INTRODUCERE Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniti sa starneasca neistovite comentarii, dupa unghiurile neasteptate de perspectiva, pe care si le vor insusi generative succesive. Aceasta este soarta glorioasa a scriitorului cu mesaj, fie chiar cu mesaj" indirect, cum a fost marele ironist, care n-a daruit societatii romanesti nimic altceva decit o oglinda perfida, pentru chipurile ei nefardate. Posteritatea, fata de asemenea scriitor, e o continua replica, cu jocul de oglinzi intors insa asupra-i, ca un omagiu de reciprocitate. O opera literara, inchegata dupa canoane clasice si intr-un fel limitata, ca aceea a lui Caragiale, oricit ar fi de susceptibila de varii interpretari, e inca mai pu'lin enig-matica decit fizionomia lui. Intr-adevar, omul e mai interesant si mai nepatruns decat opera, analizabila In materialul ei de experienta umana, in atitudinea creatorului ei si in scrisul artistic. Dealtfel, personalitatea omeneasca a lui Caragiale a sedus mai mult pe contemporanii care nu intrat in atingere directa cu dansa, decit opera ce li se parea unora oarecum stereotipa. Incepand cu seniorii, P.P. Carp, Titu Maiorescu, lacob Negruzzi si Vasile Pogor au fost fermecati de inteligenta scaparatoare, in permanenta veghe, a tinarului care avea parea intrinsul un demon al contradictiei si o vitalitate plina de neprevazut. Maiorescu izbucnea intr-un ras gros, in care se redestepta parea mocanul, cind il auzea vorbind, iar Carp, constient de originalitatea sa, incepea a se indoi de superioritatea inteligentei sale, in prezenta lui Caragiale. Negruzzi, intre noi fie zis, era cam plat, asadar, linistit fata de toate diferentele de nivel. Numai Pogor, spirit liber, neairubitios, epicureu al inteligen-fei, se bucura In voie de alaturarea unui tinar, cu incintatoare spontaneitate si zigzaguri temperamentale. Caragiale i-a pastrat o amintire miscata si a marturisit lui Zarifopol ca pretuirea lui il bucura mai mult decit a tutu-ror celarlalti.Mai interesanta era reactiunea lui Eminescu, comunicata de Slavici. Profund serios", poetul nu gusta cinismele lui Caragiale, dar ii aprecia simtul gramatical si facultatea instantanee a inteligentei de a prinde orice forma de creatie, straina de propria lui structura; de aceea punea pret pe judecatile lui artistice. Caragiale nu era insa scriitor exclusiv om de litere", la largul lui numai intre confrati isi instrainat intre indiferenti; dimpotriva, sociabilitatea sa era atat de diversa, incat nu alegea intre1

ambiantele ce i se ofereau. Avea prieteni buni si cunoscuti de toate treptele, in mediile cele mai felurite: beletristica, invatamant, armata, cornert, gazetarie, teatru, sfarsind cu precupetii, macelarii si pescarii din Sinaia, carora le trimitea salutari de la Berlin, prin doctorul Urechia. Se adapta la toate mediile, de la cel academi,c pina la eel suburban, periferic, cu un neegalat ca-meleonism, de care era foarte constient, ca un actor pe scena. Caragiale a fost toata viata lui un desavarsit actor, dublat de un foarte lucid spectator. Sa luam aminte ca primele impresii mai puternice i-au venit de la trupele de turnee provinciale, indeosebi de la aceea condusa de ma-rele ghidus care a fost unchiu-sau, lorgu Caragiali, ca a nazuit Inainte de orice sa fie actor, ca a facut conservatorul dramatic doi ani, sub conducerea celuilalt unchi, ilustrul Costache Caragiali, imbatrinit si pe povirnisul carierei, si ca s-a resemnat sa scrie teatru numai dupa ce se convinsese ca nu poate juca teatru. Despre aceasta neizbinda a sa, desigur cea dintai si poate cea mai dureroasa,in prima tinerete, n-a spus niciodata nimanui, nimic ; isi ascundea pregatirea profesionala, poate ca nedemna, pana si sotiei sale care i-ar fi dispretuit-o desigur. Sectorul patetic din opera sa ne introduce incomplet in sensibilitatea lui de anxios. Caragiale si-a trait nelinistea, dinapoia mastii pe care i-o fixase reputatia de autor comic. S-a impus contemporanilor ca un tip forte", bruscindu-si prietenii cei mai buni, jucind comedia vulgaritatii inaintea camarazilor de petrecere, simuland un echilibru moral in familie si intre familiarii sai. Muzica singura l-a pus in atingere cu absolutul; societatea pozitiva si burgheza i-a inchis orizonturile catre care privea cu spaima si l-a distras de la de la tulburatoarele colocvii ale constiintei.

CAPITOLUL I TEME DOMINANTE IN CREAIA LUI I. L. CARAGIALE2

desi imprejurarile in cari se ivesc intamplarile se deosebesc intotdeauna, intamplarile nu sunt de atatea nenumarate feluri cum ni s-ar parea noua I.L.Caragiale, Diplomatie subire(1911)

1.1.CONTRIBUIA LUI I.L.CARAGIALE IN LITERATURA ROMN

I.L.Caragiale impune in literatura romana un tip uman standardizat, un individ serializat. Acesta din urma pune pe scena un arsenal de emotii aparent elaborat, de suprafata,durerea este provocata doar de implinirile epidermei. Exemplarul in cauza sufera, nu iubeste nu are trairi metafizice. Am putea spune, fara a exagera ca omul caragialian este omul contemporan noua, din epoca pe care inspirat o intuia Hermann Hesse, numind-o foiletonistica1. Extrem de interesant este faptul ca multi creatori moderni de distopii au pornit, in cinicile radiografii morale pe care le-au propus de la exacerbarea tehnicii, de la emergenta unei ere a masinii.In opozitie cu acestia, Caragiale il infatiseaza pe omul serializat din perspectiva atemporala a discursului prolix, generator de confuzii logice ce pot rivaliza oricand cu paralogismele Scolii din Megara. Retorica vida de continutpoate fi produsa in orice conditii de dezvoltare a tehnicii.In aceasta rezida sincronizarea perfecta a fictiunii caragialiene cu orice Zeitgeist. Omul caragialian traieste in contingent.Neaderand la vreo valoare metafizica, singurele lucruri de care se poate atasa sunt cele materiale.El nu are genealogie, iar numele sau, formula hipocoristica, nu poate fi decat banal: Mitica. Complet degrevat de responsabilitati in social, el adopta un model goliardic, insa setea de bauturi spirtoase nu este dublata de o sete de libertate in sens real, care ii poseda pe studentii medievali iubitori de poezie laica. Nu incercam sa il prezentam pe Caragiale doar ca pe un scriitor de talent,ci mai degraba, ca pe un medic extrem de subtil. Caracterul colectiv al operei acestuia este difuz, insa eficace ;1

Catalin Ghita- Ipostaze ale actului critic, Ed. Univrsitaria, 2005

3

intreaga demonstratie se fundamenteaza pe faptul ca in esenta,prostia este solemna si pretinde reverenta celor care intra in contact cu receptaculul ei. Rasul anarhic are , astfel, o functie cathartica. O sintez a ntregului proces de punere n paralel a tradiiei cu modernitatea, n toat opera sa, comparaie soluionat de autor n favoarea tradiiei, este satira incredibil i de nimeni sesizat ca atare, la adresa modernitii secularizate, pe care o realizeaz Caragiale n discursul final al lui Caavencu: ieri obscuritate, azi lumin! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri ntristarea, azi veselia.

1.2. I.L.CARAGIALE INTRE TRAGIC SI COMIC Caragiale a fost promovat i este perceput n literatura i cultura noastr cu precdere ca autor de comedii i de schie cu caracter umoristic, piese care au fost puse n scen sau ecranizate de multe ori i au cunoscut numeroase difuzri le tv. Mai puin cunoscute au rmas ns nuvelele psihologice, precum i drama Npasta. Insa caracterul lui I.L.Caragiale nu este unul esentialmente comic. . Nici mcar comediile sale att de bine cunoscute publicului larg, O scrisoare pierdut, O noapte furtunoas, Conul Leonida fa cu reaciunea i D-ale carnavalului, nu sunt n esena lor comice, ci mai degrab dramatice. Acest fapt a fost intuit de la bun nceput de Titu Maiorescu care, n Comediile d-lui I. L. Caragiale2, scria: cu mult cunotin a artei dramatice, d. Caragiale ne arat realitatea din partea ei comic. Dar uor se poate ntrevedea prin aceast realitate elementul mai adnc i mai serios, care este nedezlipit de viaa omeneasc n toat nfiarea ei, precum n genere ndrtul oricrei comedii se ascunde o tragedie. Este una din cele mai bune aprecieri dac nu cea mai bun a lui Titu Maiorescu (dei nu ne raliem opiniilor sale cu privire la neutralitatea ficiunii din punct de vedere moral) i, din pcate, credem noi, tocmai aceasta nu a fost reinut de-a lungul timpului. Tragismul intrinsec i profunda analiz psihologic pe care o opereaz Caragiale asupra naturii umane, prin reprezentara

2

Maiorescu, Titu, Comediile D-lui I. L. Caragiale, n Din Critice, Editura Tineretului, Bucureti, 1967

4

personajelor sale, prin tipologiile dar i prin individualitile pe care le propune, sunt lucruri care nu au ieit n eviden, care nu au fost puse n lumin aa cum trebuie . O analiz atent a personajelor caragielene va scoate la iveal o profunzime abisal, dostoievskian, a realismului 3su psihologic, neles ca o autentic sondare a psihicului uman (i aici avea dreptate Paleologu, care proiectase, dup cte am neles, s scrie o carte cu acest subiect: Abisalul Caragiale; acelai Paleologu care ne-a deschis o alt perspectiv asupra lui Sadoveanu, scriind Treptele lumii sau calea spre sine a lui Mihail Sadoveanu, recent reeditat). Cel mai important paradox dintre toate este cel al iubirii care schimb caracterul oamenilor. Un alt scriitor al literaturii noastre, Marin Preda, a avut multe lucruri n comun cu I. L. Caragiale prin felul care a rmas uimit (inclusiv la nivel declarativ, nu numai la nivel ficional, scriitoricesc) n faa manifestrilor aparent incompatibile, n funcie de situaie, ale unuia i aceluiai caracter uman, ale aceleiai persoane. Marin Preda sesiza, n cazul unor cupluri, discrepana enorm dintre felul brutal, lipsit de orice urm de compasiune sau delicatee, n care brbatul i femeia care formau cuplul respectiv, se comportau cu restul oamenilor, i armonia i nelegerea perfect, transfigurarea lor cnd erau singuri, cnd vorbeau ntre ei, care fcea s dispar cu totul modul lor insensibil i grobian de a se manifesta i s se nasc ali oameni, incompatibili cu cei dinainte (dei tot ei), o alt fa, nebnuit, a lor (vezi cuplul Isosic i Ciulca, din Moromeii II, spre exemplu. Solidaritatea cuplului este nefireasc n condiiile n care lumea din jur nu poate s vad, pentru c nu i se ofer prilejuri s vad, bazele sentimentale, fundamentele de iubire i de sinonimie caracterologic, care fac s existe i ntresc relaia. Aici intervine ns paradoxul, pentru c ele se comport astfel numai ntre ele, nu i cu ceilali. Chiriac, sergent n garda civil, imediat dup ce are loc mpcarea cu Veta, ne d o mostr de comportament ignobil, incalificabil, insistnd n hotrrea lui de a aresta i a aduce sub escort la exerciiile militare un om bolnav de lingoare (febr tifoid), sub motiv c l am pe list, trebuie s se prezinte la ezerci. ncrederea n sine, c este un om al datoriei ndeplinite fr rest, face din el, ca i din jupn Dumitrache, care aprob i apreciaz gestul i excesul de zel al lui Chiriac, un sclav fr contiin al regulilor i regulamentelor, care i insufl ns i i alimenteaz mndria i

3

Iosifescu, Silvian, Dimensiuni caragialiene, Editura Eminescu, Bucureti, 1972

5

orgoliul. Importana pe care o au n ochii lor aceti oameni i care este corectat de realitate este sursa superioritii lor morale i sociale, ei nefiind capabili s sesizeze contradiciile. Al doilea paradox prezent n comedii (folosim ghilimele pentru c nu ni se pare c tocmai caracterul lor comic ar fi cel mai important) este dragostea soilor, Zaharia Trahanache (O scrisoare pierdut) sau jupn Dumitrache (O noapte furtunoas) pentru soiile lor, Zoe i Veta, care i neal cu prietenii lor cei mai buni, cu oamenii lor de ncredere (dar nu se despart de ei, din cauza poziiei sociale i materiale a soilor superioare celei a amanilor, dei nu cu mult) i naivitatea acestora de a nu observa nimic, de a fi absolut convini de prietenia prietenilor i de fidelitatea nevestelor, pe care le consider femei curate i pudice. n fine, un al treilea paradox n ceea ce privete caracterul personajelor, este acela c tocmai oamenii care par cei mai ramolii, care sunt amnezici i incoereni n gndire pn la a-i bnui de schizofrenie, Zaharia Trahanache i Agamemnon (Agami) Dandanache (sinonimia fonetic a numelor, Trahanache i Dandanache, este oare o ntmplare, din acest punct de vedere?), se dovedesc a fi singurii n stare s judece la rece realitatea i s o direcioneze n sensul dorit de ei, lucru pe care nu l reuesc ceilali, care par mai ntregi la minte dect ei i chiar mai perfizi, n prim instan. Pe Caragiale, ns, l-au interesat oamenii care se mic n mediul urban, cu turburrile lui politice, n acelai fel n care l-au interesat i cei care nu aveau acces la asemenea preocupri i probleme. El a vrut s dezvluie psihologii i caractere, n mod evident condiionate de ambientul lor social, dar fr ca vemintele sau decorurile sociale s fie inta analizei sale, ci felul n care oamenii reacioneaz i aleg s triasc, n condiii diferite. Furia criticii mpotriva personajelor lui Caragiale este furia mpotriva propriilor noastre vicii, graba de a ne delimita de patimi care ne caracterizeaz i pe noi, din pcate, la fel de mult. Ea denot faptul c autorul lor a atins o coard foarte sensibil i a intuit destul de bine i de profund patimile adnci ale romnilor. Caragiale este fotograful nostru cel mai fidel, pentru c a neles patimile noastre adnci, el, care iubea naturaleea vieii nepervertite, care iubea mnstirile, pe Eminescu dar i oamenii simpli i fireti, el, care a artat primul ce nseamn romnul mutat la ora prin fora mprejurrilor (naintea instalrii comunismului cu mult!) i europenizat cu fora.6

1.3. STILUL LUI I.L.CARAGIALE Intr-adevar, in istoria literaturilor europene se pot da nu separare a stilurilor si de degradare innobilare a literaturii de jos sau de participare a acesteia la p :basmul si poezia folclorica, asterele si miracolele evului mediu, recent, romanul politist si S.F. Intre 1822 si 1825, Tana pot fi intilnite in toata opera lui, Dostoi numai exemple de iata genurilor consacrate commedia dell' arte4

a literaturii inalte, dar si invers, exemple de si mai

rul Balzac a inceput prin a publica acestei literaturi

sub diverse pseud onime mai multe romane gotice si negre si teme ale influenta caruia romanele sale se resimt, iar G. Genette

evski a fost un pasionat cititor al lui Eugene Sue, de a descoperit, chiar in romanele foiletoniste.

foarte rafinate ale lui Marcel Proust, utilizarea unor procedee tipice literaturii Fara sa impinga lucrurile atit de departe, amuzat mai excesiva si de mecanica totusi ierarhia consacrata a genurilor literare si introducindu-le in structura mai

degraba de sentimentalitatea contestat

prea elementara a literaturii de consum. Caragiale a

a utilizat in mod sistematic un numar de

forme simple, in primul rand anecdota, foiletonul sau cazul de jurnal, pe care le-a reciclat, complexa a textelor sale, intr-o epoca in care mai toate rare le presupunea contactul cu de forme si implicit de stiluri scris-o, spiritele educate atrageau atentia asupra primejdiilor pe formele ale colportajului literar. In felul acesta, amestecul literare, care se realizeaza reprezinta la Caragiale un principiu central de

in toate etapele si la toate nivelele liberaturii pe care a

creatie si de organizare a unui text literar. rici literari, o

De aceea, chiar daca mi s-ar reprosa ca am comis, ca vechii isto ,,eroare determinista", observatia ca exista

o similitudine frapanta intre aceasta atitudine che a fi

fata de ierarhia genurilor sau fata de stiluri, si plebeianismul autentic al fostului republican din Ploiesti,care a trebuit sa ia totul ,.de jos", de la trupa de actori a unchiului Costa Caragiali, pina la directia Teatrului National si de colaborat in tinerete, pina la Convorbirile literare facuta.Aidoma tuturor oamenilor simpli. Caragiale la revistele populare la care ale junimistilor de la lasi, poate a detestat pe fata, dar a admirat in Carp de la cei

secret, bariera celor 40.000 de lei venit anual pe care ii reclama Petre4

Florin Manolescu, Ed. Cartea Romaneasca, 1983.

7

care ar fi dorit sa joace un rol in viata saraci confortul social si averea. Din linga Maiorescu, de care, totusi,

politiea a tarii, sau carierele solide, de tip care il impun celor huta sau Gherea, decat acest punct de vedere este limpede ca intre

Alecsandri, intemeiate nu numai pe talent, dar si pe respectul pe contemporanii sai, el s-a simtit mai bine linga Delavrancea, Vla ideologiceste s-a alaturat.5

Tot astfel, in procesele" de idei

pe care le-a susti nut, in publicistica, in scrisori a recurs i a parabolei, mentele care ridica discutia in abstract, ci la

si chiar in literatura, ori de cite ori a urmarit sa demonstreze ceva, Caragiale nu nici la teoria literara prcpriu-zisa, nici la argu utilizate insa cu o finete dialectica cel mai inteligent din epoca lui. Totusi, nu incape nici o indoiala ca forma speciala sau, pentru care a nutrit acelasi sentiment limite, nor meaza activitatea oricarui scriitor. De aceea, la explicatiile elementare pe care le furni pentru formatia tanarului Caragiale, si in care $coli de croi torie" din ,,savantul numaidecit scoala formelor literare simple comparatie si, de cele mai multe ori, la retorica populara a pildelor s

extraordinara, care i-a facut pe multi sa-l considere omul

pe care o ia atitudinea sa fata publicului

de literatura a fost deter minata in mod hotaritor si de structura amestecata a

amestecat de Hassliebe si care, intre anumite

zeaza uneori biografia, la scoala esentiala .,excelentei

riguroasa a clasicismu lui francez, pe care toti vechii comentatori o considera se include si modelul negativ al

Cours francais de Rhetorique", trebuie adaugate si a ziarului, pretentiile greu de satisfacut ale literatura

publicului si, mai ales, scoala lui Anton Pann si Cilibi Moise, autori de din inima omagiu.

sanatoasa, carora dramaturgul a stiut sa aduca, ca si lui Eminescu in 1889, un deplin si

Procesul de incrucisare a formelor si de consacrare a variantelor minore, prin aducerea lor in cenoul unui normativ mai inalt, incepe la Caragiale de la nivelul cuvintelor.

5

Valentin Silvestru, Elemente de caragialeologie, Buc., Ed. Eminescu, 1979.

8

Toti comentatorii sai au inregistrat caracterul frapant al originalitatii de limbaj din literatura lui Caragiale pe care 1-au pus pe seama oralitatii si a curajului a intrebuinta in scris forme ale unui mod needucat exprimarii. Chiar Maiorescu. surprins la inceput de strident" al unor expresii din punct de vedere al chiar realitatii ce vor sa reproduca", a observat in 1907, intr-o recenzie despre nuvelele lui Al. Bratescu Voinesti, ca prin literatura pe care a realizat-o, Caragiale a ridicat la o valoare literara vorbirea tipica a incultilor si semicultilor din orose cu ridicolul lor, precum si expresiile deI cruzime a celor de la sat (Napasta, Faclia de Pasti) Impresionat de farmecul neintrecut al limbii6", Mihail Dragomirescu a pus pe seama lui Caragiale o anecdota mai artificiala, prin care insa a reusit sa sugereze tocmai principiul amestecului de cuvinte cu origine si functie diferita, dus la perfectiune de dramaturg : Ascultati daca mai e o limba pe lume care sa fi imprumutat mai multe cuvinte dintr-alte limbi, si care totusi sa ramie ea insasi. Uite cind zic eu Sacaua a cazut in santul gradinii ojfterului, si el nici gand sa bage de seama, sacaua turcesc -