Luna lui Florar s-a dovedit a fi una plină de eveni-mente pentru comunitatea noastră, din ce în ce mai activă. Paştele - sărbătorit o dată cu ortodocşii româ-ni şi nu ca în Armenia - a adunat, ca de obicei, sute de credincioşi în bisericile noas-tre din Bucureşti, Constanţa, Botoşani, Suceava, Iaşi, Galaţi. La Bucureşti a avut loc şi un Armenian Party intrat, de doi ani, în tradiţie, de Crăciun şi Paşte. Tinerii şi nu doar ei, au dansat iar muzica armenească ne-a însoţit în această seară de neuitat. Dar nu ne-am oprit aici. Pe 18 şi 19 mai am fost la Piteşti, oaspeţi ai unei comunităţi mici dar foarte active care a sărbătorit 160 de ani de la construirea bi-sericii lor Surp Garabet. Ines şi Araxi au fost sufletul acestei acţiuni la care au participat armeni sosiţi din toate colţurile ţării pentru că, nu-i aşa, bucuria trebuie să fie împărtăşită alături de toţi membri familiei. Centrul Cul-tural din strada Armenească nr. 13 nu şi-a oprit nici el activitatea mai ales că, în această lună, s-a împlinit un an de la inaugurarea lui. Un an plin de acţiuni la care multe personalităţi din viaţa culturală românească ne-au

fost alături ( vezi articolul din pag. 9). Un grup de tineri din Bucureşti s-au întîlnit cu cei din Constanţa în dorinţa de a se cunoaşte şi a închega prietenii. Dar tot în această lună sărbătorim şi Ziua Pri-mei Republici Armene. Pe 28 mai. Anul acesta s-au împlinit 95 de ani de la acest eveniment. La Biblioteca Dudian a avut loc o acţiune unde am putut asculta po-ezii, muzică şi prelegeri despre cum au luptat şi a cîştigat armata armeană în faţa invaziei otomate astfel, poporul armean reuşind să-şi proclame independenţa la 28 mai 1918. Am pus şi o floare la monumentul gen-eralului Andranik, din curtea Catedralei dar ne-am bucu-rat şi de dansurile tinerilor noştri. Am ajuns la finalul aces-tei luni. Iată, armenii din România sunt plini de vervă şi dornici de acţiuni. Într-o perioadă în care grijile de zi cu zi nu ne dau pace, cel puţin unora dintre noi, avem o oază de bucurie şi împlinire. Comunitatea armeană din România. Cum reuşim şi cui datorăm această renaştere este o altă temă pe care o vom spune într-un articol viitor.

EDITORIALRenaşterea unei comunităţi Mihai STEPAN CAZAZIAN

4ACTUALITATE

PASTORALA PASCALĂ A ARHI-EPISCOPULUI BISERICII ARMENE DIN ROMÂNIA P.S. EPISCOP DATEV HAGOPIAN

SĂRbĂtORI ReLI-GIOASe LA bISe-RICA ARmeANĂ dIN bOtOşANI. SLUjBA DIN VINE-REA MARE

ACTUALITATE

CÂRCIUMILE SUCEVEI: de LA HANuL „LANGeR” şI „CRAIuL NeGRu”, LA BUfETUL DIN CIMITIRUL ARME-NESC

6

CENTRUL CULTURAL ARMEAN DIN buCuReştI A îMPLINIT UN AN

9ACTUALITATE

MĂRTURII

18

IN MEMORIAMIoneL BejenARU Un PRIeTen AL ARmenILoR

12

4

AA

AR R

T

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!

Nu vă temeţi, că ştiu că pe Ii-sus cel răstignit Îl căutaţi.

Nu este aici; căci a înviat pre-cum a zis (Ioan 28:5-6)

Iubiţi credincioşi,

Mănăstirile şi bisericile armene sunt astăzi pline de bunavestire a Slăvitei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos iar noi, de pe altarul Catedralei Arhiepis-copale „Sfinţii Arhangheli”, cu dragoste vă transmitem salutul pascal: „Hristos a Înviat”. Din nou este sărbătoarea Paştelui, din nou şi întotdeauna, pentru că, aşa cum spune Sfântul Ap-ostol Pavel: „dacă nu există în-viere, nu există nici creştinism”. Înviind astăzi, Hristos a în-viat odată cu el şi firea noastră prăbuşită în păcat şi moarte.

Astăzi pământul a deve-

nit cer, deoarece Slava Regelui Ceresc s-a arătat pe pământ.Realitatea învierii Fiului Omu-lui a dat un nou sens întregii omeniri. Omul a înţeles că moartea nu este un sfârşit, a înţeles că moartea este doar o trecere de la cele vremelnice la veşnicie, că este începutul unei noi realităţi care, de acum, nu mai are sfârşit. Poate doar pen-tru cei ce se îndoiesc sau nu au credinţă moartea este sfârşitul vieţii omeneşti, a viselor, a iu-birii,… moartea, care odată cu ea aduce apusuri şi tristeţe şi

cernire. Dar pentru cei care au inimile pline de credinţă şi iu-bire faţă de Dumnezeu, moartea este un nou răsărit, un nou în-ceput şi o nouă viaţă.Astăzi este ziua în care toţi oa-menii se gândesc şi se întreabă în mintea lor: „Oare viaţa se termină în mormânt sau continuă şi după moarte?”. Des-pre aceasta, marele gânditor şi, în acelaşi timp, ateu Voltaire, spunea: „Ştiu că mormântul este o uşă pe care au intrat milioane şi, chiar dacă de acolo nu a ieşit nimeni, totuşi cred că după acea uşă nu este gol”. Vedeţi, iubiţilor, chiar şi necredinciosul Voltaire se gândea la nemuri-rea sufletului şi la înviere. Dar mărturia prin care această îndoială devine certitudine o dă însuşi Hristos, spunând: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan 11:25-26) Moartea şi apoi Învierea lui Hristos sunt viaţă pentru noi. Omul a fost creat pentru viaţa veşnică şi asta a fost posibil doar prin moartea şi Slăvita În-viere a lui Hristos. Astăzi stăm în faţa mormântului gol al lui Hristos, mormânt a cărui piatră ce acoperea intrarea a fost dată la o parte pentru noi. Dincolo de mormânt, Hristos ne rosteşte: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6)

PASTORALA PASCALĂ A ARHIEPISCOPULUI BISERICII

ARMENE DIN ROMÂNIA P.S. EPISCOP DATEV HAGOPIAN

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

ACTUALITATE Vrednicul de pomenire Catolicos Vasken I descrie în mod minunat biruinţa Învierii: „Amintirea Învierii nu este doar aniversarea unei întâmplări sau o sărbătoare, ci o minunată trăire mereu înnoitoare a sufletului, care umple toată fiinţa omenir-ii, în fiecare an cu aceeaşi forţă, mereu cu aceeaşi prospeţime, mereu cu aceeaşi căldură, încât credem în fiecare an că Hristos a ieşit pentru prima dată din mormânt, luând cu El în Înviere sufletul fiecăruia dintre noi.” Iubit popor credincios, biruinţa a-tot-puternică a lui Hristos asupra morţii a fost o asemenea mare schimbare, încât oamenii care trăiau în credinţă au fost eliberaţi de frica faţă de moarte şi faţă de groaza puterii sale înrobitoare. Au început să îşi trăiască viaţa cu speranţa în nemurire şi să trudească conduşi de revelaţiile valorilor veşnice. Acesta este Adevărul adus de Hristos de-spre care El însuşi mărturiseşte: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cine crede aceasta, chiar de va muri, va trăi…”. Acest adevăr a fost şi Adevărul părinţilor noştri, a înalt preasfinţiţilor noştri catolicoşi, a fericiţilor noştri călugări, a nemuritorilor noştri martiri, într-un cuvânt: a poporului armean, şi asta în toate timpurile istoriei. Altfel ar fi greu de înţeles continua ridi-care pe cruce şi chinurile per-manente ale poporului nostru. Poporul armean a mers pe dru-mul Învierii şi în inima arme-nilor a fost pecetluită credinţa şi speranţa în Învierea lui Hristos. Pe drumul Învierii deschis de Hristos va reînvia comu-nitatea armeană din Româ-nia, vor reînvia mănăstirile noastre şi bisericile întărite de Adevăr, pline de viaţă şi fericire. Rugăciunea noastră

şi urarea, iubiţi credincioşi, este ca Slăvita Înviere a Mân-tuitorului să vindece cu lumina sa sufletele şi inimile noastre, ale tuturor, pentru ca mintea şi sufletul nostru să nu înceteze a fi armeneşti iar Dumnezeul părinţilor noştri ne va conduce spre noi biruinţe. Făgăduim să rămânem fii credincioşi ai Apostolicei noastre Biserici. Dumnezeu să reverse pacea şi binecuvântarea Sa peste toată lumea pentru a trăi în

frăţietate, paşnic şi plini de ve-stea înnoitoare a Sfintei Învieri.

„Hristos a înviat din morţi!”

„Binecuvântată este Învierea lui Hristos!”

6

AA

AR R

T

Comunitatea armeană din Botoşani se bucură

astăzi de privilegiul de a avea un preot stătător. Ast-fel, după foarte mulţi ani, la Botoşani s-au ţinut la armeni toate slujbele religioase din Săptămâna Mare.Slujba Prohodului din Vine-rea Mare la biserica armeană din Botoşani a respectat etapele ritualului, enoriaşii armeni participând efectiv la fiecare etapă a slujbei.Armenii botoşăneni au ve-nit la biserică cu flori şi cu bucuria că, după slujba de miercuri încheiată cu pre-dica preotului Kricor despre însemnătatea fiecărei zile din Săptămâna Mare, după cele două slujbe de Joia Mare, între care acea a spălării sim-bolice de către preot a picioa-

relor copiilor, au privi-

legiul de a participa, a treia zi la rând, la slujba religioasă în biserica armeană Sfânta Maria.La începutul slujbei, preotul Radu Kricor Holca tămâiază întreaga biserică. Totul este cu grijă pregătit, chiar cu mult timp înainte. Ceremo-nia scoaterii Sfântului Epitaf din altar – simbolul coborârii de pe Cruce şi a pregătirii pentru înmormântare – este asigurată de preotul care este asistat de aspirantul Vlad Damian şi de cei doi copii, Bogdan şi Aram. Epitaful din biserica Sfânta Maria din Botoşani are reprodusă icoana punerii în Mormânt a lui Isus Hristos, Evanghelia şi Crucea. Ferecat în argint, Epitaful a rămas cel mai im-portant element al procesiu-nii din Vinerea Mare în bi-

serica armeană din Botoşani încă din anul 1839, anul în care Epitaful a fost donat bi-sericii.Procesiunea de înmormân-tare cu înconjurarea Bi-sericii armene Sfânta Maria cu Sfântul Epitaf şi citirea Evangheliilor înmormântării în patru locuri din jurul bi-sericii (aceleaşi locuri în care se citeau şi în urmă cu un secol!) este secvenţa din timpul procesiunii Prohodu-lui în enoriaşii participă efectiv. Cu lumânări aprinse ei urmează Sfântul Epitaf în procesiunea simbolică. Procesiunea a fost însoţită de privirile trecătorilor şi ale locuitorilor din vecinătate. Aceştia au văzut un ritual al Prohodului aşa cum nu a mai fost ţinut în biserica armeană din Botoşani de mai bine de 60 de ani. Trecerea pe sub mormânt la reintrarea cortegiului în biserică şi aşezarea pe Sfânta Masă din altar – simbol al punerii lui Isus în mormânt încheie procesiunea. Florile împodobesc Sfântul Epitaf. La sfârşitul impresionantei slujbe enoriaşii se întorc acasă luând cu ei aceste flori din altar.

Sărbători religioase la biserica armeană din Botoşani Slujba din Vinerea Mare

ACTUALITATE

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

Biserica armeană din Botoşani aşteaptă în fiecare an cu multă bucurie şi nerăbdare acest ri-tual, care a devenit tradiţional. Obiceiul a devenit un adevărat eveniment, care atrage multă lume în biserică, inclusiv creştini de alte confesiuni. Un număr mare de credincioşi aduc copii la această ceremo-nie. Este prilejul când, în bise-rica Sfânta Maria, copiii rămân după oficierea ritualului pentru a primi împărtăşania dinaintea sărbătorilor pascale.Slujba a fost oficiată în seara zilei de joi, la orele 18. Înainte de alegerea copiilor, preotul Radu Kricor Holca aminteşte acestora Evanghelia după Ioan, unde este scris că după „Cina cea de Taină”, Isus a umplut o carafă cu apă şi, coborând în genunchi în faţa ucenicilor săi, le-a spălat umil picioarele, ştergându-le cu prosopul legat la brâu. Până atunci, spălarea picioarelor era pentru oameni un semn de ospitalitate, de re-spect arătat musafirilor de către gazdă şi era făcută de slugile sau de sclavii gazdei. Dar atun-ci când Isus a îngenuncheat şi le-a spălat picioarele, el a dat apostolilor şi mai departe oame-nilor, cel mai adevărat exemplu al supuşeniei şi smereniei.De la începutul creştinismului, ritualul a fost preluat de preoţi

în biserică. La biserica ortodoxă din Siria spălarea picioarelor o făcea episcopul, puţin mai târ-ziu, la biserica ortodoxă coptă ritualul este practicat şi de pre-ot. Obiceiul ajunge la împăraţii bizantini care îl practicau în Joia Mare. El este menţionat de Sfântul Augustin în secolul VI şi este preluat de regii din An-glia sau împăratul Austriei.Însă întemeietorul minunatei slujbe a spălatului picioarelor este socotit a fi Sfântul Efrem Sirianul, în secolul IV. Aşa cum a lăsat Isus Hristos, omul este considerat curat şi de aceea se spală numai picioarele. Bi-serica armeană preia ritualul în secolul al XI-lea, acesta fiind impus de Catolicos. Ritualul s-a păstrat neschimbat timp de un mileniu. Preotul bisericii urcă pe altar însoţit de 12 per-soane desemnate şi sfinţeşte untdelemnul şi apa pentru ritual. Spălatul picioarelor la copii este o practică mai târzie. Pentru aceştia ritualul are o semnificaţie simbolică. Copilul este curat, katharos în limba greacă înseamnă în acelaşi

timp curat fizic dar şi neprihănit moral.Spălatul picioarelor, la bi-serica armeană Sfânta Maria din Botoşani urmează ritu-alul creştin ortodox . După rugăciunea care precede obli-gatoriu ritualul, preotul Kricor se aşează în genunchi, spală picioarele copiilor, le şterge şi le unge cu untdelemn. După aceasta, el citeşte evanghelia, versetele care prezintă spălatul picioarelor de către Hristos care nu a uns picioarele apostolilor. Untdelemnul reprezintă unge-rea lui Hristos de către femeia păcătoasă. După slujbă preotul Radu Kricor Holca a împărţit ulei sfinţit credincioşilor care îl dau celor bolnavi, îl amestecă în uleiul din casă sau ung cu el ouăle roşii de Paşte.Bucuria a fost mare pentru că niciodată, în ultimele decenii, nu au fost atâţia copii în bise-rica armeană Sfânta Maria din Botoşani.

Pagini realizate de Simion Florin eGneR

Viorica PoPA

Spălarea picioarelor copiilor în biserica armeană

8

AA

AR R

T

Duminică 12 mai a avut loc la Cepi Grand Ballroom

Balul armenesc organizat după Paşte în fiecare an. Au par-ticipat cca. 300 de persoane. A fost prezent PS Episcop Datev Hagopian, deputatul Varujan Pambuccian. alţi reprezentanţi ai comunităţii şi Bisericii Armene. În deschidere ansamb-lul de dansuri al tinerilor armeni au prezentat un program artis-tic. Atmosfera a fost excelentă dansul şi buna dispoziţie fiind 100%. Pentru reuşita acestei acţiuni mulţumim Uniunii Ar-menilor din România, RXAte-lier srl., Restaurantul Arca lui Noe.

Armenian Party

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

Exact acum un an, pe 13 mai 2012 era inaugurat Centrul Cultural Armean din Bucureşti – aflat sub patronajul Uniunii Armenilor din România – în sediul fostei redacţii Nor Ghi­ank ( după 1990 şi al redacţiei Ararat)Dacă începutul a fost mai greu apoi ne-am intrat( mai ales în acest an) în cadenţa de două acţiuni pe săptămână aşa cum ne-am propus.Dar activitatea Centrului nu ar fi fost posibilă fără contribuţia scriitorului Bedros Horasan-gian ( organizator şi modera-tor al multor întîlniri) Mihai Stepan Cazazian, ca responsabil al Centrului sau Nşan Bogdan Căuş şi Florin Chevorchian. Vrem să menţionăm aici şi pe colegii de la Tipografia Ararat ( Mihai Hăţulescu şi Laurenţiu Popescu ) care au realizat, aproape la fiecare acţiune, afişe ce dorim, la un moment dat, să facă obiectul unei expoziţii. De asemenea mulţumiri lui Sirun Terzian, vicepreşedinte UAR, Berci Margarian, secretar ge-neral al UAR, care sprijină per-manent pregătirea acţiunilor, Natalia Gheorghiu, Mihai Furtună, Narine Bogdan Căuş pentru ajutorul constant.Scopul nostru declarat, încă de la început, a fost ca în acest spaţiu armenesc să putem or-ganiza cât mai multe eveni-mente culturale la care să participe nu doar membri comunităţii dar şi personalităţi

române sau din străinătate. Aşa se face că, pînă în prezent ne-au vizitat, fiind implicaţi activ la diferite acţiuni, peste 30 de personalităţi româneşti dar şi din Armenia.Iată lista, în ordinea participării la activităţi începînd de anul trecut pînă în prezent. Nu am menţionat în această listă pe PS Episcop Datev Hagopian sau excelenţa Sa, Hamlet Gaspa-rian, ambasador al Republicii Armenia în România sau pe senatorul Varujan Vosganian şi deputatul Varujan Pambuc-cian precum şi alţi membri ai comunităţii care au participat nu doar cu prezenţa la aceste manifestări.Hayk Demoyan, director al Institutului şi Muzeului Geno-cidului din Erevan; Andrei Pi-ppidi, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Istorie ; Nicolae-Şerban Tanaşoca, Director Institutul de Studii Sud-Est Europene ; Li-viu Franga, Decan al Facultăţii de Litere ; Aurelian Scrima, Di-rector Editura Herald; Şerban Sturdza, arhitect; Cristina Popa- Rakedjian, armeancă din Gherla stabilită la Şuşi, în Karabagh ; Nicolae Licareţ, director artistic al Filarmonicii George Enescu; Dan Grigore, pianist; Dumitru Avakian, cri-tic muzical; Nico-

lae Brânduş, compozitor; Varu-jan Cozighian concert-maestru al Filarmonicii George Enescu (pînă în anul 1982); Mircea Al-bulescu, actor; Mariam Vardan-yan finalistă Jeunesses Inter­national Violin Competition la Bucureşti ; Susanna Petrosyan cântăreaţă pop din Armenia; Gheorghe Florescu, propri-etar al magazinului Delicatese Florescu ucenic al lui Avedis Karabelaian; Madeleine Voicu, soţia marelui violonist Ion Voicu; Irina Petrescu, actriţă; Valeria Gagealov, actriţă; San-da Manu, regizor; Elvira Irşai, realizator TV; Ion Toboşaru, prof.univ. dr. la Facultatea de Teatru; Gri-gore Gonţa, regi-zor; George Paul Avram, actor; Constantin Dicu, regizor; Vlad Bedros, lector univ. dr. Cate-dra de Istoria şi Teoria Artei a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti; Grigore Leşe, rapsod popular, solist de muzică populară ; Mihaela Vosganian, compozitor; Eugen Negrici, critic literar prof. univ. dr.Iată că după numai un an de ac-tivitate Centrul Cultural armean din Bucureşti devine, încet dar sigur , o instituţie a armenilor din România. Felicitări tuturor celor care au contribuit!

Centrul Cultural Armean din Bucureşti a împlinit un an

10

AA

AR R

T

Comunitatea armeană din Piteşti, alături de invitaţi de seamă, a sărbătorit, sîmbătă şi duminică(18 - 19 mai), 160 de ani de la tîrno­sirea Bisericii Arme­neşti Sfîntul Garabed (Ioan Botezătorul), de pe strada Egalităţii.

Evenimentul a început sîmbătă, la Cimitirul Armenesc, cu o slujbă de pomenire a morţilor, după care, la Biblioteca Jude-ţeană Dinicu Golescu – Argeş, a fost organizat un colocviu cu titlul Istoria comunităţii armene din Argeş şi s-a lansat cartea Peisaj urban cu negustori ar-meni şi o biserică, scrisă de Nicolae Pârâianu, un membru marcant al comunităţii armene din Piteşti. A fost prezent Tudor Pendiuc primarul municipiului Piteşti. Duminică, la Biserica Armenească, Preasfinţitul Epi-

cop Datev Hagopian,

Întîistătătorul Arhiepiscopiei Bisericii Armene Ortodoxe din România, şi preotul paroh Ezras Bogdan au oficiat Sfînta Liturghie în limba armeană veche.

Fetiţa consulului Armeniei a cîntat

La slujbă au participat preoţi din mai multe parohii ale armenilor, dar şi invitaţi din mai multe

judeţe şi simpatizanţi ai acestei comunităţi, care numără, în Pi-teşti, în jur de 100 de membri. Printre invitaţii de seamă s-a aflat şi Excelenţa Sa consulul Armeniei la Bucureşti Arsen Mikaelian. După slujbă, aproxi-mativ 200 de invitaţi au mers la restaurantul Cornul Vînătorului la „madagh“. Pe lîngă aperitiv, meniul a cuprins mîncăruri tra-diţionale armeneşti: ciorbă de vită cu hurut (un amestec de mirodenii fierte în iaurt), carne fiartă de vită, orez fiert, vin roşu şi baclavale. Atmosfera a fost întreţinută de ansamblul

Armenii din Piteşti au sărbătorit 160 de ani de la tîrnosirea lăcaşului sfînt

de dansuri tradiţionale Arev, coordonat de coregraful Ra-mona Titov, două tinere invi-tate au cîntat cîteva melodii, iar surpriza a fost reprezentată chiar de fetiţa consulului, care a interpretat şi ea o melodie tradiţională. Episcopul Datev Hagopian a declarat: „Mulţu-mesc Consiliului Parohial din Piteşti, care a depus efor-turi pentru organizarea acestui eveniment, şi tuturor preoţilor

şi slujitorilor care au slujit în cei 160 de ani la Piteşti şi au avut grijă ca această biserică să aibă forţă!“. Consulul Arsen Mikae-lian le-a mulţumit membrilor comunităţii din Piteşti că îşi păstrează spiritualitatea şi iden-titatea naţională în România. „Armenia este puternică doar atunci cînd diaspora sa este pu-ternică‘’, a adăugat diplomatul.

I.ŞUTAn

foto Andranic Salgian

http://www.curier.ro

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

PS Datev Hagopian, Clerul, Am-basada Armeniei reprezentată de E.S. Arsen Mikaelian – Con-sulul Armeniei în România.Comunitatea Româno-Armeană mulţumeşte Echipelor conju-gate ale Consiliului Judeţean Argeş şi Primăria Piteşti pentru implicarea de suflet şi nu nu-mai, la buna desfăşurare, aşa cum s-a dovedit, pe parcursul a patru evenimente probabil nu întâmplător îngemănate: 160 de ani de existenţă a Bisericii Armene pe ospitalierul pământ argeşean, Zilele Piteştiului, 20 de ani de la Hirotonia Episcop-ului nostru, Noaptea europeană a muzeelor.Toturor invitaţilor din oraşele Bacău, Tg.Ocna, Suceava, Botoşani, Constanţa, Galaţi, Brăila, Tulcea, Gherla, Bucureşti, reprezentanţilor comunităţilor evreieşti, greacă, italiană, catolică, mass-mediei locale şi centrală care au sa-vurat laolaltă căldura umană argeşeană.În acele zile Piteştiul a fost, cel puţin pentru noi, capitala de su-flet a României.

PENTRU TOT, MULŢUMIM!

Cu deosebit respect şi aleasă consideraţie,

Consilier Parohial Araxy neGoŞAnUConsilier Eparhial, Ines BUDAn

MULŢUMIRI DIN PARTEA PAROHIEI BISERICII ARMENEDIN PITEŞTI

12

AA

AR R

T

În după amiaza zilei de 7 mai ne-a părăsit istoricul, muzeograful şi publicistul botoşănean Ionel Bejenaru. Încă nu împlinise 65 de ani şi era în plină putere de creaţie.Şef al Secţiei de Memorialistică din cadrul Muzeului Judeţean pentru o perioadă de aproape trei decenii, Ionel Bejenaru era un bun cunoscător al etniilor con-locuitoare din Botoşani. A scris multe articole despre acestea,

cel mai preocupat fiind de isto-ria armenilor, etnie dominantă la începuturile târgului Botoşani şi care a marcat puternic cultura şi bunăstarea oraşului. A publicat în ANI şi în Nor Ghiank, prilej cu care l-a cunoscut pe redac-torul şef Mihai Stepan Cazazian. A fost o lungă perioadă de timp corespondent permanent al re-vistei Ararat, în biblioteca lui avea peste o sută de numere ale publicaţiei.Am colaborat cu Ionel Bejenaru la realizarea unui album de referinţă despre oraşul Botoşani, apărut în urmă cu mai bine de un deceniu. A aşezat armenii la locul lor, de primă etnie stabilită în acest loc şi cu prima biserică din piatră construită în oraş. Împreună cu artistul fotograf Duşa Ozolin, a ales cu multă grijă fiecare dintre monumentele

din cimitirul armean Eternitatea care urmau să apară în carte. Ne împrietenisem cu ani în urmă, discutând despre istoria oraşului şi armenii care au trăit aici.Ionel Bejenaru mi-a oferit informaţii inedite despre şcoala armeană din Botoşani, docu-mente pe care le adunase într-o viaţă de muzeograf şi cercetător de arhive. Foarte interesant, făcuse o radiografie a ocupaţiilor şi stării materiale a armenilor din Botoşani după datele dintr-un catalog şcolar, în c o n t i n u a -r e a unor consideraţii făcute de V.A. Urechia. Articolul lui Ionel Bejenaru, Deschizând un vechi catalog al Şcolarilor armeni din Botoşani, publicat în revista Nor Ghiank, a fost preluat de mine în cartea despre şcoala armeană botoşăneană.În anul 1994 publica în re-vista ANI un studiu Armenii botoşăneni şi rolul lor în dez­voltarea economică a Moldovei. Era un susţinător al teoriei că ar-menii din Botoşani au fost de la începuturi un factor de influenţă

Ionel Bejenaru un prieten al armenilor

bit Nicu Pârlog de la revista on-line descoperă.ro care ne-a vor-bit despre vînătoarea cu şoimi (şoimăritul) şi Iacob Vartan, văr cu domnul Alaci care a vorbit de Focşaniul copilăriei lor. O seară reuşită moderată, ca de obicei, de scriitorul Bedros Horasangian. La acţiune a fost prezent şi PS Episcop Datev Hagopian.

ajuns ca din anul 2001 pînă în prezent să avem cinci volume semnate Alexandru Alaci. Toate apărute la editura Ararat care, prin intermediul scriitorului Bedros Horasangian l-a încura-jat pe autor să încerce această nouă experienţă. Nu cu arma ci cu condeiul. La întîlnirea din str. Armenească nr 13 am avut privilegiul să-l avem ca invitat pe prof. univ. dr. Eugen Negrici, critic literar şi vînător cu vechime după cum scrie pe afişul manifestării. Alţi foşti co-legi de vînătoare ai domnului Alaci au ţinut să fie prezenţi în această seară la care au mai vor-

Fiecare naţie are vînătorii ei! Comunitatea armeană nu face excepţie aşa că joi 9 mai am in-vitat la Centrul Cultural Armean din Bucureşti un împătimit al vînătorii chiar dacă, de ceva ani, a pus arma în cui. E vorba de Alexandru Alaci un distins baron ( nu local, în armeană baron înseamnă domn!) care ne-a vorbit de această minunată preocupare a omului ce a apărut, iniţial, cu scopul de a supravieţui iar astăzi a ajuns la nivelul unui hobby. Dar baro-nul Alaci este, de peste 10 ani, şi un fin scriitor. Subiectele lui, evident vînătoarea. Şi astfel s-a

Seară cu vînători la Centrul Cultural Armean din Bucureşti

A C U m 8 5 D e A n I

mAi 1928

Tristeţile adunate ale bieţilor refugiaţi armeni făceau ca primăvara să se simtă inutilă, aşa cum a fost ea reflectată în paginile Ararat-ului din Mai 1928. Părea, paradoxal de parcă în Bucureşti existau două comunităţi distincte. În timp ce la Biblioteca Dudian dl. Gr. Trancu-Iaşi, preşedinte al Un-iunii Armenilor din România la acea vreme, conferenţia o prelegere despre Mihai Emines-cu, marele nostru poet naţional, subliniind că naţionalismul său preconizat se aplică per-fect şi naţiei armene, Ararat-ul comemora în stilul său. Vartan Mestugean, redactorul-şef al publicaţiei noastre a preferat (poate pentru a se feri de cri-tici care numai din comunitatea noastră puteau veni) să publice o Povestire orientală intitulată Bătrânul muntean semnată de M. Ceraz. În scurta nuvelă se evocă rezistenţa armenilor din Zeitun din 1895 şi este dra-matic amintit sacrificiul şi lupta armenilor pentru supravieţuire. Mulţi dintre armenii din Româ-nia din acea vreme trăiseră toate aceste atrocităţi şi poate doreau să uite…Eroii căzuţi pentru reîntregirea României nu sunt nici ei uitaţi, iar ferparul acestui număr îi este dedicat lui Alexandru Tacorian mort la datorie la Tur-tucaia în 1916. Viaţa culturală a comunităţii noastre se afla în acea vreme în plin avânt şi nu oricum sau cu oricine, dacă ţinem cont că Ararat-ul a ţinut să relateze într-un articol despre reputatul istoric Nicolae Iorga care la 2 mai 1928 a vizitat Bib-lioteca Armeană din Bucureşti (ghidat de către Siruni şi Mes-tugean), unde după ce a cerc­etat îndeaproape câteva cărţi, a rămas încântat de frumuseţia

tiparului, a desenurilor şi po­doabelor, exclamând la fie­care carte: Minunat! Minu­nat!. Revenim la viaţa internă a comunităţii, la Bucureşti s-a comemorat Genocidul Armean (care desigur că în acea vreme purta o altă titulatură). Astfel, aflăm că: “luni 23 aprilie (sic!) fiind ziua martirilor armeni ai Războiului Mondial au avut loc parastase. În biserica armeană din capitală după serviciul di-vin fanfara Societăţii Artistice Erevan din Bucureşti a înto-nat Marşul Funebru pe care credincioşii cari eşeau din sfân-tul locaş l-au ascultat cu emoţie şi cu capetele descoperite.”Într-un colţ, pe ultima pagină a acestui număr din Ararat a fost publicată la final o scurtă notă. Poate nimeni (în afară de cei care ştiau să citească prin-tre rânduri) nu a bănuit nici măcar un minut cât dramatism se ascundea în spatele acestui anunţ sec: “Dl. Khintirian, fost Consul Onorific al Armeniei la Bucureşti a publicat o înştiinţare prin care anunţă închiderea ce-lor două biurouri din Bucureşti şi Constanţa ale Consulatu-lui desfiinţat, cari biurouri funcţionau ilegal nefiind recu-noscute de către autorităţi”. Re-publica Armeană îşi recunoştea astfel şi în Diaspora încetarea eroicei şi scurtei sale existenţe. Câţi oare dintre cititorii aces-tui anunţ bănuiau în luna mai 1928 ce va urma? Se prefigurau drame existenţiale încă o dată, execuţii, deportări, teroarea comunistă în ţara la care toţi ar-menii din România visau…Pâna atunci,însă, cititorii Arar-at-ului erau înştiinţaţi că Dl.Gr.Trancu Iaşi va da în ziua de 4 Iunie a.c la domiciliul d-sale din Strada Toamnei o recepţie. Ţinuta obligatorie !

eduard AnTonIAn

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

a întregii Moldova iar bunăstarea lor era remarcabilă pentru acele timpuri dinainte de înfiinţarea Principatului.Am discutat împreună în urmă cu câteva zile despre bustul din bronz al Elenei (Rusela) Pillat.Rusela a fost una dintre femeile remarcabile ale Botoşanilor, fiica primarului armean Luţă Ciolac.A murit în anul 1891. Bustul, făcut la Milano şi semnat C Villa – autor şi al bustului unui alt armean botoşănean, Cristea Karakaş, înmormântat la Iaşi – era o adevărată operă de artă. Din nefericire, în luna martie statuia fost furată din cimitirul Eternitatea. Autorităţile nu au descoperit autorii.Ionel Bejenaru s-a bucurat mult că acel bust fusese fotografiat de mine şi apăruse în cartea Ci­mitirele armene din Botoşani. Nu mai credea că bustul, unul dintre cele mai reprezentative din cimitirele oraşului, mai putea fi recuperat. Dar îmi spunea că, în situaţia în care bustul ajunge undeva, cartea ar oferi şansa ca acesta să fie regăsit.Ne întâlneam în ultimul timp la Cârciuma lui Pânzaru, un vechi prieten al publicistului.Aveam promisiunea lui că mă va ajuta în identificarea unei pisanii a bisericii armene Sfânta Ma-ria, se pare aflată la Bucureşti şi despre care pomenise şi revista Flacăra a lui Adrian Păunescu. Tot el urma să mai caute între miile adnotări strânse într-o viaţă informaţii despre un incunabul, Evanghelia de la Caffa, scrisă în 1354, şi aflată mai multe secole în biserica armeană Sfânta Maria din Botoşani.

Dar cu Ionel Bejenaru timpul nu a mai avut răbdare.

Simion Florin eGneR

14

AA

AR R

T

Marcella Polain este scriitoare australiană. S-a născut în 1958 la Singapore, mama ei fi­ind armeancă, iar tatăl – irlandez. Când avea doi ani, familia ei s-a stabilit la Perth, capi­tala statului Australia de Vest. A studiat pe-dagogia, teatrologia, scenaristica. Predă un curs de creaţie literară la Universitatea „E­dith Cowan“ din Perth. A înfiinţat şi redactat reviste de poezie. Este autoarea a trei volume de lirică şi deţinătoarea unor premii literare australiene. The Edge of the World (La mar­ginea lumii), publicat în 2007, este primul său roman şi a fost dis­tins cu un premiu lite­rar.

Ce ne puteţi spune despre origi-nea dumneavoastră armeană?

Este o poveste tristă, ca multe altele, şi stă la baza cărţii mele La marginea lumii. Fami-lia mea provenea din localitatea ciliciană Hasan Beyli. Ştiu că bunicul meu a fost singurul fiu al unui prosper negustor de tutun. Prima lui soţie a murit

lăsându-l cu doi copii mici. Bu-nica mea, Osanna, avea 14 ani când s-a măritat cu el, care era cu zece ani mai mare decât ea. A fost ceea ce astăzi numim o căsătorie silită, dar cred că ei au fost fericiţi. Au avut împreună alţi 11 copii. Mama mea era mezina, născută sub un acoperiş străin, la Beirut, când Osanna a scăpat din Turcia ajungând la

marcella Polain: “Scriind La marginea lumii, i-am cunoscut pe bunicii mei, pe mătuşile mele şi pe unchii mei care au murit înainte de a creşte mari.”

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

I N T E R V I UIerusalim. Atunci, Osanna îşi pierduse în genocid părinţii, bunicii, surorile şi fraţii, copiii acestora, precum şi 8 dintre cei 11 copii ai ei. Când mama avea 17 ani, Osanna a murit, la 52 de ani, iar mama mea îndurerată a fugit pentru că (probabil pe bună dreptate) se temea că ar putea fi forţată să se mărite. Aici începe o altă poveste de supravieţuire. Am mai aflat că cel mai mare frate al mamei, Krikor, scăpase din genocid in-trând în armata Transiordaniei, se căsătorise şi trăia în Iordania. Majoritatea copiilor săi au emi-grat în SUA. Cred că, atunci când mama a fugit, Krikor a plecat din Iordania pornind s-o caute, dar din păcate ei nu s-au mai întâlnit vreodată. A mai exi-stat o soră mai în vârstă, Mari, care a supravieţuit şi ea din genocid, dar suferise cumplit şi s-a îmbolnăvit.

Ce cunoştinţe aveţi despre is-toria, civilizaţia, cultura ar-meană?

Unul dintre subiec-tele favorite ale mamei mele era istoria, aşa că, la maturitate, am auzit multe despre istoria armeană. Ulterior, am citit eu însămi câte ceva. Teza mea de doctorat a fost centrată pe ches-tiunea genocidului. Colecţionez cărţi şi altele despre cultura armeană (muzică, literatură, gastronomie, arhitectură, arte vizuale, textile etc), astfel că treptat învăţ mai multe. Dar n-am fost învăţaţi să vorbim armeneşte şi nici n-am crescut în cadrul comunităţii armene de aici sau ca enoriaşi ai bisericii. Deşi armenii pe care i-am întâl-nit în viaţa mea adultă erau (aproape fără excepţie) calzi şi binevoitori, lipsa de cunoştinţe despre limbă şi cultură mă

face, desigur, să mă simt cam străină, fiindcă aceste lucruri sunt cele care te formează şi te fac puternic. Poziţia asta uşor înstrăinată este, totuşi, benefică artei mele, întrucât îmi oferă un statut de observator, o distanţă şi, ca străin, o anumită per-meabilitate. Ştiu că mama şi-a regretat decizia de a nu ne învăţa armeneşte, dar cred că viaţa ei timpurie a fost atât de traumatică şi ea a fost atât de singură pe lume, încât vreme de mulţi ani a întors spatele acestor lucruri. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, şi-a revendi-cat cu îndârjire armenitatea.

Când aţi realizat că trebuia să scrieţi povestea familiei dumneavoastră?

Asta s-a întâmplat în 1982. Aveam 23 de ani şi stu-diam la Şcoala australiană de film, televiziune şi radio din Sydney. Aveam de montat un film de 35 mm, dar în schimb făceam însemnări pe tabla şcolară. Atunci am conceput structura relatării mele în trei părţi. Când, în 1999, m-am înscris la cursul postuniversi-tar, am ştiut că asta era pentru mine o şansă de a pune cap la cap tot ce ştiam şi de a desco-peri ceea ce vroiam să aflu. Mi-a luat 8 ani ca să-mi termin proiectul. Când mi-am început lucrul la teza de doctorat şi apoi la carte, ştiam de-acum mult mai multe despre genocid şi despre trauma provocată şi doream ca şi Australia să afle. Există o relaţie specială între Australia şi Turcia, bazată pe debarcarea din 25 aprilie 1915

la Gallipoli şi care a plăsmuit, în această ţară, o istorie anume despre Turcia: că otomanii ar fi fost inamici nobili care şi-au apărat pământul, că soldaţii din trupele ANZAC şi soldaţii turci s-ar înfrăţi, că Atatürk ar fi fost un mare conducător care merită respectul nostru. Nu vreau să atac sau să spulber povestea ANZAC-ului. Vreau numai ca genocidul să fie recunoscut ca atare şi să se facă loc şi pen-tru alte versiuni ale adevărului despre acel timp şi acel loc, deoarece consider că adevărul este întotdeauna multiplu, şi complex, şi mobil. Vreau ca australienii să-şi ridice privi-rea de pe plaja de la Gallipoli şi să se uite spre interior, pe deasupra dunelor, ca să vadă ce s-a mai întâmplat acolo. Ca armeancă din Australia, vreau să mă simt părtaşă la comemo-rarea ANZAC-ului, în loc să fiu exclusă, deprimată şi insultată. Se pare, însă, că deocamdată în Australia nu prea e loc pentru vreo altă opinie despre Tur-cia. Totodată, se pare că forţa

16

AA

AR R

T

acelei istorii unice despre Tur-cia devine tot mai mare odată cu trecerea anilor, încât, deşi există istorici şi scriitori care vorbesc şi scriu despre genocid, se poate înţelege cât de dificil este asta.

La marginea lumii a fost pentru dumneavoastră un ca-tharsis ori un stimulent pentru alte scrieri similare?

Ambele. Aşa cum am precizat, am avut o gestaţie de mulţi ani şi am elaborat mai multe planuri, atât per-sonale, cât şi politice. Ce nu prevăzusem a fost cum mi-a dat asta şansa de a recupera dorul de familia mea. Tatăl meu era irlandez şi, din raţiuni oarecum neînţelese de mine, întrerupsese contactul cu propria sa familie. A murit pe când eram copil, aşa că rămăseserăm doar patru dintre noi în Australia. Oricare dintre cunoştinţele mele avea mătuşi şi unchi, bunici şi veri. Noi n-aveam, şi resimţeam acut singurătatea. Scriind La mar­ginea lumii, i-am cunoscut pe bunicii mei, pe mătuşile mele şi pe unchii mei care au murit înainte de a creşte mari. Acum, lucrez la o scriere legată de prima carte şi intitulată Pro­iectul murmurului încăpăţânat, care abordează arta armenilor din diaspora. Este o lucrare documentară, rezultată din stu-diile mele pentru teza de doc-torat.

Care a fost impactul cărţii dumneavoastră asupra societăţii australiene? Credeţi că i-a ajutat pe australieni să fie conştienţi de existenţa ge-nocidului?

Cred că i-a ajutat. Cei care au citit-o au fost foarte mişcaţi.

Mulţi şi-au exprimat surprind-erea şi indignarea că genocidul nu este cunoscut pe o scară mai largă sau că ei n-au ştiut despre el. Unii au spus despre carte că este frumoasă, dar tristă. Deşi n-am intenţionat să provoc traume, cred că am reuşit să de-scriu pierderile dureroase dacă într-adevăr acesta este efectul. Cartea a fost bine primită de recenzenţii care şi-au procurat-o. Unii dintre aceştia au scris cu competenţă, plasând cartea în contextul istoric. Dar cele mai multe publicaţii centra-le n-au recenzat-o. Motivaţia generală este că e considerată prea impresionantă pentru citi-tori, ceea ce mi se pare ciudat. Cine sunt ei ca să decidă ce ar trebui sau ce n-ar trebui să aflăm noi, toţi ceilalţi? Cred că a fost socotită prea subversivă fiindcă e o provocare directă la adresa singurei istorii oficiale despre Turcia şi despre Gallipoli, care este intangibilă (aşa cum am menţionat mai înainte). Cu toate că a fost inclusă în listele candidaţilor pentru toate marile premiile literare din Australia, a intrat în lista finală doar pen-tru Premiul Commonwealth, un premiu internaţional cu un juriu internaţional şi concen-trat pe subiecte transnaţionale, care întâmplător este cel mai prestigios dintre premii. Sunt în acelaşi timp mândră şi umilă faţă de această apreciere, dar e ceva neobişnuit pentru o carte să reuşească într-o astfel de competiţie şi să nu aibă un suc-ces similar la premiile austral-iene. Nu pot decât să presupun că juriile australiene au fost in-comodate de subiect. Am par-ticipat la festivalurile literare din Sydney şi din Melbourne şi am vorbit despre carte şi de-spre genocid, am stat alături de Maureen Freely (traducătoarea

lui Orhan Pamuk) la o discuţie în cadrul festivalului literar din Perth, unde amândouă am vor-bit cu împătimire despre geno-cid, despre geopolitică şi de-spre cursul lent al recunoaşterii genocidului de către Turcia. Ea a fost minunat de ataşantă. Am avut şi interviuri radiofonice. Cartea mea n-a schimbat lu-mea, dar nici nu mă aşteptam s-o facă. Văd lupta asta ca pe una între generaţii, una internaţională şi implicând toată societatea. În perspectiva cen-tenarului din 2015, cred că este foarte important să menţinem presiunea. Ori de câte ori mă cuprinde deznădejdea, încerc să-mi amintesc că în cele din urmă apa va toci piatra.

Interviu realizat de Sergiu SeLIAn

(„Gracan tert“ 5 octombrie 2012, Erevan)

ediţia în limba română a apărut la editura ArArAt

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

I N T E R V I U

Miercuri, 15 mai la sediul Colegiului Noua Europă s-a desfăşurat o conferinţă deo-sebit de interesantă mai ales pentru istorici, “Trans-Cultural Trade in the Black Sea Region, 1250-1700: Integration of the Armenian Trading Diaspora in Moldavian Principality”. Conferinţa a fost susţinută de către istoricul Alexandr Osi-pian, Associate Professor, De­partment of History and Cultur­al Studies, Kramatorsk Institute of Economics and Humanities din Ucraina.

Am reuşit să-i răpim câteva minute Profesorului Osipian şi să aflăm mai multe despre originile, dar şi despre preocupările sale…

A.O. – Din nefericire nu am fost niciodată în Armenia şi nu am avut oportunitatea să stu-diez aprofundat limba armeană. Am învăţat singur să citesc li-terele armeneşti, în Ucraina se vorbeşte o limbă armeană puţin diferită, ca un dialect ce include şi cuvinte ucrainene, poloneze şi chiar persane. M-am născut în Bucovina, în re-giunea Cernăuţi, la 30 km de graniţa cu România. Familia mea şi-a schimbat de mai multe ori domiciliul în timpul Uniunii Sovietice. M-am reîntors acasă ca să studiez istoria la Cernăuţi. După absolvire mi-am găsit un

post ca profesor în partea estică a Ucrainei.

E.A. – Aţi menţinut legăturile cu membrii comunităţii armene, acolo unde trăiţi?

A.O. – Am avut legături, dar nu cotidiene, deoarece prin-cipalele centre armeneşti sunt departe de mine la Kiev, Dne-propetrovsk, Lvov etc. De altfel ei au şi o revistă despre istoria şi cultura armeană în limbile rusă şi ucraineană sponsorizată de către Uniunea Armenilor din Ucraina.

E.A. – Originile Dumneavoastră armeneşti au fost un factor de-terminant în studiile ce le-aţi aprofundat?

A.O. – Cu mult timp în urmă am descoperit biserica armenească şi locul unde se afla strada Armenească din Cernăuţi. Ace-la a fost momentul în care am hotărât să mă dedic studiilor armeneşti despre relaţiile co-merciale şi rutele bătătorite de negustorii armeni din această parte a Europei. Sunt foarte bucuros că am avut oportuni-tatea să prezint astăzi, aici, la Colegiul Noua Europă această conferinţă despre drumurile comerciale ale armenilor prin Moldova şi nu numai. Subiec-tul a fost foarte puţin studiat, doar de către câţiva istorici în

limba română şi asta cu mulţi ani în urmă. Un mare avantaj pentru mine au fost cronicile moldoveneşti care sunt scrise cu caractere slavone, ceea ce nu mi-a ridicat nicio problemă.

E.A. – Un scriitor armean afir-ma la un moment dat că după toate evenimentele din istoria noastră a rămâne armean e ceva imposibil. Ce înseamnă pentru Dvs. a fi armean?

A.O. – Un negustor apusean de la sfârşitul secolului XVIII, care locuia în Constantinopole şi care i-a observat pe locuitorii de acolo spunea referindu-se la armeni că au câteva calităţi care îi deosebesc de ceilalţi negustori de alte etnii. Anume sunt cei mai harnici şi oneşti. Aşa aş vrea şi eu să fiu consi-derat şi doresc să fac şi voi face mult mai mult, în domeniul meu pentru a confirma aceste calităţi.”

Din păcate, timpul limitat de care dispunea Domnia sa nu ne-a permis un dialog mai de-taliat.

I-am mulţumit profesorului O-sipian invitându-l totodată să ne viziteze la redacţie cu proxima ocazie.

eduard AnTonIAn

“Am învăţat singur să citesc literele armeneşti…” Istoricul Alexandr osipian, despre armeni la Bucureşti

18

AA

AR R

T

Dacă în anul 1871 Suceava avea, aşa cum reiese din scrupuloasa

listă cu „situaţia încheiată a cârciumilor şi hanurilor exis-tente”, întocmită, la solicitarea Primăriei, de Polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliţie) Moc-zarski, nu mai puţin de 76 de „locante”, la interval de un secol un „Mic îndreptar turis-tic” al Sucevei semnala doar vreo zece obiective (hoteluri şi restaurante, cabane, o cramă) care erau mai acătării.Desigur că aceste obiective,

menţionate la „adrese

utile”, erau considerate ca având un standard accepta-bil pentru a fi recomandate turiştilor, dar lor li se alăturau multe alte „locante”, care nu puteau fi trecute într-un ghid al unei localităţi din România care construia, cu elan, socie-tatea socialistă multilateral dezvoltată.

Lista Polizeifeldwebel-ului Moczarski

Cârciumile şi hanurile cuprinse în lista întocmită de devotatul slujbaş Moczarski, răspândite

pe toată suprafaţa urbei, din pieţele şi de pe străzile princi-pale, până pe uliţele mahala-lelor mărginaşe, configurau o veritabilă hartă a economiei lo-cale din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea.

Polizeifeldwebel-ul Moczarski caligrafiază meticulos numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, de-numirea uliţei şi a mahalalei, numele şi prenumele hangiu-lui sau arendaşului, descrierea localului, precum şi arenda anuală.

Cârciumile Sucevei: De la Hanul „Langer” şi „Craiul negru”, la bufetul din cimitirul armenesc

Hanul Langer

M Ă R T U R I I

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

A consemnat totodată şi câteva denumiri ale acestor locante. Două dintre ele erau „Hotel de Bukovina” şi „Shankhaus Zum Hirschhorn” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii.Diverse documente, inclusiv presa vremii, pomenesc alte lo-caluri, unele cu denumiri pito-reşti: Hanul „Langer”, „Craiul Negru”, „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte draci”, sau „La Para de Aur”.Hanul “Langer”, cu „planşee în boltă” şi „pridvoare spre curtea interioară”, care avea la stradă un restaurant cu ca-fenea, iar la etaj, unde erau şi camerele de cazare, dispunea de un club pentru jocul de cărţi şi de biliard, a supravieţuit şi a trecut pragul dintre secole re-zistând în perioada interbelică şi menţinându-se, ca imobil (deşi cu alte destinaţii utilitare), până în anul 1982, când a fost demolat. Cu mai bine de patru decenii în urmă, când centrul vechi al oraşului nu fusese încă demolat, fostul han (care, la origine, a fost curtea baronului armean Nicolae Kapri, dăruit după anul 1808 comunităţii urbane şi devenit „otel”, în be-ciurile căruia a funcţionat cra-ma „Craiul Negru”) era parţial ocupat de un magazin Aprozar, având în curtea interioară stive de lăzi de ambalaj şi pivniţa plină cu cartofi şi rădăcinoase.

Proprietari şi „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“

Aparţinând germanilor, arme-nilor sau evreilor şi mai puţin românilor (din cele 76 de lo-cante enumerate doar câteva aveau proprietari români), câr-ciumile se înşiruiau una după alta, de la cele mici şi modeste

(în care proprietarul era şi câr-ciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger, de pe Uliţa Mică a oraşului, sau cea a lui Kalman Hausfater, din Uliţa Ţigănească), la cele care aveau şi pivniţă (Freide Lau-ber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser Rozenfeld).Altele erau prevăzute şi cu câte o „cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Uliţa Burduje-nilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de alimente), iar unele localuri fie erau aren-date de proprietari pe bani buni (Chaja Hausirer şi-a arendat cârciuma din Uliţa Mare lui Be-rel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner crâşma din Piaţa de alimente), fie aveau „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”).

„Casa Bucovineană”, şobo-lanii, mastica şi lichiorul

„Triple sec”

Revenind la „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din anul 1970, remarcăm între locantele menţionate câteva restaurante care au trecut veacul („Casa Bucovineană” şi restaurantele „Rapid” şi „Ciocârlia”, care funcţionau în imobile vechi), alături de altele care au apărut în anii ’60 (restaurantele „Cen-tral”, „Union”, „Bucureşti”).„Casa Bucovineană”, de pe strada Karl Marx, cândva un restaurant cu ştaif, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea, avea o bucătărie vestită pentru mâncărurile bune şi consistente şi licori pe măsură (vinuri din podgorii cu renume, coniacuri şi atât de consumatele – pe atunci – mastică şi lichior „Triple sec”).Clădirea veche, ridicată pe pivniţe umede şi adânci, înconjurată de prăvălii, ate-liere şi locuinţe precare, avea parte de şobolani şi mirosuri fetide. În anii ’70 interiorul rustic avea mobilier din lemn

Casa Bucovineană

20

AA

AR R

T

masiv şi era decorat cu vase de ceramică pictată şi ştergare cu motive populare. Pe partea cealaltă a străzii, vizavi de „Casa Bucovinenă”, se afla o cârciumă cu terasă, un birt pop-ular cu incinta înconjurată cu gard din şipci, care toamna era mascat cu stuf pentru a semnala faptul că a venit vremea mustu-lui şi a pastramei.Dintre localurile mai noi, Restaurantul „Central”, de la parterul Hotelului „Suceava”, era, (pe vremea când Hotelul „Arcaşul”, cu restaurant, bra-serie şi disco-bar se afla în construcţie) cel mai elegant din urbe. Dispunând şi de o grădină de vară în curtea interioară, res-taurantul, amplasat chiar în bu-ricul urbei (lângă agenţiile ONT Carpaţi, TAROM şi CFR), era recomandat şi rezervat turiştilor care veneau la Suceava.

Cafeneaua „La Varicea” şi „bo-dega cu podele de scândură

date cu motorină”…

O locantă apărută în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, era cafeneaua cunoscută sub nume-le „La Varicea” (cafenea ivită

parcă să suplinească dispariţia Cafenelei Armeneşti din coasta Bisericii Sf. Cruce). Oficial, în localul respectiv, nu se serveau băuturi alcoolice, dar existenţa unui raion de dulciuri, la care se vindeau şi lichioruri, făcea ca adeseori cănile de cafea să conţină de fapt alte licori. Lo-canta, care la început a fost un spaţiu în care se adunau artiştii şi intelectualii urbei, a devenit un loc de întâlnire pentru liceeni (care bravau în public cu ţigara în gură şi aranjau „ceaiurile” de la sfârşit de săptămână) şi s-a transformat treptat într-o „bombă”, frecventată de şmecheri şi interlopi, unde se făcea schimb de valută şi comerţ pe sub mână cu ţigări străine.„La Varicea” a rezistat până în 1982, când s-a trecut la demo-larea totală a zonei şi a dispărut din peisajul urban întregul şir de imobile care începea de la fostul Hotel „Langer”, până dincolo de colţul străzii Curtea Domnească, către Şcoala Generală Nr. 2 (fostul Liceu de Fete „Doamna Maria”). În acel aliniament de clădiri funcţiona Restaurantul „Mestecăniş”, („o

bodegă cu podele de scândură date cu motorină”, aşa cum îşi aminteşte prof. Roman Is-trati, din care clienţii ieşeau cu hainele impregnate de mirosul greu de petrol), frecventat de căruţaşi, pieţari şi navetişti de la vechea Autogară care se afla în apropiere.

Crama veche, prima rotiserie, „Saivanul”, berea la ţap şi

„muniţia grea”

U n d e v a î n s p a t e l e „Mes-tecănişului”, se afla – într-o galerie subterană boltită din piatră – o veche cramă, în care muşterii consumau frigăruile, pastrama şi ghiudemul, stropite cu vinuri de Huşi şi Cotnari, pe butoaie cu blaturi din scândură care aveau rol de mese, loc în care, în anii ’60, încă se mai putea bea vin pe săturate, „cu burta” sau „cu ziua”.Odată cu transformarea zonei centrale şi construirea alini-amentului de blocuri în care au fost instalate Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia nr. 1 şi OJT-ul, această cramă a fost dezafectată şi a apărut Crama “Vânătorul”(actualul Club V).O altă cramă, „Bachus”, s-a deschis ceva mai târziu în zona Tipografiei.Restaurantul „Bucureşti”, cu bar „la cucurigu” (amplasat la etaj, pe o platformă pe care se urca pe o scară interioară), avea şi o terasă descoperită, care, ulterior, a fost transformată în „plimbă tava”, o ospătărie cu autoservire. Vizavi, dincolo de piaţa placată cu marmură şi fântână arteziană, la parterul primului bloc turn din Suceava, se aflau Restaurantul „Union” şi cofetăria cu acelaşi nume. Şi în faţa acestui local se deschidea, în sezonul estival, o terasă care-i agasa pe locatari întrucât fu-La spriţ la început de secol XX

M Ă R T U R I I

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

mul grătarelor se ridica spre balcoane.Tot în zona centrală, până la demolarea clădirilor care se aflau pe partea dinspre parc a străzii principale, au exi-stat restaurantele „Carpaţi” şi „Moldova”.Pe aceeaşi parte a străzii, din-colo de Parcul Central, mai sus de cinematograful „Tineretu-lui”, era Restaurantul „Rapid” (menţionat în „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din 1970), local în care a funcţionat prima rotiserie, cu vitrina la stradă prin care se vedeau puii răsucindu-se încet la frigare. În spatele localului era un bufet cu terasă, „Saivanul” cum îi spuneau sucevenii, unde, la micii rumeniţi pe grătar, sau la crenvurştii fierţi cu muştar, se consuma bere la halbă sau la ţap şi „muniţie grea” cu de-numiri în jargon „matrafux”, „strapazol” sau „trifazat” (ame-stec făcut din două părţi apă şi una spirt rafinat).„Saivanul” a dispărut şi el şi s-au construit Banca Comercială şi Hotel „Bucovina” (cu restau-rat, terasă, bar şi cofetărie, dar şi cu prima sală de bowling la subsol).

„Epoca de aur”„mira”„capra cu trei iezi” şi echipe de con-

trol obştesc…

În zonele de extensie urbană (Areni, Mărăşeşti, cartierele „George Enescu” şi „Obcini”) au apărut, din prima jumătate a anilor ’70, restaurantele „Are-ni” (altul decât vechiul bufet cu acelaşi nume), „Gostat”, „Nor-dic”, „Rarău”…Cârciumile aveau clienţi de dimineaţa până seara târziu, oamenii petreceau cu muzică, mâncarea şi licorile bahice se găseau din belşug.

Bufetul Areni

Cafeneaua Armenească

Cabana Adâncata

22

AA

AR R

T

„Epoca de aur” a socialismu-lui încă nu se făcea simţită. Restaurantele şi cârciumile nu aşteptau ora 10.00 dimineaţa („mira”) pentru a pune în vân-zare băuturi alcoolice şi nu se închideau seara la ora 22.00, pe străzi încă nu-şi făcuseră apariţia patrulele mixte care le-gitimau cetăţenii (un miliţian, un militar în termen şi doi mem-bri ai formaţiunilor de gărzi pa-triotice – numite ironic „capra cu trei iezi”), iar magazinele şi alimentarele nu erau bântuite de echipele de control obştesc, alcătuite din membri de par-tid pensionari şi sindicalişti vigilenţi.

Cabana din pădurice, „Că-prioara” şi raţa din vârful

stâlpului uns cu vaselină

La o altă margine a oraşului, la ieşirea din vechea mahala a Cut-ului, în păduricea de molid din apropierea Uzinei Electrice, era o cabană cu pavilioane

din lemn, cu activitate

sezonieră, care se deschidea la început de Florar şi funcţiona până la sfârşitul lunii octom-brie. Frecventată cu precădere la sfârşit de săptămână, luminată prin anii ’60 cu feli-nare, cu muzicanţii cântând pe o platformă acoperită (formaţie din care se desprindeau, pe rând, violonistul, saxofonistul sau acordeonistul pentru a le cânta chefliilor la masă), caba-na era un loc în care se petrecea până noaptea târziu.În pădurice, ceva mai spre poa-le, era o popicărie şi un pavi-lion cu bufet, cu o mică terasă pe care se jucau rummy, ta-ble şi şah. Pe locul cabanei de lemn se află astăzi Restaurantul „Capriciu”, iar mai jos, la baza păduricii de molid, s-a construit Restaurantul „Brădet”.Tot în zona Cut-ului, pe la sfârşitul anilor ’60, pe strada Mitropoliei, s-a construit Ho-telul „Balada” şi complexul BTT, hotel care avea la parter o braserie-bar.Sucevenii, care voiau să petreacă în aer liber, mergeau, la sfârşit

de săptămână, la cabanele şi te-rasele din afara oraşului. Cele mai frecventate erau cabanele de la Adâncata („Căprioara”) şi de la Ilişeşti. Cabana „Căprioara”, căutată pentru mâncarea bună dar şi pentru că oferea un loc de petrecere mai retras, situat mai departe de ochii curioşi ai concitadinilor, era asaltată, cu precădere, în zilele libere de 1 mai şi 23 august.Pe când era elev, prof. Roman Istrati, care îl însoţea pe en-tomologul Ioan Nemeş în es-capadele de „prins gâze” (de colectat insecte, pe care, de multe ori, le prindeau noaptea pe un cearceaf alb, la lumina felinarului), îşi aminteşte că, de 1 mai, în campingul din preaj-ma cabanei se implanta un stâlp din lemn, uns cu un strat gros de vaselină, în vârful căruia era atârnată, într-o plasă, o raţă. Cel care reuşea să se urce pe stâlp devenea posesorul raţei în aplauzele asistenţei.Cabana de la Ilişeşti era tot o locaţie de sezon, la care se refu-giau şi chefuiau, pentru a nu fi

Suceava – Centrul vechi în anii 70

M Ă R T U R I I

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

în văzul publicului, activiştii de partid şi oficialităţile locale.

Restaurantul CFR – „servicii prompte la orele de sosire a

trenurilor”

Şi în cele două gări ale Suce-vei existau restaurante. În Gara Burdujeni, în perioada interbelică, restaurantul, care deservea clienţii pe clase CFR – cu salon pentru călătorii claselor I şi II, şi separat pen-tru clasa a III-a) aparţinea unui armean. Aşa cum am aflat chiar de la unul din fii patronului, nonagenarul Andrei Avedic Gheorghiu (care, deşi trăieşte din anul 1970 în SUA, vine în fiecare vară la Suceava), pot-rivit caietului de sarcini impus de CFR, „restaurantul trebuia să fie deschis zi şi noapte şi să ofere servicii prompte la orele de sosire în gară a trenurilor”. Restaurantul, care a funcţionat un timp şi după naţionalizare în sistem de mandatariat, s-a degradat apoi şi a devenit o cârciumă ordinară. În Gara Suceava Nord (Iţcani), în afară de bufetul de pe peron, exista şi o cârciumă cu terasă în parcul feroviar de alături.

Suprarealism autohton , bu-fetul din cimitirul armenesc

Trebuie să spun că în afara lo-calurilor menţionate (cărora, după 1990, odată cu începerea procesului de privatizare şi pro-movarea liberei iniţiative, li s-au adăugat numeroase altele) în anii ’70-’80 funcţionau o serie de alte locante, cârciumioare, birturi populare, chioşcuri şi bufete (unele sezoniere, ca cele din zona ştrandului sau – adevărată mostră se supra-realism autohton – bufetul care a existat o vreme în cimitirul

armenesc Sf. Simion, desfiinţat apoi pentru că acolo se adunau la băut şoferii şi mecanicii de la garajul PCR din apropiere).Cu denumiri care n-au supravieţuit supradenumirilor populare („Trei scări”, „Trei păduchi”, „La ostreţe”…), cu rezonanţe feroviare („Rapid”, „Expres”,…), cu sugestii re-gionale sau naţionale („Casa Bucovineană”,„Naţional”…) sau cu ecouri geografice („Nor-dic”, „Carpaţi”, „Rarău”,

Hotel Arcaşul„Mestecăniş”…) cârciumile Sucevei au marcat, marchează şi vor marca în continuare (cu schimbările inerente trecerii anilor) harta locală a urbei.

Tiberiu COSOVAN

Restaurantul Mestecaniş – demolare

24

AA

AR R

T

Am plăcerea de a vă semnala apariţia celui de-al doilea număr al revistei Siamanto, rodul cola-borării unui colectiv de profesori şi elevi strânşi în jurul Uniunii Armenilor din România-filiala Iaşi. Revista se adresează ci-titorilor care doresc să cunoască viaţa şi activitatea membrilor Uniunii Armenilor din România, revista cuprinzând variate dome-nii: istorie, literatură, artă şi cine-matografie. Doresc a aduce în atenţia dumneavoastră faptul că acest număr al revistei Siamanto este dedicat întrutotul zilei de 24 aprilie, zi de comemorare a geno-cidului armean. Materialul docu-mentar este însoţit de fotografii, punând în valoare actualitatea subiectelor, unele trezind un in-teres deosebit.Revista este constituită pe două părţi. Prima parte este recon-stituirea unei pagini de istorie a poporului armean, iar cea de a doua parte reprezintă transpune-rea armenocidului în literatură, artă şi cinematografie. Revista cuprinde şase rubrici şi anume: Istorie, Comemorarea Genocidu­lui Armean, Comemorarea Gen­ocidului Armean în comunităţile din România, Memorii, Edi­ficii de o valoare inestimabilă pentru armenii de pretutindeni şi Transpunerea genocidului armean în literatură, artă şi ci-nematografie. Prima rubrica debutează cu o scurtă prezentare a istoriei gene-rale a poporului armean, Arme­nii un popor menit să trăiască, articol realizat de d-na prof. dr. Doina Calistru în colaborare cu d-nul prof. Aurel Rusu. Tema controversată a armenocidu-lui şi urmările acestuia la nivel

internaţional sunt evidenţiate în articolul d-nului Sergiu Selian Diaspora armeană, o repercusi­une a unui genocid nesancţionat. Călătorind în trecut ajungem în epoca lui Nicolae Iorga, om de vază al timpurilor de odinioară, profet al armenocidului din 1915, fapt demonstrat în arti-colul Patriciei Bandalău, Nicolae Iorga, clarvăzător al genocidului armean. Poporul armean a fost primul popor care a adoptat reli-gia creştină ca religie oficială de stat în anul 301. Astfel putem afir-ma faptul că menţinerea religiei a fost Miracolul salvării pentru armenii supuşi atrocităţilor din timpul imperialismului otoman, acesta afirmaţie fiind susţinută şi elaborată de d-na prof. dr. Lu-cia Cîmpeanu. Fiind marcaţi de tragicul eveniment am urmărit în cadrul revistei şi reprezentarea unei diagrame psihologico-afec-tive a armenilor supravieţuitori, afirmaţie evidenţiată în articolul Destine frânte sub cupola Impe-riului Otoman, articol realizat de d-ra Elena Magdalena Chirilă şi Margheritei Andidero. Isto-ria tragică a patriei mamă l-a determinat pe Haik Haryutyu-nian să scrie articolul Reconsti­tuirea unui trecut covârşitor, articol in care autorul subliniază persecuţiile sutelor de intelec-tuali armeni din Constantinopol. Articolul Amintiri tulburătoare a unei pagini de istorie, articol realizat de Tigran Radu, repre-zintă un sumar al masacrelor de la 1915.Am vorbit despre trecutul tra-gic al armenilor şi vă îndemn să ne îndreptăm privirea spre următoarele două rubrici ale revistei, rubrici ce pun în lu-

mina comemorarea genocidului armean în diaspora. Primul ar-ticol aparţine tânărului peruan Frantz Edwin Julca Ravichagua. Interesul său pentru comuni-tatea armeană este vizibil în articolul Comemorarea Geno­cidului Armean în ţările hispano-americane. Solidaritatea la nivel internaţional vis-a-vis de comu-nitatea armeană a fost transpusă în articolul Comemorarea Geno­cidului Armean în Rusia, Turcia, Canada, America, Franţa, Aus­tralia, Grecia, Bulgaria, Spania, Georgia, Bulgaria, articol reali-zat de d-ra Simona Elena Minea. Propun în cele ce urmează să ne focalizăm privirile către patria mamă, Armenia. Robert Such, un tânăr student pasionat de istoria armenilor se afirmă prin reali-zarea articolului Comemorarea Genocidului Armean în patria mamă. Revista continuă cu două articole privind manifestarile or-ganizate de comunităţile armene din România la data de 24 aprilie. Primul articol vizează Comemo-rarea Genocidului Armean la Bucureşti, Cluj-Napoca, Cons-tanţa, Bacău şi Târgu-Ocna, ar-ticol realizat de d-ra Georgiana Calancea. Ulterior d-ra Daria Tănăşuca reliefează într-o mani-era aparte activăţile întreprinse de Uniunea Armenilor din Româ-nia- filiala Iaşi privind comemo-rarea genocidului armean.Cea de a patra rubrica, Memorii, debutează cu articolul Tragedia de a fi armean pe pământul tău na­tal, 1915-1923, articol ce aparţine d-nei preşedinte a Uniunii Arme-nilor din România-filiala Cluj, Azaduhi Varduca-Horenian, care prezintă în cadrul articolului, is-toria tragica a familiei sale.

Revista “Siamanto” a armenilor din Iaşi dedică ultimul număr Zilei de 24 Aprilie

EVENIMENT

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

Următoarea rubrică a revistei Edificii de o valoare inestimabilă pentru armenii de pretutindeni, conţine articolul d-rei Patricia Bandălău referitor la Muzeul Genocidului Armean din Er-evan, privit ca mărturie a faptu-lui isto-ric propriu-zis. Ultima rubrică a revistei este Transpu-nerea Geno-cidului Armean in literatura, artă şi cinematografie. Această rubrică debutează cu articolul Siamanto sub semnul rezistenţei, ce pune în evidenţă vicisitudinile din viaţa poetului armean, această minuţioasă rep-rezentare fiind realizată de d-na prof. Loreta Mahalu. Dorind să realizăm un paralelism în-tre trecut şi prezent am încercat să aducem în atenţia cititorilor articolul Cartea şoaptelor, un strigăt în negura istoriei, sem-nat de Patricia Băndălău după romanul monografic şi biografic al scriitorului Varujan Vosga-nian. Făcând o trecere lină de la arta cuvântului şi actul creator privit dintr-o perspectivă literară, am păşit în lumea artei plastice. Arta este considerată refugiul artiştilor armeni, deoarece de-a lungul timpului, în cadrul artei post-genocid, şi-au făcut simţită prezenţa următorii artişti: Var-kes Sourenianţ, Armiss (Ar-menak Missirian), Paul Ghira-gosian, Hagop Khoubessian, Jean Jansem, Victor Grigo-rian, Arshile Gorky. Toţi aceşti reprezentanţi ai artei plastice armene au dat viaţă şi sens unor personaje şi scene cu ajutorul unicelor instrumente: aquarele-le, pensula şi pânza. Reflectarea artei armene poate fi admirată în picturile contemporane ale d-nei Azaduhi Varduca-Horenian, cât şi în tablourile tinerei de origine americană, Dzaet (Pamela Hill). Aceste aspecte au fost conturate în articolele Elenei Magdalena Chirilă, Patriciei Băndălău şi

Adinei Arnăutu. Fiind captivaţi de lumea cinematografică am scris despre pelicula regizorului Atom Egoian, Ararat, devenind astfel părtaşi ai unei drame transpusă cinematografic.

În continuare îmi face o deosebită plăcere să prezint colectivul de redacţie al revistei, fără de care Siamanto un ar fi fost posibilă:

Redactor : Patricia BăndălăuFotoreporteri: Simona Elena Minea, Georgiana Calancea, Gabriela Butuc, Ana NeicuColaboratori: Prof. dr. Doina Calistru, Prof. dr. Lucia Cîm-peanu, Prof. Aurel Rusu, Prof. Loreta Mahalu, Daria Tănăsucă, Margherita Andidero, Haik Haru-tyunyan, Simona Elena Minea, Robert Şuch, Adina ArnăutuCorespondenţi din străinătate: Sergiu Selian (Australia), Elena Magdalena Chirilă (Elveţia), Franz Edwin Julca Ravichagua (Peru)Corespondenţi din alte localităţi: Azaduhi Varduca-Horenian (Cluj-Napoca), Tigran Radu (Pi-atra Neamţ)Traducere: Patricia Bostan

Mulţumesc totodată editorului Ars Longa, d-nului preşedinte al Uniunii Armenilor din Ro-mania-filiala Iaşi, Prof. univ. dr. Maricel Agop, d-nului Dr. Zareh Nazaryan, d-nei vicepresedinte a Uniunii Armenilor din Romania- filiala Iaşi, d-na prof. dr. Aida Dragomirescu, d-nului director al Centrului Cultural al Americii Latine şi Caraibelor Iaşi, d-nul Jorge Ernesto Gonzales Contre-ras şi membrilor comitetului di-rector al Uniunii Armenilor din Romania filiala Iaşi pentru spri-jinul acordat în apariţia celui de al doilea număr al revistei Sia­manto.

În numerele viitoare ne dorim colaborări cu parteneri din ţară şi străinătate pentru a lărgi sfera de cunoaştere şi receptare a su-biectelor privind viaţa arme-nilor. Asteptăm sugestiile dum-neavoastra dar şi colaborarea şi sprijinul pentru ediţiile viitoare, pentru a da continuitate efortului de acum, în vederea stimulării interesului din societatea actuală pentru problemele minorităţilor.

Ştefana AGOP

26

AA

AR R

T

Comunitatea armeană din România urează maestru­lui Viorel Cosma multă sănătate şi îl felicită cu ocazia împlinirii vîrstei de 90 de ani. PC Arhiman­drit dr. Zareh Baronian a fost prezent la această aniversare, l-a felicitat şi totodată i-a mulţumit pen­tru zecile de articole pu-blicate de-a lungul anilor în revista NOR GHIANK. După 1990 maestrul Viorel Cosma a scris şi în revista ARARAT câteva articole despre artişti armeni sau personalităţi pe care le-a cunoscut. Am preluat de pe site­ul http://epochtimes­roma­nia.com articolul scris cu ocazia aniversării.

În seara de 1 aprilie, la Muze-ul Naţional ”George Enescu”, din Bucureşti, a fost sărbătorit cunoscutul muzicolog Viorel Cosma, cu prilejul împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani.

Atmosfera festivă a fost

asigurată de un numeros public, alcătuit din personalităţi mar-cante ale culturii noastre şi de alţi admiratori ai sărbătoritului.În cinstea domniei sale, Mircea Dumitrescu, Simina Croitoru, Georgeta Stoleru, Andrei Licareţ, tineri interpreţi, au susţinut un concert. Au luat cuvântul, omagiindu-l pe marele muzicolog mai mulţi oameni de cultură, printre care: Florin Şerbănescu, consilier coordonator, reprezentantul Patriarhului Daniel, Răzvan Theodorescu, Octavian Lazăr Cosma, Manuela Cernat, Victor Crăciun, Aurelian Dănilă. Ul-timul a fost şi cel care l-a deco-rat pe Viorel Cosma cu medalia ”Dimitrie Cantemir”, cea mai înaltă distincţie a Academiei de Ştiinţe a Moldovei.Viorel Cosma s-a născut la 30 martie 1923, în Timişoara. A intrat la Conservatorul din Timişoara la numai 6 ani, în urma unei dispense de vârstă obţinută de la regele Carol al II-lea. Acolo a luat lecţii de vioară cu Eugen Cuteanu şi de solfegiu cu Sabin Drăgoi. Este absolvent al Liceului Gheorge Şincai din Bucureşti.

muzicologul Viorel Cosma, la 90 de ani

La Conservatorul din Bucureşti (1945-1950) a studiat armonia cu Mihail Jora, armonia şi con-trapunctul cu Marţian Negrea, compoziţia cu Leon Klepper, orchestraţia cu Theodor Ro-galski, istoria muzicii cu Zeno Vancea şi Vasile Popovici, diri-jatul coral cu Ştefan Popescu şi Dumitru D. Botez, dirijatul or-chestrei cu George Georgescu şi Constantin Silveştri, estetica muzicală cu Dimitrie Cuclin, canto cu Jean Bănescu, pianul cu Florin Eftimescu şi Paul Je-lescu.S-a perfecţionat în Bucureşti (1947-1950) cu Mihail Jora, la forme muzicale, compoziţie, şi Paul Constantinescu, la ar-monie modală. S-a specializat la Seminarul de Muzicologie din Erlangen-Nürnberg, în 1972-1973, cu prof. dr. Martin Runcke.Viorel Cosma este muzicolog, lexicograf şi critic muzical, autor a 104 cărţi, şi doctor în muzicologie al Universităţii de Muzică din Bucureşti. Alăturându-se celor care l-au sărbătorit pe maestru, redac-torii de la ”The Epoch Times” îi urează şi ei la mulţi ani şi multă sănătate.

Adrian BUCUReSCU

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

P O R T R E TUn distins intelectual român a primit o Diplomă de excelenţă pentru Traducere la Gala Premiilor Observator Cul­tural 2013. Un distins intelec-tual român osteneşte de multe decenii pe marile texte ale literaturii – şi nu numai – ger-mane. Un intelectual român de anvergură europeană livrează

culturii române idei, marchează evenimente, îmbogăţeşte cunoaşterea uneia dintre cele mai cuprinzătoare aventuri ale spiritului european. Despre cul-tura şi spiritualitatea germană este vorba şi despre prietenul meu Alexandru Al. Şahighian.Trecînd peste acolada amicală a unor călduroase vorbe generate de prilejul festiv –anexăm tex-tul unui laudatio al unui critic de teatru de certă vocaţie, pre-cum Iulia Popovici* – aş dori să avansez o altă idee. Dinco-lo de prestigiul lui Alexandru Al.Şahighian. Dincoace de lu-mea românească în care trăim zi de zi. Ce suntem, unde sun-tem, cine suntem ? Avem nume armeneşti. Dar nu locuim, nici Al.Al.Ş. Şi nici eu B.H. în lăuntrul limbii armene. Nu noi am decis asta, chiar dacă de la un punct încolo puteam interve-ni şi fiecare dintre noi doi. Sau alţii, fiecare e responsabil de ceea ce face el. Nu întotdeauna, dar asta ar fi deja o altă poveste. Suntem noi armeni sau ce sun-tem? Cine decide şi cu ce instru-mente de măsură, poate cîntări cît suntem armeni sau mai puţin armeni? Are importanţă, nu are, cum să judecăm lumea de azi,

pe cei din jur, armeni sau nu, pe noi înşine?Iată o întrebare la care se pot da mai multe răspunsuri. Locuim în sînul unei colectivităţi, într-

o limbă, într-o familie, într-o mică/mare iu-bire, în nenorociri sau dezastre, cine suntem? Şi cum? De capul nos-tru, solidari cu cei din jur, însinguraţi de cei de alături? Şi fiecare poate răspunde în felul lui. Gîndul meu, acum, se îndreaptă către prietenul meu, germanistul, traducătorul, eseistul , redactorul, şi nu în ultimul rînd secretarul literar, Alexandru Al. Şahighian.

Spor, sănătate şi bucurii. În toate limbile şi Hoch!, cum îşi încheia misivele berlineze ine-galabilul român I.L.Caragiale.“Ăsta nu era prietenul lui Var-tan Mestugean?…”, ar putea întreba un armean de meserie.

“Ba, da!, chiar aşa…,” am putea răspunde.

Bedros HoRASAnGIAn

*Iulia Popovici, laudatio pentru Alexandru Al. Şahighian

„Nu cred că există mulţi oa-meni care, deşi nu se consideră

nişte meseriaşi ai profesiei de traducător, pentru că-n Româ-nia sînt puţini traducători care-şi permit să facă doar asta în viaţă, oameni care făcînd această pro-fesiune de credinţă în primul rînd au reuşit să găsească, ca dl Şahighian, legătura între po-ezia filozofică a lui Nietzsche şi poezia absolută a Hertei Müller, între limbajul tăios al memori-ilor lui Marcel Reich-Ranicki şi Leagănul respiraţiei. Cred că ce-l face pe dl Şahighian un traducător al subtilităţilor, al iubirii faţă de scris, faţă de limba română, ca şi faţă de limba germană, este o anumită disponibilitate, o anumită cu-riozitate, o anumită forţă, care pentru unii e slăbiciune, de a se lăsa cufundat în cuvintele scrise de altcineva, făcîndu-le în acelaşi timp ale lui, ale scrii-torului şi ale cititorilor.“

Alexandru Al. Şahighian Prietenul meu

28

AA

AR R

T

Duminică 26 mai a avut loc în comunitatea armeană din Bucureşti sărbătorirea Primei Republici Armene de la 1918. În urmă cu 95 de ani, pe 28 mai, poporul armean îşi afirma independenţa pe teritoriul său istoric. Bătălia de la Sardarabat şi victoria asupra armatei turce avea să consfinţească crearea unui stat liber care a rezistat doar doi ani. A urmat ocupaţia sovietică şi abia în anul 1991 se proclama o nouă republică independentă, desprinsă de U-niunea Sovietică.După slujba de la Catedrala Armeană din Bucureşti, oficiată de PS Episcop Datev Hago-pian, a avut loc o slujbă de pomenire în memoria ostaşilor căzuţi pe cîmpul de luptă şi au fost depuse coroane de flori la bustul generalului Andranik din partea Ambasadei Armeniei

în România, Uniunii Ar-

ZIUA PRIMEI REPUBLICI ARMENE SĂRbĂTORITĂ LA bUCUREŞTI

AA

AR R

T9 - 10 / 2013

ULTIMA ORĂmenilor şi Arhiepiscopiei Bi-sericii Armene. În holul Bibli-otecii Dudian a fost vernisată expoziţia de documente aflate în Arhiva Arhiepiscopiei şi Ministerului de externe de la Bucureşti şi Erevan care dove-desc rolul jucat de oficialităţile române în recunoaşterea Pri-mei Republici dar şi implicarea comunităţii armene la aceste evenimente. A urmat un pro-gram artistic în spaţiul biblio-tecii unde tinerii armeni au reci-tat poezii şi au citit din mesajele de îmbărbătare, de la 1918, ale generalilor ce au condus armata armeană. Victoria Petrosian acompaniată la pian de Carmen Asfadurian au interpretat cîteva cîntece patriotice. Apoi au luat cuvîntul Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Ambasador al Ar-meniei în România, senatorul Varujan Vosganian, PS Episcop Datev Hagopian şi publicistul şi scriitorul Vartan Arachelian. La final, în curtea catedralei ansamblul de dansuri Vartavar (coordonat Bella Mardichian) a interpretat cîteva dansuri popu-lare. Revista Ararat a editat o broşură cu tema 28 mai 1918 Prima Republică Armeană.

O acţiune reuşită pentru care trebuie să mulţumim Arhiepis-copiei şi Uniunii Armenilor dar şi membrilor comunităţii prezenţi în număr mare la mani-festare.

“Ziua de 28 Mai, 1918, n’a fost decât realizarea de o clipă a idealului naţional armean, după cum Mihai Bravul a re-alizat tot pentru o clipă, la Alba Iulia, idealul întregirei neamu-lui românesc.” – spunea frumos Vartan Mestugean într-un arti-col publicat în Ararat în anul 1939.

30

Seeking information about ARTIN “OHANNES” MARDICHIAN, son of Sraf Mardichian and Cuti, nwphew of Artin Mardikian. Father was also known as Serabiou Mardiros or Mardirosian. Born in Bucharest on January 18, 1909. Served in Romanian Army. Was last seen in 1938-40 in the vicinity of Calea Mosilor.Anyone with information or knowledge, please contact Kazoolaw@msn.comorKarekin Arzoomanian50 East 42nd Street, Suite 1306New York, NY 10017-5425Telephone (001) 212-696-1469 (call collect)

Se caută informaţii des-pre ARTIN „OHANNES” MARDICHIAN, fiul lui Sraf Mardichian şi Cuti, nepot al lui ARTIN MARDIKIAN. Tatăl a fost cunoscut şi ca SERABIOU MARDIROS, sau MARDI­ROSIAN. Născut la Bucureşti pe 18 ianuarie 1909. A făcut serviciul militar în România. A fost văzut ultima dată pe Calea Moşilor între 1938-40. Persoanele care deţin informaţii sunt rugate să scrie la Kazoolaw@msn.comsau Karekin Arzoomanian50 East 42nd Street, Suit 1306New York, NY 10017-5425Telefon (001) 212-696-1469 - cu taxă inversă

Lucrăm la realizarea unui am-plu material, care se va ma-

terializa într-un site, ce va cu-prinde negustorii şi meseriaşii armeni din România în perio-ada 1900 – 1989.În măsura în care puteţi, vă rugăm să ne ajutaţi cu informaţii, mici povestiri, fo-tografii, acte comerciale legate de acest subiect sau chiar vechi lucruri care au aparţinut fami-liei dvs pe care le putem fo-tografia (ibrice vechi pt cafea, râşnite de cafea, cântare vechi etc) folosite în comerţul acelor vremuri.

Vă rugăm să ne comunicaţi pe adresele de email negustorie@gmail.com sau redactie@arara-tonline.com

În principiu, pentru localizarea acestor negustori sau meseriaşi, avem nevoie de urmatoarele coordonate (acolo unde este posibil):

- numele şi prenumele persoa-nei

- profilul magazinului sau me-seria (de ex. magazin coloniale sau cizmar, croitor etc)

- oraşul unde persoana şi-a desfăşurat activitatea

- cum a ajuns în România

- adresa magazin/ atelier

- numele firmei

- perioada

- fotografii ( sunt de interes în primul rând fotografia persoa-nei respective, a magazinului, reclame din presă cu numele firmei, pungi imprimate cu nu-mele firmei etc)

- ce s-a întâmplat cu magazinul / atelierul etc., clădirea unde a funcţionat magazinul, dacă mai există în prezent etc.

Vă mulţumim!

Dragi cititori,

Armenac Manissalian

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Vera RITI ( Cluj)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARini

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T9 - 10 / 2013

REDACŢIA ARARAT

Cel mai îndrăgit grup rock din Armenia este formaţia Dorians care a reprezentat această ţară la ediţia din acest an a Euro­vision ce a avut loc la Malmo (Suedia)Piesa lor Lonely Planet este scrisă de Tony Iommi legen-darul chitarist al trupei Black Sabbath iar versurile sunt scrise de Vartan Zadoyan.Componenţa trupei este Gor Sujyan (voce), Gagik Khoda-virdi (chitară), Edgar Sahakyan (bass), Arman Pahlevanyan (keyboards) şi Arman Jalalyan (percuţie).În turneul de promovare piesa s-a bucurat de succes şi a intrat în finala concursului EUROVI-

Armenia la eurovision

PrecizareÎn legătură cu articolul din numărul trecut ( Ararat nr.7-8/2013 pag.10) intitulat Armenii clujeni au comemorat Genocidul Armean sub semnul multiculturalităţii doamna Azaduhi Var-duca Horenian face precizarea că în cuvîntul ei a menţionat că Genocidul armean face parte şi din istoria nerecunoscută încă de turci.

SION din 18 mai a.c.Armenia (Formaţia Dorians) a ocupat în final locul 18 la con-cursul Eurovision.