CAPITOLUL 1

PRECIZĂRI CONCEPTUALE PRIVIND GUVERNANȚA CORPORATIVĂ ȘI PROCESUL DE GLOBALIZARE

1.1. Definiţii şi delimitări conceptuale

Peisajul corporativ se schimbă ca urmare a extinderii şi aprofundării proceselor de globalizare.Pentru a avea succes, companiile trebuie să ia în considerare modul în care efectele lor sociale şi ecologice afectează părţile interesate (stakeholders), şi cel mai important, pe acţionarii săi financiari (shareholders). Globalizarea creşte gradul de complexitate din lumea afacerilor. O afacere de succes la nivel mondial este contestată de această complexitate, ceea ce face dificilă crearea unor planuri strategice pentru viitor. Deciziile de afaceri simple pot avea, uneori, consecinţe dezastruoase,atât în plan financiar, social dar şi ecologic, astfel că afacerile, într-o lume care este într-un continuu proces de globalizare, sunt din ce în ce mai incerte. Globalizarea influenţează reformele de guvernanţă corporativă, care reglementează structura de guvernare şi modelul strategiei corporative pentru a răspunde nivelului de creştere a concurenţei. O caracteristică cheie a acestor reforme este responsabilitatea corporativă şi transparenţa acesteia. Ca rezultat, companiile sunt tot mai presate să dezvăluie materiale non- financiare, în special informaţii care pun accent pe impactul social şi de mediu, în scopul consolidării relaţiilor cu partile interesate (stakeholders). La un nivel minim, companiile ar trebui să raporteze modul în care activităţile lor de afaceri se referă la constrângerile de durabilitate în timp ce le conduce spre viziunea lor asupra succesului organizaţional.

Sistemul - care să furnizeze suficiente informaţii despre organizaţie, astfel încât părţile interesate pot înțelege mediul extern și intern în care operează compania

Viziunea “de succes” -care expune scopul companiei,valorile și obiectivele strategice Strategia-comunică strategiile folosite pentru a ajunge la viziunea de succes,precum

sunt politicile,programele,dar și obiective pentru durabilitatea socială. Acțiuni- acțiunile și rezultatele acestor acțiuni,luate ca parte a strategiei spre succes.

Constatăm că termenul „guvernanţă” nu există în limba română. Se consideră că o traducere mai exactă ar fi „administrarea corporaţiilor” sau „administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni”. Totusi, în literatura de specialitate, există două sensuri esenţiale ale termenului de guvernanţă:guvernanţa corporativă reflectă procesele prin care companiile sunt direcţionate şi controlate şi aceasta reprezintă un domeniu în economie care studiază problemele determinate separararea proprietăţii şi a controlului. În mod pragmatic,Sir Adrian Cadbury definea guvernanța corporativă ca fiind “sistemul de conducere și control care conciliază cel mai bine eficacitatea gestiunii cu protecția intereselor acționarilor”.1La rândul lor,autorii francezii 2 adaugă că sistemul include:

1 Cadbury,Adrian(1992)-Report of the Committe on the Financial Aspects of Corporate Governance,Burgess Science Press,London,p.14

2 Richard,B,Miellet,D.(2003)-La dynamique du gouvernement d’entreprise,Editions d’organisation,Paris,p.2.

1

-separarea puterilor între Consiliul de Administrație,pe de o parte și conducători,pe de altă parte-raporturile conducători-administratori-acționari și efectele asupra compoziției Consiliului de Administrație-controlul real asupra gestiunii managerilor,care poate fi intern(administratori)sau extern(auditori externi)-modalitatea în baza căreia se iau deciziile strategice. Banca Mondială defineşte conducerea corporativă ca fiind „un set de legi, norme, regulamente şi coduri de conduită adoptate în mod voluntar, care permit unei firme să atragă resursele umane şi materiale necesare activităţii sale şi-i oferă totodată posibilitatea de a desfăşura o activitate eficientă, care să genereze plusvaloare pe termen lung pentru acţionari, grupuri de interes şi pentru societate în ansamblu”. Până în prezent, cele mai multe dezbateri s-au axat pe politica legislativă şi pe politica transparenţei pentru descoperirea activităţilor frauduloase, ceea ce a avut ca rezultat soluţionarea simptomelor şi nu a cauzelor problemelor de guvernanţă. Încercările mai recente de a defini guvernanţa corporativă au pus accentul pe natura relaţiei dintre manageri şi acţionari ca relaţie de agenţie. Guvernanţa vizează un set complex de constrângeri care modelează negocierea ulterioară asupra rentelor generate de firmă. Alocarea proprietăţii, structura capitalului, schemele de motivare a managerilor, preluările, consiliul de administraţie, presiunile făcute de investitorii instituţionali, concurenţa de pe piaţa produselor şi de pe cea a forţei de muncă, precum şi structura organizaţională pot fi gândite ca instituţii ale guvernanţei care afectează procesul de distribuire a rentelor. Aspectul financiar al guvernanței corporative rezidă din utilizarea acestui concept în practica auditorilor.Astfel,prin guvernanța corporativă3 se realizează conducerea în ansamblu a întregii organizații prin acceptarea funcționării tuturor componentelor interne,precum și implementarea managementului riscurilor,a sistemului de management financiar și control intern. Guvernanţa corporativă implică prin urmare relaţia dintre mai mulţi jucători (acţionarii, managerii şi consiliul de administraţie) şi obiectivele firmei.Cercetătorii în domeniul guvernanței corporative comparate au identificat cinci jucători importanți: -angajații împreună cu structurile în care aceștia acționează (sindicate sau blocuri sindicale),- consiliile de administrație care reprezintă_organul de conducere a întreprinderii și care aprobă strategia companiei,- comitetul director, managementul de vârf care este responsabil cu transpunerea în practică a deciziilor strategice luate,-acționarii care se pot exprima prin intermediul votului garantat de deținerea de acțiuni dar care au și posibilitatea de a ieși din firmă prin vânzarea acțiunilor în cazul în care nu sunt de acord cu decizia luată și,-guvernele care impun reguli naționale privind guvernanța corporativă. Ea este folosită pentru verificarea concordanţei dintre obiective şi rezultate şi pentru motivarea organizaţiei să îşi îmbunătăţească activitatea prin alinierea comportamentelor. Structura guvernanţei este alcătuită de regulile şi procedurile care influenţează luarea deciziei asupra afacerilor corporative, reprezentand modalitatea prin care obiectivele firmei sunt stabilite, precum şi mijloacele de atingere şi monitorizare a performanţei acelor obiective.

3 Ghiță,M.(2008) – Guvernanța corporativă,Ed.Economică,București,p.13.

2

1.2 Importanţa şi rolul guvernanţei corporative

La baza atenţiei acordate guvernanţei corporative se află câteva motive principale. În primul rând, au apărut dubii legate de eficienţa mecanismelor guvernanţei, iar în al doilea rând, s-au înmulţit scandalurile financiare, eşecurile afacerilor, zvonurile media legate de salariile excesive ale managerilor, instrumentele antipreluare adoptate de către managerii din companiile publice şi fraudele manageriale. În al treilea rând, s-a observat creşterea importanţei legislaţiei antipreluare (în special în SUA), ceea ce a limitat efectul disciplinar al preluărilor asupra managerilor. În ultimul rând, s-au dezbătut îndelung structurile comparative de guvernanţă corporativă (în special modelele din SUA, Japonia şi Germania), recent fiind adoptate un număr mare de iniţiative referitoare la problemele guvernanţei, de către autoritatea pieţei de capital şi celelalte autorităţi. Problemele specifice guvernanţei corporative au preocupat ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare şi datorită efectelor sale asupra performanţei economice şi asupra capacităţii firmei de a procura capital pe termen lung cu un cost scăzut. Numeroasele eşecuri ale guvernanţei corporative au îndreptat atenţia guvernelor, companiilor şi a publicului general spre ameninţarea integrităţii pieţelor financiare, chiar dacă nu se cunoaşte încă existenţa vreunui sistem care să prevină eşecurile sau măcar să furnizeze o garanţie împotriva fraudei4. Recentele scandaluri financiare asociate cu fraudele făcute de conducerea marilor firme (Enron, Parmalat, Worldcom, Adelphia) au pus sub semnul întrebării interesele jucătorilor (muncitorii, creditorii sau comunitatea generală) care sunt satisfăcute prin administrarea unei companii. Un răspuns frecvent oferit este că managerii superiori posedă prea multă influenţă în cadrul companiilor, activităţile lor neputând fi monitorizate mai ales în companiile cu o dispersie ridicată a proprietăţii. Chiar dacă asemenea scandaluri nu sunt cu siguranţă noi, există un interes revigorat pentru mecanismele care pot în mod eficient să diminueze influenţa managerilor în aspectele cu impact ridicat asupra averii acţionarilor.Deşi la crerea CEE (1957), noţiunea de guvernanţă corporativă nu se utiliza încă, instituţiile europene au satisfăcut de la început cerinţele ei esenţiale (în special în ceea ce priveste consolidarea drepturilor omului, reglementările democratice, deschiderea, eficacitatea si coerenţa statului de drept). Astfel, Comisia UE a ajuns la concluzia că se impune o reformă a guvernanţei europene. Importanţa deosebită care se acordă reformei guvernanţei in UE este scoasă pregnant în evidenţă de faptul că între obiectivele strategice ale mandatului actualei Comisii, se numără:1. Promovarea formelor noi ale guvernanţei europene, astfel încât cetăţenii să aibă un cuvânt de spus în privinţa modului de functionare a UE; institutiile să activeze si mai transparent, în special prin reforma Comisiei;să fie realizate unele forme noi de parteneriat între diverse niveluri ale guvernanţei din Europa; să se asigure o contributie distinctă si activă la dezvoltarea guvernantei mondiale.2. O Europă mai stabilă, cu o „voce" mai puternică în lume. Prioritatea principală va fi reprezentată de asigurarea succesului extinderii şi de promovare a unei politici reale de cooperare cu ţările vecine. De asemenea, se urmăreste realizarea unei cooperări mai strânse între instituţiile europene si ţările membre asigurarea pentru Europa a rolului de lider în edificarea noii economii globale.3. O nouă agendă economică si socială, ceea ce înseamnă modernizarea economiei pentru epoca digitală (într-un mod care să stimuleze folosirea forţei de muncă si dezvoltarea durabilă) si remodelarea sistemului de protecţie socială;

4 ILEANA M., “Diversificarea si guvernanta corporativa”,Bucuresti, 2009

3

4. O calitate mai bună a vietii considerându-se că vor trebui găsite rezolvări eficiente ale problemelor ce afectează viaţa zilnică a cetăţenilor şi în special ale celor legate de mediu, securitate alimentară, drepturi ale cetăţenilor, justiţie si securitate împotriva crimei.Prin reforma guvernanţei europene se urmăreşte o utilizare mai bună a puterilor încredinţate de cetătenii UE. În ultima instanţă, reforma trebuie să asigure o legătură mai strânsă între Uniune si cetăţenii săi si o crestere a eficacităţii politicilor comunitare. Rolul guvernanţei corporative este de a reduce divergenţa de interese între acţionari şi manageri, acesta fiind mai util atunci când managerii au un stimulent să se abată de la interesele acţionarilor. Un exemplu de abatere de management de la interesele acţionarilor este cel de gestionare a veniturilor prin utilizarea contabilităţii de angajament. Guvernarea corporativă este de natură să reducă incidenţa de gestionare a veniturilor. Guvernarea corporatistă este, de asemenea, de natură să amelioreze percepţia investitorilor de fiabilitate a performanţei unei firme, măsurată de câştiguri, în situaţii de gestionare a veniturilor. Pe fondul crizelor financiare recente a devenit presantă reformarea arhitecturii instituţionale a pieţelor naţionale de capital, prin adoptarea unor reglementări bursiere eficace, alături de elaborarea şi implementarea unor măsuri de stimulare a dezvoltării sectorului corporatist, pornindu-se de la premisa că o economie puternică, cu o piaţă financiară solidă, deschisă şi transparentă, poate face faţă provocărilor ce derivă din mediul internaţional globalizat. Astfel, un element cheie pentru îmbunătăţirea eficienţei economice şi stabilirea unui climat de investiţii atractiv îl reprezintă o bună guvernanţă corporativă.

1.3 Procesul de globalizare și efectele sale asupra sistemului financiar

Procesul de globalizare nu este un proces nou, dar este rezultatul unor modificări la nivelul economiei mondiale ce s-au accentuat in ultimii ani. Ridicarea barierelor vamale, apariția firmelor multinaționale,creșterea competiției pe piețele interne și externe, creșterea importanței resurselor și a modului în care acestea sunt consumate, toate acestea reprezintă atât cauze cât și efecte ale globalizării.5

        Globalizarea aduce o serie de avantaje, atât marilor corporații cât și consumatorilor finali.Principalul avantaj al globalizării este unirea marilor firme în corporații multinaționale – ce are ca rezultat producerea economiilor de scară, adică reducerea semnificativă a costurilor datorată creșterii producției peste anumite nivele, considerate a fi trepte de eficiență. Al doilea mare avantaj este flexibilitatea de a produce, de a concepe, de a inova în țări diferite,utilizând astfel la maxim forța de muncă disponibilă precum și resursele existente.Pentru marile corporații, globalizarea înseamnă oportunitatea de a investi și de a muta chiar diferitele activități din cadrul consorțiilor, astfel încât produsul final sa fie mai bun, mai competitiv din punct de vedere calitativ sau al prețului.Din punct de vedere al consumatorului, produsele pot fi livrate mai repede, la o calitate superioară și la un cost scazut. Mai mult, globalizarea înseamna mobilitatea forței de muncă, ceea ce însemna că oamenii cu pregatire superioară vor putea munci acolo unde este nevoie de ei, nemaifiind constrânși din punct de vedere geografic.     Un dezavantaj îl reprezintă faptul că statul își va pierde încet puterea de control asupra economiei și autoritatea asupra teritoriului national.Firmele multinationale vor putea oricând restrânge activitatea din anumite țări, fără ca guvernele respective sa poată contracara. Forța de munca va fi mai putin protejată din punct de vedere al siguranței locului de muncă, însț indivizii foarte bine pregatiti vor fi net avantajați datorită mobilității.

5 Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale , Editura Antet, Bucureşti, 2002, p. 5.

4

La nivel mondial, globalizarea se refera la cresterea interdependentelor economice intre state, reflectata prin cresterea fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital si know-how.Factorii economico-comerciali care au influentat adancirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulatie a marfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea pietelor de capital, liberalitatea investitorilor straini de a infiinta firme si alti factori cu caracter legislativ si administrativ favorabili globalizarii. 6

2.1.1.Liberalizarea comertului cu servicii, in special in domeniul telecomunicatiilor, asigurarilor si bancar, a constituit tendinta dominanta a anilor ’70 in SUA, fiind continuata in anii ’80 in Marea Britanie si ulterior in Uniunea Europeana si Japonia.Tendinta continua si in prezent, incluzand si tarile Europei Centrale si de Est, printre care si Romania. 2.1.2.Liberalizarea pietelor de capital ca urmare a eliminarii treptate a obstacolelor impuse circulatiei devizelor si a capitalului reprezinta un pas favorabil in vederea formarii unor piete financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului in special in cazul companiilor transnationale si se inregistreaza, totodata, o reducere a costurilor in conditii normale .2.1.3.Liberalizarea investitiilor straine directe reprezinta un alt factor ce a favorizat globalizarea.Incepand cu anii ’70, interesul comun al umanitatii de prezervare a mediului inconjurator s-a concretizat prin aparitia unor concepte, cu vocatie globala: bunurile comune ale umanitatii, dezvoltarea durabila si securitatea ecologica, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale .2.1.4.Bunurile comune ale umanitatii sunt spatii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate si nici nu cad sub incidenta suveranitatii statelor. Cu exceptia oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul ca oamenii poseda capacitatile tehnice de a le exploata si deteriora.2.1.5.Dezvoltarea durabila este definita drept dezvoltarea care raspunde nevoilor prezente, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile. Dezvoltarea durabila e conceputa in vederea reconcilierii dintre economie si mediul inconjurator, ca o noua cale de dezvoltare care sa sustina progresul uman nu numai in cateva locuri si pentru cativa ani, ci pe intreaga planeta si pentru un viitor apropiat.2.1.6.Securitatea ecologica este una dintre dimensiunile fundamentale ale securitatii globale. Un alt factor determinant pozitiv cat si respectiv al globalizarii il reprezinta cultura. La nivel national, globalizarea se refera la extinderea interconexiunilor dintre economiile nationale si restul lumii.La nivel microeconomic, globalizarea se refera la masura in care corporatiile isi maresc veniturile in urma amplasarii activelor fixe in diferite tari gazda precum si la masura in care corporatia este angajata in fluxurile transfrontaliere de capital, bunuri si know-how realizate intre filialele sale.7

Globalizarea este susceptibila la o varietate de explicatii. Anumite pareri citeaza avansul tehnologic si dinamica antreprenoriala ca forte conducatoare din spatele globalizarii, in timp ce altii au subliniat rolul cadrului legislativ la inceput in crearea premiselor si apoi in dirijarea globalizarii. Evolutia economiei a evidentiat doua tendinte de dezvoltare functional contradictorii: prima - o diversificare dimensionala si aprofundata, a doua - asociere, cooperare, internationalizare, integrare, globalizare a proceselor economice. Interactiunea acestor doua tendinte, ce prezinta unitatea contrariilor a unuia si acelasi proces de organizare economica a societatii, se manifesta procesul general al globalizarii si mondializarii..

6 BARI, I. Globalizarea şi problemele globale, Bucureşti,Editura Economică, 20017 Soros, G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

5

Globalizarea ca proces obiectiv si inevitabil, pe de o parte si particularitatile specifice locale, regionale nationale a diverselor structuri, pe de alta parte, evidentiaza plusuri si minusuri pentru participanti. O analiza obiectiva a procesului de globalizare de pana acum, atesta faptul ca avantajele economice inclina mai mult spre tarile dezvoltate si catre marile puteri economice unde isi gasesc originea societatie transnationale. In acest sens actioneaza si mecanismul financiar mondial care prin institutiile sale F.M.I., Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului dominate de marile puteri economice avantajeaza intr-o proportie covarsitoare tarile dezvoltate implicate in acordarea de credite, infaptuirea investitiilor straine directe, institutiile, societatile transnationale si statale creditoare obtin profituri ridicate. O serie de aspecte ale vietii social-economice din zilele noastre reflecta  procesul globalizarii :* natura globala a stiintei si tehnologiei: chiar daca sursele principale ale progresului tehnic sunt concentrate in lumea dezvoltata, cercetarea stiintifica se bazeaza pe resurse globale, iar punerea in aplicare a tehnologiei vizeaza scopuri globale;* marketingul global: strategia de marketing a firmelor raspunde cerintelor globalizarii si promoveaza acest proces;* sistemul financiar mondial: economia 'simbolica' mondiala se bazeaza pe o retea care implica, la scara globala, institutiile bancare si agentii pietei de capital, organismele de reglementare nationale, organismele financiare internationale etc.;* infrastructura de comunicatii: progresul tehnic a permis perfectionarea sistemelor de comunicatii materiale (transporturi), realizarea unei acoperiri mass-media la scara mondiala si, mai ales, instituirea unei retele globale de transmitere/receptie a informatiilor;* cadrul institutional mondial: o serie de organizatii de natura guvernamentala (sistemul ONU) sau neguvernamentala (ONG) promoveaza dezbaterile si actiunile care privesc problematica globala: poluarea, criminalitatea, subdezvoltarea etc.

CAP 2. Guvernanţa corporativă la nivel naţional şi internaţional

2.1.Guvernanţa corporativă în România

Pentru ţara noastră, guvernanţa corporativă este un concept nou, atât în ceea ce priveşte sistemul de control intern, managementul riscurilor cât şi identificarea unui echilibru între resursele entităţii economice şi satisfacerea aşteptărilor sau adăugarea de valoare pentru cei interesaţi (acţionari, administratori, colaboratori, etc.). În contextul în care în România multe dintre societăţile comerciale au un acţionar unic, ce este în egală măsură şi manager unic Banca Mondială, prin reprezentantul său la nivelul Programului de Conducere a Guvernării Globale afirmă că este necesar să se creeze un sistem de protecţie a drepturilor acţionarilor minoritari, să se înfiinţeze un Institut de Guvernare Corporativă prin intermediul căruia membrii consiliilor de administraţie să fie instruiţi şi să se elaboreze şi aplice un Cod de guvernanţă corporativă. 8

În România, conceptul de guvernanţă corporativă este o noţiune mai puţin cunoscută. Guvernanţa corporativă este combinaţia elementelor de control care operează împreună pentru a reglementa relaţia dintre toţi cei care au un interes în companie:

• acționarii;• managementul;• angajații;

8 The Journal of Finance", Shleifer and Vishny, 1997, pag. 737]

6

• clienții;• furnizorii etc.Sursele legale care reglementează acest tip de relații se regăsesc în legislația referitoare la societățile comerciale, la insolvență, diverse reglementări financiare etc.Una dintre prevederile specifice conceptului este necesitatea separării Consiliului de Administraţie de managementul firmei. Consiliul de Administraţie ar trebui să urmărească activitatea managementului şi să se asigure că acesta face o raportare corectă către acţionari. Acest lucru nu se poate întâmpla atunci când Consiliul de Administraţie este alcătuit din aceeaşi persoană care este şi director al unei companii.Prin guvernanţa corporativă se urmăreşte creşterea performanţei companiei şi armonizarea diferitelor grupuri de interese. În special, după marile scandaluri care au zguduit companii precum WorldCom sau Enron, guvernele şi autorităţile de control şi-au canalizat atenţia pe stabilirea unui sistem mai eficient de guvernare a companiilor.Una dintre organizaţiile care s-a concentrat asupra implementării unui regim de guvernanţă corporativă este OECD. Principiile OECD vizează asigurarea unui cadru transparent şi care să respecte legislaţia în vigoare, specificarea clară a drepturilor acţionarilor (în cele din urmă, guvernanţa corporativă trebuie să apere drepturile acţionarilor), transparenţa informaţiei, stabilirea rolului Consiliului de Administraţie astfel încât acesta să ţină cont de interesele diferitelor grupuri de acţionari etcPlusul de valoare în cadrul unei entităţi economice este dat de gradul de armonizare a conflictelor de interese care pot să apară între structura acţionariatului şi conducătorii executivi ai aceleiaşi entităţi. Prin guvernanţa corporativă se atinge nivelul dorit de armonizare între aceste două categorii de persoane interesate în activitatea entităţii economice. În conformitate cu cadrul de reglementare naţional al sistemelor de conducere al entităţilor economice din România, sunt cunoscute şi aplicate următoarele raporturi juridice între părţi:

Acţionari – Administratori – Directori executivi/manageri; Acţionari – Administratori – Comitete – Directori executivi/manageri.

2.2.Guvernanţa corporativă în ţările Uniunii Europene

Principiile guvernanţei corporative au fost publicate pentru prima dată în anul 1999, ele devenind astfel reperul internaţional la care s-au raportat toate sistemele de guvernanţă corporativă din ţările europene. Dar cum totul este într-o continuă evoluţie şi aceste principii au trecut prin procese de revizie în anul 2003 când procesul de consultare publică pe această temă a cuprins regiunii întregi ale Uniunii Europene; finalitatea a constat în publicarea în anul 2004 a unui set de noi principii ale guvernanţei corporative. Noile principii au avut la bază studii asupra cauzelor care au determinat falimentarea unor importante corporaţii internaţionale în cadrul cărora s-a constat că sistemul de control intern nu era funcţional, prin urmare managementul nu a putut evita producerea unor catastrofe financiare ci mai degrabă a contribuit la producerea acestora fie prin acţiuni neconforme fie prin inacţiune.

Odată cu guvernanţa corporativă a apărut şi conceptul de management centralizat, care presupune următoarele aspecte:

Consiliul director are un rol pasiv în cadrul entităţii economice, fiind responsabil de supravegherea activităţilor şi a ducerii la îndeplinire a măsurilor stabilite pentru fiecare domeniu în parte;

Conducerea executivă este cea care se ocupă efectiv de administrarea afacerii, implicându-se activ în procesarea tuturor deciziilor luate la nivelul consiliului director.Este demn de menţionat faptul că acest tip de management centralizat susţine creşterea

eficienţei entităţii economice, conferind managerilor autoritate nelimitată precum şi

7

posibilitatea de a organiza şi monitoriza controlul intern în cadrul entităţii. Astfel managerii nu sunt influenţaţi de intenţiile acţionarilor în luarea deciziilor privind modul de derulare a activităţilor. Totuşi, această putere a managerilor de top nu trebuie utilizată în scopul maximizării avantajelor personale ci în scopul susţinerii şi satisfacerii intereselor organizaţionale.

În altă ordine de idei, acţionarii reprezintă de fapt proprietarii afacerii, care potrivit statutului lor pot delega către manageri sarcini şi responsabilităţi pentru realizarea unor acţiuni în numele lor; această delegare este important de spus că trebuie dublată de atribuirea unei importante doze de autoritate către manageri pentru a putea duce la îndeplinire cu succes mandatul acordat şi pentru a lua deciziile necesare în acest sens.

2.2.1.Guvernanţa corporativă în AngliaÎn vederea îmbunătăţirii procesului de repartizare a responsabilităţilor legate de

managementul unei entităţi economice între acţionari, administratori şi manageri a fost editat Codul celor mai bune practici în domeniul guvernanţei corporative (”Cod of best practices”) care cuprinde doar o serie de recomandări care pot fi implementate în mod flexibil şi care vizează următoarele aspecte:9

Exprimarea clară şi acceptarea de către toţi factorii interesaţi a divizării responsabilităţilor la nivelul managementului de top. Acest lucru poate fi tradus astfel: puterea decizională nu trebuie pusă în mâna unui singur om ea fiind necesar să fie împărţită între preşedintele Consiliului de Administrație şi directorul executiv („Chief executive officer”). Pentru situaţia în care cele două poziţii antemenţionate sunt totuşi ocupate de aceeaşi persoană soluţia este aceea de a desemna în cadrul Consiliului de Administrație cel puţin un membru senior („senior member”), recunoscut pentru reputaţie, independenţă şi putere de caracter.

Cuprinderea în componenţa Consiliului de Administrație atât a directorilor executivi, responsabili cu fundamentarea deciziilor operaţionale cât şi a directorilor nonexecutivi, având calitatea efectivă de administratori care să reprezinte într-un mod echilibrat şi independent interesele acţionarilor. Această componenţă nu este suficientă pentru performanţă, membrii Consiliului de Administrație trebuind să se întrunească în mod regulat, să aibă acces liber la informaţiile care privesc entitatea şi să aibă abilităţi de a le gestiona, să efectueze controale justificate şasupra domeniilor de activitate specifice entităţii economice.

Numirea directorilor executivi de către acţionari, pe o durată de 3 ani, iar aceştia trec anual printr-un proces de evaluare. Pachetul salarial cuprinde salarii, bonusuri, avantaje şi chiar acţiuni, fiind stabilit individual pentru fiecare dintre directori în funcţie, în principal de domeniul pentru care este responsabilizat (complexitatea activităţilor, volumul de muncă, nivelul responsabilizării, etc.).

Numirea directorilor non-executivi de către acţionari; aceşti directori îşi desfăşoară activitatea în comitete (de exemplu Comitetul de Audit) şi acţionează în interesul acţionarilor, utilizând o judecată independentă. Domeniile lor de acţiune vizează în principal strategiile orgnizaţionale, atingerea ţintelor de rezultat, întărirea controlului intern inclusiv prin procedurarea activităţilor şi îmbunătăţirea calităţii managementului.

Înfiinţarea Comitetului de Audit care să asigure păstrarea independenţei auditorilor interni ca element fundamental al asigurării unui control eficient şi profesionist al sistemului financiar-contabil al entităţii economice. Printre sarcinile membrilor acestui comitet amintim: selectarea auditorilor interni şi a celor financiari, solicitarea unor rapoarte de audit intern sau financiar care să releve nivelul de asigurare asupra bunei derulări a activităţilor respectiv să scoată în evidenţă soluţiile de îmbunătăţire a activităţilor auditate.

9 http://ajust.ro/blog/2014/november/11/guvernanta-corporativa-in-uk-si-sua/

8

Toate aceste cinci recomandări au fost treptat adoptate de entităţile economice din Anglia deşi au existat şi proteste sau împotrivire din partea acţionarilor, a managerilor şi chiar a auditorilor. Rezistenţa a fost cu atât mai mare cu cât setul de principii nu erau obligatorii iar neaplicarea lor nu putea fi sancţionată.

Totuşi tradiţia englezească şi-a spus cuvântul, ajungându-se în final la aplicarea acestor principii din dorinţa de autodisciplinare dar mai ales pentru a beneficia de o cotare bună a entităţilor economice în rândul celor care au un cuvânt de spus în economia naţională.

După 5 ani în care entităţile economice din Anglia au aplicat aceste principii în managementul propriu s-a realizat un bilanţ al beneficiilor sau al lipsurilor implementării acestora în viaţa entităţilor:

prevenirea opţiunii de vânzare a acâiunilor prin protejarea intereselor acţionarilor actuali şi eventual a celor viitori şi prin evitarea promovării sau oferirii unor avantaje imediate, pe termen scurt. Un avantaj al acestei teorii este evitarea operaţiunilor speculative ce se pot realiza cu acţiunile, păstrarea acestora din urmă şi realizarea interesului social, în detrimentul interesului unui grup mic de oameni;

schimbarea atitudinii membrilor consiliilor de administraţie care nu mai rămân pasivi, conformându-se regulilor ci cautînd soluţiile cele mai adecvate creşterii performanţelor entităţii economice; acest lucru bineînţeles pe fondul unei remunerări stimultative şi justificate prin rezultate;

s-a căzut de acord asupra posibilităţii ca preşedintele Consiliului de Administrație să fie una şi aceeaşi persoană cu directorul executiv, dar s-a stabilit că mandatul acestuia nu trebuie să depăşească 3 ani tocmai pentru a se asigura un act managerial echilibrat, obiectiv şi eficient;

diseminarea informaţiilor privind remuneraţiile managerilor astfel încât aspecte relevante din actul managerial să poată fi judecate în mod transparent;

renunţarea managerilor la posturile pe care le ocupă se poate realiza prin demisie dar în condiţiile prezentării unui raport în care să fie invocate motivele acestei alegeri.După o altă perioadă de timp, analiza gradului de dezvoltare a conceptului de

guvernanţă corporativă s-a finalizat cu concluzia potrivit căreia administratorii trebuie să monitorizeze modul în care managerii asigură respectarea intereselor acţionarilor fiind elemente de echilbru în procesul decizional, mai ales pe plan economic (financiar).

2.2.2.Guvernanţa corporativă în Franţa10

În Franţa s-au făcut simţite influenţele din Anglia şi au apărut reglementări şi rapoarte privitoare la procesul de guvernanţă corporativă.

În planul reglementărilor, în anul 1996 a apărut o lege care prevedea soluţii privind existenţa în cadrul aceluiaşi consiliu de administraţie a două tipuri de conducători, preşedintele şi directorul executiv, dar şi existenţa a două tipuri de administratori, executivi şi non-executivi; prin urmare în legislaţie erau prezentate două modele de management:

modelul dualist, radical şi strict; modelul monist, mai relaxat şi deschis compromisului.

Acest cadru de reglementare a fost îmbunătăţit după 5 ani, în anul 2001 aducându-i-se a serie de modificări şi completări bazate pe concluziile observării în timp a evoluţiei entităţilor economice care îl aplicau.

Detaliem în continuare cele două modele de conducere, pentru a facilita procesul de interpretare a avantajelor şi dezavantajelor pe care le presupun:

Modelul Dualist prevede separarea strictă între comitetul director format din directori executivi şi consiliul de administraţia denumit şi consiliu de supraveghere. Această separare conferea independenţă şi obiectivitate în procesul de luare a deciziilor. Numai 2% dintre entităţile economice franceze au adoptat acest model de management iar ulterior autorităţile

10

9

franceze au demarat procesul de impunere a comasării celor două organe de conducere. Pe baza acestei constatări putem declara că în Franţa exigenţele privind guvernanţa corporativă au fost mai mari decât în Anglia.

Modelul Monist reuneşte într-un singur organ de conducere atât directorii executivi cât şi pe cei non-executivi. Consiliul executiv este format din preşedinte care ocupă şi poziţia de director general al entităţii economice şi din directorii generali care pot avea şi calitatea de administratori situaţie în care se implică în gestionarea curentă a activităţilor şi reprezintă entitatea în toate rapoartele externe. Această formă de organizare se referă la directorii executivi. În ceea ce priveşte directorii non-executivi, aceştia acţionează în cadrul consiliului colegial, convocat la cererea preşedintelui (care este şi director general) şi acţionează în interesul acţionarilor entităţii economice.

Există câteva argumente potrivit cărora principiile guvernanţei corporative în Franţa, pe modelul monist, au făcut să crească în mod necontrolat puterea preşedintelui (care este şi director general):

persona care ocupă funcţia de preşedinte este aceiaşi cu cea care ocupă funcţia de director general, făcând imposibilă separarea puterii;

conform prerogativelor sale, preşedintele care este şi director general are dreptul de a convoca şi de a conduce şedinţele Consiliului de Administrație, fiind în măsură să numească şi să revoce membrii consiliului şi să monitorizeze activitatea acestora;

raportul de forţe între preşedintele care este şi director general şi administratori este unul echilibrat doar în teorie; în realitate, administratorii nu pot lua decizii decât în limite “colegiale”. Astfel, deşi administratorii au responsabilitate totală în procesul decizional, aceştia au de fapt numai o putere “colegială” care nu le conferă o modalitate concretă de acţiune, neputând să dezaprobe sau să contraargumenteze conduita şi deciziile preşedintelui. Structura monistă de putere, fondată pe mentalitatea franceză, ţine cont de gradul de

încredere cu care este investit preşedintele care este şi director general şi în cazul căruia abuzul de putere nu este luat în calcul. Totuşi, la nivelul autorităţii legislative, s-a recunoscut necesitatea stabilirii şi implementării regulilor de funcţionare armonioase care să ducă la creşterea puterii administratorilor.

Studiile făcute de experţii francezi sub conducerea unor parlamentari francezi asupra modului de funcţionare a modelului monist s-au concretizat în apariţia următoarelor documente şi aşa cum se prezintă în Tabelul nr. 4.2.1.:

în anul 1995, Raportul Viénot I; în anul 1996, Raportul Marini; în anul 1999, Raportul Viénot II.

Tabelul nr. 4.2.1.Documente rezultate ca conducerea sub modelul monist

RAPORTUL VIENOT I

Nr. Crt

.Avantaje Limite Recomandări

1. Prezintă interes pentru manageri

Este promovat interesul social în detrimentul interesului acţionarilor

Numărul de mandate ale administratorilor să fie limitat la 5

2. Consiliul de administraţie are libertatea de a-şi adapta modul de

Administratorii au drept de acces la informaţii, neoficial, neexistând un

Facilitarea accesului administratorilor independenţi la consiliul de

10

organizare şi funcţionare astfel încât să-şi îndeplinească misiunea

cadru de reglementare în acest sens

administraţie crescând astfel responsabilitatea acestuia faţă de acţionari

3. Fixarea responsabilităţilor Consiliului de Administrație:a) definirea strategiei;b) desemnarea administratorilor;c) controlul gestiunii;d) calitatea informaţiilor furnizate acţionarilor şi tuturor celor interesaţi.

Limitarea flexibilităţii în procesul de luare a deciziilor din cauza respingerii posibilităţilor de separare a funcţiei de Preşedinte de cea de Director General

Constituirea unor comitete care să gestioneze activităţile de control al conturilor, de menţinere a echilibrului cheltuielilor cu salariile ilor şi de recrutare şi numire a personalului pe funcţii

Inexistenţa unor reguli clare privind limitarea numărului de mandate pentru administratori

Instituirea unor sisteme eficiente de control intern şi de informare care să ducă la eficientizarea activităţilor derulate în cadrul consiliilor de administraţie

Racomandările formulate nu sunt monitorizate nefiind stabilite măsuri de implementare a acestora

Prevederea drepturilor şi obligaţiilor administratorilor în cadrului unui statut adoptat oficial

RAPORTUL MARINI

Nr. Crt.

Avantaje Limite Recomandări

1. Abordarea originală a guvernanţei corporative prin introducerea unor concepte noi, inovatoare care să înlăture atitudinea ezitantă şi incertitudinea

Intervenţia inadecvată a puterii legislative (parlamentul) în domenii cheie ale entităţii:

a) Organizarea şi funcţionarea organismelor de conducere;

b) Transferul eficient al informaţiilor către acţionari;

c) Responsabilizarea administratorilor

Separarea responsabilizării între funcţiile de Preşedinte şi cea de Director general

2. Promovarea unui echilibru eficace între puteri şi responsabilităţi în cadrul entităţilor, rezolvând lipsurile legislative care, pe de o parte, asigură supremaţia funcţiei de

Dificultăţi în promovarea transparenţei în ceea ce priveşte remuneraţia managerilor

Încurajarea apariţiei unei noi generaţii de administratori prin limitarea numărului de mandate ale acestora

11

conducere faţă de cea de control, iar pe de altă parte, recunoaşte importanţa controlului extern (judiciar) în comparaţie cu controlul intern (exercitat de acţionari sau inspectorii de control)

3. Limitarea puterii acţionariatului şi concentrarea pe interesul social mai mult decât pe interesul acţionarilor

Creşterea responsabilizării noilor acţionsri în ceea ce priveşte rezolvarea diferendelor apărute stimulându-i să găsească soluţii de stingere sau de gestionare a conflictelor

RAPORTUL VIENOT II

Nr. Crt.

Avantaje Limite Recomandări

1. Promovarea obligaţiei entităţilor de a face publice pe site-ul oficial informaţiile cu privire la remunerarea echipei de management

Nu îşi păstrează consecvenţa în ceea ce priveşte motivarea reducerii numărului şi a duratei mandatelor administratorilor (de la 6 ani la 3 ani)

Redactarea şi supunerea analizei către acţionari a unor rapoarte anuale în care administratorii să cuprindă informaţii privind: activitatea pe care au desfăşurat-o administratorii, numărul şedinţelor Consiliului de Administrație, organizate şi desfăşurate, informaţii financiare anuale

2. Subliniază importanţa existenţei administratorilor independenţi care să fie prezenţi în cadrul Consiliului de Administrație în proporţie de o treime faţă de ceilalţi administratori şi minimum 50% în comitetul de remunerare

Sursa: 11

Urmare a recomandărilor prezentate anterior, entităţile economice au acceptat să elaboreze rapoarte privind Guvernanţa corporativă, care cuprindeau informaţii privind

11 Sursa: prelucrare după Richard, B; Miellet,D - op.cit, pg.16-17

12

remuneraţiile managerilor şi numărul de administratori independenţi care au fost angajaţi. Totuşi, ca şi problemă generală rămâne promovarea interesului social în detrimentul interesului acţionarilor, fapt care a cauzat abuzuri, încălcări ale legislaţiei şi găsirea unor soluţii fără susţinere în plan economic.

Apare astfel necesitatea îmbunătăţirii cadrului legal de reglementare a dreptului societăţilor aspect pentru realizarea căruia au colaborat Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, care de comun acord au transformat recomandările din rapoartele anterioare în cerinţe obligatorii pentru toate entităţile economice.

4.4.1. Modelul clasic

Procesul de guvernanţă corporativă, s-a format şi s-a dezvoltat pe baza unor teorii

promovate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (The Organization For

Economic Cooperation and Development – OECD)12:

Agency Theory;

Stewardship Theory;

Stakeholder Theory;

Politica firmei.

În orice entitate, managementul trebuie să ia în calcul că trebuie să gestioneze multe

interese, unele contradictorii, evitând pe cât posibil conflictele care pot pune în pericol

eficienţa organizaţională, mai ales dacă nu există reglementări clare sau dacă acestea nu sunt

cunoscute sau însuşite. În astfel de entităţi conflictul principal se naşte între cel care

finanţează şi deţine acţiunile şi cel care conduce efectiv afacerea şi care este o persoană

diferită.

În orice entitate, managementul trebuie să ia în calcul că trebuie să gestioneze multe

interese, unele contradictorii, evitând pe cât posibil conflictele care pot pune în pericol

eficienţa organizaţională, mai ales dacă nu există reglementări clare sau dacă acestea nu sunt

cunoscute sau însuşite. În astfel de entităţi conflictul principal se naşte între cel care

finanţează şi deţine acţiunile şi cel care conduce efectiv afacerea şi care este o persoană

diferită.

Teoria agenţiei este aceea potrivit căreia acţionarii îşi transferă puterea managerilor pe

care îi mandatează să acţioneze în numele lor, pentru a le maximiza profitul. Acest transfer se

materializează în acte oficiale, contracte care nu pot prevedea cu acurateţe toate situaţiile care

ar putea apărea. Managerii sunt adesea tentaţi să exploateze aceste lipsuri ale contractelor

pentru a răspunde propriilor interese crescându-şi implicit, puterea. În discuţiile privind

procesul decizional la nivelul entităţii economice locul central este ocupat de manager

12 Phillips, R. and Freeman, E.,“Stakeholder Theory and Organizational Ethics”, Berrett-Koehler, San Francisco, CA, 2003;

13

întru-cât acesta dispune de prerogative în ceea ce priveşte procesul de creare a valorii şi de

repartizare a dividendelor.

Guvernanţa corporativă este inexistentă în tările mai puţin dezvoltate sau în tările cu

economie în tranziţie. Asigurarea creşterii economice durabile se realizează în contextul unei

preocupări în utilizarea eficientă a factorilor de producţie precum şi în recompensarea

corespunzătoare a participanţilor la procesul productiv şi la cel decizional.

Actorii care susţin guvernanţa corporativă sunt: acţionarii, administratorii, managerii,

salariaţii, furnizorii, creditorii şi alţii. În funcţie de aceştia sistemul de guvernare corporativă

cunoaşte trei forme:

modelul tradiţional;

modelul codeterminării;

modelul riscului asumat.

a) Modelul tradiţional este cunoscut ca şi modelul maximizării veniturilor acţionarilor,

întregul risc al firmei concentrându-se asupra furnizorului de capital, investitorului care

este în acelaşi timp şi cel care solicită veniturile. Acest model de guvernare corporativă

presupune existenţa a două contracte încheiate astfel:

contractul de mandat, între acţionari şi administratori;

contracte de management sau de muncă, între administratori şi manageri.

Elementele definitorii ale acestui model de guvernare sunt, după cum urmează:

acţionarii recrutează membrii consiliului director al entităţii economice;

organizarea sistemului de luare a deciziilor presupune că o acţiune deţinută, înseamnă un

vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;

principala îndatorire a managerilor este să acţioneze în scopul maximizării valorii

acţiunilor deţinute de acţionari;

valoarea acţiunilor se bazează pe valoarea prezentă a proiecţiei dividendelor viitoare,

care derivă din profitul net.

b) Modelul codeterminării introduce un sistem de management participativ, riscul afacerii

pentru acţionari fiind mai mic decât pentru salariaţi, din cauza imposibilităţii de

diversificare a portofoliului de investiţii (a celor din urmă).

Acest model de guvernare corporativă presupune încheierea unor contracte astfel:

un contract între acţionari, administratori şi reprezentanţi ai salariaţilor;

un contract între administratori şi reprezentanţi ai salariaţilor;

un contract între administratori şi manageri.

Elementul definitoriu al acestui model de guvernare este: apariţia în cadrul Consiliului

14

de Administrație a unui „consilier superior” care exercită rolul acţionarului în anumite

privinţe, fiind cel chemat să efectueze controlul , să analizeze obiectivele strategice ale

companiei şi să formuleze recomandări în cadrul Consiliului de Administrație.

c) Modelul Stakeholder este cel care potrivit căruia activitatea unei entităţi economice nu

trebuie să fie afectată de relaţiile care se creează între persoanele interesate în viaţa

entităţii şi care au interese diferite.

În cadrul acestui model de guvernanţă corporativă se evidenţiază două categorii de

raporturi juridice:

un contract încheiat între acţionari, cu reprezentanţii salariaţilor, cu clienţii, cu băncile

finanţatoare, cu furnizorii importanţi, cu administraţia publică şi administratori;

un contract încheiat între administratori cu reprezentanţii salariaţilor, cu clienţii, cu

băncile finanţatoare, cu furnizorii importanţi şi manageri.

Elemente definitorii ale acestui model de guvernanţă corporativă:

modelul nu reflectă suficient gradul de exprimare a drepturilor şi obligaţiilor fiecărei

persoane interesate în viaţa entităţii economice, nefiind definit un echilibru în procesul

decizional;

obiectivul esenţial în sistemul de luare a deciziilor este de creştere a veniturilor şi de

îmbunătăţire a poziţiei entităţii economice pe piaţă, făcând dificil procesul de control al

acţionarilor asupra acţiunilor managerilor;

principiul potrivit căruia o acţiune reprezintă un vot pentru acţionarii deţinători nu mai

funcţionează.

Analizele specialiştilor asupra modelului adecvat de guvernanţă corporativă au ajuns

la concluzia potrivit căreia nu există un model general valabil, alegerea formei de guvernanţă

corporativă fiind influenţată de mulţi factori interni şi externi.

Sistemul de guvernare corporativă anglo-saxon

În Statele Unite ale Americii, directorii executivi deţineau părţi mici din acţiunile

companiilor fiind stimulaţi prin creşterea volumului vânzărilor sau creşterea profiturilor;

implicarea lor dar şi cea a acţionarilor în activităţile companiilor era puţin vizibilă. Ulterior,

pe fondul unor dezechilibre în plan economic şi social managementul şi mai ales acţionarii

companiilor au început să devină mai activi în tot ceea ce însemna buna funcţionare a

companiilor nu exclusiv în procesul decizional.

În schimb, sistemul german de guvernare corporativă prezintă particularităţi similare

cu cele ale sistemului american, dar şi elemente complet diferite datorate unei altfel de culturi

organizatorice, promovării unor alte valori culturale, utilizării modelelor de raportare şi

15

armonizare contabilă şi legislativă, apariţiei unor probleme specifice şi adoptării soluţiilor

legale de soluţionarea acestora.

Necesitatea integrării şi armonizării legislative şi contabile reprezintă o provocare

importantă care poate fi soluţionată prin eforturile coroborate ale multor state. La nivelul

Uniunii Europene, referinţă pentru regulile contabile o reprezenta Directiva a Patra din

„Directivele Legislative ale Companiei”13 potrivit căreia, regulile de evaluare a activelor în

concordanţă cu preferinţa pe care o aveau nemţii pentru colectivism şi supremaţia

stakeholderilor a fost adaptată şi în ţările cu valori individualiste şi care au adoptat guvernarea

corporativă de tip anglo-saxon. În Anglia, Comitetul Standardelor de Contabilitate

(Accounting Standards Committee14) a impus revizuirea şi implementarea standardelor de

evaluarea a activelor conform „Directivelor Legislative ale Companiei”.

Deşi există diferenţe notabile între statele care îşi doreau standardizarea politicilor

contabile, din necesitatea facilitării comparabilităţii situaţiilor financiare, prima etapă s-a

constituit în reglementarea modului de elaborare a formularelor de raportare financiară. În

contextul globalizării economice, entităţile internaţionale se confruntă de asemenea cu

dificultatea armonizării practicilor şi metodelor de contabilizare.

După cum se poate observa, valoarea acţiunilor este uşor influenţabilă, acest model de

guvernanţă corporativă, anglo-saxon fiind mai puţin adoptat în tările cu economii instabile

care nu ar putea gestiona rezonabil speculaţiile de pe piaţa de capital. Chiar dacă speculaţiile

nu sunt întotdeauna realizabile, dacă lucrurile s-ar produce întregul sistem s-ar prăbuşi.

Consiliul de Adminstraţie fixează obiectivele pe termen lung ale companiei,

elaborează strategia şi creează sistemul de controlul intern, toate acestea în concordanţă cu

aşteptările acţionarilor. Managerii, conform cerinţelor Consiliului de Administrație, asigură

coordonarea, conducerea şi organizarea activităţilor curente ale companiei. Potrivit acestei

forme de organizare, Consiliul de Administraţie exercită presiune asupra managerilor pentru

creşterea profitabilităţii firmei. Pentru rezolvarea acestei situaţii, managerii vor transfere total

sau parţial această presiune asupra salariaţilor. Indiferent că ar fi sau nu în interesul

angajaţilor, managerii vor adopta soluţii care să favorizeze atingerea ţintelor angajate. Desigur

că acest comportament al managerilor poate determina apariţia conflictelor de muncă.

Nu trebuie confundat Consiliul de Administraţie cu managementul. Cele două noţiuni

sunt diferite, cu drepturi şi obligaţii diferite, cu răspunderi diferite. Într-o exprimare plastică:

administratorul acţionează în numele său, dar pe socoteala acţionarului;

13 http://europa.eu/eu-law/decision-making/legal-acts/index_ro.decembrie2015; 14 http://1office.london/uk-services/london-accountants/?gclid=COX7u5askcUCFUHMtAodSVgdecembrie2015;

16

managerul acţionează în numele şi pe socoteala administratorul.

Punctele slabe ale acestui tip de guvernare corporativă se referă în special la:

a) Deschiderea băncilor de a finanţa companii la care deţin acţiuni în absenţa unor informaţii

relevante asupra eficienţei utilizării factorilor de producţie şi asupra posibilităţilor de

creştere a profitabilităţii;

b) Dereglarea sistemului bancar din cauza implicării băncilor în activitatea companiilor la

care deţin acţiuni mai ales fazele descendente ale ciclului economic când probabilitatea

falimentelor este mai mare;

c) Existenţa legăturilor strânse între bănci şi companii (pe fondul deţinerii de acţiuni) poate

determina apariţia restricţiilor în ceea ce priveşte nivelul de lichiditate, astfel că multe

oportunităţi de afaceri sunt mai dificil de valorificat;

d) Relaţiile dintre marii şi micii acţionari nu sunt întotdeauna relevante apărând discrepanţe

între ponderea deţinută de acţionar în totalul capitalului subscris şi puterea pe care acesta

o are sau o exercită în cadrul companiei. Situaţia aceasta este cu atât mai bine conturată cu

cât apar diferite procedee, cum ar fi participarea încrucişată la vot, exercitarea dreptului de

vot multiplu şi reţinerea unor perioade de aşteptare pentru exercitarea controlui asupra

activităţii companiei.

Principalele caracteristici ale sistemului de guvernanţă corporativă anglo-saxon sunt:

dispersia capitalului;

finanţare la distanţă;

transparenţa informaţiilor;

neimplicarea autorităţilor publice în mediul economic;

separarea sistemului contabil de cel fiscal;

importanţa contabililor în armonizarea practicilor în domeniu.

Guvernarea corporativă prin intervenţie presupune intervenţia activă a

investitorilor în viaţa entităţilor economice în care au investit.

În acest tip ce management, investitorii controlează în mod constant activitatea

desfăşurată de manageri şi întreprind măsuri punctual când apar dezechilibre sau nu sunt

îndeplinite obiectivele stabilite, blocând proiecte de investiţii cu grad scăzut de eficienţă şi

chiar destituind din funcţie a manageri care nu au atins ţintele fixate şi asumate.

Principala diferenţă dintre sistemul anglo-saxon şi cel de intervenţie este sistemul de

finanţare al entităţilor economice; dacă în sistemul anglo-saxon principalul finanţator este

bursa de valori, în modelul guvernării prin intervenţie finanţatorul principal este banca.

Finanţarea entităţilor prin intermediul băncilor, are o serie de efecte pozitive, astfel:

17

a) Evitarea modului speculativ de preluare a companiilor concurente;

b) Ordonarea activităţilor desfăşurate în cadrul companiilor deţinute, în calitate de acţionari,

de bănci;

c) Concentrarea proprietăţii în mana unui grup de acţionari cu efecte pozitive asupra aplicării

coerente a strategiei de dezvoltare şi a îmbunătăţirii managementului;

d) Stabilitatea procesului investiţional.

Entităţile economice care aplică acest model de guvernanţă corporativă sunt conduse

de manageri care funcţioneză conform afirmaţiei ”Dacă vrei ca un lucru să fie făcut bine,

trebuie să îl faci cu mâna ta”. Din această perspectivă, sistemul guvernanţei prin intervenţie,

presupune:

implicarea directă a acţionarilor în administrarea activităţilor companiilor deţinute;

băncile finanţatoare exercită un rol activ şi important în viaţa entităţilor economice;

autorităţile publice intervin constant în reglarea proceselor economice şi sociale.

În ţări precum Germania sau Austria, este prezent un grad ridicat de concertare între

confederaţiile sindicale şi asociaţiile patronale, în condiţiile în care sindicatele sunt foarte bine

organizate şi colaborează eficient între ele. În Franţa sau Italia, concertarea între partenerii

sociali este mai puţin intensă, din cauza neînţelegerilor între membrii diferitelor sindicate, a

diferendelor de idei privitoare la drepturile şi obligaţiile membrilor de sindicat şi la

modalităţile de susţinere a acestora în faţa organizaţiilor patronale.

Modele de guvernanţă corporativă

Yusuke Fukada și Ronald Dore notează: ”Pe plan mondial sunt mai multe curente de capitalism: unul este cel de tip anglo-american care se centrează în jurul Statelor Unite și a

18

Marii Britanie,iar altul diferit de cel anglo-american în diferite feluri și se regăsește în cazul Germaniei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Elveiei, Japoniei etc. Dac ar fi să clasificăm aceste curente doar în două tipuri acestea ar fi : tipul anglo-american și japonezo-german”. În funcie de „tradițiile” economiei naionale s-au orientat și artizanii sistemelor de guvernanță corporativă. 15

Tabelul 1 cuprinde o prezentare comparativ sumar a celor trei mari modele: modelul tradițional, modelul determinist sau continental european și modelul extins japonez.

Tabelul 1 – Comparație între modele de guvernanță corporativă

Modelul anglo-saxon

Modelul german /

continental European

(cunoscut şi sub denumirea de

stakeholder model)

Modelul extins japonez

UK, SUA, Canada, Australia,

Hong Kong

Germania şi ţări din Europa

ContinentalăJaponia

Orientat spre piaţa bursieră Orientat spre piaţa bancară Orientat spre piaţa bancară

Bazat pe dreptul de

proprietate al acţionarilor

Bazat pe dreptul de

proprietate al acţionarilor şi

corelaţia dintre salariati si

companie

Bazat pe interesele părţilor

interesate (stakeholders),în

principal keiretsu

Structura acţionariatului

dispersată

Structura acţionariatului

concentrată

Structura acţionariatului

concentrată, (deţinerea

încrucişată pe acţiuni)

"one tier system"

Board of Directors

- directori executivi

- directori non executivi

"two tier system"

Consiliu supervizor

Consiliu de administraţie

Consiliu de administratie

incluzând reprezentanţi ai

părţilor interesate

Comisie de cenzori

Mecanisme de control: extern Mecanisme de control: intern Mecanisme de control: intern

sistem contabil:

Generally Accepted

Accounting Standards -GAPP

Sistem contabil:

International Financial

Reporting Standards - IFRS

Sistem contabil:

combinaţie între

reglementările GAPP şi IFRS16

Angajații Există două variabile esențiale care diferențiază rolul angajaților, priviți ca un colectiv, în procesul de luare a deciziilor strategice. În primul rând piața forței de muncă națională este cea care influenează flexibilitatea și mobilitatea angajaților. Țări ca Statele Unite au la dispoziție o piață a muncii foarte flexibilă cu contracte de muncă de scurtă durată, legislația 15 Sursa: prelucrat de autor după “Corporate Governance. Governance models”, http://www.iccwbo.org/corporate-governance/id3173/index.html16

19

americană permițând ușor rezilierea contractului de muncă. Consecința acestui fapt este că pregătirea profesională se face în afara companiei, angajații având competențe generale și transferabile la un alt loc de muncă. În țări cu piețe rigide ale forței de muncă, ca Germania sau Japonia, companiile investesc mulți bani în dezvoltarea profesională a angajaților ceea ce conduce la o forță de muncă specializată cu competențe specifice companiei care îi fac mai greu transferabili de la o firmă la alta. În al doilea rând este problema organizațiilor sindicale și a puterii pe care acestea o pot exercita diferit de la țară la tară. De pildă, în Franța drepturile sindicale sunt extinse asupra tuturor angajaților indiferent de afiliere, uniunile sindicale pot avea o influență mai mare în luarea deciziilor corporației decât în SUA sau Marea Britanie unde doar membrii uniunii sindicale beneficiază de înțelegerile colective negociate.Companiile japoneze sunt caracterizate prin sindicate la nivelul întreprinderii ceea ce conduce la negocieri colective la nivel de companie care de asemenea asigură o poziție fermă a angajaților. Este evident că situațiile în care angajații au o mobilitate redusă și o voce puternică în cadrul companiei se vor implica mai activ în deciziile privind strategia de globalizare. Ei doresc să-și păstreze locurile de muncă acasă și tind să se opună oricărei tendințe de globalizare. O putere influență mărită o au lucrătorii mai ales în sistemul de guvernanță corporativă care presupune obligativitatea consultării angajaților în luarea deciziilor.Echipa managerială Diferențe transnaționale în ceea ce privește echipa managementului de vârf se întâlnesc în special în experiența internațională pe care aceștia o au precum și în pregătirea profesională, a studiilor absolvite. Managerii din SUA și Marea Britanie tind să aibă o pregătire profesională cu specializare în finanțe sau marketing ( cel mai des absolvent de universiti cu profil de afaceri) spre deosebire de managerii germani care au mai degrabă o educație în domeniul tehnic.17 În Franța managerii sunt absolvenți ai unei „grandes ecoles” comune cu o pregătire ideologică și provin adesea din poziții guvernamentale. În ceea ce privește experiența internațională Statele Unite este țara care are cei mai mulți top manageri născuți în afara țării spre deosebire de Franța, Italia și Japonia care se afla la capătul opus. De asemenea mobilitatea managerilor în SUA și Marea Britanie este mult mai mare spre deosebire de Franța și Japonia unde managerii tind să rămână o lungă perioadă de timp în cadrul companiei. Prezența unor manageri de naționalitate străină, cu o bogată experiență internațională în combinație cu o piață a muncii deschisă crează premisele unei deschideri din partea echipei manageriale spre adoptarea unor strategii globale. Dimpotrivă, echipele manageriale dintr-o piață a muncii închisă, din companii cu strânse legături guvernamentale (Franța) sau fondate și controlate de familii (Italia, Japonia) vor fi mult mai rezervate în a se angaja în strategii globale, majoritatea preferând să mențină controlul acasă.Acționarii Diferențele naționale privind structura acționariatului sunt de asemenea foarte mari . La o extremă se află Statele Unite care are cea mai dispersată structură a acițonariatului caracterizată prin neutralitatea ei în ceea ce privește conducerea și strategiile adoptate de acestea atâta timp cât acestea aduc profit și valoarea aciunilor este ridicată. În Marea Britanie un procent important îl reprezintă acționarii instituționali, ca de pildă fondurile de pensii, care, de regulă aici, joacă un rol neutru spre deosebire de activismul investitorilor instituționali americani. Japonia este caracterizată print-un procent ridicat de investitori instituționali care nu au deloc o atitudine neutrală ci dimpotrivă, acționează ca parte a unei rețele sau keiretsu în sprijinirea managementului.

17 Fukada, Yusuke and Ronald Dore : “The Japanese Firm: The Sources of Competitive Strength”,Oxford, Oxford University Press, 1994;[www]

20

În Germania băncile sunt cele care joacă un rol important în influențarea politicii companiei, atât ca și creditori cât si ca acționari ai acesteia. Pentru angajații acționari este tipic reacția de blocare a globalizării. Această atitudine se manifestă chiar și în Statele Unite unde United Airlines oferă unul din rarele exemple de companie publică mare cu acționari majoritari angajații proprii (55%). Astfel angajații acestei companii au reușit să blocheze planurile conducerii de a mării numărul de zboruri de la baza cu costuri mai scăzute din Taiwan.18

Consiliul de administrație Compoziția consiliilor de administrație arată de asemenea contraste puternice între țări. Spre exemplu, companiile japoneze sunt renumite pentru numărul foarte mare de membrii ai consiliului și implicit ineficiența acestora. Acestea pot fi compuse din peste 50 de membri între care foarte puțini externi care să monitorizeze activitatea managerilor și direcția strategică a companiei. Italia și Franța sunt considerate a avea consilii de dimensiuni medii dar tot ineficiente datorită lipsei sau a numărului redus al directorilor nonexecutivi independenți. France Telecom oferă un exemplu despre cum pot influența interesele naționale componența consiliului de administrație. În ciuda faptului că a fost privatizată în 1997, France Telecom încă suferă de intervenția guvernului francez. Din cei 15 membri ai consiliului doar 7 sunt aleși de către adunarea generală a acționarilor deoarece 3 sunt reprezentanți ai angajaților iar ceilalți 5 sunt reprezentanți ai guvernului.Germania reprezintă un caz special prin numărul mare de reprezentanți ai părților interesate (angajați, bănci, furnizori) în consiliul supervizor (Aufsichtsrat).Cele mai active borduri sunt considerate cele din Marea Britanie și Statele Unite în mare parte și datorită eforturilor în domeniul îmbunătățirii legislației corporative care s-au făcut. Guvernul Diferențe între țări apar și în funcție de gradul de intervenție al statului în economie și de protecționismul pe care îl aplică pe propriile piețe. Intervenția guvernului ia, cel mai adesea, forma regulatorilor de piață. O măsură reprezentativă de intervenție guvernamentală în economie o reprezintă reglementările referitoare la preluare (takeover). Legislația în Statele Unite și într-o mai mică măsură Marea Britanie nu prevede în mod special bariere impotriva preluărilor, rămâne la latitudinea companiilor să-și ia măsuri antipreluare. În contrast, în țările continental europene Franța,Germania, Italia și în Japonia intervenția guvernului în a ridica bariere puternice de anti-preluare este mare inclusiv prin instituirea așa numitelor „golden shares” care dau autorităților guvernamentale dreptul de veto asupra unor decizii strategice. În timp ce în Europa și Asia legislația referitoare la societățile pe acțiuni este atributul celui mai înalt for legislativ, în SUA reglementările de constituire ale unei corporații este la nivel de stat federal. Diferitele obstacole pe care multe dintre țările europene le ridică în calea prelurilor ostile fac firmelor străine dificilă achiziționarea de companii europene. În 2001 planul de fundamentare a unui cod european privind achizițiile prin preluare a fost amânat în urma obiecțiilor ridicate de guvernul german. Este de notorietate scandalul iscat cu ocazia preluării ostile în 2001 de către compania de telefonie britanică Vodafone a operatorului german Mannesmann, preluare care deși a fost considerată cea mai mare tranzacție din istoria corporatistă a lumii a îngrijorat atât guvernul german, precum și întreaga opinie publică de posibilitatea ca și alte companii germane să treacă în „mâini străine.În concluzie, conducătorii companiilor trebuie să recunoască și să se adapteze la dificultățile pe care procesul de globalizare le presupune,să încerce realizarea unei situații de echilibru între toate părțile implicate. Pe de alt parte, reprezentanții guvernelor ar trebui să fie mai deschiși în ceea ce privește acceptarea capitalului străin și să folosescă acest prilej pentru îmbunătățirea relațiilor la nivel global. Guvernele au nu numai responsabilitatea,ci au în mână și instrumentele

18 Bock, Christian: „Corporate governance fur Kapitalgesellschaften im internationalen Vergleich”, www.vkw.org

21

politice pentru îmbunătățirea sistemelor de guvernanță corporativă din țările lor , lucru care ar conduce la creșterea competitivității naționale.

22