Bibliografie

1.Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1985.

2.Fitzegerald, C. P., Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

3.Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. II, E-O, Editura

Artemis, Bucureşti, 1995.

Dinastia Qin ( 221-206 î.Hr. )

Perioada dintre întemeierea dinastiei Qin și sfârșitul dinastiei Qing este numită adesea de

către istorici drept China Imperială. Deși statul unificat de primul împărat Qin a durat doar 12

ani, el a reușit să subjuge mari părți din ceea ce constituie azi nucleul patriei han și să le

unească sub un guvern legalist, bine centralizat, așezat la Xianyang (aproape de prezentul

Xi'an). Doctrina legalistă care a ghidat Qinul sublinia respectarea strictă a unui cod legal și

puterea absolută a împăratului. Aceasta filozofie, deși eficientă pentru extinderea imperiului

într-o manieră militară, s-a dovedit nefuncțională pentru guvernarea sa pe timp de pace.

Împăratul Qin a ghidat represiunea brutală a opoziției politice, incluzâd evenimentul cunoscut

sub numele de ,,arderea cărților și îngroparea erudiților”. Acest lucru a fost un impuls pentru

ca guvernarea Han, sintezată mai târziu, să încorporeze școli de guvernare politică mai

moderate.

Dinastiei Qin este bine-cunoscută pentru începerea construcției Marelui Zid Chinezesc, care

ulterior a fost mărit și a îmbunătățit în timpul dinastiei Ming. Celelalte contribuții majore ale

Qinului includ conceptul unui guvern centralizat, unificarea codului legal, dezvoltarea limbii

scrise, a unităților de masură comune, precum și a monezilor chinezești, după tribulațiile

perioadelor Primăverilor și Toamnelor și a Statelor Combatante. Chiar ceva de bază, precum

lungimea axului carelor ,a trebuit să fie uniformizat pentru a se asigura un sistem de

comercializare viabil în tot imperiul.

Dinastia Han ( 202 î.Hr. - 220 d.Hr.)

Han de Vest

Dinastia Han a fost fondată de către Liu Bang, care a ieșit victorios în războiul civil care a

urmat prăbușirii dinastiei unificate, dar de scurtă durată, Qin. O epocă de aur în istoria

Chinei, lunga perioadă a dinastiei Han, de stabilitate și prosperitate, a consolidat temelia

Chinei ca un stat unificat sub o birocrație imperială centralizată, care avea să dureze

intermitent pentru următoarele, aproape, două milenii. În timpul dinastiei Han, teritoriul

Chinei s-a extins aproape în toată China propriu-zisă și în zonele din vestul extrem.

Confucianismul a fost ridicat la statutul oficial de ideologie corectă și a conturat civilizația

chineză ulterioară. Arta, cultura și știinta, au avansat la înălțimi fără precedent. Cu efecte

profunde și de durată ale acestei perioade, a istoriei chineze, numele dinastiei, ,,Han" a fost

adoptat drept numele etnic al poporului chinez, grupul etnic dominant acum în China

modernă, și a fost utilizat, în mod obișnuit, pentru a face referire la limba chineză și

caracterele scrise.

După politicile laissez-faire ale împăraților Wen și Jing, ambițiosul împărat Wu a adus

imperiul la apogeu. Pentru a-și consolida puterea, confucianismului, care pune accentul pe

stabilitate și ordine într-o societate bine structurată, i-a fost dat patronajul exclusiv pentru a fi

gândirea filosofică îndrumătoare și principiul moral al imperiului. Universități Imperiale au

fost înființate pentru a susține studiul și dezvoltarea continuă, în timp ce alte școli de gândire

au fost zădărnicite.

Campanii militare majore au fost lansate pentru a slăbi Imperiul nomad Xiongnu, limitând

influența acestuia la nord de Marele Zid. Împreună cu eforturile diplomatice conduse de

Zhang Qian, sfera de influență a Imperiului Han s-a extins la statele din bazinul Tarim, a

deschis Drumul Mătăsii care lega China de vest, stimulând un comerțu bilateral prosper și un

schimb cultural. La sud, diverse mici regate, de la sudul extrem al văii fluviului Yangtze, au

fost încorporate în mod formal în imperiu.

Împăratul Wu a trimis, de asemenea, o serie de campanii militare împotriva triburilor Baiyu.

Han anexând Minyue în 135 î.Hr. și 111 î.Hr., Nanyue în 111 î.Hr., și Dian în 109 î.Hr..[16]

Migrația și expedițiile militare au dus la asimilarea culturală a sudului.[17] Acestea a adus, de

asemenea, dinastia în contact cu regate din Asia de Sud-Est, introducând diplomația și

comerțul.[18]

După domnia împăratului Wu, imperiul a alunecat în stagnare și declin treptat. Din punct de

vedere economic, trezoreria de stat a fost săcătuită de campanii și proiecte excesive, în timp

ce achiziționările de terenuri ale familiilor de elită a redus treptat baza de impozitare. Diferite

Clanuri Consoarte [note 1]) exercitau un control tot mai mare asupra șirului de împărați

incompetenți și în cele din urmă dinastia a fost întreruptă, pentru scurt timp, de uzurparea lui

Wang Mang.

Dinastia Xin

În 9 d.Hr., uzurpatorul Wang Mang a susținut că Mandatul Cerului reclamă sfârșitul dinastiei

Han și începerea propriului său imperiu, fondând scurta dinastie Xin (,,nou"; ,,reînnoit”).

Wang Mang a inceput un program amplu de reforme funciare și economice, inclusiv

scoaterea în afara legii a sclaviei și a naționalizării terenurilor și redistribuirea lor. Însă aceste

programe nu au fost niciodată susținute de familiile deținătoare de pământ, pentru că

favorizau țărănimea. Instabilitatea puterii a adus haos, răscoale, și pierderi de teritorii. Acest

lucru a fost agravat de masivele inundații ale Fluviului Galben, acumularea de nămol a

determinat o împarțire a terenului în două canale și strămutate unui număr mare de fermieri.

Wang Mang a fost în cele din urmă ucis în Palatul Weiyang, de o mulțime de țărani înfuriată,

în anul 23 dHr..

Han de Est

Împăratul Guangwu a restaurat dinastia Han, cu sprijinul moșierilor și a familiilor de

comercianți, la Luoyang, la est de fosta capitală Xi'an. Astfel, această nouă eră este numită

Dinastia Han de Est. Cu administrațiile capabile ale împăraților Ming și Zhang, fostele glorii

ale dinastiei a fost recuperatre, cu realizări militare și culturale strălucite. Imperiul Xiongnu a

fost învins în mod decisiv. Diplomatul și generalul Ban Chao a extins cuceririle dincolo de

Pamirs până la țărmul Mării Caspice,[19] redeschizând astfel Drumul Matasii și aducând

comerțul, culturi străine, împreună cu apariția budismului, în imperiu. Odata cu extinderea

legăturilor cu Occidentul, este consemnată în surse chineze prima dintre ambasadele Romane

în China, venind pe calea mării, în 166 d.Hr. și a doua în 284 dHr.

Dinastia Han de Est a fost una dintre epocile cele mai prolifice pentru știință și tehnologie în

China antică, în special pentru istorica invenție a fabricării hârtiei, de către Cai Lun (50 d.Hr

– 121 d.Hr), și numeroasele contribuții ale polimatului Zhang Heng.

Până în secolul al doilea, imperiul a intrat în declin, în mijlocul acaparărilor de noi teritorii,

invazii și a certurilor dintre Clanurile Consoarte și eunuci. Rebeliunea Turbanelor Galbene a

izbucnit în 184 d.Hr., inaugurând o eră a liderilor militari. În criza care a urmat, trei state au

încercat să câștige predominanță în perioada celor Trei Regate. Această perioadă de timp a

fost foarte mult romanțată în lucrări, precum Romanța celor Trei Regate.

Perioada Wei și Jin ( 265-420 dHr)

După ce Cao Cao reunifică nordul în anul 208, fiul său proclamă dinastia Wei în anul 220. La

scurt timp, rivalii lui Wei, Shu și Wu își proclamă independența, ceea ce duce China în

perioada celor Trei Regate. Această perioadă a fost caracterizată de o descentralizare treptată

a statului care a existat în timpul dinastiilor Qin și Han și o creștere a puterii clanurilor mari.

Deși cele Trei Regate au fost reunificate de către dinastia Jin, în 280, această structură a fost

în esență aceeași, până la revolta Wu Hu.

Perioada Wu Hu (304-439 AD)

Profitând de războiul civil din timpul dinastiei Jin, contemporanii non-chinezi han (grupuri

etnice Wu Hu), controlau mare parte a țării în secolul al IV-lea și au provocat migrații, pe

scară largă, a chinezilor han, la sud de fluviul Yangtze. În 303 populația etnică Di s-a răsculat

iar mai târziu au capturat orașul Chengdu, fondând statul Cheng Han. Sub Liu Yuan, etnicii

xiongnu s-au răsculat aproape de comitatul Linfen de astăzi și au creat statul de Han Zhao.

Succesorul lui Liu Yuan, Liu Cong, i-a capturat și executat pe ultimii doi împărați al dinastiei

Jin de Vest. Cele Șaisprezece Regate au fost o serie de dinastii non-chineze, de scurta durata,

care ajunseseră sa domnească peste întreg cuprinsul, sau doar unele părți, din nordul Chinei,

în secolele IV și V. Au fost implicate mai multe grupuri etnice, inclusiv strămoșii turcilor,

mongolilor și tibetani. Cele mai multe dintre aceste popoare nomade au fost, într-o oarecare

măsură, "sinicizate" cu mult înainte de ascensiunea lor la putere. De fapt, unele dintre ele, în

special qiang și xiongnu, aveau deja permisiunea de a locui în regiunile de frontieră de lângă

Marele Zid încă din perioada Han târzie.

O statuie de calcar a unui Bodhisattva, din Dinastia Qi de Nord, 570 d. Hr., creată în

provincia Henan de azi

Dinastiile din Sud și din Nord (420-589 AD)

În sudul Chinei, au existat dezbateri aprinse și frecvente între curtea monarhului și nobili cu

privire la îngăduirea budismului pe teritoriul imperiului. În cele din urmă, aproape de sfârșitul

erei de Sud și de Nord, atât adepții budismului cât și ai taoismului au ajuns la un compromis,

devenind mai toleranți unul cu celălalt.

În 589, Dinastia Sui a anexat ultimul stat din Sud, Chen, prin forță militară , și a pus capăt

erei dinastiilor din Sud și din Nord.

Dinastia Sui (589-618 AD)

Dinastiei Sui, care a reușit să reunească țara în 589, după aproape patru secole de fragmentare

politică, dinastia jucând un rol istoric mai important decât ar sugera scurta sa perioadă de

existență. Sui a reunificat (socio-politic) China și a înființat mai multe instituții care urmau să

fie adoptate de către succesorea dinastie Tang. Acestea reforme au inclus sistemul de

guvernare format din Trei Departamente și Șase Ministere, o monedă standard, imbunătățirea

apărării, extinderea Marelui Zid și sprijinul oficial pentru budism. Însă, precum Qin, Sui a

suprasolicitat resursele de care dispunea și s-a prăbușit.

Dinastia Tang ( 618-907 dHr)

Dinastia Tang a fost fondată de împăratul Gaozu la 18 iunie 618. A fost epoca de aur a

civilizației chineze cu evoluții semnificative în artă, literatură (în special poezie) și

tehnologie. Budismul a devenit religia predominantă pentru oamenii de rând. Chang'an (

Xi'anul de astăzi), capitala națională, a fost cel mai mare oras din lume la momentul acela.

Începând cu al doilea împărat, Taizong, au fost lansate campanii militare pentru a conteni

amenințările dinspre triburile nomade, extinderea frontierei și aducerea statelor vecine în

sistemul tributar. Victoriile militare din Bazinul Tarim au menținut deschis Drumul Mătăsii,

conectând Chang'anul cu în Asia Centrală și zonele din vestul îndepărtat. În sud, profitabilele

rute comerciale maritime începeau din orașele-porturi, cum ar fi Guangzhou. A existat un

comerț extins cu țări străine îndepărtate și mulți comercianți străini se stabileau în Tang,

stimulând o cultură cosmopolită vibrantă. Cultura Tang și sistemele sociale au fost admirate

și adaptate de către țările vecine, precum Japonia. Pe plan intern, Marele Canal lega inima

politică din Chang'an de centrele economice și agricole din părțile de est și de sud ale

imperiului.

Ceace a stat la baza prosperității de la începutul dinastiei Tang a fost o birocrație centralizată

puternică și cu politici eficiente. Guvernul a fost organizat în ,,Trei Departamente și Șase

Ministere", ca separat să elaboreze, revizuiască și să pună în aplicare politici. Aceste

departamente au fost conduse de membri ai familiei imperiale, precum și de oficiali erudiți

care erau selectați prin Examinare Imperială. Aceste practici, care au ajuns la soliditate în

timpul dinastiei Tang, vor fi moștenite de către dinastiile ulterioare, cu unele modificări.

Politica funciară Tang -"de repartizare egală de loturi viagere" - a susținut că toate terenurile

erau proprietatea statului și au fost distribuite în mod egal țăranilor, în funcție numărul de

bărbați adulți din fiecare familie. Politica militară asociată - "sistemul Fubing " - încorpora

toți oamenii din stat pentru o perioadă fixă de serviciu militar în fiecare an, în schimbul

drepturilor lor funciare. Aceste politici au stimulat creșterea rapidă a productivității, în timp

ce armata se mărea, fără a împovăra trezoreria statului. Cu toate acestea, pământurile au căzut

treptat în mâinile proprietarilor de terenuri privați și armatele permanente au fost înlocuite cu

serviciul militar obligatoriu de la perioada de mijloc a dinastiei.

Dinastia a continuat să se dezvolte sub Împărăteasa Wu Zetian, singura împărăteasă

domnitoare din istoria Chinei și a atins apogeul în timpul domniei împăratului Xuanzong,

care a supervizat un imperiu care se întindea de la Oceanul Pacific până la Marea Aral, cu cel

puțin 50 de milioane de locuitori.

La apogeul prosperității imperiului, Rebeliunea An Lushan, 755-763, a fost un eveniment de

cotitură care a devastat populația și a slăbit drastic guvernul imperial central. Guvernatorii

militari regionali, cunoscuți sub numele de Jiedushi, câștigând un statut din ce în ce mai

autonom, deși erau foști supuși ai împăratului, atacau imperiul. Cu toate acestea, după

Rebeliunea An Lushan, societatea civilă Tang s-a recuperat și a prosperat în mijlocul

birocrației imperiale slăbite.

De la aproximativ anul 860, dinastia Tang a decăzut datorită unei serii de revolte din

interiorul granițelor dar și din cauza unui fost stat vasal, Regatul Nanzhao, din sud. Un

militar, Huang Chao, a capturat Guangzhouul în 879, ucigând mare parte din cei 200.000 de

locuitori, printre care și cea mai mare parte a marii colonii de familii străine, comerciante, de

acolo.[20][21] La sfârșitul anului 880, Luoyangul i-a fost predat lui Huang Chao, iar pe 5

ianuarie 881 Huang a cucerit Chang'anul. Împărat Xizong a fugit la Chengdu, și Huang a

stabilit un nou regim temporar, care a fost în cele din urmă distrus de forțele Tang. A urmat

apoi o altă perioadă de haos politic.

Perioada celor Cinci Dinastii și Zece Regate (AD 907 - 960)

Perioada de dezbinare politică dintre dinastiile Tang și Song, cunoscută sub numele de

perioada celor Cinci Dinastii și Zece Regate, a durat puțin mai mult de o jumătate de secol,

între 907 și 960. În timpul acestei scurte perioade, când China a fost, din toate punctele de

vedere un sistem multi-statal, cinci regimuri s-au succedat rapid unul după altul în controlul

vechiului nucleu imperial din nordul Chinei. În aceeași perioadă, porțiuni din sudul și vestul

Chinei au fost ocupate de zece regimuri, mai stabile politic, astfel perioada este, de asemenea,

menționată ca cele Zece Regate.

Dinastiile Song, Liao, Jin și Xia de Vest (960 - 1234)

În 960, dinastia Song a câștigat puterea în cea mai mare din China și a stabilit capitala la

Kaifeng ( mai târziu cunoscut sub numele de Bianjing ); începe astfel o perioadă de

prosperitate economică, în timp ce kitanii dinastiei Liao au domnit peste Manciuria,

Mongolia de astăzi și părți din nordul Chinei. În 1115 Dinastiei jurchenă Jin iese în evidența,

anihilând dinastia Liao în 10 ani. Între timp, în provinciile de azi ale Chinei de nord-vest,

Gansu, Shaanxi și Ningxia, a fost fondată, de către triburile tanguții, Dinastia Xia de Vest

(1032-1227).

Dinastia Jin (1115–1234) a preluat puterea și a cucerit nordul Chinei în cadrul războaielor cu

dinastia Song, dintre 1125–1234, capturând orașul Kaifeng de la Dinastia Song, care își mută

capitala la Hangzhou (杭州 ). Dinastia Song de Sud a suferit, de asemenea, umilința de a

trebui să recunoască, formal, dinastia Jin ca suzerană. În anii care au urmat, China a fost

împărțită între dinastia Song, dinastia Jin și tanguța Dinastie Xia de Vest. Song de Sud a

cunoscut o perioadă de mare dezvoltare tehnologică, care poate fi explicată în parte de

presiunea militară resimțită dinspre nord. Aceasta a inclus utilizarea de arme cu praf de

pușcă, care au jucat un rol important în timpul victoriilor navale ale dinastiei Song, împotriva

Jinului, în Bătălia de la Tangdao și Bătălia de la Caishi de pe fluviul Yangtze în 1161. Mai

mult, a fost formată prima marină permanentă chineză, inființându-se un birou al amiralului

la Dinghai în 1132, sub domnia împăratului Renzong al Songului.

Dinastia Song este considerată de istorici ca fiind apogeul Chinei clasice, în domeniul științei

și tehnologiei, cu eruduți-funcționari inovatori, cum ar fi Su Song (1020-1101) și Shen Kuo

(1031-1095). Au existat intrigi la curte între rivalii politici precum Reformatorii și

Conservatorii, conduși de către cancelarii Wang Anshi și, respectiv, Sima Guang. Până la a

doua jumătate a secolului al XIII-lea, chinezii au adoptat învățăturile filosofiei neo-

confucianiste compilate de către Zhu Xi. Opere literare de anvergură au fost compilate în

timpul dinastiei Song, lucrarea istorică Zizhi Tongjian (Oglinda completă pentru ilustrarea

guvernării). Cultura și artele au înflorit, cu opere de artă grandioase, cum ar fi ,,Priveliștea de

pe cele două maluri de Qingming” și ,,Optsprezece melodiile ale unui flaut nomad”,

împreună cu mari pictori budiști, cum ar fi prolificul Lin Tinggui.

Dinastia Yuan (1271-1368 d.Hr)

Jurchenii - fondatorii dinastiei Jin au fost învinși de către mongoli, care apoi au procedat la a

cuceri dinastia Song de Sud, într-un război lung și sângeros, primul război în care armele de

foc au jucat un rol important. În timpul erei de după război, mai târziu numită Pax

Mongolica, occidentalii aventurieri, cum ar fi Marco Polo, au călătorit tot drumul până în

China aducâd primele consemnări despre minunățiile Chinei, în Europa. În timpul dinastiei

Yuan, mongolii erau divizați între cei care vroiau să rămână să locuiască în stepe și cei care

doreau să adopte modul de viață al chinezilor.

Kublai Khan, nepotul lui Genghis Han, care dorea să adopte obiceiurile din China, a fondat

dinastia Yuan. Aceasta a fost prima dinastie ce a condus întreag teritoriul Chinei, de la

Beijing (Dadu), în calitatea orașului de capitală. Beijing a fost cedat dinastiei Liao în 938,

împreună cu cele Șaisprezece prefecturi din Yan Yun. Înainte de aceasta fusese capitala

Jinului, dar care nu a domnit peste toată China.

Înainte de invazia mongolă, dinastiile chineze raportau aproximativ 120 de milioane de

locuitori, însă după ce cucerirea a fost finalizată, în 1279, recensământul din 1300 indica

aproximativ 60 de milioane de locuitori.[22] Deși este tentant să se atribuie acest declin major

numai ferocității mongole, istoricii de astăzi au păreri diferite cu privire la acest subiect.

Oamenii de știință, cum ar fi Frederick W. Mote susțin că scăderea numerică mare reflectă un

eșec administrativ de recenzare, mai degrabă decât o scădere reală; alții, cum ar fi Timothy

Brook, susțin că mongolii au creat un sistem de iobăgie printre o mare parte a populației

chineze, cauzând ca mulți să ,,dispară” cu totul din recensământ, alți istorici, cum ar fi

William McNeill și David Morgan susțin că ciuma bubonică a fost principalul factor din

spatele declinului demografic din această perioadă.

În secolul al XIV-lea, China a suferit decese adiționale datorită epidemiilor de ciumă. Este

estimat faptul că Moartea Neagră a fi ucis 25 de milioane de persoane sau 30 % din populația

Chinei.[23]

Dinastia Ming (1368-1644 d.Hr.)

De-a lungul dinastiei Yuan, care a durat mai puțin de un secol, a existat un resentiment destul

de puternic în rândul populației împotriva statului mongol. Frecventele dezastre naturale de

după 1340, în cele din urmă, a dus la revolte țărănești. Dinastia Yuan a fost în cele din urmă

răsturnată de dinastia Ming în 1368.

Urbanizarea a crescut pe măsură ce populația s-a mărit iar diviziunea muncii a devenit mai

complexă. Centrele urbane mari, cum ar fi Nanjing și Beijing, de asemenea, au contribuit la

dezvoltarea industriei private. În special au crescut industriile de mici dimensiuni, de multe

ori specializat în hârtie, mătase, bumbac și produse din porțelan. Pentru cea mai mare parte a

dinastiei au proliferat piețele din micile centre urbane din cuprinsul imperiului. Piețele

orașului comercializau în principal alimente, cu unele produse de bază, precum ace de păr sau

ulei.

În ciuda xenofobiei și introspecție intelectuale caracteristică noii școli neo-confucianiste, din

ce în ce mai populară, China sub începutul dinastiei Ming nu a fost izolată politic. Comerțul

exterior și alte contacte cu lumea din afară, în special Japonia, au crescut considerabil.

Comercianții chinezi explorau tot Oceanul Indian, ajungând în Africa de Est odată cu voiajele

lui Zheng He.

Zhu Yuanzhang (sau Împăratul Hongwu), fondatorul dinastiei, a pus bazele pentru un stat

mai puțin interesat de comerț și mai mult de extragerea veniturilor din sectorul agricol. Poate

și datorită mediului țărănesc de proveniență al împăratului fondator, sistemul economic Ming

era accentuat pe agricultură, spre deosebire de Song și Yuan, care s-au bazat pe veniturile

negustorilor și ale comerțului. Deținătorii, neo-feudali, de pămant ai perioadelor Song și

Yuan, au fost expropriați de către guvernul Ming. Moșiile au fost confiscate de către guvern,

fragmentate și arendate. Sclavia privată a fost interzisă. În consecință, după moartea

Împăratului Yongle, au predominat proprietarii țărani independenți, în agricultură chineză.

Este posibil ca aceste legi să fi deschis calea de diminuare a sărăciei moștenite din timpul

regimurilor anterioare.

Dinastia a avut un guvern central puternic și complex, care a unificat și controlat imperiul.

Rolul împăratului a devenit mai autocratic, cu toate că Zhu Yuanzhang a continuat să

folosească ceea ce el a numit "Marele Secretariat" (内阁), pentru a-l asista cu actele imensei

birocrații, inclusiv memoriale ( petiții și recomandări către tron), edicte imperiale ca

răspunsuri, rapoarte de diferite tipuri și înregistrări fiscale. Aceasta a fost aceeași birocrație

care mai târziu a împiedicat guvernul Ming să fie capabili să se adapteze la schimbările din

societate și în cele din urmă a condus la declinulul dinastiei.

În era Yongle s-a încercat cu înverșunare extinderea influenței Chinei în afara granițelor sale,

prin solicitarea de trimitere de ambasadori în China, pentru a oferi tribut. O flotă navală a fost

construită, inclusiv nave cu patru catarge de 1.500 de tone. A fost creată o armată permanentă

de 1 milion de trupe (unele estimări ajung până la 1,9 milioane). Armatele chineze au cucerit

Vietnamul pentru aproximativ 20 de ani, în timp ce flota chineză a navigat pe mările Chinei

și Oceanul Indian, ajungând până la coasta de est a Africii. Chinezii au câștigat influență în

estul Moghulistan-ului. Mai multe națiuni asiatice maritime au trimis soli cu tribut pentru

împăratul chinez. Pe plan intern, Marele Canal a fost extins și s-a dovedit a fi un stimul

pentru comerțul intern. Au fost produse peste 100.000 de tone de fier pe an. Multe cărți au

fost tipărite folosind tiparul de tip mobil (folosind caractere mobile). Palatul imperial din

Orașul Interzis, din Beijing, a ajuns la splendoarea sa actuală. Tot în această perioadă

potențialul Chinei de sud a fost exploatat pe deplin. Noi culturi agricole au fost cultivate pe

scară largă și au inflorit industrii precum cele care produc porțelan și textile.

În 1449 Esen Tayisi a condus o invazie a oiraților mongoli din nordul Chinei, care a culminat

cu capturarea Împăratului Zhengtong la Tumu. În 1542 liderul mongol Altan Khan a început

să hărțuiască China de-a lungul frontierei de nord. In 1550 el a ajuns chiar în suburbiile

Beijingului. Imperiul, a mai avut de-a face cu pirații japonezi ce atacau coasta de sud-est; [24]

Generalul Qi Jiguang a contribuit la înfrângerea aceștor pirați. Cel mai mortal cutremur din

toate timpurile, Cutremurul Shaanxi din 1556, care a ucis aproximativ 830.000 de oameni, a

avut loc în timpul domniei Jiajing.

În timpul dinastiei Ming a fost efectuată ultima contribuție la construcția Marelui Zid, pentru

a proteja imperiul de invaziile străine. În timp ce Marele Zid a fost construit în vremuri mai

timpurii, cel mai mult din ceeace se vede azi a fost construit sau reparat în timpul dinastiei

Ming. Lucrarea de cărămidă și granit a fost extinsă, turnurile de pază au fost reproiectate și

de-a lungul lungimii sale au fost plasate tunuri.

Dinastia Qing (1644-1911 d.Hr.)

Dinastia Qing (1644-1911) a fost ultima dinastie imperială din China. Fondată de

manciurieni, cunoscuți anterior ca jürcheni, aceștia proveneau din partea de nord-est a

teritoriului Ming, din afara Marelui Zid. Ei au apărut ca o amenințare majoră la sfârșitul

dinastiei Ming, după ce Nurhaci a unit toate triburile jurchene și a stabilit un stat independent.

Cu toate acestea, dinastia Ming a fost răsturnată de rebeliunea țărănească a lui Li Zicheng,

odată cu capturarea Beijingului în 1644 și sinuciderea ultimului monarh Ming, Împăratul

Chongzhen. Manciurienii, aliați cu generalul Ming Wu Sangui, au acaparat Beijingul, ce a

fost stabilit drept capitală a dinastiei Qing, iar apoi au procedat la supunerea rezistenței Ming,

rămase în partea de sud a imperiului. Deceniile de cucerire manciuriană au provocat pierderi

enorme de vieți, reducând drastic economia Chinei. În total, cucerirea manciuriană din China

(1618-1683) a costat până la 25 de milioane de vieți.[25] Cu toate acestea, manciurienii au

adoptat normele confucianiste de guvernare tradițională chineză și erau considerați drept o

dinastie chineză.

Manciurienii au pus în aplicare „ordinul cozii”, forțându-i pe chinezii han să adopte coada

coafurii manciuriene și îmbrăcămintea în stil manciurian. Îmbrăcămintea tradițională han, sau

Hanfu, a fost, de asemenea, înlocuitâ de îmbrăcămintea în stil manciurian Manchu Qipao

(îmbrăcămintea Stegarilor și Tangzhuang). Împăratul Kangxi a ordonat crearea Dicționarului

Kangxi, dicționarul de caractere chineze, cel mai complet până la momentul respectiv.

Dinastia Qing a înființat sistemul „Opt Steaguri” care a oferit cadrul de bază pentru

organizarea militară Qing. Stegarilor le era interzisă participarea în comerț și munca manuală,

cu excepția cazului în care cereau revocarea statutului de Stegar. Erau considerați ca o formă

de nobilime și primeau un tratament preferențial în ceea ce privește pensiile anuale, pământul

și alocarea de îmbrăcăminte.

Caricatură franceză de la sfârșitul anului 1890. China, neputincioasă, este împărțită între

Marea Britanie, Germania, Rusia, Franța și Japonia.

În următoarea jumătate de secol, toate zonele aflate mai inainte în cadrul dinastiei Ming au

fost consolidate sub Qing. Xinjiangul, Tibetul și Mongolia au fost incluse în mod formal în

teritoriul chinez. Între 1673 și 1681, Împăratul Kangxi a suprimat revolta celor trei generali,

din sudul Chinei, cărora li s-a refuzat statutul ereditar al întinselor lor fiefuri, acordate de

împăratul predecesor. În 1683, Qing a organizat un asalt în sudul Taiwanului, înăbușind

rebeliunea statului „Marele Ducat de Tungning”, care a fost fondat de către loialistul Ming

Koxinga în 1662, după căderea Mingului de Sud și a servit ca bază pentru continuarea

rezistenței Ming în sudul Chinei.

Până la sfârșitul domniei Qianlong, Imperiul Qing era la apogeu. China conducea mai mult de

o treime din populația lumii și avea una dintre cele mai puternice economii mondiale. După

suprafață, acesta a fost unul dintre cele mai mari imperii din istorie.

În secolul al XIX-lea, Imperiul a stagnat pe plan intern iar pe plan extern era amenințat de

imperialism. Înfrângerea de către Imperiul Britanic în Primul Război al Opiului (1840) a

condus la Tratatul de la Nanking (1842), în care Hong Kong a fost cedat britanicilor iar

importul opiu a fost legitimat. Înfrângerile militare ulterioare și tratatele inegale cu alte

puterile imperiale, au continuat chiar și după căderea dinastiei Qing.

Pe plan intern, Rebeliunea Taiping (1851-1864), o mișcare religioasă cvasi-creștină condusă

de „Regele Ceresc” Hong Xiuquan, a atacat aproximativ o treime din teritoriul chinez, pentru

mai mult de un deceniu, până când a fost în cele din urmă zdrobită în „A Treia Bătălie de la

Nanking”, din 1864. Se poate spune că a fost unul dintre cele mai mari războaie din secolul al

XIX-lea, în ceea ce privește implicarea numerică a trupelor, existând și pierderi masive de

vieți omenești, de aproximativ 20 de milioane.[26] O serie de revolte au urmat, incluzând

Războiaiele Clanurilor Punti - Hakka, Rebeliunea Nien, Rebeliunea musulmană Dungan

(1862–1877) și Rebeliunea Panthay.[27] Toate revoltele au fost în cele din urmă înfrânte, însă

cu un cost enorm de vieți pierdute și slăbirea serioasă a autorității imperiale centrale.

Sistemul de „Steaguri” pe care manciurienii s-au bazat atât de mult timp, s-a dovedit în final

a fi un eșec total, după ce forțele Steagurilor au fost în imposibilitatea de a-i suprima pe

rebeli. Oficialii locali din provincii, cu acordul guvernului imperial, au format noi armate,

care s-au dovedit de succes în zdrobirea rebeliunilor. China nu a reconstruit o armată centrală

puternică, însă oficialii locali au devenit de multe ori lideri militari, care și-au folosit puterea

militară pentru a conduce într-un mod independent provinciile lor.[28]

Împărăteasa văduvă Cixi (1835 – 1908)

Ca răspuns la calamitățile din imperiu și amenințările imperialismului, a fost inițiată Mișcarea

de Auto-Consolidare, ca o reformă instituțională în a doua jumătate a anilor 1800. Scopul a

fost de a moderniza imperiul, cu accent principal de consolidare a armatei. Cu toate acestea,

reforma a fost subminată de oficialii corupți, cinism și certurile din interiorul familiei

imperiale. Ca urmare, „Flota Beiyang” a fost invinsă in Primul Război Sino-Japonez (1894-

1895). Împăratul Guangxu și reformiștii au lansat apoi un efort de reformă mai cuprinzătoare,

asa-numita „Reformă de o sută de zile” (1898), dar aceasta a fost la scurt timp răsturnată de

către conservatorii conduși de Împărăteasa văduvă Cixi printr-o lovitură de stat militară.

La începutul secolului XX, o mișcare anti-străini conservatoare, Rebeliunea Boxerilor, s-a

revoltat violent împotriva influenței străine în China de Nord. Grupul a procedat în a-i ataca

pe creștinii chinezi misionari, precum și ambasadele străine din Beijing. Guvernarea Qing s-a

aliat cu Boxerii, în timp ce aceștia mărșăluiau spre Beijing. Ca răspuns, o expediție străină,

„Alianța celor opt națiuni”, a invadat China pentru a salva misiunile străine asediate.

Constând din trupe britanice, japoneze, rusești, italiene, germane, franceze, americane și

austriece, alianța i-a învins pe Boxeri și a cerut concesii din partea guvernului Qing.

Începutul anilor 1900 a văzut o creștere a tulburărilor civile, în ciuda încercărilor de

reformare inițiate de către Împărăteasa Cixi și guvernul Qing. Sclavia în China a fost abolită

în 1910.[29] Revoluția Xinhai din 1911 a răsturnat guvernarea imperială Qing