ARTICULATIA UMARULUI

SAUSCAPULOHUMERALA

OPREA RAMONAMG I GR IX

• Uneşte capul humeral şi cavitatea glenoidală a scapulei formând o articulaţie sferoidală.

• Reprezintă ceea ce se înţelege mai frecvent când se vorbeşte despre umăr.

Suprafeţele articulare

- pentru humerus - capul humeral, suprafaţă ce reprezintă 1/3 de sferă; ea este de 2-3 ori mai întinsă decât cea a cavităţii glenoidale;

-pentru scapulă - cavitatea glenoidală de formă ovală, uşor înclinată anterior, uşor concavă limitată de o sprânceană osoasă. Slaba concavitate face ca cele 2 suprafeţe articulare să aibă concordanţă redusă.

Din punct de vedere osos articulaţia este deci foarte mobilă şi foarte instabilă.

• Pentru stabilirea unei mai bune concordanţe între suprafeţele articulare la periferia cavităţii glenoidale s-a dezvoltat un cadru constituit dintr-un fibrocartilaj numit labrum glenoidal.

El creşte stabilitatea articulaţiei şi în acelaşi timp nu modifică amplitudinea şi varietatea mişcărilor.

• Mijloace de unire:

- capsula articulară se insera pe cadrul glenoidal şi pe colul scapulei. Superior urcă până la procesul coracoid, înglobând tendonul lungii porţiuni a bicepsului. Pe humerus se ataşează în jurul capului humeral (pe colul humeral, anatomic coborând până pe colul chirurgical). Formează numeroase repliuri mai ales în partea inferioară.

Datorită laxităţii sale favorizează mişcări mai ample dar în acelaşi timp se favorizează şi producerea mai frecventă a luxaţiilor.

Capsula este întărită prin ligamente superioare şi anterioare.

- superior: ligamentul coracohumeral ce pleacă de la procesul coracoid şi formează două fascicule ce se fixează pe tuberculul mare al humerusului şi pe tuberculul mic. Este cel mai puternic ligament al articulaţiei.

- anterior: ligamentele glenohumerale ; sunt 3 fascicule fibroase ce se întind de la cadrul glenoidal la colul anatomic al humerusului. între aceste ligamente există zone de rezistenţă scăzută.

Planul capsuloligamentar al umărului nu asigură o rezistenţă crescută a articulaţiei. De aceea această articulaţie este frecvent sediul unor luxaţii, mai ales cele ce antrenează capul humeral anterior şi intern (luxaţii antero-interne), în acest luxaţii capsula poate fi întinsă sau chiar ruptă.

Ele compromit ulterior stabilitatea umărului pentru mişcările de forţă şi necesită o suplimentare a forţei musculare, în particular a muşchiului subscapular. Poziţia care permite maxim de distensie ligamentară (poziţia de repaus articular) este cea în care braţul este în uşoară antepulsie, abducţie şi rotaţie internă.

Articulaţia scapulohumerală este stabilizată mai ales de muşchii profunzi ce formează o adevărată centură musculară.