1

CUVÂNT ÎNAINTE (lipse şte)

I. CONCEPTUL DE BIOETIC Ă • Definiţie • Principiile bioeticii • Istoric

II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUAL Ă

• Trup • Suflet • Psihic • De la embrion la starea de suflet mântuit • Genomul uman

III. NOŢIUNEA DE SĂNĂTATE IV. NOŢIUNEA DE BOAL Ă

V. DEONTOLOGIA ACTULUI MEDICAL

V.1. Bolnavul V.2. Terapeutul V.3. Sora medicală V.4. Preotul V.5. Erboristul V.6. Psihologul V.7. Sora de ocrotire V.8. Brancardierul V.9. Acte normative V.9.1 Abordare ortodoxă V.10. Iatrogeniile V.10.1. Comentariu bioetic V.11. Drepturile pacientului V.12. Prognosticul V.13. Riscul acceptat V.14. Comentariu ortodox V.15. Problema discriminării

2

V.16. Procese medico-legale celebre V.17. Bioetica cercetării medicale

VI. BIOETICA RELA ŢIEI OM-MEDIU

VI.1 Etosfera VI.2 Poluarea sonoră VI.3 Poluarea luminoasă VI.4. Televiziunea VI.5. Bioetica şi tehnologia

VII. BIOETICA SPECIAL Ă VII.1 Inseminarea artificial ă VII.2. Fertilizarea in vitro VII.3. Transferul intrafalopian de gameţi VII.4. Clonarea VII.5. Contracepţie VII.6. Transplantul VII.7. Eutanasia VII.8. Moarte cerebrală VII.9. Suicidul asistat VII.10. Biotehnologii şi organsime modificate genetic

3

I. CONCEPTUL DE BIOETIC Ă

I. 1. Definiţie

Faptul că există multe definiţii ale bioeticii dovedeşte că acest concept este încă greu de definit.

Iată câteva exemple: 1. Ştiinţa intervenţiilor omului asupra sistemelor vii.1 2. Studiul sistematic al conduitei umane, în sfera ştiinţelor vieţii şi a

sănătăţii, examinată în lumina valorilor şi principiilor morale.2 3. Ramură a eticii aplicate care studiază problemele etice rezultate din

progresele medicinei şi biologiei.3 4. Studiul provocărilor etice şi a luării deciziilor asupra organismelor vii.4 5. Modul prin care omul îţi trăieşte viaţa, interacţiile sale morale şi

responsabilitatea în relaţia cu lumea vie. Bioetica prescriptivă spune oamenilor ce este bun sau rău, care principii sunt cu adevărat importante când se iau decizii. Bioetica interactivă este un câmp de discuţii, dezbateri între grupuri, comunităţi, specialişti.

6. Ştiinţa deciziilor în lumea viului: medicina şi mediul înconjurător.5 7. Ştiinţa cercetării biomedicale şi a aplicaţiilor integrative.6 8. Ştiinţa utilizării cunoaşterii ştiinţifice pentru a asigura binele social 7 9. Conlucrarea între cunoaşterea biologiei şi cunoaşterea sistemului de

valori umane.8 10. Al ţi autori “globalizează” noţiunea de bioetică: studiul dimensiunilor

morale (decizii, comportament, linii directoare) ale ştiinţelor vieţii şi îngrijirilor de sănătate într-o formulare interdisciplinară.9

11. În fine, recent, definiţia bioeticii se întinde de la studiul normelor morale aplicate în lumea viului – la corelarea lor cu comportamentul social şi deciziile politice.10

12. Enciclopedia franceză de bioetică: preocupare pluridisciplinară de opinii şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva probleme etice suscitate de ştiinţa şi biotehnologiile biomedicale actuale.11

1 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 39 2 Encyclopedia of Bioethics, citat în Bioetica 2, 4, 2004, p. 14 3 Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001 4 xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, iii 5 xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, p. 25 6 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 47 7 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 21 8 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 21 9 Reic, W.R., Encyclopedia of Bioethics, 1995, p. XXI 10 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.22 11 Bioetica 1 / 2 / 2003, p. 4

4

Pe măsură ce definiţia bioeticii s-a extins, astăzi se poate vorbi mai precis de o etică a viului, de o etică aplicată întregului regn biologic, depăşind sferele medicinei tradiţionale (ale actului medical) şi cuprinzând toţi profesionaliştii din sistemul sa-nitar, cercetarea medicală, impactul comportamentului uman asupra mediului înconju-rător, analiza efectului social şi politic asupra sănătăţii omului, analiza indicatorilor de sănătate publică asupra sănătăţii personale, atitudinea, comportamentul şi deciziile asupra propriilor vieţi, încadrarea juridică a actului medical şi bioetic etc.

După Elio Sgreccia12 ar exista trei tipuri de bioetică:

a) Bioetica generală: se ocupă de valori, fundamente etice, încadrarea juridică, decizii politice, coduri etc.;

b) Bioetica specială: analizează marile probleme tematice: procrearea, eutanasia, manipulările genetice etc.); desigur, abordarea este teoretică şi practică, şi întotdeauna interdisciplinară.

c) Bioetica clinică: studiul deciziilor terapeutice, al riscului acceptat, al relaţiei deontologice medic-pacient, efectele mal-praxis-ului etc.

Analiza acestor definiţii laice ale bioeticii demonstrează limitele în care se

încadrează. Nici una din ele nu se raportează la un sens teologic al creaţiei; noţiunile de “decizie”, “norme morale”, “cercetare medicală”, “sanogeneză”, “biologie”, “progres” etc. sunt sensuri ale relaţiei om – om, nu ale relaţiei om – Dumnezeu. Domeniul bioeticii laice, zisă şi ştiinţifică, este domeniul exclusiv al fiinţelor create, nu al relaţiei veşnice dintre Creator şi fiin ţa creată.

Abordarea ortodoxă

Bioetica medicală creştină este o disciplină a moralei creştine aplicate; este ştiinţa care cercetează şi emite norme morale în concordanţă cu Sfânta Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru a păstra integritatea anatomică şi spirituală a fiinţei umane şi pentru a fundamenta moral actul medical şi deciziile necesare în practica şi cercetarea biomedicală.

Această definiţie raportează omul, ca fiinţă creată, la Dumnezeu. În plus, definiţia include preocuparea pentru sanogeneză şi cere o prevenţie şi o veghe permanentă pentru ca boala să nu devină un prilej şi o sursă pentru păcat. Această vigilenţă trebuie să devină tare şi eficientă când e vorba de cercetarea medicală care, în zilele noastre aduce un risc major asupra condiţiei mântuirii.

I. 2. Principiile bioeticii Personalismul

Concepţia personalistă s-a născut din existenţa şi lucrarea raţiunii şi spiritului de libertate; omul ar fi singura fiinţă capabilă să efectueze o reflecţie asupra lui însuşi.

Prin conştiinţa de sine, a faptului că omul realizează că este o persoană unică, 12 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 25

5

“ia distanţă” faţă de celelalte creaturi, ştie că “este o unitate, un tot şi nu o parte dintr-un tot”.13

Personalismul exprimă şi capacitatea de a alege o decizie pentru a te apăra şi de a alege o decizie anume pentru a nu face rău celuilalt.

Ireductibilitatea persoanei, sensul unic şi irepetabil al existenţei fac ca experienţa fiecărei clipe să devină un izvor de criterii de valori care ajută eficient în luarea deciziilor asupra propriei persoane şi asupra semenilor.

Societatea umană este ea însăşi structurată pe acest “punct de referinţă” 14 : persoana umană. Căci persoana umană reprezintă însăşi societatea umană, iar societatea umană reprezintă persoana umană.

Etica personalistă generează intenţionalitatea unui act bioetic (aspectul subiectiv) şi efectuarea concretă (demersul obiectiv). Societatea laică este dominată adesea de un spirit personalist al autoperfecţionării. Ea aleargă (chiar ostenită fiind) după performanţe de toate felurile. Există riscul ca valorile vieţii personale religioase precum sfinţenia, smerenia, sensibilitatea la suferinţa altora, dispoziţia spre acte de milostenie – să nu fie considerate performanţe şi să fie căutate cât mai puţin.

Persoana umană (alcătuită ca o unitotalitate) este capabilă să aibă iniţiative şi acţiuni, să înregistreze ecouri din sfera socială, să-şi schimbe deciziile sau să nu le schimbe, să revină la propria memorie socială, şi în baza lor să scruteze viitorul propriu.

Persoana umană este conştientă de frontierele, frumuseţea şi neputinţele trupului, de libertatea cugetului şi de constrângerea conştiinţei.

Omul bolnav capătă nu numai un statut social, dar în opinia unor sociologi – chiar un rol social: situaţie marginală, stare de primejdie, restrângerea orizontului de preocupări şi griji, egocentrism, anxietate. Toate acestea îl fac să apeleze la ajutorul instituţiilor medicale care îl abordează şi îl tratează de aici înainte ca pe o persoană bolnavă.

Persoana medicului este, de asemenea, focalizată în conceptul bioeticii laice: lui i se cere universalism (fără legături personale cu bolnavul), specificitate funcţională (“puterea sa asupra bolnavului trebuie să se exercite doar cu referire la boală, nu la alte probleme ale vieţii pacientului”)15, neutralitate afectivă (să fie “obiectiv” şi “nonemoţional”), orientare spre colectivitate (nu spre profitul propriu, aşa cum e cazul altor profesiuni).

Persoana umană evoluează pe un anumit drum dintr-un infinit număr de drumuri posibile datorită întâlnirilor aleatorii sau nonaleatorii cu celelalte persoane umane – întâlniri dorite sau nedorite, fericite sau nefericite, indiferente sau nonindiferente.

Respectul pentru viaţa fizică

Bioetica apelează deseori normativ la acest principiu. Problema se pune acut atunci când e vorba de transplantul de organe.

Actul transplantologic nu este niciodată perfect, căci donatorul va suferi mai mult sau mai puţin, va rămâne afectat organic şi cu un risc permanent de afectare funcţională.

13 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 62 14 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 62 15 Iustin Lupu, Ioan Zanc, Sociologie medicală, Editura Polirom, 1999, pp. 88-89

6

Dificultatea interpretărilor şi deciziilor bioetice decurge din efortul deosebit de a cântări riscurile şi beneficiile unui transplant.

Din calitatea şi măsura respectului pentru viaţa în trup decurg şi alte atitudini sau nonatitudini:

− grija pentru viaţa proprie (de la dorinţa enormă de a prelungi viaţa în trup a unora, până la actul suicid al altora);

− devotamentul sau indiferentismul cadrelor medicale; − grija pentru vindecare fără sechele; − preocuparea pentru recuperarea funcţională a unui handicap. Unele boli sunt considerate stigmatizante, mai ales de către publicul larg.

Bineînţeles că în context comunitar persoana purtătoare a unei astfel de boli devine un caz social, un stigmat social. Orbii, surzii, şchiopii, bolnavii cu tuberculoză, sifilis şi alte boli cu transmitere sexuală (HIV – SIDA) sunt expuşi riscului de a fi ocoliţi sau repudiaţi de societate.

Bioetica formulează principiul conform căruia ei trebuie integraţi, respectaţi, îngrijiţi nediscriminatoriu.

Motivaţia respectului sau a lipsei de respect pentru viaţa în trup are un substrat multicultural, personalist sau uneori patologic:

− unele culturi acceptă uşor moartea pentru că nu pun mare preţ pe trup; − unele persoane umane mor eroic iar altele se neglijează până la limita

bolilor incurabile; − în fine, stări depresive sau farmacodependente duc persoana umană într-o

totală lipsă de respect faţă de viaţa în trup. Principiul binefacerii

Binefacerea este motivaţia princeps a analizei şi deciziei bioetice. Intenţia binefacerii este certă, finalitatea nu este totdeauna conformă cu intenţia.

Concret, principiul binefacerii se exprimă prin: − a nu face rău; − a diminua la maximum riscurile; − a obţine maximum de avantaje; − a evalua de la început raportul risc – beneficiu; − o aplicaţie mai puţin evidentă dar foarte cuprinzătoare a acestui principiu

se regăseşte în măsurile profilactice aplicate asupra unui individ sau unei comunităţi.

În bioetica laică există o “cooperare la păcatele altora”; de pildă, medicul

care face un chiuretaj, specialistul în planning care sfătuieşte la contracepţie, asociaţiile sau legiuitorii care susţin eutanasia sau suicidul asistat; toate acestea sunt, de fapt, false binefaceri, într-un lanţ al păcatului.

Intenţia binefacerii este o coordonată demnă de luat în seamă în actul justiţiei atunci când se analizează un malpraxis.

7

Morala aplicată bioeticii

Morala este definită ca “un ansamblu de principii, valori şi norme de reglementare a comportamentului ... impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinii celorlalţi (opinia publică)” 16

Etica şi morala s-au dezvoltat împreună, prima fundamentând-o teoretic pe a doua.

Etica a generat principii, iar morala a generat norme. Istoria civilizaţiilor a cristalizat în timp regula morală, adică norme – ce se

vor axiomatice – ale comportamentului uman. Valorile morale – de bine/rău, corectitudine, cinste, sinceritate etc. sunt

temeiurile judecăţilor de valoare. Principiile morale sunt, de fapt, un ideal la care aspiră individul sau

comunitatea şi ele se manifestă la nivelul conştiinţei morale. Atât conştiinţa morală cât şi conduita practică au o condiţionare istorică,

religioasă, socio-politică; de aici decurge şi caracterul inconstant (trecător) al unor valori.

Normele morale transpuse în legi oferă cadrul juridic pentru a pedepsi sau elogia cadrul socio-cultural.

Unele norme morale sunt generale (cinstea, curajul, loialitatea) altele – particulare (profesionale, familie etc.), altele – speciale (se referă la asocieri, cluburi, partide etc.).

Normele morale folosite în domeniul bioeticii generează conceptul numit deontologia profesiei medicale – domeniu încadrat în coduri deontologice, în canoanele a ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, ceea ce este considerat “bine” şi ceea ce este considerat “rău”.

Codurile deontologice profesionale nu se suprapun peste conţinutul legislativ, ex.: o femeie poate (conform legii) să ceară să i se facă un avort, dar un medic poate (conform codului deontologic profesional) să îi refuze această cerere.

Gândirea haotică care domină o anumită epocă sau şcoală medicală poate determina legi care să intre în conflict cu morala religioasă sau pur şi simplu cu moravurile sau mentalitatea unei comunităţi; ex.: legiferarea eutanasiei poate fi generatoare de mari suferinţe, când un anumit membru îşi cere eutanasia contrar voinţei familiei; legiferarea prostituţiei poate fi generatoare de mari suferinţe când un cuplu se îmbolnăveşte în urma unei boli cu transmisie sexuală luată dintr-o casă de prostituţie.

Bioetica contemporană se raportează la o morală neclară din multe puncte de vedere: homosexualitatea – cu toate bolile pe care le generează ar fi la fel de “etică” ca şi heterosexualitatea; reacţiile adverse ale unor medicamente pot fi mortale cu toate că boala pentru care se indică nu este mortală; moartea cerebrală este identificată prea uşor cu moartea biologică (când e vorba să se execute un transplant de organ unic).

Elio Sgreccia insistă asupra faptului că în zilele noastre e necesar mai mult ca oricând ca moralitatea să se întemeieze pe “criterii de obiectivitate etică” şi nu numai pe “intenţionalitate”.17

Acelaşi autor face o distincţie între morala teologică (cea care ia în considerare conceptul valorii şi înfăptuirii finale) şi cea deontologică (care se bazează pe înfăptuirea normei).18

16 Zamfir C. şi Vl ăsceanu L, citaţi de I. Zanc, p. 1 17 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.524 18 Idem, p. 160

8

Legea morală naturală domină de departe bioetica contemporană. Ea s-a născut o dată cu conştiinţa raţională a omului că el însuşi există, şi o dată cu conştiin-ţa raţională că răul şi binele există în lume şi se pot răsfrânge inevitabil asupra lui.

Morala aplicată bioeticii întâmpină în zilele noastre o dificultate enormă: mutaţiile ştiinţifice “deschid spaţii de acţiune noi, pentru care nu există reglementări morale sau juridice...”.19

În altă ordine de idei, descoperirile ştiinţifice “senzaţionale” primesc foarte

repede girul aplicării sau utilizării în clinică, alimentaţie sau prevenţie, iar pe de altă parte efectele adverse observate în timp întrec cu mult beneficiile.

Uneori răul făcut pe o cale “bioetică legală” este iremediabil: a se vedea cazul Thalidomidei care a indus malformaţii definitive.

Principiul libert ăţii de opţiune

Libertatea de opţiune în bioetică – care este prin excelenţă o ştiinţă a deciziilor – ridică probleme inedite şi complicate atât celor asistaţi cât şi celor investiţi să ofere ajutor.

Acest principiu determină orientarea şi decizia multiplelor nivele de manifestare:

− cercetătorul îndemnat de propria conştiinţă sau propriul interes să descopere, nu să perfecţioneze ceva;

− medicul practician pus în situaţia să aplice în clinică o nouă descoperire; − beneficiarul potenţial al descoperirii; − legiuitorul care oferă un cadru legislativ stimulativ sau limitativ. Opţiunea într-o situaţie dată este rezultanta unui proces de conştiinţă în

corelaţie cu un temeinic (sau nu) proces de informare sau profesionalism. Societatea (comunitatea) poate modifica opţiunea unui individ prin natura şi

acurateţea informării. Principiul nondăunării

Acest principiu are la bază o reflecţie mai veche: dacă nu poţi face bine, măcar să nu faci rău. Sau altfel exprimat: primum non nocere (înainte de toate să nu faci rău). Este un principiu străvechi cu care practica medicală se confruntă în mod curent.

Uneori medicul sau bolnavul este obligat să aleagă dintre două rele – pe cel mai mic (ex.: între refuzul terapeutic al unei tumori maligne, şi efectele adverse ale citostaticelor).

Principiul nondăunării cere medicului să nu facă rău pacientului nici prin vreo tehnică diagnostică, nici prin vreun mijloc terapeutic, nici prin vreo convorbire.

Dar sunt situaţii când un act terapeutic poate avea atât efecte bune cât şi efecte rele (problema “dublului efect”). De fapt este cazul majorităţii medicamentelor alopate care au în prospectul de prezentare “indicaţii”, “contraindicaţii”, “precauţii”, “reacţii adverse”. 19 Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001, p. 33

9

Principiul echităţii

Bioetica şi-a lărgit aria de exprimare de la bolnav – persoană, la problemele de sănătate publică. A repartiza egal mijloacele materiale pentru asistenţa medicală este o problemă de bioetică.

Legislaţia în domeniul bioeticii este de regulă incompletă, apare la mult timp după evenimentele ştiinţifice care o provoacă, cu multe “goluri” şi inconsecvenţe între câmpul de aplicare privat sau public.

Încălcarea acestui principiu duce la atitudini discriminatorii în practica medicală.

Deoarece există aşezăminte medico-sociale pentru bolnavii săraci, merită să menţionăm şi riscul aşa-numitei “discriminări pozitive”: situaţii când bolnavi bogaţi cer să fie îngrijiţi aici datorită unui înalt profesionalism şi sunt refuzaţi datorită statutului lor social (adică datorită faptului că nu sunt săraci).

Lupta pentru echitate este, de fapt, lupta pentru un ideal, deoarece inechitatea trăită în societate este generatoare – în fiecare clipă – de mari suferinţe.

Principiul interdisciplinarit ăţii

Bioetica este o ştiinţă care nu ar putea funcţiona fără colaborarea interdisci-plinară şi transdisciplinară.

Bioetica construieşte legătura indisolubilă şi decisivă între ştiinţele vieţii şi drepturile omului; ea aduce dreptul în situaţia de a nu se putea exprima fără datele ştiinţifice asupra cazului.

În acelaşi timp, ştiinţele vieţii sunt mereu provocatoare pentru etica viului; aceasta deoarece ştiinţa prin descoperirile ei îmbogăţeşte viaţa dar în acelaşi timp o şi complică.20

Bioetica este chemată să emită o viziune integrativă, să creeze “punţi epistemice”21 între disciplinele care contribuie la lansarea unei noi provocări în biologie şi medicină.

Bioetica este exemplul cel mai pregnant în care justiţia nu poate opera fără ştiinţă. Iar omul de ştiinţă poate face mult rău dacă este lipsit de rigoare etică.

Adesea dreptul rămâne în urma bioeticii şi bioetica rămâne în urma ştiinţei şi tehnicii, ceea ce duce – fără voia cuiva – la sfâşieri interioare, la sentimentul că nu te poţi raporta la o experienţă anterioară perenă şi temeinică atunci când e vorba să iei o decizie (fie ca medic, fie ca pacient). De aceea unii autori cer fundamentarea unui drept medical special.22

Interdisciplinaritatea nu este numai epistemiologică, ci şi aplicativă, deoarece bioetica e datoare să contribuie la deciziile politice, punând repartizarea justă a bazei materiale în asistenţa medicală, la deciziile ştiinţifice (pentru a reduce la maximum iatrogeniile şi riscul în terapeutică), la orientarea şi încadrarea juridică (explicând

20 Scripcariu Gh. şi colaboratorii, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, 1998 , p. 14 21 Ibidem 22 Ibidem, p. 15

10

etiologic şi fenomenologic un eveniment bioetic). În viitor specialistul în bioetică trebuie să fie instruit profund în medicină,

biologie, genetică, drept, sociologie, psihologie, religie. Principiul preeminenţei

Societatea seculară oscilează între cele două direcţii: − preeminenţa individului asupra comunităţii: acordă importanţă şi valoare

maximă drepturilor omului; autonomia, libertatea, actele de conştiinţă proprie trebuie respectate. Hipertrofierea acestei atitudini poate duce la acte extreme: impresia că sinuciderea, homosexualitatea, clonarea, prostituţia, automutilarea, eutanasia sunt normale sau normative pentru restul societăţii.

− preeminenţa comunităţii asupra individului: promovează convingerea conform căreia individul uman reprezintă ceva numai în contextul comunităţii (familie, grup, asociere, cetate, profesie) şi – mai mult – societatea dirijează comportamentele personale şi intervine coercitiv ori de câte ori doreşte ca persoana umană – membră a grupului – să nu lezeze în nici un fel viaţa comunităţii. Hipertrofierea acestui principiu poate duce, de asemenea, la acte extreme: anihilarea multor iniţiative, lezarea unor drepturi elementare ale omului, riscul de a măsura valorile prin prisma unor criterii democratice (dar nu întotdeauna noţiunea de “moral” şi “bun” se poate decide prin votul majorităţii).

Problema se complică şi mai mult când se încearcă o cuantificare a suferinţei personale şi colective şi luarea unor decizii în baza acestei cuantificări.

Binele comun nu trebuie să reprezinte binele majorităţii, căci astfel s-ar crea o dictatură a majorităţii în numele binelui; prin binele comun înţelegem de fapt realizarea unor astfel de condiţii, încât fiecare persoană să poată accede liber şi eficient către binele său personal.23

Legile emise de comunitate nu reprezintă etica în sine pe care unii o aplică altora, ci cadrul în care preceptele bioetice se manifestă.

Principiul libert ăţii religioase

Bioetica reprezintă o provocare – în egală măsură – ştiinţifică şi religioasă. Descoperirile ştiinţifice “agresează” conştiinţa prin rezultatele pe care le

propune, iar religia leagă conştiinţa de normele morale tradiţionale (uneori ancestrale).

Bioetica laică care domină societăţile puternic industrializate, tehnicizate şi “scientizate” intră adesea în conflict cu tradiţiile religioase; ex.: sterilizarea obligatorie, mutilarea organelor genitale, planning-ul etc.

Problema se complică atât pentru bioetică cât şi pentru religie atunci când e vorba de sincretisme religioase jalnice, caz în care se spune că “totul e valabil”.

A nu forţa spiritual o conştiinţă este o atitudine normală. A încerca să 23 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.497

11

argumentezi ştiinţific o pledoarie religioasă este un lucru lamentabil. Răspunderea persoanei pentru acţiunile şi deciziile sale

Acest principiu are următoarele înţelesuri: − omul este responsabil pentru acţiunile lui; − răspunderea implică asumarea riscului de a suporta rigorile legii pentru

actele proprii; mai specific în domeniul bioeticii, răspunderea implică asumarea riscului unei decizii terapeutice asupra ta însuţi – dacă eşti bolnav, sau asupra altora dacă eşti medic;

− chiar dacă legea nu pedepseşte întotdeauna un act ilegal, oprobriul public se poate manifesta şi fără rigorile legii, dacă actul săvârşit este condamnabil în concepţia socială a comunităţii;

− în domeniul bioeticii se vorbeşte adesea şi de bolnavi iresponsabili, fie datorită unei boli psihice (lipseşte discernământul), fie datorită unei boli grave organice care împiedică comunicarea.

Bioetica este iubirea vieţii

Acest principiu – paradoxal – nu este expus în toate tratatele de bioetică; în orice caz, bioetica – ca ştiinţă – nu a început cu el.

Darryl R.J. Macer, într-o carte-pledoarie, a făcut o incursiune în toate religiile lumii şi a găsit iubirea omniprezentă. El şi-a intitulat cartea sugestiv Bioethics is Love of Life şi încearcă să convingă lumea ştiinţifică să introducă şi acest principiu printre cele ale bioeticii.

Cuvântul este preţios şi acoperitor pentru un întreg sistem de valori: de la respectul pentru fiecare celulă vie a organismului uman sau nonuman, până la riscul sau sacrificiul donatorului de organe pentru a salva o fiinţă apropiată.

Dar acest principiu se poate exprima şi altfel: compasiune, politeţe, gentileţe, solicitudine maximă, atenţie şi răspuns prompt la orice solicitare a bolnavului, înfruntarea legilor (când e cazul) pentru a salva un bolnav, un sfat bun, un răspuns sincer, o analiză a consecinţelor legate de fiecare decizie etc.

Iubirea vieţii conduce cert la refuzul avortului, eutanasiei, contracepţiei şi oricărui act terapeutic (sau bioetic) care lezează integritatea anatomică şi spirituală a fiin ţei umane.

Iubirea vieţii presupune un tratament generos aplicat mediului ambiant: ecobiologia.

Respectul pentru adevăr

Este un principiu fundamental care trebuie să opereze atât în domeniul cercetării biomedicale cât şi în relaţia cu bolnavul.

Falsificarea adevărului, adevărul “parţial” sau amestecul “inteligent” de minciună şi adevăr este un afront penibil la adresa eticii în general şi generator de traume în “evoluţia bioetică” a unui caz.

12

I.3 Abordarea ortodoxă

Între bioetica laică şi cea creştină nu poate fi o împăcare. Merită din plin să fie studiate şi prezentate ca două ştiinţe distincte pentru ca deciziile conştiinţei să opereze în cunoştinţă de cauză.

Motivaţia acestei afirmaţii se sprijină pe temeiul celor scrise de Arhimandritul Justin Popovici: «Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” la nemurire».24

Bioetica laică cercetează şi scormoneşte trupurile umane ca un proces lipsit de perspectivă, care nu-şi raportează rezultatele la nimic.

Bioetica creştină este mai degrabă un proces de apărare continuă a minunatei alcătuiri a fiinţei umane care, prin sfinţenie, urmează să intre în veşnicie.

Principiile bioeticii laice expuse anterior le trecem prin filtrul religiei creştin-ortodoxe.

Teologia creştină se manifestă în lume de două milenii neîntrerupt, indiferent de contextul istoric, cultural, politic sau geografic. Ea este puternică în timp pentru că metodica abordării diferitelor probleme este continuu-valabilă şi este fundamentată biblic şi patristic.25

Avântul tehnico-ştiinţific contemporan coincide, din păcate, cu un regres spiritual care face ca omul să nu mai poată fi stăpân pe propriile descoperiri.26

Teologia ortodoxă pune la îndemâna omului – fie el autor al unor descoperiri ştiinţifice sau simplu „consumator” – un sistem de valori divino-umane care îl ajută să înainteze curat şi eficient.

Dumnezeu a creat toate prin Fiul în Duhul. Bioeticianul creştin crede cu tărie că Hristos este Logosul Întrupat Atotţiitor al universului şi legile care guvernează universul izvorăsc din persoana Lui.27 Bios-ul, viul este în mâna proniatoare a Lui şi deciziile asupra viului nu se pot lua fără a-L chema pe El.

„Sinteza armonioasă a cosmosului şi simetria te duc cu mintea la un stăpân... care le ţine strânse pe toate.”28

Sublima axiomă a stăpânului proniator vine în opoziţie cu dezordinea „multiculturalistă” şi teoriile hazardului care poluează multe domenii, inclusiv bioetica laică (de altfel, plină de contradicţii pe întregul ei parcurs).

Dacă „esenţa creştinismului este taina materiei transfigurată în Hristos”29, atunci e de la sine înţeles că nu putem accepta o bioetică profană, în care „jocul cu viaţa” şi „jocul cu moartea” reprezintă o activitate obişnuită de laborator în care conştiin ţa cercetătorului nu se raportează la nimeni şi la nimic.

Omul fără Dumnezeu rămâne singur, prins între două necunoscute înfricoşătoare: înălţimea infinită a macrocosmosului şi adâncimea misterioasă a celulei vii care nu a putut fi desluşită niciodată. Riscul rătăcirii este maxim.

Biserica creştină este leagănul bioeticii creştine. Hristos – capul Bisericii şi experienţa sfinţilor ne învaţă discernământul în decizia bioetică, căci în esenţa ei, Biserica este loc de tămăduire.

24Arhimandritul Iustin Popovici, Biserica şi Statul, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1919, p. 25 25 Ştiinţa şi Teologia, p. 6-7 26 Idem, p. 16 27Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 18 28 Sfântul Atanasie citat de D. Popescu, Ştiinţa şi Teologia, p. 22 29Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 24

TOT TEXTUL PE FOND GALBEN ESTE CEL ADĂUGAT (grupul de pagini numerotate 28 a... 28j)

13

Dacă Biserica s-ar lăsa copleşită de rezultatele cercetărilor biomedicale, adică dacă s-ar “scientiza” sau seculariza – vindecările din sânul ei ar deveni neînsemnate.

Venirea Mântuitorului în lume, venind prin kenoză într-un timp istoric, atingând cu sângele jertfei Lui pământul – a însemnat o sfinţire a văzduhului, a pământului, a apelor, a timpului. Sacralizarea timpului şi spaţiului de către Hristos – Mesia ne determină să iubim această sfinţire şi să o păstrăm nealterată prin cugetările şi prin actele noastre.

Altfel spus, bioeticianul creştin suferă când un spital devine un laborator al morţii prin practicarea zilnică a avortului – căci acel spaţiu este un spaţiu al crimei de fiecare zi.

Creştinul ortodox crede cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.30 „În ceea ce priveşte Adevărul noi nu avem nici o grijă” – scrie Părintele Arsenie.31 „Dacă nu exista Adevărul, nu existau nici filosofiile care L-au atacat”. 32

Acelaşi Părinte Arsenie scria că Adevărul fiind mult mai presus de cercetarea universului fizic şi biologic, cine „judecă lucrurile numai ştiinţific” 33 sau „se raportează numai la istorie”34 nu a ajuns încă la Adevăr.

Comunitatea creştină îşi trăieşte viaţa încredinţată pe o dogmă, nu pentru că dogma L-ar putea cuprinde pe Dumnezeu, ci pentru că dogma e „măsura lucrurilor”35. De aceea este atât de important să raportăm şi bioetica la măsura dogmei creştine.

Suicidul asistat, eutanasia, avortul, sexualitatea sunt numai câteva teme actuale ale bioeticii care maculează viaţa morală în Hristos. Într-o astfel de lume în care este legiferat păcatul, „Dumnezeu suferă cu noi mai departe şi agonia lui Hristos încă nu s-a terminat”.36

Jean Guitton (membru al Academiei Franceze) spune că „intrăm ca orbii într-un timp metafizic”37 Biserica prin lucrarea ei de a învăţa dar mai cu seamă de a sfinţi ne salvează din această „orbire metafizică”.

Bioetica laică a dezvoltat până acum o multitudine de concepte păcătoase, mult îndepărtate de Adevăr. Biserica nu condamnă nici pe promotorii eutanasiei (de ex.), nici pe practicanţii ei, căci Biserica nu condamnă niciodată vreo persoană umană. Dar conştientizând versetele Dragostea iartă totul dar se bucură de adevăr ... şi toate le rabdă38, Biserica este datoare să afirme o atitudine profetică în lume.

Antropocentrismul (hipertrofiat la maximum în zilele noastre) nu ştie să-l descopere pe om pornind de la Dumnezeu, ci – cel mult – încearcă să-L descopere pe Dumnezeu pornind de la om39; aceasta este – în fapt – o cale falsă generatoare de percepţii false, de monstruozităţi, de păcate.

Bioetica s-a dezvoltat ca ştiinţă şi ca imperativ moral. Aceste două dimensiuni nu pot fi despărţite. O abordare ortodoxă a bioeticii obligă la a construi un concept bioetic ortodox, un concept care este fundamentat pe rigorile antropologiei creştine şi pe severitatea moralei creştine.

Identitatea creştină trebuie afirmată cu bucurie şi cu glas tare, căci de cel ce

30 Ioan 14, 6 31 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.12 32 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.74 33 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.19 34 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.35 35 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.68 36 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.52 37 Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 21 38 I Corinteni 13, 6-7 39 Revista Română de Bioetică, 3 / 1 / 2005, p. 7

14

se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.40

Bioeticianul creştin trăieşte cu conştiinţa că un om oarecare nu are cum să afle despre Hristos dacă el nu-L mărturiseşte.

Societatea contemporană prin dimensiunea şi prin demersul ei cultural şi prin fenomenul sectar, face eforturi imense să relativizeze identitatea creştină.

Există o putere care izvorăşte din afirmarea identităţii creştine. Această putere lucrează în lume.

Religia creştină este prin excelenţă o teologie a persoanei. Omul-fiinţă vie,

adică trupul însufleţit este o persoană nu numai pentru că are conştiinţa de sine, ci pentru că are conştiinţa fiinţei create, adică ştie că a apărut în lume prin voia şi îndemnul Creatorului.

Etimologic persoană înseamnă “înainte vedere”. În conceptul ortodox omul este persoană deoarece conceperea şi naşterea lui

este un act fiinţial, numit chip şi asemănare, omul este unic şi irepetabil, este purtător de duh şi în mod liber se pocăieşte şi practică virtuţile creştine (credinţa, nădejdea şi dragostea).

Trupul singur nu este persoană, nici sufletul singur nu este persoană. Omul-creştin este o fiinţă eclesială, el este în acelaşi timp chip şi asemănare a

lui Dumnezeu şi “chip al vieţii Sfintei Biserici”.41 Actul terapeutic – medical, social sau spiritual – legile bioeticii, sfatul bioetic

se adresează persoanei umane – trup şi suflet – nu vreunei celule sau vreunui tip de energie care umblă prin aceste celule.

Concepţia personotropică aplicată omului creştin de către bioeticianul creştin presupune:

− o abordare complexă a omului bolnav: trup, suflet, istoria suferinţei, efectul suferinţei lui asupra celorlalţi, atitudinea comunităţii faţă de persoana lui suferindă, cercetarea cauzelor biologice şi spirituale ale bolii; rolul social al bolnavului ;

− cercetarea patologiei sociale (a timpului şi spaţiului) în care trăieşte bolnavul; religia creştină a surprins mereu de-a lungul istoriei prin răsturnarea valorilor şi prin curajul “nebun” în faţa morţii; ex.: creştinii intrau dezinvolţi în focarul epidemiilor, sfinţii se bucurau pentru bolile cu care erau cercetaţi, iar moartea pentru Mirele ceresc este ceva normal în viaţa Bisericii. Astăzi – mai mult ca oricând – Biserica are statura unei redute pe culmea căreia îşi confruntă propriile principii şi valori ale sanogenezei: să fii bun, să fii iertător, să întorci obrazul celălalt – ca să nu dezvolţi o patologie psihică; să posteşti mult – ca să ţii trupul sănătos şi înfrânat; să fii cast sau fidel – ca să nu faci boli cu transmitere sexuală; să fii milostiv şi să iubeşti chiar pe vrăjmaşi – ca să devii cu adevărat virtuos.

− o trăsătură care deosebeşte esenţial creştinul de necreştin este atitudinea faţă de boală: creştinul autentic care pregustă Împărăţia şi care zice: “Mul ţumim Ţie, Doamne, că ne-ai pus la îndemână pocăinţa” – îşi asumă cu uşurinţă orice durere, nu cârteşte şi ştie că cine a suferit cu trupul a

40 Marcu 8, 38 41 I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul şi Moartea, Eikon, 2005

15

isprăvit cu păcatul;42 − prin boală şi prin filantropie sunt cercetate două persoane umane: cel

asistat şi cel care asistă; Hristos în primul suferă, în al doilea vindecă. Fiecare întâlnire dintre două persoane umane este un prilej de apropiere sau depărtare de Împărăţie. Medicul sau bioeticianul creştin cercetează persoana bolnavă într-un mod specific antropologiei creştine: trupul – templu al Duhului Sfânt, iar de se apropie de suflet – să nu uite că cercetează partea veşnică din om.

Respectul pentru viaţa în trup este o noţiune mult mai potrivită decât “respectul pentru viaţa fizică”.

În creştinismul ortodox efortul pentru prelungirea vieţii în trup are un sens precis şi preţios: creşterea şanselor de mântuire a sufletului.

În plus, viaţa este primită ca un dar de la Creator, iar fiinţele umane sunt legate între ele de la şi prin actul creaţiei, căci dintr-un sânge e tot neamul omenesc.43

Ar fi mai potrivit să înlocuim cuvântul “respect” cu cuvântul evlavie, căci în Sfânta Scriptură trupul este templu al Duhului Sfânt44; încă mai mult decât atât, un om botezat în numele Sfintei Treimi are pecetea darului Duhului Sfânt.45

Conform cu textele scripturistice şi cu credinţa Sfinţilor Părinţi, făptura umană este ceea ce este numai prin unirea şi împreună-lucrarea trupului şi sufletului. “Cuvântul om nu închipuie nici sufletul singur şi nici trupul, ci cele două luate împreună.”46

Binefacerea este de fapt manifestarea – în creştinism – a unui act filantropic. Binefacerea are – în conceptul filantropiei creştine – o distincţie specială: − se face în numele Domnului nostru Iisus Hristos, nu este un simplu “act

umanitar” (adică nu se face în numele umanismului); − binefacerea – în intenţionalitatea şi în aplicarea ei – se întinde asupra

trupului şi sufletului deopotrivă, sau – în nici un caz – nu neglijează sufletul;

− binefacerea nu poate fi despărţită de legea morală creştină, căci despărţirea lor e riscantă pentru bolnav.

De fapt, ortodoxia oferă un puternic suport moral bioeticii. Maximalismul ortodox conceptual îmbinat cu “dezlegările cazuale” asumate de duhovnic ajută persoana umană să nu greşească, să se ferească de curse, să se apropie de Dumnezeu şi să îşi continue urcuşul duhovnicesc printre “ispitele bioetice laice”.

Majoritatea tratatelor de bioetică se feresc intenţionat (ostentativ chiar) să nu se raporteze la o morală religioasă. “Drepturile omului”, “drepturile pacientului”, “drepturile medicului”, “drepturile copilului”, “în numele binelui universal”, “demnitatea umană”, “toleranţa”, “regulamentul de funcţionare”, “cod deontologic”, “libertate de opţiune” etc. – sunt sintagme amorale, chiar dacă cer o anumită atitudine.

Adesea “morala creştină” este tratată la “istoric” şi relativizată în raport cu celelalte “morale religioase”. Noţiunea de “păcat” şi cea de “virtute” în tratatele laice sunt menţionate tot la “istoric”.

În fond, a fi moral – în conceptul bioeticii creştine – înseamnă a face voia lui Dumnezeu, a te teme mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Tratatele de morală creştină sunt, de fapt, cărţi fundamentale pentru 42 I Petru 4, 1-2 43 Fapte, 17, 26 44 I Corinteni 6, 19 45 II Corinteni 1, 21 46 P.G. 150, 1361 C

16

conceptul de bioetică creştină. Principiul libertăţii de opţiune merită un comentariu prin prisma conceptului

ortodox. Părintele Stăniloae evocă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice că

“Dumnezeu nu-şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane”, tocmai pentru că ea (libertatea umană) “provine din atotputernicia lui Dumnezeu”.47

Posibilitatea omului de a păcătui nu provine din firea lui, ci din libertatea de

alegere. Exegezele biblice asupra creaţiei vorbesc chiar de un paradox al libertăţii: omul a fost creat “atât de liber”, încât este capabil să-L conteste şi să-L nege chiar pe Cel ce l-a creat. Vl. Losky apreciază că de aceea este omul “cea mai înaltă creaţie”, pentru că Dumnezeu “pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei”. 48

Măreţia chipului lui Dumnezeu în om constă nu numai în şansa ajungerii la asemănarea cu El, ci – mai mult – în libertatea lui.

Bolnavul aflat în situaţii-limit ă este pus în situaţia să i se ceară consimţămân-tul pentru un act terapeutic. Libertatea de opţiune funcţionează în acele momente la cote maxime, dureroase.

Chemându-L pe Hristos purtătorul bolilor noastre49, lucrează în cugetul bolnavului libertatea în Hristos, adică acea evoluţie de la chip la asemănare, care vindecă mântuitor.

Primum non nocere sau “înainte de toate să nu faci rău” este un principiu străvechi aplicat în practica medicală.

Merită însă a remarca faptul că sunt situaţii fortuite în practica medicală şi luarea deciziilor etice, când între două rele trebuie să-l alegi pe cel mai mic.

Religia ortodoxă cere creştinului practicant ca în sistemul de ierarhizare a valorilor să acorde importanţă maximă bolilor spirituale şi vindecării lor – cu prioritate.

Textul biblic nou-testamentar este chiar explicit din punctul acesta de vedere: “Căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii”. 50

Multe din practicile bioetice contemporane sacrifică principiile morale creştine fie din intenţia luciferică de a afirma cu prioritate performanţe ştiinţifice extraordinare, fie pentru că acordă trupului maximă (sau unică) importanţă.

În altă parte51, Scriptura ne arată de cine să ne temem şi de cine să nu ne temem când e vorba de mântuire, de vindecare: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”.

Echitatea este o normă morală fundamentală în creştinism, îndeplinită cu multă râvnă în Biserica primară, când creştinii puneau la picioarele apostolilor bunurile lor şi fiecare primea după cum avea trebuinţă.52

Mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare spunea aşa: “Oamenii trebuie să fie egali cel puţin din punctul de vedere al îngrijirilor de sănătate”.

Când e vorba de ajutorul social, Biserica trebuie să-i ajute cu prioritate pe

47 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 283 48 Idem, p. 283 49 Matei 8, 16-17 50 Romani 8, 13 51 Matei 10, 28 52 Fapte 4, 34-35

17

creştini53, dar – după putere – să-şi ofere ajutorul tuturor oamenilor. Principiul interdisciplinarităţii este exprimat în viaţa creştinului practicant

prin “a cere sfat”, prin cercetaţi duhurile54, prin unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo sunt şi Eu.55

A cere sfat este şi un foarte eficient exerciţiu de smerenie. Viaţa în duhul ortodoxiei nu interzice consultul interdisciplinar şi nu îl

îndepărtează pe om de opinia specialistului. Recomandă însă ca specialistul să fie el însuşi un om din Biserică şi totodată un valoros profesionist. Sfatul – ca de altfel orice lucrare a creştinului – este întărit de rugăciune.

Principiul preeminenţei este greu de aplicat într-o comunitate creştină. Când un mădular al Bisericii suferă, toată Biserica suferă. Creştinul este dator să se roage pentru lume. Comunitatea creştină este datoare să se roage şi să ajute un organ bolnav, dar şi mădularele (persoanele) din afara Bisericii. Am putea spune că nu trebuie să existe o preeminenţă a individului în faţa societăţii şi nici o preeminenţă a societăţii în faţa individului. Versetele din Ioan sunt revelatoare:

“Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi una suntem.” 56

Libertatea religioasă este recunoscută de către Constituţie. Ortodoxia este liberă să se manifeste, dar nu trebuie să uităm martirii (chiar

ai secolului al XX-lea) pe care i-a dat Biserica ortodoxă, mii de mii. Eu sunt liber să cred şi să mă manifest ortodox, dar sunt la fel de liber să-L

ofer, să-L aduc la auzul semenilor mei pe Hristos. Când principiul libertăţii religioase este aplicat de un stat ateu, nereligios,

există riscul să se treacă de la “dreptul de a fi liber” la “obligaţia de a fi liber” – ceea ce ar duce la o relativizare a ortodoxiei şi un sincretism jalnic.

Creştinismul a exacerbat puternic sentimentul responsabilit ăţii care implică: − a te gândi la aproapele, la semenul tău; “Ci toate câte voiţi să vă facă

vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...”57 − veghea permanentă să nu greşeşti în faţa lui Dumnezeu, să nu cazi în

cursele demonilor; − când e vorba de a lua o decizie ca medic, legiuitor sau aparţinător al

bolnavului (iresponsabil) grija este maximă şi Biserica recomandă un sfat temeinic în sânul ei (cu duhovnicul, cu specialişti creştini).

Iubirea vieţii – principiu al bioeticii laice lansat recent – este insuficient ca şi conţinut dacă vrem să-l corelăm cu o abordare ortodoxă. Spunem insuficient pentru că din el lipseşte în mod explicit persoana. Viul este un fenomen, dar persoana umană purtătoare a viului este chipul lui Dumnezeu. Chiar persoana umană în moarte biolo-gică este salvată prin Înviere, încât se poate spune că triumful vieţii este în şi prin persoană.

În viaţa creştinului respectul pentru adevăr este mai mult decât atât: este o evlavie, o datorie sfântă a fi în adevăr. Mântuitorul Însuşi îl numeşte pe diavol tatăl minciunii.58

53 Romani 2, 13 54 I Ioan 4, 1 55 Matei 18, 20 56 Ioan 17, 21-22 57 Matei 7, 12 58 Ioan 8, 44

18

În relaţia dintre oameni, Biserica adoptă principiul “adevărul fără iuire ucide”, de aceea comunicarea adevărului se face cu blândeţe şi pe măsură ce bolnavul realizează adevărul unui prognostic rezervat, el trebuie ajutat să descopere Calea, Adevărul şi Viaţa,59 adică pe Hristos Însuşi, Care bolile noastre le-a purtat.60

Este important să prezentăm un principiu specific abordării ortodoxe: suferinţa care salvează. Apostolul Petru scrie că cine a suferit cu trupul ... a isprăvit cu păcatul.61

Paginile Filocaliei sunt pline de mărturii ale Sfinţilor despre efectul mântuitor al suferinţei: văzută ca un altar, purtată ca o cruce, înălţată ca o Golgotă, suferinţa este scara prea luminoasă care urcă la Înviere. Întotdeauna şi oriunde crucea precede învierea.

Dialogul dintre Jean Guitton, membru al Academiei Franceze, şi Andre Frossard este convingător în acelaşi sens: “Suferinţa este forţa ascunsă a iubirii... Suferinţa şi iubirea merg împreună. Dumnezeu se strecoară prin rănile noastre.”62

Conceptul bioetic ortodox se identifică şi printr-un principiu specific: apărarea valorilor creştine faţă de imixtiunea şi agresiunea ştiinţelor laice.

Porunca biblică: “Privegheaţi!” se referă la riscurile pe lângă care trece sau cu care se confruntă Biserica în marş spre Împărăţie:

− descoperirile ştiinţifice îşi anunţă noutatea şi dimensiunea utilitaristă, fiind dedicate “binelui omenirii”, dar fără o descriere sau o analiză morală creştină a fenomenului, cel mult li se face o prezentare în stil “multicultură”;

− Biserica este datoare să procedeze la o analiză temeinică biblică şi pa-tristică a fiecărei noutăţi ştiinţifice şi să o explice pe înţelesul creştinilor (beneficiarilor) nespecialişti;

− descoperirile ştiinţifice şi aplicarea lor în medicină (şi terapeutică) trebuie explicate în legătură cu noţiunile de “păcat”, de “lezare a integrităţii anatomice şi spirituale a fiinţei umane”;

− Biserica trebuie să caute locul şi valoarea sufletului în fiecare cercetare pe subiecţi umani, deoarece practica clinică şi bioetică demonstrează interesul aproape exclusiv pentru trup atât al ştiinţelor laice, cât şi al organismelor legislative;

− este de dorit ca Biserica să-şi apropie oamenii de ştiinţă creştini şi să le ofere cadrul de manifestare ştiinţifică şi teologică.

I. 4. Istoric

Toţi cercetătorii sunt de acord că termenul de bioetică a fost lansat în premieră de Van Resselaer Potter, în 1970, când a publicat un articol numit Bioetica: ştiinţă a supravieţuirii .63 Încă de atunci el a propus ca bioetica să devină o disciplină care să studieze corelarea cunoaşterii biologice cu „sistemul valorilor umane”.64 De fapt, acest sens reiese şi din etimologia cuvântului.

59 Ioan 14, 6 60 Matei 8, 16-17 61 I Petru 4, 1-2 62 Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 134 63 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 3 64 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 3

19

Ulterior, Andre Hellegers, un faimos medic obstetrician de origine olandeză a

fost primul care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară, structurând în

mod academic această disciplină, şi apoi a inserat-o în domeniul ştiinţelor

biomedicale, politice şi mass media (3).

Etica biomedicală s-a născut ca o reacţie la intersecţia a trei câmpuri

fundamentale: medicina clinică şi cercetarea medicală, filozofia şi disciplinele

umaniste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere

sunt într-o permanentă interdependenţă, indiferent dacă problema etică derivă din

utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor terapeutice la finalul

vieţii. Bioetica este aşadar un studiu interdisciplinar dinamic al unor probleme create

de menţinerea valorilor medicale în contextul dezvoltării ştiinţifice.

Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de schimbări şi progrese majore în

domeniul medical. A apărut o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o mai

bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale.

Concomitent s-au schimbat şi aspectele morale şi atitudinile societăţii. Un val recent

de scepticism vis-à-vis de sistemul sanitar, dorinţa de întărire a relaţiei medic-pacient,

devierea tot mai accentuată de la “medicina acută” la medicina bolilor cronice precum

şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele pacientului au

contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al pacientului în îngrijirile medicale,

mai ales în hotaririle terapeutice (4). Bioetica reprezintă aşadar “o examinare critică a

dimensiunilor morale a procesului de luare a deciziilor în contextul medical şi al

ştiinţelor biologice” (1977, Samuel Gorovitz).

Din cele mai vechi timpuri, diferitele legislaţii includeau şi răspunderea

juridica a medicului, astfel încît medicina legala a fost cea care a corelat prima două

moduri complementare de gîndire: cel medico-biologic concret cu cel abstract,

filozofic. Trecerea de la fostul regim comunist la o perioadă de tranziţie dominată de

tumultoase frământări sociale, culturale şi legislative a adus la lumină multiple dileme

de ordin moral şi în medicina românească. Un val recent de scepticism vis-à-vis de

sistemul medical, dorinţa de întărire a drepturilor pacientului şi a relaţiei medic-

pacient precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele

pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al bioeticii în

formarea studenţilor a tinerilor medici specialişti.

Prezentăm câteva clişee din evoluţia istorică a bioeticii ca ştiinţă şi disciplină

20

de sine stătătoare aşa cum apare în Manuel de Bioéthique de Elio Sgreccia, Mame-Edita, 2004:

Potter oferă astfel o punte între ştiinţă şi morală şi o prezintă ca pe o necesitate (de aceea o mai numeşte şi „ ştiinţa supravieţuirii”. Defini ţia lui a fost chiar un demers predictiv, căci descoperirile ştiinţifice ale anilor care au urmat s-au dovedit a avea un potenţial distructiv dacă nu ar fi fost „supravegheate şi constrânse bioetic”. Bioetica a devenit în scurt timp un sistem de alarmă care declanşează mecanisme de apărare justificate.

Conceptul a fost preluat de A. Hellegers, introdus în lumea universitară şi astfel s-a impus între specialiştii din domeniu bioeticianul ca om de ştiinţă cu cunoştinţe bio-clinico-filosofice, adică mult mai mult decât un simplu „moralist” al medicinei.

La scurt timp au apărut şi primele instituţii specializate în bioetică. Aşa este Hastings Center, care a devenit un institut de cercetare (laic) în bioetică.

Universitatea Georgetown din Washington D.C. a iniţiat programul de cercetare şi învăţământ universitar în bioetică, punând accent pe aspectele morale.

În 1979, Institutul Joseph and Rose Kennedy se transformă în Kennedy Institute of Ethics. Aici s-au editat primele tratate de bioetică.

Center for Bioethics şi Kennedy Institute au editat opere de referinţă în domeniu: Encyclopedia of Bioethics (1978) şi Principles of ethics (1994).

În Europa, bioetica s-a dezvoltat – fundamental şi aplicativ – într-un ritm impetuos.

Încă din 1975, o serie de seminarii la facultăţile de teologie au făcut să se nască în Spania Instituto Borga de Bioética.

În Franţa, INSERM (Institutul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală) a fondat un Centru de documentare şi informare etică.

În Anglia apare (la Londra) Center for Bioethics and Public Policy. În Italia, urmare a unei activităţi neîntrerupte încă din 1985, funcţionează în

prezent Instituto di Bioetica, care organizează cursuri postuniversitare, doctorate, pregătire continuă în teritoriu etc.

În Asia există, de asemenea, numeroase preocupări (cursuri, congrese, seminarii) în domeniu.

Universitatea Monash din Melbourne – Australia a înfiin ţat Center for Human Bioethics.

Peste tot în lume există centre de cercetare „predominant laice” şi „predominant religioase”, căci cele două concepte sunt cel mai adesea divergente.

Bioetica a început în toate ţările ca un domeniu inclus şi predat în disciplinele de medicină legală, istoria medicinei sau filosofie-sociologie, şi a evoluat spre o disciplină de sine stătătoare.

Importanţa enormă a demersului bioeticii în zilele noastre reiese şi din modul cum au decurs ultimele alegeri prezidenţiale în SUA: analiza sondajelor a demonstrat că unul din cinci alegători a optat pentru cel ales, determinat de atitudinea candida-tului în problemele stringente ale bioeticii: clonare, reproducere asistată, avort etc. Dezbaterea bioetică a dominat 30% din temele campaniei electorale.65

Bisericile creştine – în duh profetic – şi în baza unei tradiţii bimilenare, au analizat şi au luat o atitudine în raport cu provocările bioetice, detaşându-se clar şi precis de laicismul normativ şi legalist practicat de guverne şi asociaţii medicale sau bioetic laice cu practici multiculturaliste. 65 V. Astărăstoaie, Editorial Somnul bioeticii poate naşte monştri , Revista Română de Bioetică, vol. 3,

2005, p. 3

21

Astfel, bisericile creştine au înfiinţat, pe lângă sinoadele autocefale, comitete de bioetică care prezintă periodic opinia lor pe temeiul Scripturii, dogmei şi moralei creştine.

Centre de bioetica în România

Bioetica la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa” Ia şi

Structur ă, misiune

În momentul actual, dezvoltarea bioeticii în Romania nu survine într-un

vacuum. Facultatea de Medicină Iaşi s-a înfiinţat în 1879 şi de-a lungul a 125 ani s-a

dezvoltat continuu ca o şcoală medicală autentică care a format mii de medici

practicieni. Concomitent, această facultate a fost un veritabil for de ştiinţă care prin

numeroase personalităţi de marcă – C.I. Parhon, Fr. Rainer, M. Ciucă, Gr. T. Popa, - a

contribuit decisiv la afirmarea internaţională a medicinii româneşti.

Iaşul nu este în prezent cel mai mare centru universitar românesc, dar cu

siguranţă este unul dintre cele mai dezvoltate centre de bioetică din ţară, în special în

ceea ce priveşte învăţământul în bioetică. Educaţia medicală ieşeană a adresat

aspectele de ordin moral ale profesiei medicale încă din 1974, când Prof. Gh.

Scripcaru, introducea în tematica cursului de medicină legală discutarea aspectelor

etice legale de transplantul de organe, eutanasie, sfârşitul vieţii. Ulterior, începând din

1990, Prof. Dr. V. Astărăstoaie a dezvoltat dezbaterea aspectelor etice medicale prin

creearea unui curs opţional în totalitate dedicat bioeticii, frecventat de peste 50% din

studenţii anului III de medicină generală.

De atunci şi până în prezent, disciplina de bioetică a UMF Iaşi a fost

organizatorul unor multiple manifestări pe teme etice: "Bioetică şi suicid", "Bioetica

si Mass-Media”, Bioetică şi responsabilitate medicală", Drepturile omului vs.

drepturile bolnavului", „Etica prescrierii medicamentelor”), conştientizînd astfel

necesitatea adoptării bioeticii pe o poziţie obligatorie în curriculum-ul medical. Tot

nevoii de promovare a bioeticii îi sunt consacrate şi cărţile publicate: „Principii de

bioetică, deontologie şi drept medical” (Gh. Scripcaru, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru),

„Bioetica în perspectică europeană” (Gh. Scripcaru), „Bioetica, ştiinţele vieţii şi

drepturile omului” (Gh. Scripcaru, Aurelia Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru),

Essentialia în Bioetică (V. Astărăstoaie, A.B. Trif) etc.

Din anul 2003, Bioetica a devenit o disciplină obligatorie în cadrul „Ştiinţelor

comportamentale” (care includeau pe lângă bioetică şi psihologie medicală şi

sociologie), iar din 2005 s-a separat ca o disciplină individuală în planul de

22

învăţământ. Centrul Universitar ieşean a fost primul din ţară care şi-a conturat

Bioetica într-o disciplină de sine stătătoare, fiind apt, prin calitatea cadrelor de

predare, de a susţine prin dezbateri o varietate mare de teme de bioetică. Iaşul este în

prezent centrul de predare cu cele mai multe cadre didactice titularizate în Bioetică, în

urma absolvirii unor studii aprofundate în bioetică la Universitatea Case, Cleveland,

Ohio.

Colectivul de predare al disciplinei de bioetică de la Iaşi este format din: Prof.

Vasile Astărăstoae: profesor de medicină legală (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi), doctor în

ştiinţe medicale, coordonatorul disciplinei de bioetică, preşedintele Colegiului

Medicilor Iaşi, Preşedintele Comisiei de etică a Ministerului Sănătăţii, reprezentantul

României in Consiliul Europei, în probleme de Bioetică, preşedinte al Comisiei de

Bioetică a UMF „Gr.T.Popa” Iaşi. Pe lângă tratatele sale de medicină legală,

criminologie clinică a publicat extensiv în domeniul deontologiei şi dreptului medical,

cele mai recente manuscrise fiind „Bioetica stărilor terminale”, „Introducere în

biodrept: de la bioetică la biodrept”, „Bioetică versus genetică”. Cristina Gavrilovici

este şef de lucrări la disciplina Bioetică, medic pediatru, (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi),

doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la Universitatea „Case”, Cleveland,

Ohio), expert al UE pe probleme de bioetică, membru în Marele Juriu al Premiului

Descartes pentru excelenţă în cercetarea multicentrică europeană, membru în Comisia

de etică a Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor

România, autor a două cărţi şi nouă capitole de carte dedicate exclusiv bioeticii.

Beatrice Ioan este şef de lucrări la disciplina Medicină Legală (UMF „Gr.T.Popa”

Iaşi), medic primar legist, psiholog, doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la

Universitatea „Case”, Cleveland, Ohio), Preşedinte a Comisiei Naţionale de

Disciplină a Colegiului Medicilor din România, membru în Comisia de etică a

Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor România autor a

numeroase capitole de carte şi cărţi pe teme de medicină legală şi bioetică. Înafară de

aceşti membri titularizaţi în echipa de bioetică Iaşi, există şi colaboratori externi, din

diverse alte specialităţi, cu preocupări în bioetică sau care predau în cadrul masterului

în bioetică a Facultăţii de Medicină, UMF Iaşi: Teodora Manea de la catedra de

filozofie a Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Ovidiu Gavrilovici de la catedra de psihologie a

Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Liviu Oprea, medic medicină de familie, absolvent al

masterului de bioetică de la Universitatea Case, Cleveland, Ohio, Cătălin Iov, inginer,

master in inginerie biomedicală, master în bioetică la Universitatea Case, Cleveland,

23

Ohio, Mihaela Vicol – medic medicină de familie, absolvent al masterului de bioetică

de la UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, doctorand în Bioetică.

Această echipă şi-a asumat misiunea de dezvoltare a „Bioeticii” în cadrul

universitar, cu următoarele scopuri:

1. de a furniza educaţie performantă în domeniul bioeticii, atât pentru studenţii la

medicină, cât şi pentru medici şi cei precupaţi de subiectele eticii în sfera

medicală (filosofi, teologi, psihologi, bioinginerietc);

2. de a contribui la proiecte de cercetare locale şi internaţionale asupra

principalelor aspecte de ordin medical, legal şi moral;

3. de a furniza la nevoie consiliere pentru public, pacienţi, guvernanţi şi decidenţi

ai domeniului medical etc.;

4. de a încuraja dialogul internaţional prin reprezentarea bioeticii în comitetele

naţionale de bioetică în întâlnirile pan europene ale acestor comitete sau în

scrutinul etic al proiectelor Uniunii Europene

La finalul cursurilor şi seminariilor de bioetică

studenţii/rezidenţii/masteranzii/doctoranzii vor fi apţi să:

1. înţeleagă relevanţa problemelor eticii medicale în contextul dezbaterilor etice

actuale, ca şi dimensiunea filosofică a acestei discipline;

2. prezinte elementele de responsabilitate profesională, principiile şi valorile

codurilor deontologice, diferenţa între eroare şi greşeală medicală, modalităţile

de investigare a responsabilităţii profesionale şi profilaxia erorilor şi

greşelilor;

3. identifice principalele aspecte legate de etica cercetării pe subiecţi umani,

comportamentul ştiinţific inadecvat, conflictul de interese în practica

ştiinţifică, drepturi de autor, patentare;

4. examineze principalele modele de relaţie medic - pacient, şi să le încadreze în

particularităţile societăţii în tranziţie;

5. identifice aspectele etice legate de deciziile medicale la finalul vieţii, deciziile

medicale în pediatrie, cercetarea pe embrioni, testarea genetică prenatală şi

postnatală, libertatea procreaţiei etc.;

Evaluarile de către studenţi ale cursului de bioetică au apreciat caracterul său

interactiv, faptul că pe lângă subiectele de bază abordate, cursul are flexibilitate în

dezbaterea oricărui subiect de actualitate, cu impact etic (la cererea studenţilor),

24

stimulând dezbaterilor între studenţi şi încurajând expunerea argumentată a opiniilor

cât mai diverse şi din puncte de vedere cât mai variate.

Din anul 2004, Disciplina de bioetica a lansat primul program de master pe

această temă, intitulat „Etica biomedicală şi accesul la îngijirile de sănătate”, adresat

cu precădere absolvenţilor universităţii de medicină dar şi absolvenţilor de psihologie,

drept, teologie, membri ai comisiilor de etică etc preocupaţi de aspectele etice

medicale. Tot la Iaşi există şi posibilitatea studiilor doctorale în Bioetică, atât pentru

absolvenţii învăţământului medical cât şi pentru cei din alte ramuri: filozofie,

teologie, psihologie, etc. Din anul 2006 disciplina de bioetică a lansat şi oportunitatea

cursurilor la distanţa (on line) pentru cei dinafara centrului de învăţământ ieşean.

Planul ştiinţific al disciplinei a inclus până în prezent trei direcţii de cercetare:

1. Greşeli medicale: studiu asupra percepţiei greşelilor medicale în rîndul medicilor,

pacienţilor, asistentelor şi studenţilor la medicină; 2. Impactul moral, social şi legal al

violenţei în familie. Program de training asupra violenţei în familie; 3. Drepturile

pacienţilor într-o societate în tranziţie. Aceste proiecte s-au realizat în colaborare cu

membri ai disciplinei de Medicină Legală, reprezentanţi ai catedrelor de psihologie de

la Univ. A.I.Cuza precum şi membri ai Departamentului de Bioetică de la Case

Western Reserve University, Cleveland, Ohio.

Publicaţii

Astăzi nimeni nu mai poate nega dimensiunea creatoare a Bioeticii. Demersul

bioeticii este puternic influentat de specificul cultural al fiecărei comunităţi, de

cutumele şi miturile acesteia, de psihologia de grup, de conduita si morala acceptata

de aceasta. Cu alte cuvinte, bioetica, alături de principii universale, are o specificitate

locală. Este necesar ca dezbaterile şi soluţiile să ţină cont de acest specific pentru a fi

realiste şi aplicabile. Conceptele necesită nu o traducere ad-literam, ci o îmbogăţire în

continut cu specificul national. Este deci necesara o Bioetică Română. Dar, ca orice

creatie, şi Bioetica Română are nevoie de un vehicul care să o promoveze. De aceea,

tot la Iaşi s-a găsit o soluţie posibilă: "Revista Română de Bioetică". Aceasta este un

cadru de reflectie care face cunoscută natura bioeticii şi conţinutul ei, principiile si

valorile implicate, precum şi inerentele conflicte, confruntări, care să permită

exprimarea liberă şi fără prejudecăti a diverselor puncte de vedere. Revista

(disponibilă şi on line la adresa www.bioetica.ro) a debutat în anul 2003, apare

trimestrial, şi conţine un colegiu editorial vast, cuprinzând specialişti din diverse

domenii, medicină, filozofie, teologie, sănătate publică, drept, etc. şi din diferite ţări,

25

continente. Pe lângă membrii disciplinei, în Revista de Bioetică au publicat: prof. Gh.

Scripcaru, Prof. L. Drugus, Prof Mârţu, Prof. Doina Azoicăi, Prof. E. Bild, Prof. C.

Bogdan, P.F. Christodolous (Arhiepiscop al Atenei şi întregii Elade), Arhim Iuvenalie

Ionascu, Prof. Pr. Popa, Prof. Pr. N. Achimescu, Sana Loue (Case University), Stuart

Youngner(Case University), Thomas Bole (Austin University, Texas), Michael

Hauskeller (Forschunginstitut fur Philophie in Hannover), Mark Cherry (Austin

University, Texas), Jurgen Mittelstrab (Univesity of Constance, Germany), etc. În

prezent revista este recunoscută CNCSIS, categoria B+.

Echipa din Iaşi este autoarea a mai multe cărţi şi capitole de carte, dintre care

cele mai semnificative sunt:

1. Gavrilovici C., „Introducere în Bioetică (note de curs)”, Ed. Junimea 2007 2. Ioan B., Gavrilovici C, Astărăstoae V. „ Bioetica: cazuri celebre, Ed Junimea

2005. 3. Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, V. Astărăstoae, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile

omului, Polirom, 2002 4. Astărăstoae V., Stoica O., „Genetică versus bioetică”, Ed. Polirom, Iaşi,

2002.Gavrilovici C., Ioan B., Astărăstoae V., Etica animală şi sanctitatea vieţii: doctrină a omului a vieţii şi a naturii., În „Medicii şi Biserica”, vol V, Ed. Renaşterea, Cluj, 2007

5. Gavrilovici C., Ioan B. Paternalism şi autonomie în practica medicală a unei societăţi în tranziţie. Modele temporale şi geografice de relaţie medic - pacient, În „Autonomie şi responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”, Bogdan Olaru, (în cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii, tehnici pentru gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007

6. Ioan B., Gavrilovici C., Tratamente inutile în practica medicală, În „Autonomie şi responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”, Bogdan Olaru, (în cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii, tehnici pentru gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007

7. Astărăstoae V, Ioan B, Gavrilovici C. Principiile bioetice reflectate în codul deontologic al Colegiului Medicilor din România În „Educaţia în bioetică şi drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”, Bucureşti, 29-35, 2006

8. Gavrilovici C., Drepturile omului în medicină, în Educaţia În „Bioetică şi drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”, Bucureşti, 151-159, 2006

9. Gavrilovici C., Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Ştiinţă şi religie, complementaritate sau opoziţie, În „Medicii şi biserica”, vol III, Ed. Renaşterea Cluj, 123-135, 2005

10. Astărăstoae V., Gavrilovici C, Stoica O, Covic M., Probleme şi dileme etice în genetica medicală, în Genetica Medicala, Mircea Covic, Dragos Stefanescu, Ionel Sandovici, Ed Polirom, Iasi, 555-575, 2003

Colaborări naţionale şi internaţionale

Pe plan naţional: disciplina de bioetică alături de Colegiul Medicilor Iaşi a

fost organizatoarea a două conferinţe naţionale de bioetică şi a multiple workshopuri

26

naşionale cu participare internaţională: „Etica prescrierii medicametelor şi dreptul la

sănătate”, „Etica cercetării: comportamentul ştiinţific inadecvat”, „Greşeli medicale:

impact medical, moral, legal şi social”, „Etica medicală şi mass media”,

„Învăţământul în bioetică şi comitetele de etică a cercetării în Europa” etc. Din anul

2003, reprezentanţii disciplinei de Bioetică participă anual la Simpozionul „Etică şi

religie” organizat de Spitalul Bistriţa Năsăud şi reprezentanţi ai Mitropoliei Moldovei,

Ardealului, Banatului.

De asemenea echipa de Bioetică de la Iaşi a fost implicată în dezbateri de

ordin legislativ: legea transplantului, legea reproducerii umane asistate, adoptarea

unor norme universale în bioetică (sub patronajul UNESCO România).

Pe plan internaţional: Profesorul Astărăstoae este reprezentantul pentru

Bioetică a României în Consiliul Europei. Dr. Cristina Gavrilovici şi Dr. Beatrice

Ioan sunt experţi pentru bioetică ai Comisiei Europene a Uniunii Europene,

participând activ în scrutinl etic al diverselor granturi de cercetare finanţate de

Comisia europeană. Având în vedere studiile de bioetică pe care Dr. Gavrilovici şi Dr.

Ioan le-au urmat în Departamentul de Bioetică al Universităţii Case din Cleveland,

Ohio, Directorul acestui departament Prof. Stuart Youngner şi precum şi Prof. Sana

Loue (colaboratoare a departamentului de bioetică) au vizitat Centrul de Bioetică de la

Iaşi unde au ţinut mai multe prelegeri pe diverse subiecte ale eticii medicale.

Sana Loue este profesor, cu studii în drept, epidemiologie, sănătate publică.

Domeniile ei de interes sunt: aspecte sociale şi epidemiologice în infecţia HIV la

populaţiile minoritare, impactul infecţiei HIV asupra familiei, etica cercetării,

epidemiologie leglă, sănătate publică şi drept. Este coordonatoarea grantului Fogarty,

care a permis educaţia în bioetică timp de 5 ani a câte unui reprezentant din 4 ţări:

România, Rusia, Uganda, Nigeria.

Stuart Youngner este profesor de medicină şi bioetică, expert recunocut

naţional şi internaţional, directorul departamentului de bioetică a Universităţii Case

din Cleveland, Ohio, unul din cele mai mari departamente de bioetică din SUA, cu

multiple proiecte de cercetare în colaborare cu centre similare din Franţa, Germania,

Olanda, Japonia, Cuba. Domeniile sale de interes în bioetică sunt: aspectele etice la

finalul vieţii, deciziile de întrerupere a tratamentelor inutile de menţinere viaţii,

suicidul asista, definiţia morţii şi transplantul de organe.

Tristram Engelhardt este Doctor Honoris Cauza a Universităţii „Gr.T.Popa” Iaşi,

unde a venit de mai multe ori pentru a ţine conferinţe despre naşterea bioeticii atât la nivel

27

universal, dar şi dezvoltarea ei în particularităţile fiecărei societăţi, cu amprenta individuală a

culturii, tradiţiei şi politicii. La UMF Iaşi a expus prelegeri despre o amplă varietate de

subiecte din domeniul filozofiei şi eticii medicale: identitatea medicală ca şi identitate

profesională în secolul XXI, avorturile şi cultura războaielor, moralitatea seculară şi dreptul la

îngrijiri de sănătate, controversele clonării reproductive şi provocările morale ale

tehnologiilor genetice, consimţământul informat în teorie şi practică, etica experimentării pe

animale, recunoaşterea religiei într-o societate seculară, morala religiei şi cultura morţii.

Religia a ocupat un rol pivot în întreaga sa carieră filozofică, iar convertirea la ortodoxia

răsăriteană a însemnat reaşezarea întregului demers intelectual în interiorul celui teologic.

Ultima sa carte, „Fundamentele bioeticii creştine”, justificarea morală a convertirii sale la

Ortodoxie este în prezent tradusă şi în limba română.

Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti

Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti recunoaşte drept înaintaşi pe Profesorul

Constantin Maximilian, acad Ştefan Milcu, prof. Constantin Bogdan, prof. Mihai Zamfirescu,

Dr. Radu Palade, Prof. Lucian Gavrilă, Prof. Sebastian Neculau, Dr. Gabriel Raicu, Dr. Oana

Iftene, Dr. Daniela Cutaş etc. Spre deosebire de Centrul Universitar Ieşean, unde bioetica a

cunoscut o dezvoltare preponderent pe latura educaţională, la Bucureşti, dominant a fost

suportul organizatoric politic şi legislativ. Astfel, în 1990 a fost înfiinţată prima Comisie de

Bioetică, aparţinând Academiei la acea vreme, ulterior a fost înfiinţată în România Comisia

de Bioetică a UNESCO. Aceasta din urmă a dezvoltat periodic dezbateri ştiinţifice (în public,

la radio şi TV), în special pe subiectul interrelaţiei dintre bioetică şi drepturile omului, dar şi

tematicile clasice legate de îngrijirile paliative la finalul vieţii, fertilizarea in vitro,

tehnologiile genetice etc. Membrii acestor comisii au reprezentat România la principalele

Conferinţe Internaţionale axate pe problematica bioeticii în lume: instrumente ale bioeticii în

combaterea discriminării etno-rasiale, între etica medicală clasică şi etica contemporană,

dezbateri ale Declaraţiei relativ la norme universale în Bioetică şi drepturile omului etc. De

asemenea, Comisia de bioetică a UNESCo a efectuat şi activităţi de consiliere la solicitarea

Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Justiţiei, Direcţiei Penitenciarelor etc., pe

subiecte ce au abordat drepturile omului, transplantul de organe, cercetarea pe subiecţi umani,

reproducerea umană asistată etc.

Dintre numeroasele publicaţiile apărute, semnificative au fost: „Noile frontiere –

introducere în bioetică”, C. Maximilian, Şt. Milcu, S. Poenaru, 1995, „Elemente de îngrijiri

paliative Oncologice şi non-oncologice”, C. Bogdan, Ed. Universitară 2006, „Educaţia în

Bioetică şi drepturile omului”, editat în 2006 de Comisia Naţională a României pentru

UNESCO.

28

Bioetica în alte centre universitare din ţară.

Odată cu necesitatea introducerii obligatorii a bioeticii în învăţământul medical, ca

urmare a alinierii României la standardele europene, au început să se dezvolte „focare” de

bioetică şi în alte centre universitare. Astfel, la Cluj, Sibiu şi Timişoara, bioetica a fost predată

în special de exponenţii medicinei legale: Prof. Dan Perju (Cluj), Prof. Liviu Cocora (Sibiu),

Conf. Silviu Morar (Sibiu), Prof. Alexandra Eşanu (Timişoara). La Oradea, Prof. Marius

Bembea a fost promotorul şi organizatorul mai multor simpozioane internaţionale de bioetică

pe tema „Opţiuni etice şi economice în practica medicală”. În toate aceste centre, bioetica este

predată în prezent în cadrul facultăţilor de medicină.

La Craiova, Bucureşti, Cluj- cursuri de bioetică creştină sînt predate în Facultăţile de

Teologie, fie ca o disciplină de sine stătătoare, fie în cadrul disciplinei de morală şi mistică.

Nota: Autorii îşi asumă responsabilitatea celor relatate în acest material şi îşi rezervă

posibilitatea de a fi omis persoane implicate în procesul dezvoltării bioeticii în România.

Nemenţionarea lor sau a activităţilor realizate nu se doreşte a fi o lipsă de respect, ci doar

imposibilitatea accesului la toate resursele necesare.

Bibliografie:

1. Jonsen AR., Jameton AL., Lynch A., Medical ethics, history of North America in the twentieth century, In Reicht WT., Encyclopedia of Bioethics, New York, 992-1001, 1978

2. Potter R., Bioethics, Bridge to the future, 1, 1971 3. Sgreccia E., Tambone V., Bioetica: origini, răspândire şi definiţii, În „Manual

de bioetică”, 5-19, 1998 4. Buentow S., The scope for the involvement of patients in their consultations

with health professionals: rights, responsibilities and preferences of patients, Journal of Medical Ethics, Vol. 24 Issue 4, 243- 248, 1998

29

II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUAL Ă Medicina zisă ştiinţifică este preocupată de detaliile anatomice ale trupului şi

de mecanismele fiziologice ale fiecărui mădular. De fapt, Sfânta Scriptură face numeroase referinţe la semnificaţia spirituală a

organelor (în parte) şi a trupului ca întreg. Merită să evidenţiem semnificaţia acestei legături anatomo-spirituale pentru

a înţelege minunata alcătuire a fiinţei umane. Corpul omenesc are − intrări: gura, fosele nazale; − ieşiri: fosele nazale, canalul ano-rectal, meatul uretral, vaginul; − bariere: tegumente, mucoasa intestinală, suprafaţa alveolară, meninge; − sisteme circulatorii: arterial, venos, limfatic; − organe de depozit: splină, ficat, hipoderm; − sisteme de percepţie la distanţă: vedere, auz, miros, temperatură; − organe duble: ochi, urechi, plămâni, rinichi, membre, ovare, testicule; − organe unice: inimă, ficat, creier, trunchi cerebral. Celule diferite se constituie în ţesuturi, ţesuturile se organizează în organe,

organele împreună alcătuiesc aparatele şi sistemele. Unele mădulare sunt tari ca o stâncă (sistemul osos), altele sunt firave

(măduva hematogenă), dar apărate de pereţi osoşi (ca o cetate). Corpul omenesc nu are ascuţişuri, ci numai rotunjimi; el este vertical. Unele organe se mişcă cu voia noastră (încheieturile), altele se mişcă

independent de voinţa noastră (inima, plămânii) ca să nu murim. În condiţii bazale organele noastre funcţionează cu o mică parte din

capacitatea lor maximă. Lucrarea lor se petrece în linişte, fără să simţim travaliul lor. Legăturile dintre organe sunt minunate şi devin eficiente din stadiul

embrionar până la moarte: ele se fac prin nervi şi umori (sânge, limfă, lichid cefalorahidian, secreţiile glandelor exocrine şi endocrine).

Sfânta Scriptură vorbeşte în cuvinte alese despre minunata alcătuire a fiinţei umane:

− omul este alcătuit din pământ, unde trupul lui acesta muritor se va şi întoarce;66, 67

− trupul fără suflet este mort;68 − sufletul umple toate cămările trupului;69 − trupul este templu al Duhului Sfânt;70 − la moarte, sufletul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat;71 − trupul simbolizează Biserica, Hristos este capul.72

66 Facerea 2, 7 67 Eclesiastul 12, 7 68 Iacov 2, 26 69 Pilde 26, 27 70 I Corinteni 6, 19 71 Eclesiastul 12, 7 72 Coloseni 1, 18

30

O trăsătură fundamentală a antropologiei creştine şi – implicit – a abordării creştin-ortodoxe a bioeticii o reprezintă dogma cu privire la destinul eshatologic al fiin ţei umane: Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc... 73

Acest verset impune o grijă specială faţă de trup: el nu trebuie lezat în integritatea lui anatomică şi spirituală, nu trebuie pus să lucreze păcatul, şi trebuie abordat cu evlavia cu care ne apropiem de un templu.

Noi vom fi judecaţi după cele făcute în trup. Sfinţii Părinţi au analizat cu înţelepciune existenţa în trup: unii îl considerau

“un prieten nerecunoscător şi viclean”, iar alţii se minunau de el ca de un măreţ univers, cu mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, frumuseţea feţei sau statura verticală...

Dar sinteza gândirii patristice despre trup poate fi mai degrabă exprimată prin noţiunea de timp decât de spaţiu: trupul este clipa în care poţi dovedi că măreţia sufletului nu se sufocă în strâmtoarea trupului.

Universul înconjurător, firea, a fost făcut înaintea omului şi pentru om; omul este cununa creaţiei.

Mediul înconjurător însoţeşte omul în căderea şi restaurarea lui, căci întreaga făptură împreună suspină... ca şi noi până la răscumpărarea trupului nostru.74

Bioetica creştină ortodoxă este un principiu de morală creştină aplicată viului , de la “cele văzute” până la “cele nevăzute”, de la om – cununa creaţiei, până la organismele unicelulare inaccesibile vederii.

Astăzi, tot mai mult, tratatele de bioetică deschid capitole noi privind relaţia om-mediu, trăgând semnale de alarmă asupra riscului de a leza profund şi ireversibil această relaţie.

Legile universului material şi biologic sunt în lucrare încă de la creaţie. Niciodată în istoria civilizaţiei omul nu a intervenit atât de brutal în economia mişcărilor terestre – vegetale şi animale, ca în zilele noastre. Aceste intervenţii se întorc împotriva omului, amplificând suspinul făpturii.

II. 1. Trupul II.1.1. Inima Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi vorbesc neîncetat despre inimă, despre acea

inimă-centru pe care Apostolul Ioan s-a aplecat s-o asculte la Cina cea de Taină. Versetele biblice exprimă în multe feluri calităţile şi lucrarea inimii:

îndreptare75, jertfire76, mândrie77, hotărâre78, blândeţe şi smerenie79, osândire80, credinţă spre dreptate81, întărire prin har82...

Sfinţii Părinţi cred că viaţa creştinului e în inimă: toate vin spre inimă, toate pleacă din inimă, toate trec prin inimă, toate există în inimă.

73 I Corinteni 15, 44 74 Romani 8, 23 75 I Paralipomena 22, 19 76 I Paralipomena 29, 9 77 II Paralipomena 26, 16 78 I Ezdra 7, 10 79 Matei 11, 29 80 I Ioan 3, 20 81 Romani 10, 10 82 Evrei 13, 9

31

A ajunge curat cu inima presupune trepte: − la început lacrimile pocăinţei curg pe întinderile inimii; − aşchiile acestei lumi – aruncate departe de trunchiul inimii; − mişcările ei naturale nu bat pentru cucerirea acestei lumi; − cugetul ei s-a oprit la poarta relelor şi bucuriilor; − mai la capătul acestui urcuş – înmuierea binefăcătoare a inimii de mila

simţită pentru întreaga zidire. ... Şi când virtuţile lucrează toate (nici una să nu lipsească) atunci inima nici

nu se face curată “f ără venirea şi lucrarea Duhului”...83 Există o inimă anatomică (de carne), mărginită în graniţele pieptului, şi o

inimă duhovnicească, de întindere mare, care o conţine pe prima. Inima de carne duce trupul între naştere şi moarte. Când se opreşte ea,

sufletul pleacă, sau poate invers: când sufletul pleacă, ea se opreşte. Inima duhovnicească, după cuvântul Scripturii, la omul bun... scoate cele

bune iar la omul rău... scoate cele rele...84 II.1.2. Sângele Acest mădular curgător este menţionat pretutindeni în Sfânta Scriptură.

Înţelesurile sângelui sunt felurite: − origine comună a tuturor oamenilor: şi a făcut dintr-un sânge tot neamul

omenesc...85 − semn de recunoaştere în drama Ieşirii , a salvării de la starea de făcători

de cărămizi în Egipt, spre Ţara Făgăduinţei: Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla...86

− descoperirea vinovăţiei:... glasul sângelui fratelui tău strigă...87 − viaţă: Pentru că viaţa a tot trupul e în sânge...88 − darea legii: După aceea luând Moise sângele, a stropit poporul, zicând:

«Acesta-i sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea». 89

− Jertfă pe cruce: Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă;90

− jertfă liturgică: ... că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor;91

− împăcarea a toate cu Hristos, pace: Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale;92

83 Pr. M. Valică şi Dr. Pavel Chirilă, MEdifaţie la medicina biblică, Ed. Christiana 1992, p. 26 84 Luca 6, 45 85 Fapte 17, 26 86 Ieşirea 24, 8 87 Facerea 4, 10 88 Leviticul 17, 11 89 Ieşirea, 24, 8 90 Ioan 19, 34 91 Matei 26, 28 92 Coloseni 1, 20

32

− biruinţă: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte.93

II.1.3. Ochii. Vederea Cuvântul “lumină” apare în Sfânta Scriptură de 190 de ori, verbul “a vedea”

– de 345 de ori, cuvântul “vedere” – de 82 de ori şi cuvântul “ochi” de 775 de ori. Pentru Calist Patriarhul, “ochii sunt mai de încredere decât urechile”: − cine aude are nevoie să şi vadă, dar cine vede nu mai are trebuinţă să

audă, căci înţelege totul; − la căderea edenică, Adam şi femeia lui s-au ascuns ... printre pomii

raiului,94 lor li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi.95 Bănuim că Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu de vreme ce a zis: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut...96

− lumina taborică a fost atât de mare încât a luminat şi a deschis auzurile apostolilor spre auzirea unor cuvinte ca acestea: Acesta este Fiul Meu cel iubit...97

− pe drumul Damascului, Pavel, “vasul ales”, a fost învăluit deodată de o lumină din cer, ca de fulger98 şi a auzit cuvintele Eu sunt Iisus...99 El, deci, a văzut şi a auzit; dar cei ce erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni.100 Aceştia, deci, au auzit dar n-au văzut.

Ochiul, vederea, presupune, de asemenea, trepte: − plânsul: în treapta a şaptea, Sfântul Ioan Scărarul spune că “dacă nu poţi

plânge, plângi pentru aceasta”; sau, cum zice Sfântul Grigorie Palama că “plânsul de după Botez e mai mare decât Botezul”;

− lacrimile izvorăsc pentru şi din dragoste dumnezeiască; − vederea mai presus de minte: credinţa; − lumina taborică: lumina cea veşnică, “Împărăţia ce va să vie”... Plânsul pocăinţei dorite şi căutate este începutul urcuşului, iar lacrimile

fără voie sunt vârful versantului.

93 Apocalipsa 12, 1 94 Facerea 3, 8 95 Facerea 3, 7 96 Facerea 3, 10 97 Matei 17, 5 98 Fapte 9, 3 99 Fapte 9, 5 100 Fapte 9, 7

33

II.1.4. Urechea. Auzul Vindecarea urechii – în sens duhovnicesc, adică acel Effatta! – Deschide-

te!101, înseamnă: cuvântul auzit devine cuvânt crezut, care devine cuvânt înţeles, care devine cuvânt tămăduitor.

Cu alte cuvinte, vindecarea urechii înseamnă capacitatea noastră de a auzi şi înţelege ceea ce alţii aud dar nu înţeleg.

Expresia Ascultă, Israele! – este îndemnul de a primi cuvântul care urmează. Prin cădere, protopărinţii au pierdut legătura vederii, dar a rămas legătura

auzirii. Prin auz, omenirea a auzit vocea reproşatoare a lui Dumnezeu în Eden, a auzit vocea profeţilor, vocea lui Ioan Botezătorul, vocea Mântuitorului, mărturisirea sfinţilor.

Chemarea la credinţă prin cuvânt prefigurează într-un fel clipele judecăţii viitoare, căci din momentul când ai auzit nu mai poţi spune că n-ai auzit...

O cale tainică leagă simţul auzului de întinderea inimii: căci dacă cele văzute şi auzite urcă la inimă, omul înţelege ceea ce alţii n-au înţeles.

II.1.5. Mâna. Lucrarea Acest mădular este menţionat adesea în Sfânta Scriptură cu sensul de

lucrare. Dar mai are şi alte sensuri: − putere; − protecţie; − binecuvântare; − dărnicie; − hotărâre, plan; − rugăciune; − îndurare. În tradiţia ortodoxă, punerea mâinilor este gestul sacramental asociat

rugăciunii pentru hirotonire, rugăciune, învestitură. Sfântul Grigorie Sinaitul ne învaţă că dacă suntem slabi sau obosiţi în

rugăciune, e de ajuns să ridicăm spre cer mâinile şi privirea, şi Dumnezeu curăţeşte de gândurile vrăjmaşe.

Apostolul Pavel lucra corturi. Alţi călugări împleteau coşuri de nuiele. Sfatul de “a lucra cu mâna” se transmite din generaţie în generaţie. Fiziologia sistemului nervos demonstrează că zona de proiecţie somestezică a mâinii este foarte largă la nivelul emisferelor cerebrale. De aceea “lucrul cu mâinile” întreţine o uşoară stare de excitaţie cerebrală, de trezvie – atât de necesară practicării privegherii şi rugăciunii.

II.1.6. Genunchiul. Privegherea Acest mădular este simbol al rugăciunii sfinte: genunchiul plecat la pământ şi

capul plecat între genunchi înseamnă cădere în pulbere, smerenie împreunate cu

101 Marcu 7, 34

34

cerere.102 Plecarea genunchiului este deopotrivă semn de recunoaştere a Creatorului.103, 104

Mişcarea de îngenunchere este cea mai complexă dintre toate mişcările trupului: la ea participă aproape toţi muşchii, aproape toate segmentele corpului.

II. 1. 7. Oasele

Referinţele biblice arată câteva semnificaţii ale oaselor: − arată descendenţa: Iată, acesta-i os din oasele mele...105 − sunt cele mai dure organe, persistând multă vreme în pământ; dispar

ultimele; − sunt organe sensibile: o veste bună întăreşte oasele106. Coloana vertebrală este calea mulţimilor (33 de vertebre) spre Unul, calea

multiplicităţii spre Unicitate. Craniul este ca o vertebră transformată, supradezvoltată, guvernoare, mobilă, putându-se roti în toate planurile.

Sistemul osos are funcţii importante: − adăposteşte măduva hematogenă; − este cel mai important rezervor de săruri minerale; protejează organele

vitale; − dă statura verticală fiinţei noastre; − induce mişcările corpului. Privindu-le în morminte, nu le deosebeşti care sunt ale săracului, bogatului,

împăratului, robului, celui liber sau celui legat. II.2. Sufletul

Este greu de dat o definiţie sufletului. Totuşi, Maxim Mărturisitorul spune că

sufletul este cuvântul lui Dumnezeu în om.107 Este şi suflarea de viaţă prin care s-a făcut omul întru suflet viu.108

Sufletul cercetează toate cămările trupului.109 Omul este ceea ce este prin alcătuirea lui dihotomică. Se poate spune că

sufletul conţine trupul. Fiinţa omenească, prin suflet este “cineva”, nu “ceva”.110 Sufletul imprimă persoanei umane conştiin ţa de sine (inclusiv conştiinţa

trupului) şi libertatea, cu toate nuanţele acestora – care, de fapt, îi fac pe oameni să se deosebească în manifestările şi evoluţia lor.

Trup unic în suflet unic. Trup muritor în suflet veşnic.111 Legătura lor

102 III Regi 18, 42 103 Filipeni 2, 10 104 Psalmi 94, 6 105 Facerea 2, 23 106 Pilde 15, 30 107 A........ P.G. 91, col. 1096 108 Facerea 2, 7 109 Pilde 20, 27 110 Stăniloae, vol. I, p. 257

35

durează atât cât e nevoie pentru a obţine mântuirea. “Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume”112, iar pe de altă

parte simte şi se ancorează în “ordinea superioară”.113 Prin suflet omul are dispoziţie spre dialog, adică spre comuniune. Sufletul nu poate fi definit. Sufletul şi trupul încep să existe deodată. Primul semn al căderii lui Adam s-a exprimat prin suflet, căci el zice m-am

temut...114 Calităţile dumnezeieşti ale sufletului prin care el evoluează de la chip spre

asemănare: − conştiinţa că există Dumnezeu; − conştiinţa de fiinţă creată, conştiinţa de sine; − ideea de nemurire; − iubirea semenului; − pocăinţa; − nevoia de comuniune; − a-L recunoaşte pe Iisus Hristos Mântuitorul; − a-L iubi pe El, a pătimi pentru El. Omul nu poate da nimic în schimb pentru sufletul său, care este mai preţios

decât lumea întreagă.115 Cine crede că îşi poate veseli sufletul cu cele materiale este descris de Sfânta

Scriptură ca nebun.116 Bioetica creştină îşi ierarhizează valorile ţinând cont de şansele de mântuire

ale sufletului. Prin aceasta se deosebeşte bioetica creştină de cea laică. Deschizând un tratat de bioetică construit pe principiul “areligios”, ne dă

impresia că omul este doar un trup pus să-şi dea (sau să primească) o parte din organe, să se reproducă ori să fie omorât ori clonat la cerere etc.

Bioetica creştină promovează acele decizii asupra trupului care sunt întemeiate pe valorile şi aspiraţiile sufletului, aceasta şi datorită faptului că unirea dintre trup şi suflet este deplină, conlucrătoare şi superioară universului înconjurător; de aceea spun Sfinţii Părinţi că omul, prin minunata lui alcătuire, este mai degrabă “o lume mare aşezată într-o lume mică”.

Medicul care nu cercetează sufletul bolnavului se află el însuşi în postura ignorantului şi ingratului care refuză să dialogheze cu veşnicia.

Medicul care preţuieşte această cercetare a sufletului se îmbogăţeşte el însuşi din cele veşnice.

II.3. Psihic

Bioetica, ca şi medicina laică folosesc adesea noţiunea de “psihic”. Definiţiile citate în diferite tratate şi dicţionare sunt vagi, alunecătoare. W. James defineşte psihologia ca “ştiinţă a vieţii mentale, a fenomenelor şi

111 Eclesiastul 12, 7 112 Stăniloae, vol. I, p. 258 113 Idem 114 Facerea 10, 3 115 Matei 16, 26 116 Luca 12, 18-20

36

condiţiilor acesteia”.117 Larousse Dicţionar de Psihologie îi zice psihologiei “ştiinţă a faptelor

psihice”.118 Dar – menţionează acelaşi dicţionar – mai nou i se spune “ştiinţă a

conduitei”, cu referire la “comportamentul observabil”, “ac ţiunea asupra anturajului”, “interacţiunea organism-mediu”, “acţiunea asupra propriului corp”.119

Mielu Zlate face un istoric interesant al definiţiilor: 120 − tip butadă: “ştiinţa studiată de psihologi” (Max Meyer); − tip metaforă: “psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”; − definire prin negare: “psihologia nu-i fizică, nu-i fiziologie, nu-i

sociologie...” (V. Pavelcu); − “ştiinţa experienţei imediate” (W. Wundt); − “ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor reale” (W. James); − ştiinţa care studiază “ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv

priza lor de conştiinţă” (Piaget, Mounoud, Bronckart); − “psihologia – ştiinţa stărilor de conştiinţă”; − “psihologia – ştiinţa comportamentului”; − psihologia – “ştiinţa care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice,

urmând descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (P. Popescu-Neveanu);

− psihologia – “ştiinţa care descrie, cunoaşte, prevede şi controlează comportamentul” (F. B. Mc Mahon).

Lucrurile se complică şi devin încă mai obscure atunci când trebuie definit “psihicul”.

Mielu Zlate ne spune ce era psihicul într-o înşiruire istorică de concepte: − suflu; − spirit divin; − ceva nevăzut; − intangibil; − dematerializat; − fizic; − fluid; − localizat doar temporar în om; − în esenţă liber şi atemporal; − materie propriu-zisă; − secreţie a creierului; − materie “rarefiată”.121 Mai apoi, acelaşi autor vorbeşte despre natura contradictorie a psihicului: − obiectiv şi subiectiv; − material şi ideal; − proces şi produs;

117 W. James citat de Norbert Sillamy în Larousse Dicţionar de Psihologie, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 247 118 Idem 119 Idem 120 Mielu Zlate, Introducere în Psihologie, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti 1994,

pp.13-18 121 Idem, p.181

37

− latent şi manifest; − normal şi patologic; − determinat şi determinant.122 În final, autorul prezintă caracteristicile definitorii ale psihicului uman: − model informaţional intern al lumii externe, cu rol adaptativ specific; − apogeu pe scara evoluţiei animale; − modificându-şi de-a lungul timpului (istoric şi individual) organizarea şi

funcţiile; − “entitate de ordin relaţional, comunicaţional, informaţional”.123 DEX-ul defineşte psihicul astfel: “Formă specifică de reflectare a realităţii

produse de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare...”124 Dicţionarul de Psihologie125 spune că psihicul este un “sistem de orientare

şi reflectare propriu animalelor superioare şi omului”. În continuare, acelaşi dicţionar afirmă că “psihicul uman a apărut sub influenţa procesului de muncă...”

Merită să cităm din acelaşi dicţionar şi ce înţeleg autorii prin “psihologia religiilor”: “Religiile sunt sisteme de credinţe, practici şi organizaţii sociale care propagă sisteme etice solicitate prin conduite şi aderenţe la anumite interpretări ale universului, ale creaţiei acestuia şi ale destinului său ca şi al oamenilor, implicând întotdeauna factori supranaturali”.126

Toate aceste definiţii au o trăsătură comună: sunt departe de Dumnezeul Cel în Treime; printre rândurile acestor tratate laice răzbate efortul imens pe care îl fac autorii să emită noţiuni areligioase, nereligioase sau să relativizeze valorile religioase.

Deşi credinţa şi necredinţa oamenilor diferenţiază fundamental “orientarea”, “reflectarea”, “cunoaşterea”, “afectul”, “voinţa” – şi toate celelalte, autorii tratatelor laice nu menţionează aceasta... Ei recurg la vulgarizări reducţioniste, asociind întotdeauna în definiţiile lor subiectul “animal superior” cu subiectul “om”.

Bioetica creştină are o altă percepţie a cuvântului “psihic” şi poate opera cu el doar făcând anumite precizări.

Trupul şi sufletul reprezintă alcătuirea dihotomică a fiinţei umane în conceptul antropologic creştin. Pentru existenţa creştină, psihicul nu este nici un “sistem”, nici ceva “apărut în procesul muncii”, nici “forma specifică de reflectare a realităţii” etc., – ci este tr ăire resimţită şi exprimată în comuniune. Fenomenele psihice se raportează la relaţia om – Dumnezeu – om, fără de care “psihicul” se micşorează sub nivelul “percepţiilor senzoriale”. Psihologii atei cercetează relaţia om – om, adică creatură – creatură, fiind incapabili să cerceteze relaţia omului religios cu Dumnezeu; credinţa – care este ea însăşi un mijloc de investigaţie, le lipseşte.

Încercarea unui psiholog ateu de a cerceta sau consilia un bolnav religios decade în penibil, deoarece în mod cert psihologul nu înţelege ce zice bolnavul, iar bolnavul nu înţelege ce zice psihologul.

În conceptul bioetic creştin, prin “reflecţia mediului înconjurător” se înţelege nu numai un impact al “comportamentului” social, ci tot oceanul de suferinţă umană, de rugăciune comună, de păcat colectiv, de asceză, efortul de a practica virtuţile, dispoziţia uşoară, firească de a-L mărturisi pe Hristos şi de a suferi pentru Hristos.

“Orientarea” de care vorbesc psihologii laici nu este o simplă depistare oportunistă a unui sistem de conservare a speciei sau de supravieţuire. Orientarea 122 Idem, pp. 181-184 123 Idem, p. 205 124 DEX, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia a II-a, Bucureşti 1998, pag. 866 125 Ursula Şchiopu, Dicţionar de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti 1997, p. 541 126 Idem, p. 550

38

omului religios creştin este efortul de a găsi Calea, Adevărul şi Viaţa, este drumul îngust al Bisericii, este conştiinţa eclezială a ceea ce numim “nu te teme, turmă mică”.

“Ştiinţa conduitei” de care vorbesc psihologii laici este ştiinţa reuşitei în lumea aceasta. Ştiinţa conduitei în viaţa omului creştin este riscul asumat cu bucurie de a pierde toate comorile lumii şi chiar propriul trup, cu nădejdea şi convingerea că sufletul intră în Împărăţie.

Psihologii laici mai vorbesc despre psihologie ca ştiinţă a “stărilor de conştiinţă”. Dar conştiinţa omului raportată la o legitate sau o conduită normativă – tot a omului – este fără valoare, căci nu este emisă de o instanţă superioară, de Dumnezeu – Judecător – Mântuitor. Omul căzut, păcătos poate avea o conştiinţă a căderii lui, manifestată ca un strigăt de pocăinţă, dar înălţarea se obţine când Îi deschizi Celui ce zice: Iată, Eu stau la uşă şi bat.127

II.4. De la embrion la starea de suflet mântuit

Creştinii ortodocşi practicanţi trăiesc un paradox al procreaţiei: embrionul se

formează “dintr-un singur trup”, căci taina nunţii face din bărbatul-soţ şi femeia-soţie un singur trup.128

Procreaţia este un miracol împlinit în trei: bărbatul oferă unul din cei 120 de milioane de spermatozoizi, femeia oferă unul din cele 400.000 de ovule, iar Dumnezeu-Creatorul decide care din spermatozoizi şi care din ovule să se unească pentru a naşte acea fiinţă unică cu suflet veşnic.

Trupul şi sufletul există deodată. Sufletul cercetează toate cămările trupului129 şi îl conduce spre naştere.

Omul este persoană din momentul unirii; nu poate fi persoană mai târziu şi nici mai devreme.

Din punct de vedere biologic persoana umană este din momentul unirii celulelor într-o dezvoltare autogenezică continuă, unică, în care fazele precedente nu sânt eliminate de fazele ulterioare, ci rămân în memoria tainică a fiinţei umane.

Segmentarea dezvoltării continue în faze de diviziune şi creştere nu este decât un artificiu scolastic pentru anatomişti şi embriologi, fără semnificaţie bioetică sau antropologică.

Din punct de vedere juridic orice dezbatere asupra noţiunii de persoană este lipsită de conţinut deoarece persoana adultă (recunoscută juridic) este acceaşi cu fostul embrion din care s-a dezvoltat.

Disputa Sfinţilor Părinţi pe tema primordialităţii sufletului sau trupului a durat puţin. Astăzi este îndeosebi acreditată convingerea că Dumnezeu trimite sufletul în clipa unirii celor două celule (seminţe), demonstrată prin mai multe argumente:

• Trupul nu ar putea creşte fără suflet, căci trupul fără suflet este mort.130

• O unire discordantă, în timp, între trup şi suflet “nu s-ar putea face fără corupere”.131

127 Apocalipsa 3, 20 128 Efeseni 5, 31 129 Pilde 20, 27 130 Iacov 2, 26 131 Maxim Mărturisitorul, P.G. 11, 1100D – 1101A

39

• Grigorie de Nyssa spune că dacă sufletul şi trupul s-ar uni la distanţă în timp, omul “ar fi în vrajbă cu sine însuşi”. 132

Întreaga antropologie creştină se bazează pe ideea că unirea dintre trup şi suflet este indisolubilă şi veşnică, şi se păstrează şi după înviere, sufletul exprimând tot timpul identitatea unei persoane, nu pur şi simplu suflet.

O idee interesantă la Sfântul Maxim Mărturisitorul se referă la naşterea, lucrarea şi copătimirea suflet – trup fără voinţa sau intenţionalitatea viitoarei persoane umane. Dacă viitoarea persoană umană ar putea interveni în vreun fel la propria ei concepere, ar apare şi riscul schizoidismului antropologic suflet – trup. Dar cum acest lucru nu este posibil, cele două entităţi se nasc, lucrează şi se determină reciproc numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Dacă fiecare parte ar exista separat înainte de concepere, atunci prin alăturarea lor s-ar leza prin simplul fapt că sunt smulse din ceea ce este fiecare.

De aceea, ideea de preembrion – a unor autori americani133 – este emanată dintr-o gândire atee şi nu încape în cugetul unui creştin.

Noţiunea de preembrion a fost exploatată în sensul cel mai negativ (malefic): s-au iniţiat experimente pe embrion, s-au folosit pentru preparate cosmetice etc.

Naşterea Naşterea de prunci este un eveniment care face să vibreze întregul cosmos;

căci femeia care stăruie în credinţă, în iubire şi în sfinţenie se va mântui prin naştere de copii.134

Copilăria Hristos Se identifică cu copiii: Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele

Meu, pe Mine Mă primeşte.135 Intrarea în Împărăţia Cerurilor se face ca prunc.136 În acest sens – adică al

curăţirii de păcate, al inimii curate – omul trebuie să se întoarcă la starea de copil nevinovat, la starea de moştenitor al Împărăţiei.

Durata vieţii Personajele biblice longevive apar în Vechiul Testament: Matusalem – 969

de ani, Adam – 930 de ani, Noe – 950 de ani. Mai apoi – în Psalmul 89 – spune că vârsta omului este de 70 de ani, iar ce e

mai mult înseamnă trudă şi durere.137 Din “vremurile psalmilor” şi până astăzi, media de viaţă a omului oscilează

într-adevăr în jurul vârstei de 70 de ani. Dar întreaga Scriptură, raportând viaţa omului la veşnicie, vorbeşte despre

scurtimea zilelor vieţii, despre scurgerea lor absolută: − zilele mele sunt ca o suflare;138 − ... căci zilele noastre pe pământ nu sunt decât o umbră;139 − Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen.140

132 P.G. 44, 233D, 236B 133 Lee M. Silver, Clonarea umană- un şoc al viitorului, p. 63- 64 134 I Timotei 2, 15 135 Matei 18, 5 136 Matei 18, 3 137 Psalmul 89, 10 138 Iov 7, 16 139 Iov 8, 9

40

Viaţa lungă sau, mai bine zis, să nu fii luat înainte de vreme – se dobândeşte astfel:

− cinstirea părinţilor;141 − păzirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu;142 − păzirea inimii;143 − să urâm câştigul nedrept;144 − să îndepărtăm de la noi pizma, mânia, grija;145 − a avea frică de Dumnezeu;146 − a fi înfrânat la mâncăruri .147 În vremea Noului Testament, durata vieţii are un alt înţeles: omul trece la

cele veşnice atunci când şansele lui de mântuire sunt maxime. Bătrâneţea − bătrânilor trebuie să li se dea toată cinstea;148 − totuşi, bătrânii lui Israel nu au recunoscut mesianitatea lui Iisus

Hristos;149 − Bătrânii să fie trezi, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în

dragoste, în răbdare.150 Omul în ceasul morţii Există o abordare creştin-ortodoxă a ceasului morţii: Hristos ne-a adus şi ne-

a lăsat un temei tare ca acesta: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?

Puterile cereşti vin în ceasul morţii. Milostenia, dreptatea, frica de Domnul, nădejdea în mila Lui, credinţa, toate

acestea izbăvesc de la moarte.151 În Epistola către Diognet I, 1 se spune: “Toţi creştinii nesocotesc lumea şi

dispreţuiesc moartea.”152 Cel aflat în ceasul al unsprezecelea se poate mântui la fel ca şi cel din ceasul

întâi.153 În ceasul morţii, când fapte nu mai poţi avea, pocăinţa şi chemarea numelui

lui Iisus sunt salvatoare. Petru Damaschin este de părere că în vremea morţii simţim păcatul din noi ca

pe o trăire pe care nu o mai putem împiedica. Ava Dorotei crede că în ceasul morţii două stări trăieşte omul cu putere: − neaducerea aminte a bunurilor lumii acesteia;

140 Psalmul 89, 10 141 Exod 20, 12 142 III Regi 3, 14 143 Pilde 4, 23 144 Pilde 28, 16 145 Eclesiastul 30, 25 146 Eclesiastul 34, 13 147 Eclesiastul 37, 34 148 Leviticul 19, 32 149 Matei 16, 21 150 Tit 2, 2 151 Pilde 10, 2; Psalmul 32, 18; Evrei 11, 5 152 Scrierile Părinţilor Apostolici, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1995 153 Matei 20, 1-15

41

− aducerea aminte a celor făcute potrivit virtuţii sau patimii. Biserica e prezentă la patul celui ce este în ceasul morţii: citeşte psalmi, se

roagă, îl îndeamnă să accepte taina spovedaniei. GENOMUL UMAN , LUCIAN GAVRILA

GENOMUL UMAN fisier Definirea eredităţii şi variabilit ăţii

III. NO ŢIUNEA DE SĂNĂTATE

Medicina laică defineşte sănătatea ca o “stare de bine completă din punct de vedere fizic, mental şi social şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”. 154 În aceşti termeni defineşte sănătatea individuală constituţia OMS.

Definiţia OMS are câteva coordonate care caracterizează orice noţiune laică: − exclude din ecuaţia sănătăţii pe Creator; − are un caracter antropocentric: starea de bine a omului, responsabilitatea

sănătăţii etc.; − lipseşte criteriul spiritual de evaluare a sănătăţii (virtu ţile, pocăinţa,

dorinţa şi voinţa de a-L urma pe Hristos sau de a suferi pentru El). După modelul laic, starea de sănătate ar fi influenţată exclusiv de factorii

biologici, fizici, climatici, sociali, economici, alimentari etc. Conceptul medical şi bioetica creştină acordă noţiunii de sănătate un sens

diferit şi mult mai bogat decât conceptul laic. Sănătatea este un fenomen dinamic, o homeostazie continuă, un efort

necontenit al proceselor vitale spre echilibru, petrecut în liniştea mădularelor, fără o răsfrângere clinică, fără ca noi să simţim acest efort şi fără să suferim pentru asta. În stare de sănătate se consumă existenţa sufletului şi trupului deopotrivă.

Sănătatea fiinţei umane cere îndeplinirea a trei condiţii:

III. 1. Sănătatea trupului

− integritatea anatomică este un criteriu important, dar nu absolut; organismul este astfel creat, încât chiar cu unele “amputări” organice să poată funcţiona pentru a induce “starea de bine funcţională” – este cazul celor care se nasc cu rinichi unic congenital, cu ectopie testiculară, sau a celor cu ablaţie chirurgicală a unui lob tiroidian etc.; în aceste situaţii, organismul poate funcţiona multă vreme în condiţii fiziologice cu acelaşi randament ca şi când ar fi integru; este vorba de o capacitate funcţională obţinută în urma unei puteri de adaptare compensatorie, sădită în om de la creaţie;

− armonia funcţională a organelor interne este un alt miracol al creaţiei; mădulare (organe) ale corpului omenesc se “înţeleg”, se “îndeamnă”, se “aşteaptă”, se “cheamă”, se “sfătuiesc” pentru ca omul să fie viu, să iasă

154 Dan Enăchescu, Mihai Gr. Marcu, Sănătate publică şi management sanitar, Editura All, 1998, p.5

42

la lucrul său 155, să-I facă închinare şi doxologie lui Dumnezeu, să-şi îndrepte mila şi binefacerea spre semenul său etc. Armonia funcţională există şi lucrează fără vreun efort de voinţă din partea omului, ci numai prin aceea că omul ascultă de legile Lui.

− organele interne funcţionează “în linişte”; omul nu simte travaliul lor pentru ca mintea lui să se poată îndrepta spre Dumnezeu;

− un alt semn al trupului sănătos este dispoziţia lui spre a asculta de voinţa cu putere limitată – dar suficientă – a omului pentru a-l întreţine prin ceea ce intră şi iese din el, pentru a-l feri de primejdii şi pentru a-l pune la mişcări de închinare lui Dumnezeu.

III. 2. Starea de sănătate a sufletului

− prima mare descoperire a omului ajuns la vârsta înţelegerilor este a recunoaşte calitatea de fiinţă creată; acesta este un prag necesar a fi atins pentru a avea acces la celelalte măsuri ale sănătăţii sufletului;

− a dori liber relaţia cu Dumnezeu uneori decurge din actul educaţiei, alteori e descoperire minunată; dorinţa aceasta sună ca o chemare şi te ajută să descoperi adâncimea şi înălţimea şi lărgimea omniprezenţei lui Dumnezeu – Cel în Treime. A dori liber relaţia cu Dumnezeu înseamnă a crede că fiecare răsuflare, gest, întâmplare, cuget, cuvânt – toate se petrec numai cu ştiinţa Lui;

− a practica virtuţile este urmarea firească a celor de până aici; cel care practică virtuţile posedă o sănătate debordantă a sufletului; omul virtuos este un om puternic pentru că este un om sănătos la suflet, omul virtuos nu se clatină în faţa relelor şi răutăţilor acestei lumi;

− a avea conştiinţa veşniciei sufletului – aceasta este cununa sănătăţii sufleteşti; este condiţia mântuirii, este dorul după Dumnezeu al omului sănătos, este temeiul fricii sfinte de Dumnezeu;

− a trăi cu nădejdea învierii în Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul – aceasta este starea normală la care ne conduc cele de până aici; nădejdea învierii în Hristos este creştinismul însuşi; cel ce trăieşte cu această nădejde este sănătos sufleteşte pentru că sufletul lui nu se leagă de cele materiale şi frică de moarte nu are.

III. 3. Relaţia trup – suflet

− este o relaţie temporară, de scurtă durată; în acelaşi timp este prilejul absolut de a-ţi dobândi, prin lucrare, mântuirea;

− adeseori boala trupească este un factor terapeutic important pentru dobândirea sau redobândirea sănătăţii sufletului; aceasta exprimă sensul mântuitor al suferinţei, al crucii;

− trupul şi sufletul se susţin şi se influenţează reciproc, dar statutul de om

155 Psalmul 103, 24

43

sănătos îl conferă starea sufletului; − dacă un suflet curat care Îl caută pe Dumnezeu sălăşluieşte într-un trup

bolnav, noi numim acea persoană sănătoasă; − sănătatea trupului nu este o condiţie pentru a dobândi Împărăţia şi nici

nu-l poate împiedica pe un om să ajungă în gheenă; − trupul este vindecabil sau nevindecabil, însă sufletul este întotdeauna

vindecabil atâta timp cât este în trup; − sănătatea integrală, ideală a existat (dar s-a pierdut) în rai; atunci omul nu

avea nici o suferinţă, având o comuniune deplină cu Creatorul său şi şansa vieţii veşnice prin ascultarea de El;

Expresia unei sănătăţi depline este şi acea stare duhovnicească care îţi cere imperios să-I mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare clipă că eşti sănătos.

Părinţii Apostolici vorbesc tot timpul despre o sănătate în Dumnezeu Tatăl şi în Iisus Hristos, nădejdea noastră comună.156

În religia creştină nu este de conceput o sănătate fără Dumnezeu.

IV. NOŢIUNEA DE BOAL Ă Dicţionarele enciclopedice definesc boala astfel: “Modificare organică sau

funcţională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul.”157

Tratatul lui Harrison defineşte sindromul astfel: “un grup de simptome şi semne de funcţie alterată legate între ele prin mijloacele unei particularităţi anatomice, fiziologice sau biochimice”.158

Acelaşi tratat prevede: “una din calităţile esenţiale ale clinicianului este interesul pentru umanitate”.159

Iar în altă parte se spune: “Enorma diversitate a rasei umane influenţează profund susceptibilitatea la boli ca şi, în aceeaşi măsură, incidenţa şi expresia clinică a bolilor. Componente majore ale acestei diversităţi sunt: vârsta, sexul, comportamentul sexual, fondul genetic, factorii geografici, etnici şi culturali”.160

După cum se vede din aceste definiţii “savante”, sensurile duhovniceşti ale suferinţei lipsesc cu desăvârşire; “organic”, “funcţional”, “biochimic”, “umanitate”, “sex”, “cultură” sunt termenii cu care operează medicina laică.

Creştinii nu se pot opri aici – nici ca doctori, nici ca bolnavi – iar mijloacele diagnostice şi terapeutice ale Bisericii îi ajută să întâmpine orice suferinţă ca pe o trăire tot mai intensă a pocăinţei şi ca pe o cercetare de sus.

În conceptul de medicină creştină definiţia bolii este bogată în semnificaţii şi se sprijină pe mai multe criterii:

− leziunea morfologică: inflamaţii, răniri, lipsă de substanţă, tumori benigne şi maligne, scleroză, degenerare, atrofii, hipertrofii etc.;

− afectarea funcţiei mădularelor: homeostazia este învinsă, apar 156 xxx, Scrierile Părinţilor Apostolici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995, Ignatie către Magnezieni 157 Academia Română, DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 104 158 Harrison, Principiile medicinei interne, vol. 1, Editura Teora, 1999, p. 3 159 Idem, p. 2 160 Idem, p. 10

44

hipofuncţii, hiperfuncţii, secreţii, hipersecreţii, disritmii, tulburări de peristaltică, bradipsihie, agitaţie psihomotorie, impotenţă funcţională, tulburări cognitive, tulburări de personalitate etc.

− dezechilibrarea relaţiei trup – suflet: neasumarea bolii, cârtirea, deznădejdea – în contextul unei boli trupeşti grave sau incurabile;

− afectarea virtuţilor, vicierea sufletului: nepocăinţa, nemila, împietrirea, trufia (uneori mai evidentă la omul cu o sănătate trupească bună);

− slăbirea sau pierderea relaţiei conştiente cu Dumnezeu: pierderea credinţei, a rugăciunii, indiferentism religios, cădere.

Prin creaţie şi prin libertatea omului – sădită în el la creaţie – omul (trupul) conţinea deopotrivă veşnicia şi neveşnicia. Neascultarea i-a adus moartea – ca să nu se înveşnicească păcatul (adică omul păcătos). Prin Adam (adică prin cădere), trupul a devenit stricăcios, iar la stricăciune se ajunge prin boală. Prin Adam specia umană a devenit îmbolnăvibilă, iar prin viaţa noastră personală (prin evoluţia noastră) devenim bolnavi.

Boala trupului nu-l poate împiedica pe om să ajungă în Împărăţie, să se mântuiască; ba – de cele mai multe ori boala este un pedagog spre mântuire. Bolile nu au putut fi eradicate: de la primul simptom menţionat în Biblie – durerea care însoţeşte naşterea de fii161 – până la marile epidemii, bolile de inimă, cancerul – nu a fost vreodată un timp în care bolile să poată fi îndepărtate; ele lovesc pe tot omul care vine în lume: bogat, sărac, păcătos sau virtuos, stăpân sau rob. Aceasta dovedeşte că suferinţa generată de boli se identifică cu semnificaţia crucii: adică fără cruce nu există mântuire. Bolile apar pentru încercarea credinţei162, din cauza păcatelor163, ca profilaxie a trufiei164, dacă luăm Sfânta Împărtăşanie cu nevrednicie165, iar uneori pentru ca prin vindecarea lor să se arate minunile lui Dumnezeu166 şi slava Lui.167

Boala are consecinţe multiple în şi asupra comunităţii: îi scade omului puterea, îi afectează frumuseţea, îi scade capacitatea de a-i ajuta pe alţii, are el însuşi nevoie de ajutorul celorlalţi.

Boala sufletului înseamnă – în fond – îndepărtarea de Dumnezeu, cu tot ce decurge din aceasta.

Omul bolnav poate evolua astfel: − cercetarea proprie a cugetului, pocăinţa, încercarea, efortul de a-şi

descoperi singur eventualele cauze spirituale ale bolii lui; − împietrire, refuzul mesajului şi sensului pedagogic al bolii; − deznădejde, cârtire, revoltă – care de fapt înseamnă neasumarea bolii,

necercetarea de sine, nepocăinţa. Prima atitudine vindecă sufletul, celelalte două agravează suferinţa pe

pământ sau chiar o înveşnicesc în iad. Suferinţa îl ajută pe om să se descopere ca persoană, adică să-i reveleze

posibilitatea comunicării cu Dumnezeu în duh şi adevăr. Prin suferinţă omul descoperă nu numai dependenţa de Dumnezeu, dar şi dependenţa de oameni (dimensiunea comunitară a existenţei), conştientizând în acelaşi timp limitele trupului şi ale gândirii lui.

161 Facerea 3, 16 162 Iov 2, 1-13 163 Ioan 5, 5-16 164 II Corinteni 12, 10 165 I Corinteni 11, 27-34 166 Luca 1, 7-22 167 Ioan 11, 45

45

Boala naşte – cel mai adesea – nevoia de comunicare, de iubire, de întâlnire cu Cineva.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, “preţuirea trupului nu o dă grosimea şi sănătatea lui, ci suferirea a felurite chinuri”.168

Principiile bioeticii creştine ne îndeamnă să abordăm bolnavul în alcătuirea lui dihotomică – trup şi suflet – să acordăm prioritate sănătăţii morale a fiinţei umane, să ierarhizăm şansele de mântuire începând cu virtuţile sufleteşti, nu cu performanţele biologice ale trupului.

V. DEONTOLOGIA ACTULUI MEDICAL

În esenţă deontologia (medicală) înseamnă relaţia-corectă, morală, cinstită, sinceră- între persoanele implicate în actul medical; cu alte cuvinte deontologia medicală exprimă relaţia medic-medic, medic-pacient, şi relaţia din interiorul echipei complexe care execută guvernează şi administrează actul medical. Prin act medical înţelegem întregul proces ştiinţific sau empiric, diagnostic sau terapeutic- săvârşit de personalul medical, pentru vindecarea bolnavului.

Etimologic cuvântul provine din „deon”, „deontos”, adică „datorie”, „ceea ce se cuvine a face” şi cuvântul „logos” care înseamnă „ştiinţă”, „discurs despre”.

Termenul a fost lansat de „Jeremy Bentham citat de Daghie: „baza deontologiei este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii publice”169

Deontologia presupune exersarea unor funcţii morale şi disciplinare (de la avertisment până la retragerea dreptului de liberă practică), nu juridice.

În trecut actul medical se consuma între medic (tămăduitor) şi pacient; apoi a apărut farmacistul, ca la treilea personaj necesar instituirii tratamentului; în zilele noastre a apărut psihologul (psihoterapeutul), cadrele medicale auxiliare (sora), laboratorul, administraţia.

V.1Bolnavul Omul bolnav-devine persoana cea mai importantă a actului medical. Odată atins de boală, omul solicită o atenţie maximă, un ajutor din partea

comunităţii: familie, parohie, societate civilă, etc. Bolnavul este cuprins de îngrijorare atât pentru propria lui viaţă cât şi pentru

cei din jur pe care îi are în grijă. Actul medical nu poate fi lipsit de dimensiunea lui comunitară. Pentru creştini

este esenţialmente un act eclesial. Pentru creştini este esenţialmente un act eclesial. Legal- vorbind, bolnavul are dreptul să fie îngrijit pentru că a cotizat la

asigurările de sănătate. 168 Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, Editura Anastasia, Bucureşti 2001, p. 144 169 Daghie V., Etică şi deontologie medicală, Editura Naţional, 2000, p. 55

46

Umanitar-vorbind bolnavul are dreptul să fie îngrijit pentru că, de cele mai multe ori, nu este vinovat de boala lui.

Creştineşte-vorbind, Biserica este datoare să îngrijească bolnavii pentru că lucreză sub porunca iubirii.

Cercetând textele Sfintei Scripturi privind atitudinea bolnavului în legătură cu actul vindecării, aflăm următoarele:

• bolnavul vindecat îl slăveşte pe Dumnezeu: Luca 5, 18-26, Luca 18, 35-43; Fapte 3,2-19 • bolnavul Îl vesteşte pe Hristos: Matei 9, 27-31; Marcu 1,40-45; Marcu 5, 2-20; Luca 8, 27-39 • bolnavul Îl urmează pe Hristos: Matei 20, 30-34; Marcu 10, 46-52; Luca 18,

35-43 • bolnavul mărturiseşte despre Iisus că prooroc este: Ioan 9, 1-41; • bolnavul se închină lui Iisus: Marcu 5, 25-34; Luca 8, 43-48; Luca 17, 11-19; Ioan 9, 1-41 • mărturisirea bolii şi a vindecării: Marcu 5, 25-34; Luca 8, 39; Luca 8, 43- 48; Ioan 5, 2-15; • bolnavul aduce mulţumiri pentru vindecare:: Luca 17, 11-19; • bolnavul sculându-se, le slujea: Luca 4, 38-39; • bolnavii care nu dau slavă lui Dumnezeu şi nu intră într-o relaţie persoanlă cu

Hristos, rămân doar cu vindecare trupească: Luca 17, 11-19; • după vindecare a primit botezul: Fapte 9, 8-18; Fapte 22, 6-16.

Astăzi codurile deontologice vorbesc despre drepturile bolnavului. Pornind de la „drepturile omului” Organizaţia Mondială a Sănătăţii respectiv Bolnavul regional pentru Europa, a ajuns la „Drepturile pacienţilor”. Acest cod are în esenţă următoarele prevederi (adică drepturi ale persoanei)170: - de a fi respectate ca fiinţe umane; - dreptul la autodeterminare; - dreptul la integritate fizică şi mentală şi la securitate personală; - dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale; - respectarea valorilor morale, culturale, convingerilor filozofice; - dreptul la protecţia sănătăţii; - dreptul la informare asupra stării de sănătate, procedurilor diagnostice,

efectelor terapeutice, riscurilor, prognosticului; - dreptul de a nu fi informat la cererea pacientului; - consimţământul este obţinut de la bolnav sau aparţinători; - confidenţialitatea şi intimitatea trebuie respectate; - dreptul la îngrijire şi tratament trebuie asigurat; - dreptul de a fi informaţi toţi bolnavii că au drepturi.

O analiză sumară a acestor prevederi ne cere să le interpretăm prin prisma conceptului de medicină creştină: Confrom acestor declaraţii „omul are drepturi” care nu sunt corelate cu legile divine. E ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi primul reflex ar fi asigurarea unor drepturi.

170 Scripcaru Gh. şi colaboratorii, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Editura Polirom, 1998, P. 223-229

47

• Este limpede că nu numai acest text, dar şi alte texte identice ale forumurilor internaţionale, încearcă să promoveze preeminenţa drepturilor omului faţă de drepturile comunităţii. Ori această atitudine nu poate fi absolutizată cel puţin în câteva situaţii:

- un bolnav foarte contagios trebuie izolat chiar dacă conform drepturilor omului, el nu vrea;

- un bolnav psihic foarte agresiv (criminal potenţial) trebuie imobilizat chiar dacă confrom drepturilor omului, el nu vrea;

- un bolnav în baza libertăţii cu care a fost înzestrat de la creaţie- poate refuza orice îndemn spre descoperirea lui Hristos; dar nu poate refuza dreptul comunităţii de a Îl prezenta pe Hristos, ca tămăduitor şi Salvator;

- uneori prevederile acestor drepturi sînt contradictorii: � în timpul unei mari suferinţe discernământul bolnavului este afectat şi

raţionamentul care stă la baza deciziilor este afectat şi relativizat de subiectivism;

� uneori „convingerile filozofice” şi „valorile morale culturale şi religioase” ale bolnavului pot fi îndreptate împotriva „integralităţii fizice şi mentale”;

� „dreptul de a muri cu demnitate” este foarte vag exprimat şi generează confuzii şi contradicţii

Omul bolnav creştin, desigur are dreptul şi el să fie îngrijit atât de necreştini cât şi de către creştini. Dar mai important decât acest drept (natural) este modul cum îşi asumă condiţia de om bolnav. Este bine ca, încă de la primele semnale de boală, sondajul propriei conştiinţe să funcţioneze, iar dacă nu funcţionează, terapeutul să îl ajute pe bolnav în acest sens. Bolnavul trebuie ajutat să trăiască succesiv sau simultan următoarele trepte:

- cercetarea cugetului; - a nu cârti; - chemarea numelui lui Dumnezeu; - nădejde în ajutorul lui Dumnezeu; - intrarea sau reintrarea în Biserică, în spaţiul şi trupul eclesial acolo unde se

vindecă trupul şi sufletul deopotrivă; - când boala se declară incurabilă şi prognosticul rezolvat, centrul de greutate

terapeutic trebuie să cadă pe salvarea sufletului

Terapeutul Persoana numită terapeut (adică „cel care tratează”) poate fi medicul, sora medicală, kinetoterapeutul, psihologul, preotul şi erboristul. Doctorul

Numele doctorului este foarte vechi, el apare în Sfintele Scripturi. Medicul trebuie cinstit cu cinstea ce i se cuvine171. Ştiinţa doctorilor şi puterea leacurilor sunt prilej de a-L preamări pe

Dumnezeu172. Doctorul adevărat se roagă lui Dumnezeu pentru bolnavii lui.173

171 Eclesiasticul 38,1 172 Eclesiaticul 38, 3-6 173 Eclesiasticul 38,14

48

Versetul „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”174 are o profundă semnificaţie: statisticile dovedesc un procent îngrijorător de ridicat de reacţii adverse atunci când se merge cu profilaxia prea departe, în special cu profilaxia medicamentoasă şi vaccinală: scleroza multiplă după vaccinarea anti-hepatită B175, encefalită după vaccinarea DTP, etc176 Noul Testament pune în evidenţă- sau mai bine zis în valoare- smerenia cu care trebuie să-şi practice medicii profesia, căci în Evanghelia lui Marcu se vorbeşte despre nereuşitele doctorilor.177 Desigur nu este lipsit de semnificaţie faptul că unul din apostoli era medic178.

Medicina laică vorbeşte desigur despre calităţile umane deosebite pe care trebuie să le aibă medicul:

- doctorul este slujitorul (servul) artei sale; - doctorii să fie ca fraţii; - exploatarea este interzisă; - doctorul este „ideal-typical gentleman”179 ; - etc.

Valenţele terapeutice ale medicului se valorifică prin cuvânt (puterea cuvântului), prin atitudine, gesturi, prin solicitudine (capacitatea de a răspunde la chemarea bolnavului oricând şi oriunde, adică la orice oră şi în orice loc), prin alegerea şi prescrierea tratamentului, prin urmărirea evoluţiei până la vindecare sau până la deces. Astăzi studiile de sociologia medicinei vorbesc şi despre răul pe care îl poate provoca medicul (efectul iatrogen al actului medical): prin cuvânt, prin tratamentul ales şi prescris, prin gesturi, prin lipsă de solicitudine, prin abandonarea bolnavului. Faptul că profesia de medic este foarte bine cotată în societate şi faptul că prin natura profesiei poate influenţa viaţa sau momentul morţii bolnavului, medicul este expus la un risc enorm: riscul trufiei- aducătoare de mari dezastre în practica medicală. De aceea calitatea duhovnicească cea mai de preţ a unui doctor este smerenia cu care săvârşeşte actul medical. Desigur, ea trebuie dublată de o foarte bună pregătire profesională. În doctorii smeriţi lucrează Hristos- Tămăduitorul. Medicul trebuie să îmbine în mod fericit sensurile profunde ale lui Eduard Branlay: „Ştiinţa este o strădanie spre Creaţie, religia este o strădanie spre Creator”.

Sora medicală Este o persoană importantă în actul terapeutic, ocupând fericitul loc de legătură între medic şi pacient. În prima vasiliadă „sora” era omul cel mai apropiat de bolnav care îi cunoştea nevoile primare: respiraţia, preferinţele şi aversiunile alimentare, poziţia în patul de suferinţă, dorinţele, somnul, eliminările etc. Sora medicală atinge trupul bolnavului (şi ruşinea nu mai acoperă nici un mădular) şi la chemarea lui este prima care vine.

174 Marcu 2, 17 175 Rossion, P. Hepatite B: Les risques de la vaccination Science &Vie, nr. 967, 1998 176 Vaccination, Social Violence and Criminality, Washington, 1990 177 Marcu 5, 26 178 Coloseni 4,14 179 Jacob M. Joseph, Doctors and rules, Routledge, London and New York, 1988, p. 93-117

49

Sora medicală este diaconiţa căreia Sfântul Vasile cel Mare i se adresa cu „Excelenţa Ta”- comparând-o pe ea şi pe surorile ei cu nişte crini înconjuraţi de spini180 Sora medicală leagă-discret şi smerit bolnavul, medicul, familia, preotul- şi le ştie pe toate ale lor.

Preotul Preotul administrează Sfintele Taine ale Bisericii şi în special Cele destinate

bolnavilor: Taina Sfântului Maslu (dedicată în special bolnavilor), Sfânta Taină a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei.

Efecte terapeutice au şi celelalte Sfinte Taine: istoria vie a Bisericii cunoaşte vindecări după primirea Botezului şi a Mirungerii.

Secretul spovedaniei este absolut; divulgarea lui este un păcat grav. Preotul se roagă pentru toată lumea: bolnavii creştini, bolnavii păgâni, bolnavi eretici. Biserica este spital, nu este tribunal. Erborsitul Tămăduitorul cu plante a fost primul medic al civilizaţiei umane. Plantele sânt pomenite în Biblie.181 Ştiinţa lui este născută şi dezvoltată pe cale empirică. Deontologia lui este identică cu a medicului, cu deosebirea că actul medical săvârşit de el nu are efecte iatrogene. Psihologul Terapeutul numit „psiholog” a apărut târziu în istoria ştiinţei vindecării. În sistemul de învăţământ universitar se formează „psihologi laici, nereligioşi” Unele tratate vorbesc despre „psihologia credinţei” sau „psihologia

credincioşilor” sau „sociologia religiilor” sau „psihologia prin ochii credinţei”. Nu există încă acreditată competenţa (calitatea) de psiholog creştin care să

presupună un sistem anxiologic propriu întemeiat pe o metodologie specifică în abordarea bolnavului care la rândul ei să folosească dogma, credinţa şi morala creştin-ortodoxă.

Psihologul lucrează cu puterea cuvântului. Psihologul laic, nereligios practică o echidistanţă-oportunistă faţă de toate credinţele religioase şi dacă- are o identitate religioasă- este învăţat să şi-o ascundă pentru a nu-i fi afectate rezultatele terapeutice.

Pentru psihologul creştin există astfel „riscul”, în societatea modernă, să nu-L mărturisească pe Hristos şi puterea Cuvântului, îngrădit de metodica învăţării şi codurile etice laice.

Totuşi, orice psiholog poate deveni psiholog creştin şi el are o vocaţie cu totul specială alături de medic şi preot:

-să-L mărturisească pe Iisus Hristos-ca pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu- unor oameni care vor să-l asculte;

-să-l ajute pe bolnav să înţeleagă măcar un singur sens al bolii lui: păcatul; - să se roage cu bolnavul şi pentru bolnav; - să inspire nădejde în vindecare şi în înviere; - să lucreze asupra bolnavului până când inima lui nu mai urăşte pe nimeni şi

se împacă cu lumea şi cu Dumnezeu; - să împărtăşească medicului şi preotului-duhovnic experienţa unică pe care a

trăit-o în relaţia cu bolnavul cercetat. Sora de ocrotire

180 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a 3 a „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti „ nr. 12, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1998, p. 285 181 Înţelepciunea lui Iisus Sirah, p 38,4

50

Astăzi i se spune „asistent social”. El (ea) este omul care are vocaţia cercetării necazurilor şi neputinţelor fizice, morale şi sociale ale bolnavului.

Este şi ea o diaconiţă în adevăratul sens al cuvântului . Intră în casele igrasioase ale oamenilor, în canale, ridică oamenii râioşi din

gunoaie şi copii abandonaţi la margine de drum; e pregătită să ofere întotdeauna ceva celui care cere, ştie să vorbească şi cu cei bogaţi şi să le smulgă ceva pentru cei săraci. Este săracă în bunuri dar bogată în fapte de milostenie; nu se mânie niciodată pe nimeni; ea ştie dintr-o experienţă milenară a întrajutorării- că întotdeauna există şi o ultimă şi salvatoare soluţie.

Sora de ocrotire creştină Îl mărturiseşte pe Hristos pentru că tot ce face , face în numele Lui.

V.8. Brancardierul

Cel care primeşte, ridică, transportă (cară) bolnavul pe braţe sau pe targă – este brancardierul.

El trebuie să fie un om puternic – fizic şi duhovniceşte – pentru că: − este prima persoană- la poarta unui spital- calificată (şi angajată într-

un sistem terapeutic) cu care se întâlneşte bolnavul; faţa lui trebuie să inspire calm, linişte, solicitudine, speranţa că de acum există şanse reale de salvare pentru că bolnavul a ajuns unde trebuia;

− bolnavul trebuie ridicat pe braţe şi mişcat uşor, fără sforţări prea mari, cu putere fizică suficientă pentru a nu deranja oasele fracturate sau ţesuturile strivite;

− brancardierul nu trebuie să se ferească, nici să dea înapoi în faţa unor imagini dureroase: sânge, puroi, urină, viscere descoperite, zdrobiri tisulare, comă etc.;

− e bine, e dator să-i spună bolnavului în timp ce îl ridică: „Stai liniştit, facem tot ce putem, o să fie bine”...

V.9. ACTE NORMATIVE

Desigur, oamenii au simţit nevoia să fixeze în cadre normative

comportamentul social-moral, atitudinea faţă de fenomenul biomedical şi capacitatea de decizie.

Actele normative sunt emanaţii pur umane sau se raportează la o divinitate, în funcţie de timpul şi spaţiul cultural în care au fost emise.

Este unanim acceptat faptul că legile nu pot cuprinde în conţinutul lor şi nu pot reglementa decât o parte a relaţiilor sociale.

Totuşi, asociaţiile profesionale au emis norme pe care le consideră „universale” şi demne de a sta la baza oricărei redactări de acte normative:182

− demnitate umană, drepturile omului şi justiţie; − responsabilitate prin protecţia biosferei; − optimizarea efectelor benefice şi reducerea efectelor nocive; − diversitate culturală, pluralism şi toleranţă; − solidaritate, echitate şi cooperare.

182 Bogdan Constantin, Norme universale în materie de bioetică, Revista Română de Bioetică, vol. 2, nr. 4, oct. – dec. 2004, p. 98

51

Sunt principii laice, areligioase, care merită să fie creştinate.

Coduri

Codul este relativ uşor de redactat pentru că porneşte de la practica empirică şi se adresează unui grup cu o identitate profesională precisă.

Codul deontologic al profesiunii medicale cuprinde normele de conduită obligatorii privind drepturile şi datoriile medicului ca profesionist.183

Un cod deontologic este organizat astfel: − domeniul de aplicare; − principii fundamentale; − îndatoriri generale; − îndatoriri faţă de bolnavi; − îndatoriri faţă de public; − confraternitatea; obligaţii faţă de colegi; − reguli în situaţii speciale.

Probleme de fond ale unui cod deontologic: − conştiinţa profesională (medicală); − independenţa şi responsabilitatea profesională a medicului; − echitatea; − principiul nondăunării; − secretul profesional; − principiul binefacerii; − eutanasia; − obligativitatea acordării asistenţei medicale; − reguli de comportament în activitatea medicală; − drepturile persoanei (bolnavului); − folosirea cunoştinţelor profesionale; − consimţământul; − integritatea şi imaginea medicului; − onorariul şi atragerea bolnavilor; − relaţii cu pacientul; − îngrijirea minorilor; − eliberarea de documente; − îndatoriri faţă de public; − confraternitatea; − consultul medical; − raporturi cu alţi profesionişti sanitari; − obligaţii faţă de colegiu; − transplantul de ţesuturi şi organe; − medicina legală; − experimentarea pe om; − expertiza judiciară în medicină; − autoritatea de control în medicină; − exerciţiul medicinei private;

183 Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România, Editura Medicală AMALTEIA, pag. 3

52

− particularităţi ale exercitării medicinei în psihiatrie, chirurgie, informatică medicală, publicitate, reclamă.

Codul deontologic generează obligaţii morale şi profesionale; nerespectarea lui poate duce la pierderea dreptului de liberă practică, la oprobiu public al colegilor, la scăderea sau pierderea încrederii bolnavilor (şi, implicit, pierderea clientelei); toate aceste consecinţe pot duce uneori la trimiterea spre cercetări penale.

Codul deontologic este redactat de corpul medical al fiecărei ţări, dar există şi un Cod Internaţional al Eticii Medicale, redactat în 1948, la Geneva, şi reactualizat în 1983 la Veneţia.184

Toate codurile elaborate până în prezent promovează, în esenţă, următoarele valori:

− binefacerea, salvarea vieţii; − nondăunarea; − perfecţionarea profesională continuă; − nediscriminarea; − secretul profesional; − confraternitatea.

Codurile prevăd o morală areligioasă „bazată pe tradiţiile progresiste ... ale omenirii”.185

Contenciosul profesional se bazează pe „recunoaşterea competenţei de jurisdicţie profesională”.186

Ordinul medicilor (asociaţia profesională) emite avertismente profesionistului care a greşit, şi – cel mult – poate sesiza organele publice.

Dar profesionistul se poate apăra şi poate cere ajutorul organelor juridice pentru anulare sau chiar despăgubiri.

Jurăminte

Pentru o angajare supremă în profesia medicală, oamenii au simţit nevoia să jure respect, credinţă, acţiune în conformitate cu un cod. Jurământul se făcea pe o zeitate (Hipocrate) sau „în numele valorilor universal valabile”.

Statute

Statutul unei asociaţii prezintă criteriile de asociere, scopul asocierii, obiectivele şi metoda prin care se lucrează pentru atingerea scopului. Într-un statut se prezintă de regulă şi incompatibilităţile calităţii de membru al respectivei asociaţii.

Asociaţia Medicală Mondială a fost înfiinţată în 1947 şi are, în prezent, sediul la Ferney-Voltaire din Franţa.187 Ea reuneşte peste 3 milioane de membri – medici, emite periodic acte normative în domeniul practicii medicale, al cercetării, al orientărilor etice şi profesionale în sănătate publică etc.

184 Zanc, I.; Lupu, Iustin, Bioetica Medicală, Editura Medicală Universitară Iuliu Haţeganu, 2001, p. 80 185 CMB, Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România, Editura Medicală AMALTEIA, pag.4 186 Daghie, V., Etică şi Deontologie Medicală, Editura National, Bucureşti, 2000, p. 63 187 Daghie, V., Etică şi Deontologie Medicală, Editura National, Bucureşti, 2000, p. 128-129

53

Legi

Statele moderne au emis legi, decrete, hotărâri de guvern, ordine ministeriale care exprimă dorinţa şi imperativul societăţii civile şi a instituţiilor statului de a exercita profesiunea medicală într-o anumită manieră, strictă, transparentă, morală, demnă, perfectibilă.

Unele domenii ale practicii medicale sunt considerate atât de importante, încât practica în interiorul lor să merite a fi reglementată prin legi.

− Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi orga-ne umane (M.O. 13.01.1998);

− Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţa-rea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România;

− H.G. nr. 38/1996 privind regulile de bună practică farmaceutică; − Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate; − Ord. M.S. nr. 378/1999 privind aprobarea nomenclatorului de specia-

lităţi medicale şi farmaceutice, supraspecializări şi competenţe. Asociaţiile profesionale, colegiile, ordinul medicilor, Organizaţia Mondială a

Sănătăţii redactează declaraţii, puncte de vedere, proteste, rezoluţii, linii directoare, recomandări, principii, coduri, atitudini, decizii, hotărâri, carta drepturilor, obligaţii-le, convenţii, atribuţii etc. Aceste comunicate reprezintă punctul de vedere al specia-liştilor care stau de regulă la baza adoptării actelor normative cu caracter de lege.

V.9.1. Abordarea ortodoxă

Comunitatea medicală (sau bioetică) ortodoxă are principii morale proprii, specifice, care numai parţial se suprapun peste prevederile statutare sau codurile etice laice.

Jurămintele sunt inutile şi neîngăduite la creştini, deoarece botezul în Hristos îl obligă pe creştin să fie moral, corect, cinstit, bun, iubitor faţă de aproapele şi faţă de vrăjmaş etc. – deci o autodeterminare superioară acestora nu poate exista în viaţa unui creştin.

„Dumnezeu Însuşi conduce lumea prin energiile Sale.”188 În sânul acestor energii s-a născut – în ciuda căderii – un drept natural reglat de relaţia socială interumană şi un drept natural care se naşte din conştiinţa fiecărui om. Acest drept natural a generat acel din fire ale legii de care vorbeşte Apostolul Pavel.189

Bioetica ortodoxă a emis din cele mai vechi timpuri canoane, legi aplicate în duh de iubire, astfel:

− Acrivia – este exactitatea şi rigurozitatea păstrării canoanelor; ea este pentru cei tari;

− Iconomia – este doar un uşor laxism aplicat celor slabi până la şi spre îndreptare.

Istoria Bisericii Creştine a făcut să lucreze în lume şi aşa-numita epikeia, adică interpretarea legii umane nu după litera sa, ci după spiritul acelor cazuri limită

188 Agena Marcović, Eutanasia – o plagă a existenţei contemporane în perspectiva teologiei moral ortodoxe, Teză de doctorat, p. 223 189 Romani 2, 14-16

54

care nu au fost suficient luate în considerare din partea legii pozitive. Sfântul Toma considera epikeia o virtute soră cu prudenţa şi cu echitatea.190

Exemple de practicare a epikeii în Biblie: − sâmbăta e făcută pentru oameni191 – pentru a putea trata bolnavii; − culegerea spicelor în zi de sâmbătă192 – pentru a potoli foamea; − a sta la masă cu vameşii şi păcătoşii 193 – pentru a îndeplini legea

iubirii; Există o justificare raţională a epikeii:

− legiuitorul nu poate gândi toate situaţiile care survin în viaţa socială; − există cazuri particulare când consecinţele respectării legii laice sunt

cu mult mai grave în planul spiritual decât consecinţele nerespectării ei;

− se poate presupune că la redactarea şi aprobarea legilor nu au participat întotdeauna cei mai capabili şi mai înţelepţi oameni în domeniu.

Legile, canoanele Bisericii funcţionează de la început. Atât acrivia cât şi iconomia presupun intrarea duhovnicului sub povara păcătosului, preluarea lui în rugăciune, ridicarea lui treptată de la iconomie la acrivie, căci în fond, şi respectarea şi îndeplinirea canoanelor este tot un act eclesial.

Deoarece oamenii care intră în Biserică reuşesc să evolueze, să urce treptat, canoanele Bisericii lucrează şi îşi menţin valoarea până la sfârşitul veacurilor, astfel că iconomia nu este o relativizare a normelor, ci o pedagogie superioară.

190 Peschke, K.U., Etica creştină, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, p. 135 191 Marcu 27 192 Matei 12, 1-8 193 Marcu 2, 15-17

55

V.10. IATROGENIILE În înţelesul actual al acestei noţiuni, iatrogenie înseamnă o suferinţă

determinată de actul medical: − efectul nociv al unui medicament aplicat cu un scop curativ; − efectul nociv al unui medicament aplicat cu un scop profilactic; − efectul nociv al unei practici diagnostice (puncţie, endoscopie,

investigaţie cu substanţă de contrast); − efectul nociv al unei conversaţii cu bolnavul (purtată de medic,

infirmieră, brancardier, psiholog etc.); − efectul nociv al unei practici medicale decisă de sistemul de sănătate

publică (iodare universală a sării, campanie de vaccinări aplicată în forţă fără a ţine cont de particularităţile şi contraindicaţiile fiecărui caz, metodele contraceptive etc.).

Statisticile pe plan mondial sunt îngrijorătoare cu privire la analiza iatrogeniilor:

1. Incidenţa alergiilor medicamentoase şi a altor tipuri de intoleranţe este în continuă creştere.194

2. Abuzul de antibiotice a dus la creşterea rezistenţei microbiene şi, implicit, a cazurilor cu evoluţie letală prin infecţii (care altădată răspundeau la tratament).195

3. Contraceptivele orale sunt substanţe farmacologic active, luate timp îndelungat pentru a evita sarcina. Apariţia lor se leagă de mijlocul sec. XX, şi este pentru prima dată în istoria medicinei şi a umanităţii când, la scară aproape planetară, milioane de femei îşi agresează hormonal organismul; agenţii contraceptivi orali cresc incidenţa hipertensiunii arteriale de 2-3 ori, a infarctului miocardic de 2-3 ori, a accidentelor vasculare cerebrale de 9 ori, a accidentelor tromboembolice de 4-10 ori.196

4. poluarea medicamentoasă prin poliprogmazie şi administrare prelungită a dus la un paradox: au apărut astăzi reacţii alergice la antialergice.

5. Cărţile de farmacovigilenţă descriu şi un alt paradox bioetic: medicamente cu risc de mortalitate (cortizon, imunosupre-soare) administrate în boli nemortale (diferite forme de reumatism).

6. Un alt impas bioetic: administrarea abuzivă de antibiotice duce la scăderea imunităţii şi creşterea îngrijorătoare a infecţiilor, - care, tratate cu antibiotice, încă agravează deficitulimunitar şi provoacă noi infecţii.

7. Poluarea hranei cu medicamente este o practică greşită, care lărgeşte alarmant cota iatrogeniilor (antibiotice, vaccinuri şi substanţe anabolizante administrate animalelor).

194 Harrison, Principiile medicinei interne, Editura Teora, 1999, p. ???? 195 Mezelas, 6, Biofutur, nr. 159, 1996 196 Willis Hurst J. şi colab. „The Heart”, et. VII, McGrow Hill Information Services Company, 1990

56

V.10.1.Comentariu bioetic

Criteriul statistic intră în contradicţie cu criteriul personotropic. Pentru faptul că un medicament vindecă un lot statistic valabil, nimic nu ne îndreptăţeşte să-l folosim la acei bolnavi care nu-l tolerează sau nu răspund la el.

Evaluarea raportului risc teoretic – şansă practică personală – atunci când e vorba de un tratament sau o tehnică diagnostică – este o vocaţie specială rezultată dintr-o fericită conlucrare între ştiinţă şi arta medicului. Rugăciunea îl poate ajuta pe medicul creştin să dobândească darul deosebirii.

V.11. DREPTURILE PACIENTULUI Acest concept s-a format în ultimele decenii după ce multă vreme pacientul

era „subordonat” opiniilor şi deciziilor luate de medici. În esenţă, militanţii pentru drepturile pacienţilor cer, de fapt, pentru bolnav, dreptul la autodeterminare, iar din partea corpului medical – garanţii că pacientul este bine îngrijit.

În „lumea laică” a acestui concept, exacerbarea sau înţelegerea greşită a drepturilor pacientului a dus la numeroase conflicte în justiţie, procese mai mult sau mai puţin celebre ale corpului medical.

Drepturile pacientului, aşa cum sunt formulate în majoritatea actelor normative ale organismelor naţionale şi internaţionale, conţin, în esenţă, următoarele prevederi:

− dreptul de a fi respectat; − dreptul la auto-determinare; − dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică; − dreptul la intimitate; − dreptul la confidenţialitate; − dreptul de a crede în valori morale, culturale şi religioase proprii; − dreptul de a fi informat asupra bolii, prognosticului, limitelor şi

posibilităţilor terapeutice ; − dreptul de a cere şi a ???? opinie medicală; − dreptul de a beneficia de activităţile profilactice.197

În conceptul de medicină creştină, atitudinea este redusă la esenţă: pacientul

are dreptul să fie iubit ca semen al doctorului sau, mai mult decât atât, să fie iubit cu iubirea cu care Mântuitorul i-a iubit pe ucenici.198 Atunci, toate se soluţionează în chip fericit: auto-determinarea - ca libertate în Hristos, dreptul la a doua opinie – ca sfat în Biserică, dreptul la recunoaşterea propriei persoane – ca beneficiar al îngrijirilor comunitare în parohie etc.

197 Daghie, Viorel, Etică şi deontologie medicală, Editura National, 2000, pp. 69-71 198 Ioan 13, 34

57

V.12. PROGNOSTICUL Prognosticul reprezintă evaluarea şanselor de vindecare, nevindecare,

agravare sau evoluţie spre moarte a unui pacient atins de una sau mai multe maladii. Pentru emiterea unui prognostic cât mai aproape de realitate sunt luate în

considerare următoarele criterii: − diagnosticul; − gradul de afectare organică şi funcţională; − posibilităţile terapeutice ale ştiinţei medicale – în general, şi ale

instituţiei medicale unde este îngrijit pacientul; − experienţa anterioară (istorică) care atestă modalităţile evolutive ale

unui diagnostic dat; − boli asociate.

Pronunţarea asupra prognosticului este un act dificil şi necesită o mare şi profundă experienţă medicală (empirică şi ştiinţifică).

Prognosticul bun se comunică bolnavului de îndată şi are un rol tonic, moralizator, dătător de speranţă.

Prognosticul rezervat se comunică cu multă prudenţă, treptat, lent sau nu se comunică. Experienţa personală a medicului este cea care dictează atitudinea:

− rolul „educativ” al comunicării prognosticului devine important atunci când bolnavul trebuie să renunţe la factorii de risc determinanţi sau agravanţi (bolnavul cirotic – la alcool; bolnavul cu cancer pulmo-nar – la tutun; bolnavul cu silicoză – la mediul profesional etc.);

− unui bolnav depresiv cu cancer, leucemie sau altă boală incurabilă, nu i se comunică prognosticul pentru că riscul de sinucidere este maxim.

În unele ţări occidentale s-a apreciat că etica afacerilor este mai presus de etica medicală şi prognosticul rezervat se comunică cu scopul ca pacientul să-şi regleze repede afacerile şi moştenirile.

În conceptul de medicină creştină trebuie să funcţioneze cuvântul care zice: adevărul fără iubire ucide. Dragostea cu care este înconjurat bolnavul de către corpul medical şi familie sau comunitate decide timpul când şi modul cum şi cât de mult să se dezvăluie adevărul.

58

V.13. RISCUL ACCEPTAT Practicarea medicinei este un risc acceptat:

− din partea bolnavului; − din partea medicului; − din partea familiei.

Actul medical este încărcat de patru tipuri de riscuri: − de a greşi diagnosticul; − de a greşi tratamentul; − de a dezvolta o reacţie de intoleranţă la tratament (în care nimeni nu

poartă vreo vină); − din partea bolnavului, de a nu respecta întru totul indicaţiile

terapeutice şi a suporta consecinţele. Cu cât neîncrederea între terapeut şi pacient este mai mare, cu atât riscul

„ acceptat” este mai mare. Riscul acceptat decurge din imperfecţiunea potenţialului uman şi din marea

lucrare a încercării fiecărei fiinţe umane în diferite momente ale existenţei. Într-o abordare ortodoxă, riscul acceptat este relativizat total de efectul

proniei divine. Medicul creştin îşi cunoaşte limitele şi Îl cheamă pe Domnul alături în lucrarea lui terapeutică.

Pronia, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este cea care îl fereşte de reaua întâmplare atât pe doctor, cât şi pe bolnav.

Important este ca fiecare din aceste personaje (biblice), adică doctorul, bolnavul, preotul să se încredinţeze Domnului şi să-L cheme.

VIII. PREDIC ŢIA Medicina predictivă s-a născut recent, în 1970, prin termenul lansat de

Jean Dausset, după descoperirea primelor gene ale sistemului de histocompatibilitate HLA-B27, asociat spondilitei anchilozante.199

La început, domeniul a generat un entuziasm puternic în planul ştiin ţific şi deontologic.

În fond, medicina predictivă operează cu două categorii principale de teste:

− teste presimptomatice, de previziune sigură a unei maladii (maladii monogenice dominante);

− teste de susceptibilitate sau predispoziţie, care indică un risc superior mediei.200

Medicina predictivă este un concept care poate fi folosit greşit – sau chiar periculos – de către medici fără experienţă. Comentariul predictiv este un exerciţiu de înţelepciune profesională şi trebuie expus cu moderaţie.

Beneficiile medicinei predictive: 199 Journées d’Ethique Medicale, Maurice Rapin, Le médecine prédictive: liberté ou fatalité?, Flammarion, Paris, 2003, p. 9 200 Idem

59

1. Prevenţia secundară: riscul unei femei purtătoare de o mutaţie BRCA1 de a face un cancer de sân în jurul vârstei de 70 de ani este de 60-80%; ştiindu-se acest lucru, se poate insista pentru înlăturarea altor factori de risc (anticoncepţionale, expunerea la climatul marin sau radiaţii etc.).

Depistarea unui HLAB27 anunţă riscul ridicat (dar nu absolut) de a face o spondilită anchilozantă. Aceasta impune evitarea altor factori de risc: frigul, umezeala, evitarea sporturilor şi a activităţilor solicitante asupra coloanei, eradicarea focarelor infecţioase închistate etc.

Depistarea fenilcetonuriei (precoce) evită cu succes instalarea unei deficienţe mentale grave prin trecerea la o dietă şi un regim de viaţă adecvat.

Alteori depistarea genetică presimptomatică ajută la o indicaţie ţintit ă a unor explorări invazive (evitând practica lor ca screening); ex.: evitarea colonoscopiei abuzive la bolnavii cu polipază adenomatoasă; evitarea abuzivă a puncţiei biopsie la bolnavii cu distrofie miotonică Steinert sau la hemofilici etc.

2. Vestea cea bună: este enunţul şi informa ţia de a fi indemn ; în

practica clinică, în viaţă apare adesea îndoiala, teama de o boală genetică, semănată în conştiin ţa bolnavului de către rude, personalul medical, mijloacele media etc. Efectuarea testelor genetice şi rezultatul bun contribuie enorm la destresarea bolnavului.

3. Deculpabilizarea: când o maladie genetică este depistată, dispare sentimentul (convingerea) că anomalia s-a produs datorită unui medicament ingerat sau altei greşeli în timpul sarcinii.

Limitele (şi riscurile) medicinei predictive:

1. Depresia, incapacitatea de a-şi asuma suferinţa. În cazul maladiei Hungtinton, predicţia se poate face cu mare precizie,

presimptomatic. Este o muncă extrem de dificilă să faci un om să înţeleagă, în plină sănătate, că în următorii ani va ajunge un dependent social.

2. Tentaţia de a crede numai în “riscul de a face boala”, mai mult decât în “şansa de a nu face boala”; este cazul maladiilor zise “de teren” sau “de predispoziţie” (astmatici, diabetici etc.).

3. Discriminarea: cu tot efortul civiliza ţiei moderne de a scăpa de efectele discriminării, riscul manifestării ei r ămâne.

În momentul aflării diagnosticului, dar mai ales în momentul instalării suferinţei, unii membri ai familiei îşi schimbă discriminator atitudinea, iar dacă bolnavul ajunge instituţionalizat, suportă rigorile acestui sistem.

4. Riscul atitudinii eugenistice: devine manifest în special în cazul testelor prenatale.

Probleme individuale:

1. Dreptul “de a nu şti”. Este justificat în mai multe situaţii: − imprecizia în cazul bolilor multifactoriale;

60

− cauză generatoare de anxietate în cazul bolilor unde nu poţi interveni;

− absenţa posibilităţilor de prevenţie în cazul bolilor incurabile (SLA; Alzheimer ereditar, boala Creutzfelat-Jacob);

− riscul de a micşora credinţa în Providenţă 2. Dreptul “de a şti” decurge din următoarele argumente: − stimulează cercetările continui pentru a rezolva sau a ameliora

situaţia; − factorii de răspundere (civilă, politică, economică) pot interveni con-

structiv, în cunoştin ţă de cauză, atunci când se exersează “dreptul de a şti”;

− practica clinică dovedeşte că atunci când se exprimă predicţia, rata sinuciderilor nu creşte, deci mai degrabă apare o mobilizare interioar ă, o poziţie “în lupt ă”, decât o depresie.

V.14.Comentarii ortodoxe

Darul deosebirii duhurilor este virtutea absolut necesară practicării predicţiei în bioetica medicală. A face predicţii numai atunci când foloseşte, a nu face predicţii numai atunci când foloseşte, a renunţa la atitudini egoiste, a antrena comunitatea într-un efort de îngrijire colectivă, a nu discrimina, a te abţine de la atitudini eutanasice, – sunt doar câteva provocări pentru omul creştin – chemat să exerseze predicţia şi urmările ei doar în cadru eclesial.

61

V.15. PROBLEMA DISCRIMIN ĂRII Sfântul Vasile cel Mare a spus că “oamenii trebuie să fie egali cel puţin din

punctul de vedere al îngrijirilor de sănătate”. Toate codurile, legile, statutele, jurămintele prevăd, poruncesc, chiar,

nediscriminare. Statisticile, realitatea crudă, arată însă că discriminarea există: unele ţări ,

oraşe, sate, spitale au mai mulţi bani pentru sănătate decât altele; la medicamentele sau tehnicile diagnostice sau operatorii foarte scumpe nu pot ajunge toţi oamenii în mod echitabil.

Ca reacţie, fundaţiile şi asociaţiile filantropice acordă asistenţă medicală şi socială (sau şi spirituală) bolnavilor săraci.

Conceptul bioetic creştin este, prin esenţa lui, unul nediscriminatoriu: În Hristos, omul cel nou care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit,201 trăieşte şi lucrează ... unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.202

Dar bioeticianul creştin trebuie să vegheze cu o prudenţă maximă pentru a nu cădea în zona discriminărilor pozitive care se pot manifesta cel puţin în două ipostaze:

− oferirea unor drepturi sau privilegii mai mari grupurilor minoritare (numai pentru că sunt minoritare); ex.: oferirea gratuită de seringi toxicomanilor sau homosexualilor ca să nu se infecteze HIV sau hepatitic, în timp ce alte grupuri (etnice, profesionale, diabetici etc.) nu au seringi suficiente pentru ameliorarea suferinţei lor;

− dacă la poarta unui aşezământ filantropic solicită ajutor (tratament) un om bogat (pentru că are încredere în calitatea actului medical) el nu trebuie respins pentru faptul că este bogat, căci suferinţa este mai înaltă şi mai adâncă decât orice criteriu material din lumea aceasta.

V. 16. Cazuri celebre în bioetică. Litigii celebre

1. AUTONOMIE (autodeterminare/ consimţământ informat/ dreptul de a refuza

tratamentul/ dreptul de a muri) a. Cantembury vs Spence b. Bouvia case (vs Superior Court) c. Quinlan case d. Conroy case e. Cruzan case (vs Directir, Missouri department of health) f. Compassion in dying vs State of Washington

2. AUTONOMIE FAMILIAL Ă/ DREPTURI MATERNO-FETALE/

DREPTURI PARENTALE a. Row vs Wade b. Baby K c. Baby M

201 Coloseni 3, 10 202 Coloseni 3, 11

62

3. CONFIDENŢIALITATE (relaţia medic-pacient/ implicarea unei terţe părţi) a. Tarassof case (vs regents of University of California)

4. SĂNĂTATE PUBLICĂ

a. Buck vs Bell

5. PERSOANA/ EMBRION/ PĂRŢI CORPORALE a. Davis vs Davis b. Hecht vs Superior Court c. Moore vs regents of University of California

6. PATENTARE

a. Arzberger case b. Funk brother seed c. Applicaton of bergy

1. AUTONOMIE (autodeterminare/ consimţământ informat/ dreptul de a refuza tratamentul/ dreptul de a muri) Cantembury vs Spence (1972) Jerry Cantemburry, în vârstă de 17 ani a suferit două operaţii, pentru dureri la

nivelul spatelui. S-a efectuat iniţial o mielogramă (injectarea unei substanţe de contrast în canalul vertebral), s-a identificat o afectare a unei vertebre, care a fost parţial îndepărtată o săptămână mai târziu. În prealabil s-a obţinut consimţământul informat al mamei sale. A doua zi după operaţie, Dnul Cantemburry a căzut din patul de spital, şi câteva ore mai târziu a paralizat în jumătatea inferioară a corpului. Dr. Specnce nu a informat asupra posibilului risc de a paraliza nici pacientul minor, nici părintele acestuia.

Acest proces a stabilit un standard obiectiv cu scopul dezvăluirii în cadrul consimţământului informat, numit „standardul pacientului prudent”. Acest standard se referă la ceea ce ar decide o persoană prudentă în poziţia pacientului dacă ar fi informată în mod adecvat de toate pericolele semnificative. Astfel s-a introdus noţiunea de risc material, atunci când o persoană rezonabilă aflată în situaţia pacientului ar considera drept semnificativ riscul de a accepta sau nu terapia propusă. Informarea ar trebui să acopere riscurile potenţiale şi inerente ale tratamentului propus, precum şi consecinţele refuzului tratamentului. Se consideră că factorii semnificativi pentru un pericol sunt incidenţa vătămării precum şi severitatea vătămării/accidentării/rănirii.

Justiţia a consemnat două excepţii de la consimţământul informat: prima implică un pacient care este inconştient, sau incapabil de a consimţi, şi confruntat cu (ameninţat de) un pericol iminent care depăşeşte orice efect advers (de tip vătămare) rezultată din tratament; a doua excepţie se referă la situaţia în care dezvăluirea riscului ameninţă abilitatea pacientului de a lua o decizie raţională, poate complica tratamentul sau poate determina o afectare psihologică.

a. Bouvia case (vs Superior Court)

63

b. Quinlan case c. Conroy case d. Cruzan case (vs Directir, Missouri department of health) e. Compassion in dying vs State of Washington

2. AUTONOMIE FAMILIAL Ă/ DREPTURI MATERNO-FETALE/ DREPTURI PARENTALE

Row vs Wade (1973) Row este premiera cazurilor referitoare la avort în SUA. Odată cu acest caz,

Curtea Cupremă de Justiţie a SUA a stabilit dreptul personal al unei femei de a face avort, invocând dreptul constituţional la intimitate. Din perspectiva Curţii de Justiţie, din punct de vedere legal, viaţa începe la momentul naşterii, pentru că, (tot legal), „nenăscutul” nu a fost niciodată recunoscut drept o persoană în deplinul sens. Cuvântul „persoană”, după cum este utilizat în Amendamentul 14 al SUA (referitor la protecţia egală a persoanelor) nu include nenăscutul.

În sistemul de evaluare „trimestrial”, decizia de a avorta poate depinde şi de aprecierea medicală din primele trei luni de sarcină. Dar începând cu luna a patra, Statul poate reglementa avortul într-o manieră rezonabilă, cu referire la sănătatea femeii gravide. După limita de viabilitate, când fetusul devine potenţial capabil de a trăi înafara uterului (aproximativ între săptămânile 24 şi 28 de gestaţie), Statul poate accepta sau interzice avortul, funcţie de starea clinică a femeii însărcinate (de exemplu, avort pentru salvarea vieţii sau protejarea sănătăţii mamei).

a. Baby K b. Baby M

3. CONFIDENŢIALITATE (rela ţia medic-pacient/ implicarea unei terţe păr ţi)

Tarassof case (vs regents of University of California) (1976) Tarasoff este cazul primordial referitor la confidenţialitatea din relaţia medic-

pacient, şi datoria de a avertiza o terţă parte implicată deopotrivă. Cu două luni înainte ca studentul Prosenjit Podar să o omoare pe colega sa Tatiana Tarasoff înafara mediului ei familial, acesta a avertizat pe psihiatrul său de la spitalul universitar, asupra intenţiilor sale criminale. La cererea psihiatrului, Poliţia campusului l-a reţinut pe Podar, dar pentru scurt timp, întrucât părea a se comporta normal.

Curtea de justiţie a considerat că atunci când un terapeut determină/consideră potrivit standardelor profesiei sale că pacientul reprezintă un pericol serios pentru o altă persoană, el are o obligaţie de a folosi orice mijloc rezonabil de a proteja presupusa victimă împotriva pericolului. Nimeni din familia Tarasoff nu a fost confruntat cu existenţa unui pericol iminent. În această situaţie, încălcarea confidenţialităţii ar fi avut scopul de a proteja în faţa ameninţării unui pericol sever.

4. SĂNĂTATE PUBLIC Ă

Buck vs Bell (1927)

64

„Trei generaţii de imbecili sunt de ajuns”, a afirmat judecătorul Oliver Wendell Holmes la cazul lui Carie Buck. Buck, în vârstă de 18 ani, retardată mintal şi instituţionalizată, era fiica unei femei de asemenea retardată mintal, care locuia în aceeaşi instituţie, şi avea un copil ilegitim şi tot retardat. Sistemul de sănătate Commonwealth din Virginia a solicitat un procedeu de sterilizare a lui Buck prin salpingectomie (secţionarea tubilor falopieni – o parte din locul în care se petrece fertilizarea), operaţie care de altfel nu i-ar fi afectat starea generală de sănătate.

Acest caz s-a dezbătut din perspectiva celui de-al 14-lea Amendament, adică protecţie egală în faţa legii. Pe de altă parte, Curtea de Justiţie a apreciat că dacă bunăstarea publică necesită adesea viaţa celor „mai buni” cetăţeni ai societăţii, atunci un sacrificiu mai mic al unei persoane dependentă de îngrijirile statului este perfect acceptabil. Principiul care stă la baza vaccinărilor obligatorii a fost larg folosit pentru a sprijini sterilizarea sexuală.

5. PERSOANA/ EMBRION/ PĂRŢI CORPORALE

Davis vs Davis (1993) Subiectul acestui proces a fost custodia sau controlul embrionilor îngheţaţi. Un

cuplu divorţat a căzut în dezacord cu privire la manipularea a şapte pre-embrioni, creaţi prin fertilizare in vitro din gameţilor cuplului, şi ulterior congelaţi. În concordanţă cu ghidurile Societăţii Americane de Fertilizare, Curtea de justiţie a concluzionat că pre-embrionii nu pot fi consideraţi nici persoane, nici proprietate, dar că merită un respect special datorită potenţialului de transformare într-o viaţă umană, iar soţul şi soţia au autoritatea de decizie asupra manipulării lor. Curtea de justiţia a creat o structură ierarhică cu privire la opţiunile de „disponibilizare” a pre-embrionilor: 1. preferinţele părinţilor genetici, 2. acordul iniţial, dacă părinţii genetici sunt în dispută şi ca urmare nu îşi pot exercita preferinţele, 3. în absenţa unui acord iniţial, „cântărirea” intereselor părţilor implicate, acordând prioritate persoanei care intenţionează să evite paternitatea genetică în două situaţii: dacă cealaltă persoană poate deveni un părinte genetic folosind mijloacele naturale, sau dacă acea persoană doreşte să doneze preembrionul unei terţe persoane.

a. Hecht vs Superior Court b. Moore vs regents of University of California

6. PATENTARE Arzberger case Decizia Arzberger (un precursor al patentării organismelor) este cunoscută ca

fiind baza „Actului de patentare a plantelor” din 1930, şi care nu include bacteriile. Curtea de Apel pentru patentare a notat că deşi bacteriile au atât caracteristici ale plantelor cât şi ale animalelor, iar autorităţile ştiinţifice pot clasifica bacteriile ca şi plante, intenţia legislativă a Curţii asupra cuvântului „plantă” a fost sensul ei comun sau popular, de copac iarbă etc.

d. Funk brother seed

65

e. Applicaton of bergy

V.17. BIOETICA CERCET ĂRII MEDICALE Multe secole, achiziţiile diagnostice şi terapeutice în medicină s-au

obţinut pe cale empirică. În ultimele decenii, cercetarea medicală a generat multe şi complicate

probleme etice, încât a fost necesar să apară mai multe reglementări şi acte normative.

Abordarea ortodoxă a acestui domeniu impune câteva principii de care trebuie să ţină cont cercetătorul specializat:

• cercetarea medicală este necesară şi acceptabilă, cu scopul de a contribui la ameliorarea stării de sănătate;

• tehnicile de cercetare, experimentele realizate vor fi astfel selectate şi folosite încât să nu lezeze integritatea anatomică şi funcţională a fiinţei umane;

• scopul cerecetării trebuie să fie unul exclusiv terapeutic sau profilactic, vizând reducerea suferinţei umane- nu „cercetarea în sine” sau „cercetarea pentru performanţă ştiinţifică”

• cercetarea pe deţinuţi, prizonieri, condamnaţi la moarte, săraci, copii, embrioni, femei în perioada fertilă, femei gravide, persoane cu handicap, fără discernământ, comatoşi, mari malformaţi, avortoni- nu este etică;

• cercetarea pe sine însuşi este admisibilă etic cu condiţiile: - să nu fie făcută din bravură sau din dorinţa de a rămâne celebru în

istoria medicinei; - să nu fie făcută din curiozitate; - să fie realizată numai după o bună aprecierea a riscului; • cercetarea pe animale este acceptabilă în sensul în care creaţia

slujeşte omul; • dosarul farmacologic preclinic trebuie să fie bogat, complex, cu

toate fazele executate, cu certitudinea că riscul clinic va fi minim; • prudenţa şi atenta observaţie trebuie să însoţească experimentul

pe tot parcursul realizării; cele mai mici semne de reacţii adverse impun oprirea cercetării;

• farmacovigilenţa este studiul reacţiilor adverse observate după lansarea medicamentului pe piaţă; comitetele de bioetică trebuie să aibă puterea să impună consemnarea tuturor efectelor secundare în prospectul medicamentului şi să interzică medicamentul atunci când riscul depăşeşte beneficiul;

• cercetarea medicală trebuie executată şi condusă de persoane competente, cu mare probitate profesională şi morală;

• datele personale şi bolile persoanelor folosite în experiment trebuie să rămână confidenţiale;

• subiecţii umani folosiţi în experiemnt trebuie să fie informaţi asupra riscului, care devine astfel un risc acceptat.

66

Cercetătorul creştin-ortodox este de la sine înţeles un practicant care, înainte de a începe orice studiu, se roagă şi posteşte, cere sfat duhovnicului şi colegilor experimentaţi, are cunoştinţe temeinice dogmatice şi morale- în special noţiunile fundamentale de antropologie creştină.

Cercetătorul care lucrează cu credinţă ştie că variantele epistemiologice sunt multiple, infinite chiar, şi că numai rugăciunea, practicarea virtuţilor şi un scop în Dumnezeu îl poate feri de rătăcirea sau irosirea tuturor energiilor pe o pistă falsă.

Atât în cercetarea fundamentală cât şi în cercetarea clinică, darul deosebirii duhurilor este preţios, salvator pentru bolnav.

67

VI. BIOETICA RELA ŢIEI OM – MEDIU

Învăţătura de credinţă ortodoxă ne învaţă că universul material şi biologic a fost creat înaintea omului, pentru om, adică pentru ca omul să se folosească de acest univers pus la îndemână spre slujire.

În primele zile ale genezei, Dumnezeu a zis: Să fie lumină! 203, apoi a zis: Să fie o tărie prin mijlocul apelor...204, iar în ziua a treia a zis: Să se adune apele...205, Să dea pământul din sine verdeaţă...206.

În ziua a patra: Să fie luminători pe tăria cerului...207 În ziua a cincea: Să mişune apele de vietăţi... şi păsări să zboare pe

pământ.208 Iar în ziua a şasea a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea

Noastră...209 Astfel, reies din aceste pasaje două înţelesuri:

– când a fost făcut omul, toate erau pregătite pentru el; – dacă universul material şi regnul biologic au apărut prin puterea

cuvântului „Să fie”, omul a fost creat printr-o lucrare specială a Sfintei Treimi: „Să facem”.

Din acest text scripturistic şi din multe alte pasaje reiese învăţătura creştin-ortodoxă despre relaţia om – mediu.

Bioetica laică a inserat deja în capitolele sale semnale de alarmă privind poluarea şi chiar lezarea, degradarea, denaturarea mediului prin efectul activităţilor umane.

Bioetice – într-o abordare ortodoxă – este îndreptăţită o dată în plus să pledeze imperativ pentru făptură210, pentru sfinţirea materiei prin om, pentru calitatea de dar preţios al pământului, apelor, plantelor, vieţuitoarelor – oferite de Creatorul Însuşi.

Ultimul secol adună cifre şi statistici cutremurătoare privind suferinţa regnului vegetal şi animal datorită actelor nesăbuite ale omului.

Aerul suferă o poluare progresivă cu bioxid de carbon: din 1940 până în 1980, nivelul a crescut de 5 ori.211 Aceeaşi sursă confirmă că în SUA, circa 400.000 de copii se nasc anual cu un nivel crescut în sânge, provenit din poluarea aerului. Plumbul este implicat în scăderea performanţelor intelectuale.

Anual în aer sunt emise circa 138 milioane de tone de substanţe poluante: CO2, H2S, NH3, fenoli, oxizi de azot, sulf, metale grele, compuşi organici halogenaţi.212

Acelaşi autor scrie că din activităţile industriale, agricole şi urbane, în râuri 203 Facerea 1, 3 204 Facerea 1, 6 205 Facerea 1, 9 206 Facerea 1, 11 207 Facerea 1, 14 208 Facerea 1, 20 209 Facerea 1, 26 210 Romani 8, 19-22 211 E.G. Nishet, Leaving Eden. To protct and manage the Earth. Cambridge University Press, 1991 212 Mihan, Gh., Ardelean, A., Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, 1993

68

se evacuează circa 6 milioane de tone de poluanţi: cloruri, azotaţi, amoniu, fenoli, detergenţi, pesticide.

Compuşi organici halogenaţi volatili născuţi din apele tratate cu clor sunt cancerigeni, după cum demonstrează unele studii epidemiologice din SUA citate de Gh. Mohan.

Mihaela Vasilescu, în două studii făcute în teren, demonstrează că 47% din probe (luate din Dunăre) au concentraţii nepermise de insecticide organoclorurate,213 iar pe de altă parte, nivelul de pesticide depăşeşte concentraţia maxim admisă (CMA) în majoritatea din cele 702 probe analizate.214

Poluarea pământului este o altă dramă ecologică: eroziunea solului a afectat în ultimul secol 20 milioane km2 din terenurile cultivate, adică circa 28% din suprafaţa lor; faptul se datorează pesticidelor, îngrăşămintelor chimice, ploilor acide, tăierilor masive de păduri.

Nivelul materiei organice a solului a scăzut în unele zone de la 4% la 2%, adică aproape de limita la care încep procese de deşertizare. 215

În 1939, Departamentul pentru Agricultură al SUA a înregistrat 32 de pesticide, iar în 1987 – 1200 pesticide, formulate în 37.000 de produse comerciale.

Numai în 1989, în România s-au folosit 1.159.000 tone de substanţe chimice, din care 45.000 tone – pesticide.216

Pentru a înţelege bine atitudinea ortodoxă asupra relaţiei om – cosmos – natură, prezentăm o sinteză a Părintelui Dumitru Stăniloae, aşa cum reiese din tratatul de dogmatică.

Fiecare persoană e un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalţi, pentru că nu se poate ieşi din interiorul acestei naturi cosmice.

Natura e o parte a naturii omului şi o intercalare în dialogul interuman, fie că este binefăcător, fie că e distrugător.

Dialogul, relaţia interactivă om – mediu întemeiată pe credinţa într-un act creator şi pe conştiinţa că întregul cosmos este un dar al Sfintei Treimi, se întoarce benefic spre creşterea duhovnicească a omului; aceasta cu atât mai mult cu cât omul, de câte ori se loveşte de lucruri, face efortul de a le pune în legătură cu Dumnezeu. Atunci descoperă şi se uimeşte de minunăţia legilor perfecte care mişcă universul, apele, plantele, vieţuitoarele; atunci înţelege că hrana pe care o seceră în fiecare an şi rodul de fructe sunt daruri oferite de Domnul pentru fiecare persoană în parte în toate zilele vieţii ei pe pământ; atunci înţelege cu adevărat că şi făptura suspină până la venirea Domnului; atunci miracolele sunt posibile şi omul înţelege cum legile viului şi neviului sunt contorsionate pentru a se împlini o profeţie sau o rugăciune fierbinte.

Facerea trupului din pământ implică o recapitulare a elementelor universului material în constituţia omului. Aceasta duce spre o evoluţie în două sensuri posibile:

– atentând la integritatea morfologică a naturii, omul o poate corupe, dar această suferinţă a naturii îi antrenează şi îiafectează pe toţi;

213 Vasilescu Mihaela şi colab., Poluarea cu insecticide organoclorurate. Dunărea – sursă de apă potabilă, The III International Symposion and Exhibition on Environmental Contamination in Central and Eastern Europe, 10-13 septembrie 1996, Varşovia 214 Vasilescu Mihaela, Poluarea apei cu pesticide (1988-1996), A XXXII-a Sesiune Ştiinţifică aniversală 8-9 mai 1997, Institutul de Igienă şi Sănătate publică, Servicii de Sănătate şi Conducere, Bucureşti 215 Mohan, Gh., Ardelean, A., Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, 1993, Bucureşti 216 Vasilescu Mihaela, Fate of Pesticides in the Environment and the Quality of Drinking Water in Relation to Human Health. Chemical Safety. International Reference Manual. Edited by Mervyn Richardson VCH – Weinheim – New York – Basel – Cambridge – Tokio, 1994

69

sterilizarea şi otrăvirea naturii este un atentat la viaţa însăşi; – în drumul lui spre mântuire, omul trage cu sine natura, universul,

cosmosul. Schimbarea la faţă în Tabor este un act semnificativ pentru relaţia Dumnezeu

– om – cosmos: slava lui Hristos a acoperit, a luminat şi natura; aşa înţelegem cum natura însăşi resimte liniştea şi lumina radiate din sfinţenie.

Omul sfânt linişteşte suspinele naturii. Puterea şi actul creator al lui Dumnezeu – Cel ce a făcut lumea din nimic – se

uneşte eficient cu puterea omului de a modela şi obţine beneficii de la natură. Aceasta obligă omul la o mare responsabilitate faţă de Creator şi faţă de semeni, cât şi faţă de natură.

Oferta naturii nu e nici veşnică în timp, nici infinită în spaţiu; aceasta ne obligă să fim generoşi, să beneficiem frăţeşte de darurile naturii şi să ne exersăm înfrânarea, ca o creştere în planul spiritual.

Lumea fără om – fără coroana ei – nu ar avea sens. Dar nici lumea, nici omul nu se pot perpetua şi nu-şi trag seva existenţială dintr-o potenţă de sine eternă; fiind creată din nimic, lumea nu se trage din Dumnezeu. Pentru toate acestea, lumea şi omul sunt dependente într-un mod absolut de voia lui Dumnezeu. Această dependenţă în comun obligă la trezvie şi vigilenţă. Caracterul antropocentric al lumii face ca sensurile ei să se descopere în subiectele umane.

Darurile materiale pe care şi le fac oamenii sunt semne ale iubirii dintre ei şi îmbogăţesc patrimoniul spiritual al milosteniei.

În Galateni 6, 14se spune că lumea e răstignită pentru mine şi eu pentru lume, adică lumea nu are ceva care să mă învingă printr-o atracţie irezistibilă, nici în mine nu e ceva care să mă împingă irezistibil spre ea.

Omul este obligat să cunoască lumea pentru a folosi judicios lucrurile ei. Cunoaşterea desăvârşită şi descoperirea sensurilor ascunse în lucruri se face prin credinţă. Atitudinea faţă de lucruri este exprimată astfel:

– sensul duhovnicesc din lucruri: omul nu se lasă dominat de ele şi este capabil să simtă aceasta în conştiinţa lui;

– cumpătare; – să nu punem ceva pătimaş în sensurile lor; – Sfântul Marcu Ascetul spune că imediat ce vedem un lucru sau ne

vine în minte imaginea lui, să-l punem în legătură cu Dumnezeu. Atunci vom obţine şi o creştere duhovnicească, căci prin ele cunoaştem intenţiile iubitoare ale lui Dumnezeu.

Existenţa lumii şi maleabilitatea ei în interiorul unor legităţi obligă raţiunea umană la o atitudine etică, responsabilă, deschizând perspectiva unei transfigurări până la înviere, căci natura este astfel structurată, încât lasă loc intenţiilor umane.

Omul are în faţă două tipuri de raporturi cu natura: Adam – robirea spiritului de către dulceaţa fructului. Hristos – stăpânirea naturii prin efortul renunţării la dulceţile ei şi asumarea

durerilor crucii. Natura nu se mişcă în mod liber spre ţeluri alese de ea însăşi. Prin trup, spiritul mişcă natura. Când lucrarea omului în natură şi în lume nu

duce la dezvoltarea lui, apar insuccese şi dureri. Datoria omului este ca – în urcuşul lui spre îndumnezeire – să abordeze şi să

folosească cu evlavie universul material şi biologic, care îşi continuă existenţa, împreună cu omul, în aceeaşi pronie divină.

Prin intrarea în apele Iordanului, Hristos a sfinţit apele; prin sângele curs la

70

piciorul crucii, Hristos a sfinţit pământul; prin înălţarea la cer, a sfinţit văzduhul. Această lucrare sfinţitoare este, în fond, o frumoasă pledoarie pentru o

bioetică creştină.

VI. 1. ETOSFERA

Este o noţiune recent activată de bioeticieni: reprezintă suma manifestă a valorilor, obiceiurilor, credinţelor şi actelor morale, etice, spirituale dintr-o regiune, comunitate sau popor.

Într-o comunitate heterogenă din acest punct de vedere, apar conflicte, divergenţe şi „încrâncenări” bioetice: neacceptarea transfuziei de sânge, neacceptarea transplantului, mutilarea, autoflagelarea, crima „de onoare”, neacceptarea unor metode terapeutice, folosirea terapeutică a embrionilor, refuzul unor alimente ca „necurate” etc.

Ortodocşii au propriul lor sistem de viaţă şi trebuie afirmat ca atare: rugăciune, liturghie, post, calendarul zilelor de sărbătoare alternând cu zilele lucrătoare, anul bisericesc, îmbrăcămintea cotidiană, hrana, loialitatea conjugală, castitatea premaritală, monahismul – ca sistem de viaţă etc.

VI. 2. POLUAREA SONORĂ

Până acum circa 200 de ani, pe planeta Pământ era linişte, adică în văzduh se auzeau doar sonorităţi emise de vieţuitoare, cântecul şi chemarea omului, precum şi mişcările stihiilor (ape, valuri, vânturi).

În ultimele două secole, poluarea sonoră a crescut progresiv: � industria � mijloacele de circulaţie (automobile, avioane, trenuri) � amplificările audio � agricultura industrializată

Tipul sunetelor poluante: � zgomote ritmice discontinui: bătăi de pistoane, ciocane, tobe, arme; � zgomote continui: motoare, disco. Astăzi există mai multe meserii care duc la surditate, hipoacuzie, tinitus. Câteva cifre sunt semnificative: muncitorii emigranţi în SUA, care lucrează

în agricultura mecanizată, au tulburări de auz în procent mare (35%), probabil conjugat şi cu factorul psihologic al dificultăţilor de limbă.217

Aproximativ 5 milioane de francezi suferă de hearing disorders. Procentul cel mai mare (37,4%) provine din industria lemnului şi hârtiei.218

Statisticile globale evaluate de DMS arată că circa 16% din tulburările de auz sunt atribuite zgomotului ocupaţional, cu o frecvenţă mai mare la bărbaţi decât la

217 Rabinovitz, P.M. şi colab., Hearing loss in migrant agricultural workers, Med Sci 2005, Dec. 21 (12)1089-??? 218 Meyer-Bisch, C., Noise-induced hearing loss, Am. J. Med., 2005, 48 (6) 446-???

71

femei, şi întotdeauna mai frecventă în zonele dezvoltate (sau supradezvoltate) industrial. 219

Autori italieni studiază intensitatea zgomotului în discotecă şi constată o expunere zilnică de 99,1 dBa, pe care o consideră responsabilă de hipoacuzia celor expuşi.220

Un studiu argentinian făcut pe termen lung asupra tinerilor expuşi “zgomotului recreaţional” demonstrează că nivelul mediu al pragului de aut creşte (mai ales la băieţi) după expunerea “recreativă” la muzică de 104,3 – 112,4 dBa.221

VI. 3. POLUAREA LUMINOAS Ă Se apreciază că astăzi, circa două treimi din populaţia globului nu mai are

ocazia să cunoască “noaptea neagră” sau întunericul total.222 Sunt metropole în Europa şi America, care de circa 100 de ani au fost

luminate continuu, ziua – de lumina soarelui, noaptea – de lumina artificială. Efectele negative ale poluării luminoase: � incidenţa crescută a cazurilor cu miopie la copii � dereglarea ritmurilor biologice circadiene � creşterea incidenţei cazurilor cu insomnie şi cancer de sân (prin inhibiţia

nivelului de melatonină datorită luminii artificiale din timpul nopţii.

VI. 4. EFECTUL IMAGISTICII TV Toate studiile de neurofiziologie şi psihologia comunicării arată că privitul

îndelung la televizor înlocuieşte undele β (beta) cu frecvenţă mare, care însoţesc procesele de gândire, cu undele α (alfa) – unde de relaxare.

Totodată, privitul îndelung la televizor inhibă activitatea emisferului cerebral – răspunzător de „gândirea critică” (analiză, comparaţie, sinteză, decizie) şi excită emisferul cerebral drept – răspunzător de interpretarea şi atitudinea pur emoţională (preluarea informaţiei „în bloc” fără discernământ).223

Pe măsură ce imaginea ocupă tot mai mult loc în viaţa omului, capacitatea de percepere şi folosire a informaţiei sonore şi scrise scade.

Deficitul de atenţie şi hiperactivitatea (ADHD) este o afecţiune ce cuprinde azi o treime din copiii americani – după o statistică preluată de Virgil Gheorghe de la

219 Nelson, D.I. şi colab., The global burden of occupational noise-induced hearing loss, Sangyo Eiseigaku Zasshi, 2005, sep; 47(5) 224-31 220 Cassano, F. Şi colab., No-occupational exposure to noise, Int. Arch.Occup. Environ. Health, 2005, Aug.; 78 (7):565:74 221 Serra, M.R. şi colab., Recreational noise exposure and its effects on the hearing of adolescents, Occup. Med. (Lond.), 2005 Jan.; 55 (1): 48-53 222 Greffiz, Valerie, Trop de lumière nuit..., în Science & Vie, Nr. 1010, nov. 2001, pp. 110-114 223 Virgil Gheorghe, Efectul televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodromos, 2006, pp. 25-2???

72

Jane M. Haley.224 Acest sindrom se manifestă prin: incapacitatea de a asculta, instabilitatea psihomotorie, dificultatea organizării, a acţiona înainte de a gândi. Sindromul a fost descris la copiii care privesc la televizor circa un sfert din timpul activ al unei zile.

Explicaţia apariţiei acestui sindrom este simplă: „trucurile” imagistice (întreruperi, alunecări, schimbări bruşte, suprapuneri de imagini, tonuri variate de culori pseudonaturale, artefacte, zgomote însoţitoare care ritmează imaginea etc.) solicită atenţia maximă spre ecran.

Alte efecte negative ale privitului îndelung la televizor: – pasivitate – până la inactivitate, lene – irascibilitate – insomnie sau somnolenţă – tulburări de comunicare, vorbire incoerentă, imitativă, bogată în

gesturi – creşte incidenţa manifestărilor de tip epileptic – dificultatea de a-şi exprima ideile în scris – dependenţa de televizor

Sfinţii Părinţi spun că „ochiul este mai mare decât urechea”, adică răspândirea credinţei prin auz şi propovăduirea evangheliei în toată lumea225 este accesibilă tuturor, dar vedeniile autentice sunt accesibile sfinţilor îmbunătăţiţi, vasului ales pe drumul Damascului. Pavel a văzut lumina şi a auzit glasul, iar cei ce erau cu el stăteau înmărmuriţi, auzind glasul dar nevăzând pe nimeni. 226

Prin imagistică se petrece un fals fenomen de „spiritualizare a materiei”; vedeniile proorocilor, ale apostolilor, ale sfinţilor, ale martirilor – se produc printr-o „l ăsare în urmă” a materiei, prin acel fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu...227 – stare la care se ajunge prin credinţă, prin asceză, virtute, iubire, darul Duhului Sfânt.

Imagistica „tehnologică” se naşte din „exploatarea atee” a legilor materiei. Aşa se explică predominanţa efectelor şi informaţiilor negative (agresiune, accidente, violenţă, pornografie etc.), precum şi practica trucărilor, dezinformărilor, informaţiilor derutante – care sunt practicate de majoritatea programelor TV.

224 Virgil Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodromos 2006, p. 73 225 Matei 24, 4 226 Fapte 9, 3-7 227 II Corinteni 12, 2

73

VII. BIOETICA SPECIAL Ă

VII. 1. INSEMINAREA ARTIFICIAL Ă Această tehnică de procreare asistată presupune introducerea spermei în căile

genitale într-o perioadă de fertilitate maximă. Se practică atât inseminarea omologă (cu spermă de la soţ), cât şi inseminarea heterologă (cu spermă de la un bărbat cunoscut sau necunoscut).

Conceptul bioetic ortodox nu încurajează această tehnică de procreare din următoarele motive:

– sperma se obţine prin masturbare sau coit întrerupt sau vibraţii electro-ejaculare, masaj al prostatei sau veziculelor seminale;

– sperma obţinută prin puncţie aspiratorie a epidinului are, de regulă, gameţi imaturi;

– tehnica disociază sexualitatea de procreare, adică soţii nu mai participă cu dorinţa, voinţa, dragostea şi unirea într-un singur act conjugat al procreării, astfel se speră să apară o fiinţă nouă cu trup, suflet, conştiinţă, afect – născută dintr-o manipulare grosolană a elementelor trupului;

– favorizează păcatul lesbianismului, dând posibilitatea lesbienelor să nască cu spermă „de oriunde”;

– favorizează practica şi extinderea băncilor de spermă şi a inseminărilor heterologe, ceea ce – din punct de vedere moral – este o desfrânare şi o creştere a incidenţei cazurilor consanguine;

– favorizează în mod egal şi intenţiile eugeniste.

VII. 2. FERTILIZAREA IN VITRO CU TRANSFER DE EMBRION (FIVETE)

Tehnica constă în scoaterea ovulelor mature, plasarea lor într-un mediu de

cultură (artificial, extracorporal), fecundarea lor cu un spermatozoid obţinut prin masturbare sau din banca de spermă şi transferul embrionului pe cale transcervicală şi transuterină în trompă.

Reuşita acestei tehnici este evaluată astfel de către Elio Sgreccia228, bazat pe datele din literatură: recoltarea ovocitului matur – 95%; fecundarea – 90%; dez-voltarea in vitro – 58,8%; sarcini la început – 17,1%; sarcini duse la termen – 6,7%.

228 Sgreccia, Elio, Manuel de Bioéthique, Mame Edifa 2004

74

Complicaţiile FIVETE

� Sindromul de hiperstimulare ovariană, creşterea de volum a ovarelor, tulburări hidroelectrolitice, iar uneori complicaţii grave: ascită, şoc, tromboze, ictus, insuficienţă respiratorie acută;

� Creşterea incidenţei complicaţiilor fetale: 60-80%din avorturile spontane din primul trimestru de sarcină sunt datorate alterărilor cromozomiale; este foarte probabil ca frecvenţa mare a alterărilor cromozomiale la ovocitele obţinute prin stimulare să se datoreze administrării de HMG (gonadotrofină umană de menopauză) şi de citrat de clomifen;

� Incidenţa crescută a sarcinilor multiple; � Incidenţa crescută a sarcinilor ectopice (dublă faţă de sarcinile

fiziologice).

Probleme etice. Abordare ortodoxă � Recoltarea spermei prin masturbare este primul impediment moral –

creştin - ortodox al practicării acestei metode; de fapt, există cupluri care refuză acest procedeu pentru acest motiv;

� Actul procreaţiei este disociat de relaţia sexuală şi afectivă dintre soţi; există – conform dogmei creştine – o reflectare a antropologiei dihotomice trup / suflet a fiinţei umane, în actul procreaţiei: pentru a se naşte o nouă fiinţă, trupurile şi sufletele soţilor trebuie să se unească deopotrivă, cuprinse de iubirea nedespărţită – acea iubire care face din unire un act unic corporal – spiritual;

� O parte din embrioni mor fatalmente în procedura FIVETE, ceea ce dă o notă de criminalitate întregului sistem:

− Sunt fertilizaţi întotdeauna mai mulţi embrioni, pentru a obţine o reuşită de 6,7%; surplusul de embrioni au o soartă tragică;

− Ei pot fi eliminaţi; − Folosiţi în diferite experimente; − Folosiţi pentru produse cosmetice; − Pot fi transferaţi unei alte femei; − Depuşi la o bancă de embrioni, congelaţi, aşteptând o

utilizare ulterioară; � Creează posibilitatea păcătuirii prin desfrânare, folosind sperma unui alt

bărbat (inseminare heterologă), incest, disociere parentală; � Folosind sperma heterologă, riscul de consanguinitate creşte foarte mult,

cel puţin în comunităţile mici; � Tehnica FIVETE alterează noţiunea de maternitate, permiţând preluarea

embrionului de către o mamă surogat (negenetică); � Actul procreaţiei este desacralizat complet, prin faptul că momentul

decisiv al procreaţiei nu este decât o manipulare jalnică a unui operator străin complet de starea sentimentală şi duhovnicească a cuplului; aşa numita demnitate de care vorbesc conceptele moderne laice este anulată complet de tehnicismul indiferent şi rece al echipei de “procreatori”;

� Tehnica FIVETE este amorală şi prin faptul că permite transferul de embrioni donaţi (aparţinând unui cuplu care nu are nici o legătură cu mama gestantă);

75

� Tehnica FIVETE creează o confuzie gravă privind identitatea embrionului: genetică, parentală, socială, juridică.

VII. 3. TRANSFERUL INTRAFALOPIAN DE GAMEŢI (GIFT)

GIFT este o tehnică de procreare asistată, care comportă transferul separat de spermatozoizi şi ovule în trompa lui Falopio. Este indicată în caz de endometriază, sterilitate idiopatică sau oligoastenospermie.

LTOT (Low Tubal Oocyte Transfer) este o variantă a GIFT şi constă în transferul ovocitelor în trompă sau uter, după care se recomandă cuplului să aibă un contact sexual.

TING (Transfer intrauterin de gameţi) este o variantă recomandată în cazurile de ocluzie tubară bilaterală.

Controversa ştiinţifică şi etică născută în jurul acestor tehnici evidenţiază câteva contraindicaţii în raport cu preceptele morale ortodoxe:

� Numărul mare de insuccese (aproape două treimi), ceea ce echivalează cu tot atâtea avorturi;

� Caracterul de substituţie, nu de ajutor, în actul procreării; � Riscul inseminărilor heterolite este acelaşi ca la inseminarea artificială.

VII. 4. CLONAREA

Problema clonării umane este încă în studiu, dar cercetătorii şi-au exprimat puncte de vedere, inclusiv prin prisma dogmelor şi moralei religioase.

Bioetica creştin-ortodoxă are rezerve şi temeri mari faţă de o mulţime de aspecte ale clonării:

� Ignorarea valorii personale a corpului uman: să nu uităm că miracolul procreării umane este unicitatea fiinţei umane, unicitatea persoanei, omul însuşi fiind, în esenţă, o teologie a persoanei, adică o existenţă care strigă într-un mod unic “Există Dumnezeu!”; clonarea relativizează, micşorează până la dispariţie expresia “persoanei unice”;

� Excluderea relaţiei sexuale dintre soţi: prin clonare dispare acel ”... a cunoscut-o Adam pe Eva, femeia sa, şi a zis: «Am dobândit om de la Dumnezeu.»” 229. Atât epoca poligamă a Vechiului Testament cât şi epoca nunţii ca taină a bisericii creştine nu prevăd altă normalitate decât împreunarea soţilor pentru naşterea de prunci;

229 Facerea 4, 1

76

� Posibilitatea de a se naşte copii în cuplurile homosexuale, când unul din parteneri oferă nucleul şi aduce clona în interiorul cuplului; a conlucra la săvârşirea păcatului este la fel de păcat ca a-l făptui;

� Creează posibilitatea de a se naşte copii în cuplurile lesbiene: una din femei dă ovulul, cealaltă dă nucleul, iar clona se întoarce în cuplul aberant;

� Posibilitatea periculoasă de selectare a embrionilor: până la eugenie, cu toate abuzurile ei, nu e decât un pas;

� Posibilitatea de a se naşte copii dintr-un singur părinte: femeia oferă atât ovulul, cât şi celula somatică cu nucleul; aceasta e o cale posibilă de a se împlini profeţiile unor sfinţi părinţi ca antihristul să se nască dintr-o desfrânată, fără bărbat (cu scopul de a imita cât mai mult lucrarea Mântuitorului, pentru marea înşelare);

� Posibilitatea de a se naşte copii din trei părinţi: un bărbat oferă celula somatică cu nucleul, o femeie oferă ovulul şi – eventual – altă femeie oferă uterul; această realitate discordantă în planul somatic este imposibil să nu se răsfrângă asupra personalităţii clonei şi în planul psihologic sau spiritual;

� Clonarea creează motivaţia şi bazele practicării eugeniei – un flagel de natură antihristică, combătut de toate sistemele morale din istorie: ideea că s-ar putea obţine numai oameni geniali, frumoşi, puternici; şi ideea că s-ar putea obţine numai oameni sănătoşi. Să nu uităm că Hristos a venit în lume pentru cei slabi, orbi, şchiopi, gârbovi, neputincioşi, săraci;

� Obţinerea unor clonaţi ca bancă de organe ar fi un atentat criminal la statutul embrionului de persoană umană;

� Clonarea intrată în practica curentă ar crea uşor falsa impresie că moartea ar putea fi învinsă pe această cale. Aceasta ar fi o cădere infernală în mrejele materiei, căci comută nemurirea de la suflet la trup; e ca şi cum un om cu sufletul nemântuit ar gusta din pomul vieţii veşnice;

� Creează posibilitatea comerţului şi furtului de celule ale unor indivizi consideraţi preferaţi (“valoroşi”) pentru clonare. Acest risc aduce cu sine altele mai mari:

− Riscul de căsătorii consanguine; − Alunecarea spre eugenie; − Riscul de a evalua trupul ca fiind preeminent sufletului.

� Creează fiinţe care nu au legături afective cu genitorii: afectul genitorilor nu este implicat deloc în fenomenul clonării, ei nu cunosc sentimentul procreării , cu sensul ei sublim şi responsabil;

� Practica clonării ar crea confuzii juridice şi biologice privind raportul între donatorul de celule şi clona sa, precum şi raportul între clonă şi membrii societăţii: donatorul de celule este părinte sau frate geamăn? Clona poate sau nu să-şi moştenească genitorul? Care va fi reacţia clonei când va afla despre sine că nu e copilul unei mame şi al unui tată, ci copia cuiva? Cine va fi clonat şi pe ce criterii? Poate fi satisfăcută cererea unui schizofrenic, paranoic sau hermafrodit de a fi clonat? Cum va reacţiona clona în faţa dispariţiei donatorului? Cum va reacţiona donatorul în faţa dispariţiei clonei?

� Toate încercările de până acum au dovedit că numărul accidentelor (embrioni morţi) este mult mai mare decât al reuşitelor, astfel că fenomenul clonării (adică studiul şi cercetările)se bazează pe experienţa

77

nefastă a embrionilor omorâţi cu bună ştiinţă. Logica şi bunul simţ spun că “nu poate ieşi nimic bun din aceasta...”

� Tehnicile de reproducere pot ajunge în mâna oricui: separarea abruptă şi periculoasă între ştiinţă, politică şi morală ajunge ca un adevărat sindrom discordant cu implicaţii sociale şi spirituale nebănuite – efecte care de fapt reflectă secularizarea contemporană, alungarea lui Dumnezeu din actul procreaţiei;

� Clonarea este o tehnică încărcată de riscuri: mutaţii genetice neprevăzute, necunoscute; multiplicarea consanguinităţii; dezechilibrează numeric sexele pe planetă sau într-o comunitate; creează confuzii semantice periculoase: “gemeni” ar fi şi genitorii cu clonele, dar tot “gemeni” ar fi şi indivizii clonaţi în aceleaşi condiţii, dar la intervale de timp diferite; fraţii şi surorile genitorilor pot fi consideraţi fraţii şi surorile clonei, dar şi unchii şi mătuşile acesteia; clona este îndreptăţită să creadă că mama sa este sora sa şi bunica îi este mamă, iar când conştientizează această situaţie, reacţia este imprevizibilă.

În fine, riscul major al practicării clonării în lume este stimularea megalo-

maniei, a unei trufii şi paranoia fără margini , luciferice, exacerbând proslăvirea propriilor calităţi.

VII. 5. CONTRACEPŢIA Definiţie: metoda prin care este împiedicată apariţia unei sarcini sau a unei naşteri. Tehnici:

1. Împiedicarea ovulaţiei cu estrogeni şi progestative. 2. Împiedicarea fertilizării prin bariere mecanice (prezervative, diafragme, bureţi,

spermicide). 3. Împiedicarea implantării ovulului fertilizat prin sterilet, dispozitive

intrauterine eliberatoare de hormoni sau contracepţie hormonală cât mai curând după contactul sexual.

4. Evacuarea embrionului prin avort sau substanţe farmacologic active. Contracepţia hormonală

1. combinaţii fixe sau monofazice: conţin o doză fixă de estrogen şi progesteron; mecanismul de acţiune este prin suprapunerea vârfului hormonal foliculo-stimulant şi implicit împiedicarea ovulaţiei, modificarea endometrului, îngroşarea mucusului cervical, împiedicând ascensionarea spermatozoizilor, inhibarea dezvoltării foliculilor şi a corpului galben.

2. preparatele bifazice: conţin o doză mică de estrogeni şi o cantitate crescândă de progestativ (o doză pentru primele zece zile, o doză mai mare pentru următoarele zece zile);

3. preparatele trifazice: conţin o cantitate constantă de estrogen şi o doză

78

crescândă de progestativ (în trepte de câte şapte zile); 4. preparate progestative orale:

– conţin doze mici de progestative – inhibă ovulaţia – îngroaşă mucusul cervical – subţiază endometrul.

5. progestativele retard injectabile – se injectează intramuscular în doze mari – abolesc ciclul – inhibă ovulaţia – subţiază endometrul – îngroaşă mucusul cervical.

6. estrogenii ca medicaţie unică în doză mare – se administrează la scurt timp după contactul sexual – exfoliază rapid endometrul.

Efectele adverse ale anticoncepţionalelor

– incidenţa crescută a trombozei venoase profunde şi a embolismului pulmonar;

– risc crescut de tromboembolisme postoperator; – risc crescut de 3-9 ori pentru accidentul vascular tromboembolic; – risc crescut de două ori pentru accidentele hemoragice; – fumatul asociat utilizării anticoncepţionalelor creşte riscul de infarct

miocardic; – 5% din femeile utilizatoare de anticoncepţionale dezvoltă

hipertensiune arterială; – estrogenii cresc în ser nivelul hipoproteinelor cu densitate mare

(HDL) şi şi lipoproteinele cu densitate foarte mică (VLDL); – progestativele scad concentraţia de HDL; – contraceptivele agravează evoluţia bolilor acute şi cronice hepatice; – litiaza biliară şi colecistita apar cu 50% mai frecvent la femeile

utilizatoare de contraceptive orale; – nivelul seric de prolactină este crescut la femeile care utilizează

anticoncepţionale hormonale; – alte efecte adverse ale anticoncepţionalelor: obezitate, sindrom

dispeptic, apariţia ????cloasmei????, depresiei, virilizarea fătului feminin, revenire lentă a fertilităţii.230

Bariere mecanice Efecte secundare:

– leziuni la nivelul colului sau pereţilor vaginali; – iritaţie vaginală; – incidenţă mai mare a infecţiilor vaginale; – şoc toxic-alergic la substanţele care impregnează bureţii sau

dispozitivele de cauciuc. Spermicidele: Sunt substanţe care omoară spermatozoizii: agenţi

tensioactivi (surfactanţi), inhibitori enzimatici, bactericide, acizi, substanţe active

230 Harrison, Principiile medicinei interne, vol. 2, Teora, 1998, pp. 2247-2248

79

asupra membranei spermatozoidului. Efecte adverse:

– iritaţie locală, alergii; – hepatotoxicitate prin absorbţie sistemică; – risc triatogenic (malformaţii ale fătului rezultate prin fecundarea

ovulului de către un spermatozoid alterat de spermicide). Dispozitivele uterine (DIU) Sunt dispozitive sun formă de T, conţinând cupru sau hormoni progestativi. Mecanismul de acţiune contraceptiv se produce prin inducerea unei reacţii

inflamatorii cronice în endometru. Efecte secundare:

– sângerări intermenstruale – dismenoree – abces tuboovarian care duce la infertilitate – incidenţa crescută a sarcinilor ectopice a avorturilor spontane şi

septice; – perforaţie uterină ca o complicaţie în timpul introducerii steriletului; – endometru atrofiat, exulcerat; – boala inflamatorie pelvină (BIP) este mult mai frecventă la

purtătoarele de DIU; – infecţia cu Actinomices este mai frecventă la femeile cu sterilet; – sindrom aderenţial care cuprinde organele pelvine (intestin, vezica

urinară, anexe); Avortul Avort înseamnă întreruperea cursului sarcinii, expulzarea prematură a unui

făt neviabil. Există o pierdere neintenţionată a sarcinii, numită avort spontan. Întreruperea intenţionată a cursului sarcinii se cheamă avort provocat. Avortul se poate provoca prin substanţe farmacologic active, prin aspiraţie

sau prin chiuretaj. Riscuri. Efecte secundare

– lezarea colului uterin – perforaţia uterului – hemoragii – septicemie – BIP (boala inflamatorie pelvină) – infertilitate – creşterea frecvenţei sarcinilor ectopice – creşterea frecvenţei avorturilor „spontane” – apariţia sindromului post-avort: tulburări ale somnului, depresie,

tulburări afective, tentative de sinucidere, destrămarea relaţiilor

80

interpersonale, sentimente de vinovăţie, evadarea în consumul abuziv de alcool, retrăirea avortului;

– legalizarea avortului a dus la creşterea numărului de cazuri cu BTS (boli cu transmitere sexuală) cu 25%, conform cercetătorilor americani.231

În concluzie Conceptul bioetic ortodox nu acceptă contracepţia, nici întreruperea sarcinii

din multiple motive: – orice împiedicare a ovulaţiei, efecte spermicide, împiedicarea

fertilizării, împiedicarea nidării sau întreruperea sarcinii contravine poruncii biblice care îndeamnă la procreare;

– efectele secundare ale metodelor contraceptive sunt tot atâtea lezări ale integrităţii anatomice şi spirituale ale fiinţei umane, sunt lezări ale templului Duhului Sfânt (adică ale trupului) şi păcate care încarcă cu vinovăţie sufletul femeii sau al cuplului;

– întreruperea cursului sarcinii este de fapt un act criminal, condamnat de Sfânta Scriptură.

Evitarea sarcinii prin metode naturale şi abstinenţă trebuie să ţină cont de

sfatul duhovnicesc: – abstinenţa se practică în contextul rugăciunii, pentru a nu cădea în

cursele diavolului; – abstinenţa nu trebuie practicată cu scopul propus şi precizat de a nu

procrea; – bioetica creştină – când se exprimă asupra sexualităţii – se referă la

relaţiile dintre soţi – uniţi prin taina nunţii. Merită să prezentăm şi observaţia (şi interpretarea) unui duhovnicesc părinte:

votul fecioriei în monahism grăbeşte sfârşitul lumii acesteia prin abstinenţă, pe o cale îngustă şi sfântă; pruncuciderea prin avort, şi contracepţia grăbesc sfârşitul lumii prin crimă, prin lucrarea satanei.

VII.6.TRANSPLANTUL

Transplantalogia este deja o ştiinţă cu o metodică bine precizată şi cu profunde schimbări de la o epocă la alta.

În ultimele decenii s-au enunţat şi numeroase consideraţii teologice, dar aşa cum se întâmplă adesea performanţele ştiinţifice şi tehnice au luat-o cu mult înaintea analizelor dogmatice şi morale.

Autotransplantul (grefe tegumentare sau osoase) nu contravine dogmei şi moralei creştine.

Transplantul de organe duble este binecuvântat de Biserică dacă sunt îndeplinite câteva condiţii :

- donarea organului să se facă din dragoste creştinească cu dorinţa de a salva sau prelungi viaţa semenului.

231 LifeSite, 31 martie 2003, citat de Larisa Ciochină şi Constantin Iftime, O viziune asupra vieţii, Provita media, Bucureşti 2003, p. 108

81

- starea de sănătate a donatorului să fie bună, organul simetric să fie în stare de funcţionare perfectă pentru a nu-i periclita viaţa.

- donaţia să se facă fără interese materiale, fără plata organului respectiv.

- e bine ca întotdeauna donatorul şi dacă e posibil şi primitorul să primească asistenţă spirituală înainte de a lua decizia actului donator.

Transplantul de cord este încă supus unei analize critice din multe puncte de vedere :

- centrul vieţii creştine este în inimă; sfinţii părinţi vorbesc despre o ,,inimă de carne’’ şi o ,,inimă duhovnicească’’.

- chiar dacă bolnavul (donator) este declarat în moarte cerebrală (concept contestat de bioeticienii creştini), atâta timp cât inima bate, sufletul lui este încă în el, căci nu există semne ale morţii biologice.

- momentul instalării morţii biologice îl decide echipa de chirurgi care decupează inima donatorului, - moment după care se face certificatul medico-legal de deces şi bolnavul este dus la morgă.

- există câteva întrebări cu caracter teologic la care este încă greu (sau imposibil) de răspuns :

• sufletul donatorului însoţeşte inima lui în corpul primitorului sau se întoarce la Dumnezeu care l-a dat ?

• sufletul primitorului rămâne asupra trupului sau – în momentul scoaterii inimii – se întoarce la Dumnezeu care l-a dat ?

• persoana care supravieţuieşte (primitorul) are o alcătuire dihotomică desigur, dar trupul lui şi inima celuilalt – de al cui suflet este guvernat ?

Transfuzia de sânge este acceptată, în aceleaşi condiţii ca transplantul unui organ dublu, cu specificaţia specială că sângele donatorului trebuie să fie sănătos pentru a nu tranmite boli infecţioase primitorului.

VII.7 EUTANASIA- comportament anti-social.

Bioetica creştină consideră eutanasia ca fiind un act anti-social, un atentat la libertatea umană care determină anomia la nivel micro şi macrosocial. 1. Relativizarea valorilor spirituale Potrivit culturii tradiţionale, moartea este o taină a lui Dumnezeu, ca şi viaţa. Mintea omenească nu poate decodifica misterul decât prin cultivarea unei relaţii personale cu Dumnezeu.

Experierea credinţei în viaţa de dincolo, în moartea trupului şi nemurirea sufletului, sunt premisele şi pilonii de susţinere a generaţiilor înaintaşilor noştri, care au avut simţirea de a se supune lui Dumnezeu şi nu de a se substitui Lui, aşa cum promotorii eutanasiei încearcă să o facă. 2. Distrugerea sentimentului de apartenenţă Nevoia de apartenenţă este nevoia puternic resimţită de persoana care se revendică unei comunităţi integrate, unei familii, unor valori şi tradiţii, unei culturi moştenite şi asumate, care trebuie transmisă generaţiilor ce ne urmează.

82

Alienarea acestei simţiri are menirea de a anula fondul sufletesc al ‘‘persoanei‘‘ şi de a-l tranforma în „individ” redus la un set de norme de conduită general valabile, ce nu contravin legilor de siguranţă ale persoanei. Negarea propriile valori, a propriul trecut, ignorarea istoriei familiei din care provenim, au provocat alienări la nivelul fondului sufletesc. 3. Neasumarea suferinţei Tradiţia ne învaţă că „omul este vinovat de sufeinţa lui”. Teologia creştină dă sens tuturor evenimentelor din viaţa omului, acestea fiind îngăduite de Dumnezeu pentru ca persoana în cauză să se îndrepte.

Pedagogia divină este surprinsă prin neluarea în tragic, lipsa de fatalism a omului tradiţional în faţa suferinţei, a bolii incurabile şi a morţii. Omul ştie că Dumnezeu nu l-a făcut ca să sufere, dar libertatea lui este cea care îl îndeamnă spre „neorânduială”.232 Totodată credinţa ortodoxă a poporului nostru în legătură cu sfârşitul omului, are la bază versetul biblic ce spune că „cel ce va răbda până la capăt se va mântui” (Matei 10, 22) şi versetul „prin răbdarea voastră veţi dobândi suflete voastre” ( Luca 21, 19). Când nu a ascultat Adam şi a gustat şi-a împropriat moartea prin neascultare. A recurge la actul eutanasic înseamnă a-ţi împropria de două ori moartea (de data aceasta prin ateism, împietrire, neasumare şi deznădejde). Suferinţa- cu atât mai mult când aparţine unei boli incurabile- are valoarea ispăşirii păcatelor încă de aici; asumarea crucii este mântuitoare (Matei 10, 38; Luca 24, 26; Evrei 12, 7, II Timotei 3, 11) 4. Moartea spirituală Învăţătura creştină arată că acordul pentru eutanasie determină pe lângă moartea trupului, prin încetarea funcţiilor vitale, moartea sufletului, care este cu mult mai gravă, moarte care denotă moartea spirituală, a sufletului viu din om.

Vedem că omul nu este o fiinţă creată la întâmplare, din greşeală, şi nu este de unul singur în lume. El nu a fost aruncat pe pământ şi apoi părăsit, lăsat de izbelişte, să-şi trăiască viaţa după pofta inimii lui stricate prin păcat. Există o ordine în lume pe care ne-o arată natura înconjurătoare, întregul cosmos – asta dacă nu vrem să mai contemplăm cea mai frumoasă făptură a lui Dumnezeu – omul. 5. Transformarea omului din „fiin ţă dăruit ă” în „fiin ţă nevoită” Omul a fost creat de Dumnezeu ca dar pentru creaţia neînsufleţită. Ca „fiinţă dăruită” el este rod al dragostei divino-umane, e rodul dragostei dintre două persoane, unite între ele înaintea lui Dumnezeu care îşi revarsă binecuvântarea asupra lor cu duh de viaţă. Dar omul, prin viaţa lui, se înstrăinează de Dumnezeu, anulându-şi legăturile cu El şi implicit şi cu restul creaţiei, cu cei apropiaţi lui, cu rudele, cu neamul său. El s-a transformat astfel din „fiinţă dăruită” în „ fiinţă nevoită” 233. Centrul de greutate s-a mutat de la dimensiunea de „a deveni”, ca viziune verticală a existenţei umane ce transcende materialitatea precară prin cultivarea trăirilor şi simţirilor sufleteşti, la dimensiunea umanistă de „a avea” ca viziune pe orizontală a existenţei noastre.

232 Bernea, Ernest, Moartea şi ȋnmormântarea ȋn Gorjul de nord, Ed. Cartea Românească, 1997 233 Bădescu, Ilie, Noologia- Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. , Ed. Valahia, Bucureşti, 2001

83

„A avea” implică un set de nevoi ce trebuie satisfăcute pentru ca omul să se simtă împlinit. Astfel, „omul nevoit” este robul propriilor sale constructe, este victima propriului sistem de autodistrugere. Nesatisfacerea nevoilor scornite aduce după sine nefericirea, angoasa, dorinţa de a muri printr-o simplă apăsare de buton. „Omul nou”, ca fiinţă autonomă, ce-şi stabileşte de unul singur ţinta şi regulile jocului, se vede îndrepăţit să-şi decidă singur şi moartea. „Fiin ţa nevoită” vede şi în boală, suferinţă un set nou de nevoi care survin de la sine, iar satisfacerea acestora implică costuri ridicate, investiţia fiind total „nerentabilă”.

„Fiin ţa dăruită” ştie că-n orice strângere de mână există un act de dragoste divino-umană, un semn al prezenţei lui Dumnezeu printre noi. Orice lacrimă implică o mişcare a sufletului. 6. Anularea rolului familei în îngrijirea bolnavului Boala este un prilej prin care familia, cei dragi îşi pot manifesta recunoştinţa, bucuria de a răsplăti generozitatea celui care ne-a ajutat cândva. Nobleţea sufletească, slujirea aproapelui aflat în suferinţă, împreună-simţirea bucuriei şi a necazului cu cel de lângă noi sunt darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul fiecăruia dintre noi. Există dragoste pentru un om atunci cănd consimţi să fie deconectat de la aparatul ce-l menţine în viaţă?

Din experienţa celor care asistă bolnavii incurabili, fiecare îşi doreşte să mai trăiască „măcar o zi”. Să mai vadă lumina soarelui pentru încă odată, să mai sărute măcar odată mâna ce l-a slujit cu devotament, să mai privească zâmbetul persoanei iubite – nepot, soţ, camarad, etc.. 7. Spitalul – loc al tămăduirii, transformat în „loc al crimei” Legitimarea spitalului ca loc al eutanasierii va determina în timp schimbarea conştiinţei publice, a bolnavilor în genere, care nu vor mai şti, atunci când ambulanţa duce un caz grav la spital, dacă acesta este transportat către spital pentru a fi salvat sau pentru a fi eutanasiat. În orice zi este posibil să apară tehnici şi medicamente noi care ar putea face tratabilă boala ce până „ieri” se credea că este incurabilă.

Practicând eutanasia în spitale, se poate ajunge la tot felul de abuzuri: forţarea diagnosticului, cereri mari de transplant, forţarea ‘‘mâinii‘‘ medicului de către familiile care vor să scape de bolnavi.

În plus asistenţa medicală, socială şi spirituală a cazului terminal are o bioetică proprie susceptibilă de îmbogăţire şi perfecţionare continuă. Acolo unde eutanasia se legiferează, bioetica actului paliativ se va devaloriza căci reflexele etice se atrofiează. 8. Manipularea conştiin ţei persoanei bolnave Argumentul celor ce promovează eutanasia, conform căreia „omul e liber şi demn să-şi decidă sfârşitul vieţii” nu-i decât o minciună sfruntată. În timpul unei mari suferinţe, omul nu mai este stăpân pe propriile decizii, nu mai este liber, fiind uşor influenţabil, vulnerabilitatea fiind maximă. Întreaga taină a creaţiei este redusă la existenţa unor aparate, substanţe, manipulate de persoane cu atitudini inumane, de soarta cărora poate să depindă momentul morţii noastre. Firescul de odinioară, care nu speria, nu traumatiza, este înlocuit de artificial, de aparatura rece ce te înfioară, ce te face să asociezi ideea de spital ca loc de tămăduire cu aceea a unei instituţie în care un om îţi poate decide momentul morţii.

84

Din cauza tulburărilor emoţionale generate de boală, personalul medical şi social se consideră apt să ştie, mai bine decât bolnavul, ce îi este de folos, ce îl poate face aparent „fericit”.

Aveam de-a face cu un act contrar eticii medicale care spune că datoria medicului este să lupte pentru viaţă.

Argumentul proeutanasiştilor conform căruia omul e liber (şi demn) să-şi decidă sfârşitul vieţii nu-i decât o vorbă goală, căci în timpul unei mari suferinţe omul e înlănţuit de zidurile acestei suferinţe şi nu este deloc capabil să decidă liber; prin urmare orice decizie ar lua, nu exprimă vreun grad de libertate. 9. „Omul unidimensional” - omul nou Recurgerea la actul eutanasiei dovedeşte lipsa dragostei atât pentru cel în suferinţă, ce urmează a fi eutanasiat, cât şi pentru cel care înfăptuieşte actul în sine, ce devine părtaş la un act suicidal. Este un proces autodistructiv, antisocial, în care omul se întoarce împotriva semenului său, într-un act de „canibalism spiritual”; medicul este părtaş la moartea spirituală a pacientului. Călăul este chiar victima, iar cel care dictează călăului fapta asistă la un act ce-i degradează pe amândoi pe scara valorilor umane. Eutanasia ca acord de întrerupere a vieţii atestă marea criză sufletească a omului din zilele noastre. Acest act dovedeşte incapacitatea de-a ne mai putea raporta la cei din jur, egocentrismul dus la extremă; practicarea eutanasiei suprimă comuntăţii prilejul de-a îşi manifesta dragostea, compasiunea pentru cel în suferinţă, de-a contribui prin rugăciune comună la uşurarea suferinţei şi pregătirea pentru marea trecere. D. Stăniloaie caracterizează procesul sfârşitului vieţii astfel: fiinţa coboară până la cea mai de jos stare iar persoana se ridică până la cea mai înaltă culme; este un Proces anti dar firesc, când teologia persoanei este în eficienţă şi strălucire maximă. Eutanasia tulbură acest sens. 10. Distrugerea reţelelor de întrajutorare Ca „mădular al Bisericii” omul face parte dintr-un „întreg”. Suferinţa unui membru al comunităţii tulbură armonia întregului, pentru că ceilalţi resimt disfuncţionalitatea întregului „mecanism”.

Acceptarea eutanasiei de către societate trage un semnal de alarmă faţă de indiferentismul comunităţii, rod al alterării relaţiilor interumane, care au generat mutaţii la nivelul conştiinţei personale şi a memoriei colective; slăbirea legăturilor celor mai profunde, care-i uneau pe oameni odinioară, acele trăiri comune, ‘‘împreună-simţiri‘‘ care au la bază relaţia spirituală, prezenţa lui Dumnezeu între oameni, prezenţă ce generează legături ce nu pot fi înţelese decât de cei ce experiază prezenţa lui Dumnezeu în ei însişi. Păcatul eutanasiei este un păcat colectiv, care-l face părtaş pe cel eutanasiat cu echipa medicală, cu familia care consimte acest act, legiuitorii care au promulgat o asemenea lege, comunitatea care nu mai este capabilă să intervină în reglarea unor fenomene anomice. Mai mult, cine ucide un om botezat în numele Sfintei Treimi, ucide un mădular al Bisericii, un mădular al trupului al cărui cap este Hristos. 11. Spre o societate cu tendinţe autodistructive Societatea în care trăim este o societate expusă permanent unor schimbări care au la bază progresul civilizaţiei, „şlefuirea” omului după modele prefabricate, care pot aduce deservicii fundamentale omului. Trăind într-o epocă a vitezei, a

85

consumerismului dus la extremă ( se consumă bunuri, servicii, persoane) omul ajunge să se confrunte cu situaţii f ără precedent în istoria omenirii – aceea de a decide singuri asupra vieţii şi asupra morţii.

Imnul dragostei (I Corinteni 13, 7) prin glasul Apostolului Pavel zice: Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Numai sufletele goale de dragoste pot practica eutansia. Vidul spiritual, nedragostea, îl cuprinde atât pe cel care cere, cât şi pe cel care execută. Asupra lor se întinde pedeapsa şi starea din infern a celor condamnaţi să nu mai poată iubi niciodată. 12. Concluzii Eutanasia este expresia cea mai sigură a pierderii nădejdii în Dumnezeu, cea mai autentică mărturie a necredinţei, a nesimţirii prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în lume. Este un act de negare a minunii, de respingere a Răstignirii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos pentru fiecare din noi. Viaţa e un dar pentru veşnicie. A refuza acest dar este ca şi cum ai refuza şansa de a evolua mântuit în veşnicie. Prin eutanasie se întrerupe evoluţia ascendentă a omului, de la chip la asemănare. Învăţătura creştină ne arată că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa pregătindu-l de fapt să îndumnezeiască creaţia. Iar viaţa, sufletul viu, este un dar divin. E darul sfânt făcut de Dumnezeu omului pentru ca acesta să se bucure de minunea creaţiei şi „ bucuria lui să fie deplină”.

De aceea este contrar voinţei lui Dumnezeu practicarea eutanasiei, căci Dumnezeu are controlul absolut asupra vieţii ş morţii. Însuşi Mântuitorul a experimentat moartea: „Părintele Meu, dacă este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26, 42). Iar pe Golgota Domnezeu-omul spune „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Psalmistul face mărturie clară „Dumnezeu nostru este Dumnezeul mântuirii şi ale Domnului Dumnezeu sunt ieşirile morţii ” (Psalm 62, 21)

Este nevoie să analizăm adâncimile sufletului omenesc până acolo unde acesta generează modul complex de reprezentare a lucrurilor, modul care defineşte tipul de mentalitate şi nivelul de civilizaţie al omului pentru a îl ajuta să înţeleagă eroarea care îl aşeaptă prin accepatrea eutanasiei, a cărui victimă este posibil să ajungă.

Dar adevărata tragedie a practicării eutanasiei este scurtarea în mod brutal, primejdios şi ireparabil a timpului de pocăinţă. Petrecerea sufletului în trup este timpul cercetării, este timpul când pocăinţă lucrează intens până când omul- devenit ca un prunc- este capabil să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Momentul injecţiei fatale poate surprinde omul total nepregătit pentru moarte.

VII.8 MOARTEA CEREBRAL Ă

„Moartea cerebrală” reprezintă o sintagmă relativ nouă, introdusă de medicină pentru a identifica momentul „potrivit” în scopul prevalării şi transplantului de ţesuturi şi organe. (vezi M.O. din 13 ian. 1998, Legea nr. 2 / 8 ian. 1998). Moartea cerebrală este descrisă în termeni medicali prin: comă profundă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (nu mai răspunde la stimuli), absenţa ventilaţiei spontane.

86

Toate aceste aspecte sunt importante, dar nu esenţiale. Avem dovezi clare în care această moarte clinică a ȋnşelat aparenţele unei morţi ireversibile; a fost posibilă reluarea spontană a ritmului respirator la unii bolnavi, chiar după mulţi ani. Totodată femeile însărcinate care au ajuns în moarte cerebrală au dus sarcina la bun sfârşit. Iată cum viaţa şi moartea „şi-au dat mâna” într-o lucrare tainică. Moartea îi predă ‘‘ ştafeta‘‘ vieţii. Avem încă odată certitudinea că dragostea învinge moartea. A iubi înseamnă a spune unei fiinţe „tu nu vei muri” şi să crezi. E strigătul durut, sfâşietor al sufletului de mamă care nu abdică în faţa morţii până nu are certitudinea că copilul va trăi. E vorba de o suferinţă asumată, de-o jertfă creatoare, de-o luptă câştigată doar prin puterea dragostei. Şi această iubire jertfelnică îşi are originea în însăşi dragostea lui Hristos. Iubirea jertfelnică a persoanelor – treime se reflectă prin fiecare act al naşterii umane, când mama este pregătită să se jertfească, pentru a aduce pe lume rodul împreună-lucrării cu Dumnezeu.

E locul unei experienţe ‘‘noologice‘‘, solemne, când omul se lasă în voia Creatorului, consimţindu-şi jertfa, din iubire pentru nou-născut dar şi din dragoste pentru Dumnezeu alaturi de care consimte să „colaboreze” în momentul procreării. Un alt exemplu ar fi cel al unei boli rare – rombencefalită acută – infecţie a trunchiului cerebral – care se manifestă cu stop respirator şi toate celelalte semne de moarte cerebrală, dar după cca 14 zile se vindecă, bolnavul refăcându-se integral. Alcătuirea certificatului de deces poate fi decisă – în timp – de interesul transplantologic, de intervenţia chirurgicală şi nu de evoluţia spontană spre moarte. Îţi poţi ţine mama de mână, moartea o poţi percepe care pe o prezenţă în acel loc, certificatul de deces să fie lăsat pe masă – şi totuşi părăsirea sufletului de trup este incertă. Intervenţia omului, din varii motive, în lucrarea tainică a lui Dumnezeu aduce după sine consecinţe tragice. Dar cum se simte cel care tocmai a primit inima de la o persoană ce se află încă în lumea „de aici” şi nu în cea „de dincolo”. Acesta uşor ar putea să resimtă sentimente de vinovăţie, ar putea avea procese de conşiinţă dacă ar realiza că moartea biologică a donatorului a fost decisă pentru a amâna moartea lui. Vedem aşadar că transplantul ridică probleme sensibile – într-o lume în care omul îşi doreşte să trăiască cu orice preţ – sfidând până şi rânduiala lui Dumnezeu, a cărui lucrare era „bună foarte” (Facere 1.31).

Bioetica creştină acceptă transplantul pentru sânge şi organe duble, cu condiţia ca donatorul să doneze cu bună intenţie şi din spirit de întrajutorare, fără nici un fel de interes. Este vorba de dragostea jertfelnică, ce o experiem după măsura noastră, avându-l ca model deplin pe Hristos ce se aduce ca „ jertfă de bună mireasmă” pentru noi. Moartea cerebrală reprezintă de fapt momentul de o importanţă covârşitoare pentru cel în cauză – puterile necreate sunt prezente în acest moment tainic, al despărţirii sufletului de trup, când suferinţa devine sihastră, ţipătul înfundat, lacrima încă neplânsă. Rugăciunea celor de la căpătâiul bolnavului capătă valenţe uriaşe, fie cea a infirmierei ce-i este în preajmă, a asistentei sau a medicului, pentru sufletul ce urmează a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi a da socoteală pentru viaţa lui.

87

Prin ochii credinţei, lucrurile se văd a fi simple şi clare. Rămâne să ne măsurăm doar acest ‘‘coeficient de credinţă‘‘ pentru a ȋnţelege mai bine raţiunea lucrurilor.

VII.9 SUICIDUL ASISTAT

Atunci când anomia (absenţa normelor) se instalează în societate, pasiunile, ambiţiile şi poftele individuale cresc până la un nivel la care nu mai pot fi satisfăcute, afirmă sociologul francez Emile Durkheim în studiul său Despre sinucidere (1897).234

Anomia implică dezintegrarea structurilor normative şi valorice prin definirea neclară a scopurilor individuale, prin conflictul între mijloace şi scopuri. El vede suicidul ca pe un act individual, în mod evident intim, supus însă forţelor social şi care pretinde o explicaţie sociologică specială. El menţionează faptul că tendinţa spre sinucidere nu depinde de psihologia individului sau de caracteristicile mediului înconjurător fizic, ci de natura relaţiei individului cu societatea. Sinuciderea ca acţiune individuală reprezintă eşuarea solidarităţii sociale şi este un indicator al ineficienţei legăturilor sociale. Durkheim menţioanează faptul că în situaţiile în care orientările valorice dominante sunt de tip individualist, cu interacţiuni reduse între individ şi grup, sunt favorizate sinuciderile de tip egoist. Sociologul francez indetifică de fapt patru tipuri de sinucideri: anomică, egiostă, altruistă – dorinţa de a face bine altora – şi fatalistă – generată de norme prea restrictive, care blochează orice perspectivă personală.235 Vom expune câteva caracteristici legate şi de suicidul asistat.

Acesta transferă centrul de greutate, responsabilizând în mare măsură persoana care-l însoţeşte pe sinucigaş, oferindu-i acestuia chiar substanţa sinucigaşă. Vina în acest caz pendulează între cel ce îşi pune capul în ştreang şi cel care i-l potriveşte şi îi îndepărtează apoi scaunul pentru reuşia acţiunii. Cel care îl asistă pe sinucigaş este complice la suicid, fără să-şi murdărească mâinile. Suicidul asistat devine un act terapeutic, medicul regăsindu-se în ipostaza e scuti de sufeinţă persoana în cauză. El trebuie să înţeleagă necesitatea de a recurge la competenţele sale tehnice pentru a reduce suferinţele celor pe care trebuie să-i ucidă. Aceasta ar putea fi, la prima vedere, o soluţie pentru conflictul dintre o conştiinţă etică ce impune compasiunea şi o ideologie care invită la crimă. 236

Cel care asistă sinucigaşul este cel care practic îi armează pistolul şi îl potriveşte la tâmpla unui om disperat, paralizat de frică, incapabil să ia o decizie lucidă. Sinucigaşul devine victima celui care consideră că-i face un bine, ajutându-l să moară. Dar şi unul şi altul iubesc viaţa, îşi doresc să trăiască. Să-i faci aproapelui tau ceea ce ai dori sa ţi se facă ţie însuţi, afirma Sf. Iustin Martirul. Dar complicele la crimă ştie că va rămâne în viaţă, poate mult timp de acum înainte, şi nu îşi doreşte în acel moment să moară. Cu atât mai puţin să-şi dea viaţa pentru cel ce se pregăteşte să se sinucidă. Ar putea să-l salveze pe fratele lui în suferinţă, chiar cu preţul vieţii lui; dar asta doar dacă-l iubeşte, asta doar dacă are ca viziune de viaţă moedelul hristic, acela şi de-a îşi da viaţa pentru ca celălalt să trăiască. 234 Durkheim, E, ȋn Oxford Dicţionar de Sociologie, Edifat de Gordon Marshall, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 524. 235 ibidem 236 Ternon, Yves, Statul Criminal, Genocidurile Secolului XX, Institutulu European, Iaşi, 2000, p.254.

88

Suicidul asistat inversează responsabilitatea faţă de fapta comisă. Cel care asistă devine principalul vinovat - criminalul de serviciu. El devine un instrument care participă la industria morţii. El este în acelaşi timp un bun medic, tată, soţ, dar şi ucigaş.

Iată o nouă formă a urâciunii pustiirii pusă la loc de cinste. Un act crimnal ce poate fi legitimat de o societate descreştinată, o societate în care omul este propriul lui stăpân, în care omul este dumnezeu.

Este vorba despre o raţionalitate amorală, despre o atitudine specifică mai cu seamă profesioniştilor. 237

Raţionalitatea, spunea Max Weber, presupune realizarea metodică a unui scop printr-un calcul din ce în ce mai precis al mijloacelor adecvate. Această raţionalitate amorală produce o neutralitate efectivă: situaţiile sunt evaluate în termenii tehnici ai unei expertize profesionale, ceea ce permite ocultarea oricărui aspect subiectiv, în particular etic. Facultatea de a se concentra asupra chestiunilor tehnice - rutina acţiunii – înlătură constrângerile empatice.

Complicele nu mai este receptiv la nevoia reală a sinucigaşului – problema de fond este substituită total de partea formală exterioară, care devine referenţială. În acest fel, copilul poate să-şi asiste mama să se sinucidă; el ştie că trebuie să-şi facă datoria, raţiunea îi spune că asta este soluţia salvatoare. Şi va reuşi să-i injecteze mamei sale suficientă otravă pentru ca aceasta să nu mai simtă suferinţa. Dar fiul nu ştie că dragostea unei mame poate să îndure orice suferinţă, iar prezenţa celui drag, la căpătâiul ei, în orice stare ar fi aceasta, este simţită şi dorită.Mama îşi recunoaşte fiul, îi acceptă prezenţa, conştientă fiind că fiul ei nu are cum să-i facă vreun rău. Ea ştie că cel pe care l-a crescut o iubeşte şi îi vrea binele.

Pentru creştinul ce are conştiinţa învierii, după modelul şi învăţătura mantuitorului Iisus Hristos lucrurile aceastea ţin de o gravă afecţiune schizoidă.

Pentru omul desrădăcinat, schimonosit în toate felurile, ciuntit după modele uniformizate, totul este posibil; imprevizibilul acestui ne-om, lipsit de sentiment, de dragoste şi afecţiune poate juca feste teribile unei societăţi ale cărei valori şi repere sunt relativizate, a cărei morală este de mult perimată.

VII.10 Biotehnologii şi organsime modificate genetic, Lucian Gavrila Fisier BIOTEHNOLOGII VER2

Din punct de vedere bioetic problema organismelor modificate genetic comportă unele comentarii şi prudenţe :

Elio Sgreccia citează studii făcute încă din 1978 şi 1986238 care demonstrează că introducerea în mediu a organismelor modificate genetic au efecte negative 10-20 % in cazuri, adică produc perturbaţii considerabile ale echilibrului ecologic printr-un comportament agresiv şi dispariţia unor specii sălbatice. Conform aceluiaşi autor efectele negative ale organsimelor modificate genetic sânt legate de trei factori: -absenţa duşmanilor naturali; -nocivitatea pentru alte organsime; -efecte devastatoare directe asupra ecosistemului. 237 ibidem 238 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique, Mame Edifa, 2004, p. 325

89

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică cere fiecărui producător următoarele precizări înainte de a disemina un organism modificat genetic : -dacă organismul respectiv e capabil de supravieţuire; -dacă e capabil să se reproducă; -dacă e capabil să se răspândească; -dacă e capabil să inducă şi altor organisme trăsăturile artificiale ; -dacă produce efecte negative asupra omului şi mediului.

Pentru ţările în curs de dezvoltare există riscul (etic) de a le face dependente de o agricultură intensivă bazată pe organisme modificate genetic.

90