Buletinul Clubului Român din

Chattanooga

Numărul 49 (patruzecişinouă) Noiembrie 2015

www.romclub.wordpress.com

Trivia:

1

Istorie: Genocidul armean (2)

31 august 2015, 1 septembrie 2015  •  VLAD M. www.inliniedreapta.ro

În vremea Primului Război Mondial, fanatismul islamic s-a dezlănțuit asupra popoarelor creștine din Imperiul Otoman. Considerați o piedică pe drumul Turciei spre măreție și unitate, armenii,

grecii și asirienii au căzut pradă deportărilor, masacrelor și înfometării. Noua Turcie nu putea fi decât islamică.

Programul de exterminare a armenilor a fost pus la cale de Junii Turci, un grup de fanatici care militau pentru instituirea unui stat islamic altoit pe identitatea turcă. Planul aplicat de autorități a presupus, înainte de toate, dezarmarea și masacrarea populației masculine apte de luptă. Mobilizați ca soldați sau ca lucrători în brigăzi de muncă, bărbații armeni au fost scoși din comunitățile lor și au sfârșit adesea prin a fi uciși de chiar camarazii și colegii lor. Abia după eliminarea părții masculine a comunității armene, conducerea turcă a ordonat deposedarea de bunuri.

Casele armenilor au fost ocupate de vecinii lor musulmani, școlile și bisericile au fost distruse sub impulsul unui fanatism religios întărit de ură etnică. Ulterior s-a trecut la deportarea femeilor, a copiilor și a bătrânilor armeni, deveniți ținte ale unui lung șir de violențe și umilințe. Fugăriți din propriile case, armenii au fost forțați să mărșăluiască spre zonele de deșert ale Imperiului Otoman. Masacrele, epuizarea, înfometarea, înecarea, violarea și vinderea femeilor și a fetelor, turcirea copiilor (mai cu seamă a celor de sex feminin, pentru a naște turci) au sfârșit mii de ani de istorie armeană în Anatolia.

Armenii din Turcia de astăzi nu mai sunt nici măcar o amintire. Guvernul de la Ankara veghează cu strictețe la înăbușirea oricăror discuții despre genocidul armean, refuză plata oricăror despăgubiri și continuă opera de distrugere culturală începută în al doilea deceniu al secolului al XX-lea. Mormintele, bisericile, mânăstirile și celelalte clădiri deținute cândva de armeni sunt distruse sistematic. Vechile pământuri armene sunt locuite de turci și kurzi. Până și Muntele Ararat, despre care se spune că ar fi locul unde s-a oprit Arca lui Noe, se află de partea turcă a frontierei.

2

–

În rândurile de mai jos am redat o mărturie întâlnită în cartea Mărturii. Genocidul armenilor, realizată de Mihai Stepan Cazazian și Eduard Antonian și publicat în 1998 la editura Ararat. Volumul este construit în jurul lucrării de licență a lui Eduard Narcis Antonian, pregătită la Universitatea București, despre genocidul armean.

Studiourile de la Hollywood ar putea face oricând un film bazat pe viața armeanului Hairabed Bostangian. A scăpat ca prin minune din cea mai mare tragedie care s-a abătut asupra poporului armean. Tatăl și fratele său au dispărut după ce au fost mobilizați. Pierdut de restul familiei, Hairabed a pribegit până a fost primit într-un orfelinat. Vizita unor soldați turci a fost cât pe aci să îi aducă pieirea. Doar mila unui ofițer, cunoștință de familie, l-a ferit de moartea prin împușcare.

Viața lui Bostangian s-a împletit cu soarta României. După terminarea războiului, Harabed a ajuns în România grație unui parteneriat semnat de comunitatea armeană cu Guvernul de la București. S-a simțit cu adevărat liber abia când a văzut că armenii și românii care i-au întâmpinat pe orfanii Armeniei și-au făcut cruce. Așa ceva devenise de neconceput în vechea sa patrie.

În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii - de Hairabed Bostangian

În anul 1915 împlinisem 6 ani când a început marea durere a armenilor aflați sub jugul otoman. Eu cu mama și cu cele două surori locuiam în satul Depechioi, lângă Ordu, Turcia. Tata și cu fratele meu fuseseră înrolați în acea vreme în armata otomană. Au plecat și nu am mai auzit nimic despre ei. Între anii 1915-1920, am pierdut orice legătură cu restul familie, fiecare dintre noi încercând să se salveze pe cont propriu de furia turcilor. M-am ascuns în munți. Dormeam sub cerul liber.

După un timp, împrumutând un nume turcesc, am fost primit într-un orfelinat. Am trăit într-o mizerie de nedescris, într-un orfelinat turcesc, cu aproximativ 4.000 de copii turci, greci, armeni. Lipsiți de hrană, ne mâncam până și păduchii…Eu, deși purtam un nume turcesc, până la urmă jandarmii m-au dibuit. Copii armeni au fost triați și scoși din orfelinat. Mi-a sărit în ajutor un ofițer turc, care-l cunoștea pe tata, și astfel am scăpat, fiind lăsat în grupul copiilor turci. Ulterior am aflat că ceilalți copii armeni au fost transportați în afara localității și împușcați.

3

Orfani armeni.

În anul 1923 s-a dus vestea printre familiile armene, câte mai rămăseseră, că frații noștri armeni din România au aranjat cu Guvernul român să ia sub protecție un grup de copii orfani. Astfel, în 1923, țin minte – era în luna

aprilie -, 200 de copii armeni, orfani, am debarcat dintr-un vapor în portul Constanța. Veniseră în întâmpinarea noastră o masă de oameni, femei și bărbați, armeni și români, care fluturau batiste, unii cu lacrimi în ochi, alții făcându-și semnul crucii… A fost primul lucru care ne-a uimit. În Turcia era interzis să-ți faci semnul crucii. Acest lucru noi l-am privit ca pe un prim semn că ne aflăm într-o țară liberă și, deci, suntem liberi! Ulterior, am aflat că printre cei care ne-au întâmpinat erau reprezentanți ai autorităților române locale, iar din partea armenilor domnii Armenac Manissalian și Kricor Zambaccian.

Țin minte că orfelinatul de la Strunga se afla lângă orașul Târgu Frumos, în Moldova. O clădire spațioasă, cu etaj, care a servit într-o vreme ca sanatoriu balnear. Avea grădină frumoasă, teren de sport, locuri de joacă pentru copii. Am stat, între anii 1923-1924, în condiții de neuitat. Numeroși armeni din Iași, Roman, București, Constanța, Târgu Frumos ne vizitau foarte des, aprovizionându-ne de fiecare dată cu mâncare, îmbrăcăminte etc. Orfelinatul era dotat cu o școală. Aici ne-am însușit și limba română. În timpul liber eram preocupați de sport. Îmi amintesc cu duioșie că, într-una din zile, noi copiii jucam fotbal, dar în sandale legate cu sfoară. Marele „patron” al orfelinatului, dl. Manissalian, văzându-ne, s-a întristat și a comandat pentru toți băieții ghete de fotbal și tricouri speciale. Într-o altă împrejurare, orfelinatul a fost vizitat de un armean din Statele Unite. El ne-a înzestrat cu echipament de baseball, învățându-ne practicarea acestui joc specific american.

Îmi amintesc de doi dintre dascălii mei: directorul orfelinatului, Avedis Sarentz, și profesorul Balian. Eram înconjurați de întreg personalul cu o dragoste de neînchipuit, iar noi ne simțeam foarte bine, uitând parcă de „focul” prin care trecusem când ne aflam în Turcia. Dintre colegii mei de orfelinat (am fost 150 de

băieți și 50 de fete), îmi amintesc de Kalust Hazarian (știu că s-a stins din viață în 1993 la Constanța), de Stepan Meldonian, Antranig Marcarian, Edvard Gearbinian.

4

Din câte îmi amintesc, acesta din urmă a fost înfiat de un negustor armean și a ajuns aviator. Se spune că, după instaurarea comunismului în România, el a încercat să scoată din țară, cu avionul, niște bogătași armeni, dar a fost prins și condamnat la 17 ani pușcărie. A murit după aceea, în mare sărăcie.

În numeroase țări din Europa, cu populație armeană, s-a făcut publicitate despre orfelinatul de la Strunga. Au fost publicate și numele copiilor. Unii dintre ei și-au regăsit astfel rudele, alții au fost înfiați de familii armene din Franța, Bulgaria, Grecia etc. Eu și mulți alții ca mine am fost angajați ucenici la diverși negustori armeni sau meseriași bijutieri, ceasornicari etc.

Tata și fratele meu, care au servit în armata otomană, au fost dați dispăruți. Mama împreună cu cele două surori au reușit să ajungă în Suhumi (Georgia) unde au fost duse în lagăr. A intervenit pentru ele o armeancă și a reușit să le elibereze. Mama a auzit că în România s-a deschis un orfelinat pentru copii armeni. A trimis o scrisoare având pe plic următoarea adresă: „Orfelinatul armean din Strunga, România”. Și am primit-o…

Opinii: Destinul unei gnoze politice: Doctrina lui Marx și sanctificarea violenței – de Vladimir Tismăneanu

24 septembrie 2015  •  MONITORUL

Marxismul, indeosebi in versiunea sa bolșevică, este unul dintre cele mai importante mituri politice ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernității care contrapune așa zisele forțe ale reacțiunii, barbariei și declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul este o soteriologie: el promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominație, exploatare și alienare. În această viziune milenaristă, proletariatul este mântuitorul omenirii sau, așa cum a afirmat în tinerețe însuși Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de față, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluționare îndreptându-mi atenția asupra tezelorManifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kołakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă”. Manifestul a

5

formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societății, economiei, culturii și, nu în ultimul rând, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societății burgheze fundamentată pe respectarea si protejarea  proprietatății private. A urmarit să transceandă o societate presupusa a fi iremediabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forțele sociale revoluționare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesității în imperiul libertății.” Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute si chiar „stapânite”. În consecință, concepția sa despre lume său ar fost în mod necesar stiințifică, non-utopică, distingându-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism.

Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Este vorba de o paradigma a conflictului inexorabil in urma căruia unul din termenii contradicției sociale, in acest caz burghezia, trebuie suprimat precum clasă. Primatul eliberării a făcut ca violența, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai târziu, leninismul s-a folosit și a abuzat de această filozofie a Aufhebung-ului (depășire, transcendere) istoric-revoluționar. El a impus suprematia partidului de avangardă (o falangă de aleși) în condițiile absenței unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, doctrina bolșevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinerețe, și anume, dezvoltarea spontană a conștiinței de clasă. Așa cum a arătat tânărul Georg Lukács, extaziat el însusi de acest vis redemptiv, pentru Marx clasa revoluționară, expresia istorica a constiintei nefericite, era încarnarea totalității, creându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidența subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcție izbăvitoare in care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincție capitală a fost punctul de pornire pentru diferențele esențiale dintre marxismul sovietic și cel occidental, de la conflictul dintre Lenin și Rosa Luxemburg până la sfârșitul secolului trecut.

Pot fi identificate, așadar, două direcții în mesajul Manifestului care anticipează experientele  viitoare ale teoriei marxiene. Pe de o parte, există accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conștiinței de clasă. Pe de altă parte, avem glorificarea și cultul violenței. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria și evoluția marxismului scoate în evidență problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralității praxisului revoluționar. Manifestul demonstrează ambivalența fatală  a emancipării dobandita prin violență: în numele democrației proletare autentice libertățile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea

6

trandițională trebuie abrogată (a se vedea tezele lui Troțki pe acest subiect, reluate mai nou de Slavoj Zizek si adeptii sai). Marxismul pretinde că deține frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluția la suferintele și anxietățile milenare ale societății. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluționar impregnat de o mai amplă pretenție profetică sau de un mai masiv simț al predestinării carismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanității dincolo de propriile sale condiționări subiective.

Declinul marxismului ca strategie de transformare radicală a societății a însemnat sfârșitul epocii radicalismului. În același timp însă, componenta utopică a marxismului își păstrează relevanța și influența. Durabilitatea, persistența acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul nazuinței scientiste a doctrinei. Marxismul a subordonat imperativul etic ambiției sale hiper-raționaliste și ultra-pozitiviste. Pentru Marx, nerecunoașterea validității postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică, cu instrăinarea ideologică a subiectului, cu „conștiința falsă”. Toți cei care nu au reușit interiorizeze axiomele marxismului au devenit, in chip „obiectiv”,  avocații status-quo-ului, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este și ethosulManifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculara, drept ținta unei anihilari obiective și inexorabile.

Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluției totale si totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiționale. Milenarismul său incandescent  explică magnetismul acestui text. El a impus marxismul drept doctrina noului eroism romantic, al colectivismului inflamant. Manifestul prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societății umane, sursa justificativă a speranței și iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. În ultima instanță, raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuși punctul de pornire al teribilei inginerii sociale a secolului XX. Este pamfletul în care Marx și Engels au proclamat adepților drumul privilegiat  către noua grădină a Omului in care nu va mai exista discordie, război, foamete, prigoană și frica. In chip deopotrivă tragic și ironic, a devenit le livre de chevet al extremismului de stânga bântuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.

7

Geopolitică: Groparii Europei – de Traian

Ungureanu

Adevărul - 29 septembrie 2015

Barack Obama şi Valdimir Putin la Adunarea Generală a ONU FOTO AP

Vă mai aduceţi aminte de cotele lui Juncker? Inutil! Din urmă, vin procentele lui Putin. Luni noapte, Vladimir Putin a vorbit în faţa Adunării Generale ONU şi a lansat o pacoste de nerefuzat: vă scap de migranţi!

În doar cîteva paragrafe insolente, Putin a comutat de la gazo- la refugo-duct şi a desenat soluţia. O coaliţie anti-terorism, cu trupe ruseşti la faţa locului. Putin a ataşat toate detaliile. Noua frăţie de arme ar trebui să urmeze modelul coaliţiei anti-Hitler şi ar putea readuce ordinea în lume. Care ordine? Putin a fost clar: ceva straşnic şi geamăn cu aranjamentul de la Yalta.

Evident, vernisajul de la ONU a fost pregătit de tatonări anterioare. De aici, corul liderilor loviţi de revelaţia după care, în fond, regimul Assad ar putea fi util pentru moment, atât cât să ne îmbrăţişăm armat pentru stârpirea Statului Islamic. Exact în acest punct e cazul să ne testăm din nou memoria.

8

Vă mai aduceţi aminte lipsa de solidaritate europeană pentru care am fost urecheaţi de Juncker, Merkel, Hollande şi alţi Doctori în euro-angelism? Putem recupera. Trebuie doar să căscăm bine ochii. Conduşi de onor Juncker,  Merkel şi Hollande, liderii Europei se pregătesc să ne arate ce e cu adevărat solidaritatea europeană. Vom vedea ce înseamnă să dai mâna cu Assad, omul care îşi omoară supuşii cu bombe, clorină şi escadrile de aviaţie. Şi vom mai vedea, dumiriţi, că solidartate europeană înseamnă să te înfrăţeşti cu cel ce a invadat Ucraina, a schimbat frontierele europene şi vrea să credem că ziariştii ruşi mor pentru că traversează greşit (pe comanda foc).

Mediocritatea naşte confuzie, dar mediocritatea însoţită de aroganţă face loc răului. Mutarea lui Putin a fost curtată îndelung şi Putin nu e omul să refuze de două ori o invitaţie. Mai ales pe divanul testat de atâtea ori în trecut de Ivan. UE a dovedit în mod repetat că nu ştie ce să facă în faţa torentului de migranţi. Cotele lui Juncker n-au transformat Statul Islamic într-un grup de vegetarieni. Adevărat, Preşedintele Obama s-a răţoit la discursul lui Putin dar a făcut-o pentru camere şi din obligaţiile religioase la care îl sileşte cultul PR. Altfel, Obama îşi termină mandatele în situaţia uluitoare de triplu prizonier al intereselor ruseşti: în Siria, în Ucraina şi în Iran. Ar mai fi fost şi Cuba, dar acolo Obama are încă un pic de lucru. Dacă interzice fumatul, democratizarea e completă.

Însumînd, ruinele băţoase ale politicii occidentale au creat spaţiul pentru indecenţa productivă a politicii ruseşti. Într-o singură zi, într-un singur discurs şi cu o singură propunere, Putin a devenit idolul bien pensant-ilor şi al omenirii de rând, în toată Europa, de la stânga la dreapta şi pe toate canalele media. Nimeni nu înţelege că Putin e, simultan şi în acelaşi incendiu, piroman şi pompier. Cel ce a livrat armele cu care Assad a umplut Europa de migranţi se oferă să pună capăt problemei. În schimb, toată lumea începe să găsească rezerve de simpatie pentru Rusia, ţară de oameni năvalnici, bată-i vina! dar simpli şi încercaţi. Nimeni n-a remarcat că tehnica Fronturilor Populare, pusă la punct de bolşevici în anii ´30, a fost rechemată în scenă şi promovată la scară internaţională.

Putin s-a pus în situaţia de a accepta că e indispensabil. Şi nimic nu e mai convingător pentru bunul mers al acestei operaţii psiho-politice decât să porţi masca răului cel mai mic. Da, Rusia are relele ei dar, când trebuie, ştie să pună umărul. Binele e plictisitor. În schimb, răul cel mai mic seduce, sub scuza soluţiei pragmatice.  

Liderii occidentali nu vor saluta în gura mare stratagema Putin. Vor folosi, probabil, unul din termenii ceţoşi care recomandă, de pildă, o „tranziţie

9

controlată“ în Siria. Asta nu schimbă situaţia de facto. Bine aşezat în capul mesei ca aliat vărsător de sânge soldăţesc rus, Putin va deveni câştigător în serie. Ucraina va fi repartizată la capitolul „păcatele tinereţilor“ şi va dispărea din discuţie. Cine va mai îndrăzni să mustre bunătate de aliat rus? Şi, pentru Dumnezeu, chiar nu se poate găsi un pretext pentru ridicarea sancţiunilor? Crimeea anexată şi Ucraina dezmembrată vor deveni „realităţi“ de înţeles şi vor fi tolerate tacit. Odată instalată în Siria, Rusia nu va mai pleca, ci va dicta. Oricine e la curent cu experienţa est-europeană a anilor 1945-2015 ştie asta. Noul regizor şi ordonator politic în Orientul Mijlociu va fi trioul Rusia-Iran-Hezbollah.       

Putin n-a vorbit degeaba de Yalta. Obiectivul final e demontarea ordinii democratice post-comuniste, de la Baltica la Caspica. O coaliţie pe model antihitlerist va readuce Rusia acolo unde a mai fost. Acceptând formula, Occidentul riscă să cedeze drepturile de autor democratic în tot Estul Europei. Cotele lui Juncker vor deveni procentele lui Putin şi cineva va semna în calitate de gropar al Europei. Din bună solidaritate europeană. 

Proză scurtă: Vineri către Daniel Defoe – de Valeria Sitaru

Dear Daniel,

Pentru că tu însuţi spui că Robinson Crusoe e cel care a scris The Life and Strange Surprizing Adventures of Robinson Crusoe, of York - Mariner, vă scriu deodată, ca şi cum aţi fi acelaşi. Să zici thank că nu m-apuc să evoc toate cele 159 de nume pe care le-ai avut pe când erai şi agent secret! Deci:

Dear Daniel & Robinson Crusoe,  În cea de-a doua parte a poveştii în care am fost implicat, mor. Trei săgeţi m-au sfârtecat în timpul unui atac al unor canibali din capul vostru. Veneam dinspre Irlanda. M-aţi îngropat în Ocean

10

şi, gata, aţi crezut că aţi scăpat de mine. Un peşte m-a înghiţit, m-a hrănit, am locuit în el până nu demult, sunt la fel de mit like you. Alţi mari autori au tot scris despre mine, m-au desenat, cântat, adaptat, elogiat. Sunt supărat. Unul dintre ei mi-a zis Vendredi ou la vie sauvage, la editura Folio Junior - măcar de-ar fi scris pentru junioare. Precum în povestea voastră, un anume alt Robinson naufragiază pe insula mea, intră în depresie, se-mbată cu lapte de capră şi dă naştere unor uriaşe mandragoras - nişte etnobotanice. Un grup de canibali din opoziţie fugea după mine să mă mănânce şi m-am ascuns sub pălăriile uriaşelor plante otrăvite. Acolo m-a găsit tremurând de frică acel Robinson, mi-a zis şi el tot Vineri, deoarece era tot într-o vineri din cele cu ghinion pentru mine. Lipsiţi de imaginaţie mai sunteţi şi voi, scriitorii de aventuri. I s-a părut că n-aş fi om, s-a autointitulat guvernatorul insulei, s-a pus cu civilizaţia pe mine, iar am ajuns sclav. Ce-i drept, aveam Think Positive, ştiam ce urmează, aşa că i-am luat într-o zi pipa şi am dat foc insulei. Buuuuum. Explozie. Robinsonul cărase tone de trotil pe Speranza mea (aşa îi zicea el insulei, spre deosebire de J.M. Coetzee care v-a zis Foe, sau de Swift care a făcut mişto de noi toţi zicându-ne Gulliver\'s Travel), tunuri, puşti, traficantul diavolului, de i-au dat şi premiul Academiei. Ia să sar de la ăia la voi. Vă mai aduceţi aminte cum v-am băgat în uragan când am întrebat de ce Dumnezeul pe care-l veneraţi nu-l distruge pe diavol dacă-i mai puternic ca el? Aţi zis: pentru că Dumnezeu vrea să-l distrugă la sfârşit, în ziua judecăţii, când va fi aruncat în prăpastia fără sfârşit. La fel era şi Oceanul în care m-aţi aruncat zicând că sunt mort. Nu prea puneam întrebări P.C., aşa-i? Prea vă enervam pe limba voastră. Nici nu ştiţi ce e aia P.C. Numai un canibal vă mai poate lumina dulcele şi fragedul creier: political correctness, asta înseamnă. De ce nu-l ucide acum? am continuat. Gesticulaţi de parcă vă exprimaţi în canibaleza clasică şi mi-aţi ţinut un speech despre iertare. Desigur, nu v-a trecut prin cap că pot să aflu despre Cina cea de Taină, cum l-aţi lăsat pe cruce pe prietenul vostru, cum frângeţi pâinea zicând acesta-i trupul lui şi beţi vin ca pe sângele ce-a curs. Pentru voi. Psihocanibalilor. V-am strigat de sub pielea de capră în care mă înveliseţi: Atunci, eu, tu, diavolul, toţi suntem răi şi ne va ierta pe toţi? Aţi amuţit. De ce nu m-aţi lăsat voi pe mine gol, feroce, canibal în suc de sânge? Mi-aţi îmbârligat minţile, mi-aţi băgat în craniu că nu e bine să consum carne de om. Decupam braţele duşmanului, despicam pântecul, îi frigeam ficaţii, îi luam puterea, ştiam că într-o zi voi fi şi eu la rândul meu mâncat. Aş fi murit râzând când vreo

11

canibală cu carnea fragedă s-ar fi apropiat dansând să-mi sfârtece sistemul nervos central. O! ne-am fi jucat amândoi de-a moartea. O! aş fi plecat satisfăcut spre atotbiruitorul Benamuke. Oowookake! m-aş fi rugat. Ai mei ar fi venit să mă răzbune şi-ar fi mâncat-o pe ea. Ce Candide de Voltaire puteam să ajung! Stau închis în cărţi, prin balcoane, mor din naufragiu fără peşti. Mai salvaţi-mă o dată, dear Daniel & Robinson Crusoe. Şi puneţi-mi numele Week-end.

Istorie prezidenţială americană: Preşedintele Taft şi baia prea strâmtă

 

Cel de al 27-lea preşedinte american William Howard Taft (1857-1930) a fost cel mai corpolent dintre toţi preşedinţii Uniunii. La o înălţime de 1m 80 cm, el cântărea 155 kg. În pregătirea unei călătorii pentru inspecţia lucrărilor la Canalul Panama, în anul 1909, Casa Albă a comandat aducerea pe vasul USS North Carolina a unui pat foarte lat şi lung şi a unei căzi de baie extralargă şi cu o lungime de peste 1m 65 cm. Cu toate astea, Taft a rămas captiv în cada prea strâmtă pentru el şi a fost nevoie de efortul conjugat al mai multora pentru a-l extrage pe preşedintele gol din baie. Povestea cu înţepenirea preşedintelui Taft în

12

cada de baie a fost făcută publică de valetul şef de la Casa Albă, Ike Hoover, în cartea sa 42 de ani la Casa Albă, publicată în 1932.

Alţi membri ai echipei prezidenţiale au descris simptomele induse de obezitate de care suferea preşedintele Taft: dispnee de efort, somnolenţă postprandială şi în timpul meeting-urilor (?sleep apnea), scăderea atenţiei şi a puterii de concentrare. Dar Taft a fost capabil să-şi impună un regim drastic de slăbire şi a redus mult greutatea lui corporală, ceea ce s-a asociat cu o îmbunătăţire a stării de sănătate.

Preşedinte între anii 1909 şi 1913, William Taft rămâne în istorie pentru o mare contribuţie la dezvoltarea economică a Statelor Unite în Epoca Progresivă, pentru legislaţia de limitare şi control a trusturilor şi a sistemului de monopol, pentru ameliorarea serviciilor poştale coordonate federal şi pentru trecerea prin Congres a Amendamentului Nr. XVI, care consolidează autoritatea Congresului de a stabili şi încasa taxe pe venit.

13

Poetul lunii: Camil Petrescu

Patul lui ProcustFelie de noroi e ciclul meu, Spre capătul carent răzbat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară, Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii, Şi doare mlaştina cu viermii roşii, Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente, Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni, Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni, Eu, plin de bale şi vâscos, greu luptAlăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin, Cu clopoţei de slavă şi venin, Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşiÎmpărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,

14

Să mă cuprind, alt fir încep să torc.Mai mare sunt, decât cei mari, şi maiFrumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ, Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de eleoar conştiinţa mişeliei mele.

CeartaMiniatură de fildeş mărită, Şi necăjită, Tu nu ştii ce să faci, Supărată pe mine:Să râzi?Să plângi?Dar îţi strălucesc ochiiDe parcă-s plini de rouă, Căci tu le faci pe amândouăNegrăit de frumos, Cum cade câte-o rază de luminăPe nasul unui copil mânios.Eu însă citesc mai departe şi tac…

Şi tu plângi tot mai tare, Că nu vreau să viu să te-mpac.

Dar e destul ca mai târziuSă zâmbescPrivind într-altă parte(Mereu aplecat cu ochii-n carte)Ca să mă smuceşti furioasă de haină

15

Şi să râzi plângând acum de ciudăCă te-am împăcat.

ZEFLEMEAUA Motto: „Românii e deştepţi!“.

Cînd va veni sfîrşitul lumii Românii nu vor fi atenţi Isus a spus: „Talita kumi“ Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul În miez de noapte va sosi Femeia va dormi, iar soţul Reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei Şi totul luăm „à la légere“ Noi, campionii băşcăliei Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă: „Lasă, că merge şi aşa!“ Trădăm la primul colţ de stradă Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

Senzaţia e de plutire De infinit paraşutism Noi am făcut mişto subţireŞi de marxism, şi de fascism. Ce Decebal şi Burebista? Ce patriotul cărturar? Trăiască Miţa Biciclista

Şi berea rece la pahar!

Mitică veşnic să trăiască Şi noi pe lîngă el, noroc! Filozofia chelnărească E tot pe loc, pe loc, pe loc!

  Întreaga drojdie se scurse Din mahalale de Fanar Şi-n loc să fim un roib de curse Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura Ea pentru toate e un leac Simţi cum îţi umple toată gura O moştenim din veac în veac.  Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma Noi suduim neîncetat Iar la acest popor, sudalma E o religie de stat.

La treburile serioase Noi nu ne concentrăm destul Avem o somnolenţă-n oase Şi-o zeflemea de prost fudul.

16

  Ceac-pac! Dar la reluări de faze Parcă ne mai trezim puţin N-avem profil de kamikaze Tiparul nostru-i byzantin.

Apocalipsa furtunoasă Îi sperie pe pămînteni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă – Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta S-o tragem şi pe asta-n piepţi N-aveţi decît să-nchideţi poarta Dacă tot face ea pe moarta… Hai, că românii e deştepţi!

(Poezie trimisă de prietenul clubului nostru Alex Ştefan din Bucureşti)

Articolul lunii: Piloţii orbi – de Mircea Eliade articol publicat in ziarul Vremea, 1937

 

 Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

 Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: am pierdut acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie

17

politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje.

Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc:

oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice.

Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de

18

deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

 Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist.

Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

 Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”!             Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

19

 Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

 Sunt unii, buni“patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar

20

si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri.     

În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

 …Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n-are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

 Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut !

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Theo Simmons din New York City)

          

21

Pamfletul lunii: Unde sînt bărbaţii de altădată? – de Stela GIURGEANUDilema Veche ; 6 Octombrie 2015

Recunosc, articolul domnului Nicolae Manolescu, publicat recent în Adevărul, "Unde sînt femeile de altădată", un articol pe care l-am savurat în fiecare rînd al său, mi-a dat ghes să scriu cîteva rînduri despre "cealaltă parte".

Ideea mi-a venit, de fapt, mai demult, cînd am citit un articol despre The Rules, o carte pentru femei apărută la mijlocul anilor ’90. Autoarele, Ellen Fein şi Sherrie Schneider, au adunat sfaturile mamelor din anii ’50 către fetele lor, scriind un soi de

Biblie modernă în care ritualurile de odinioară (nu suna tu prima, nu accepta prea repede o întîlnire, spune că eşti ocupată, chiar dacă stai în pijama în faţa televizorului) au fost patentate ca reţetă sigură pentru a cuceri inima unui bărbat.

Cartea a fost, însă, în scurt timp, contestată. Vocile feministelor au hulit vehement reîntoarcerea la vechile tipare, susţinînd că femeile au aceleaşi drepturi într-o relaţie şi că nu trebuie să aştepte să fie curtate. Cu alte cuvinte, dacă îţi place un bărbat, sună-l, invită-l, fii egala lui, chiar cînd vine vorba de nota de plată la restaurantul unde aţi ieşit pentru o cină romantică.

Se spune că acest gen de emancipare a dus în timp la o inversare de roluri. Că feminsimul este vinovat pentru demasculinizarea bărbaţilor de azi. Să fie doar cauza curentului feminist? Sau bărbaţii au îmbrăţişat, şi ei, din comoditate, această postură?

Generalizînd, dacă e să vorbim despre regulile de politeţe, rareori am mai văzut într-un autobuz un bărbat care oferă locul unei femei. Sau ca bărbatul să salute

22

primul. Sau să lase o femeie să treacă înaintea lui. Dar acestea pot trece la capitolul "bună creştere".

Ce se întîmplă la nivel relaţional? Prezentîndu-şi recenta carte best seller American Boomerang, într-o emisiune la postul american Fox News, australianul Nick Adams susţinea că bărbaţii de azi nu mai sînt barbaţi, că au devenit nişte fetiţe speriate, că au trecut de la lupta cu crocodilii la contemplarea caffe-latte-ului, din cauza feminsimului care a creat în prezent un mediu dificil pentru bărbaţi de a mai fi... bărbaţi.

Iar dacă "bărbatul de azi" face nazuri, vrea să fie curtat, are pretenţii, bate isteric din picior, în loc să aibă iniţiativă, dacă este nevrotic şi a devenit, pe scurt, o căprioară de care trebuie să te apropii cu grijă, pentru că altfel se sperie, ei bine, toate acestea sînt cauzele femeilor agresive care îl atacă constant, de pretutindeni, ca nişte prădătoare ale masculinităţii sale.

Cred, însă, că tocmai această mentalitate este cauza pentru care femeile de azi şi-au pierdut "feminitatea" şi au început să-şi asume roluri pe care bărbaţii obişnuiau să le aibă "pe vremuri". Şi dacă am devenit "bărbate" este şi pentru că societatea ne obligă la adaptare. Iar dacă femeile

de azi înjură uneori ca nişte birjari, bărbaţii se comportă, tot uneori, ca nişte doamne.

Proză scurtă: Sybil către J.D. Salinger – de Valeria Sitaru

Sonny,

Am tot încercat să-ţi scriu iar o scrisorică, şi-am tot colorat peşti galbeni pe hârtii. Ai fi râs de mine dacă ţi-i trimiteam, le-am pus măsline în loc de ochi. Odată ţi-am

23

desenat tigrii aceia care fugeau în jurul palmierului. Albiseră de-atâta vâjâială şi ai fi râs că nu ştiu să desenez nici tigri. Am uitat să te-ntreb dacă ştii povestea micuţului negru Sambo, cel cu haină roşie, pantaloni albaştri, umbrelă verde şi pantofiori mov cu talpă roz. Vei zice că n-are ce căuta aici şi mai e şi prea lungă! Mumbo, mama lui Sambo, face clătite din tigri la sfârşit, că habar n-ai avea de poveşti dacă n-aş fi eu, da, vreau să te enervez, că oricum nu-ţi convine nimic când m-apucă să-ţi scriu. Eşti mai rău ca tata.

Când a apărut în Cadillacul lui negru, în dimineaţa aceea după ziua perfectă pentru peştii banană, i-am povestit ce-a zis See More Glass, cum mor ca porcii, umflaţi, chiar văzusem unul, un peşte-banană, în ocean, venise cu un val dintr-o gaură plină cu banane, cred că mâncase şaptezeci şi opt. A sunat telefonul. A răspuns mama. Nu am înţeles ce zicea. Zen, a zis. Ce-nseamnă zen? Apoi l-a tras valvârtej pe tata în baie. Ţipa. Şi ei îi povestisem despre peştii-banană, dar mai ales cum See More Glass îmi sărutase podul talpei. Se făcea că nu înţelege şi mă tot punea să repet. Mi-a sărutat podul talpei, mi-a sărutat podul talpei, şi săream în celălalt picior... Au ieşit la fel de valvârtej din baie şi mi-au spus îngeraş, fă-ţi bagajele. Tata a dat foc unui trabuc iar mama a golit sticla cu dop verde, cred că Martini, dar nu sunt sigură, că n-avea măslină. Iar a sunat telefonul. În hol erau toţi cei nouăzeci şi şapte de agenţi publicitari din New York. Doamna care locuia cu See More Glass, aşa cum îmi spusese el era în o mie de

locuri. Nu mai avea părul de culoarea vizonului şi dădea interviuri. Doamna din Canada îşi atârnase buldogul de gât, aşa că n-am mai putut să-l împung cu băţul. Sharon Lipschutz râdea ca proasta. Am avut dreptate să-i spun lui See More Glass să-i dea un brânci dacă se mai aşează lângă el la pian. Habar n-avea ce cânta el. Just one of those things... just one of those fabulous flights... a trip to the moon... la, la, la... ştiu, acum râzi că habar n-am să cânt fără cor bisericesc. O fetiţă de şase ani, după mintea ta, e înger. De parcă îngerii n-ar fi şi ei pe culori, unii aurii, alţii cu aripi albe, ai mei cu ulei bronzant.

Sonny, află că am văzut în The Baker's Wife cum un brutar îşi omoară soţia la

24

sfârşitul filmului. Ce mult îmi place să te-nfurii povestindu-ţi finalul de la poveşti şi filme. M-am prins de şmecheriile tale când scrii, zici că fetiţele posedă o mare cunoaştere prin ne-cunoaştere, că n-au nici o treabă cu spaţiul şi timpul, că iubesc ca oarbele şi au experienţe mistice. Te-a zăpăcit la cap fata lui O' Neill, avea 17 ani când a fugit cu Charlie Chaplin şi te-a lăsat. Credeai că nu ştiu? Şi tu îi cântai just one of those things... just one of those fabulous things... a trip to the moon!... ce-mi vine să râd! Era să te-mbolnăveşti şi să mori. Ea a ajuns la Hollywood şi tu în al Doilea Război Mondial. Erou. Gata.

Oricum ştiu că n-o să-mi răspunzi, că taci de peste două mii de ani, ca un capricorn. Şi See More Glass era capricorn, mi-a spus-o chiar el. Mă apucase de amândouă gleznele... Sybil... arăţi minunat... mă bucur că te văd... povesteşte-mi ceva despre tine... Atât.

Sybil

Rubrica gastronomică: Masa de Thanksgiving

25

Drinkology: Ginurile

26

Opinii: Fenomenul Donald Trump – de Martin S. Martin

www.contributors.ro; octombrie 8, 2015

Înca din faza lor prelimnară, alegerile prezidenţiale americane din acest ciclu sunt deosebite. De partea democrată, Hilary Clinton apărea imbatabilă la începutul anului: pentru ea şi cei mai mulţi din partidul democrat, alegerile din 2016 urmau să fie o încoronare şi drumul către aceasta se aştepta să fie necontestat şi fără nici o ameninţare. Nu a fost nici pe departe aşa: contracandidatul ei, congresmanul independent Bernie Sanders, care se numeşte el însuşi un socialist, s-a căţărat în sondaje până la a o depăşi pe fosta primă doamnă, iar scandalurile în care este încurcată Hillary (în special cel legat de atacul ambasadei americane din Benghazi, Libia şi descoperirea că fosta ministra de externe a folosit tot timpul un server de internet particular, ascuns în pivmiţa propriei case, prin care manipula toate documentele oficiale, inclusiv cele top secret) o trag în permanenţă în jos şi procentele ei au coborât în şase luni de la 67% la 33%. Confruntată cu investigaţia de presă şi ancheta FBI în domeniul e-mail-urilor, doamna Clinton s-a încurcat într-o serie de minciuni, dovedite de media. Situaţia poveştii deja poreclite server-gate începe să semene din ce în ce mai mult cu faimosul scandal Watergate, care a dus la dezonoarea şi demisia preşedintelui Nixon.

De partea republicană, neobişnuitul a început cu înscrierea oficială a nu mai puţin de şaisprezece candidaţi, dintre care – până acum – s-au retras din cursă numai doi. Între cei care au intrat în competiţia prezidenţială, au fost şi trei “nepoliticieni”: magnatul Donald Trump, neurochirurgul Ben Carson şi fosta directoare a firmei Hewlett-Packard, Carly Fiorina. Din  primele faze, Trump s-a instalat la conducere şi încet-încet ceilalţi doi au urcat până la poziţiile imediat următoare liderului. Acum, cei trei “nepoliticieni” domină sondajele şi se aşteaptă să câştige primele preliminarii, cele din statele Iowa şi New Hampshire, amândouă foarte importante pentru a identifica pe cei cu şanse adevărate.

Presa l-a întâmpinat pe Trump cu neîncredere şi sarcasm. Prezicerile au fost că va fi curând eliminat, iar calificativele folosite pentru el au avut toate nuanţe peiorative, de la arogant şi incompetent, la clovn, extravagant şi fanfaron. Numai că, din luna mai şi până acum, Trump nu a părăsit prima poziţie şi procentele lui au

27

fost constant între 20 si 33%, în timp ce Jeb Bush se zbate la 4%, iar unul din favoriţii de la început Scott Walker, guvernatorul statului Wisconsin, s-a retras.

Ce se întâmplă? Nu ştiam noi că publicul american detestă ideea că un individ ultrabogat ar putea “cumpăra” alegerile? Nu vrea lumea un şef de stat care are experienţă politică, aşa cum au arătat aproape toate alegerile, cu  preşedinţi aleşi dintre foşti guvernatori, senatori sau congresmani? Dacă e aşa, cum se explică fenomenul Trump?

Un prim factor care i-a adus în fruntea listei pe “amatorii nepoliticieni” este intensa nemulţumire a electoratului republican generată de ineficienţa, lipsa de viziune şi erorile republicanilor din congres. Deşi au câştigat cu doi ani în urmă majoritatea în ambele camere ale congresului, republicanii au fost incapabili să se opună agendei preşedintelui Obama, care împinge ţara într-o direcţie considerată greşită de cea mai mare parte a poporului american. Cu doar câteva zile în urmă, sub presiunea mai multor factori, între care şi puternica acţiune a organizaţiei populare Partidul Ceaiului (Tea Party), speaker-ul camerei reprezentanţilor, John Boehner, a fost silit să demisioneze. Se pare că Mitch Connell, liderul majorităţii republicane din senat, îi va urma.

În acest context, Trump a vorbit deschis şi limpede despre marile probleme care nemulţumesc şi îngrijorează naţiunea: întârzierea refacerii economice, creşterea fără precedent a datoriei naţionale, politica externă ezitantă şi contradictorie a echipei Obama cu insuccese repetate, imigraţia ilegală continuă şi crescândă, scăderea prestigiului Statelor Unite în lume, slăbirea potenţialului forţelor armate, poziţia dezavantajoasă a ţării în relaţiile economice cu China, Japonia şi alţi parteneri, etc.

În timp ce alţi politicieni pun surdina când se discută acest fel de probleme, Trump a enunţat clar lucrurile care trebuiesc remediate, vorbind cu pasiune şi arătând îngrijorare pentru viitorul ţării, dacă nu se iau rapid măsuri drastice de corectare.

Tot din prima fază a preliminarilor, Donald Trump a făcut clar faptul că va susţine financiar propria campanie, fără nicio contribuţie de la donatori şi fără să primească niciun sprijin de la lobby-urile cu agendă şi scopuri proprii, care creează o dependenţă a politicienilor pe care îi susţin, alterând deciziile lor politice viitoare. Acest lucru a conferit autenticitate candidatului Trump, plasându-l într-o altă categorie decât concurenţii lui.

28

Donald Trump s-a născut într-o familie comfortabilă financiar din Queens, NY şi – după ce a absolvit studiile economice la Universitatea din Pennsylvania – a intrat în afaceri imobiliare. Curând a devenit bogat şi cu banii câştigaţi a construit hoteluri de lux şi cazinouri în marile centre de joc. La sfârşitul anilor ’80, a dat faliment, dar a folosit cu mare abilitate legislaţia prin care a scăpat de o parte din datorii, a restructurat propriile companii şi şi-a refăcut averea. El afirmă că are peste 10 miliarde de dolari, deşi revista Forbes il contrazice şi îl creditează cu “numai” 4,6 miliarde. Dar istoria neobişnuită a unei reveniri atât de spectaculoase de la faliment la o avere şi mai mare îl fac pe Trump să apară în ochii lumii ca un potenţial salvator: dacă a putut să-şi refacă propria avere, de ce nu e el cel care e capabil să refacă şi economia americană?

După primele luni de campanie şi după primele două dezbateri republicane, Trump a arătat, în mai multe ocazii, că nu are cunoştinte profunde de macroeconomie, politică externă, ştiinţe sociale şi diplomaţie. Unele situaţii s-a soldat cu gafe. Dar lumea îi iartă greşelile, mai mult decât a făcut-o şi o face cu alţii. Aruncând răspunsuri sentenţioase şi greşite de mai multe ori, acel tip de răspunsuri care i-ar fi făcut pe alţi politicieni să se prăbuşească, Trump arată a doua zi după întâmplare că îşi menţine poziţia de lider, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Întrebat ce crede despre acţiunile Rusiei în Siria, Trump a răspuns că nu vede nici o problemă în a-l lăsa pe Putin să se angajeze în conflictul militar cu rebelii şi ISIS, fiindcă în final el se va împotmoli acolo: lasă-l pe el să o facă, de ce să intrăm noi în haosul creat în Orientul Mijlociu (citat din memorie). Trump a fost obişnuit pentru decenii să ia hotărâri necontestate şi să nu fie contrazis în conducerea multelor lui companii. Succesul înregistrat îi dă pornirea să răspundă repede, fără prea multă gândire. Te întrebi dacă un astfel de candidat reuşeşte să ajungă

29

preşedinte va avea el flerul şi norocul de a găsi un Kissinger, care să-i compenseze limitele?

Printre alte calităţi pe care şi le asumă Donald Trump este şi aceea de a avea o lungă experienţă în a lua decizii grele, care s-au dovedit bune. Voi fi capabil să fac negocieri şi înţelegeri mult mai bune decât cele ale politicienilor de azi, dintre care mulţi nu au habar ce fac (citat din memorie) spune prea puţin modestul miliardar.

Căderea lui Trump în sondaje şi în opinia generală a fost prezisă de mai multe ori, dar nu s-a întâmplat. Chiar şi apariţia lui fizică, cu o coafură extravagantă şi cu gesticulaţie exagerată, ar trebui să fie în defavoarea succesului, dar mersul lui Trump apare încă de neoprit şi ceva stârneşte în cei care îl susţin o încredere care nu se lasă îndepărtată de erorile comise. La patru luni de la anunţarea candidaturii lui, Trump arată calm, puternic şi îşi conduce aproape singur programul. Nu are strategi şi consilieri, nu e înconjurat de o armată de ajutoare, scriitori de discursuri sau psihologi. Cuvântările lor sunt mai mult vorbiri colocviale cu auditoriul numeros, de unde o directeţe, care lipseşte altora, prea antrenaţi, exersaţi şi dominaţi de scenarii prefabricate. Printre alte succese, Trump a avut şi o mare reuşită cu show-ul lui de televiziune “Ucenicul” (The Apprentice), ca şi cu strălucitoarele concursuri anuale Miss America. De acolo îi vine o nonşalanţă în public şi un fel îndemânatic de a controla auditoriul. Cele mai multe din apariţiile sale publice sunt atractive, apar spontane şi neregizate şi – chiar cu erori şi paşi greşiţi – menţin atenţia.

Magnatul spectaculos şi nu arareori iritant subliniază mereu că nu face parte din sistemul politic washingtonian, care a dus la situaţiile critice în care se află ţara. Definindu-se ca un candidat dianafară (outsider), Trump promite să contracareze politicienii iresponsabili şi se poziţionează abil în postura de luptător. Un purtător al ideii de rebeliune faţă de structura anchilozată a partidului republican, care a pierdut ultimele două alegeri şi ale cărei opţiuni riscă să deschidă calea spre eventualitatea de care se  îngrozesc toţi votanţii republicani: succesul lui Hillary.

Lozinca campaniei lui Donald Trump este Hai să facem din nou America mare! Rezonanţa apelului este vizibilă fiindcă ea sintetizează o dorinţă generală şi cei mai mulţi ar vrea să vadă acest vis împlinit.

La fel cu cei mai mulţi analişti politici şi eu am spus de la început şi continui să spun că nu cred că Donald Trump va fi preşedintele ţării, sau că va fi ales

30

candidatul oficial al partidului republican. Dar, spre deosebire de alţii, nu cred că succesul lui este întâmplător, nici că nu are un substrat de realitate, pe care am încercat să-l explic. Ii acord lui Trump meritul de a fi adus energie în campania preliminară a partidului republican, că a avut curajul să abordeze subiecte de care ceilalţi politicieni se fereau, că a pus partidul republican în situaţia să devină mai activ şi să preia de la el unele idei bune şi potrivite şi că a arătat că are deja o voce mai curajoasă şi mai puternică decât a altora. Fenomenul Trump există cu adevărat şi – până acum -  supravieţuieşte.

31