1    

 

 

 

 

 

Phenja:  Suroritatea  dintre  femei  

împotriva  violenţței  de  gen    

                                                           

 

2    

 

 

 

 

 

 

PHENJA:  SURORITATEA  DINTRE  FEMEI  ÎMPOTRIVA  VIOLENŢȚEI  DE  GEN    

Raport  de  cercetare  

 

 

 

 

 

 

 

Autoare:  Ioana  Vrăbiescu  

 

Cercetarea  a  fost  finanţțată  în  cadrul  proiectului  PHENJA:  VIOLENŢȚA  NU  ARE  CULOARE  desfășurat  

de  Asociaţțiile  Centrul  FILIA,  E-­‐Romnja,  Romano  BoutiQ  și  Centrul  de  Studii  Juridice  și  Drepturile  

Omului  și  finanţțat  de  Open  Society  Institute.  

 

                                                           

 

3    

                                                           

 

4    

 

 

 

CUPRINS:  

Introducere  ..............................................................................................................  p.  4  

1. Încadrare  teoretică  și  metodologia  de  cercetare  .....................................................  p.  7  

2. Violenţța  împotriva  femeilor:  o  enigmă  la  firul  ierbii  .................................................  p.  15  

3. Identităţți  asumate  și  negociate:  în  familie,  în  comunitate,  în  societate  ...................  p.  25  

4. Percepţția  și  reacţția  la  nivel  instituţțional  faţță  de  violenţța  împotriva  femeilor  ..........  p.  36  

5. Factori  care  influenţțează  violenţța  împotriva  femeilor:  locaţție,  migraţție,    

capital,  loc  de  muncă,  mediu  asociativ,  religie  .........................................................  p.  54  

Concluzii  ..................................................................................................................  p.  57  

Recomandări  ............................................................................................................  p.  65  

Bibliografie  ..............................................................................................................  p.  68    

Anexe  ......................................................................................................................    p.  74  

                                                           

 

5    

 

 

 

INTRODUCERE    

Raportul   de   faţță   prezintă   o   perspectivă   asupra   situaţției   din   judeţțul   Giurgiu,   și   în   special   din  

municipiul  Giurgiu,  cu  privire  la  violenţța  împotriva  femeilor.  Violenţța  de  gen  privește  toate  formele  

de  violenţță  suferite  de  femei  pentru  că  sunt  femei,  dar  include  forme  de  violenţță  împotriva  fetelor  

și   a  băieţților   și   împotriva  persoanelor   LGBTQIA.  Violenţța   împotriva   femeilor   este  o   consecinţță   a  

sistemului   social   patriarhal   care   stabilește   relaţțiile   de   putere   între   femei   și   bărbaţți   și   care,  

împreună   cu   celelalte   sisteme   ierarhice   (d.ex.   capitalism,   rasism)   justifică,   normalizează   și  

invizibilizează   violenţța   asupra   femeilor.   În   text   am   ales   să   păstrez   expresia   „violenţță   împotriva  

femeilor”  pentru  a   fi   în   concordanţță   cu   întregul  proiect  Phenja:   violenţța  nu  are   culoare,   dar   voi  

folosi   interșanjabil   termenul  de   „violenţță  de  gen”   referindu-­‐mă   la   violenţța   împotriva   femeilor   și  

fetelor.    

Am  urmărit  de-­‐a   lungul  studiului   să   ilustrez  diferitele  moduri   în  care  violenţța   împotriva   femeilor  

este   definită,   fie   de   către   persoanele   intervievate,   fie   de   către   persoanele   care   lucrează   în  

instituţțiile   publice   sau   în   alte   organizaţții   private   și   care,   prin   natura  muncii   lor,   intră   în   contact  

direct  cu  fenomenul  violenţței  împotriva  femeilor  și  cu  victimele  acestui  tip  de  violenţță.  Am  ales  ca  

în  cercetarea  efectuată   în  Giurgiu  discuţțiile  să  plece  de   la  chestionarea  violenţței  domestice  și,   în  

special,  a  violenţței  dintre  parteneri,  chiar  dacă  există  riscul  de  a  nu  părea  cuprinzătoare  pentru  a  

reflecta  fenomenul  violenţței   împotriva  femeilor.  De  aceea,  pe  parcursul   interviurilor  și  grupurilor  

de   discuţții   planificate   am   înregistrat   toate   instanţțele   în   care   apar   forme   de   violenţță   de   gen  

exprimate  sau  subînţțelese,  dar  nemenţționate  ca  atare.    

În  primul  rând,  dintre  ipotezele  iniţțiale,  unele  au  fost   infirmate,  altele,  confirmate,  după  cum  voi  

arăta  mai  jos.  În  al  doilea  rând,  dintre  temele  elaborate  în  raport  și  urmărind  concluziile  cercetării,  

reies  noi   idei  care  pot  fi  exploatate   în  viitoare  cercetări   la  nivel  macro  (regional  sau  naţțional),   în  

                                                           

 

6    

dezvoltarea  unor  politici  publice  adecvate  care  să  combată  violenţța  împotriva  femeilor  sau  într-­‐o  

mai  bună  înţțelegere  a  metodologiei  de  cercetare  asupra  fenomenului  violenţței  împotriva  femeilor.  

De   asemenea,   voi   menţționa   în   concluzii   câteva   direcţții   care   pot   fi   folosite   în   acţțiuni   publice,  

politice  sau  civice.    

Raportul  de  faţță  se  fundamentează  pe  cercetarea  făcută  în  cadrul  proiectului  Phenja:  violenţța  nu  

are  culoare,  proiect  care  ilustrează  că  femeile  suferă  violenţța  specifică  de  gen  în  diferite  forme.  În  

plus,   cercetarea   chestionează   modul   de   implicare   a   statului   român,   prin   autorităţțile   locale,   în  

luarea  măsurilor  necesare  politice  și  instituţționale  pentru  a  preveni  și  contracara  fenomenul.    

Raportul  este  structurat  în  cinci  părţți.  În  prima  parte  voi  prezenta  metodologia  de  cercetare  și  voi  

încadra  raportul  în  ansamblul  cercetătilor  făcute  în  România  despre  violenţța  împotriva  femeilor  și,  

în   special,   a   studiilor   despre   violenţța   dintre   parteneri.   În   a   doua   parte   voi   analiza   percepţția   și  

reacţția   femeilor   faţță   de   diferite   forme   de   violenţță   împotriva   femeilor.   A   treia   secţțiune   este  

dedicată   dimensiunii   socio-­‐politice   a   identităţții   femeilor.   Voi   analiza   elementul   de   identitate,  

specificat   prin   autoidentificarea   persoanelor,   cât   și   prin   heteroidentificare,   atunci   când   opiniile  

femeilor   intervievate   se   referă   la   identitatea   altor   femei.1   Voi   pune   accentul   pe   felul   în   care   în  

familia  biologică  sau  politică,2  în  cartier  sau  comunitatea  formată  din  cunoștinţțe  și  prieteni,  ori  în  

societate  sunt  înţțelese  și  negociate  identităţțile  diverse  ale  femeilor.  În  a  patra  secţține  voi  aborda  

modul  de  percepţție  și  atitudinile  exprimate  de  funcţționarii  publici  sau  de  asistenţții  sociali  privaţți  

care  intră  în  contact  cu  fenomenul  violenţței  de  gen.  Voi  particulariza  tipurile  de  violenţță  de  gen  la  

care  sunt  supuse  femeile  și  voi  explica  felul  în  care  formele  de  violenţță  sunt  sau  nu  vizibile  pentru  

autorităţțile  publice.  În  cea  de-­‐a  cincea  secţțiune  a  raportului  voi  examina  alţți  factori  determinanţți  ai  

contextului  violenţței   împotriva  femeilor  cum  ar  fi  migraţția,   locul  de  muncă,   locaţția  (urban/rural),  

                                                                                                                     

1   Atunci   când   femeile   rome   vorbesc   despre   „femei   românce”   sau   femeile   nerome   se   referă   la   „femei   rome”  numindu-­‐le  ca  atare  sau  folosind  derogativul  „femei  ţțigănci”.  2  Familia  biologică  este  familia  în  care  fata  sau  femeia  a  crescut,  compusă  din  părinţții  acesteia  și  rudele  de  gradul  1   până   la   4,   conform   legislaţției   românești.   Familia   politică   este   definită   de   familia   soţțului   sau   a   partenerului  intim,  rudele  acestuia  care  devin  rudele  prin  alianţță  ale  femeii.  

                                                           

 

7    

religia,  precum  și  felul  în  care  aceste  variabile  sunt  percepute  de  intervievate  și  cum  influenţțează  

dinamica  de  gen  relaţțiile  din  familie,  comunitate3  sau  cartier,4  în  societate.    

În   concluziile   raportului   revin   la   analiza   violenţței   de   gen,   întărită   de   exemplele   relevante   ale  

cercetării  empirice.  De  asemenea,  prin  analiza  insituţțiilor  care  oferă  servicii   în  sprijinul  victimelor  

violenţței  de  gen,  voi  cartografia  problemele  sesizate  de  intervievaţți  și  pe  cele  care  nu  reies  în  mod  

direct   din   conversaţții,   dar   care   rezultă   pe   cale   de   consecinţță   din   alte   neajunsuri   politice   și  

instituţționale.  Relevante  în  raport  vor  fi  direcţțiile  de  acţțiune  pe  care  le  propun  în  urma  analizei  și  

interpretării   datelor.  Astfel,  mă  voi   axa  pe  dezvoltarea  politicilor   la  nivel   local,   dar,  mai   ales,  pe  

importanţța   parteneriatului   dintre   instituţțiile   statului,   autorităţțile   locale   și   al   treilea   sector,  

reprezentat  de  asociaţțiile  profesionale,  de  voluntari  și  de  organizaţții  non-­‐guvernamentale.    

                                                                                                                     

3   „Comunitate”   (echivalentul   din   lb.   engl.   community,   lb.   spa.   comunidad)   este   termenul   folosit   în   text   pentru  comunitatea  locală  sau  comunitatea  vecinilor.  Folosind  „comunitate”  mă  refer  la  reţțeaua  de  cunoștinţțe,  prieteni,  colegi   de   serviciu   sau   relaţții   informale   și   nu   în   sens   de   „comunitate   etnică”.   Comunitatea   reprezintă   aici   aria  relaţțiilor   sociale   stabilite   într-­‐un   cartier   ca   zonă   de   convieţțuire,   dar   și   în   alte   arii   de   socializare   cum   ar   fi  colectivitatea  de  la  locul  de  muncă.    4   „Cartierul”   este   definit   nu   ca   zonă   administrativă   în   sens   strict,   ci   ca   arie   urbană   de   convieţțuire,   zona   de  vecinătate  în  care  trăiesc  oamenii,  acolo  unde  se  află  casa,  locul  de  muncă  al  persoanelor,  școala  copiilor  sau  alte  servicii  publice  (spital,  poliţție)  sau  private.  Întrucât  cercetarea  se  desfășoară  într-­‐un  cartier  din  orașul  Giurgiu,  „cartierul”   în   textul   de   faţță   se   referă   la   femeile   care   trăiesc   în   aceeași   zonă   urbană,   interacţționează   la   școala  publică,  ca  angajate  sau  prin  intermediul  copiilor  proprii,  ori  la  spital.  

                                                           

 

8    

 

 

1. ÎNCADRAREA  TEORETICĂ  ȘI  METODOLOGIA  DE  CERCETARE  

O   vastă   bibliografie   adresată   violenţței   împotriva   femeilor   stă   la   îndemâna   politicienilor   și   a  

activiștilor  pentru  a  dezvolta  acţțiuni  sau  politici  de  prevenire  și  combatere  a  fenomenului  (Yodanis  

2004,  Ortiz-­‐Barreda  2011,  FRA  2014).  Pentru  cercetătorii  care  vor  să  detalieze  aspecte  ale  violenţței  

de   gen   sau   care   se   îndreaptă   spre   o   anumită   arie   de   cercetare   din   știinţțele   sociale   (Bahun-­‐

Radunović  și  Rajan  2008)  sau  umaniste  (Ștefan  et  al.  2014,  Corcea  2015),  literatura  de  specialitate  

instituie  terminologia  și  teoriile  despre  fenomenul  violenţței  împotriva  femeilor.    

Dintre  toate  formele  de  violenţță   împotriva  femeilor,  violenţța  de  gen  dintre  parteneri5  a  primit  o  

atenţție  deosebită  (Kaya  and  Cook  2010,  Krivisto  et  al.  2011,  Beydoun  et  al.  2012,  Anderson  2013),  

mai   ales   în   studiile   făcute   în   ţțările   din   estul   Europei   (Roman   2001,   Serbănescu   2005,   Avdeyeva  

2007).  În  cazul  României,  studiile  referitoare  la  violenţța  domestică  făcute  în  anii  2000  (Rădulescu  

2001,  2010;  Centrul  de  Resurse  Juridice  2003,  CPE  2003,  Irimescu  2005,  USAID  2007,  ANPF  2007)  

sunt  în  prezent  susţținute  de  cercetări  aprofundate  despre  violenţța  în  relaţția  de  cuplu  (Rujoiu  2010,  

Bonea  2012,  Adorjani  2012,  CBS-­‐AXA  2014),  care  iau  în  seamă  analiza  intersecţțională  (Oprea  2004,  

Biţțu  și  Morteanu  2009,  Braga  2014,  Rada  2014)  și  care  pun  accentul,  printre  altele,  pe  consecinţțele  

medicale   (Popa  2009,  Hostiuc  et  al.  2011)  sau  socio-­‐legale   (Liiceanu  et  al.  2004,  Vrasti,  Bogeanu  

2012).    

La   ora   actuală,   în   România,   activează   reţțeaua   VIF—Reţțeaua   pentru   prevenirea   și   combaterea  

violenţței  împotriva  femeilor,6  care  pune  la  dipoziţția  publicului  pe  website-­‐ul  propriu  câteva  studii  

și  cercetări,  cât  și  mărturii  ale  victimelor  și  soluţții  pentru  intervenţții  politice.    

                                                                                                                     

5  Intimate  partner  violence  (în  lb.  engleză).  6  http://violentaimpotrivafemeilor.ro  

                                                           

 

9    

Pentru   interpretarea   datelor   cercetării   de   faţță,   voi   apela   în   mod   special   la   studiile   care   ating  

dilema   „comunităţților”,   care   problematizează   răspunsurile   victimizatoare   sau,   dimpotrivă,  

atitudinile   defăimătoare   pe   care   unii   le   au   la   adresa   femeilor   victime   ale   violenţței   de   gen  

(Pennington-­‐Zoellner  2009,  Pinchevsky  and  Wright  2012,  Overstreet  2013).  

Din   punctul   de   vedere   al   politicilor   românești   funcţționează,   la   momentul   actual,   „Strategia  

Naţțională  de  Prevenire  şi  Combatere  a  Violenţței  în  Familie”  pentru  perioada  2013  –  2018  și  „Planul  

de   acţțiune   pentru   implementarea   Strategiei  Naţționale   de   Prevenire   şi   Combatere   a   Violenţței   în  

Familie”  pentru  perioada  2013  –  2017.    

Legislaţția  privitoare   la  violenţța   în   familie,7  din  care  eventual   se  poate   interpreta  că   face  parte  și  

violenţța  domestică,  se  fundamentează  pe  legi  care  nu  privesc  explicit  violenţța  împotriva  femeilor.  

Din   păcate,   legislaţția   prezentă  nu   abordează  direct   violenţța  domestică   şi   nici   violenţța   împotriva  

femeilor,  iar  violenţța  în  familie  include,  fără  discernământ,  orice  formă  de  violenţță  petrecută  între  

rude   (de   ex.   părinţți-­‐copii,   fraţți,   cumnaţți   etc.).   Astfel   atât   datele   obţținute   oficial   din   teren,   de   la  

instituţțiile  publice,  cât  și  analizele  care  au  la  bază  legislaţția  existentă  nu  sunt  concludende  pentru  

evaluarea  formelor  de  violenţță  împotriva  femeilor.  

Clarificările  metodologice  sunt  necesare  pentru  a  explica  impactul  pe  care  rezultatele  cercetării  îl  

pot   avea   asupra   întregului   proiect.   În   această   secţțiune   voi   preciza   în   primul   rând  metodologia  

folosită,  apoi  alegerea  făcută  în  delimitarea  ariei  de  cercetare  -­‐  subiectul  și  grupul  ţțintă  analizate.  

Asum  faptul  că  s-­‐au   făcut  multe  studii   și  analize   teoretice   în  România  privind  violenţța   împotriva                                                                                                                        

7  Legea  217  din  22  mai  2003  pentru  prevenirea  şi  combaterea  violenţței   în   familie;  HG  1624  din  23  decembrie  2003  privind  organizarea  şi  funcţționarea  Agenţției  Naţționale  pentru  Protecţția  Familiei;  HG  686  din  12  iulie  2005  pentru  aprobarea  Strategiei  naţționale  în  domeniul  prevenirii  şi  combaterii  fenomenului  violenţței  în  familie;  HG  197  din  9  februarie  2006  privind  aprobarea  programelor  de  interes  naţțional  în  domeniul  protecţției  drepturilor  persoanelor   cu   handicap,   precum   şi   în   domeniul   asistenţței   sociale   a   persoanelor   vârstnice,   persoanelor   fără  adăpost   şi   persoanelor   victime   ale   violenţței   în   familie   şi   a   finanţțării   acestor   programe,   cu   modificările   şi  completările   ulterioare;   Ordinul  ministrului  muncii,   familiei   şi   protecţției   sociale   383/2004   privind   aprobarea  standardelor  de  calitate  pentru  serviciile  sociale  din  domeniul  protecţției  victimelor  violenţței  în  familie;  Ordinul  384  din  12   iulie   2004  pentru   aprobarea  Procedurii   de   conlucrare   în  prevenirea   şi  monitorizarea   cazurilor  de  violenţță  în  familie;    Ordinul  385  din  21  iulie  2004  privind  aprobarea  Instrucţțiunilor  de  organizare  şi  funcţționare  a   unităţților   pentru   prevenirea   şi   combaterea   violenţței   în   familie;   Legea   396   din   30   octombrie   2006   privind  acordarea   unui   sprijin   financiar   la   constituirea   familiei;   Legea   25   din   2012   (Legea   217   din   2003   revizuită)  privind  prevenirea  și  combaterea    violenţței  în  familie.  

                                                           

 

10    

femeilor,  dar  mai  puţține  sau  deloc  cercetări  etnografice  de  acest  tip.  Pentru  ușurinţța  parcurgerii  

textului,  voi  explica  terminologia  în  notele  de  subsol  (vezi  mai  sus).    

 

METODOLOGIE  

Metodologia  folosită  se  bazează  pe  datele  culese  prin  instrumentele  de  cercetare  calitativă:  24  de  

interviuri  complexe  semi-­‐structurate  și  două  grupuri  planificate  de  discuţții,  unul  cu  femei  rome  și  

nerome  și  unul  cu  angajaţți/te  în  instituţțiile  publice  sau  private  care  gestionează  cazuri  de  violenţță  

domestică.   În   fapt,   cercetarea   de   teren   s-­‐a   desfășurat   în   perioada   iunie   –   august   2015   în  

municipiul  Giurgiu,  când  am  petrecut  14  zile  luând  inteviuri  sau  având  discuţții  și  întâlniri  informale  

cu   femeile   victime   ale   violenţței   partenerului   sau   martore   ale   violenţței   de   cuplu.   Pentru   a  

întâmpina  varietatea  răspunsurilor  și  pentru  a  descoperi  aspecte  ale  felului  în  care  se  comunică  și  

se  înţțelege  violenţța  asupra  femeilor,  am  folosit:    

¥   -­‐   două  grupuri  planificate  de  discuţții,  cu  femei  rome  și  nerome  care  locuiesc  în  același  

cartier,  cu  funcţționarele  din  cadrul  serviciului  de  asistenţță  socială  din  Giurgiu  (direcţția  care  

deservește  tot  judeţțul)  

¥   -­‐   12  interviuri  cu  femei  rome,  victime  ale  violenţței  de  gen;  

¥   -­‐   12  interviuri  cu  femei  nerome,  victime  ale  violenţței  de  gen;  

¥   -­‐   6  interviuri  cu  funcţționari  publici  și  asistenţți  sociali.    

Am   folosit   un   chestionar   ca   bază   a   interviurilor,   însă   am   lăsat   să   curgă   liber   discuţția,   punând  

întrebări  punctuale.  Am  apelat  la  metoda  povestirii  vieţții  pentru  a  da  posibilitatea  intervievatei  să-­‐

și   exprime   propriile   păreri,   dar   și   să   povestească   fapte   fără   o   analiză   prealabilă   sau   un   filtru  

emoţțional.   În   cadrul   interviurilor  am  urmărit   câteva   idei   structurale,   revenind  deseori   la  aceeași  

întrebare  ca  strategie  metodologică.  Chestionarele  folosite  sunt  anexate  la  finalul  raportului.    

                                                           

 

11    

Spre   deosebire   de   proiectul   Phenja:   violenţța   nu   are   culoare,   am   decis   restrângerea   spectrului  

violenţței  împotriva  femeilor  la  violenţța  între  parteneri.8  Fără  să  exclud  chestionarea  altor  forme  de  

violenţță  asupra  femeilor,  am  delimitat  întrebările  șablon  pentru  o  mai  bună  structurare  și  putere  

de   comparaţție,   însă   am   consemnat   ori   de   câte   ori   au   apărut   în   discuţție   alte   forme   de   violenţță  

precum   violul,   violul  marital,   hărţțuirea   stradală,   hărţțuirea   sexuală,   hărţțuirea   la   locul   de  muncă,  

conștientizată  sau  nu  de  către   intervievate  sau   intervievaţți.  Astfel,   întrebările  s-­‐au  concentrat  pe  

violenţța  suferită  de  femei  și  fete,  în  special  din  partea  partenerului,  manifestată  ca  violenţță  fizică,  

emoţțională,   psihologică   sau   economică.   Rezultatele   finale   includ   analiza   și   a   altor   forme   de  

violenţță  împotriva  femeilor,  așa  cum  transpar  ele  din  interviuri  și  conversaţții.    

În  aceeași  ordine  de  idei,  pentru  primul  grup  ţțintă  al  femeilor  victime  ale  violenţței  dintre  parteneri  

am  determinat  două  variabile  dependente:  etnia  și  starea  formală  sau  informală  a  parteneriatului  

(dacă   femeia   e   separată   sau   nu   de   partenerul   violent)9.   În   primul   rând,   pentru   criteriul   etnic   al  

femeilor   victime   ale   violenţței   am   luat   în   considerare   distincţția   generalizantă   „femei   rome”   și  

„femei  nerome”,  cu  avantajele  și  dezavantajele  ei.  Pe  de  o  parte,  studiul  apelează  la  o  cunoaștere  

a   ceea   ce   este   identitatea   romă   care   poate   fi   evazivă,   omogenizând   distincţțiile   dintre   diferitele  

grupuri   de   romi   sau   ascunzând   stigma   rasistă   care   ar   apărea   în   cazul   denominaţției   „ţțigan”10.  

                                                                                                                     

8  Violenţța  de  gen  este  violenţța  împotriva  femeilor  și  fetelor  și  se  manifestă  sub  diverse  forme  în  societate,  fie  ca  violenţță   în   cadrul   familiei   (înţțeleasă   de   legislaţția   românească   limitativ,   dar   care   nu   include   explicit   violul  marital),   violenţță   între   parteneri,   viol,   hărţțuire   stradală,   hărţțuire   sexuală.   Violenţța   domestică   este   o   specie   a  violenţței  de  gen  și  se  referă  la  „toate  actele  de  violenţță  apărute  într-­‐o  relaţție  de  tip  familial  între  rude  de  sânge,  rude   prin   alianţță,   soţți   sau   concubini”   (Dragomir   și   Miroiu,   2002).   Violenţța   dintre   parteneri   privește   strict  violenţța   dintre   două   persoane   care   se   află   într-­‐o   relaţție   conugală,   formală   sau   nu,   prezentă   sau   trecută.   Cu  predilecţție   acest   tip   de   violenţță   se  manifestă   prin   violenţța   exercitată   de   bărbat   asupra  partenerei   sale,   având  diverse  valenţțe:  abuz  fizic,  sexual,  psihologic,  emoţțional,  economic.  Important  de  subliniat  este  că  violenţța  dintre  parteneri,  ca  și  mai   larg  violenţța  domestică,  sunt   forme  de  violenţță  prezente   în  societate,  pe  care  societatea   le  legitimează   sau   le   condamnă   prin   existenţța   sau   inexistenţța   mecanismelor   de   reglementare   formale:   politici,  legislaţție,  norme  punitive,  și  prin  intervenţția  informală.    9   Folosesc   în   raportul   de   faţță   termenul   „partener”   referindu-­‐mă   la   soţțul,   concubinul   sau   iubitul   femeii,  considerând  un  concept  larg  care  nu  implică  decât  în  mod  particular  legalizarea  relaţției  sub  forma  căsătoriei  sau  a  concubinajului  formal.    10   Vezi   clarificări   terminologice   ,,rom”   vs.   ,,ţțigan”   în   Woodcock   (2007,   2008),   Matras   (2004).   ,,Rom”   este   un  termen   endonim,   existent   în   limba   romani,   care   reflectă   o   numire   aleasă   de   cei   care   se   auto-­‐identifică   ca  aparţținând   etniei   rome;   este   declarat   oficial   prima   dată   de   World   Romani   Congress   în   Londra   1971   drept  termenul   corect   politic   pentru   desemnarea   etniei.   ,,ŢȚigan”   este   un   termen   exonim,   denumire   impusă   din  exteriorul  etniei,  neexistând  echivalent  în  limba  romani;  cuvântul  vine  din  greacă  (,,a-­‐tingainoi”)  și  înseamnă  ,,de    

                                                           

 

12    

Totuși,   de   câte  ori   intervievaţții   au   folosit   termenii   indistinct   sau   făcând  o   remarcă   suplimentară  

când  îi  folosesc,  am  optat  pentru  redarea  în  text  a  termenilor  peiorativi  derivaţți  din  „ţțigan”  pentru  

expunerea   contextului   și   evaluarea   atitudinilor   rasiste   ca   forme   suplimentare   de   violenţță  

împotriva  femeilor.  Pe  de  altă  parte,  distincţția  „femei  rome”  –  „femei  nerome”  are  avantajul  de  a  

simplifica  și  angaja  persoana   intervievată   în  spaţțiul  diferenţței   identitare  care  presupune  reflecţția  

sau   nu   asupra   stereotipurilor   și   prejudecăţților.   În  mod   specific,   am   preferat   formularea   „femei  

nerome”  în  loc  de  „femei  românce”,  care  ar  susţține  rasismul  implicit  al  termenului  —  prejudecata  

că  femeile  rome  nu  ar  fi  românce.  De  asemenea,  nu  am  folosit  nici  formularea  „femei  majoritare”  

care  ar  face  abstracţție  de  diversitatea  etnică  a  femeilor  care  nu  sunt  rome  —  aș  exclude  faptul  că  

intervievez   femei   care  pot   fi   unguroaice,   tătăroaice  etc.   sau,   și  mai  problematic,   în   cercetare  aș  

asuma   că   orice   femeie   care   nu   e   romă   e,   automat,   majoritară,   prin   urmare   are   o   perspectivă  

majoritară.  După  cum  vom  vedea,   faptul  că   femeile  nerome   își  atribuie  o  perspectivă  majoritară  

devine   relevant   pe   parcursul   expunerii   cercetării,   dar   nu   am   asumat   această   identitate   în  

metodologia  de  cercetare.  În  al  doilea  rând,  am  analizat  statutul  relaţției  pe  care  femeia  victimă  a  

violenţței  o  are  cu  partenerul/soţțul  violent  în  cele  două  ipostaze,  dacă  este  separată  sau  dacă  este  

încă   implicată   în   relaţția   respectivă,   fiind   vorba   de   o   separare   secvenţțială,   parţțială   sau   absentă.  

Analizând  relaţția  dintre  parteneri,  relaţție  formalizată  sau  nu,  am  urmărit  să  identific  în  ce  măsură  

femeile  pot  vorbi   cu  persoane   terţțe  despre   situaţția   conflictuală   în   timpul   relaţției   violente,   cât   și  

felul   în   care   vorbesc   despre   violenţța   suferită   după   ce   relaţția   încetează.   Totodată,   am   fost  

interesată   de   felul   în   care   explică   femeile   care   au   trăit   experienţța   violenţței   situaţția   altor   femei,  

aflate   într-­‐o   relaţție   partenerială   abuzivă.   Pentru   analiza   violenţței   dintre   parteneri   în   grupele  

stabilite,   am   luat   în   considerare   și   alte   variabile   independente:   vârsta,   statutul   social   și   starea  

materială   comunicate   de   intervievate,   dacă   au   sau   nu   copii   și   ce   vârste   au   copiii,   experienţța  

migraţției,  locul  în  care  trăiesc  (oraș  de  graniţță,  mediul  urban/rural,  cartier,  comunitate).    

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 

neatins”;   în   limba  română,  deși   folosit   în  mod  special   ca  o  categorie  socială,   înţțelesul   rasist  al   termenului  este  cimentat  odată  cu  construcţția  statului  naţțional  român  și  a  identităţții  naţționale  românești.    

                                                           

 

13    

Am   identificat   al   doilea   grup   ţțintă   drept   persoanele   care,   conform   fișei   postului   din   instituţția  

publică  sau  a  propriei  declaraţții  referitoare  la  serviciile  pe  care  le  prestează,  intră  în  contact  direct  

cu   victime   ale   violenţței   domestice.   Astfel,   am   apelat   la   instituţțiile   de   protecţție   socială,   poliţție,  

sistem  de  sănătate  atât  de  la  nivel  local,  primărie,  cât  și  la  nivel  regional.  În  diversele  întâlniri  am  

reușit  cartografierea  sistemului  de  protecţție  socială  și  a  situaţțiilor  în  care  angajaţții  acestor  instituţții  

intră  în  contact  cu  victimele  violenţței  împotriva  femeilor.  Din  partea  serviciului  de  sănătate  publică  

există  normative   care  obligă   angajaţții   (doctori/iţțe,   asistenţți/te  medicali/e)   să   intre   în   contact   cu  

serviciul  de  asistenţță  socială  și  să  ceară  sprijinul  profesioniștilor  asistenţți  sociali  și  psihologi.  Poliţția  

de   proximitate,   aflată   în   subordinea   poliţției   municipale,   prin   agenţții   săi,   este   fie   informată,   fie  

trebuie  să   se  sesizeze  din  oficiu   în  cazurile  de  violenţță   în   familie.  După  cum  vom  vedea,   în   lipsa  

unei  înţțelegeri  adecvate  a  normelor  de  procedură  și  a  legislaţției,  cât  și  a  deficienţțelor  legistative,  

nu   există   niciun   caz   de   „sesizare   din   oficiu”.   De   asemenea,   există   servicii   private,   asociaţții   non-­‐

guvernamentale  sau  servicii  ale  bisericii,  oferite  victimelor  violenţței  domestice,  iar  persoanele  care  

oferă  aceste  servicii  au  fost  cuprinse  în  grupul  ţțintă  doi.    

Astfel  circumscrisă,  tema  violenţței  din  partea  partenerului  și  definirea  grupurilor  ţțintă  –  ipotezele  

de   la   care   am  plecat   –     privesc,   în  primul   rând,   violenţța   suferită  de   femeile   rome   și   nerome,   în  

funcţție   de   cât   de   mult   se   destăinuie/vorbesc   cu   terţțe   persoane   din   familie,   reţțea   de  

cunoștinţțe/persoane  din  cartier  sau  cu  autorităţțile  publice.  Am  urmărit  să  verific  presupoziţțiile  că  

femeile  rome  nu  discută  de  experienţțele  violenţței,  de  teamă  ca  situaţția  lor  să  nu  se  agraveze  și  că  

femeile   nerome   apelează   la   terţțe   persoane   sau   autorităţți,   având   o   mai   mare   încredere   în  

intervenţția   lor   în   soluţționarea  problemei   în  acest   fel.   În  al  doilea   rând,  am  evaluat   în  ce  măsură  

dezvăluirea  stării  de  violenţță  din  partea  partenerului  faţță  de  terţțe  persoane  din  familie,  reţțea  de  

cunoștinţțe/persoane   din   cartier   sau   faţță   de   autorităţțile   publice   crește   sau   scade   șansele   ca  

femeile,   rome   și   nerome,   să   iasă   din   situaţția   de   violenţță.   În   al   treilea   rând,   am   chestionat  

autorităţțile   publice   și   am   analizat   măsura   în   care   personalul   este   informat   despre   violenţța  

domestică.  În  mod  specific,    cu  cât  sunt  mai  informate  persoanele  care  lucrează  pentru  prevenirea  

și   combaterea   violenţței   în   familie,   cu   atât   mai   mult   pot   să   ofere   sprijin   instituţțional   femeilor  

victime.  

                                                           

 

14    

Datele   culese   din   teren   au   urmărit   să   evidenţțieze,   pe   de   o   parte,   percepţția   la   nivel   personal   a  

victimelor   sau  a  martorilor   faţță  de  violenţța   împotriva   femeilor,   iar  pe  de  altă  parte   felul   în   care  

personalul   din   instituţțiile   publice   înregistrează   sau   nu,   acţționează   sau   reacţționează   la   diferitele  

forme  de   violenţță   împotriva   femeilor.   Am  urmărit   prin   cercetarea   etnografică   să   surprind   acele  

aspecte   ale   intersecţționalităţții   dimensiunii   de   gen   și   a   identităţții   etnice,   speficificând   mereu  

introducerea  altor  variabile.    

Faţță  de  datele  culese  cu  metode  cantitative,  cercetarea  calitativă  are  avantajul  că  revelează  pluri-­‐

dimensiunea  violenţței  împotriva  femeilor,  ilustrând  felul  în  care  violenţța  afectează  toate  aspectele  

vieţții,   deopotrivă   arată   și   alţți   factori,   nebănuiţți   iniţțial,   care   apar   ca   determinanţți   și   influenţțează  

felul   în  care   femeile  percep  și   reacţționează   la  violenţța  suferită.  Acești   factori  modifică  mediul   în  

care   femeile   trăiesc  și   în  care  sunt  supuse  violenţței   specifice  de  gen,   iar  pentru  analiza  violenţței  

împotriva   femeilor   sunt   importanţți   în   a   indica   și   limitele   cercetării.   Dezavantajul   cercetării  

calitative  este  că  nu  poate  să  se  constituie  într-­‐o  realitate  aplicabilă  oricărui  alt  loc  sau  moment,  ci  

prezintă  contextul  violenţței  împotriva  femeilor  punând  accentul  pe  intersecţția  dintre  răspunsuri  și  

indicând   locurile   unde   răspunsurile   sunt   divergente,   cu   scopul   de   a   înţțelege   asemănările   și  

deosebirile   dintre   opiniile   și   realităţțile   în   care   trăiesc   persoanele   intervievate.   Totodată,   datele  

obţținute  sunt  analizate  în  cadrul  dat  de  legislaţția  și  politicile  adresate  violenţței  împotriva  femeilor,  

a   altor   cercetări   efectuate   și   a   diferitelor   programe   desfășurate   de   societatea   civilă   sau   de   alţți  

actori  non-­‐guvernamentali.  Mai  mult,  pentru  o  analiză  temeinică  am  obiectivat  coordonatele  care  

privesc   circumstanţțele   cercetării,   inclusiv   identitatea   percepută   a   cercetătoarei,   care   asumă   o  

anumită  perspectivă  a  posibilităţților  de  răspuns  din  partea  interlocutorilor.    

Ipoteza  centrală  problematizează  felul  în  care  violenţța  domestică  și,  în  special,  violenţța  din  partea  

partenerului,  este  distribuită   în  funcţție  de  etnie,  evaluând  faptele  de  violenţță   împotriva  femeilor  

rome   și   nerome.   Interepretarea   cercetării   va   ilustra   felul   cum   violenţța   de   gen   este   răspândită  

uniform  între  femeile  rome  și  nerome  într-­‐o  societate  unde  etnicitatea  este  mixtă.  Pe  de  o  parte,  

toate   femeile   rome   și   nerome   intervievate   sunt   conștiente   de   existenţța   fenomenului   violenţței  

domestice,   fie   că   îl   trăiseră   ele   însele,   fie   că   auziseră   sau   fuseseră  martore   la   fapte   de   violenţță  

împotriva  femeilor.  Pe  de  altă  parte,  reprezentanţții   instituţțiilor  susţțin  că  nu  există  diferenţțe  între  

                                                           

 

15    

femei  rome  și  nerome  din  punctul  de  vedere  al  înregistrării  datelor,  deși,  cum  voi  arăta,  nu  există  

date   colectate   despre   violenţța   domestică   și,   cu   atât   mai   puţțin,   specificarea   etniei.   Mai   mult,  

părerile   personale   ale   funcţționarilor   publici   întăresc   faptul   că   serviciile   publice   tratează   femeile  

victime   indiferent   de   etnia   lor.   Formularea   concluziilor   va   evidenţția   felul   cum   reușesc   serviciile  

publice  să  adopte  anumite  atitudini  și  care  sunt  consecinţțele  lor.  

Urmărind   liniile   generale   ale   proiectului   Phenja:   violenţța   nu   are   culoare,   una   dintre   ţțintele  

cercetării  a  fost  să  observ  în  ce  măsură  femeile  se  raportează  unele  la  altele  în  funcţție  de  violenţța  

trăită,   de   etnie,   de   clasă   socială.   Am   încercat   să   descopăr   prin   interviuri   care   este   percepţția  

femeilor  despre  ele  însele  ca  femei  în  societate  și  cum  se  contruiște  imaginea  despre  alte  femei  în  

funcţție   de   identitatea   lor   etnică,   de   clasă,   asumată   sau   nu.   Astfel,   mi-­‐am   propus   să   examinez  

măsura   în   care   și   în   cel   fel   solidaritatea   devine   un   liant   între   femei   faţță   de   violenţța   suferită   de  

femei  din  partea  partenerilor.    

Interviurile   s-­‐au  bazat   pe   întrebările  menţționate   în   chestionare   (Anexele   I   și   II).   Pentru   a   păstra  

anonimatul  persoanelor  intervievate  din  grupul  ţțintă  1,  am  urmărit  codificarea:  W.x.  –  femeie  ne-­‐

romă,  W.q.   –   femeie   romă  după  autoidentificare,   adăugând  vârsta   intervievatei.  Numele   redate  

sunt  fictive  și  folosesc  la  personalizarea  femeilor  intervievate  și  la  păstrarea  identitatăţții  lor  atunci  

când   preiau,   în   mai   multe   locuri,   declaraţțiile   acestora.   Întrucât   nu   toate   interviurile   au   fost  

înregistrate,  majoritatea  fiind  cuprinse  în  note  de  teren,  citarea  este  doar  uneori  verbatim.  

 

                                                           

 

16    

 

 

2. VIOLENŢȚA  ÎMPOTRIVA  FEMEILOR:  O  ENIGMĂ  LA  FIRUL  IERBII  

Violenţța   asupra   femeilor   este   o   temă   abordată   la   nivel   politic   prin   diversele   convenţții  

internaţționale  la  care  România  este  semnatară  –  Convenţția  pentru  eliminarea  tuturor  formelor  de  

discriminare   împotriva   femeilor   (CEDAW,   1993),11   Platforma   de   Acţțiune   de   la   Beijing   (Beijing  

Platform   for   Action,   1995),12   Convenţția   de   la   Istanbul13   –   și   prin   implementarea   legislaţției  

domestice  aferente,14  dar  rămâne  în  spaţțiul  public  românesc  puţțin  conștientizată.        

În  mass-­‐media   și   prin   alte   canale   de   comunicare   sunt   popularizate   fapte   de   violenţță   împotriva  

femeilor   cum   ar   fi   violul   și   violenţța   domestică   cu   consecinţțe   fatale.   Chiar   și   așa,   rămâne  

nediscutată   violenţța   împotriva   femeilor   ca   violenţță   specifică   de   gen   care   ar   explica   cum   aceste  

tipuri   de   agresiune   sunt   generate  de  dezechilibrul   și   de   conflictul   social   structural.  Multe  dintre  

conceptele   folosite   în   studiile   despre   femei   și   în   analizele   feministe   pentru  descifrarea   violenţței  

împotriva   femeilor   sunt  puţțin   înţțelese   la  nivelul   limbajului   comun  și   în  comunicarea  cotidiană   în  

România.  Spre  deosebire  de  dezvoltarea,   în  ultimele  două  decade,  a   interesului   faţță  de  violenţța  

împotriva  femeilor  și  bogăţția  publicaţțiilor  academice15  și  de  populatizare  privitoare   la  temă,  cele  

mai  multe  nu  ajung  să  fie  traduse  în  limba  română,  iar  termenii  vehiculaţți  sunt  în  cel  mai  fericit  caz  

împrumutaţți   fără   consistenţța   dată   de   reflecţția   critică   și   fără   mediatizarea   necesară.   Mai   mult,  

                                                                                                                     

11   Textul   complet   al   Convenţției   poate   fi   accesat   în   engleză   la   URL:  http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/text/econvention.htm    12   Textul   complet   al   Declaraţției   și   platformei   de   acţțiune   poate   fi   accesat   la   URL:  http://www.un.org/womenwatch/daw/beijing/platform/    13   Convenţția  de   la   Istabul  prevede   angajamentul   statului   în   combaterea   violenţței   asupra   femeilor  prin  măsuri  legislative,  alocare  bugetară  și  politici  implementate  la  nivel  naţțional.  Convenţția  a  fost  ratificată  de  Parlamentul  Român  în  noiembrie  2015.    14  Vezi  nota  6  de  mai  sus.  15   Vezi   spre   exemplu   Violence   against   women:   An   International   and   Interdisciplinary   Journal   care   publică   din  1995  sau  Journal  of  Interpersonal  Violence.  O  succintă  prezentare  a  literaturii  despre  violenţța  împotriva  femeilor  din  perspectivă   istorică  o  face  Htun  și  Weldon  (2012),   iar  Alhabib  et  al.  (2010)  structurează  și   interpretează  o  bază  de  date  la  nivel  mondial  a  publicaţțiilor  în  limba  engleză  despre  violenţța  domestică.    

                                                           

 

17    

metodologia  de  cercetare   feministă  despre  violenţța   împotriva   femeilor   (Olesen  2011,  Skinner  et  

al.   2013,   Hesse-­‐Biber   2013)   —   care   presupune   asumarea   unei   înţțelegeri   politice   a   violenţței  

împotriva  femeilor  și  urmărirea  cu  metode  adecvate  de  cercetare  calitativă  a  fenomenului  –  este  

neasumată  în  spaţțiul  românesc,  chiar  atunci  când  sunt  făcute  studii  asupra  violenţței  de  gen.    

Desigur,   mediatizarea   și   problematizarea   în   spaţțiul   public   românesc   a   violenţței   politice   și  

structurale   împotriva  femeilor  nu  trebuie  să  urmărească  niște   linii  prestabilite,  un  patern  anume  

de   interpretare   a   fenomenului,   sau   de   acţțiune   în   prevenirea   și   combaterea   lui.   Prezenţța   unor  

studii,   dar   mai   ales   fervenţța   criticilor   faţță   de   nedezvoltarea   politicilor   românești   în   privinţța  

violenţței   împotriva   femeilor   arată   totuși   că   realitatea   socială   este   în   schimbare.   Eforturile  

activismului  pentru  drepturile  femeilor  și  lupta  împotriva  violenţței  de  gen  prin  mijloace  mediatice,  

civice  și  politice  duc  la  transformări  politice  și  legislative.  Faţță  de  limbajul  vehiculat  în  spaţțiul  public  

și  politic,   în  cercetarea  realizată  am  urmărit  evaluarea  nivelului  de  percepţție  al   femeilor,   fie  cele  

care  trăiesc  violenţța  partenerului,  fie  al  celor  martore,  și  cum  își  explică  ele  persistenţța  violenţței.    

În   secţțiunile   următoare   voi   încerca   să   surprind   felul   în   care   persistă   această   discrepanţță   între  

terminologia   despre   violenţța   de   gen   și   înţțelegerea   sau   conștientizarea   formelor   de   violenţță  

împotriva   femeilor   pe   care   termenii   le   exprimă.   Pe   de   o   parte,   observăm   vehicularea   în   spaţțiul  

public,  politic  sau  academic  a  unor  termeni  ca  mobbing,  bulling,  hărţțuire  stradală,  viol  marital  și  

absenţța   totală   a   lor   din   limbajul   femeilor   care   suferă   asemenea   abuzuri.   Pe   de   altă   parte,  

constatăm  că   femeile   înţțeleg   când   sunt   supuse  agresiunilor   tocmai  pentru   că   sunt   femei,  dar   în  

același  timp  nu  conștientizează  specificitatea  violenţței  suferite.    

 

PERCEPŢȚIA  FEMEILOR  FAŢȚĂ  DE  FORMELE  DE  VIOLENŢȚĂ  ÎMPOTRIVA  FEMEILOR  

Percepţția   generală   a   femeilor   supuse   violenţței   din   partea   partenerilor   se   limitează   de   cele  mai  

multe   ori   la   violenţța   fizică   sau   verbală,   care   nu   include   violenţța   sexuală.   Diverse   alte   forme   de  

violenţță   împotriva   femeilor   și   fetelor,   cum   ar   fi   violenţța   psihologică,   economică,   violenţța  

emoţțională  și  sexuală,  sunt  de  cele  mai  multe  ori  minimizate  când  nu  sunt  pur  și  simplu  ignorate.  

În   general,   violenţța   împotriva   copiilor   (fete   și   băieţți)   este   tolerată,   și   niciodată   percepută   în  

                                                           

 

18    

dimensiunea  de  gen  —  obligaţțiile  pe  care  le  au  fetele  diferit  de  băieţți,  constrângerile  la  care  sunt  

supuși  copiii  în  mod  diferit  dacă  sunt  băieţți  sau  fete.    

În  mod  specific,   în  timpul  discuţțiilor  cu  femeile  victime  ale  violenţței  partenerilor,  toate  vroiau  să  

precizeze  că  sunt  sau  au  fost  mult  mai  afectate  de  violenţța  verbală  decât  de  cea  fizică.  Fie  că  erau  

în  situaţția  în  care  le  trăiseră  pe  amândouă,  fie  suferiseră  doar  violenţță  verbală,  femeile  nu  definesc  

violenţța  verbală  a  partenerului  ca  violenţță  domestică,  ci  mai  degrabă  încearcă  să  arate  că  sunt  mai  

afectate   de   agresiunea   verbală:   „violenţța   verbală   e   mai   dureroasă”   (Violeta   q.   30   de   ani),   sau  

„prefer   o   palmă   decât   să   zică   cuvinte   urâte”   (Salomeea   q.   60   de   ani).   Totuși   femeile   cred   că  

violenţța  verbală  nu  s-­‐ar  încadra  exact  categoriei  de  violenţță  domestică.  Suferinţța  femeilor  faţță  de  

violenţța  verbală  se  explică  și  prin  faptul  că  nu  văd  nici  o  posibilitate  de  a  lua  vreo  măsură  împotriva  

ei.    

De  cele  mai  multe  ori,  intervievatele  echivalează  violenţța  împotriva  femeilor  cu  bătaia  primită  de  

femei  de   la  partener.   Implicaţțiile  pe  care   le  au  diversele   forme  de  violenţță,   felul   în  care   femeile  

suferă  sau  nu  de  pe  urma  abuzurilor  în  familia  biologică  sau  în  familia  nou  creată  intră  în  categorii  

diferite,  astfel  crescând  șansele  ca  una  sau  alta  dintre  forme  să  fie  acceptată  sau  tolerată:  „una  e  

să   dea   un   părinte,   alta   un   soţț”   (Olga   x.,   35   ani).   Totuși,   multe   dintre   femeile   intervievate   fac  

legătura  dintre  violenţța  suferită  în  familia  biologică,  din  partea  părinţților  și  în  special  de  la  tată,  cu  

ceea  ce  suferă  alături  de  partener.  Faptul  că  au  suferit  violenţța  din  partea  părinţților  sau  au   fost  

martore  la  violenţța  de  cuplu  —  atunci  când  tatăl  o  agresa  pe  mamă  —  le  predispune  pe  femei  să  

trăiască  violenţța  din  partea  partenerului.    

În  observarea  atitudinilor  femeilor  victime  ale  violenţței  faţță  de  alte  femei  care  trec  prin  situaţții  de  

violenţță,   ipoteza   iniţțială   a   fost   infirmată   de   cercetare.   Premisa   de   la   care   am   plecat   a   fost   că  

femeile   victime   ale   abuzurilor   nu   vor   fi   cele   care   să   condamne   ale   femei   victime,   însă   în   urma  

interviurilor  situaţția  s-­‐a  dovedit  contrară  așteptărilor.  Una  dintre  femeile  care  suferise  mai  multe  

episoade   de   violenţță   din   partea   partenerului   dezprobă   pedeapsa   primită   de   soţțul   ei   care   a  

întreţținut  relaţții  sexuale  cu  o  minoră,  explicând  acuzator  atitudinea  fetei:  „Ei,  n-­‐a  vrut!  [Ea]  era  pe  

interes.  L-­‐a  pârât  că  a  violat-­‐o,  ca  să-­‐l  strângă  cu  ușa...  [și  el]  a  luat  pușcărie  pe  degeaba,  doi  ani.  

Vezi  tu,  ea  avea  13  ani  și  [el]  a  intrat  la  minore.”  (Iustina  x.  30  ani)    

                                                           

 

19    

O  altă  femeie  explică  situaţția  fiului  ei,  aflat  în  străinătate,  care  a  scăpat  de  o  condamnare  de  viol  și  

corupere  de  minore:    

„Ea  era  așa  mereu  cu  ţțâţțele,  să  le  vadă,  și  se  ţținea  după  el.  Iar  prietenii  lui  îi  

spuneau:  uite-­‐o  mă  pe  asta  ce  bună  e,  ce  bulane  are.  Nu  fi  fraier...  Și  normal,  

că   el   e   bărbat.   Ce,   e   orb?   Păi,   nu!...   Dup-­‐aia   a   împins-­‐o   mă-­‐sa   să   facă  

plângere  să  zică  că  e  viol.  Că  ea  era  minoră.  Dar  fata  a  recunoscut  după  și  și-­‐

a  retras  plângerea.”  (Ileana  q.  60  ani)  

Din  interviuri  reiese  că  femeile  victime  ale  violenţței  se  raportează  diferit  la  violenţța  suferită  de  alte  

femei.  Uneori  vor  fi  solidare  cu  femeile  care  suferă  violenţța  din  partea  bărbaţților,  mai  ales  când  e  

vorba   de   violenţță   fizică.   Alteori,   când   e   vorba   de   violenţță   sexuală,   vor   lua  mai   degrabă   partea  

bărbaţților.   Mai   mult,   când   alţți   parametri   intră   în   ecuaţție,   cum   ar   fi   relaţția   mamă-­‐fiu,   starea  

materială  a   familiei,   statutul   social   sau   interesele  mai   largi   ale   comunităţții,   femeile   tind   să  nege  

sau  să  minimizeze  abuzul  și  violenţța  exercitate  de  bărbaţți.    

În  general,  indiferent  de  cadrul  familial,  sau  discutând  public  situaţția  de  violenţță  pe  care  o  suferă  

sau   a   suferit-­‐o   o   femeie,   tendinţța   intervievatelor   este   mai   degrabă   de   a   atribui   o   vină   femeii  

victime.  

 

„AM  GREȘIT!...”   INTERNALIZAREA  VINEI   ȘI   CONDAMNAREA  PUBLICĂ  A  VIOLENŢȚEI   ÎMPOTRIVA  

FEMEILOR      

Vina   este   asumată   cu   totul   de   femei,   printr-­‐un  mecanism  de   auto-­‐învinuire:   „am   greșit”   devine  

modul   în   care   se   justifică   faptul   că   a   purtat   o   fustă   prea   scurtă,   că   s-­‐a   dus   la   o   întâlnire   cu   un  

bărbat,   că   a   fost   de   acord   cu   întreţținerea   unei   relaţții   sexuale   sau   cu   decizia   părinţților   de   a   se  

căsători  la  o  vârstă  la  care  nu  are  vârsta  psihologică  sau  legală  să  consimtă  actul  sexual  (13  sau  14  

ani).   Interviurile   dezvăluie   cum   femeile   suferă  multiple   forme   de   violenţță   și   violenţță   sexuală   în  

mod  particular.  Printre  aceastea,  cele  mai  întâlnite  forme  de  violenţță  pe  care  femeile  nu  le  percep  

ca   fiind   forme   de   violenţță   sunt:   violul,   violul   marital,   hărţțuirea   sexuală,   hărţțuirea   stradală,  

                                                           

 

20    

mobbing-­‐ul.   Deși   nu   sunt   exprimate   în   acești   termeni,   toate   aceste   forme   de   violenţță   apar   în  

discuţțiile  purtate  cu  femeile.    

Spre  exemplu,  majoritatea  femeilor  au  povestit  momente  în  care  partenerul/soţțul  „își  face  treaba  

de   bărbat”   fără   ca   ea   să   dorească   în   vreun   fel   relaţția   sexuală,   din   diverse   motive   (neplăcere  

sexuală,  probleme  de  sănătate,  lipsa  unui  suport  emoţțional  etc.).  Violul  nu  este  conștientizat  sau  

judecat  ca  atare,  mai  ales  dacă  agresorul  devine  ulterior  soţțul  sau  partenerul  „oficial”  al  victimei.  

Cum   voi   arăta   mai   încolo,16   violul   conjugal   este   cea   mai   străină   formă   de   violenţță   împotriva  

femeilor,  atât   în  spaţțiul  public  cât   și  privat.  Toate   intervievatele  au  spus  că  nici  nu  s-­‐ar  gândi  că  

actul   sexual   neconsimţțit   cu   partenerul   ei   poate   fi   reclamat   ca   violenţță.   Sandra   povestește  

experienţța  ei  de  violenţță  suferită  în  partea  partenerului,  o  istorie  de  violenţță  constantă,  agravată  

de-­‐a  lungul  celor  10  ani  de  cuplu,  detaliind  chiar  începutul  relaţției  cu  cel  care  avea  să  îi  devină  soţț  

și  tatăl  copiilor  ei:  

„Înainte  de  bac  cu  două  săptămâni  am  fugit  cu  el.  Mă  curta  de  ceva  vreme,  dar  

eu   făceam  mișto   de   el.   (Și   atunci)  m-­‐a   dus   acasă   la  maică-­‐sa   și   s-­‐a   culcat   cu  

mine.  Imediat.  Asta  urmărea.  Pe  mine  m-­‐a  bufnit  plânsul,  de  cum  mă  simţțeam,  

de  durere.  Atunci  el  a  început  să  mă  bată  și  mi-­‐a  zis  ‘Să  vezi,  îţți  dau  un  omor  de  

n-­‐o   să-­‐l  uiţți   toată  viaţța’.   Și   așa  a   fost,  a  avut  dreptate,  uite,  omorul  de  mi   l-­‐a  

dat,  nu  l-­‐am  uitat  nici  acum.”  (Sandra  q.  38  ani)  

La  întrebarea  mea  dacă  ea  crede  că  ceea  ce  i  s-­‐a  întâmplat  a  fost  un  viol,  a  rămas  pe  gânduri,  însă  

a  găsit  o  comparaţție  cu  o  altă  situaţție,  suferită  alături  de  partenerul  ei,  în  care  violenţța  sexuală  i  se  

părea  mai  explicită.  În  plus,  majoritatea  femeilor  intervievate,  rome  sau  nerome,  au  afirmat  faptul  

că   nu   au   existat   situaţții   în   care   ele   să   fi   iniţțiat   actul   sexual,   și   că   depinde   întru-­‐totul   de  dorinţța  

bărbatului,  ele  putând  uneori  să  refuze  contactul.    

                                                                                                                     

16  În  capitolul  despre  .....  voi  discuta  legea  violului  unde  iniţțial  a  fost  încadrat  violul  marital  atunci  când  a  fost  scris  în  codul  penal.  Ulterior,  legea  a  fost  modificată  fără  a  se  mai  consemna  starea  agravantă  a  relaţției  de  viol  faţță  de  soţție.    

                                                           

 

21    

Hărţțuirea  sexuală  în  cadrul  familiei,  în  cercul  de  cunoștinţțe  sau  în  cartier  este  de  cele  mai  multe  ori  

reglementată  de  normele   comune,  de   cele  mai  multe  ori   femeia   fiind   stigmatizată  pentru   că   se  

presupune  că  ea  tentează,  că  nu  se  conformează  exigenţțelor  vestimentare,  orare  sau  altor  cutume  

sau   i   se   pune   la   îndoială   virginitatea.   Începând   cu   propri   părinţți,   până   la   obișnuitele   cazuri   de  

hărţțuire   sexuală   dintre   vecini,   actele   de   intimidare,   opresiune   și   violenţță   fizică   reies   din   toate  

istoriile  mărturisite.  În  ceea  ce  privește  hărţțuirea  sexuală,  ea  este  privită  ca  o  cursă  căreia  femeile  

trebuie  să  îi  facă  faţță  în  permanenţță.  Realitatea  hărţțuirii  le  pune  în  defensivă,  fiind  mereu  alerte  la  

felul   în  care  comunică,  se   îmbracă,  stau   în  preajma  bărbaţților,   intră   în  vorbă  cu  bărbaţți.  Deseori  

hăţțuirea  sexuală  se  petrece  între  cunoscuţți,  între  vecini,  între  rude.    

„A  venit  vecinul  într-­‐o  seară  peste  mine.  Era  beat.  I-­‐am  spus,  du-­‐te,  omule,  că  ai  

nevastă.   Și   mi-­‐a   tras   un   pumn.   Degeaba.   Așa   sunt   bărbaţții,   văd   o   femeie  

singură,  încearcă.”  (Magda  x.  54  ani)  

În   cazul   hărţțuirii   stradale,   toate   femeile   s-­‐au   declarat   convinse   că   nu   există   nimic   care   poate   fi  

făcut.   Realitatea   în   care   socializează   femeile,   deopotrivă   rome   și   nerome,   le   obișnuiește   să  

tolereze  și  să  accepte  hărţțuirea  stradală  fără  măcar  să  își  pună  problema  că  există  norme  sociale  

care   reglementează,   favorizând,   această   practică   agresivă.   Una   dintre   femei,   funcţționară   în  

sistemul  public,  mi-­‐a  spus  că  toată  lumea  știe  că  nu  există  nici  o  posibilitate  de  a  reclama  așa  ceva.    

„Da,  mi  s-­‐a  întâmplat  de  atâtea  ori,  pe  stradă,  să  mă  fluiere,  să  zică  lucruri,  

ba   chiar   să   mă   atingă   aici,   aici...   pe   unele   părţți   ale   corpului.   Dar   cui   să  

reclami   și   ce?   Trebuie   să   aduci  martori,   să   dovedești   că   e   real   ce   spui,   iar  

poliţțistul  îţți  cere  să  depui  o  declaraţție,  să  completezi  o  reclamaţție,  tot  tu  să  

dovedești  cele  întâmplate...  Și  apoi,  ăla  care  a  făcut  asta  e  departe  dus.  Mai  

bine  te  lași  păgubașă.”  (Tania  x.  35  ani)  

Singura  violenţță  împotriva  femeilor  recunoscută  în  general  ca  problemă  este  violul.  Deși  situaţțiile  

în  care  prezumţția  existenţței  violului  nu  lipsesc,  fiind  cunoscute  cazuri  în  care  fete  de  12-­‐13  ani  trec  

prin  avort  sau  fete  care  ajung  pentru  un  timp  în  centrul  de  asistenţță  socială,  totuși  poliţția  nu  are  

înregistrate  cazuri  de  viol,  iar  mărturiile  din  partea  angajatelor  în  sistemul  de  protecţție  socială  sunt  

                                                           

 

22    

confuze   când   sunt   întrebate   dacă   știu   că   există   femei   sau   fete   victime   ale   violului.   Cele   mai  

comune   și   cunoscute   sunt   situaţțiile   în   care   o   femeie   e   „luată   cu   japca”   sau   în   care   „a   fost  

batjocorită”   de   mai   mulţți   bărbaţți,   adică   atunci   când   este   vorba   de   un   viol   în   grup.   Violul   ca  

agresiune  sexuală  explicită  este  puţțin  conștientizat,  motivele  variind.  Datorită  unei  conceptualizări  

ambigue   a   ceea   ce   înseamnă   puterea   de   decizie   a   femeii   faţță   de   actul   sexual,   singura   violenţță  

sexuală   conștientizată   și   denunţțată   de   societate,   comunitate   sau   familie   este   violul   la   care  

participă  un  grup  de  bărbaţți  și  când  femeia  este  bătută  tare,  încât  urmele  să  fie  vizibile.  În  general,  

violul  este  trecut  cu  vederea  de  societate  și  este  bagatelizat  de  autorităţți,  care  susţțin  că  deseori  

victimele   își   schimbă   declaraţțiile,   deci   nu   trebuie   luate   în   serios   „din   prima”.   În   cele  mai  multe  

cazuri,  victima  este  blamată  atât  de  autorităţți  cât  și  de  societate  în  ansamblu.    

Ca  și  în  cazul  violenţței  dintre  parteneri,  în  cazul  violenţței  de  altă  natură,  cum  ar  fi  violenţța  faţță  de  

mamă  sau  din  partea  părinţților,  violenţța  suferită  din  partea  terţților,  femeile  tind  să  își  asume  vina  

pentru  actul  de  violenţță.  Deși  de  cele  mai  multe  ori  femeile  victime  ale  violenţței  sunt  conștiente  

de  complexitatea  situaţției  și  dau  vina  pe  alcool,  lipsa  banilor  sau  a  educaţției,  totuși  asumarea  vinei  

la  nivel  personal  nu  a  lipsit  din  nici  unul  dintre  interviuri.    

În  puţține  cazuri,  atât  auto-­‐reflecţția,  cât  și  dezbaterea  în  spaţțiul  mai   larg  al  familiei  (biologice  sau  

politice)  sau  reţțelei  de  cunoștinţțe  și  prieteni  (comunitatea)  reușesc  să  facă  legătura  cu  instituţțiile  

statului,  cu  legislaţția  în  vigoare  sau  să  apeleze  la  serviciile  de  protecţție  și  reglementare  existente:  

adăposturi,  avocaţți,   judecători,  asistenţți  sociali,  poliţțiști,  personal  medical,  servicii  medico-­‐legale.  

Dacă  este  evident  faptul  că  la  nivel  individual  femeile  supuse  violenţței,  deși  informate,  preferă  să  

nu  apeleze  la  serviciile  disponibile,  la  nivelul  comunităţții  și  societăţții  analiza  cuprinde  alte  valori  și  

altă  metodologie.  Despre  atitudinea   instituţțiilor   statului,  prin  autorităţțile  centrale  sau   locale,  voi  

discuta  în  secţțiunea  cinci.    

Concludent,   înţțelegerea   violenţței   împotriva   femeilor   capătă   întâi   dimensiunea   simbolică   a  

internalizării   rolului   de   gen   care   ar   presupune   tolerarea   violenţței   exercitate   asupra   propriei  

persoane,   și   apoi   felul   în   care,   la   nivelul   familiei   și   societăţții,   sunt   dezbătute   și   reglementate  

înţțelegerea  a  ceea  ce  înseamnă  și  cum  se  combate  violenţța  faţță  de  femei.  Femeile  nu  decid  dacă  

să  fie  agresate  și  nici  gradul  de  vinovăţție  pe  care  trebuie  să-­‐l  resimtă.  Cutumele  sociale  variază,  dar  

                                                           

 

23    

în   funcţție   de   un   complex   de   factori   sociali,   psihologici,   culturali   și   personali,   femeia   victimă   a  

violenţței   partenerului   internalizează   vina   ca   participantă   la   actul   de   violenţță   (Beck   et   al.   2011,  

Lawrence  și  Taft  2013,  Ramon  2015).  

 

LIMITELE  MATERIALE  ȘI  SIMBOLICE  PENTRU  FEMEILE  SUPUSE  VIOLENŢȚEI  PARTENERULUI  

Toate  femeile  participante  la  discuţțiile  planificate  de  grup  trăiseră  experienţța  violenţței  domestice  

în  mod  direct,   iar  unele  sunt  martore  directe   la  violenţța  domestică  dintre  părinţți,   rude,  prieteni.  

Aici   și   în   timpul   interviurilor,   cele   mai   întâlnite   afirmaţții   ale   femeilor   victime   ale   violenţței  

domestice  sunt:  „ce  va  spune  lumea?”  și  „unde  să  mă  duc?”.  Pornind  de  la  aceste  două  întrebări  

retorice  ale  femeilor,  voi  analiza  cele  două  axe  determinante  în  viaţța  femeilor  care  ajung  victime  

ale  violenţței:  moral-­‐politică  și  economică.    

În   analiza   făcută   în   municipiul   Giurgiu   violenţța   împotriva   femeilor   este   percepută   ca   o  

subcategorie  a  violenţței  în  general  și  nu  este  sancţționată  în  mod  specific  nici  de  autorităţți,  nici  de  

comunitate,   indiferent  de  cum  este  definită  ea.  Unele   femei  caută  suportul   familiei,  altele  nu,  și  

niciuna  dintre  respondente  nu  a  apelat  la  sprijinul  autorităţților.  Familia  și  comunitatea  au  cea  mai  

mare   cădere   în   a   reglementa,   sprijini   sau   condamna   o   relaţție   violentă   dintre   parteneri.   Familia  

extinsă,   biologică   sau   politică,   acţționează   atât   ca   opresor   –   încurajând   femeia   să   accepte   și   să  

tolereze  violenţța  sub  diverse  motive,  cât  și  ca  salvator  —  oferindu-­‐i  sprijin  de  urgenţță,  încercând  

diverse  metode  de  negociere  cu  sau   fără  coerciţție   faţță  de  partenerul  agresiv.  Astfel,   în  cele  mai  

multe  cazuri,  femeile  agresate  de  parteneri  se  luptă  nu  numai  cu  situaţția  dificilă  din  cadrul  familial,  

ci   și   cu   ceea   ce   consideră   ele   sau   explicit   li   se   arată   de   către   familie   sau   cercul   mai   larg   al  

comunităţții  ca  fiind  just.  Constrângerile  familiei  sunt  atât  de  mari  încât  femeile,  aflate  într-­‐o  stare  

de  violenţță  acerbă  și  constantă,  nu  reușesc  să  confrunte  normele  sociale  care  impun  conservarea  

familiei  (în  sensul  de  familie  normativă)  indiferent  de  siguranţța  fizică,  materială,  psihică  a  femeii.    

Încercând   să   răspundă   la   întrebarea   mea   referitoare   la   ruperea   relaţției,   cum   s-­‐a   petrecut  

separarea  și  de  ce   la  un  moment  dat  și  nu   în  altul,  una  dintre   intervievate   răspunde:  „Voiam  să  

scap  de  el,  dar  mă  ţțineau  părinţții  mei.  [Nu  știam]  cum  să  scap  de  el,  dar  să  nu  îmi  fac  familia  de  

                                                           

 

24    

râs”   (Sandra   q.   38   ani).   Altă   femeie   spune   că   simte   o   rușine   faţță   de   copii   să   „își   lase”  

partenerul/soţțul  bătăuș,  adică  să  se  separe,  chiar  atunci  când  ar  avea  posibilitatea  materială  să  o  

facă  –  ar  avea  unde  să  locuiască  și  din  ce  să  se  întreţțină:  „Vă  spun  cu  credinţță  în  Dumnezeu  că  de  

rușinea  copiilor  nu-­‐l  las,  că  l-­‐aș  lăsa.”  (Salomeea  q.  60  ani)  

Familia   biologică   și   cea   politică17   sunt   actorii   principali   în   negocierea   agresiunii   bărbaţților.   Dacă  

violenţța   fizică   asupra   copiilor,   fete   sau   băieţți,   este   neabordată   atunci   când   se   discută   violenţța  

domestică,  violenţța  faţță  de  femei  este  deseori  vizibilă  și  reglementată  de  familie,  în  comunitate  și  

în  societate,  în  funcţție  de  identitatea  asumată  a  femeii  sau  de  apartenenţța  ei  la  un  grup.  Este  de  

remarcat  faptul  că  femeile  supuse  violenţței  partenerului  și  care  apelează  sau  nu  la  medierea  altora  

își  chestionează  apartenenţța  la  un  grup  social  (clasă  socială,  grup  etnic)  și  felul  în  care  sunt  stabilite  

normele   sociale.   Astfel,   în   urma   interviurilor   cu   femei   rome   și   femei   nerome,   o   distincţție   clară  

apare   în   funcţție  de  felul   în  care   femeile  discută   între  ele,   în  cadrul   familiei  extinse  sau   în  spaţțiul  

public,  despre  situaţția  abuzivă  trăită.    

În  al  doilea  rând,  starea  materială  și  în  special  locuinţța  este  un  factor  determinant  în  încarcerarea  

femeilor  în  situaţțiile  de  violenţță  în  familie.  Cele  mai  multe  femei  mi-­‐au  explicat  că  nu  aveau  unde  

să   se   ducă,   considerând   asta   un  motiv   suficient   pentru   a   rămâne   în   casă   cu   partenerul   violent.  

Femeile  fug  sau  sunt  alungate  din  casă  de  către  partener,  iar  în  aceste  condiţții,  fie  se  refugiază  la  

părinţți,   la   rude,   sau  ajung   în  centre  pentru   femei  victime  ale  violenţței  domestice.  Totuși,   ieșirea  

din   casă  a   femeii   se  petrece   în   situaţții  de  criză,  după  un  anumit   timp  ea   revenind   în   casă   într-­‐o  

atmosferă  ca  cea  anterioară  conflictului.  Desigur,  nu  este  vorba  numai  de  locuinţța  ca  atare,  femeia  

fiind  deseori   dependentă  material   de  partener  pentru   că   fie  nu  are  propriul   serviciu,   fie   venitul  

propriu  este   gestionat  de  bărbat   sau  este   insuficient   subzistenţței.   În   fapt,   cele  mai  multe   femei  

intervievate,  indiferent  de  clasa  socială  și  chiar  dacă  lucrează,  se  găsesc  în  poziţția  de  a  nu  putea  fi  

independente  financiar  sau  să  își   întreţțină  și  copiii  care,  de  cele  mai  multe  ori  sunt  permanent  și  

doar  responsabilitatea  lor.    

                                                                                                                     

17  Vezi  nota  2.    

                                                           

 

25    

Totodată  există  și  femei  care  percep  că  situaţția  lor  este  mult  mai  complexă,  că  depinde  și  de  alţți  

factori   decât   „gura   lumii”   și   „locuinţța”.  Una  dintre   respondente,   când  am   întrebat-­‐o  de   ce  nu  a  

părăsit  mediul  violent  în  care  trăia,  suferind  o  traumă  foarte  mare,  mi-­‐a  spus  reflectând:  

„De  frică...  de  frică  de  necunoscut.  În  toată  căsnicia  mea  eu  am  stat  așa,  în  spatele  lui.  

Da,   mă   întrebam,   cât   o   să   mai   stau,   ce   o   să   mă   fac?   Poate   o   să   clachez   sau   o   să  

înnebunesc.  Cine  o  să  mă  ajute?  Copiii  mei  când  m-­‐or  vedea  așa,  că  n-­‐au  ce  să-­‐mi  facă,  

ce  o  să  facă?  (...)  Și  da,  vroiam  să  fac  pasul  să  scap  din  groaza  aia  de  acolo....  Nu.  Mă  

întorceam  și  mă  gândeam  că  poate  își  revine.”  (Magda  x.  54  ani)  

Tema  rușinii  și  a  vinovăţției  în  cazul  femeilor  supuse  violenţței  partenerului  intim  fac  subiectul  unei  

vaste  literaturi  interdisciplinare18  referitoare,  pe  de  o  parte,  la  legătura  dintre  abuzurile  suferite  de  

femeile  agresate  și  diverse  tipuri  de  suferinţțe  și  boli  psihice  dezvoltate  —  dependenţța  cronică  de  

partenerul  violent,  auto-­‐flagelarea  sau  auto-­‐mutilarea,  depresia  etc.  Pe  de  altă  parte,   specialiștii  

din  diverse  domenii19  arată  cum  violenţța  dintre  parteneri  este  expresia  unei  relaţții  de  putere  care  

se  stabilește  nu  numai  între  parteneri,  ci  și  în  mediul  social  în  care  partenerii  trăiesc,  respectiv  de  

către   familie,   în   comunitatea   de   vecini,   la   locul   de   muncă,   și   în   societate   în   ansamblul   ei.  

Comunitatea  sau  mediul  social  apropiat  este  cea  care  ajustează,  condamnă  sau  confirmă  relaţțiile  

de  putere,  atât  simbolic  cât  și  material.  În  consecinţță,  în  secţțiunea  următoare  voi  reflecta  la  felul  în  

care  femeile  victime  ale  violenţței  partenerului  își  definesc  propria  identitate  sau  sunt  determinate  

de  factori  exteriori  să  se  definească  într-­‐un  anumit  fel.    

                                                                                                                     

18  Vezi  Beck  et  al.  2011,  Shorey  et  al.  2011,  Nathanson  et  al.  2012,  Lawrence  și  Taft  2013,  Ramon  2015  19  Vezi  Dillon  et  al.  2011,  Whiting  et  al.  2012,  Connell  2014  

                                                           

 

26    

 

3. IDENTITĂŢȚI  ASUMATE  ȘI  NEGOCIATE:  ÎN  FAMILIE,  ÎN  COMUNITATE,  

ÎN  SOCIETATE    

Identitatea  de  grup  este  o  temă  larg  abordată  în  știinţțele  sociale.  În  mod  special,  criticile  feministe  

propun  intersecţționalitatea  ca  metodă  de  analiză  a  relaţțiilor  sociale  pentru  a  surprinde  multiplele  

relaţții  de  putere  care  se  întrepătrund.  Conceptul  de  intersecţționalitate  propus  de  Crenshaw  (1995)  

și   aplicat   tot   de   autoare   în   analiza   violenţței   domestice   (1997),   surprinde   interacţțiunea   dintre  

rasism  și  sexism  în  viaţța  femeilor  negre20  care  sunt  victime  ale  violenţței  domestice.  Pornind  de  aici,  

critica  feministă  a  inovat  interpretarea,  dar  și  metodele  de  cercetare  faţță  de  fenomenul  violenţței  

domestice   (Collins  1998,   Josephson  2002,  Bograd  2005,  Walby  et  al.   2012,  McCall   2014).  Astfel,  

identitatea  de  grup  este  adusă   în  discuţție  ca  fiind  un  complex  de  factori  care  conturează  felul   în  

care   femeile  devin   și   sunt   identificate   ca   victime  ale   violenţței   domestice.   Intersecţționalitatea   se  

folosește  de  identitatea  de  grup  pentru  a  dezvălui  un  întreg  sistem  de  ierarhii  întrepătrunse.  Una  

dintre  cele  mai  importante  observaţții  pe  care  o  face  Crenshaw  este  referitoare  la  faptul  că  femeile  

sărace   sau   negre,   victime   ale   violenţței   domestice,   sunt   mai   reticente   în   a   dezvălui   problemele  

legate  de  violenţța  domestică,  chiar  faţță  de  cercetătoare  „dat  fiind  că  ar  întări  stereotipurile  despre  

bărbaţții  minoritari  ca  fiind  violenţți”  (1991:  1253).    

În  studiile  asumat  intersecţționale  violenţța  domestică  este  definită  ca  „doar  una  dintre  formele  de  

opresiune   și   control   social”   (Bograd   2005:   26),   considerată   fiind   nu   numai   un   efect   al  

patriarhatului,  ci  o  (in)justiţție  socială  care  are   la  bază  acceptarea  violenţței   (Kelly  2011,  George  și  

Stith   2014).   Teoretizarea   intersecţției  multiplelor   inegalităţți   nu   garantează   care   sunt   procedurile  

                                                                                                                     

20  Chiar  dacă  Kimberly  Crenshaw  folosește  la  începutul  anilor  ’90  ambele  expresii  „Black  women”  și  „women  of  color”,  criticile  antirasiste  revin  asupra  terminologiei  cu  argumente  solide  .  Folosesc  aici  termenul  „femeie  neagră”  pentru  a  evita  pe  de  o  parte  „femeie  de  culoare”  care  este  un  termen  problematic,  fiind  generalizator  și  conţținând  prejudecata  că  doar  unii  oameni  au  culoare,  sau  termentul  „negresă”  care   în   limba  română  se  referă  explicit   la  rasa,   fiind  astfel  depreciativ  și  rasist.  Întrucât  nu  este  locul  aici  să  deschid  dezbaterea  legată  de  potrivirea  lingvistică,  consider  această  scurtă   intervenţție  clarificatoare  terminologică  suficientă.  Mai  mult,  subliniez  că  astfel  de  erori  conceptuale  făcute   în  urma  unor  concesii  faţță  de  obișnuinţțele  limbii  trebuie  să  fie  criticate  în  orice  situaţție.    

                                                           

 

27    

acceptate   prin   care   inegalitatea   este   descifrată   în   societate,   care   sunt  metodele   de   analiză   ale  

diverselor  inegalităţți  întrepătrunse  (Walby  et  al.  2012).    

Cum   am   precizat   de   la   început,   cercetarea   de   faţță   abordează   o   perspectivă   intersecţțională  

integratoare,  care  acordă  atenţție  contextului  specific  în  care  este  localizat  fenomenul  studiat.  Am  

adoptat  intersecţționalitatea  ca  metodă  de  lucru  pentru  a  sublinia  când  și  unde  apar  diversele  auto-­‐  

sau  hetero-­‐identificări  ale  femeilor,  dar  nu  am  folosit  categorii  tari  în  întrebările  îndrumătoare.    

În  următoarele  subsecţțiuni  voi  discuta  felul  în  care  își  definesc  femeile  intervievate  identitatea  în  

cadrul  familiei,  al  comunităţții  din  care  afirmă  că  fac  parte,  în  cadrul  societăţții.  Identitatea  femeilor  

intervievate  am  considerat-­‐o  multi-­‐dimensională,  și  am  consemnat  care  este  percepţția  lor,  dacă  se  

definesc  ca  făcând  parte  dintr-­‐o  categorie  sau  nu,   în  funcţție  de  cum  numeau  ele  acea  categorie.  

Am   preferat   descrierea   liberă   mai   degrabă   decât   să   chestionez   conform   unor   standarde   pre-­‐

stabilite  apartenenţța  la  o  categorie  care  să  circumscrie  o  identitate  (d.e.  venit,  locuire,  moștenirea  

familială,  nivelul  educaţției  formale,  religie).  Apoi  am  încercat  să  aflu  care  este  elementul  cheie  în  

stabilirea   cauzei   violenţței   împotriva   femeilor,   urmărind   răspunsurile   intervievatelor,   iar   apoi   pe  

cele   ale   funcţționarilor   din   serviciile   publice   sau   private.   În   principal   am  menţționat   răspunsurile  

predominante  care  se  referă  la  identitatea  femeilor  intervievate,  deși  ele  pot  ascunde  generalizări  

și   stereotipuri.   De   asemenea,   alte   idei   apar   atunci   când   femeia   victimă   a   violenţței   a   reflectat  

asupra  experienţței  ei  sau  a  altora,  a  contextului  în  care  violenţța  partenerului  se  produce,  a  faptului  

că   violenţța   suferită   nu   este   doar   un   caz   izolat.   În   cele   din   urmă,   voi   analiza   în   ce  măsură   este  

discutată  de  femeile  rome  și  nerome  și  ce   însemnătate  are  pentru  ele  etnia,  pusă   în   legătură  cu  

violenţța  partenerului.   În   toate   interviurile,   apare  explicit   întrebarea   referitoare   la  etnie,  părerea  

fiecărei  respondente  sau  respondent  fiind  analizată   în  amploarea  ei.  Deși  specific  doar  etnia,  din  

răspunsuri  reies  multe  alte  tipologii  de  identificare  decât  cel  anunţțat  de  întrebare.    

Înainte  de  a  prezenta  complexitatea  modurilor  de   (auto-­‐)identificare  a   femeilor   intervievate,  voi  

preciza  felul  în  care  ele  s-­‐au  raportat  la  mine  ca  cercetătoare.  Pe  de  o  parte,  arăt  limitele  cercetării  

date  de  un  tip  de  interacţțiune  impus  de  dinamica  cercetării:  relaţția  stabilită   între  cercetătoate  și  

subiecţții  săi.  Voi  încerca  să  definesc  rolul  pe  care  îl  are  identitatea  cercetătoarei  în  munca  de  teren  

desfășurată  cu  femeile  victime  ale  violenţței  de  gen.  Pe  de  altă  parte,  dezbat  felul  în  care  discuţțiile  

                                                           

 

28    

purtate   au   fost     modulate   de   percepţțiile   femeilor   faţță   de   identitatea   mea.   Mă   voi   referi   la  

identitatea  percepută  de  către  intervievate  și  demonstrată  prin  atitudini  și  răspunsuri.  

 

ROLUL  PE  CARE  ÎL  ARE  IDENTITATEA  CERCETĂTOAREI  

Când   am   început  munca   de   teren,   descriind   femeilor   în  mod   sumar   subiectul   cercetării   despre  

violenţța  domestică,  femeile  care  au  acceptat  să  fie  intervievate  au  preferat  discuţțiile  private.    

Am  observat   că  nevoia  de   intimitate  a  discuţției   se  datorează  mai  multor   factori:   femeile   știu   că  

există   diferite   percepţții   faţță   de   violenţța   domestică,   știu   că   există   feluri   diferite   în   care   este  

judecată  social  violenţța  împotriva  femeilor  și  că  legea  se  aplică  în  funcţție  de  situaţții  specifice.  De  la  

prima  discuţție  planificată  de  grup,  femeile,   fără  să  o  spună  direct,  mi-­‐au  dat  de   înţțeles  că  vor  să  

vorbească  doar  cu  mine  ca  cercetătoare,  nu  cu  alte  femei  de  faţță.  Mi-­‐au  făcut  un  semn,  mi-­‐au  dat  

numărul   de   telefon   spunându-­‐mi   să   sun   și   să   stabilim  o   altă   dată   pentru   întâlnire.  Ulterior,   am  

înţțeles   mai   ușor   gesturile   lor,   încercând   să   ies   în   întâmpinarea   nevoii   de   a   păstra   intimitatea  

discuţțiilor.   În   plus,   le-­‐am   asigurat   mereu   de   confidenţțialitatea   și   anonimatul   identităţții   lor   în  

cercetarea  mea.      

Încercând  să  descifrez  motivele  pentru  care   intimitatea  discuţțiilor  a  apărut  necesară,  pot  susţține  

mai  multe  cauze:   femeile  se  simt  rușinate  de  drama   lor   (fie  că  e   trăită  demult,   fie  că  e   încă  vie)  

considerându-­‐se   și   ele   vinovate   de   violenţța   partenerului,   femeilor   le   este   teamă   „să   nu   le  

vorbească   lumea”,   femeilor   le   este   greu   să   dezvăluie   de   faţță   cu   alte   femei   detalii   despre  

experienţțele   lor   intime.   Cu   siguranţță,   la   toate   acestea   se   adaugă   faptul   că   femeile   victime   ale  

violenţței  m-­‐au  lăsat  pe  mine  ca  cercetătoare  să   intru   în  viaţța   lor   intimă,  percepându-­‐mă  ca  pe  o  

femeie   româncă,   din   clasa  medie,   din   București,   care   nu   fac   parte   din   și   nu  mă   voi   întoarce   în  

comunitatea  lor,  unde  își  au  relaţțiile  sociale.    

Uneori,   ca   reacţție   la   ceea   ce   reprezint   eu,   care   doresc   să   aflu   despre   experienţțele   intime   și  

prezumtiv   umilitoare,   femeile   încearcă   să   anuleze   importanţța   sau   gravitatea   fenomenului  

violenţței.  În  timpul  discuţției  planificate  de  grup  cu  femeile  rome  și  nerome,  prima  reacţție  apărută  

                                                           

 

29    

după  ce  am  prezentat  pe  scurt  subiectul  cercetării,  una  dintre  participante,  altele  arătându-­‐se  apoi  

în  asentimentul  ei,  a  declarat  elocvent:  

„Noi  nu  avem  probleme  de-­‐astea...  Uite,  cu  mine...  [soţțul  meu]  în  20  de  ani  

nu-­‐mi  amintesc  să  mă  fi  bătut,  să  zic  de  trei  ori.  Nu  mai  mult.  Ne  înţțelegem  

foarte  bine.”  (Magdalena  x.  40  ani)  

Alteori,  în  timpul  interviurilor,  femeile  dau  răspunsuri  evazive,  fie  dorind  să  eludeze  tema  violenţței  

din  partea  partenerului,  fie  încercând  să-­‐i  minimizeze  importanţța.  Simona,  făcând  referire  la  bătaia  

primită  de  la  soţțul  cu  care  trăiește  împreună  de  19  ani  și   împreună  cu  care  are  trei  copii,  spune:  

„Poate   a  mai   scăpat   vreuna,   că   nu   îl   scot   sfânt   acum,   dar   nu   să  mă   bată   să  mă   învineţțească”  

(Simona  q.  39  ani).    

Totuși,   răspunsurile   de   acest   tip   aparţțin   preponderent   femeilor   care   se   află   încă   într-­‐o   relaţție  

partenerială   cu   bărbatul   violent.   Cum   voi   arăta  mai   departe,   femeile   care   au   încetat   relaţția   cu  

partenerul  violent  au  altă  perspectivă  și  verbalizează  altfel  experienţța  violenţței  domestice.21  

 

CUM   DEFINESC   FEMEILE   IDENTITATEA   ÎN   FAMILIE,   ÎN   COMUNITATE   SAU   ÎN   CARTIER,   ÎN  

SOCIETATE  

Un   aspect   aparte   al   cercetării   este   revelat   de   felul   în   care   femeile   percep   identitatea   în   cadrul  

comunităţții  sau  al  unui  grup  și  cum  definesc  ele  ce  este  comunitatea.  Am  urmărit  în  interviurile  și  

observaţțiile   făcute   să   scot   în  evidenţță   felul   în   care   femeile   încearcă   să   își  definească   identitatea  

faţță  de  ele  însele,  faţță  de  comunitate,  faţță  de  contextul  social  mai  larg  în  care  trăiesc.  Am  luat  în  

considerare  criteriile  pe  care  le-­‐au  folosit  în  delimitarea  identităţții,  cum  ar  fi:  locul  în  care  trăiesc,  

dacă  este  în  oraș  sau  la  sat;  ţțara  în  care  trăiesc,  dacă  au  experienţța  migraţției;  tipul  de  muncă  pe  

care   îl   practică;   limba   vorbită   în   familie   sau   în   societate,   dacă   diferă;   etnia   și   felul   în   care   o  

                                                                                                                     

21  Un  studiu  sociologic  făcut   în  Republica  Moldova  de  CBS-­‐AXA  (2014)  arată  că  persoanele  divorţțate  consideră  „violenţța  [de  cuplu]  o  problemă  majoră  într-­‐o  pondere  deosebit  de  mare  de  circa  70%...”  (2014:  12).  

                                                           

 

30    

definesc;  statutul  în  societate;  starea  materială;  educaţția;  religia.    

Confirmând   chiar   primele   studii   intersecţționale   asupra   violenţței   faţță   de   parteneră   (Crenshaw  

1997),   femeile   s-­‐au  arătat   reticente   în   a   vorbi   despre   identitatea   lor   etnică,   în   condiţțiile   în   care  

cercetarea  era  despre  violenţța  domestică.  De  cele  mai  multe  ori  femeile  au  spus  că  nu  știu  cum  să  

vorbească  despre  violenţță  și  despre  etnie,  fără  să  simtă  că  „vor  fi  judecate”,  lăsându-­‐mă  să  înţțeleg  

teama   lor  că  nu  există  o   instanţță,  chiar  și  cercetarea  de  faţță,  care  poate  să   fie  obiectivă.  Câteva  

femei  rome  și-­‐au  exprimat  clar  apartenenţța  etnică,  precizând  însă  subcategoria,  comunitatea  din  

care  fac  parte  și/sau  clasa  socială  (percepută),  sau  religia,  pentru  a  clarifica,  în  opinia  lor,  contextul  

în  care  se  petrec   faptele.  Deși   rareori  afirmată,   identitatea   lingvististică  apare  spre  exemplu  sub  

forma   limbii   materne,   în   cazul   femeilor   rome   care   vorbesc   romani.   În   cazul   femeilor   nerome,  

identitatea  etnică  este  precizată  prin  menţționarea  „altora”  care  fac  parte  dintr-­‐o  etnie  care  nu  e  

română,  de  cele  mai  multe  ori  referindu-­‐se   la  etnia  romă.  Femeile  nerome  nu  se  referă  direct   la  

identitatea   lor   etnică   ca   fiind   definită   de   etnia   română,   ca   o   identitate   conștientă   și   asumată.  

Femeile  nerome,  în  cazul  cercetării  de  faţță,  românce,  au  o  identitate  tacită,  majoritară  și  puternic  

internalizată.   Însă,   datorită   faptului   că   identitatea   lor   nu   este   una   chestionată   sau   confruntată  

social   în   termeni  etnici,   rămâne  totodată  oarbă   la  alte  dimensiuni   identitare,  cum  ar   fi  genul   (în  

termeni  sociali  și  culturali),  clasa,  religia,  așa  cum  voi  arăta  mai  departe  în  text.    

În   cazul   funcţționarilor   publici,   punctul   de   vedere   oficial   exprimat   se   referă   la   indistincţția   dintre  

diferitele  etnii,  subliniind  chiar  că  nu  există  nici  o  diferenţță  de  tratament  faţță  de  femeile  rome  și  

nerome.  Întrucât  tratamentul  la  nivel  individual  nu  permite  diferenţțierea,  personalul  care  lucrează  

în  instituţțiile  publice  nu  poate  rămâne  indiferent  faţță  de  realitatea  din  teren,  cunoscând  desigur  că  

există  „cartiere  de  romi”,  adică  zone  unde  locuiesc  preponderent  persoane  de  etnie  romă,  cât  și  

faptul   că   există   personal   specializat   angajat   prin   politicile   afirmative,   persoane   care   sunt   și   se  

declară   ele   însele   de   etnie   romă.   Cadrul   normativ   apare   astfel   contradictoriu,   funcţționarii  

declarând   că   nu   știu   cum   să   gestioneze   categoriile   etnice,   cum   să   adreseze   problemele   de   gen  

luând   în   considerare   etnia,   sau   cum   să   comunice   ceea   ce   lor   li   se   pare   evident   și   util   la   nivel  

informativ,  dar  care  poate  afecta,  în  opinia  lor,  corectitudinea  politică.    

                                                           

 

31    

Ceea  ce  aparent  ne  indică  o  neutralitate  în  cazul  funcţționarilor  publici,  este  de  fapt  o  normalizare  a  

discriminării.   Cei   mai   mulţți   funcţționari   știu   de   existenţța   normelor   și   a   legilor   care   combat  

discriminarea   pe   baza   etniei,   genului,   vârstei,   dar   în   același   timp   cunosc   diversitatea   realităţții  

sociale.   Aparenta   neutralitate   provine   din   puterea   discreţționară   a   instituţției,   care   lasă   fiecărei  

persoane   posibilitatea   să   „decidă”   când   anume   să   identifice,   spre   exemplu,   o   persoană   ca   fiind  

femeie   sau   când   trebuie   să   identifice  un  grup  etnic   sau  o   zonă   săracă,  pentru  a   implementa  un  

proiect   care   să   soluţționeze   o   necesitate   socială.   Pe   scurt,   lipsa   unei   metodologii   clare   de  

identificare   a   persoanelor,   a   contextului   și   a   urmărilor   în   care   se   face   identificarea,   cât   și  

neinstruirea   funcţționarilor   publici,   pentru   a   face   deosebirea   dintre   identificarea   persoanelor   în  

situaţții  dezavantajate  și  identificare  rasistă,  lasă  loc  actelor  de  discriminare  la  nivel  instituţțional  și  

dificultăţții  condamnării  lor.  

 

ELEMENT  CHEIE  SAU  TRIVIALIZAREA  VIOLENŢȚEI?  

Câteva  studii  au  specificat  cum  cauza  violenţței  împotriva  femeilor  este  eludată,  atât  agresorul,  cît  

și   funcţționarii   publici   susţținând   cauze   externe   sau   triviale   care   deresponsabilizează   agresorul:  

alcoolul,   gelozia,   banii   (Jewkes   2005,   Testa   et   al.   2012,   Beydoun   et   al.   2012,   Anderson   2013,  

Devries  et  al.  2014).  Acceptarea  comună  a  deresponsabilizării  agresorului  duce,  pe  de  o  parte,   la  

normalizarea  violenţței  împotriva  femeilor,  pe  de  altă  parte,  la  o  recurentă  neintervenţție  din  partea  

autorităţților  publice.    

Părerea   celor   mai   multe   intervievate   este   că   violenţța   împotriva   femeilor   se   produce   in   urma  

consumului  de  alcool,  a  geloziei  nefondate  sau  neajunsurilor  materiale.  Pe   lângă  acestea,  câteva  

femei  și  rome  și  nerome  deopotrivă,  au  identificat  și  abundenţța  banilor  ca  fiind  sursă  a  violenţței,  

bărbatul  abuziv  fiind  împins  de  mulţți  bani  să  își  dorească  și  să  obţțină  diverse  servicii  și  bunuri  care  

„îl   îndepărtează   de   familie”.   Răspunsurile   preponderente   sunt   legate   de   faptul   că   soţțul   bea,  

cheltuie   banii   familiei,   este   ușor   influenţțabil,   deși   de   cele   mai   multe   ori   relevă   o   stare   de  

nereflecţție   asupra   violenţței   domestice   ca   fiind   violenţță   de   gen   și   o   problemă   a   societăţții.   Una  

dintre  intervievate  exprimă  o  idee  generalizatoare  despre  violenţța  împotriva  femeilor,  apelând  la  

                                                           

 

32    

o  instanţță  comună  și  aparent  neutră:  „Cum  arată  și  la  televizor,  aţți  văzut..  [violenţța]  se  întâmplă  la  

ăia  mai  amărâţți,  de   la   sărăcie,  de   la  alcool.”   (Tamara  q.  28  ani)  Respondenta   reușește   în  același  

timp  să  transmită  mai  multe  lucruri:  nu  numai  că  ea  însăși  nu  a  trăit  experienţța  violenţței,  dar  și  că  

violenţța  împotriva  femeilor  nu  are  legătură  cu  etnia,  ci  cu  starea  materială  și  cu  viciile,  care  sunt  

combătute  în  comunităţțile  religioase.    

Alt   tip   de   generalizare   acoperă   dimensiunea   de   gen,   deși   vine   doar   din   partea   unei   singure  

respondente:  „În  general  lumea  e  pornită  împotriva  femeilor.”  (Ileana  x.  62  ani)  Femeia  victimă  a  

violenţței   partenerului   realizează   în   acest   fel   că   drama   ei   nu   este   doar   una   personală,   ci   este  

suferită  de  multe  alte  femei.  Mai  mult,  afirmaţția  ei  implică  existenţța  diverselor  forme  de  agresiune  

și  violenţță  împotriva  femeilor,  punând  accentul  pe  existenţța  elementului  comun,  și  anume  faptul  

că  sunt  femei  cele  care  suferă.    

Violenţța  specifică  împotriva  femeilor  rareori  este  identificată  ca  atare  de  către  respondente,  dar  la  

fel   de   puţțin   de   către   funcţționarii   publici.   Înţțelegerea   violenţței   de   gen   ca   fiind   comună   femeilor  

pentru   că   sunt   femei   este   un   pas   anevoios.   Deseori   explicaţțiile   celor   intervievaţți   subliniază   o  

paritate  în  agresiune,  considerând  că  și  femeile  „lovesc”  sau  că  bătaia  domestică  face  victime  atât  

bărbaţți   cât   și   femei.   Credinţțele   și   părerile   celor   care   nu   percep   violenţța   de   gen   ca   violenţță  

împotriva  femeilor  sunt  bazate  pe  ideile  misogine,  perpetuate  în  mediile  de  educare  și  socializare  

formale  și   informale,  care  răspund  sistemului  patriarhal  de  valorizare  și  responsabilizare.   În  plus,  

trebuie  menţționat  că  sistemul  justiţției  sociale  ia  în  calcul  disproporţționat  spaţțiul  domestic.  Spaţțiul  

privat  este  nereglementat  de   stat,   iar   intervenţțiile  politice   se  petrec   în  mod  abuziv,  de  cele  mai  

multe   ori   întărind   violenţța   structurală   împotiva   bărbaţților   care   fac   parte   dintr-­‐o   minoritate,  

interpretând  violenţța  acestor  bărbaţți  ca  pe  o  trăsătură  culturală  sau  educaţțională.    

În  mod  particular,  câteva  dintre  respondente  au  scos  la  iveală  alte  motive  pentru  violenţța  suferită  

din  partea  partenerilor.  Printre  acestea  apare   lipsa  sau  pierderea   iubirii,  una  dintre  respondente  

chestionând  relaţția  amoroasă  în  cadrul  normativ  familial.    

                                                           

 

33    

„Dragostea  asta,  și  la  români  și  la  ţțigani,  nu  ţține  mult.  De  când  apar  copiii...  așa  se  

întâmplă,   că  nu  mai  ai   timp  și  de  aia,   și  de  aia...   [soţțul]   se  culca  cu  mine  după  ce  

adormeau  copiii  [zicând]  ‘știu  că  tu  [vrei  ]  să  mă  păcălești’.”  (Tina  x.  60  ani)  

Altă   femeie   chiar   a   spus   că  mulţți   ani   a   stat   în   relaţția   violentă  pentru   că   îl   iubea  pe   soţț,   în   felul  

acesta   atribuindu-­‐și   vina  de   a   fi   crezut   în   iubire   indiferent  de   tragedia   trăită.   Iubirea   sau   relaţția  

erotică  este  deseori  trecută  cu  vederea  în  analiza  relaţției  parteneriale  violente,  deși  este  un  aspect  

esenţțial  al  ciclicităţții  violenţței.    

 

PERCEPŢȚIA  FEMEILOR  FAŢȚĂ  DE  VIOLENŢȚA  DE  GEN  ÎN  CONDIŢȚIILE  INDENTITĂŢȚII  MULTIPLE  

În   continuare   voi   chestiona   cum   percep   femeile   violenţța   partenerului   atunci   când   femeile   au  

identităţți  diferite.  Răspunsurile  femeilor  rome  sunt  diferite  faţță  de  ale  celor  nerome?  Deși  ambele  

grupuri   afirmă   că   femeile   suferă   de   violenţța   partenerului   indiferent   de   etnie,   câteva   nuanţțe   se  

desprind  din  interviuri.    

În  primul  rând  distincţția  explicită  pe  care  o  fac  femeile  intervievate  este  mai  degrabă  una  legată  de  

statutul  social  și  de  starea  materială  decât  de  apartenenţța  la  o  etnie  anume.  Deși  cele  mai  multe  

răspunsuri,   atât   din   partea   femeilor   rome,   cât   și   nerome,   șterg   bariera   etnică   atunci   când   vine  

vorba   de   violenţța   împotriva   femeilor,   multe   stereotipuri   și   prejudecăţți   transpar   în   discuţțiile   cu  

angajaţții  din  sistemul  de  asistenţță  socială:  „Romii  sunt  așa..  mai  vulcanici.  Dar  și  la  ei  e  tot  așa,  pe  

categorii...”  (Lica  x.  55  ani).  În  acest  sens,  o  remarcă  a  unei  femei  în  timpul  discuţției  planificate  de  

grup   reușește   să   surprindă  aspectul  dezechilibrului  de  putere  din   societate,   întărit  de   instituţțiile  

statului,   afirmând   o   egalitate   în   suferinţță   între   femeile   victime   ale   partenerului,   indiferent   de  

etnie:   „ŢȚiganii   își  bat  nevasta,  dar   românii   le   și  ucid.  Nu  e  nici  o  diferenţță   între   români   și   ţțigani.  

Discriminarea  e  că  ne  fac  ţțigani.”  (Antonia  q.  30  ani)    

Totuși,  pe  parcursul  discuţțiilor,  se  disting  unele  particularităţți  ale  percepţției   faţță  de  femeile  care  

aparţțin  unui  alt  grup  social.  Astfel,  femeile  rome  vor  vorbi  despre  „românce”  că  sunt  mai  puternice  

și   că   „știu   să   pună   piciorul   în   prag”,   iar   femeile   nerome   vor   privi   cu   condescendenţță   situaţția  

                                                           

 

34    

femeilor  rome,  crezând  că  sunt  mai  expuse  violenţței.   În  general,   femeile   intervievate,  atât  rome  

cât  și  nerome,  înclină  să  creadă  că  violenţța  se  întâmplă  indiferent  de  etnie,  dar  că  alţți  factori,  cum  

ar  fi  clasa  socială,  starea  materială  sau  educaţția  favorizează  violenţța  partenerului.    

Mecanismul   prin   care   de   cele  mai  multe   ori   se   justifică   violenţța   suferită,   văzută  mai  mult   ca   o  

fatalitate   decât   ca   situaţție   ce   poate   fi   schimbată,   are   legătură   cu   propria   identiate   percepută   a  

femeilor.   Una   dintre   femei,   reflectând   asupra   contextului   creat   astfel   încât   ea   a   ajuns   să  

normalizeze   violenţța   domestică,   explică   mutarea   familiei   în   „cartierul   de   romi”   ca   factor  

declanșator  al  opresiunii.  Femeia  a  decis  că  „fuge  de  acasă”,  adică  se  mărită,  datorită  presiunilor,  

mai  ales  ale  mamei,  să  se  mărite  și  a  constantelor  acuze  că  nu  mai  e  virgină  și  că  astfel  își  „face  de  

râs”   familia.   Chiar   dacă   presiunile   părinţților   erau   însoţțite   de   certuri   și   bătăi,   ea   explică  

condescendent  atitudinea  părinţților  pentru  că:  „mama  era  forţțată  de  tata,  iar  tata  de  comunitate”  

(Sandra  q.  38  ani).    

Legăturile   de   familie,   de   cartier,   de   vecinătate   sunt   cele   care   creează   permanent   o   stare   de  

tensiune   în   viaţța   domestică   dintre   parteneri.   Fie   că   e   vorba   de   relaţțiile   dintre   părinţți-­‐fete,   sau  

mamă-­‐tată,   socru-­‐soacră,   partener-­‐parteneră,   actele   de   violenţță   sunt   negociate   prin   „ce   zice  

lumea”,   aici   „lumea”   însemnând   comunitatea   (doar   uneori   percepută   ca   având   caracteristici  

etnice),   familia   extinsă,   uneori   chiar   strada,   cartierul,   colegii   de   la   locul   de   muncă.   Deși  

comunitatea   înseamnă   ansamblul   celor   care   participă   social,   inclusiv   bărbaţții,   rareori   ei   sunt  

implicaţți   direct.   În   toate   situaţțiile   întâlnite   în   interviuri   flagrant   a   reieșit   faptul   că   bărbaţții   nu  

intervin   în   gestionarea   violenţței   dintre   parteneri.   Fie   că   vorbim   de   taţți,   fraţți,   veri,   cumnaţți,   sau  

chiar  băieţții   femeilor  agresate,  nici  unul  nu  a  avut  o   intervenţție  directă  faţță  de  bărbatul  agresor,  

nici  în  rol  de  mediator  direct,  nici  apelând  la  autorităţțile  publice.    

 

RELAŢȚIA  DINTRE  EDUCAŢȚIE  ȘI  VIOLENŢȚA  ÎMPOTRIVA  FEMEILOR  

Legat  de  starea  socială,  femeile  intervievate  au  făcut  mereu  aprecieri  faţță  de  educaţția  bărbatului  

abuziv.  Dacă  iniţțial  unele  dau  vina  pe  educaţția  bărbatului,  ulterior  reconsideră  ceea  ce  înseamnă  

educaţția  atât  la  nivel  personal,  cât  și  ca  importanţță  în  ascensiunea  socială.  Pe  de  o  parte,  femeile  

                                                           

 

35    

evaluează   dacă   educaţția   formală,   preţțuită   atât   la   nivel   personal   cât   și   social,   are   legătură   cu  

comportamentul   abuziv   al   bărbatului.   Pe   de   altă   parte,   principala   sursă   de   educaţție   este   cea  

primită   în   casă,   educaţția   informală.   Astfel,   femeile   compară   deseori  modelul   familial   al   socrilor  

pentru  a  aprecia  consecinţțele  trăite  în  propria  relaţție  partenerială,  familială:  „Nu  contează  studiile,  

ci  educaţția.  Mama  lui,  în  faţța  soţțului  ei,  nu  avea  nici  un  cuvânt  de  spus.  Ăsta  era  modelul  lui.”  (Iana  

x.  62  ani)  

Surprinzător,   însă  și  relevant,  este  faptul  că   în  toate  cazurile   în  care  sunt   implicaţți  copiii,  martori  

direcţți   sau   suferind   la   rândul   lor   abuzul   patern,   femeile   nu   evaluează   posibilitatea   reproducerii  

modelului   violent   de   către   proprii   copii.   O   consecinţță   directă   ar   fi   ceea   ce   arătam   în   capitolul  

precedent,  permisibilitatea  cu  care  femeile  supuse  violenţței  refuză  să  o  recunoască  ca  atare  atunci  

când  proprii  copii,  băieţți,  acţționează  violent.    

În   discuţțiile   purtate   cu   femeile   rome   și   nerome   deopotrivă,   valorizarea   educaţției   apare   într-­‐un  

mod  dual.  Pe  de  o  parte,  educaţția  formală  este  apreciată  ca  avantaj,  ca  posibilitate  de  a  reuși   în  

viaţță.  Pe  de  altă  parte,  există  o  permanentă  conștienţță  a  faptului  că  sistemul  social  este  nedrept,  

iar   educaţția,   ca   întruchipare   a   ideologiei   sistemului,   se   dovedește   insuficientă   pentru  

contracararea  discriminării.  Una  dintre  femei  a  exprimat  succint  problema:  „câtă  carte  ai  avea,  tot  

ţțigan  ești”   (Ana  q.  35  ani).  Dacă  rasismul  structural22  este   în  general  perceput   ,  dar   relativ  puţțin  

contestat,   el   este  mai   puternic   resimţțit   în   sistemul   educaţțional,   pentru   că   există   așteptarea   ca  

educaţția  să  fie  o  pârghie  de  corectare  a  nedreptăţții  sociale.  

Fiind  vorba  de  fundamentul  ideologic  al  sistemului  rasist,  sistemul  educaţțional  este  privit  necritic  

de  femeile  nerome,  considerând  că  există  o  relaţție  directă  între  educaţția  femeilor  rome  și  violenţța                                                                                                                        

22   Pentru   detalii   despre   definirea   rasismului   structural,   cultural,   instituţțional   vezi   în   special   Balibar   și  Wallerstein   (1991),   Sears   și   Henry   (2003),   Hesse   (2004),   Grosfoguel   (2007).   Pentru   o   contextualizare   a  rasismului   împotriva   romilor,   romafobie   și   antiţțiganism,   vezi   Marinaro   și   Sigona   (2011)   sau   End   (2012),   în  special  în  România  vezi  Tileagă  (2006)  și  Vrăbiescu  (2014).  Rasismul  structural  este  numit  deseori  și  „violenţță  structurală”  și  se  referă  la  acte  de  discriminare  care  sunt  cumulate  datorită  mai  multor  elemente  de  inegalitate  economică,  socială,  politică  și  culturală.  Chiar  și  în  contextul  eliminării  oficiale  și  al  sancţționării  legale  a  formelor  de  discriminare  rasială,  rasismul  structural  persistă  prin  practicile  și  politicile  subtile  care  menţțin  și  generează  diferenţțe   între   persoane   identificate   ca   aparţținând   grupului   privilegiat,   alb,   și   celorlalte   grupuri   etnice,  rasializate.    

                                                           

 

36    

suferită.  Una  dintre  femeile  nerome,  afirmă  că  în  opinia  ei  nu  e  nici  o  diferenţță  între  femeile  rome  

și   nerome   când   vine   vorba   de   violenţța   domestică,   că   indiferent   de   etnie,   femeile   suferă   pe  

nedrept.  Mai  departe,  tot  ea  îmi  oferă  exemplul  unei  prietene  rome,  care  și-­‐a  părăsit  soţțul  abuziv,  

datorită  educaţției  informale  primite  prin  intermediul  muncii  ei:  „După  22  de  ani  de  căsătorie  s-­‐au  

despărţțit,  pentru  că  ea  e  ghicitoare  și  i-­‐a  intrat  lume  destupată  în  casă  și  așa  ea  a  plecat.”  (Olga  x.  

35  ani)  

Cei  care  lucrează  în  asistenţța  socială  pentru  victimele  violenţței  în  cuplu  folosesc  stereotipul  lipsei  

de  educaţție  ca  sursă  a  violenţței  împotriva  femeilor.  Chiar  dacă  blamarea  victimei  nu  este  explicită,  

în   toate   interviurile   apare   argumentul   lipsei   de   educaţție,   atât   a   agresorului,   dar   totodată   şi   a  

victimei:  „De  la  educaţție  pornește  totul...  și  de  la  ce  vezi  în  casă.  […]  cele  care  ajung  în  Centru  nu  

prea  au  studii.”  (Ș.V.  x.  40  ani  )  

Dimensiunea  rasistă  și  elitistă  poate  fi  ușor  distinsă  în  felul  în  care  se  face  legătura  dintre  educaţția  

formală   sau   informală   și   violenţța   împotriva   femeilor.   Rezumând   argumentele   de  mai   sus,   când  

vine   vorba   de   relaţția   dintre   educaţție   și   violenţța   împotriva   femeilor,   percepţțiile   capătă   nuanţțe.  

Dacă   iniţțial   femeile   nerome   tind   să  nu   accepte   educaţția   ca   fiind  un   factor   care  obstrucţționează  

bărbaţții   să   fie   violenţți   faţță   de   femei,   când   reflectează   la   situaţția   femeilor   rome,   atunci   factorul  

educaţție   apare   determinant.   Pe   de   altă   parte,   femeile   rome   recunosc   că   educaţția   nu   împiedică  

bărbaţții,  fie  romi  sau  ne-­‐romi,  să  fie  violenţți  faţță  de  femei,  însă  internalizează  modelul  majoritar,  

rasist  și  exprimat  mai  ales  elitist,  care  susţține  că  în  comunităţțile  rome  violenţța  de  gen  este  mai  des  

întâlnită  și  tolerată.    

                                                           

 

37    

4. PERCEPŢȚIA   ȘI   REACŢȚIA   LA   NIVEL   INSTITUŢȚIONAL   FAŢȚĂ   DE  

VIOLENŢȚA  ÎMPOTRIVA  FEMEILOR    

Cercetarea  de  faţță  include  analiza  percepţției  și  reacţției  persoanelor  angajate  în  instituţțiile  publice  

faţță  de  violenţța  împotriva  femeilor,  și  în  special  a  femeilor  victime  ale  violenţței  partenerului.  Am  

încercat  cartografierea   instituţțională   și   înregistrarea  primei   reacţții  a  autorităţților   faţță  de   femeile  

victime  ale   violenţței.   În   acest   fel,   am  apelat   la   toate   instituţțiile   statului   sau   autorităţți   locale  din  

judeţțul  Giurgiu,  și  în  special  municipiul  Giurgiu,  care  intră  în  contact  direct  cu  femeile  victime  ale  

violenţței  partenerului,  intervievând  funcţționarii  publici.    

În   secţțiunea   de   faţță   voi   prezenta   în   primul   rând   structura   oficială   a   serviciilor   publice   puse   la  

dispoziţția   femeilor  victime  ale  violenţței,  apoi  voi  analiza  modul   în  care  sunt  percepute  diferitele  

forme  ale  violenţței   împotriva   femeilor.   În  cele  din  urmă  voi   interpreta  datele  obţținute   în   timpul  

interviurilor   și   discuţției   planificate   de   grup.   Fără   a   neglija   particularităţțile   geografice   și   socio-­‐

demografice   ale   judeţțului   Giurgiu,   voi   reliefa   situaţția   generală   prin   redarea   percepţțiilor,  

atitudinilor   și   practicilor   existente   faţță   de   și   pentru   femeile   victime   ale   violenţței   partenerului.  

Concluziile  finale  ale  secţțiunii,  ca  și  cele  ale  raportului,  se  îndreaptă  către  constituirea  unui  corp  de  

idei  și  soluţții  politice  privitoare  la  schimbarea  situaţției  la  nivel  local,  dar  posibil  de  utilizat  la  nivelul  

general  al  societăţții  românești,  având  în  vedere  similitudinile  administrative  dintre  diverse  judeţțe  

și  regiuni,  dar  și  legislaţția  precară  naţțională.    

Din  punct  de  vedere   instituţțional,  situaţția  este  confuză,   înregistrarea  violenţței  ca  „violenţță   intra-­‐

familială”   acoperă   toate   tipurile   de   violenţță,   dar   doar   cea   care   se   desfășoară   între   rude,  

nespecificând  deloc  natura  actului  violent,  gradul  de  rudenie  sau  relaţția  partenerială  dintre  victimă  

și   agresor,   ignorând   astfel   total   violenţța   de   gen.   O   altă   ambiguitate   importantă,   care   are  

consecinţțe   grave   nu   numai   în   evaluarea   agresiunilor   faţță   de   femei,   ci   și   a   violenţței   împotriva  

copiilor,  este  indistincţția  dintre  categoriile  victimelor:  partener/ă  sau  copii.  Voi  interpreta  în  ultima  

parte   discuţțiile   purtate   cu   reprezentanţții   poliţției   Giurgiu   și   statisticile   transmise   de   instituţție  

pentru  a  sublinia  ambiguitatea  perpetuată  la  nivel  birocratic.  

                                                           

 

38    

 

SERVICIILE  PUBLICE  LA  DISPOZIŢȚIA  FEMEILOR  VICTIME  ALE  VIOLENŢȚEI    

În   judeţțul   Giurgiu   sunt   două   centre   care   se   ocupă   de   victimele   violenţței   domestice,   unul   în  

responsabilitatea   Direcţției   generale   de   asistenţță   socială   și   protecţția   copilului   (DGASCP)   și   altul  

coordonat  și  finanţțat  de  Asociaţția  Letca  Nouă.  Direcţția  de  Asistenţță  Socială  a  municipiului  Giurgiu  

(DAS)   oferă   în   general   servicii   persoanelor   dezavantajate   de   pe   raza   orașului   Giurgiu.   Celelate  

două   instituţții,   care   intră   în   contact   direct   cu   victimele   violenţței   în   familie,   sunt   poliţția   locală   și  

serviciul  de  sănătate,  spitalul.    

1) DGASPC  -­‐  Direcţția  generală  de  asistenţță  socială  și  protecţția  copilului  Giurgiu  

Serviciul  are  responsabilitate  la  nivel  de  judeţț,  și  pune  la  dispoziţție  8  locuri  într-­‐un  centru  propriu  

cu   locaţție   anonimă   „mama   și   copilul”,   care   adăpostește   victime   ale   violenţței   domestice,   femei  

mame  cu  copiii  lor.  Deși  serviciul  de  asistenţță  socială  la  nivel  judeţțean  presupune  asistenţța  pentru  

o  multitudine  de  cazuri,  din  discuţții  reiese  că  niciodată  nu  sunt  adăpostite  femei  singure,  victime  

ale  violenţței,   ci  doar  mame  cu  copii.  Celelalte   femei   trebuie   să  apeleze   la  alte   servicii,   cum  ar   fi  

DAS  (Direcţția  de  asistenţță  socială  a  municipiului  Giurgiu),  care  nu  are  în  responsabilitate  și  nici  nu  

are   personal   specializat   pentru   acordarea   ajutorului   necesar   femeilor   victime   ale   violenţței,  

indiferent  de  natura  abuzului.    

În  cadrul  discuţției  planificate  de  grup  cu  funcţționarele  din  DGASPC,  cele  mai  vehiculate  probleme  

sunt  cele  legate  de  regulamentul  interior  și  de  legile  existente,  în  general.  Unul  dintre  factorii  care  

influenţțează  negativ,  în  opinia  lor,  munca  de  asistenţță  socială  este  faptul  că  legislaţția  nu  permite  

asistenţților   sociali   să   intervină   în   cazuri   în   care   știu   că   trebuie   să   se   ia  măsuri   serioase   faţță   de  

conflictul   domestic.   Funcţționarele   menţționează   colaborarea   defectoasă   cu   poliţția,   pentru   că  

poliţțiștii   susţțin   că   nu   au   posibilitatea   să   intervină   fără   un   mandat   primit   de   la   o   instanţță  

judecătorească,  dar  și  pentru  că  de  multe  ori  nu  vor  să  le  însoţțească  pe  asistentele  sociale  (toate  

femei),   iar  aceastea  trebuie  să  se  confrunte  cu  situaţțiile  de  conflict  singure,  supunându-­‐se  astfel  

unui  risc  de  a  fi  ele  însele  agresate.  Două  dintre  ele  povestesc:  „A  trebuit  eu  să  intru  și  poliţțistul  a  

rămas  la  ușă.”  (Tania  x.  35  ani)  sau  „Îl  chem  [pe  poliţțist]  și  nu  vine.  Zice  că  ‘să  mă  chemaţți  dacă  e  

                                                           

 

39    

nevoie’.  Păi  e  nevoie,  și  acum,  urgent!  Dar  nu  vine.  Păi,  după  ce  mă  omoară  pe  mine  ăla,  ce  nevoie  

mai  am  de  poliţțist?...”  (Andreea  x.  25  ani).   Iar  când  sunt  situaţții  de  violenţță  în  familie,  unde  sunt  

martori  sau  implicaţți  și  minori,  asistentele  sociale  sunt  nevoite  să  ia  măsuri  în  primul  rând  pentru  

protecţția  minorilor,  deși,  susţțin  ele,  ar  trebui  intervenit  pe  loc  de  către  poliţție.  Când  femeile  ajung  

la  poliţție  să  depună  plângere  împotriva  agresorului,  femeile  sunt  trimise  la  DGASPC:  „La  poliţție  se  

duc,  iar  poliţția  le  trimite  la  noi.  Zic  că  e  un  copil,  și  gata.”    

Problema  pe  care  o  identifică  în  mod  clar  asistentele  sociale  e  că  poliţțiștii  care  trebuie  să  dea  ordin  

de  protecţție  și  trebuie  să  le   însoţțească  pe  teren  în  cazurile  de  conflict  nu  intervin.  Poliţțiștii   (doar  

bărbaţți)  nu  vin  și  „nu  se  bagă”  pentru  că  nu  au  mandat,  așa  știu  asistentele  sociale.  Tot  așa  li  s-­‐a  

răspuns   că   ordinul   de  protecţție   care   trebuie   să   vină  de   la   un   judecător   îngreunează   foarte   tare  

situaţția,  iar  până  când  nu  există  un  verdict  dat  de  instanţță,  poliţția  nu  poate  să  intervină  nicicum.  

Cu  aceeași  situaţție  se  confruntă  și  cei  de  la  DAS,  una  dintre  asistentele  sociale  explicând:  

„Poliţția  nu  poate  interveni.  Era  o  situaţție  când  o  femeie  bolnavă  vroia  să-­‐și  omoare  

copilul  mic,  și  am  intrat  eu,  că  poliţțiștii  nu  au  putut,  că  nu  aveau  mandat.”  (Lina  x.  

55  ani)    

La   DGASPC   discuţțiile   au   scos   în   evidenţță   o   altă   problemă   a   serviciilor   sociale,   și   anume   relaţția  

dintre   discriminare   și   corectitudine   politică.   Discuţția   cu   purtătoarea   de   cuvânt   a   instituţției   se  

poartă  despre  termenii  corectitudinii  politice,  ea  vrând  să-­‐mi  arate  sau  să  îmi  spună  cum  trebuie  

să   văd   și   să   înţțeleg   realitatea   victimelor   violenţței   partenerului.   Întrebând   care   sunt  posibilităţțile  

concrete  de  sprijin  pe  care  instituţția  statului  o  poate  acorda  femeilor  vulnerbile,  șefa  biroului  mi-­‐a  

răspuns:  „Autodeterminarea  e  cheia.  Asta  trebuie  să  știţți”  (Laura  x.  50  ani)  subliniind  astfel  felul  în  

care  responsabilitatea  revine  cu  totul  victimei,  cum  sistemul  de  asistenţță  socială  este  absolvit  de  

orice   responsabilitate   dacă   femeia   nu   „vrea”,   nu   „știe”   sau   nu   „cere”   să   fie   ajutată.   Astfel,  

asistenţța  socială  se  rezumă  la  un  serviciu  post-­‐factum,  adică  de  „ajutorare”  după  ce  calamitatea  s-­‐

a  produs.  În  plus,  serviciul  de  asistenţță  socială  presupune  reguli  pentru  victimă,  nu  pentru  agresor,  

întrucât  serviciul  nu  are  în  atribuţții  relaţționarea  cu  agresorul.    

                                                           

 

40    

În  acest  fel,  autoritatea  este  suspendată  și  vina  este  atribuită  femeii,  victimă  a  violenţței.  Indiferent  

de  motivele  pentru  care  se  petrece  violenţța,  indiferent  că  asistentele  sociale  știu  că  nu  există  nici  

legislaţție   care   să   le   apere   pe   femeile   victime,   nici   sprijin   material,   totuși   cele   mai   frecvente  

răspunsuri   sunt   blamarea   victimei.   Vinovată   este   victima,   pentru   că   ea   este   responsabilă   de  

situaţția  în  care  se  află.    

În  al  doilea  rând,  din  discuţția  planificată  de  grup,  realizată  cu  funcţționarele  publice  au  reieșit  mai  

multe  prejudecăţți  despre  realitatea  femeilor  care  suferă  violenţța  din  partea  soţțului/partenerului.  

Cea  mai  des  vehiculată  este  ideea  că  „mentalitatea”  defectuoasă  a  femeilor  le  pune  în  situaţția  de  a  

fi   agresate:   „femeile   trebuie   să-­‐și   schimbe   mentalitatea”.   La   fel   de   des   apare   și   condamnarea  

femeilor  care  aleg  să  se   întoarcă   în  relaţția  cu  partenerul  violent.  Deși  asistentele  sociale  vorbesc  

despre   diferitele   motive   pentru   care   se   întorc   femeile   „acasă”   într-­‐o   relaţție   violentă,   ele   fac   o  

ierarhizare  a  motivelor  și  astfel  o  valorizare  a  lor:  cel  mai  important  fiind  sărăcia  și  lipsa  locuinţței  

(nu  au  unde  să   se  ducă),   apoi  dependenţța  emoţțională  de  partenerul   violent   și   frica   că   se  poate  

agrava   situaţția   de   violenţță   dacă   nu   se   întoarce   acasă,   iar   lipsa   de   cultură   /   mentalitatea   este  

subliniat  ca  factor  relevant  în  decizia  femeilor  de  a  reveni  în  mediul  violent.    

„[Femeia]  vine  aici,  apoi  a  doua  zi,   sau  peste  un  timp,   la  o  săptămână,  ce  știu  eu,  

vine  soţțul,  concubinul,  și  o   ia  acasă  că  se   împacă.  Nu  știu  nici  un  caz  care  nu  s-­‐au  

împăcat.”  (Mihaela  25  ani)  

Discutând  în  detaliu  despre  profilul  femeilor  cu  care  DGASPC  intră  în  contact,  reiese  că  sunt  mame  

tinere  cele  care  suferă  violenţța  domestică  și  apelează  la  serviciul  de  asistenţță  socială.  Altfel,  sunt  

multe   mame   minore,   asistentele   sociale   afirmând   că   e   un   fenomen   care   ia   amploare.   Rareori  

serviciul   intră  în  legătură  cu  mamele  minore  pentru  că,  spun  ele,  sunt  majoritar  rome  și  după  ce  

nasc   vine   familia   și   le   ia   acasă   la   concubin.  Despre   situaţția   femeilor   rome   care   sunt   victime   ale  

violenţței   domestice,   asistentele   sociale   spun   că  nu   apelează   la   serviciile  DGASPC  pentru   că   „ele  

consideră  ceva  normal  că  bărbatul  ar  fi  stăpân  pe  ea”,  și  în  plus  au  suportul  familiei.  Pe  când  cele  

care  nu  au  suportul  familiei,  care  „chiar  nu  au  unde  să  se  ducă”,  apelează  la  serviciile  publice.  În  

legătură  cu  vârsta,  asistentele  au  afirmat  îngrijorate  că  violenţța  din  partea  partenerului—pe  care  o  

sesizează  asistenţța  socială  —  o  suferă  mai  ales  fetele  minore,  adolescentele.  Despre  femeile  mai  în  

                                                           

 

41    

vârstă  zic  că  nu  mai  apelează  la  serviciile  de  asistenţță  socială,  nu  pentru  că  nu  mai  suferă  violenţța  

partenerului,   dar  pentru   că   cele  mai  multe   „s-­‐au  obișnuit   cu   situaţția”.  Angajatele  de   la  DGASPC  

spun  că  foarte  greu  femeile  victime  ale  violenţței  povestesc  ce  li  s-­‐a  întâmplat,  mai  ales  pentru  că  le  

este  frică:  „că  dacă  află  soţțul,  o  iau  de  la  capăt”.  Majoritatea  nu  știu  ce  pot  face  și  sunt  informate  

de   funcţționarii   de   la   DGASPC   despre   primii   pași,   plângerea   la   poliţție,   procesul   legal,   sentinţța  

judecătorească,  obţținerea  ordinului  de  protecţție23  și  apoi  eventual  partajul.  Asistentele  zic  că  nu  

știu   de   nici   un   caz   care   să   fi   dus   un   proces   până   la   capăt.   La   întrebarea  mea,   la   cine   apelează  

femeile  când  sunt  într-­‐un  caz  de  conflict  violent  cu  partenerul,  asistentele  sociale  mi-­‐au  răspuns:  

„La   DGASPC.   Vin   pe   telefonul   copilului,   la   983   e   cineva   de   permanenţță   pentru   urgenţțe...   După  

urgenţțe  apelăm  la  ONG-­‐uri,  fundaţții.”  (Tania  x.  35  ani)  

Sistemul  de  asistenţță   socială  din  Giurgiu  nu  are  prevăzut  nici  un  ajutor   concret,   rapid   și  eficient  

pentru   femeile   victime  ale   violenţței   împotriva   femeilor.   Indiferent  de  natura   violenţței   împotriva  

femeilor,  fie  că  este  violenţța  provenită  de  la  partener  sau  orice  alt  tip,   în  afară  de  viol,  care  este  

înregistrat   ca   infracţțiune,   toate   celelalte   forme   de   violenţță   sunt   ignorate   din   punct   de   vedere  

instituţțional.  Cum  vom  vedea  mai  departe,  statisticile  sunt  manipulate  astfel  încât  situaţția  reală  de  

violenţță  să  nu  transpară  în  nici  un  fel.  

În  mod  specific,  cei/cele  care  lucrează  în  sistemul  de  protecţție  socială  nu  vorbesc  de  statistici,  nu  

știu   cifre   și   nici   „nu   au   cum”   să   prezinte   cazuri.   În   schimb,   folosesc   aprecierile   „mult/puţțin”   și  

„destul/o  grămadă”  ceea  ce  indică  teama  de  a  fi  controlaţți/te  sau  judecaţți/te  în  legătură  cu  ceea  

ce  spun  și  fac.    Deasemenea,  angajatele  și  angajaţții  care  lucrează  în  sistemul  de  asistenţță  socială  

nu  sunt  siguri/e  ce  ar  avea  voie  să  spună  sau  nu,  dar  se  tem  să  nu  le  fie  interpretate  greșit  spusele,  

chiar   dacă   nu   este   clar   care   ar   putea   fi   consecinţțele   sau   eventualele   represalii   birocratice.  

                                                                                                                     

23   Ordinul   de   protecţție   eliberat   începând   cu   decembrie   2015   în   regim   de   urgenţță   presupune   eliberarea   sentinţței  judecătorești  în  termen  de  72  ore  de  la  primirea  în  instanţță  a  tuturor  probelor  care  să  susţțină  cauza  femeii  agresate.  Însă  obţținerea  tuturor  documentelor  necesare  întocmirii  dosarului  (certificatul  medico-­‐legal,  mărturiile  a  doi  martori  care  să  nu  fie  rude  de  sânge,  etc.)  durează  mult  mai  mult  timp,  perioadă  în  care  victima  violenţței  partenerului  nu  are  nici   un   suport   legal   sau   financiar   să   se   desprindă   din  mediul   violent   și   să   nu  mai   fie   nevoită   să   trăiască   alături   de  agresorul  ei.    

                                                           

 

42    

Intervievatele   sunt   reticente   în  a  vorbi  nu  numai  despre  cazuri,  dar  despre  ceea  ce   înseamnă   în  

opinia  lor  „violenţță”,  „abuz”,  „agresiune”.  Se  simt  inconfortabil  de  faptul  că  trebuie  să  folosească  

termeni   pe   care   îi   consideră   „duri”.   Explicită   devine   o   anumită   dualitate:   pe   de   o   parte,  

intervievatele  vor  să  spună  cum  cred  ele  că  nu  funcţționează  sistemul,  pe  de  alta  parte,  vor  să  pară  

„puse   la   punct”   adică   să   se   vadă   că   își   cunosc   responsabilităţțile   de   serviciu.   Diferitele   tipuri   de  

limbaj   și   discurs   întăresc   dilema   pe   care   o   trăiesc   angajatele   confruntate   cu   femeile   aflate   în  

situaţții   de  marginalizare   socială   și   supuse   violenţței:   nu   au   cum   să   acţționeze   și   se   simt   vinovate  

pentru  asta.  Sistemul  birocratic,  susţțin  ele,  nu   le   lasă  prea  multă   libertate  de  mișcare:  birocraţție  

(șefii   nu   semnează   diverse   documente),   resurse   (nu   sunt   bani),   legislaţție   inadecvată   sau  

inexistentă.    

La   întrebarea   despre   cum   văd   ele   posibilele   schimbări,   unanim   indică   schimbarea   mentalităţții  

femeilor.  Totuși,  menţționează  că  și  „în  sistem”  e  o  problemă,  pentru  că  asistenţții  sociali  (se  referă  

la  cei  care  îndeplinesc  funcţția  în  primării,  nu  la  cei  care  ar  avea  calificarea)  nu  sunt  foarte  implicaţți,  

nu  cunosc  legea,  deci  nu  ar  avea  cum  să  le  informeze  pe  victime  despre  ce  pot  face  în  situaţții  de  

violenţță.  Mai  mult,  asistentele   sociale  de   la  DGASPC  au  criticat  neintervenţția  poliţției   și   legislaţția  

neadecvată  care  face  să  existe  un  lung  proces  care  să  treacă  prin  instanţță.  Ele  știu  astfel  că  până  se  

rezolvă  cazul,  femeia  victimă  nu  are  nici  un  sprijin  și  este  complet  expusă  agresorului.    

Aici  se  poate  observa  dilema  serviciului  de  asistenţță  socială:  deși  cunosc  realitatea  pe  care  femeile  

victime   sunt   obligate   să   o   trăiască   datorită   deficienţțelor   din   sistem,   nu   pot   asuma  

responsabilitatea   eșecului   sistemului   de   asistenţță   socială   pentru   protejarea,   sau   eventual  

prevenirea  victimelor  violenţței  partenerului.    

2) Centrul  de  recuperare  pentru  mame  și  copii  victime  ale  violenţței  în  familie,  Letca  

Nouă.  

Asociaţția  Letca  Nouă  este  o  organizaţție  non-­‐guvernamentală  înfiinţțată  de  episcopia  Giurgiu,  parte  

a   BOR   (Biserica   Ortodoxă   Română).   Președinta   organizaţției   și   directoare   centrului   este   soţția  

preotului  paroh,  și  este  cea  care  a  deschis  astfel  o  filială  în  Giurgiu  a  Asociaţției  Pro-­‐Vita.  Asociaţția  a  

înfiinţțat  un  „adăpost  cu  autogospodărire  pentru  mamele  victime  ale  violenţței  în  familie”.  Legătura  

                                                           

 

43    

dintre   Asociaţția   Pro-­‐Vita   și   Biserica   Ortodoxă   Română   (BOR),   prin   episcopia   Giurgiu,   este   una  

administrativă.    

La   fel  ca  și   în  cazul  DGASPC,  am   întrebat  cum  ajung  femeile  victime  ale  violenţței  partenerului   în  

centru   și   care   este   sprijinul   psihologic   și   material   pus   la   dispoziţția   lor.   Răspunsul   primit   a   fost  

elocvent,   femeile   ajungâng   în   centrul   asociaţției   trimise   de   DGASPC.   Adăpostul   pentru   femeile  

victime   ale   violenţței   poate   oferi   8   locuri   pentru   mame,   dar   sunt   găzduite   aproximativ   30   de  

persoane  cu  tot  cu  copii.  Adăpostul  nu  este  întotdeauna  plin,  dar  uneori  într-­‐adevăr  nu  se  găsesc  

locuri.  Perioada  de  găzduire  este  mică,  de  3-­‐6  luni,  care,  spune  chiar  directoarea,  este  „un  ajutor  

pentru  femei,  pentru  mame”.    

În   ceea  ce  privește  ajutorul  de   recuperare  psihologică,  el  nu  există   în   centru,   spre  deosebire  de  

DGASPC  care  are  angajaţți  psihologi  tocmai  pentru  a  acorda  suport  victimelor  violenţței.  Atât  pentru  

femei  cât  și  pentru  copii,  terapia  psihologică  este  redusă  la  spovedanie.  Argumentul  pe  care  mi-­‐l  

oferă  directoarea  este  că,  din  lipsa  banilor  sau  a  personalului,  dar  și  pentru  că  nu  există  voluntari,  

se   recurge   la   terapia   duhovnicească.   Directoarea   afirmă:   „În   primul   rând,   e   importantă   ieșirea  

mamei  din  starea  psihologică  traumatică.  Foarte  multe  femei  l-­‐au  cunoscut  pe  Dumnezeu  aici.  Noi  

credem  că  doar  mama  poate  fi  cel  mai  bun  consilier  pentru  copiii  ei.”  (x.  40  ani)  Tot  directoarea  

centrului  explică  pe  larg  cum  copiii  pot  primi   îngrijirea  necesară  doar  când  mama  este  aptă  să  le  

poarte  de  grijă.    

Am   întrebat   cine   ia   deciziile   cu   privire   la   tipul   de   suport   oferit   victimelor,   și   cine   evaluează   și  

aprobă  intrarea  în  centru  a  unei  femei.  Președinta  asociaţției,  care  este  și  directoarea  centrului,  mi-­‐

a  spus  că  ea  face  selecţția  și  aprobă  intrarea  în  centru,  iar  că  studiile  ei  o  ajută,  având  pregătirea  de  

asistentă   sanitară.  De-­‐a   lungul   interviului,   s-­‐a   exprimat  deseori   cu  privire   la   importanţța   familiei,  

atât  în  sensul  că  susţține  „întregirea  familiei”,  cât  și  că  factorul  decisiv  pentru  care  femeile  ajung  în  

situaţția   de   abuz   și   violenţță   conjugală   se   datorează   familiei   biologice   nenormative,   adică   în   care  

relaţția   conjugală   dintre   părinţți   nu   este   formală/legală,   sau   educaţției:   „Dacă   familia   e   șubredă,  

copilul  e  sortit  eșecului.  Dacă  copilul  iese  din  mediul  violent,  atunci  are  mai  multe  șanse”.    

                                                           

 

44    

În   final,   la   fel   ca   în   cazul   șefei   de   departament   de   la   DGASPC,   explicaţția   primită   referitoare   la  

întoarcerea   în  mediul   violent   a   femeilor   este  pusă  pe   seama  deciziei   femeii.   Pentru  directoarea  

centrului  Letca  Nouă,  femeia  care  vine  în  centru  are  libertate  totală  de  a  decide  dacă  se  întoarce  în  

relaţția  conjugală  sau  în  familia  biologică/politică  sau  dacă  rămâne  în  centru  și  este  capabilă  să  se  

adapteze  regulilor  centrului.    

Dintre  femeile  intervievate  una  singură  apelase  la  asociaţție.    

3) Direcția de Asistență Socială a Municipiului Giurgiu (DAS)

DAS   oferă   doar   adăpost   de   zi   și   de   noapte   pentru   persoanele   fără   adăpost.   Este   solicitat   pe  

perioada   iernii   de   persoanele   care   nu   au   unde   să   stea,   în   rest   nu   are   nici   servicii   de   consiliere  

psihologică,  nici  de  terapie.    

Deși   informaţțiile   disponibile   despre   serviciul   de   asistenţță   socială   sunt   nenumărare,   și   cei   de   la  

poliţție  și  DGASPC  m-­‐au  îndrumat  către  DAS  pentru  a  afla  date  și  informaţții  despre  femeile  singure,  

care  sunt  victime  ale  violenţței,  răspunsul  primit  de  la  personalul  DAS  este  că  nu  au  primit  niciodată  

femei   în   această   situaţție.   Atât   directoarea,   cât   și   asistenta   ei   mi-­‐au   confirmat   faptul   că   doar  

DGASPC   pot   furniza   asemenea   servicii   de   asistenţță   socială   pentru   femeile   victime   ale   violenţței  

domestice:   „Noi   facem  doar  anchetă   socio-­‐materială,  nu  psihologică.  De  asta   se  ocupă  DGASPC.  

Noi  vedem  unde  stă  omul,  dacă  are  loc  de  muncă,  dacă  are  din  ce  trăi.”  (Lina  x.  55  ani)  

Totuși,  în  discuţția  cu  o  altă  funcţționară  a  DAS,  mi-­‐a  confirmat  că  există  cazuri  de  fete  care  au  fost  

violate,   care   au   fugit   de   acasă   și   nu   se   pot   întoarce,   și   care   ajung   și   stau   pentru   o   perioadă  de  

câteva  zile   în  centrul  DAS.  Dar  ele  nu  sunt   înregistrate  ca  și  cazuri  de  viol  sau  violenţță  sexuală  și  

fizică,  ci  sunt  doar  primite  în  adăpost  pentru  că  declară  că  nu  au  unde  să  stea.  Femeile  care  ajung  

la  DAS  sunt  îndrumate  de  poliţție  sau  de  alţți  cetăţțeni  care  știu  de  existenţța  centrului.  Totuși,  este  

foarte  important  cum  ajung  la  centru  pentru  că  este  la  o  depărtare  de  7  km  de  orașul  Giurgiu,  pe  

un   drum   care   nu   leagă   orașul   de   altă   localitate,   într-­‐o   cladire   aproape   izolată   în   câmp   care   are  

legătură  cu  orașul  printr-­‐o  rata   locală  ce  funcţționează  strict  de  câteva  ori  pe  zi.  Această   legătură  

este   folosită   atât   de   cei/cele   care   se   află   în   centrul   DAS   ca   beneficiari/e   cât   și   de   angajaţții  

instituţției.    

                                                           

 

45    

Relevant   este   că   responsabilitatea   nu   este   clar   împărţțită   între   DGASPC   și   DAS   în   privinţța  

atribuţțiilor   faţță   de   femeile   victime   ale   violenţței.   Mai   mult,   nici   instituţția   AJPIS   nu   reușește   să  

clarifice   responsabilităţțile   birocratice.   Toate   instituţțiile   sunt   structuri   care   au   parţțial   atribuţții   de  

asitenţță   socială,   însă  nu  este   specificat  nici   în   legislaţție,   nici   prin  norme   interne  ale  ministerului  

muncii   și   protecţției   sociale   care   sunt   sarcinile   privitoare   la   violenţța   împotriva   femeilor   și  

prevenirea,  combaterea  sau  tratarea  consecinţțelor  acestui  fenomen.    

4) Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (AJPIS)

Deși  am  fost  îndrumată  către  AJPIS  de  către  funcţționarele  de  la  DGASPC,  din  discuţțiile  purtate  cu  

două  reprezentante  ale  instituţției  a  reieșit  că  AJPIS  nu  mai  are  atribuţții  legate  de  violenţța  în  familie  

de   peste   cinci   ani.   Toate   atribuţțiile   au   fost   preluate   de   DGASPC   în   2009-­‐2010.   În   timpul  

interviurilor   nici   una   dintre   cele   două   femei   angajate   ale   AJPIS   nu   a   considerat   necesară   sau  

importantă   implicarea   instituţției   în   combaterea   violenţței   împotriva   femeilor,   temă   tratată   ca   o  

problemă  care  nu  ţține  de  inspecţția  socială.    

În  timpul  întrevederii,  cele  două  angajate  mi-­‐au  arătat  un  dosar  pe  care  îl  completează  la  cererea  

Agenţției   Naţționale   pentru   Plăţți   și   Inspecţție   Socială   (din   cadrul   Ministerului   muncii)   unde   sunt  

înregistrate   datele   celor   54   de   primării   din   judeţțul   Girgiu   care   trimit   statistici   referitoare   la  

persoanele  defavorizate.  În  acest  raport  intern  apare,  pe  două  coloane  nr.  de  populaţție  x  (total)‚  

din   care   nr.   romi   xx,   iar   pe   a   doua   coloană   nr.   persoanele   defavorizate   xxx,   categorie   care   se  

împarte   pe   5-­‐6   subcategorii:   fără   venit,   fără   loc   de   muncă,   fără   locuinţță,   cu   locuinţța  

precară/inadecvată,  familie  cu  mulţți  copii  (și  încă  una  sau  două  subcategorii).  Categoriile  în  sine  nu  

sunt   corelate,   iar   felul   în   care   se   pot   folosi   datele   arată   neprofesionalismul   celor   de   la   Aganţția  

Naţțională  pentru  Plăţți   și   Inspecţție  Socială   (ANPIS)  din   cadrul  Ministerului  Muncii.  Din   rapoartele  

cerute   de   ANPIS   se   pot   identifica   doar   câţți   romi   sunt   (desigur,   cine   se   declară   rom)   și   câte  

persoane  primesc  ajutor   social,   dar  dacă  persoanele   sunt  distincte  una  de  alta   sau   sunt   aceeași  

(romi   care   primesc   ajutor   social,   romi   care   nu   primesc   ajutor   social   sau   ne-­‐romi   care   primesc  

ajutor  social).    

                                                           

 

46    

Modul  în  care  se  colectează  datele  din  teritoriu  este  dezaprobat  de  funcţționarele  de  la  AJPIS,  ele  

oferindu-­‐mi   exemplul   asistenţților   sociali.   În   afară   de   localităţțile   Comana,  Mihai   Bravu   și   Giurgiu  

unde  există  asistenţți  sociali  calificaţți,  restul  celor  angajaţți  în  primării,  care  trebuie  să  îndeplinească  

funcţția  respectivă,  nu  sunt  calificaţți,  în  plus  fiind  responsabili  de  foarte  multe  alte  sarcini.  Teoretic,  

corespunzător   organizării   instituţționale,   aceștia   sunt   primii   care   trebuie   să   se   sesizeze   într-­‐o  

situaţție  de  conflict  domestic.24  Asistenta/ul  social/ă  trebuie  să  fie  cel/cea  care  face  o  anchetă,  se  

duce   la   faţța   locului  și  apoi  raportează  către  AJPIS,   totodată   îndrumând  victima   în  primă   instanţță  

către  poliţția  locală  și  către  adăposturile  aflate  în  subordinea  DGASPC  (adică  spre  cele  8  locuri  din  

judeţț).   Nemulţțumirea   celor   de   la   AJPIS   este   că   acești   funcţționari   se   ocupă   în   schimb   doar   cu  

distribuţția   de   ajutoare   sociale,   de   lemne,   de   alimente.   Critica   faţță   de   sistem   seamănă   cu   cea  

semnalată  de  DGASPC:   lipsa  de  pregătire   a  persoanelor   care   trebuie   să   îndeplinească   atribuţțiile  

asistenţței   sociale   în   comune.   Cele   două   intervievate   au   participat   la  multe   cursuri   de   formare,  

printre   care   cele   care   privesc   organizarea   instituţțională   și   importanţța   pe   care   o   are   asistenţța  

socială   specializată.   Astfel   ele   sunt   conștiente   de   necesitatea   ca   cei/cele   care   ocupă   funcţțiile   în  

primării,  deși  au  studii  medii,  ar  trebui  să  aibă  măcar  cursul  de  3  luni  de  „lucrător  social”  care  îi  dă  

noţțiunile   de   bază   despre   legislaţție,   și   despre   cum,   spre   exemplu,   trebuie   făcută   îndrumarea  

personelor  victime  ale  violenţței.  Din  păcate,  spun  cele  de  la  AJPIS,  anchetele  sociale  sunt  „făcute  

pe  genunchi”  adică  sunt  copiate  cifrele  din  anii  trecuţți,  din  registrul  agricol,  și  nimeni  nu  merge  pe  

teren  să  facă  anchetă  socială.  Cel  mult,  atunci  când  o  persoană  cere  ajutor  social,  este  verificată  și  

apar  date  noi  înregistrate.    

„Există   3-­‐4   familii   care   se   plimbă   între   judeţțe,   ei   cer   mutaţție   și   asta   e   ancheta  

socială   care   se   reduce   la   ajutorul   social   pe   care   trebuie   să-­‐l   primească   familiile.  

                                                                                                                     

24  Sarcinile  care  revin  asistenţților  sociali  din  teritoriu  sunt  reglementate  de  Agenţția  Naţționașă  pentru  Plăţți   și   Inspecţție   Socială   (ANPIS)   care   este   în   subordinea   Ministerului   muncii,   familiei,   protecţției  sociale   și   persoanelor   în   vârstă.   Sarcinile   pe   care   le   îndeplinește   asistentul   social   din   teritoriu   sunt  definite   prin   regulament   de   ordine   interioară   și   cf.   legii   asistentului   social   reglementată   de   Legea  47/2006  privind   sistemul  naţțional  de  asistenţță   socială   și  Ordonanţța  68  din  28  august  2003  privind  serviciile  sociale,  cu  modificările  şi  completările  ulterioare.    

                                                           

 

47    

[Uite,]  e  o  femeie,  cu  copii,  și  ne  anunţță  de  la  primărie‚  vezi  că  a  plecat  la  bărbatul  

ălălalt’.”  (Mirela  x.  38  ani)  

Mai  departe,  aceeași  funcţționară  afirmă  că  acești  „oameni  buni  la  toate”  ar  trebui  „să  se  implice  în  

mediere,  să  încerce  să  îi  împace,  apoi  dacă  violenţța  e  atât  de  mare  îi  separă”  (Mirela  x.  38  ani)    

În   timpul   interviului,   funcţționarele   de   la   AJPIS   se   referă   la   „egalitatea   de   șanse”   și   niciodată   la  

„egalitatea  de  gen”,   subliniind   că  nu  au  primit  nici  o   sesizare  de   încălcare  a  normelor   la   rubrica  

egalitate  de  șanse.  Adică,  niciodată  nimeni  nu  a   reclamat  vreo  o  discriminare   în   judeţțul  Giurgiu.  

Întrebându-­‐le  pe  cele  două  angajate  ale  AJPIS  care  este  părerea  proprie  faţță  de  violenţța  împotriva  

femeilor  și  violenţța  domestică  în  special,  am  primit  răspunsuri  diferite.  Una  dintre  ele  spune  că  ea  

crede  că  și  femeile  sunt  violente,  că  „s-­‐a  schimbat  situaţția”:    

„Eu  cred  că  bărbaţții  sunt  violenţți  verbal...  Violenţța  concretă  se   întâmplă   în  mediul  

rural.   Ca   să   fim   egale,   ne-­‐am   făcut   bune   la   toate.   În   familie   e   care   pe   care,   și  

contează  și  cine  câștigă  mai  mulţți  bani.”  (Mirela  x.  38  ani)  

Totuși,  mai  departe  aceeași  femeie  spune:  „Femeia  nu  prea  spune,  ca  să  nu  se  audă...  La  ţțară  și-­‐o  

ia  și  se  duce  la  mama  [ei]  sau  stă  și  își  vede  de  copii.”  Ca  să  ilustreze  ce  vrea  să  spună  cu  mediul  

rural,   la   ţțară,   se   amintește   exemplul   serialului   TV   „Las   Fiebinţți”   care,   potrivit   celor   două   femei  

reprezintă  cel  mai  bine  societatea  românească.    

5) Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul de Poliție Judeţțean  

Giurgiu  (MAI)  

Dificultăţțile  de  a  obţține  un  răspuns  din  partea  serviciilor  poliţției  nu  sunt  nesemnificative.  Deși   în  

scrisoarea  înaintată  am  explicat  obiectivele  proiectului  și   intenţția  de  a  discuta  despre  cazurile  de  

abuz  și  violenţță  împotriva  femeilor,  refuzul  a  fost  categoric.  Doar  purtătorul  de  cuvânt  al  instituţției  

a   revenit   cu   niște   date   statistice   care   arată   felul   în   care   nu   există   nici   o   abordare   a   violenţței  

specifice   împotriva   femeilor.   Singurele   date   transmise   de   inspectoratul   Giurgiu   se   referă   la  

violenţța  domestică,  date  statistice  ale  Serviciului  de  Cazier  Judiciar,  Statistică  și  Evidenţțe  Operative  

                                                           

 

48    

al   I.P.J.   Giurgiu.   Datele   înregistrate   se   referă   la   infracţțiunile   sesizate   (nu   și   cele   auto-­‐sesizate)  

prevăzute  de  legea  217/2003  pentru  prevenirea  și  combaterea  violenţței  în  familie.    

Felul  în  care  sunt  colectate,  analizate  și  transmise  datele  de  către  I.P.J.  Giurgiu  arată  că  nu  există  o  

normativă   referitoare   la  prevenirea   sau   combaterea  violenţței   împotriva   femeilor.   Faptul   că   sunt  

amestecate  categoriile  în  funcţție  de  gravitatea  faptei  stabilită  de  inspectorat,  arată  cum  indicatorii  

colectaţți  despre  violenţța  intra-­‐familială  sunt  restrictivi  –  în  sensul  că  se  referă  doar  la  infracţțiuni,  și  

insuficienţți  –  în  sensul  în  care  exclud  violenţța  extra-­‐familială,  deseori  violenţța  dintre  parteneri  care  

nu   au   legalizat   relaţția   fiind   neînregistrată   în   statistici.   Cele   două   categorii   de   indicatori   care  

definesc   infracţțiunile   intra-­‐familiale   sunt:   1)   infracţțiuni   comise   între   rude,   cu   violenţță   (omor,  

tentativă  de  omor,   loviri  sau  alte  violenţțe,  vătămare  corporală,   loviri  sau  vătămări  cauzatoare  de  

moarte,  viol);  2)  alte  genuri  de  infracţțiuni,  care  fac  obiectul  legii  privind  violenţța  în  familie  (lipsire  

de   libertate   în  mod   ilegal,   ameninţțarea,   șantajul,   raportul   sexual   cu  un  minor,   corupţția   sexuală,  

abandon   de   familie,   rele   tratamente   aplicate   minorului,   nerespectarea   măsurilor   privind  

încredinţțarea  minorului,  contaminarea  venerică  și  transmiterea  HIV).  Din  enumerarea  de  mai  sus  a  

indicatorilor  sub  cele  două  categorii  generale  de  infracţțiuni,  putem  observa  câteva  neajunsuri.   În  

primul   rând,   „violul”   este   înregistrat   ca   și   infracţțiune   și   analizat   conform   legii   violenţței   intra-­‐

familiale,  ceea  ce  exclude  multe  alte  situaţții   în  care  violul  se  produce  nu  între  rude  și  nu  poate  fi  

subsumat  legii  violenţței  intra-­‐familiale.  Apoi,  limitarea  primei  categorii  de  infracţțiuni  la  elementele  

de   violenţță   fizică.   A   doua   categorie   de   infracţțiuni,   deși  mai   largă,   total   necuprinzătoare   faţță   de  

tipurile  de  violenţță  de  gen  pe  care  le  suferă  femeile.  Mai  mult,  sunt  amestecate  categorii  care  ţțin  

strict   de   codul   civil   al   familiei   (abandonul),   cu   categorii   ce   ţțin   de   vătămarea   corporală  

(contaminarea   venerică),   și   categorii   care   se   referă   la   abuzul   asupra  minorilor.   Doar   tangenţțial,  

acești  indicatori  pot  arăta  ceva  despre  dimensiunea  de  gen.  Desigur,  nici  acești  indicatori  nu  pot  fi  

analizaţți   doar   prin   prisma   legii   217/2003   întrucât   infracţțiunile   respective   se   pot   produce,   și   se  

produc  de  cele  mai  multe  ori,  nu  între  rude  care  sunt  înregistrate  ca  atare  conform  legii.  În  cele  din  

urmă,   explicaţțiile   care   însoţțesc   datele   statistice   transmise   de   poliţția   Giurgiu,   deși   menţționează  

genul   infractorilor  și  al  victimelor,  din  cauza  faptului  că  analiza  amestecă   în  aceeași  categorie  de  

                                                           

 

49    

indicatori   factori  distincţți  ai  violenţței,  dovedește   ignoranţța   folosirii  dimensiunii  de  gen   în  analiza  

infracţționalităţții  și  necunoașterea  înseamnătăţții  și  manifestării  violenţței  împotriva  femeilor.    

În  plus,   conversaţțiile   limitate  și   informale  pe  care   le-­‐am  avut  cu   funcţționarii  din   I.P.J.  Giurgiu  au  

întărit  spusele  asistentelor  sociale.  Pe  de  o  parte,  poliţția  de  proximitate  este  informată  mereu,  fie  

de   spital,   de   DGASPC,   DAS   sau   direct   de   victime,   de   vecini.   Când   sunt   sesizaţți,   poliţțiștii   se  

deplasează   cu   un   echipaj   la   adresa  menţționată,   însă   intervenţția   respectivă   este   foarte   limitată,  

datorită  normelor  legale  (intervenţție  doar  cu  mandat  judecătoresc).  Pe  de  altă  parte,  realitatea  cu  

care  aparent  se  confruntă  poliţția  este  retragerea  plângerilor  din  partea  victimei.  Iniţțial,  declară  ei,  

victima   depune   plângere   împotriva   partenerului   agresiv,   „dar   când   [victima]   este   informată   că  

odată  declanșat  procesul  de  procuratură   șansele   sunt   ca  bărbatul   să   intre   la  pușcărie  pentru   că  

violenţța   se   consideră   infracţțiune,   atunci   victima   își   retrage   plângerea”,   explică   adjunctul   poliţției  

Giurgiu.25   Similar   se   petrece   în   cazul   violului,   când   victima   își   poate   retrage   plângerea   sau,  mai  

mult,   fiind  nevoie  să  aducă  dovada  suplimentară  a  analizei  medicale  pentru  constatarea  traumei  

sexuale.    

Nu   de   neglijat   în   analizarea   situaţției   femeilor   victime   ale   violenţței   partenerului   este   reacţția  

autorităţților  faţță  de  cercetarea  de  faţță.  În  cazul  concret  al  Poliţției,  cea  mai  evidentă  reacţție  a  fost  

de  respingere  a  accesului  la  observaţția  participativă,  la  practica  de  zi  cu  zi  a  funcţționarilor  și  chiar  

interzicerea   de   a   sta   de   vorbă   cu   funcţționarii   angajaţți,   dacă   aceștia   nu   au   primit   o   dispoziţție  

specială.  Faptul  că  accesul   la  personalul  angajat   în  sistemul  public  este  restricţționat  cercetării  nu  

lasă  posibilitatea  unei   interpretări  detaliate  a  situaţției  din   instituţție  și,  prin  urmare,  șansele  unor  

direcţții  de  acţțiune  pentru  îmbunătăţțirea  serviciilor  sunt  reduse.    

 

                                                                                                                     

25   Legislaţția   din   păcate   nu   acoperă   ceea   ce   declară   poliţția,   procuratura   auto-­‐sesizându-­‐se   doar   în   cazul  spitalizării  victimei  mai  mult  de  90  de  zile.  În  plus,  pentru  agresiune  fizică  împotriva  femeii,  fără  a  fi  considerată  tentativă  de  omor,  nu  există  legal  posibilitatea  condamnării  la  pușcărie.  Chiar  și  în  cazul  unui  ordin  de  protecţție  emis  și  încălcat  de  agresor,  care  comite  contravenţția  de  lovi  încă  o  dată  victima,  tot  nu  există  acoperire  legislativă  pentru  arestarea  agresorului.    

                                                           

 

50    

 

 

 

PERCEPŢȚIILE  ȘI  ATITUDINILE  LA  NIVEL  INSTITUŢȚIONAL  FAŢȚĂ  DE  VIOLENŢȚA  ÎMPOTRIVA  FEMEILOR  

Atitudinea   la   nivel   instituţțional   faţță   de   femeile   victime   ale   violenţței   partenerului   este   una  

condescendentă   și   indiferentă   la   prima   vedere.   Însă   indiferenţța   sau   neutralitatea   instituţțiilor  

menţțin  starea  de  violenţță,   fiind   în  general  cunoscut  de  către   femei  și  bărbaţți   că  nu  există  nici  o  

voinţță   de   intervenţție   din   partea   serviciilor   publice   în   spaţțiul   domestic,   nici  măcar   în   situaţții   de  

criză.    

Întrucât   nu   există   politici   pentru   prevenirea   și   combaterea   violenţței   împotriva   femeilor,   se  

dezvoltă   iniţțiative   private,   care   acoperă   doar   minimal   nevoile   întâlnite   la   nivelul   societăţții.26  

Deocamdată   nu   există   nici   în   sistemul   educativ,   nici   în   sistemul   de   securitate   civilă,   politici  

referitoare  la  prevenirea  sau  combaterea  violenţței  împotriva  femeilor.  Astfel,  singurul  sistem,  atât  

                                                                                                                     

26   Considerat   cf.   Standardului   European   din   1986   ca   fiind   1   loc   pentru   o   femeie   cu   copil/copii   la   10000   de  locuitori.    

Violenţța  împotriva  femeilor  

AJPIS  Poliţție    

Spital   DAS  

DGASPC  

                                                           

 

51    

informativ  cât  și  regulator,  rămâne  percepţția  funcţționarilor  din  instituţțiile  publice  faţță  de  diverse  

forme  ale  violenţței  împotriva  femeilor,  cât  și  atitudinile  și  practicile  lor  faţță  de  femeile  victime  ale  

violenţței.   Aceste   percepţții,   atitudini   și   practici   sunt   exprimate   individual   de   către   funcţționarii  

publici  și  sunt  confruntate  cu  cadrul  mai  larg  al  societăţții,  dar  foarte  rar  sunt  asumate  instituţțional.  

Deseori  funcţționarii  publici  sunt  lăsaţți  să  înţțeleagă,  după  propriile  aprecieri,  ce  anume  se  întâmplă  

și  să  decidă  ce  se  poate  face  pentru  femeile  victime  ale  violenţței.  Starea  este  perpetuată  în  lipsa  

unei   metodologii   de   implementare   a   legislaţției   în   vigoare,   în   lipsa   unei   evaluări   periodice   a  

serviciilor  de  asistenţță  socială,  a  serviciilor  de  sănătate  sau  a  serviciilor  de  securitate  a  persoanei.  

Totodată,  persistenta   indiferenţță  politică  nu  propune  evaluarea,  bugetarea  și  propunerea  de  noi  

politici  pentru  prevenirea  și  combaterea  violenţței  împotriva  femeilor.    

Din   cercetarea   făcută   în  municipiul   Giurgiu   reiese   că   există   diferenţțe   între   funcţționarii   femei   și  

bărbaţți  în  percepţția  și  atitudinea  faţță  de  violenţța  împotriva  femeilor.  Femeile  angajate  în  diverse  

servicii  publice  sau  private,  care  intră   în  contact  cu  femei  victime  ale  violenţței  partenerului,  sunt  

mai   interesate   în   a   explica   fenomenul   violenţței   prin   prisma   „mentalităţții”   sau   a   stării  materiale  

precare  a  cuplurilor  care  ajung   la  violenţță.   În   schimb,  bărbaţții  angajaţți   în   sistemul  public   tind  să  

asocieze  violenţța  împotriva  femeilor  cu  elemente  externe  cum  ar  fi  alcoolul,  lipsa  banilor.  Ambele  

grupuri  de  funcţționari,  atât  bărbaţții  cât  și  femeile,  consideră  că  au  putere  limitată  de  intervenţție  în  

viaţța   femeilor  care  suferă  de  pe  urma  violenţței  partenerului,   iar   în  ansamblu  societatea  nu  este  

văzută   ca   responsabilă   în   a   combate   fenomenul   violenţței   împotriva   femeilor.   Respondenţții  

funcţționari  publici  atribuie  existenţța  violenţței  domestice  unei  mentalităţți  greșite  pe  care,  femeile  

în  mod  special,  trebuie  să  o  schimbe,  nemaiacceptând  situaţția  de  violenţță.  Deși  cred  mai  degrabă  

că  violenţța  dintre  parteneri  este  o  consecinţță  a  unor  factori  sociali,  singura  opţțiune  care  transpare  

mai   mult   în   discuţțiile   purtate   este   efectul   pe   care   mass-­‐media   îl   poate   avea   în   schimbarea  

mentalităţții.  Răspunsurile  funcţționarilor  referitoare  la  soluţțiile  de  combatere  a  violenţței  împotriva  

femeilor  se  limitează  la  mesajul  care  poate  fi  transmis  sub  formă  educativă  la  televizor.    

În   interviurile  purtate  a  revenit  curent   ideea  „mentalităţții”,   înţțeleasă  ca  un  cod  social  și  cultural,  

care   definește   regulile   de   comportament   al   membrilor.   În   analiza   făcută   de   Picker   (2014),  

mentalitatea  se  referă  la  ceea  ce  aparent  este  un  adevăr  evident.  Heintz,  analizând  „mentalitatea  

                                                           

 

52    

românească”,   explică   cum   în   România   percepţția   asupra   condiţției   socio-­‐economice   înapoiate,  

comparativ  cu  vestul  Europei,  este  datorată  „mentalităţții”,  care  exprimă  în  mod  specific  o  etică  a  

muncii.  Totuși,  alte  studii   (Fairclough  et  al.  2006)  precizează  că  mentalitatea   în  vorbirea  curentă  

românească   se   referă   la   identitatea   culturală.   Preluând   analizele   făcute   anterior,   la   care   adaug  

concluziile  din  prezenta  cercetare,  mentalitatea  poate   fi  echivalată  cu  tradiţția,  mitologia,  cultura  

comună,  dar  în  special  codurile  sociale  și  culturale  informale.  Mentalitatea  include  expresii  uzuale  

zilnice,   proverbe   sau   zicători   –   spre   exemplu   „Femeia   nebătută   e   ca   moara   neferecată”,   dar  

reflectă   și   înţțelegeri   despre   structura   socială   și   poziţționarea   valorilor,   cum   ar   fi   stigmatizarea   și  

inferiorizarea   etnicilor   romi   (Rughiniș   2010)   sau   blamarea   victimei   în   cazul   violenţței   de   gen  

(Vamanu  și  Vamanu  2013).    

Este   dincolo   de   orice   îndoială   faptul   că   „mentalitatea”   este   demnă   de   o   analiză   aprofundată   în  

ceea   pe   privește   perpetuarea   prejudecăţților   faţță   de   violenţța   împotriva   femeilor.   Însă   este   de  

criticat  faptul  că  funcţționarii  publici  sunt  neinstruiţți  în  înţțelegerea  fenomenului  violenţței  împotriva  

femeilor,   și   în  special  a  caracteristicilor  multiple  de  vulnerabilitate,   în  cazul  violenţței  suferite  din  

cauza   partenerului,   și   că   acești   funcţționari   se   referă   la   „mentalitatea”   femeilor,   care   trebuie  

schimbată.    

 

DE  CE  INSTITUŢȚIONAL  VORBIM  DOAR  DE  „VIOLENŢȚA  ÎN  FAMILIE”?  

Formele   de   violenţță   împotriva   femeilor   înţțelese   și   împotriva   cărora   se   (re)acţționează   la   nivel  

instituţțional   sunt   doar   parţțial   acoperite   de   legea   violenţței   intra-­‐familiale   și   de   criminalizarea  

cazurilor   de   viol.27   Restul   actelor   de   violenţță   împotriva   femeilor   nu   există   într-­‐o   încadrare  

legislativă  sau  normativă.  Iar  atentatul  unui  partener  faţță  de  parteneră  nu  este  definit  ca  violenţță  

împotriva  femeilor,  ci  este  categorizat  ca  și  crimă  sau  tentativă  de  omor  —  atunci  când  se  poate  

dovedi   gravitatea   —   cu   subcategoriile   lor   juridice.   Având   în   vedere   înţțelegerea,   la   nivelul  

autorităţților,   faţță   de   violenţța   de   gen   și   care   sunt   formele   pe   care   le   îmbracă,   reacţția   la   nivel                                                                                                                        

27  Petru  consulatare  legislaţție  vezi  nota  7,  mai  sus.    

                                                           

 

53    

instituţțional  este  precară  și  nu  există  în  Giurgiu  la  ora  actuală  nici  un  program  sau  politică  publică  

proactivă  faţță  de  fenomenul  violenţței  împotriva  femeilor.28    

Într-­‐un  recent  raport,  bazat  pe  o  metodologie  cantitativă  de  explorare  la  nivel  naţțional  a  serviciilor  

care   sunt   la   dipoziţția   femeilor   victime  ale   violenţței,   câteva   concluzii   sunt   comparabile   cu  datele  

obţținute   prin   cercetarea   de   faţță:   „lacune   în   legislaţția   secundară   referitoare   la   modul   de  

funcţționare  a  unităţților  de  asistenţță  socială  specializate  pentru  victime  ale  violenţței”  sau  faptul  că  

asistenţții   sociali   sunt   neprotejaţți,   sunt   „expuşi   şi   vulnerabili   în   faţța   riscurilor   asociate  muncii   cu  

victimele   violenţței”   (Studiu   naţțional   2013:   22).   Alte   concluzii   detaliază   despre   lipsa   pregătirii  

specifice   sau   a   formării   continue,   lipsa   supervizării   profesionale   și,  mai   ales,   lipsa   bugetului   și   a  

necesităţților   de   bază   pentru   beneficiare,   adică   locurile   din   centrele   de   primire   a   victimelor  

violenţței   sau  perioada  pentru   care  pot   femeile   să   fie  protejate   rămânând   în   centre.  Desigur,  nu  

acestea   sunt   unicele   soluţții   instituţționale   care   se   pot   oferi   femeilor   și,   cu   siguranţță,  mai  multă  

atenţție   trebuie   acordată   fenomenului   prin   implicarea   bărbaţților   în   înţțelegerea   și   combaterea  

fenomenului  violenţței  împotriva  femeilor.    

Totuși,  din  cercetare  reiese  că  instituţțiile  statului  sunt  cunoscute  femeilor  victime  ale  violenţței.  Ele  

știu  că  pot  apela   la  autorităţți,  dar  nu  o  fac   în  mod  conștient.  Cele  mai  multe  răspunsuri  arată  că  

ajutorul   primit   de   la   autorităţțile   statului   este   insuficinet,   temporar   și   nu   poate   fi   o   cale   spre  

scăpare  dintr-­‐o   stare   conflictuală.   Femeile   care   se   găsesc   într-­‐o   stare   gravă   și   suferă   violenţța   în  

mod   constant,   repetat,   au   avut   ocazia   să   intre   în   legătură   cu   instituţțiile   statului.   Femeile   au  

informaţții  despre  posibilităţțile  pe  care  le  are  statul  de  a  le  susţține  și  ajuta  în  situaţții  de  criză  și  în  

încercările   lor   de   a   ieși   din   situaţția   violentă.   De   cele   mai   multe   ori,   experienţța   cu   personalul  

medical   sau   din   instituţții   este,   dacă   nu   dezamăgitoare,   atunci   sigur   una   care   agravează   situaţția  

victimei.  În  acest  sens,  există  chiar  o  frică  de  autorităţți  care  acţționează  mai  degrabă  punitiv  decât  

paleativ.  Femeile  victime  ale  violenţței  partenerului  se  tem  de  a  fi  judecate,  mustrate,  chiar  jignite,  

                                                                                                                     

28   Tot   demn   de   remarcat   este   înfiinţțarea   în   decembrie   2015   a   unei   linii   telefonice   de   urgenţță   pentru   persoanele  victime  ale  violenţței  împotriva  femeilor.    

                                                           

 

54    

sau   în   cel  mai  bun  caz   compătimite,   când  ajung   în   contact   cu  personalul   spitalului,   centrelor  de  

protecţție  sau  cu  poliţțiști.    

Una   dintre   respondente,   povestind   cum   a   pierdut   o   sarcină   în   6   luni   datorită   bătăilor   crunte  

primite  de  la  partener,  spune  că  doctorul  sigur  a  văzut  că  fetusul  murise  din  cauza  bătăilor  primite  

de  mamă  cu  două  zile  înainte.  Totuși,  nici  doctorul  nici  altcineva  nu  a  sesizat  cazul  poliţției  și  nimeni  

nu   a   intervenit   în   vreun   fel.   Altă   femeie   povestește   cum   și-­‐a   pierdut   dinţții   din   cauza   loviturilor  

primite  de  la  partener  și  că  o  dată  a  stat  6  luni  în  spital.  Nu  avea  unde  să  se  ducă  și  niciun  venit.  

Întrucât   la   spital   nu  mai   putea   să   stea,   unul   dintre   poliţțiștii   care   supraveghea   cazul   ei   i-­‐a   făcut  

cunoștinţță  cu  un  bărbat  spunându-­‐i  că  trebuie  să  facă  ceva,  în  sensul  că  trebuie  să  plece  pentru  că  

oricum  nu  mai  poate  rămâne  internată  și  cel  mai  bun  lucru  e  să  găsească  un  soţț  ca  să  aibă  unde  să  

stea.    

Instituţțional,   identitatea   unei   persoane   victime   a   violenţței   împotriva   femeilor   este   percepută   în  

multi-­‐dimensionalitatea   ei,   însă   atitudinile   diferă.   Percepţția   asupra   etniei,   clasei   sociale,   vârstei  

victimei   fac   ca  părerile   să   fie   foarte  diferite   și   ca   recomandările   funcţționarilor   publici   să   fie   clar  

discreţționare.  Una  dintre  femei,  povestind  ce  i  s-­‐a  întâmplat  după  ce  a  născut  și  și-­‐a  dat  seama  că  

oricât   încerca  să-­‐și  alăpteze  copilul,  nu  avea  lapte  matern  suficient,   iar  copilului   îi  era  foame,  s-­‐a  

dus  la  medic,  de  la  care  nu  a  reușit  să  primească  reţțeta:  „Nu  a  vrut  să-­‐mi  dea  lapte  praf  [doctora]  

pentru  că  a  zis  că  sunt  ţțigancă  și  am  pieptul  mare.”  (Zana  q.  30  ani)  

În  timpul  focus-­‐grupului  de  la  DGASPC,  am  asistat  la  un  caz  tocmai  anunţțat  din  partea  spitalului,  că  

o  fată  de  13  ani  venise  cu  un  avorton.  Întrebând  ce  se  întâmplă  în  acest  caz,  răspunsurile  au  fost  

confuze,   și   o   anume   stare   de   irascibilitate   s-­‐a   instalat   între   asistentele   sociale.   „Se   urmează  

procedura”,  mi  s-­‐a  răspuns  de  către  șefa  departamentului,  fără  a  clarifica  nici  un  alt  detaliu.    

Analizând   întâmplarea   din   timpul   discuţției   planificate   de   grup,   am   observat   pe   de   o   parte   că  

subiectul   fetelor  sau  femeilor  minore  este  mai  degrabă  evitat  de  autorităţți.   În  momentul   în  care  

cercetarea   atinge   aspecte   procedurale   și   de   intervenţție   directă   în   cazuri,   funcţționarii   publici   nu  

doresc   deloc   colaborarea   cu   cercetătorii.   În   loc   de   a   interpreta   atitudinile   ostile   ca   o   formă   de  

incoerenţță  sau  neputinţța  de  a  comunica  detalii  ale  muncii  în  sistemul  de  asistenţță  socială,  poziţțiile  

                                                           

 

55    

sunt  mai  degrabă  defensive  faţță  de  comunitate  sau  de  grupul  cu  care  se  identifică  (Appiah  2010,  

Haslam  et   al.   2014).   În  dorinţța  de  a  apăra   comunitatea   celor   care   fac  parte  din  același   serviciu,  

funcţționarii   mai   degrabă   nu   vor   dezvălui   și   vor   oculta   informaţțiile   legate   de   munca   lor   cu  

convingerea   că   astfel   apăra   comunitatea   lor   la   locul   de   muncă.  

                                                           

 

56    

 

5. FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ VIOLENȚA ÎMPOTRIVA

FEMEILOR: LOCUL, MIGRAȚIA, CAPITALUL, SERVICIUL,

MEDIUL ASOCIATIV, RELIGIA

Violenţța  împotriva  femeilor  este  de  cele  mai  multe  ori  interpretată  restrictiv,  însă  ea  influenţțează  

viaţța   și   deciziile   femeilor   victime.   Spre  exemplu,  diferenţța  dintre  mediul  urban   și   rural   este  una  

semnificativă,   avâd   consecinţțe  hotărâtoare   în   viaţța   femeilor.  Municipiul  Giurgiu  este  un  oraș  de  

graniţță,   fiind,   după   toate   considerentele   administrative,   singurul   oraș   din   judeţț.   Deși   alte   două  

comune   din   judeţț   au   fost   numite   orașe   sub   regimul   Ceaușescu,   Mihăilești   și   Bolintin,   ele   nu  

respectă   nici   pe   departe   cerinţțele   administrative,   numărul   și   calificarea   personalului   pentru   a  

putea   funcţționa   ca   orașe.   Astfel,   70%   din   populaţția   judeţțului   Giurgiu   se   află   în   mediul   rural,  

răspândită  aproape  uniform  în  cele  54  de  comune,  cu  primării  separate,  dintre  care  unele  cuprind  

câteva   sate.   Restul   populaţției,   aproape   65.000   de   locuitori   sunt   înregistraţți   în   orașul   Giurgiu,  

capitala   judeţțului.  Având   în   vedere  particularităţțile   orașului  Giurgiu,   am  urmărit   să   înţțeleg   în   ce  

măsură  influenţțează  viaţța  femeilor  localitatea  în  care  trăiesc.      

Migraţția   este   unul   din   factorii   importanţți   care   schimbă   viaţța   de   familie   și   dinamica   violenţței  

împotriva  femeilor,   indiferent  de  tipul  ei.  Pe  de  o  parte,  din  punct  de  vedere  economic  și  social,  

migraţția   împinge   femeile   în   lumi   diferite   unde   normele,   cutumele   și   constrângerile   vecinătăţții  

capătă   alte   nuanţțe.   Pe   de   altă   parte,   apar   noi   variabile   în   exersarea   violenţței   asupra   femeilor:  

legale   sau   birocratice   legate   de   custodia   asupra   copiilor,   drepturi   de  moștenire   și   apartenenţță.  

Astfel,   femeile   cu   copii   care   trăiesc   într-­‐o   stare   de   violenţță   conjugală   și   decid,   împreună   sau  

separat  de  partener,  să  înceapă  un  proiect  migrator,  trebuie  să  ia  în  considerare  dacă  vor  obţține  

acordul  partenerului  violent  de  a  trece  graniţța  împreună  cu  copiii.  Cele  mai  multe  dintre  femei  se  

declară   fericite   când   nu   sunt   constrânse   de   o   căsătorie   legală   sau   de   recunoașterea  

copilului/copiilor   de   către   tată.   Situaţții   contraintuitive,   care   demonstrează   că   legislaţția   și  

regulamentele   statului   român,   în   loc   să   sprijine   femeile,   multiplică   formele   de   violenţță   asupra  

celor  aflate  în  situaţții  de  marginalitate  sau  de  excluziune  socială.    

                                                           

 

57    

Deși  iniţțial  am  considerat  importantă  relaţția  dintre  așezarea  geografică  a  orașului  Giurgiu  ca  oraș  

de  graniţță  și  fenomenul  migraţției  sau  al  mobilităţții  forţței  de  muncă,  cercetarea  a  demonstrat  alte  

legături  contextuale.  Aproape  toate  respondentele  cunoscuseră  migraţția  sub  o  formă  directă  sau  

prin  intermediul  familiei,  dar  nu  prin  trecerea  celei  mai  apropiate  graniţțe.  ŢȚările  de  destinaţție  sunt  

Spania,  Italia,  Germania,  Anglia,  iar  tipurile  de  muncă  alese  urmează  trendul  general  al  populaţției  

mobile   din   România.   Unele   observaţții   întăresc   concluzii   ale   unor   studii   anterioare   asupra    

schimbării  relaţției  de  gen  în  cuplu,  femeile  câștigând  prin  mobilitatea  muncii  mai  mulţți  bani  și  mai  

multă  libertate.    

În  mod  particular,  migraţția  apare  ca  o  variabilă  în  relaţția  dintre  partenerul  violent  și  femeia  victimă  

datorită,   în  primul   rând,   legislaţției   restrictive   în   ceea   ce  privește  mobilitatea  membrilor   familiei,  

dar  și  expunerii  unor  diferite  sisteme  legislative  privitoare  la  violenţța  domestică.  Un  exemplu  este  

al   unei   femei   care,   deși   a   reclamat   de-­‐a   lungul   anilor,   violenţța   din   partea   partenerului   către  

autorităţțile   din   Giurgiu,   singura   dată   când   a   fost   arestat   de   poliţție   și   a   petrecut   niște   luni   în  

închisoare  a  fost  în  Italia.    

Deseori  mișcările  de  capital  —  restructurarea  economiei  locale,  investiţții  sau  insolvenţțe  ale  marilor  

angajatori  —  determină  situaţția  familială,  și  îndeosebi  economia  casei.  Spre  deosebire  de  politicile  

intervenţționiste  din  timpul  regimului  socialist  centralizat,  politicile  familiale  ale  statului  în  ultimele  

decade   se   resfrâng   asupra   femeilor,   limitându-­‐le   libertatea   de   mișcare   și   decizie.   În   analiza  

raportului  de  faţță  nu  pot  omite  felul  în  care  se  reflectă  sărăcirea  populaţției,  restrângerea  statului  

social,   insecuritatea  muncii   și  a   locuinţței.  Femeile  sunt  supuse  violenţței  de  gen,   fără  ca  statul  să  

aibă  vreo  pârghie  de   intervenţție   și  nici   vreo  stategie  pe   termen  mediu  sau   lung.  Nu  numai   lipsa  

personalului  calificat  care  poate  să  ofere  suportul  necesar:  asistent  social,  medic,  poliţțist,  dar  mai  

ales   situaţția   economică  generală   și   șansele   femeilor  de  a   fi   pe  piaţța  muncii   într-­‐un  mod  decent  

influenţțează  deciziile  unei   femei  victimă  a  violenţței  partenerului.  Totodată   legislaţția   și  birocraţția  

                                                           

 

58    

greoaie  a  custodiei  copiilor29  îngreunează  situaţția  multor  femei  care  nu  pot  oferi  sprijinul  necesar  

copiilor  pe  care  îi  au  informal  în  grijă.    

În   cele   din   urmă   este   important   de   observat   cum   alte   structuri   paralele   statului   vin   să  

contrabalanseze   lipsa   ofertei   serviciilor   necesare   pentru   prevenirea,   combaterea   sau  

reglementarea   violenţței   de   gen.   Aceste   structuri   care   pot   fi   mediul   asociativ   și   comunităţțile  

religioase,  în  cazul  judeţțului  Giurgiu  formează  o  singură  asociaţție.  Femeile  victime  ale  violenţței  nu  

au  nici  o  altă  posibilitatea  de  a  apela  la  un  alt  sprijin  din  partea  societăţții.    

O  altă  dimensiune  a  realităţții  în  care  trăiesc  femeile  victime  ale  violenţței  partenerului  este  religia.  

Cercetarea   nu   a   urmărit   explicit   să   arate   în   ce   fel   credinţța   religioasă   a   femeilor   contribuie   la  

păstrarea   relaţției   cu   agresorul   datorită   valorizării   familiei   dincolo   de   siguranţța   și   sănătatea  

personală.  De-­‐a  lungul   interviurilor  am  remarcat  că  această  dimensiune  socială  trebuia  inclusă  în  

designul   iniţțial   de   cercetare,   întrucât   atitudinile   femeilor   faţță   de   violenţța   partenerului   nu   sunt  

întotdeauna  conștient  legate  de  credinţța  religioasă,  dar  normativitatea  vieţții  sociale  este  susţținută  

și  întărită  de  biserică  și  de  comunitatea  religioasă.    

                                                                                                                     

29  Codul  civil  2011,  Legea  nr.  272/2004  privind  Protecţția  şi  Promovarea  Drepturilor  Copilului,  Legea  republicată  nr.  18/1990  privind  ratificarea  Convenţției  cu  Privire  la  Drepturile  Copilului.  

                                                           

 

59    

 

 

CONCLUZII  

În   acest   Raport   am   urmărit   să   expun   critic   problemele   structurale   care   reies   din   cercetarea   de  

teren   făcută   în   Giurgiu   asupra   fenomenului   violenţței   împotriva   femeilor.   Reluând   ceea   ce   am  

menţționat   în   introducere,   dintre   formele   de   violenţță   împotriva   femeilor,   cercetarea   s-­‐a   axat   pe  

violenţța  suferită  de   femei  din  cauza  partenerului.  Am  detaliat  asupra   felului   în  care  acest   tip  de  

violenţță   este   perceput,   cum   este   interpretat   atât   de   victime,   sau   de   femei   martore,   cât   și   de  

funcţționarii  publici  care  intră  în  relaţție  profesională  cu  femeile  victime  ale  abuzurilor  partenerului.    

Datele  culese  din  teren  prezintă,  pe  de  o  parte,  percepţția   la  firul  ierbii  faţță  de  violenţța  împotriva  

femeilor,   pe   de   altă   parte,   felul   în   care   instituţțiile   publice   înregistrează   sau   nu,   acţționează   și  

reacţționează   la   diferitele   forme   de   violenţță   împotriva   femeilor.   În   plus,   reies   din   cercetare  mai  

mulţți   factori   care   influenţțează   datele   iniţțiale   ale   mediului   în   care   femeile   suferă   violenţța  

partenerului.  Din   ipotezele   iniţțiale  unele  au  fost   infirmate,  altele  confirmate,  după  cum  voi  arăta  

mai  jos.    

Ca  o  precizare,   raportarea   la  mine   ca   cercetătoare   le-­‐a   făcut   pe   intervievate  de  multe  ori   să   se  

eschiveze  sau  chiar  au  refuzat  să  povestească  experienţțele  violente  prin  care  au  trecut  sau  starea  

de   violenţță   în   care   se   aflau.   Pe   de   o   parte,   femeile   rome   au   arătat   o   atitudine   de   apărare   a  

identităţții  și  o  frică  de  a  fi  stigmatizate  ca  femei  mult  mai  expuse  violenţței.  Faptul  de  a  fi  întrebate  

despre  violenţța  suferită  le  poziţționa  iniţțial  circumspect,  chestionând  în  ce  măsură  prin  povestirile  

lor   riscă  să   întărească  stereotipurile  despre   identitatea  etnică.  Pe  de  altă  parte,  am  constatat  că  

mai   degrabă   femeile   nerome   preferă   discuţțiile   private   pentru   a   păstra   anonimatul.   Femeile  

nerome   vor   să   arate   cum   experienţța   violenţței   este   mult   mai   puţțin   semnificativă   pentru   ele   în  

comparaţție   cu   cea   a   femeilor   rome.   Ele   afirmă   rareori   explicit   această   diferenţță,   ci   își   prezintă  

opinia   povestind   despre   alte   femei,   dovedind   cât   de   puternic   internalizată   este   identitatea  

majoritară.   Identitatea   majoritară   este   internalizată   de   femeile   care   se   consideră   dincolo   de   o  

                                                           

 

60    

presupusă  inferioritate  care  afectează  clasele  de  jos,  persoanele  needucate  sau  minoritatea  etnică  

romă.  Astfel,  putem  trage  concluzia  că  pentru  ambele  categorii  etnice  de   femei   identitatea  este  

importantă.  Apartenenţța  la  și  identificarea  cu  un  grup  etnic  —  minoritar  sau  perceput  majoritar  —    

influenţțează   atitudinea   femeilor   faţță   de   violenţța   împotriva   femeilor.   Pentru   femeile   rome  

percepţția   că   „româncele”   nu   sunt   supuse   în   aceeași   măsură   violenţței   domestice   este  

contrabalansată  de  percepţția  femeilor  nerome  că  femeile  rome  sunt  mult  mai  des  supuse  violenţței  

din  partea  partenerului.    

În  primul  capitol  am  pornit  de   la   ipoteza  cu  privire   la  fenomenul  violenţței  partenerului  care  este  

întâlnit   în   aceeași   măsură   la   femeile   rome   și   nerome.   După   interviuri,   ipoteza   generală   a   fost  

confirmată,  fiind  vorba  de  un  tip  de  violenţță   împotriva  femeilor  răspândită  atât   în  viaţța  femeilor  

rome  cât  și  trăite  de  femeile  nerome,  într-­‐un  cartier  sau  comunitate  locală  unde  etnicitatea  este  

mixtă.   Toate   femeile   rome   și   nerome   cu   care   am   discutat   sunt   conștiente   de   existenţța  

fenomenului  violenţței  domestice,  fie  că  trăiseră  ele  însele,  fie  că  auziseră  sau  fuseseră  martore  la  

fapte  de  violenţță  împotriva  femeilor.    

Pe  de  altă  parte,  reprezentanţții  instituţțiilor  au  specificat  că  nu  există  diferenţțe  între  femei  rome  și  

nerome,  atât  din  punctul  de  vedere  al   înregistrării  datelor  —  pentru  că  nu  există  date  colectate  

despre   violenţța   domestică   cu   specificarea   etniei,   cât   și   ca   părere   personală   despre   felul   în   care  

sunt  sprijinite  femeile  de  serviciile  publice,  indiferent  de  etnie.    

Surprinzător  însă,   în  ceea  ce  privește  ipotezele  specifice,  cercetarea  a  demonstrat  contrariul.  Am  

pornit  de  la  prezumţția  că  violenţța  domestică  în  general  nu  este  mărturisită  pe  motiv  că  ar  dăuna  

victimei  și  mai  mult  („despre  care  femeile  nu  vorbesc  unor  terţțe  persoane  din  teama/convingerea  

ca   le-­‐ar  fi  mai  rău  decât  deja   le  este”).   În  urma  interviurilor  a  apărut  o  diferenţță  destul  de  clară:  

femeile   care   împărtăşesc   altora   experienţța   prin   care   trec   sunt  mai   degrabă   femeile   rome,   cele  

nerome  fiind  constrânse  foarte  puternic  de  teama  de  a  fi  stigmatizate.    

În  general,  femeile  rome  vorbesc  despre  situaţția  de  violenţță  în  care  se  află  și  mai  degrabă  apelează  

la  familie  și  la  comunitate  pentru  a  interveni  în  situaţția  de  violenţță,  dar  nu  apelează  decât  rareori  

la  autorităţți.  Femeile  nerome  nu  fac  cunoscută  altora  situaţția  de  violenţță  domestică  în  care  se  află,  

                                                           

 

61    

nu  apelează  la  autorităţți  decât  foarte  rar  și  destul  de  rar  la  familie.  Cercetarea  ne  arată  că  femeile,  

indiferent  de  etnie,  nu  apelează  decât   în  mod  excepţțional   la  autorităţți.  Din   răspunsurile  primite  

cea  mai  des  întâlnită  explicaţție  este  că  autorităţțile  „nu  au  cum”  să  intevină  să  schimbe  situaţția  de  

violenţță   suferită   de   femei   de   la   partener.   Felul   în   care   femeile   supuse   violenţței   partenerului  

apelează   și   cer   ajutorul   familiei   sau   persoanelor   din   anturajul   propriu,   depinde   de   configuraţția  

familială  și  de  mediul  urban/rural  în  care  trăiesc.  Astfel,  femeile  care  trăiesc  în  apropierea  familiei  

sau  au  o  familie  extinsă,  vor  apela  la  ajutorul  familiei  pentru  a  dezamorsa  situaţțiile  de  violenţță.  În  

cazul  în  care  femeile  sunt  departe  de  familia  biologică  sau  politică,  atunci  șansele  ca  ele  să  apeleze  

la  terţțe  persoane  scade.    

A  doua  ipoteză  a  cercetării  este  infirmată  de  datele  obţținute.  Femeile  care  reușesc  să  povestească  

suferinţța   trăită  alături  de  partenerul  violent  au  șanse  mai  mari   să   iasă  din   relaţția  violentă  decât  

femeile   care   păstrează   tăcerea.   Totuși,   ipotezele   specifice   nuanţțează   diferenţțele   dintre   femeile  

rome  și  nerome.    

Întrucât   femeile   rome  mai   degrabă   apelează   la   familie   și   la   comunitate   ca   sisteme  de   reglare   a  

violenţței  de  gen,  ele  sunt  mai  supuse  deciziilor  celor  din  jur.  Dacă  familia  le  susţține  în  demersul  lor  

de   a   ieși   din   relaţția   cu   partenerul   violent,   iar   negocierea   se   face   în   comunitate   sau   în   familia  

extinsă,   atunci   femeia   primește   suportul   necesar,   simbolic   și   material,   pentru   a   ieși   din   relaţția  

violentă.   În   schimb,   în   situaţția   în   care   femeia   care  deplânge   relaţția   violentă  nu  găsește   sprijinul  

familiei   biologice   sau   politice,   și   nu   i   se   oferă   suportul   necesar   terminării   relaţției   sau   negocierii  

termenilor,  atunci  femeia  se  găsește   în  situaţția   în  care  va  trebui  să  confrunte  nu  numai  bărbatul  

abuziv,  dar  și  familia  sau  reţțeaua  de  relaţții  sociale.  În  acest  caz,  șansele  ca  femeia  să  iasă  din  starea  

de   violenţță   sunt   foarte   mici,   întrucât   femeile   rome   mai   degrabă   nu   vor   apela   la   terţți   sau   la  

autorităţțile   publice   pentru   a   interveni   în   relaţția   domestică   violentă.   De   remarcat   este   că  

întotdeauna  condiţția  de  femeie  supusă  violenţței  partenerului  este  evaluată  și  judecată  de  cei  din  

jur,  care  decid  cât  de  suportabilă  sau  de  justă  este  violenţța  suportată  de  femeie.    

Femeile   nerome   se   găsesc   în   situaţția   precară   de   a   nu   dezvălui   nici   autorităţților,   nici   familiei  

(biologice   sau  politice)   sau  prietenilor   situaţția  de  violenţță   în  care   se  află  din  cauza  partenerului.  

Cele  mai  multe  răspunsuri  confirmă  faptul  că  femeile,  deși   informate  de  existenţța  unor  structuri  

                                                           

 

62    

publice  de  ajutor,  acest   sprijin  este   insuficient  pentru  nevoile   lor  dincolo  de  momentul  de  criză.  

Cele   mai   multe   dintre   femeile   nerome   nu   ies   din   relaţția   violentă,   ceea   ce   este   valabil   chiar   și  

pentru   cele   care   apelează   la   autorităţți   –   ajung   pentru   un   timp   în   centrul   „mama   și   copilul”,   în  

adăpostul  oferit  de  asociaţție  și/sau   își  obţțin  certificatul  medico-­‐legal.   În  general   femeile  nerome  

vor  vorbi  despre  o  relaţție  abuzivă  cu  un  partener  violent  doar  în  cazul  în  care  au  ieșit  din  relaţție,  pe  

când  femeile  rome  vor  vorbi  și  vor  căuta  sprijinul  rudelor  când  sunt  în  relaţție,  pentru  confirmarea  

și   legitimarea  relaţției   și  a  poziţției  ei.  Dincolo  de  un  relativ  suport  material   sau  simbolic  oferit  de  

familie  sau  prieteni,  instituţțiile  răspund  insuficient  nevoilor  reale  ale  femeilor  victime  ale  violenţței  

partenerului.  

Cea  de-­‐a  treia  ipoteză  se  referă  la  percepţțiile  și  atitudinile  persoanelor  angajate  în  sistemul  public  

sau  privat  care  intră  în  legătură  cu  femeile  expuse  violenţței  domestice.  Desigur,  cu  cât  autorităţțile  

sunt  mai   informate  despre  violenţța  domestică  și  violenţța  de  gen  cu  atât  mai  mult  ar  putea  oferi  

sprijin   femeilor  victime  ale  violenţței.  Din  cercetarea   făcută   reiese   însă  că   funcţționarii  publici,   fie  

asistenţți   sociali,   fie   juriști,   poliţțiști   sau   asistenţți  medicali,   nu   sunt   informaţți   instituţțional   despre  

fenomenul  violenţței   împotriva  femeilor  și  doar  parţțial   recunosc  violenţța  partenerului  ca  violenţță  

specifică   împotriva   femeilor.   Funcţționarii   acţționează   conform   opiniilor   și     percepţțiilor   lor,   fiind  

totodată  constrânși  de  legislaţția  și  normele  de  aplicare  specifice  ministerelor.    

Instituţțiile   nu   au   un   program  de   colaborare,   și   nici  măcar   nu   interepretează   legislaţția   în   același  

mod.   În  mod  esenţțial   legea  nr.  217/2003  „pentru  prevenirea   şi   combaterea  violenţței   în   familie”  

rămâne  cea  mai  mare  problemă  pentru  felul  în  care  reglementează  violenţța  împotriva  femeilor  ca  

violenţță   intra-­‐familială,   restricţționând   interpretarea  multor   fenomene   de   violenţță   și   îngreunând  

posibilitatea  femeilor  de  a-­‐și  cere  dreptatea.  Legea  intră  deseori   în  contradicţție  cu  alte   legi,  care  

protejează  familia  sau  dreptul   la  siguranţța  personală.  Mai  mult,   legea  nu  are  acoperire   la  nivelul  

politicilor,   neexistând,   cel   puţțin   în   judeţțul  Giurgiu,   nici   echipe   intersectoriale,   nici   centre  pentru  

                                                           

 

63    

prevenirea   și   combaterea   violenţței   în   familie,   nici   centre   de   asistenţță   destinate   agresorilor,   sau  

centre  pentru  servicii  de  informare  și  sensibilizare  a  populaţției,  așa  cum  prevede  legea.30

Astfel,   ipotezele  specifice  au  fost   infirmate,  datorită   lipsei  de   informaţție   juridică  specifică  asupra  

fenomenului  violenţței  împotriva  femeilor  a  persoanelor  angajate  în  sistemul  public  sau  privat.  Din  

cauza  carenţțelor  legislative  și  a  lipsei  suportului  politic,  personalul  care  trebuie  să  ajute  o  femeie  

victimă  a  violenţței  partenerului  să   iasă  din  starea  de  violenţță  nu  poate  face  faţță  situaţțiilor  reale.  

Carenţța   sistemică   și   lipsa   suportului   instituţțional   pentru   formarea   continuă   a   angajaţților   în  

sistemul   de   asistenţță   socială   se   bazează   pe   și   întărește   prejudecăţțile   și   concepţțiile   sexiste   și  

misogine   care   blamează   femeile   victime,   lăsând   „mentalităţților”   și   cutumelor   locul   justiţției   în  

societate.  În  plus,  metodologia  de  implementare  a  politicilor  sociale  (d.e.  alocarea  venitului  social,  

desfășurarea  anchetelor   sociale),   lipsa  personalului   calificat   sau   instruit,   cât   și   regulamentele  de  

funcţționare   internă   ale   poliţției   fac   ca   violenţța   dintre   parteneri   și   în   general   violenţța   împotriva  

femeilor  să  fie  invizibilă  la  nivelul  autorităţților  locale.    

Dincolo  de  ceea  ce  au  arătat  ipotezele  iniţțiale,  au  reieșit  din  cercetare  informaţții  relevante  pentru  

relaţția  dintre  violenţța   împotriva   femeilor  și   felul   în  care  este  percepută  violenţța  partenerului  de  

către   femeile   rome   și   nerome.   În   primul   rând,   tipul   de   comunicare   al   femeilor   rome   în   cadrul  

familiei,   biologice   sau   extinse,   și   în   cadrul   mai   larg   al   comunităţții   creează   un   mediu   favorabil  

solidarităţții   între   femei,   care   lipsește   în   cazul   femeilor   majoritare.   În   al   doilea   rând,   femeile  

nerome  mai  degrabă  nu  dezvăluie  situaţția  de  violenţță  trăită,  nici  în  timpul  relaţției,  nici  după  ce  au  

ieșit  din  relaţția  violentă,  de  teama  stigmei  pe  care  o  capătă  în  comunitate  (d.e.  la  locul  de  muncă)  

sau  în  societate.  Totuși,  și  de  partea  cuplului  aflat  în  conflict,  și  de  partea  rudelor,  nu  este  clar  care  

este   aportul   pe   care   trebuie   să   îl   aibă   familia,   comunitatea,   societatea,   în   stoparea   violenţței  

domestice.   Uneori   părinţții   intervin,   alteori   nu.   Aceeași   părinţți   se   pot   arăta   uneori   împotriva  

violenţței,  alteori  o  tolerează,  bazându-­‐se  pe  concepţția  că  nu  se  intervine  în  treburile  familiei,  adică  

în  cazul  violenţței  în  relaţția  de  cuplu.  La  fel  se  întâmplă  în  cazul  femeilor  care  au  suferit  de  violenţța  

                                                                                                                     

30   Legea   217   /   2003   poate   fi   consultată   la   URL:  http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L217-­‐2003-­‐R.pdf  

                                                           

 

64    

partenerului,   ele   uneori   apelând   la   părinţții   proprii   sau   ai   partenerului   pentru   a   opri   conflictul,  

alteori  nu.   Însă   în  nici  un  caz,   intervievatele  nu  au  dat  un  răspuns  clar  de  ce  uneori  au  apelat   la  

rude,  alteori  nu.    

Spre  deosebire  de  femeile,  rome  sau  nerome,  care  au  ieșit  din  relaţția  violentă  și  care  încearcă  să  

reflecteze,   să   și-­‐o   explice   cât   de   bine   pot,   femeile   care   se   află   încă   în   relaţția   violentă   tind   să  

diminueze   importanţța   actelor   de   violenţță,   să   arate   că   sunt   stăpâne   și   conștiente   de   ceea   ce   se  

întâmplă,  că  ţțin  situaţția  sub  control,  că  sunt  înţțelepte.  

Un  aspect   important  al  cercetării  este   relaţția   familială.   În   toate  cazurile,  persoanele   intervievate  

trecuseră  prin  cel  puţțin  două  mariaje,  formalizate  sau  nu,  însă  în  nici  unul  din  cazurile  prezentate  

direct   de   intervievate   sau   povestite   despre   alte   persoane,   nu   există   căsătorii   unice.   Concludent  

este   faptul   că,   pe  de  o  parte,   familia  mononucleară  este  un  model   faţță  de   care  oamenii   fac  un  

compromis,  neavând  corespondent  în  realitatea  socială.  Consecinţțele  apar  sub  forma  sancţțiunilor  

împotriva   femeilor   atunci   când   ele   nu   corespund   modelului   normativ   —   au   avut   o   căsătorie  

anterioară   —   obligându-­‐le   să   persiste   într-­‐o   relaţție   violentă.   De   asemenea,   consecinţțele  

normativităţții   afectează   copiii   rezultaţți   din   căsnicii   diverse   sau   incomplet   legalizate   (copii  

recunoscuţți  de  tatăl  biologic,  care  trăiesc  în  familia  adoptivă,  copii  nerecunoscuţți  sau  neidentificaţți  

la  naștere  după  tată,  copii   faţță  de  care   tatăl   își  exercită  puterea   legală  doar  constrângător)  care  

suferă   traume   datorate   participării   la   violenţța   împotriva   mamei,   care   suferă   constrângeri  

materiale   și   simbolice  datorită   legislaţției   insuficient  dezvoltate   clarificatoare   în  privinţța   violenţței  

domestice,  etc.    

Politicile  publice  trebuie  dezvoltate  astfel  încât  să  traseze  exact  felul  în  care  autorităţțile  trebuie  să  

intervină  în  situaţții  de  violenţță  împotriva  femeilor.  Ascultând  mărturiile  mai  multor  femei  victime  

ale  violenţței,  toate  au  afirmat  că  nu  au  apelat  și  că  nici  nu  ar  fi  apelat  (dincolo  de  situaţția  de  criză)  

la  autorităţțile  publice.  Aproape  toate  sunt  convinse  că  nu  se  poate   implica  „nimeni  din  afară”   în  

relaţția   violentă   de   cuplu   și   că   nu   există   nici   un   sprijin   real   pe   care   serviciile   publice   să   îl   ofere,  

referindu-­‐se   în   mod   special   la   locuinţță   și   intervenţția   imediată   a   poliţției,   dar   și   la   reglementări  

legale   (spre   exemplu   ordinul   de   restricţție   trebuie   dublat   de  măsuri   pentru   siguranţța   femeii)   la  

serviciu,  la  sprijin  psihologic  de  lungă  durată,  la  custodia  copiilor,  ajutor  pentru  îngrijirea  copiilor.    

                                                           

 

65    

Revenind  la  tema  principală  a  proiectului,  trebuie  să  precizez  că  alte  forme  de  violenţță  împotriva  

femeilor   sunt   și   mai   puţțin   conștientizate.   Chiar   și   în   cazul   violului,   blamarea   victimei   este  

constantă,   în   condiţțiile   în   care   violul   este   văzut   ca   un   apanaj   al   virilităţții,   un   atribut   al  

masculinităţții.  Cele  mai  multe  opinii  despre  ce  este  violul,  care  sunt  formele  lui,  care  sunt  cauzele  

care  duc  la  violenţța  sexuală,  folosesc  stereotipuri  și  prejudecăţți  maciste  care,  pe  de  o  parte,  arată  

ignoranţța   faţță  de  manifestarea  violenţței   sexuale   împotriva   fetelor   și   femeilor,  pe  de  alta,   totala  

internalizare  a  unui  sistem  patriarhal,  care  nu  chestionează  violenţța  de  gen  ca  violenţță  sistemică.  

Indiferent  că  respondetele  erau  femei  sau  bărbaţți,  percepţția  faţță  de  violenţța  de  gen  este  sumară.  

                                                           

 

66    

 

 

RECOMANDĂRI  

Soluţțiile   de   intervenţție   instituţțională,   sugerate   chiar   de   către   unele   femei   victime   ale   violenţței,  

sunt:  constituirea  unor  echipe  de  asistenţți  sociali  care  să  meargă  pe  stradă,  în  cartier,  care  pot  afla  

astfel   ușor   despre   situaţțiile   de   violenţță   domestică   și   pot   avea   strategii   de   intervenţție   nu   doar  

punctuală,  ci  și  pe  termen  mediu,  de  scoatere  a  femeii  din  mediul  violent;  legislaţția  care  să  impună  

imediat  intervenţția  poliţției   în  cazul   infracţțiunilor  de  violenţță  împotriva  femeilor,  nu  doar  în  urma  

unui  mandat   emis   de   judecător;   suport   instituţțional   real,   adăpost   și   tratament   pentru   victimele  

violenţței  pe  termen   lung,  de  niște  ani,  nu  doar  pe  termen  scurt,  de  câteva  zile  până   la  maxim  3  

luni,  cum  este  la  ora  actuală.    

Suportul  din  partea  serviciilor  publice  trebuie  să  fie  consistent  și  să  prioritizeze  nevoiele  femeilor  

victime ale violenței:

1) locuință pentru femeile care nu au nici un suport de a se întreține singure;

2) intervenția imediată a poliției;

3) legislație corespunzătoare: spre exemplu, ordinul de protecție trebuie dublat de măsuri

pentru siguranța femeii;

4) centre pentru recuperare și tratament psihologic de lungă durată;

5) suport pentru creșterea copiilor pentru mamele care sunt singure.

 

Concluziile  cercetării  în  judeţțul  Giurgiu:    

1. PRESIUNEA SOCIETĂȚII, A COMUNITĂȚII ȘI A FAMILIEI ATÂT ASUPRA

FEMEILOR ROME CÂT  ȘI  A  CELOR  NEROME  

Familia   și   comunitatea   au   cea  mai  mare   cădere   în   a   evalua,   regla,   ascunde   sau   sprijini   o   relaţție  

violentă  dintre  parteneri.  

                                                           

 

67    

Cea  mai  puternică  metodă  de   reglare  a   violenţței   împotriva   femeilor  este  stigma   și   rușinea/vina  

indusă  femeilor  victime,  ca  să  nu  poată  să  își  ceară  dreptate.    

-­‐ Stigma  este  reglementată  la  nivel  social  și  reprezintă  modalitatea  de  control  social  

asupra   femeii   și   barierele   pe   care   societatea/comunitatea/familia   le   impun   pentru   a  

descuraja  femeia  să  caute  ajutor  sau  dreptate  în  afară.    

• Rușinea   victimei   este   internalizarea   de   către   femeie   a   unor   sentimente   negative  

faţță  de  propria  persoană   și   funcţționează   ca  auto-­‐pedepsire.  Vina   resimţțită  are   în   schimb  

legătură  cu  „evaluarea  negativă  a  unei  acţțiuni”  (Beck  et  al.  2011)  

 

1. PREJUDECĂȚILE FAȚĂ DE IDENTITATEA FEMEILOR VICTIME ALE

VIOLENȚEI PARTENERULUI ȚIN DE FELUL ÎN CARE NU LEGEA, CI

CUTUMA SOCIALĂ TOLEREAZĂ ȘI NORMALIZEAZĂ VIOLENȚA

ÎMPOTRIVA FEMEILOR

Pe  de  o  parte  femeile  rome  cred  că  femeile  românce  sunt  mai  pregătite  să  facă  faţță  partenerului  

violent,  pe  de  altă  parte  femeile  nerome,  cred  despre  femeile  rome  că  sunt  mai  supuse  violenţței  

decât  femeile  nerome.    

2. INSTITUȚIILE PUBLICE EXISTENTE PENTRU PREVENIREA ȘI

COMBATEREA FENOMENULUI VIOLENȚEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR SUNT

INEFICIENTE ȘI DISCRIMINATORII

-­‐   Instituţțiile   publice   implicate   în   prevenirea   și   combaterea   violenţței   în   familie   sunt   ineficiente,  

prost   bugetate,   lipsite   de   coordonare,   iar   personalul   este   nepregătit   pentru   a   acorda   ajutor  

femeilor  victime  ale  violenţței.  

-­‐  Funcţționarii  publici  sau  persoanele  din  mediul  asociativ,  în  lipsa  unei  pregătiri  adecvate,  apelează  

la  propriile  opinii   în   legătură  cu  fenomenul  violenţței   împotriva  femeilor,  cât  și   în  cazuri  concrete  

faţță  de  femeile  victime.    

                                                           

 

68    

-­‐  Deseori  aceste   judecăţți  sunt  pline  de   idei  preconcepute  și  stereotipuri,  și   funcţționează,   în   lipsa  

unei  normative,  formări  și  practici  care  să  facă  diferenţța  dintre  discriminare/rasism  și  identificarea  

persoane  aparţținând  unor  grupuri  vulnerabile  sau  minorităţți  de  orice  fel,  drept  sistem  de  evaluare.    

Agresiunea  și  violenţța  partenerului  nu  este  amendată,  ci  femeia  este  cea  care  suferă  stigma  și  își  

asumă  vina  pentru  violenţța  suferită.  

Limitele   studiului   au   făcut   ca   Raportul   de   faţță   să   nu   conţțină   neapărat   răspunsuri   satisfăcătoare  

privitoare  la  soluţțiile  politice  adecvate.  Cum  am  afirmat  și  la  început,  alte  studii  la  nivel  european  

și   naţțional   prezintă   statistici   din   care   reies   cifre   flagrante   pentru   nivelul   de   violenţță   pe   care   îl  

suferă  femeile   în  general   în  România.  Raportul  se  bazează  pe  studiu  etnografic,   folosind  metode  

calitative   de   cercetare,   aruncă   o   lumină   asupra   unor   aspecte  mai   puţțin   cercetate   referitoare   la  

funcţționarea  relaţțiilor  din  instituţții  și  dintre  instituţții,  cât  și  percepţția  faţță  de  fenomenul  violenţței  

împotriva  femeilor  și  faţță  de  femeile  victime  ale  violenţței  partenerului.  Alegând  jud.  Giurgiu  și  fără  

a   avea   pretenţția   de   generalizare   a   situaţției   femeilor   victime   ale   violenţței   partenerului,   câștigul  

studiului   stă   în   posibilitatea   de   a   dezvolta   mai   departe   alte   direcţții   de   cercetare   și   de   acţțiune  

politică.  

DIRECŢȚIILE  DE  CERCETARE:  

-­‐ necesitatea unor cercetări calitative în mai multe județe ale țării asupra modului în care

funcționează instituțiile abilitate în prevenirea și combaterea violenței în familie conform legii nr.

217/2003.

-­‐ studii care să pună în balanță realitatea cu care se confruntă bărbații agresori,   în   ce   fel  

percep  și  acţționează  faţță  de  femeile  victime,  faţță  de  alţți  bărbaţți,  faţță  de  instituţțiile  statului  cu  care  

intră  sau  nu  contact,  datorită  violenţței  exercitate  asupra  femeilor.  

DIRECŢȚII  DE  ACŢȚIUNE  CIVICĂ  ȘI  POLITICĂ:    

1) Evaluarea sistemului de prevenție a violenței împotriva femeilor

2) Evaluarea centrelor de primire și suport pentru victime

3) Lobby pentru înființarea centrelor pentru agresori

4) Lobby pentru eliberarea pe loc a ordinului de protecție a victimei

                                                           

 

69    

5) Lobby pentru intervenția poliției în regim de auto-sesizare și, mai ales, de intervenție

obligatorie și responsabilizare în toate cazurile de violență împotriva femeilor  

                                                           

 

70    

 

 

BIBLIOGRAFIE:  

Adorjani,  Julia.  „Percepţția  femeilor  victime  ale  violenţței  domestice  asupra  sistemului  de  justiţție  penală”,  PhD  

Thesis  2012.  

Agenţția  Naţțională  pentru  Protecţția  Familiei  (ANPF).  Date  Statistice.  (2009).  Disponibil  online  la  URL:  

www.anpf.ro.  Accesat  la  data  de:  03.04.2009.  

Alhabib,  Samia,  Ula  Nur,  și  Roger  Jones.  "Domestic  violence  against  women:  Systematic  review  of  prevalence  

studies."  Journal  of  Family  Violence  25,  no.  4  (2010):  369-­‐382.  

Anderson,  Kristin  L.  "Why  do  we  fail  to  ask  “why”  about  gender  and  intimate  partner  violence?."  Journal  of  

Marriage  and  family  75,  no.  2  (2013):  314-­‐318.  

Appiah,  Kwame  Anthony.  The  ethics  of  identity.  Princeton  University  Press,  2010.  

Avdeyeva,  Olga.  "When  Do  states  comply  with  international  treaties?  policies  on  violence  against  women  in  

post-­‐communist  countries."  International  Studies  Quarterly  51,  no.  4  (2007):  877-­‐900.  

Bahun-­‐Radunović,  Sanja,  și  VG  Julie  Rajan,  eds.  Violence  and  gender  in  the  globalized  world:  The  intimate  and  the  

extimate.  Ashgate  Publishing  Ltd.,  2008.  

Balibar,  Éttienne,  și  Immanuel  Maurice  Wallerstein.  Race,  nation,  class:  ambiguous  identities.  Verso,  1991.  

Beck,  J.  Gayle,  Judiann  McNiff,  Joshua  D.  Clapp,  Shira  A.  Olsen,  Megan  L.  Avery,  and  J.  Houston  Hagewood.  

"Exploring  negative  emotion  in  women  experiencing  intimate  partner  violence:  shame,  guilt,  and  

PTSD."  Behavior  therapy  42,  no.  4  (2011):  740-­‐750.  

Beydoun,  Hind  A.,  May  A.  Beydoun,  Jay  S.  Kaufman,  Bruce  Lo,  and  Alan  B.  Zonderman.  "Intimate  partner  violence  

against  adult  women  and  its  association  with  major  depressive  disorder,  depressive  symptoms  and  postpartum  

depression:  a  systematic  review  and  meta-­‐analysis."  Social  science  &  medicine  75,  no.  6  (2012):  959-­‐975.  

 Biţțu,  Nicoleta,  și  Crina  Morteanu.  "Drepturile  copilului  sunt  negociabile?."  (2009).  

Bogeanu,  Ella  Luisa.  "The  Role  of  Social  Services  in  the  Context  of  Intimate  Violence."  Revista  de  Asistenţă  

Socială  4  (2012):  153-­‐174.  

Bograd,  Michele.  "Strengthening  Domestic  Violence  Theories  Intersections  of  Race,  Class,  Sexual  

Orientation."  Domestic  violence  at  the  margins:  Readings  on  race,  class,  gender,  and  culture  (2005):  25.  

                                                           

 

71    

Bragă,  Andreea  (2014),  „Violenţța  împotriva  femeilor  rome.  Relaţții  de  putere  între  femei  și  bărbaţți  în  comunitatea  

cu  romi  din  Valea  Seacă”,  PhD  Thesis.    

CBS-­‐AXA.  Studiu  sociologic:  Opinii,  percepții  și  experiențe  ale  tinerilor  privind  violența  în  familie/cuplu.  Pregătit  

pentru  AO  Centrul  Internaţțional  pentru  Protecţția  şi  Promovarea  Drepturilor  Femeii  “La  Strada”.  2014.    

Centrul  de  Resurse  Juridice  şi  Institutul  de  Cercetare  şi  Prevenire  a  Criminalităţții.  Prevenirea  şi  intervenţia  

eficientă  în  violenţa  domestică.  Bucureşti,  2003.      

Centrul  Naţțional  de  Evaluare  și  Promovare  a  Stării  de  Sănătate.  Analiză  de  situație.    

Centrul  Parteneriat  pentru  Egalitate.  (2003).  Cercetarea  Naţională  privind  Violenţa  în  Familie  şi  la  Locul  de  

Muncă.    Disponibil  online  la  URL:  http://www.gender.ro.  Accesat  la  data  de:  05.90.2015.  

Cho,  Hyunkag.  "Racial  differences  in  the  prevalence  of  intimate  partner  violence  against  women  and  associated  

factors."  Journal  of  interpersonal  violence  27,  no.  2  (2012):  344-­‐363.  

Connell,  Raewyn  W.  Gender  and  power:  Society,  the  person  and  sexual  politics.  John  Wiley  &  Sons,  2014.  

Corcea,  Nicolae.  "Violenţța  în  familie  din  perspectiva  criminalisticii,  criminologiei  şi  a  dreptului  penal."  Studia  

Universitatis  Moldaviae-­Științe  Sociale  3.83  (2015).  

Crenshaw,  Kimberle.  "Mapping  the  margins:  Intersectionality,  identity  politics,  and  violence  against  women  of  

color."  Stanford  law  review  (1991):  1241-­‐1299.  

Crenshaw,  Kimberle.  "Mapping  the  margins:  intersectionality,  identity  politics,  and  violence  against  women  of  

color."  The  legal  response  to  violence  against  women  5  (1997):  91.  

Devries,  Karen  M.,  Jennifer  C.  Child,  Loraine  J.  Bacchus,  Joelle  Mak,  Gail  Falder,  Kathryn  Graham,  Charlotte  Watts,  

and  Lori  Heise.  "Intimate  partner  violence  victimization  and  alcohol  consumption  in  women:  a  systematic  review  

and  meta-­‐analysis."  Addiction  109,  no.  3  (2014):  379-­‐391.  

Dragomir,  Otilia,  și  Mihaela  Miroiu.  Lexicon  feminist.  Polirom,  2002.  

End,  Markus.  “History  of  Antigypsyism  in  Europe:  The  Social  Causes,”  in  New  Faces  of  Antigypsysim  in  Modern  

Europe,  Hristo  Kyuchukov  (ed.)  7-­‐15,  Praha,  2012.  

Fairclough,  Norman.  "Semiosis,  ideology  and  mediation."  Lassen,  I.;  Strunck  J.;  Vestergaard  T.  Mediating  Ideology  

in  Text  and  Image.  Ten  Critical  Studies,  (2006):  19-­‐37.  

George,  Jayashree,  și  Sandra  M.  Stith.  "An  updated  feminist  view  of  intimate  partner  violence."  Family  process  53,  

no.  2  (2014):  179-­‐193.  

Hanmer,  Jalna,  și  Catherine  Itzin.  Home  Truths  About  Domestic  Violence:  Feminist  Influences  on  Policy  and  

Practice-­A  Reader.  Routledge,  2013.  

                                                           

 

72    

Haslam,  S.  Alexander,  Daan  van  Knippenberg,  Michael  J.  Platow,  și  Naomi  Ellemers,  eds.  Social  identity  at  work:  

Developing  theory  for  organizational  practice.  Psychology  Press,  2014.  

Heintz,  Monika.  "East  European  managers  and  Western  management  theories:  An  ethnographic  approach  of  

Romanian  service  sector  enterprises."  Journal  for  East  European  Management  Studies  (2002):  279-­‐297.  

Hesse-­‐Biber,  Sharlene  Nagy,  ed.  Feminist  research  practice:  A  primer.  Sage  Publications,  2013.  

Hesse,  Barnor.  "Im/plausible  deniability:  racism's  conceptual  double  bind."Social  identities  10,  no.  1  (2004):  9-­‐

29.  

Hostiuc,  Sorin,  Cristian  George  Curcă,  și  Dan  Dermengiu.  "Consimţțământ  şi  confidenţțialitate  în  asistenţța  medicală  

a  femeilor  victime  ale  violenţței  domestice."  Revista  Română  de  Bioetică  9,  no.  1  (2011):  37-­‐49.  

Htun,  Mala,  și  S.  Laurel  Weldon.  "The  civic  origins  of  progressive  policy  change:  Combating  violence  against  

women  in  global  perspective,  1975–2005."  American  Political  Science  Review  106,  no.  3  (2012):  548-­‐569.  

Institutului  de  Cercetari  Juridice  “Acad.Andrei  Rădulescu”.  Studiu  national  asupra  violentei  domestice  in  romania  

si  evaluarea  caracteristicilor  medico-­legale,  juridice  si  sociologice:  noi  directii  de  asistenta  si  actiune  in  perspectiva  

integrarii  europene.  VIODOM  (2008)  

Irimescu,  Gabriela.  “Violenţța  în  familie  şi  metodologia  intervenţției”,  în  Asistență  socială,  studii  şi  aplicaţii.  Iași:  

Polirom,  2005.      

Jewkes,  Rachel.  "Intimate  partner  violence:  causes  and  prevention."  The  lancet  359,  no.  9315  (2002):  1423-­‐1429.  

Josephson,  Jyl.  "The  intersectionality  of  domestic  violence  and  welfare  in  the  lives  of  poor  women."  Journal  of  

Poverty  6,  no.  1  (2002):  1-­‐20.  

Kaya,  Yunus,  și  Kimberly  J.  Cook.  "A  cross-­‐national  analysis  of  physical  intimate  partner  violence  against  

women."  International  Journal  of  comparative  sociology  51.6  (2010):  423-­‐444.  

Kelly,  Ursula  A.  "Theories  of  intimate  partner  violence:  from  blaming  the  victim  to  acting  against  injustice:  

intersectionality  as  an  analytic  framework."  Advances  in  Nursing  Science  34.3  (2011):  E29-­‐E51.  

Lawrence,  Amy  E.,  și  Casey  T.  Taft.  "Shame,  posttraumatic  stress  disorder,  and  intimate  partner  violence  

perpetration."  Aggression  and  Violent  Behavior18,  no.  2  (2013):  191-­‐194.  

Marinaro,  Isabella  Clough,  și  Nando  Sigona.  "Introduction  Anti-­‐Gypsyism  and  the  politics  of  exclusion:  

Roma  and  Sinti  in  contemporary  Italy."  Journal  of  Modern  Italian  Studies  16,  no.  5  (2011):  583-­‐589.  

Matras,  Yaron.  "The  Role  of  Language  in  Mistifying  and  De-­‐Mistifying  Gypsy  Identity."  In  The  Role  of  the  

Romanies.  Images  and  Self-­Images  of  “Gypsies”/Romanies  in  European  Cultures,  Nicholas  Saul,  Susan  Tebbutt  (ed.),  

53-­‐78.  Liverpool:  Liverpool  University  Press,  2004.  

                                                           

 

73    

McCall,  Leslie.  "The  complexity  of  intersectionality."  Signs  40,  no.  1  (2014).  

Ministerul  Justiţției  și  Institutul  Naţțional  de  Criminologie.  "Percepţia  şi  dimensiunile  violenţei  în  anumite  zone  ale  

capitalei.  Studiu  pilot:  sectorul  2."  

Nathanson,  Alison  M.,  Ryan  C.  Shorey,  Vanessa  Tirone,  și  Deborah  L.  Rhatigan.  "The  prevalence  of  mental  health  

disorders  in  a  community  sample  of  female  victims  of  intimate  partner  violence."  Partner  abuse  3,  no.  1  (2012):  

59.  

Olesen,  Virginia.  "Feminist  qualitative  research  in  the  millennium’s  first  decade."  NK  Denzin  &  YS  Lincoln  (2011).  

The  Sage  Handbook  of  Qualitative  Research,  (2011):  129-­‐146.  

Oprea,  Alexandra.  "Re-­‐envisioning  social  justice  from  the  ground  up:  Including  the  experiences  of  Romani  

women."  Essex  human  rights  review  1,  no.  1  (2004):  29-­‐39.  

Oprea,  Cristina.  "Why  Don’t  Abused  Women  Acces  Social  Services  of  Support."Revista  de  Asistenţă  Socială  4,  

(2012):  175-­‐184.  

Ortiz-­‐Barreda,  Gaby,  Carmen  Vives-­‐Cases,  and  Diana  Gil-­‐González.  "Worldwide  violence  against  women  

legislation:  an  equity  approach."  Health  Policy  100.2  (2011):  125-­‐133.  

Overstreet,  Nicole  M.,  și  Diane  M.  Quinn.  "The  intimate  partner  violence  stigmatization  model  and  barriers  to  

help  seeking."  Basic  and  applied  social  psychology  35,  no.  1  (2013):  109-­‐122.  

Pennington-­‐Zoellner,  Kendra.  "Expanding  ‘community’in  the  community  response  to  intimate  partner  

violence."  Journal  of  family  violence  24,  no.  8  (2009):  539-­‐545.  

Picker,  Giovanni.  "“ŢȚiganu-­‐i  ţțigan”."  Civilisations  62,  no.  2  (2014):  51-­‐70.  

Pinchevsky,  Gillian  M.,  and  Emily  M.  Wright.  "The  impact  of  neighborhoods  on  intimate  partner  violence  and  

victimization."  Trauma,  Violence,  &  Abuse  13,  no.  2  (2012):  112-­‐132.  

Popa,  Mirela-­‐Simona.  "Domestic  Violence  and  its  Consequences  on  Health."  Management  in  Health  13,  no.  3  

(2009).  

Prună,  Ştefan,  și  Cristian-­‐Eduard  Ştefan.  "Cooperarea  inter-­‐agenţții  în  domeniul  prevenirii  şi  combaterii  violenţței  

în  familie."  Studii  de  securitate  publică  3,  (2014):  143-­‐159.  

Rada,  Cornelia.  "Violence  against  women  by  male  partners  and  against  children  within  the  family:  prevalence,  

associated  factors,  and  intergenerational  transmission  in  Romania,  a  cross-­‐sectional  study."  BMC  public  

health  14,  no.  1  (2014):  129.  

Rădulescu,  M.  Sorin.  Sociologia  violenţei  intrafamiliale,  victime  şi  agresori  în  familie.  Luminalex,  2001.  

                                                           

 

74    

Ramon,  Shula.  "Intersectionalities:  Intimate  Partner  Domestic  Violence  and  Mental  Health  Within  the  European  

Context."  Intersectionalities:  A  Global  Journal  of  Social  Work  Analysis,  Research,  Polity,  and  Practice  4,  no.  2  

(2015):  76-­‐100.  

Reţțeaua  pentru  prevenirea  și  combaterea  violenţței  împotriva  femeilor  (VIF),  Ghid  de  intervenţție  în  cazurile  de  

violenţță  domestică.  Principii  și  recomandări  (2015).    Disponibil  la  URL:  http://violentaimpotrivafemeilor.ro/wp-­‐

content/uploads/2015/12/ghid-­‐cons-­‐serv-­‐spec-­‐vd.pdf    

Roman,  Denise.  "Gendering  Eastern  Europe:  Pre-­‐feminism,  prejudice,  and  East-­‐West  dialogues  in  post-­‐

communist  Romania."  Women's  studies  international  forum.  Vol.  24.  No.  1.  Pergamon,  2001.  

Rughiniş,  Cosima.  "The  forest  behind  the  bar  charts:  bridging  quantitative  and  qualitative  research  on  

Roma/ŢȚigani  in  contemporary  Romania."  Patterns  of  prejudice  44,  no.  4  (2010):  337-­‐367.  

Rujoiu,  V.  "Violenţța  în  relaţția  de  cuplu:  aspecte  psihosociale  [Violence  in  Couple  Relationship:  Psychosocial  

Aspects]."  Asistenţa  socială  a  grupurilor  de  risc  (2010):  223-­‐280.  

Sears,  David  O.  și  Patrick  J.  Henry,  “The  origins  of  symbolic  racism,”  Journal  of  personality  and  social  psychology  

85,  no.  2  (2003):  259.  

Serbanescu,  Florina,  și  Mary  Goodwin.  "Domestic  violence  in  Eastern  Europe:  Levels,  risk  factors  and  selected  

reproductive  health  consequences."European  Conference  on  Interpersonal  Violence.  2005.  

Shorey,  Ryan  C.,  Amanda  E.  Sherman,  Aaron  J.  Kivisto,  Sara  R.  Elkins,  Deborah  L.  Rhatigan,  și  Todd  M.  Moore.  

"Gender  differences  in  depression  and  anxiety  among  victims  of  intimate  partner  violence:  The  moderating  effect  

of  shame  proneness."  Journal  of  interpersonal  violence  26,  no.  9  (2011):  1834-­‐1850.  

Skinner,  Tina,  Marianne  Hester,  și  Ellen  Malos,  eds.  Researching  gender  violence.  Routledge,  2013.  

Sokoloff,  Natalie  J.,  și  Ida  Dupont.  "Domestic  violence  at  the  intersections  of  race,  class,  and  gender  challenges  

and  contributions  to  understanding  violence  against  marginalized  women  in  diverse  communities."  Violence  

against  women  11,  no.  1  (2005):  38-­‐64.  

Testa,  Maria,  et  al.  "Husband  and  wife  alcohol  use  as  independent  or  interactive  predictors  of  intimate  partner  

violence."  Journal  of  studies  on  alcohol  and  drugs  73,  no.  2  (2012):  268.  

Tileagă,  Cristian.  “Representing  the  ‘Other’:  A  Discursive  Analysis  of  Prejudice  and  Moral  Exclusion  in  Talk  about  

Romani,”  J.  Community  Appl.  Soc.  Psychol.  16,  (2006):  19–41.  

Vamanu,  Alina,  și  Iulian  Vamanu.  "“Scandalous  Ethnicity”  and  “Victimized."Postcommunism  from  Within:  Social  

Justice,  Mobilization,  and  Hegemony.  (2013):  265.  

VIF  -­‐  Studiu  exploratoriu  privind  serviciile  sociale  pentru  victimele  violenţței  în  familie.  2013  

                                                           

 

75    

Vrăbiescu,  Ioana.  "The  Subtlety  of  Racism:  From  Antiziganism  to  Romaphobia."  În  When  Stereotype  Meets  

Prejudice:  Antiziganism  in  European  Societies,  Timofey  Agarin  (ed.),  143-­‐164.  ibidem,  2014.  

Vrasti,  Radu.  Ghid  practic  de  interveniţție  în  criză.  (2012)  Accesibil  la  URL:  

http://www.vrasti.org/8.%20Evaluarea%20si%20interventia%20in%20criza%20data%20de%20violenta%20

domestica.pdf  

Walby,  Sylvia,  Jo  Armstrong,  and  Sofia  Strid.  "Intersectionality:  Multiple  inequalities  in  social  

theory."  Sociology  (2012):  0038038511416164.  

Whiting,  Jason  B.,  Megan  Oka,  and  Stephen  T.  Fife.  "Appraisal  distortions  and  intimate  partner  violence:  Gender,  

power,  and  interaction."  Journal  of  marital  and  family  therapy  38,  no.  s1  (2012):  133-­‐149.  

Woodcock,  Shannon.  "Romania  and  EUrope:  Roma,  Rroma  and  ŢȚigani  as  sites  for  the  contestation  of  ethno-­‐

national  identities."  Patterns  of  Prejudice  41,  no.  5  (2007):  493-­‐515.  

Yodanis,  Carrie  L.  "Gender  Inequality,  Violence  Against  Women,  and  Fear  A  Cross-­‐National  Test  of  the  Feminist  

Theory  of  Violence  Against  Women."Journal  of  interpersonal  violence  19,  no.  6  (2004):  655-­‐675.  

 

                                                           

 

76    

 

ANEXE  

ANEXA  I:  Ghid  interviuri  autorităţți  publice.  

Întrebări:  

1. Care  este  postul  dvs.  în  acest  serviciu?  Care  sunt  sarcinile  de  serviciu?  2. De  cat  timp  lucraţți  aici?  3. Concret,  cum  ajung  femeile  la  dvs.?  Vă  parvin  cazurile  de  la:  poliţție,  vecini,  direct?  4. Ce  vă  spun  femeile  când  vă  solicită?  5. Ce  tipuri  de  violenţță  aţți  observat?  Sunt  diferite  pentru  fete  sau  femei?  6. Dacă  aveţți  cunoștinţțe,  care  este  situaţția  femeilor  rome?  Credeţți  că  ele  suferă  mai  mult  sau  

mai  puţțin  violenţța  tipică  de  gen:  viol,  violenţță  domestică,  hărţțuire?  7. În  opinia  dvs.  în  Giurgiu  se  petrec  cazuri  de  violenţță  împotriva  femeilor?  Care  ar  fi  cele  mai  

întâlnite  tipuri  de  violenţță  de  gen:  viol,  violenţță  domestică,  hărţțuire  stradală,  la  serviciu?  8. Credeţți  că  ar  fi  necesară  o  schimbare  a  sistemului  de  asistenţță  socială?  Dacă  da,  cum  ar  fi  

această  schimbare  în  opinia  dvs.?    

ANEXA  II:  Ghid  interviuri  femei  victime  ale  violenţței  partenerului.  

Întrebări:  

1. Sunteţți  de  mult  timp  împreună  cu  actualul  partener  /  soţț?  2. Locuiţți  împreună?    3. Aveţți  copii?  Câţți,  ce  vârste  au?  4. De  când  a  început  soţțul  /  partenerul  să  se  poarte  urât?  Cum  se  manifestă  (injurii,  violenţță  

fizică)?  5. Aţți  vorbit  cu  rudele  dvs.  (părinţții  proprii,  frate/soră,  parinţții  lui,  cumnat/ă)?  Cum  au  

reacţționat  când  le-­‐aţți  spus  ce  se  întâmplă?  6. Violenţța  s-­‐a  întamplat  doar  o  dată,  sau  se  petrece  deseori?  Ati  obeservat  când  are  curajul  

sau  ce  îl  determină  să  fie  violent?  7. Când  criza  trece,  aţți  încercat  să  vorbiţți  cu  el?  Ce  spune?  

/  7b.  Cum  aţți  reușit  să  vă  separaţți?  Când  aţți  decis  acest  lucru?  El  s-­‐a  opus  separării?  8. Cu  ce  servicii  publice  aţți  luat  legătura:  spital,  asistenta  socială,  mediatoare,  poliţție?  

a. daca  da,  povestiţți  ce  s-­‐a  întamplat  când  aţți  reclamat  violenţța  partenerului.  b. daca  nu,  de  ce  nu  ași  reclamat  nici  la  spital,  nici  la  poliţție?  

9. Cunoașteţți  că  există  o  lege  care  vă  poate  proteja  în  situaţții  de  violenţță?  10. în  ce  măsură  cunoașteti  servicii  (alternative)  care  sa  vă  ajute:  ong-­‐uri,  grupuri  recuperare  pentru  

femeile  victime  ale  violenţței?