COMPRIMATELE

Comprimatele pot fi: neacoperite (Compressi) şi acoperite (Compressi

onducti).

Din punct de vedere etimologic, denumirea provine de la verbul latin, Comprimo-

comprimare = a comprima, a presa şi subliniază modul de preparare al acestei forme

farmaceutice. Denumirea de „tabuletta" derivă de la verbul latin tabula-tubuletta = tablă,

tăbliţă sugerând forma preparatului.

Formele principale ale comprimatelor sunt cilindri aplatizaţi sau cu feţele mai

mult sau mai puţin biconvexe, uneori cu forma sferică cu un diametru de 5—7 mm şi

greutatea între 0,10-1 g.

ISTORIC

Dezvoltarea acestei forme are loc după introducerea tehnicilor de presare a

pulberilor. W. Brochedon în anul 1843, concepe pentru prima dată o presă de

comprimare; ulterior J. A. Ferran în anul 1847, J. P. Remington în anul 1875, Rosenthal

în anul 1873 şi J. Dunton în anul 1876 obţin patente pentru prese de tabletare.

Comprimatele sunt oficializate pentru prima dată în Farmacopeea Britanică în

anul 1885. Apar în Farmacopeea Americană în anul 1916, în Farmacopeea Franceză în

anul 1937.

Farmacopeea Română oficializează comprimatele in ediţia V din anul 1943, în

care figurează pentru prima dată patru monografii, şi o monografie de generalităţi, în

ediţia VII, 16 monografii, în ediţia VIII 21 monografii, iar însumând şi monografiile

apărute în suplimentele I, II şi III numărul lor ajunge la 50. în Farmacopeea Română,

ediţia X figurează o monografie de generalităţi şi 46 monografii de comprimate.

AVANTAJE

Utilizarea frecventă a comprimatelor în terapie se bazează pe următoarele

avantaje pe care le oferă:

- posibilitatea unei dozări exacte şi rapide:

- prepararea lor se poate uşor rezolva pe scară industrială, unde procesul de

producţie este aproape total mecanizat, ceea ce duce la un randament ridicat şi un preţ de

cost scăzut;

1

- prin suprafaţa lor mică, în raport cu pulberile din care sunt preparate, sunt mai

puţin expuse la acţiunea agenţilor atmosferici (aer, umezeală, lumină, praf etc);

- posedă volum mic în raport cu componentele, deci ocupă spaţiu redus. Sunt uşor

transportabile şi pot fi distribuite satisfăcător publicului;

- permit imprimarea denumirii şi fracţionarea dozei prin diferite crestături pe

suprafaţă;

- administrarea este comodă, uşoară iar mirosul şi gustul neplăcut al

medicamentelor este perceput mai puţin ca la alte forme farmaceutice;

Formularea comprimatelor

Comprimatele sunt constituite din substanţe medicamentoase asociate în cele mai

multe cazuri cu substanţe auxiliare necesare procesului tehnologic.

Substanţe medicamentoase

Comprimatele se pot prepara din cele mai diferite substanţe medicamentoase. Pe

lângă substanţe solide în amestec pot să figureze şi cantităţi mici de substanţe active

lichide sau de consistenţă moale. Având în vedere faptul că numai un număr restrâns de

substanţe se pot comprima ca atare, este necesară întrebuinţarea mai multor excipienţi, iar

substanţele active trebuie supuse unor operaţii preliminare ca: granularea, uscarea etc.

înainte de a fi comprimate.

Factorii principali care determină dacă o substanţă activă se poate comprima

direct sau nu sunt:

- putere de aderare a particulelor substanţei;

- coeziunea particulelor.

Aceşti factori sunt influenţaţi în mare măsură de forma particulelor substanţei de

comprimat, de mărimea particulelor, de conţinutul în apa al materialului de comprimat.

Substanţe auxiliare

In funcţie de rolul lor în asigurarea comprimării substanţele auxiliare pot fi:

diluanţi, aglutinanţi, dezagreganţi, lubrefianţi, coloranţi, aromatizanţi, edulcoranţi,

umectanţi.

1. Excipienţi diluanţi

Diluanţii se asociază într-un comprimat atunci când cantitatea de substanţă

medicamentoasă într-o doză este foarte mică pentru a putea prepara un comprimat de

2

mărime convenabilă. Diluanţii trebuie să fie excipienţi inerţi chimic şi fiziologic, netoxici

şi cu proprietăţi bune de comprimare şi compatibilitate. Uneori rolul de diluant se

combină şi cu altă proprietate, ca cea de dezagregant, aglutinant, absorbant etc.

Rolul acestor substanţe este deci de a completa masa comprimatelor la o anumită

greutate. Proporţiile în care sunt utilizaţi diluanţii pot să varieze destul de mult dependent

de cantitatea componentelor active ale formulelor.

Se pot utiliza diluanţi solubili şi insolubili în apă sau un amestec din aceste tipuri.

Lactoza

Este excipientul cel mai des folosit, sub formă de lactoza anhidră sau hidratată.

Lactoza este solubilă în apă dar lent. Este stabilă, nereactiva dar poate da o culoare brună

cu substanţele cu grupări aminice. Lactoza obţinută prin aerosolizare are proprietăţi bune

de curgere dar necesită lianţi. Este recomandată în mod special ca excipient la prepararea

comprimatelor pentru soluţii injectabile care trebuie să se dizolve repede într-un volum

mic de apă. Se mai utilizează la prepararea comprimatelor implant şi a comprimatelor

homeopate. O proporţie prea mare de lactoză duce la comprimate care nu se mai

dezagregă în timp util. De aceea se preferă asocierile cu amidon care funcţionează şi ca

agent de dezagregare.

Amidonul

Este adesea folosit ca diluant, deşi în principiu asocierea lui la comprimate se face

pentru efectul lui dezagregant, liant precum şi pentru proprietatea lubrefiantă.

Se foloseşte amidon de porumb, de grâu sau de cartof, dar se pot utiliza şi alte

tipuri de amidon.

Amidonurile conţin de regulă un procent de 11—14% umiditate şi au rol de a

regulariza umiditatea comprimatului şi de a-i conferi acestuia elasticitatea necesară.

Amidonul se asociază cu lactoza. Utilizarea lactozei care este solubilă în apă rece,

alături de amidon asigură pătrunderea apei în comprimat şi deci o dezagregare rapidă.

Totodată, datorită lactozei comprimatul este mai rezistent. Amestecul de amidon cu

lactoză 7:3 serveşte la prepararea unui granulat simplu. Aglutinarea se face cu mucilag de

gelatină 4% la care se adaugă şi 2% glicerina. Amidonul, este folosit pe scară largă ca

excipient pentru comprimate, deoarece este o substanţă albă, inertă şi puţin costisitoare.

3

Glucoza

Este folosită ca diluant pentru comprimate de supt, deoarece se dizolvă lent şi are

un gust plăcut. Glucoza este indicată şi pentru obţinerea unor comprimate vaginale, are o

influenţă favorabilă asupra pH-ului secreţiilor vaginale şi asupra florei vaginale.

Zaharoza

Poate fi utilizată ca diluant în cantităţi moderate. Poate da dificultăţi la

comprimare deoarece aderă de matriţă şi de ponsoane. Pot fi comprimate prea dure, care

se dezagregă mai greu.

Zaharoza este recomandată la fabricarea comprimatelor de supt sau a celor

sublinguale, una din condiţii fiind ca acestea să se dizolve lent. Pentru comprimate

obişnuite a fost propus un amestec de zaharoza şi lactoză.

Manitolul

Este un diluant solubil, recomandat adesea pentru comprimatele de supt,

comprimate bucale sau de mestecat. Are o putere de îndulcire de 72% din cea a zahărului.

Este recomandat şi pentru obţinerea comprimatelor folosite la prepararea

soluţiilor injectabile deoarece se poate realiza sterilizarea acestuia prin căldură.

,

Sorbitolul

Este un izomer optic al manitolului. Spre deosebire de acesta este higroscopic.

Este utilizat pentru comprimate de supt, administrate la diabetici. De aceea poate fi util

când se asociază cu medicamente care au tendinţa să piardă apa de cristalizare şi prin

aceasta se întăresc.

Acidul boric

Este utilizat numai la prepararea comprimatelor pentru soluţii de uz extern

(comprimate vaginale şi pentru băi oculare). Este diluant solubil în apă cu proprietăţi

lubrefiante. Se pretează la comprimarea directă fără adaos de alţi agenţi ajutători.

Clorura de sodiu

Este solubilă în apă, se utilizează în special pentru comprimate din care se obţin

soluţii injectabile sau soluţii ce se aplică extern. Clorura de sodiu serveşte concomitent şi

4

la izotonizarea soluţiei care se obţine din aceste comprimate. Clorura de sodiu poate fi

comprimata direct fara tratament prealabil şi fără adaos de lubrefianţi si dezagreganţi. Un

dezavantaj este uzarea rapidă a pieselor maşinii şi în general deteriorarea ustensilelor

mecanice.

Celuloza microcrisialină

Este cunoscută sub numele de Avicel şi se foloseşte în comprimarea directă, în

concentraţie de 5-20%. Are o curgere bună şi conferă rezistenţă mecanică suficientă,

bune proprietăţi liante şi totodată dezagregante. Se asociază cu lubrefianţi.

Fosfatul de calciu

Poate fi utilizat ca diluant, având şi proprietăţi absorbante pentru uleiuri.

Pulberea de cacao

Pulberea este utilizată pentru comprimate care se sug sau care se administrează

copiilor. Se asociază cu zahăr şi amidon. Se recomandă folosirea produsului degresat

pentru a evita apariţia unui miros şi gust neplăcut datorită autooxidării grăsimilor.

Alţi diluanţi

Benzoatul de sodiu şi iodura de potasiu — folosite ca diluanţi pentru comprimate

cu cofeină respectiv cu iod, cărora le măreşte solubilitatea.

Pulberile vegetale (licviriţie, nalbă) au fost utilizate pentru comprimate colorate.

2. Excipienţi aglutinanţi

Excipienţii aglutinanţi sau lianţi (adezivi) se folosesc pentru a mări coeziunea

particulelor pulberii în vederea formării granulelor şi pentru a creşte coeziunea granulelor

în timpul comprimării.

Alegerea liantului se face în funcţie de compatibilitatea cu componenţii formulei,

capacitatea de legare, fără a întârzia prea mult, dezagregarea.

In granularea umedă se folosesc sub forma dispersiilor lor în apă (mucilagii). Un

bun aglutinant trebuie să fie inert, compatibil cu substanţele medicamentoase şi să aibă

proprietăţi adezive, dar au excesive pentru a nu permite dezagregare comprimatelor.

In afară de lichide de granulare aplicate în granularea umedă se folosesc

aglutinanţi sub formă solidă pentru granularea uscată.

AGLUTINANŢI PENTRU GRANULAREA UMEDĂ

5

Aglutinanţii folosiţi pentru granularea pe cale umedă sunt: soluţii, mucilagii,

geluri etc.

Solvenţi

Apa, acetona, alcoolul, nu pot fi consideraţi lianţi, dar prin dizolvare pot conferi

amestecului proprietăţi adezive.

Zaharoza

Se poate folosi mai ales sub formă de sirop. Se prepară un sirop în concentraţie 50

—60% şi se foloseşte ca atare sau după o prealabilă diluare. Se foloseşte pentru

comprimate care trebuie să se dizolve încet.

Mai rar se foloseşte zahărul pulverizat care se amestecă cu substanţele

medicamentoase, se adaugă apa şi se granulează.

Comprimatele obţinute au rezistenţă mecanica bună dar sunt friabile.

Glucoza

Se foloseşte sub formă de soluţie apoasă 25—50% sau soluţie hidroalcoolică.

Lactoza

Se foloseşte sub formă de soluţie când este necesar un efect liant moderat. Dă

rezultate bune în asocierea în părţi egale cu zahăr pentru comprimate cu săruri de

alcaloizi.

Sorbitol, Manitol, Levuloza

Sub formă de soluţie 70% sorbitolul are o utilizare redusă fiind higroscopic,

având capacitate liantă limitată. Manitolul şi levuloza se recomandă pentru comprimate

destinate diabeticilor.

Gelatina

Este un liant eficace. Se foloseşte ca soluţie apoasă 5, 10, 20% sau soluţie

hidroalcoolică de gelatină. Prepararea mucilagului se face uşor, iar rezistenţa mecanică pe

care o conferă comprimatelor este bună fără a întârzia dezagregarea în timp.

Amidon

Sub formă de mucilag, amidonul este utilizat adesea ca agent aglutinant. Este un

liant puternic şi are avantajul că nu influenţează negativ dezagregarea.

Amidonurile de diferite provenienţe (grâu, cartof, orez) se deosebesc microscopic

6

şi prin temperatura necesară hidratării.

Amidonul de porumb se transformă în cocă la 80°C, cel de cartof ia 64°C, cel de

grâu la 77°C, cel de orez la 81°C. Amidonul de cartof dă la hidratare un gel limpede

transparent.

Amidonul solubil

Este preparat prin hidroliză parţială a amidonului de cartof cu o soluţie de acid

clorhidric, la 30°C, şi uscare. Microscopic nu se deosebeşte de amidonul de cartof, nu

este solubil în apă rece, încălzit la fierbere 1-2 minute dă o soluţie coloidala care este

folosita ca aglutinant in concentratie de 10 % fiind superior în multe cazuri gelatinei.

Tot pentru aglutinare se foloseşte gelul de Carbopol 934 10%, mucilag de

metilceluloză 4%, gel de hidroxietilceluloza 4%, gel de carboximetilceluloză sodică 6%,

mucilag de alginat de sodiu 1-2%, mucilag de polivinilpirolidonă 5%, mucilag de alcool

polivinilic 5% etc.

AGLUTINANŢI PENTRU GRANULARE USCATĂ

Granularea uscată cu ajutorul brichetării sau comprimării precum şi comprimarea

directă poate fi favorizată de prezenţa în amestec a unor excipienţi diluanţi care ajută şi la

aglutinare ca: lactoză, zaharoză, carbonat de calciu, fosfat di- şi tricalcic.

Polietilenglicolii

Se utilizează ca agenţi aglutinanţi PEG-ul 4000 şi 6000 în comprimarea directă.

Se adaugă în proporţie de 15-20% sub formă de soluţie sau pulbere fină. PEG 6000 -

influenţează defavorabil dezagregarea şi duritatea comprimatelor, iar PEG 4000 - în

proporţie de 20% dă rezultate bune la fabricarea comprimatelor prin granulare uscată.

Polietilenglicolii măresc timpul de dezagregare a comprimatelor cu acţiune

prelungită.

Celuloza microcristalină — Avicel

Aglutinant corespunzător pentru granulare uscată.

S-au obţinut comprimate corespunzătoare cu gel de hidroxid de aluminiu la care

s-a adăugat 25% Avicel.

7

Acid stearic. Parafină. Unt de cacao

Sunt aglutinanţi utilizaţi mai ales pentru comprimate de supt.

3. Excipienţi. Dezagregaţi

Sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care determină sau uşurează

dezagregarea comprimatelor la introducerea lor în apă sau în contact cu sucul gastric.

Dezagreganţii se adaugă amestecului de pulberi înainte de comprimare (intergranular) sau

în ambele faze. Pentru resorbţia medicamentelor din comprimate o condiţie importantă o

reprezintă desfacerea comprimatului in paarticule fine in timp corespunzător. Timpul de

dezagregare a unui comprimat depinde de compoziţia şi duritatea rezultată în urma

aplicării forţei de compresie.

La comprimatele cu substanţe hidrofobe şi insolubile, dezagregarea constă în

desfacerea în granule sau în pulberea iniţială. Timpul de dezagregare (durata maximă

oficializată) pentru comprimate este de 15 minute, iar pentru drajeuri este de o oră.

Există o serie de cazuri speciale în care această durată este prelungită, în vederea

obţinerii unei acţiuni de durată sau fiind necesară absorbţia prin mucoasă a

comprimatelor sublinguale. După viteza de dezagregare sunt:

- excipienţi dezagregând rapizi (amidon, metilceluloza şi derivaţi) care produc

dezagregarea comprimatului până la 1-10 minute;

- excipienţi dezagregând mijlocii, care contribuie la desfacerea comprimatelor

într-o oră (alginaţi de sodiu, calciu, gelatină, agar, bentonită);

- excipienţi cu efect retard (antidezagreganţi) care prelungesc timpul de

dezagregare peste 1 oră (Carbopol 934, 940, 945, Polietilen-glicoli 4000, 6000).

Amidonul

Este substanţa dezagregantă cel mai frecvent utilizată. Adăugarea amidonului se

face în proporţie de 5-20% din masa comprimatului, în granulatul gata prelucrat alături de

lubrefianţi.

Pentru grăbirea dezagregării se recomandă ca din cantitatea totală de amidon să se

adauge 25-50% intragranular, iar restul de 50-70% să se adauge intergranular.

Ca dezagregant amidonul are o capacitate slabă de umflare şi gelificare faţă de

alte substanţe.

8

Cantitatea amidonului întrebuinţat ca dezagregant are însemnătate în privinţa

timpului de dezagregare. Concentraţii mari de amidon pot reduce timpul de dezagregare,

dar scad rezistenţa mecanică a comprimatului.

Carboximetilceluloza sodică

Se utilizează ca dezagregant în concentraţii de 2-3%, adăugată sub formă de

pulbere în masa amestecului de comprimat.

Acidul alginic

Acidul alginic şi alginatul de calciu sunt substanţe insolubile care se îmbibă cu

apa şi măresc volumul, determinând dezagregarea comprimatelor în particule fine. Pentru

a mări viteza de îmbibare se recomandă asocierea acestuia cu aerosil sau cu

carboximetilceluloza sodică.

Glucoza

Ca dezagregant aceasta trebuie adăugată în proporţii mari deoarece nu prezintă o

modificare substanţială a volumului de îmbibare. Concentraţia de 10% este suficientă, dar

dă comprimate cu aspect murdar.

Formaldehid caseina

Ca agent dezagregant se foloseşte produsul preparat din lapte precipitat cu

formaldehidă şi acid citric

Agar-agarul

Are o utilizare limitată ca dezagregant deoarece comprimatele devin mate şi au o

nuanţă spre cenuşiu. Se folosesc în concentraţie de 3-5%.

Amestecuri efervescente

Sunt utilizate Ia prepararea comprimatelor efervescente pentru limonade, când

substanţele active trebuie să fie solubile, pentru ca soluţia efervescentă realizată să fie

limpede. Se folosesc amestecuri efervescente şi Ia comprimatele cu durată mare de

dezagregare.

Substanţe tensioactive

Acţionează direct favorizând desfacerea comprimatelor. Aceste substanţe sunt

utile în cazul unor formule cu componente hidrofobe, deoarece favorizând pătrunderea

apei în comprimat. Componentele hidrofobe pot fi atât substanţe active, cât şi o serie de

substanţe ajutătoare, cum sunt mai ales lubrefianţii. Se folosesc laurilsulfat de sodiu,

9

polisorbaţi, stearat de trietanolamina, dioctilsulfosuccinat de sodiu şi altele.

Modul de încorporare a substanţelor tensioactive poate fi diferit. Acesta se poate

adăuga direct în lichidul cu care se face granularea sub formă de soluţie alcoolică peste

amidonul prezent ca dezagregant, după care amestecul se usucă sau se atomizează.

Ultima metodă pare să dea rezultatele cele mai bune. O asociere de 10% amidon şi 0,2%

substanţe tensioactive asigură o dezagregare rapidă chiar în formule în care sunt incluse

substanţe hidrofobe.

4. Excipienţi lubrefianţi

. Prin lubrefianţi se înţeleg acele substanţe care adăugate granulatelor asigură

umplerea regulată şi uniformă a matriţei în timpul comprimării, evită aderarea şi lipirea

materialului de ponsoane şi matriţă şi asigură evacuarea comprimatelor. In toate cazurile

arc loc o micşorare a forţelor de frecare, fapt pentru care unii îi denumesc agenţi

antifricţionali. Lubrefierea constă din interpunerea unor mici cantităţi de substanţe

adecvate între două suprafeţe care se freacă, în scopul reducerii frecării 1a interfeţe.

Lubrefianţii sunt adjuvanţi preţioşi care uşurează şi fac posibilă operaţia de

comprimare. Lubrefianţii formează la suprafaţa granulelor un film uniform care

diminuează frecarea. In general adaosul de lubrefianţi furnizează comprimate cu aspect

mai elegant, cu suprafeţe mai netede şi asigură o imprimare mai netă pe comprimat a

unor inscripţii sau reliefuri.

Lubrefianţii trebuie să acţioneze asupra frecării a două corpuri în contact (frecare

şi alunecare) prin formarea unui strat fin între suprafeţele care se freacă. Frecarea care

intervine în procesul de comprimare poate fi:

- frecarea dintre particulele amestecului în timpul fazei de comprimare;

- frecarea dintre particule şi suprafaţa metalică a matriţei;

- frecarea dintre suprafeţele comprimatelor şi pereţii matriţei în timpul expulzării

acestuia.

Frecarea interparticulară depinde de structura cristalelor, duritatea şi rezistenţa

mecanică a granulelor, forma acestora.

Excipienţii lubrefianţi au efect antagonist faţă de aglutinanţi, fiindcă micşorează

puterea de adeziune a granulelor, acţionează negativ asupra dezagregării.

Munzel şi Kagi clasifică lubrefianţii în două categorii:

10

- agenţi de curgere, care ameliorează alunecarea materialului de imprimat;

- agenţi antiadezivi care evită aderarea materialului de matriţă şi ponsoane

favorizând eliminarea din matriţă.

După Strickland lubrefianţii pot fi clasificaţi după rolul lor:

- lubrefianţi propriu-zişi, care diminua frecarea suprafeţei laterale a

comprimatului de matriţă şi favorizează eliminarea comprimatelor;

- lubrefianţi glisanţi, care îmbunătăţesc curgerea granulatului în matriţă şi

permit o umplere unitară a acesteia;

- lubrefianţi antiaderenţi sau antiadezivi, care micşorează lipirea materialului

de comprimate, de ponsoane şi matriţă.

O acţiune avantajoasă se poate obţine folosind asocierea dintre un lubrefiant

propriu-zis, un adeziv şi un glisant cum este de exemplu, amestecul de stearat de

magneziu, amidon şi talc.

Cantitatea de lubrefiant care trebuie folosită variază cu tipul de lubrefiant şi

substanţele medicamentoase cu care se lucrează. In general se folosesc cantităţi mici, de

1%, proporţie ce poate creşte până la 5% .

Prezenţa lubrefianţilor în cantitate mare poate să determine mărimea timpului de

dezagregare, deoarece lubrefianţii au proprietăţi hidrofobe.

Curgerea depinde de umiditatea materialului, deoarece particulele cu umiditate

sporită prezintă forţe de adeziune mai mari, mai ales în prezenţa agenţilor aglutinanţi care

se folosesc obişnuit la granulare. De aceea alegerea agentului de curgere, în proporţie

corespunzătoare trebuie să se facă în funcţie de factorii amintiţi.

Talcul

Este lubrefiantul cel mai folosit deoarece are un bun efect antiaderent şi în parte

uşurează curgerea granulatului din pâlnie. Pentru a se obţine o bună lubrefiere cu talc este

nevoie de o proporţie de 3%. Farmacopeea Română X limitează adaosul de talc la 3%.

Talcul este un lubrefiant bun, dar datorită faptului că nu este complet indiferent

din punct de vedere fiziologic putând provoca apariţia unor aşa numite granuloame de

talc,s-a propus înlocuirea lui cu alte substanţe. Acest inconvenient este prezent la toţi

silicaţii. Se utilizează amestecuri de talc, aerosil şi stearat de magneziu în proporţie de

8:1:1.

11

Alte amestecuri utilizate: stearat de magneziu-talc în proporţie de 1:9; talc

siliconizat compus dintr-un amestec de emulsie de silicon aerosil şi talc în proporţie de

2:1:7. Aceste amestecuri se pot utiliza în proporţie de 3%.

Amidonul

Este folosit adesea pentru lubrefierea comprimatelor, fiind în primul rând o

substanţă care reglează curgerea. Amidonul este de două ori mai activ decât talcul şi

polietilenglicolul 6000.

O curgere bună se realizează cu un amidon care conţine până la 5% umiditate

ceea ce impune uscarea lui. Uscarea se face cu multă atenţie pentru a nu ajunge la

modificări ireversibile ale amidonului care pot să ducă Ia scăderea capacităţii de a

influenţa curgerea. Proprietatea de glisare a amidonului creşte cu cantitatea adăugată, în

practică folosindu-se în proporţii de până la 10% amidon, care se adaugă granulatelor

uscate înainte de comprimare. Unii autori recomandă asocierea amidonului cu 0,5% oxid

de magneziu sau 3-10% stearină.

Amidonul solubil are o acţiune de glisare mai moderată.

Acidul stearic - Stearină

Este un lubrefiant bun, folosit în proporţie de 1-2% dar prezintă dezavantajul că

măreşte timpul de dezagregare a comprimatelor. Se poate adăuga sub formă de pulbere

foarte fină sau sub forma de soluţie eterică care se dispersează peste granule. Este

recomandat pentru lubrefierea granulatelor care conţin o cantitate mare de zahăr.

Stearatul de magneziu

Este unul din lubrefianţii cei mai folosiţi. Se găseşte sub formă de pulbere foarte

fină având densitatea aparentă 0,25. Se recomandă adăugarea în proporţie de 0,5%,

cantităţi de peste 2% nefiind indicate deoarece creşte timpul de dezagregare. Stearatul de

magneziu poate provoca unele inconveniente datorită alcalinităţii, cum este cazul

comprimatelor cu acid acetil salicilic.

In practică se folosesc şi alţi stearaţi şi săpunuri. Monostearatul de gliceril în

proporţie de 0,5% faţă de greutatea amestecului dă în anumite cazuri rezultate bune. De

asemenea se foloseşte stearatul şi alginatul de sodiu.

Uleiuri minerale

Uleiul de vaselină este un bun excipient fluid care se foloseşte în cantităţi mici 1-

12

2%.

Pentru a asigura o repartiţie uniformă la suprafaţa granulelor se pulverizează peste

material sub formă de soluţie eterică. Cantitatea de ulei nu trebuie să depăşească limitele

indicate deoarece comprimatele devin neomogene putând elibera picături de ulei. Uneori

nu este suficientă lubrefierea numai cu ulei de parafină şi atunci este indicat să se adauge

o anumită proporţie de talc. Astfel un bun amestec de lubrefiant este alcătuit din 0,5%

ulei de parafină şi 3% talc.

Grăsimi. Uleiuri. Geluri

Lubrefianţii graşi dau în general rezultate bune dar adăugarea lor necesită

dizolvarea în eter, operaţie greoaie şi costisitoare. Se folosesc în anumite cazuri speciale:

unt de cacao, tristearat de gliceril, ceară de albine.

Caolinul — Bolus alba

Este un hidrosilicat de aluminiu natural, purificat prin spălare. Poate înlocui talcul, dar

este eficace numai dacă se asociază prin impregnarea cu parafină sau stearină.

Un produs asemănător este obţinut din asocierea caolinului cu acizi şi alcooli graşi

superiori. Un alt produs asemănător caolinului este un silicat de aluminiu hidratat numit

Talcumin. Acţiunea lubrefiantă a acestuia creşte dacă se adaugă 15% stearină sau

parafină solidă, 20-25% stearat de calciu şi magneziu sau stearat de aluminiu.

Siliconii

Se folosesc sub formă de uleiuri sau emulsii. Uleiurile de siliconi în proporţie de

1-2% asigură o bună curgere a granulelor, iar dezagregarea este aceeaşi ca la lubrefianţii

uzuali.

Un avantaj important al acestor excipienţi este că prezenţa lor modifică timpul de

dezagregare. Efectul lubrefiant al siliconilor este practic nul, de aceea trebuie să se

asocieze cu un bun lubrefiant cum ar fi stearatul de magneziu sau chiar talcul. Cel mai

important avantaj al siliconilor este inerţia chimică fiind indicat la prepararea

comprimatelor în care pot să apară diverse reacţii chimice (comprimate de acid

acetilsalicilic).

Lubrefianţi solubili

Se folosesc în cazul comprimatelor solubile, cum sunt comprimatele efervescente.

Laurilsulfat de sodiu sau cel de magneziu au bune proprietăţi de curgere,

13

favorizează dezagregarea, nu influenţează negativ rezistenţa mecanica. Ei se adaugă şi la

comprimatele celelalte la care se folosesc lubrefianţi insolubili, pentru a contracara

efectul hidroizolant al stearatului de magneziu.

5. Alte componente ale comprimatelor

La prepararea comprimatelor se adaugă şi alte substanţe care îndeplinesc diferite

roluri: coloranţi, aromatizanţi, stabilizanţi, edulcoranţi, umectanţi.

Coloranţi

Marea majoritate a comprimatelor sunt de culoare albă sau aproape albă, dar

unele comprimate pot avea diferite culori, în funcţie de culoarea uneia dintre

componentele active.

Se poate recurge la colorarea artificială a unor anumite comprimate pentru a

atrage atenţia asupra activităţii acestora şi a evita accidentele, pentru a indica concentraţia

diferită de substanţă medicamentoasă faţă de o altă formulă similară sau din considerente

de ordin estetic sau comercial.

Coloranţii pentru uz farmaceutic trebuie să îndeplinească următoarele

caracteristici.

- să fie lipsiţi complet de toxicitate;

- să fie substanţe chimice bine definite şi pure;

- să fie solubili în apă

- să fie eficace în cantităţi minime posibil;

- să fie complet stabili la acţiunea luminii şi temperaturii;

- să fie indiferenţi la modificările de pH, la acţiunea oxidanţilor şi a reducătorilor;

- să fie compatibili cu substanţele medicamentoase şi să nu împiedice reacţiile

chimice de identificare şi dozare;

- să nu aibă gust sau miros dezagreabil;

- să aibă un preţ accesibil.

Un colorant ideal care să corespundă la toate aceste cerinţe nu există. Sunt

acceptaţi pentru prepararea medicamentelor, coloranţii sunt complet lipsiti de toxicitate.

Colorantul se încorporează de obicei sub formă de pulbere adăugată la celelalte

componente, astfel încât să se realizeze un amestec omogen care se uniformizează şi prin

14

cernere.

Un alt procedeu este de a dizolva colorantul în alcool sau apă, şi cu soluţia

obţinută se umectează o porţiune din amestec, după care se usucă şi se uniformizează cu

restul conţinutului. O problemă importantă o reprezintă şi intensitatea culorii care trebuie

să fie aceeaşi la toate şarjele de fabricaţie.

Trebuie avut în vedere şi fenomenul de decolorare datorat luminii, decolorarea

este dependentă de natura substanţei dar şi de intensitatea coloraţiei, culorile mai închise

fiind mai repede decolorate.

Aromatizanţi

Se folosesc la prepararea comprimatelor bucale sau a celor masticabile sau pentru

supt. Se încorporează sub formă de soluţii alcoolice sau pulberi dispersate pe talc.

Edulcoranţi

La unele comprimate, ca cele de supt se pot adăuga pentru îndulcire diferiţi

edulcoranţi ca: zahăr, glucoza, lactoza, zaharină.

Sunt substanţe cu o mare putere de îndulcire. Se asociază comprimatelor destinate

menţinerii în gura mai mult timp. In afară de zahăr, care este folosit curent se recomandă

o serie de alţi produşi: mani toi, sorbitol, ciclamatul de sodiu, aspartamul.

Stabilizanţi

La prepararea comprimatelor se adaugă mai rar substanţe stabilizante. Totuşi se

poate menţiona adăugarea unor substanţe tampon pentru unele medicamente, care sunt

stabile la un anumit pH, adăugarea de substanţe absorbante pentru medicamente sensibile

la umiditate. Pentru a proteja unele substanţe medicamentoase de acţiunea sucului gastric

se poate adăuga carbonat, citrat sau fosfat de calciu.

5.3. Prepararea comprimatelor

Prepararea comprimatelor se realizează prin:

- comprimare directă:

- comprimare prin intermediul granularii

COMPRIMAREA DIRECTĂ

Prepararea comprimatelor din substanţe cristaline care se pretează la o

comprimare directa consta in amestecarea lor cu excipienţi necesari la

comprimarea amestecului cu pulberi.

15

1. Uscarea, pulverizarea şi amestecarea pulberilor

Amestecul de pulberi trebuie să fie cât i realizează dacă particulele au dimensiuni

şi dei Pentru amestecare se utilizează tobe mecanice de amestecare. Acestea se folosesc şi

pentru amestecarea granulatelor cu lubrefianţi sau alte substanţe care se adaugi la sfârşit.

Amestecătoarele folosite în industrie pot fi: cu recipient fix sau cu recipient rotativ.

2. Granularea

Granularea este operaţia prin care pulberile fine se transformă în particule mai

mari, în scopul de a mări mobilitatea, alunecarea particulelor şi pentru a mări puterea de

coeziune a substanţelor de comprimat.

In procesul de granulare se disting două faze importante:

- faza de agregare,

- faza de dispersare.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească granulatele sunt:

- să fie destul de mobile, alunecoase;

- să aibă mărime egală şi o formă sferică;

- să aibă rezistenţă mecanică corespunzătoare;

- să nu fie umede, dar nici prea uscate;

- să asigure comprimatelor o dezagregare uşoară.

In tehnologia preparării comprimatelor se folosesc două modalităţi:

- granulare pe cale uscată;

- granulare pe cale umeda.

Granularea pe cale uscată numită şi precompresiune sau briche-tare, constă în

comprimarea amestecului de substanţe active şi excipienţi în comprimate cu volum mai

mare şi dure, numite „brichete". Acestea se mărunţesc apoi în maşini speciale

(granulatoare mecnaice cu ciocane) în aşa fel încât particulele rezultate să aibă mărimea

corespunzătoare unei pulberi groscioare.

Granularea pe cale uscată se întrebuinţează în primul rând la substanţe care se

descompun în prezenţa umidităţii sau care suportă o operaţiune tehnică, ca: uscarea

granulatelor preparate pe cale umedă a substanţelor cu densitate mică. Legarea în

comprimare pe cale uscată se face prin intermediul forţelor Van der Waals. Metoda

prezintă avantajul că scurtează procesul tehnologic.

16

Granularea pe cale umedă cuprinde patru faze:

a) Umectarea pulberii;

b) Transformarea masei în granulate;

c) Uscarea granulatelor şi omogenizarea în particule uniforme;

d) Separarea granulatelor de materialul pulverulent.

a) Umectarea amestecului de substanţe medicamentoase se face cu soluţiile

excipienţilor aglutinanţi sau cu apă, respectiv alcool şi dispersarea amestecului astfel

obţinut prin site sau cu ajutorul maşinilor de granulat. Ochiurile sitelor sau a plăcilor

perforate întrebuinţate la granulare trebuie să aibă diametrul între 0,8-1,5 mm (sita III—

IV). Cantitatea excipienţilor aglutinanţi are o mare importanţă din punct de vedere al

calităţii comprimatelor. Dacă se foloseşte o cantitate prea mică de aglutinant granulele

vor fi sfărâmicioase, greu de comprimat, comprimatele rezultate vor avea o rezistenţă

mecanică necorespunzătoare. în cazul folosirii unei cantităţi prea mari de excipienţi

aglutinanţi în soluţie, masa va fi prea consistentă, ochiurile sitei sau ale maşinii de

granulat se vor înfunda, iar granulatele nu se vor dezagrega în timpul prescris.

Amestecarea substanţelor de comprimat cu agentul aglutinant se realizează în

industrie în malaxoare, iar la scară mică în mojar.

Aglutinanţi pentru granularea umedă sunt: soluţia apoasă de gelatină 5, 10, 15%, gel de

amidon 5-15%, mucilag tragacanta 6%, derivaţi de celuloză.

b) Transformarea masei în granulat constă în transformarea masei umede prin

operaţia de granulare în granulate care se pot obţine:

- prin presare: când masa de granulat este supusă unei presiuni mecanice pentru a putea

traversa o suprafaţă perforată (sită, placă, maşină de granulat). Operaţia se execută:

manual, presând cu podul palmei pe suprafaţa unei site, când rezultă granulate de formă

cilindrică, sau mecanic, cu ajutorul granulatoarelor mecanice;

- prin agitare, se obţin granulate prin mişcarea deasupra unei site a masei umede, sau

scuturând sita, când materialul trece datorită greutăţii proprii;

- prin tăiere, este procedeul de obţinere a granulatelor prin trecerea masei printr-un disc

perforat.

Tipuri de granulatoare

- cu viteză redusă;

17

- de mare viteză;

- în pat fluidizat.

Granulatoare cu viteză redusă:

- granulatoare clasice: care prezintă o suprafaţă perforată sub forma unei plăci cilindrice

cu ax de rotaţie orizontal sau vertical, sau cu piston rotativ, având o mişcare rotativă

oscilantă;

- granulatorul rotativ: are un rotor care se învârteşte cu viteză mică într-un cilindru de

pânză metalică perforată pe un ax vertical;

- granulator oscilator: are patru bare rotative, dispuse în plan orizontal şi forţează masa

umedă să treacă printr-o sită. Mărimea ochiurilor sitei determină mărimea granulelor.

Granulatoare de mare viteză

- granulator cu ciocane: realizează granulate datorită lovirii amestecului de o serie de

ciocane.

Avantajul major al amestecătoarelor-granulatoare de mare viteză este timpul redus în

efectuarea operaţiei.

Granularea prin tehnica suspensiei în aer sau pat fluidizat Se bazează pe

aglomerarea particulelor şi formarea de granulate într-o stare fluidizată eterogenă-

substanţă solidă: gaz.

Pulberea de granulat se menţine în suspensie cu un curent de aer cald introdus

prin partea inferioară a aparatului. Fluidul de pulverizat este introdus printr-o duză peste

material, urmând apoi uscarea granulatelor la 40-80°C.

Metode speciale de granulare Granularea în turbine

Amestecul de granulat sub formă de pulbere se introduce într-un recipient închis care se

roteşte cu 30 turaţii/minut, iar pulberea este amestecată cu lichid cu ajutorul unui pistol

de pulverizat, apoi se introduce curent de aer cald până la uscarea granulatelor. Operaţia

durează 30 minute.

Granulare prin intermediul atomizării

Metoda a fost propusă de Raff şi se bazează pe dispersarea unei soluţii care conţine toate

substanţele auxiliare şi active într-un dispozitiv de atomizare.

18

c) Uscarea granulatelor. Granulatele obţinute se etalează pe tăvi în strat de 1 cm şi se

supun uscării, la o temperatură şi printr-un procedeu dependent de proprietăţile fizice şi

labilitatea termică a substanţei active.

Uscarea nu se face rapid căci se pierde umiditatea din exterior şi se face o crustă

care împiedică îndepărtarea umidităţii din interior.

Se indică o temperatură mai scăzută pentru substanţele care se descompun uşor la

căldură (aminofenazonă, carbonat de bismut, acid acetilsalicilic).

Metode de uscare

- uscarea prin încălzire şi ventilaţie se face în etuve încălzite cu vapori, gaz, electric sau

în camere cu ventilare, la temperatura de 35-50°C care durează 6-18 ore;

- uscarea în curent de aer se realizează în aparate prevăzute cu sisteme de amestecare a

materialului cu aer cald. Aerul cald circulă din partea inferioară spre partea superioară

străbătând granulatele aflate în suspensie.

- uscarea cu raze infraroşii se aplică materialelor cu conţinut mic de umiditate. Se

utilizează lămpi pentru radiaţii infraroşii.

- uscarea prin radiofrecvenţă utilizează efectul termic al radiaţiilor de radiofrecvenţă care

rezultă în urma unor rapide alternări a unui câmp de radiofrecvenţă între două serii

paralele de electrozi. Procedeul este costisitor dar se obţin granulate uniforme.

- uscarea la presiune redusă este aplicată substanţelor termolabile, se efectuează în

uscătoare rotative care se rotesc cu viteza de 4-20 rotaţii pe minut la 30°C.

d) Uniformizarea granulatelor. Granulele care rezultă sunt inegale şi se produc

dificultăţi la umplere a matriţei, la uniformitatea comprimatelor. Excesul de pulbere

furnizează comprimate lipsite de rezistenţă, de aceea este necesară trecerea materialului

prin sita III-IV.

Mărimea şi forma granulatului prezintă o importanţă deosebită pentru umplerea uniformă

a matriţei.

Adăugarea excipienţilor

După granulare, uscare, cernere, materialul se amestecă cu exci-pienţii solizi

dezagreganţi rămaşi, cu lubrefianţii solizi sau dizolvaţi în solvenţi volatili şi pulverizaţi

pe suprafaţa granulatelor.

19

3. Comprimarea

Operaţia următoare, atât în cazul granulării umede cât şi a granulării pe cale

uscată, este comprimarea propriu-zisă, care se efectuează cu ajutorul maşinilor de

comprimat de diferite tipuri a căror principiu de funcţionare este identic.

Maşinile de comprimat se compun din următoarele piese:

- matriţa formată dintr-o placă de oţel foarte rezistentă, în care se află una sau mai multe

deschizături cilindrice corespunzătoare diametrului tabletelor, în care se introduce

materialul de comprimat;

- două ponsoare - unul superior, altul inferior - care sunt confecţionate din oţel inoxidabil

sau materiale sintetice. Ponsoanele pot avea în relief inscripţii sau desene care se imprimă

pe comprimat;

- pâlnia de umplere-alimentare sau distribuitorul, în care se toarnă materialul de

comprimat şi care încarcă matriţa.

Unele maşini de comprimat au pâlnie mobilă şi matriţă fixă iar altele au fixă

pâlnia şi matriţa este mobilă.

După construcţia lor se întâlnesc trei tipuri principale de maşini de comprimat:

- cu excentric - cu un singur ponson;

- rotative;

- mixte.

Maşini de comprimat cu excentric

La aceste maşini pâlnia de distribuţie este mobilă iar matriţă fixă şi lucrează în şase timpi:

- umplerea spaţiului gol al matriţei cu material de comprimat din pâlnia de alimentare;

- retragerea pâlniei şi menţinerea ponsonului inferior la nivelul iniţial şi coborârea

ponsonului superior;

- comprimarea materialului de către ponsonul superior acţionat de o roată cu excentric.

în primii trei timpi ponsonul de jos stă nemişcat în poziţia inferioară.

- ridicarea ponsonului superior;

- ridicarea ponsonului inferior şi împingerea comprimatului la suprafaţa matriţei;

20

- împingerea comprimatului de către sabotul care susţine pâlnia distribuitoare şi

reîntoarcerea ponsonului de jos la poziţia iniţială .

Inainte de începerea operaţiunii de comprimare este necesară pregătirea maşinii,

operaţie care cuprinde trei etape:

- reglarea poziţiei la nivel a ponsonului inferior.

Ponsonul inferior are două poziţii: poziţia de nivel care este identică cu nivelul

superior al matriţei şi poziţia inferioară sau de coborâre de care va depinde deschizătura

matriţei şi greutatea comprimatului.

- punerea la punct a dozajului comprimatului. Se realizează introducând în matriţă

cantitatea de material care revine unui comprimat şi aducând ponsonul inferior la nivelul

la care materialul necomprimat ajunge la nivelul superior.

- reglarea consistenţei comprimatelor se realizează cu ajutorul ponsonului superior, care

produce presiunea necesară comprimării materialului.

Maşinile de tip excentric se întrebuinţează mai ales în întreprinderile mici şi

farmacii.

Maşini de comprimat rotative

Funcţionează prin rotirea continuă şi într-un sens a unei coroane circulare care

cuprinde matriţele, ponsoanele de jos şi cele de sus. Pâlnia de distribuţie este fixă. Are un

număr de 20-25 de matriţe cu unul, două sau patru orificii şi un număr corespunzător de

ponsoane.

Maşinile rotative au un randament mare, acest tip de maşină pe lângă randamentul

mare are avantajul că funcţionează liniştit, comprimarea are loc în mod continuu.

Dezavantajul acestor maşini constă în faptul că au o construcţie mai greoaie.

Maşini de comprimat mixte

La aceste maşini atât matriţa cât şi pâlnia sunt mobile.

Avantajul lor este randamentul mai mare şi faptul că pâlnia nu suferă o mişcare atât de

violentă ca în cazul maşinilor cu excentric, din care cauză granulatele nu se sfărâmă şi nu

se separă în pâlnie.

Dificultăţi şi defecte în timpul comprimării

Cauzele defectelor care apar în urma comprimării sunt: fie modul de funcţionare a

maşinilor, fie de materialul de comprimare. Dificultăţile care apar sunt următoarele:

21

- obţinerea comprimatelor sfărâmate când presiunea nu a fost suficientă sau masa nu a

avut suficient excipient aglutinant.

- aderarea granulatului de maşină când are o umiditate prea mare, existenţa unor

ponsoane cu suprafeţe de presare defectuoase, zgâriate, corodate, ruginite, utilizarea unei

presiuni prea mici.

- desfacerea comprimatului în straturi, în special a suprafeţei superioare: granulatul este

prea uscat, este friabil din cauza lipsei de umiditate sau presiunea a fost prea mare sau

maşina a fost montată necorespunzător.

- prezenţa marginilor comprimatului alungite, neuniforme, ori sfărâmicioase: ponsoanele

sunt prea uzate şi matriţa prea mare.

- dezagregarea necorespunzătoare a comprimatului: la folosirea unui agent de

dezagregare necorespunzător, a unei cantităţi prea mari de aglutinat şi lubrefiant, a unei

umectări reduse.

COMPRIMATE DE UZ SPECIAL

Alături de marea majoritate a comprimatelor care sunt destinate să se desfacă în stomac,

se prepară în mod deosebit următoarele tipuri:

- comprimatele care servesc la prepararea soluţiilor de uz intern;

- comprimatele care acţionează asupra mucoasei bucale;

- comprimate vaginale;

- comprimate care se administrează parenteral prin implantare sau ca soluţii;

- comprimate efervescente;

- comprimate oftalmice.

1. Comprimate bucale

Comprimatele bucale, plate şi subţiri, au ca diluant zahărul, mani-tolul, sorbitol sau

lactoză. Se utilizează aglutinanţi care dizolvă lent comprimatul.

2. Comprimate sublinguale

Comprimatele sublinguale cedează capilarelor sanguine substanţa activă şi trebuie să s?

dizolve încet pentru a asigura o resorbţie gradată a medicamentului (20-60 minute).

Au formă lenticulară sau plată, iar ca excipienţi diluanţi se utilizează zahărul în amestec

cu lactoză, manitol.

22

Ca lubrefiant este indicat stearatul de magneziu care datorită higroscopicităţii,

întârzie dezagregarea (3-4%).

Se impune adaosul de edulcoranţi sau substanţe aromatizante.

3. Comprimate vaginale

Se încadrează comprimatele care se introduc în vagin sau care se dizolvă pentru a

fi utilizate ca spălaturi vaginale. Se numesc „vaginal tabiet" şi „vaginal inserts".

Au formă de cilindri plaţi sau uşor bombaţi, de grosime variabilă, alungite,

rotunjite la extremităţi, efilate la una din extremităţi sau la ambele sau uneori cu o

extremitate concavă şi alta convexă, cu greutatea între 0,5-2,8 g, culoare albă sau

galbenă. Au o dezagregare normală, cu efervescenţă sau spumogene, sau cu acţiune

întârziată.

Dintre diluanţi se utilizează lactoza care este transformată de bacilii Doderlein în

acid lactic care menţine pH-ul 4,5 nefavorabil micozelor vaginale, amidonul de grâu.

Aglutinanţii sunt aceeaşi: gelatină, carboxi-metilceluloză, etilceluloză, alginaţi. Ca

lubrefiant: stearatul de magneziu, talcul, stearatul de calciu, benzoatul de sodiu.

Ca suport pentru substanţele active se utilizează: uree, acid boric, aminoacizi.

Pentru micşorarea pH-ului se utilizează: acid adipic, acid succinic, acid piruvic,

acid citric, acid ascorbic, acid boric, acid tartric.

Se adaugă ca şi conservanţi: parabeni.

Comprimatele efervescente pentru uz vaginal care conţin peroxid de magneziu,

degajă oxigen în mediu acid. Dacă li se adaugă agenţi tensioactivi, capătă proprietăţi

spumogene (laurilsulfat de sodiu).

4. Comprimate subcutanate

Sunt comprimate pentru implante, au formă sferică, ovoidă, disc, preparate aseptic.

5. Comprimate hipodermice

Se prepară aseptic şi sunt complet solubile în apă rezultând soluţii injectabile. Se

utilizează substanţe auxiliare complet solubile şi inerte din punct de vedere

farmacodinamic (zahăr, lactoză, glucoza, manitol, sorbitol, glicocol).

6. Comprimate efervescente

Conţin amestecuri de acizi organici (acid citric, tartric, fumărie, malic, succinic, adipic şi

alginic) cu substanţe alcaline (carbonaţi, hidrogenocarbonat de sodiu, calciu). Conţin

23

substanţe active alături de un amestec efervescent care în contact cu apa degajă bioxid de

carbon pentru a realiza un lichid carbogazos cu gust plăcut. Cantitatea de amestec

efervescent se alege astfel încât să rezulte o soluţie saturată de acid carbonic, iar bioxidul

de carbon degajat are rolul de dezagregant şi provoacă prin bulele de gaz, o agitare a

lichidului.

Prepararea presupune un proces tehnologic pretenţios, cu maşini speciale şi

condiţii de lucru deosebite. Spaţiul va fi aclimatizat la o umiditate care să nu depăşească

20-25%. Prepararea se face prin granulare umedă, doar, prin două moduri:

- granularea separată a componentelor şi amestecarea ulterioară (după granulare);

- granularea amestecului în totalitate, prin metoda fuziunii la cald sau prin metoda de

granulare cu vapori de apă, sau apă prin injectare sau solvenţi neapoşi.

Aciditatea masei provoacă deteriorarea ponsoanelor, încât se utilizează ponsoane

acoperite cu un strat de masă plastică - teflon - care este o politetrafluoretilenă.

Ambalarea acestor comprimate se face în tuburi de sticlă, cu capace filetate,

tuburi de aluminiu, conţinând rezervoare de silicagel.

7. Comprimate efervescente pentru inhalaţii-gargarisme

Conţin uleiuri eterice, săruri, substanţe antiseptice, care sunt eliberate după

introducerea lor în apă fierbinte.

Efervescenţa trebuie să fie lentă, soluţia limpede şi stabilă. Se utilizează

amestecuri de hidrogenocarbonat de sodiu şi acid boric care degajă bioxid de carbon cu

formare de borax.

Ca substanţe auxiliare se utilizează zaharoza, lactoza, galactoza, amidonul,

metilceluloza, carboxilmetilceluloza, alginatul de sodiu.

Caractere şi control. Conservare

Controlul comprimatelor

1. Controlul fizic

- aspect;

- rezistenţă mecanică;

- variaţie în greutate;

- timp de dezagregare;

- testul de dizolvare.

24

2. Controlul chimic se referă la:

- cantitatea substanţei active;

- determinarea talcului.

3. Controlul bacteriologic: comprimatele nu trebuie să fie infestate cu germeni

patogeni.

Controlul fizic

Descriere: Farmacopeea Română X prevede ca necesară respectarea formei, aspectului

uniform, margini intacte, suprafaţă plană sau convexă, gustul, mirosul şi culoarea

caracteristice substanţelor folosite.

Dezagregarea comprimatelor este transformarea acestora în particule fine când

sunt plasate într-un lichid apos.

între timpul de dezagregare a comprimatelor şi rezistenţa mecanică există o dependenţă

reciprocă. Cu cât rezistenţa este mai mare cu atât dezagregarea va fi mai prelungită.

Proba de dezagregate este absolut necesară la comprimatele administrate per os,

care conţin substanţe active care nu sunt destinate absorbţiei.

Dezagregarea poate fi privită ca un proces invers faţă de cel al coomprimării. In

prima fază comprimatul se desface în particule mai mari, in granulatele din care s-a

obţinut comprimatul.

Ca metode de dezagregare sunt:

- dezagregarea in vitro

- dezagregarea in vivo

Metode aplicate cu rezultate bune au ca principiu desfacerea comprimatelor in apa

sau lichid apos la o anumita temperatura si cu agitare. Agitarea se poate realiza manual,

agitare mecanică rotativa continua prin flux de apă, prin flux de aer.

Conform F.R. X comprimatele trebuie să se dezagrege în apă în cel mult 15

minute dacă nu se prevede altfel, iar comprimatele efervescente trebuie să se dizolve sau

să se disperseze în apă cu efervescentă în cel mult 5 minute.

La substanţele medicamentoase cu solubilitate redusă în apă se efectueaza testul

de dizolvare.

Dispozitivele utilizate sunt numeroase

25

Uniformitatatea masei:

Rezistenta mecanica are importanţă din punct de vedere al ambalării si

transportului comprimatelor.

Rezistenţa la rupere se poate evalua empiric, lăsând să cada comprimatul de la o

anumită înălţime sau după sunetul pe care îl face comprimatul când este rupt între degete.

Se mai poate face cu ajutorul unor dispozitive: aparate cu greutate, aparate cu

resort, aparate cu presiune pneumatica.

Rezistenta la îndoire. Comprimatul este aşezat in punctul cel mai de jos ai

traiectoriei unui pendul şi se determină înălţimea de la care trebuie să pornească un

pendul pentru ca la ciocnire să se producă ruperea comprimatului. Aparatele au fost

propuse de Dolique, Munzel.

Rezistenţa la rostogolire determina pierderea în greutate, prin rostogolire cu un

aparat denumit friabilator. Acesta se compune dintr-o tobă rotativă de plexiglas, cu

diametrul de 30 cm şi o grosime de 4 cm în care se realizează rostogolirea şi căderea

comprimatelor. Toba se roteşte cu 25 rotaţii/minut. Determinarea se face după 100 de

turaţii, respectiv 4 minute. Aparetele folosite sunt friabilator Roche, Erweka.

Controlul chimic se referă la:

- Dozare;

-Determinarea, cenuşii insolubile şi a talcului.

Administrarea comprimatelor

Modul de administrare depinde de caracterul medicamentului şi de procesul de

fabricaţie. Aslfel se pot înghiţi comprimate întregi, cu puţină apă, se dizolvă sau se

dezagregă în apă, se ţin în gură sau se aplică pe mucoase.

Conservarea comprimatelor

Comprimatele se păstrează în ambalaje bine închise, ia ioc uscat şi în unele cazuri

ferite de lumină. Periodic se verifică timpul de dezagregare.

Ambalarea

Comprimatele se ambalează manual sau mecanizat în tuburi de sticlă sau metal,

26

flacoane, borcane, foi de celofan sau material plastic, în cutii de carton sau din material

plastic.

Închiderea recipientelor de sticlă sau metalice se face cu capac filetat aplicat în

interior sau exterior, dopuri de cauciuc.

Se utilizează şi ambalaje singulare în folii de material plastic sau metalice

(aluminiu) prin termosudare mecanizată.

BIBLIORGAFIE:

Cornelia Fica, Lupuleasa D., Sipos Emese, - Tehnologie farmaceutica – Ed. Carol Davila,

Bucuresti, 2005

27