Prinos de cinstire şi recunoştinţă,

PĂRINTELUI PROF.UNIV.DR. DUMITRU RADU

Părintele Profesor Dumitru Radu a murit în seara zilei de

27 octombrie 2014, la vârsta de 87 de ani

Deşi, şi acum îmi vine foarte greu să vorbesc la timpul trecut despre

Părintele Profesor Universitar Doctor în teologie Dumitru Radu, care mi-a fost

duhovnic, mentor, îndrumător de doctorat, prorector al Institului de Teologie

ortodoxă Bucureşti, licenţiat în filologie, ucenicul marelui dogmatist român:

Pr.Prof.Univ.Dr.Acad. Dumitru Stăniloae.

,,Ferice de ucenicii care au descoperit un prieten adevărat în persoana

duhvnicului !

Duhovnicul şi ucenicul sunt cei mai buni prieteni, pe care nimeni şi

nimic nu-i poate despărţi în această viaţă, şi nici în lumea de dincolo" (Sava

Bogasiu, Duhovnicul-un devotat prieten de suflet, Ed.Alpha MON, Buzău 2013,

pag.16).

Între fiinţele din lumea aceasta, cât şi cele care se află în lumea cealaltă a

existenţei veşnice, pe care le avem tot timpul în inima şi în memoria noastră, este

duhovnicul nostru, faţă de care avem o iubire spirituală deosebită şi nici o faptă pe

care o facem în timpul vieţii noastre pământene, nu o facem fără să gândim la

sfaturile duhovnicului nostru.

Cea mai mare obligaţie morală faţă de părintele nostru duhovnic este să nu-i

uităm sfaturile duhovniceşti şi mai mult, să le punem în practică, să avem o viaţă

curată, demnă de un ucenic al unei somităţi în spiritualitate, teologie morală

creştină care şi-a închinat viaţa slujirii lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Prin personalitatea sa, prin opera sa înoieşte mereu gândirea oamenilor, care

nu au făcut parte din generaţia părintelui Stăniloae. Părintele Prof.Univ.Dr.Dumitru

Radu parcă nici nu a plecat, rămânând ca un izvor nesecat, pentru cunoaşterea şi

îmbogăţirea minţilor şi a sufletelor, pentru toate generaţiile care vor venii în urma

dânsului.

Gândire creatoare, îndrăzneaţă, o persoană a teologiei, a armoniei şi a

echilibrului în viaţă şi în familie. Eu am avut şansa să fiu unul dintre ucenicii

dânsului începând din primii ani ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă, până ce am

obţinut titlul de doctor în teologie.

Părintele profesor a fost ctitor de 4 facultăţi de Teologie. Unul dintre cei mai

mari profesori de teologie sistematică din Biserica Ortodoxă Română,  neobosit în

munca teologică, a fost delegat la diferite întruniri cu caracter ecumenic peste

hotare: a şaptea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (Engelberg,

1974), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1976), întruniri ale

Comisiei române de dialog cu Biserica Luterană din Germania şi ale Comisiei

mixte Internaţionale pentru dialog teologic între Bisericile ortodoxă şi romano-

catolică. A publicat lucrări de dogmatică, de istoria culturii şi a Bisericii româneşti.

A participat la revizuirea textului „Bibliei”, ediția 1979. A făcut parte din

comisia de întocmire a lucrării „Învățătura de credință ortodoxă” (1978). Sub

coordonarea sa a apărut, în anul 1986, volumul „Îndrumări Misionare”. Dintre

lucrările de referință redactate de pr. Dumitru Radu, amintim: „Caracterul

ecleziologic al Sfintelor Tainelor și problema intercomuniunii” (București, 1978),

„Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative” (Constanța, 2005) și

„Repede morale pentru omul contemporan” (Craiova, 2007).

Cei ce sunt în exercițiul preoției veșnice sunt îngerii care continuu slujesc lui

Dumnezeu și vor slujii în vecii vecilor, aceasta fiind o preoție făcută de ființe

netrupești în veșnicia mai presus de timp. Pe pământ, tot îngerii îi slujesc lui

Dumnezeu în mod direct, dar Dumnezeu pentru a-i putea ajuta mai bine pe oameni

a trimis pe Fiul Său Unul Născut care a fost cel mai mare Preot al omenirii și care a

slujit El Însuși oamenilor.

El este în același timp și preot și jertfă. S-a jerfit El însuși, dar o dată cu

moartea Sa, nu

I-a încetat preoția și Și-a lăsat pe Sfintele Altare Trupul Său pe care îl jertfim

la fiecare Sfântă Liturghie, dar o slujbă ca cea făcută de Iisus nu o va mai face

nimeni, deoarece El a fost singurul Dumnezeu care a coborât pe pământ. Să aduci

jertfă și să te aduci jertfă, aceasta n-a făcut-o decât numai Dumnezeu. Preoții

zilelor noastre sunt numai slujitori a lui Dumnezeu care se jertfește pentru noi în

fiecare Liturghie. Cea mai mare minune pe care a făcut-o Iisus este aceasta: a slujit

lui Dumnezeu ca Dumnezeu, S-a jertfit lui Dumnezeu ca Dumnezeu, aceasta este

minunea minunilor, un Dumnezeu S-a jertfit pentru noi făpturile Lui.

În toate timpurile și totdeauna a existat un pricipiu sănătos și anume că cei

bătrâni trebuie cinstiți mai mult decât toți. În vechime preoții se numeau presbiteri,

adică bătrâni, obligând prin aceasta să primească mai multă cinste, era un fel de

asociere cu bătrânețea, unde este multă înțelepciune, așa cum preoții au în ei

înțelepciunea lui Dumnezeu. În lume cei mai cinstiți sunt în ordine: părinții,

conducătorii și regii, învățătorii și făcătorii de bine. Preoția cuprinde toate aceste

calități, Sf. Scriptură i-a împodobit pe preoți cu toate numirile acestea.

Taina preoției a fost instituită de Mântuitorul Hristos, după învierea Sa din

morți, atunci când arătându-se Apostolilor le-a zis: ,,Precum M-a trimis pe

MineTatăl, și Eu vă trimit pe voi. Aceasta zicând a suflat asupra lor și le-a zis:

Luați Duh Sfânt cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține vor

fi ținute"(Ioan, 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit și așezat episcopi,

preoți și diaconi (conf. I Tim., 4, 14; II Tim., 1, 6; Fapte, 6, 6 ș.a.).

Fără preot nu putem fi nici o clipă a vieții noastre, de el avem nevoie tot

timpul. Preotul este cel dintâi care vine la noi cândne naștem după trup, vine să ne

nască și după Duh pentru a moștenii prin Botez împărăția cerurilor. Botezul este

poarta de intrare în ceruri, precum nașterea trupească este poarta de intrare în

lumea aceasta. Prin Sf.Mir, preotul ne întărește în calea de urmat prin Biserică

făcându-ne urmași ai lui Iisus Hristos. La patruzeci de zile preotul ne face intrarea

în Biserică asemenea cu intrarea lui Iisus Hristos. Dacă cineva cade în păcat, la fel

are nevoie de preot, care să-i dezlege păcatele. Această putere nu o au nici îngerii,

ci numai preoții. Preotul ne oferă ,,Leacul nemuririi" Sfînta Împărtășanie, adică

Trupul real al lui Iisus Hristos. Preotul poartă pe brațele sale Focul sacru al cerului,

pe Iisus Hristos, de aceea veșnicia îl așteaptă, precum l-a purtat el pe Iisus Hristos

în lume în brațe și el preotul la rândul lui o să fie purtat de slava Dumnezeirii lui

Iisus Hristos. Dacă cineva vrea să se căsătorească, pentru a nu trăi ca animalele,

este nevoie de preot care să-i dea Taina Sfintei Cununii, pentru că fără această

Taină, ca și fără Taina Botezului, nu vei vedea fața lui Iisus Hristos. Bolnav fiind,

preotul va fi chemat pentru săvârșirea Tainei Sf. Maslu, care i-a vindecat pe mulți

bolnavi, după cum spune Sf. Ap. Iacob, Iacob (5, 14). Preoții sunt aceia cărora li s-

a încredințat zămislirea noastră, cea duhovnicească prin Botez.Prin preoți ne

îmbrăcăm în Hristos, Galateni (3, 17); prin preoți suntem îngropați împreună cu

Fiul lui Dumnezeu, Romani(6, 4); Col.(2, 12); prin preoți ajungem mădularele

Fericitului Cap al lui Hristos, Col. (3, 15).

Prin urmare, e drept ca preoții să fie pentru noi nu numai, mai înfricoșetori

decât marii demnitari și decât împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți chiar decât

părinții. Părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului, Ioan, (11, 13); preoții

însă, ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri

din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har. Preoția nu trebuie

considerată ca un monument al trecutului sau ca simbolul unui ideal ci trebuie să

inspire un adânc respect pentru funcția permanentă de perfecționare a spiritualității

sociale. Creștinismul este acțiune și preoția reprezintă tocmai forța harică în viața

socială, adică lupta pentru transformarea ideilor în energii vitale.

Preoția fiind sfințenie, viața preotului va fi o succesiune de momente sfinte,

până la sfârșit, adică o încordare supremă de depășire de sine în curățenie, de râvnă

aprinsă pentru a avea pe Domnul, ca parte de moștenire, după cuvântul

Psalmistului(XV, 5).

Dumnezeu să-l odihnească !

Dr. în teologie Antoniu-Cătălin Păştin