Universitatea BucureştiFacultatea de Sociologie şi Asistenţă socială

2005-2006

1

Viaţa devine din ce în ce mai complexă şi interdependenţa membrilor societăţii este

din ce în ce mai accentuată. Independenţa individuală aproape că tinde să dispară, făcând ca

indivizii să depindă tot mai mult unii de alţii pentru a-şi putea asigura elementele de bază ale

vieţii cotidiene.

Societatea implică atât libertate, cât şi competiţie, ăn cadrul ei fiecare individ căutând

să se afirme în rapot direct cu propriile sale aspiraţii dominante şi specifice. Oamenii societăţii

de astăzi sunt în acelaşi timp prieteni, dar şi rivali, cooperanţi, dar şi concurenţi.

A ajuta omul să-şo găsească locul său în această structură socială de o mare

complexitate, fără să devină victima unei “psihonevroze”, sau a-l ajuta să-şi vindece aceste

inadaptări emoţoinale, iată marea funcţie socială, dar şi individuală a psihiatriei şi a igienei

mintale astăzi.

Acest dezacord între “tendinţele sociale” de adaptare/integrare şi “tendinţele

antisociale” de inadapatare stă la baza caracteristicilor nevrotice ale omului actual, făcând ca

fiecare individ, după expresia lui F. Alexander, să fie “puţin nebun”.

Idealurile omului contemporan devin uneori incompatibile cu realitatea, declanşând

insecuritatea emoţională ce stă la baza tulburărilor nevrotice.

Acest conflict între “dependenţa care reclamă ajutor” şi “rivalitatea independentă” face

ca orice conduită să evolueze în două direcţii: a) delincvenţa nevrotică sau criminalitatea; b)

bolile psihosomatice.

Cea care vine să “restaureze” echilibrul tulburat este psihoterapia, metodă care

“încearcă prin mijloace psihologice să refacă echilibrul emoţional perturbat al unui individ”.1

Psihoterapia este utilizată în numeroase forme după diferite clasificări; cea mai

cunoscutp fiind cea a lui A. Porot, care sistince astfel următoarele forme de psihiterapie:

1. psihoterapiile de încurajare

2. sugestia

3. reeducarea

4. psihoterapia abisală

5. psihoterapiile colective

6. psihoterapiile care utilizează luarea la cunoştinţă a corpului

7. terapiile instituţionale

8. psihiterapiile aplicate copiilor şi adolescenţilor.

1 Alexander F. (1968) – Principes de psychanalzse, Payot, Paris

2

Psihoterapiile colective cuprind următoarele forme: psihanaliza colectivă, psihoterapia

de grup, psihodrama lui Moreno (psihodrama cuplurilor sau sociodrama de grup).

Psihoterapiile de grup utilizează ca efect terapeutic dinamica grupului, dezvoltând

comunicarea şi relaţiile interpersonale şi emoţionale de susţinere pozitive. Categoria inculde

următoarele tehnici:

a. grupul analitic, utilizat de Slavson, Bion-Ezriel, Anzieu

b. psihoterapia grupului familial, aplicată de Ackermann şi Howells

c. analiza sistemelor, folosită de Ruesch şi Bateson

Psihoterapiile familiale, faţă de celelalte psihoterapii de grup, au ca şi caacteristic

faptul că obiectul lor este reprezentat prin grupul familial. Psihoterapia de familie consideră ca

imoprtante inerrelaţiile care există între membrii grupului familial, sub toate aspectele lor:

psihologic, climat familial, comunicare, exercitarea rolurilor, educarea copiilor etc.

Cele mai importante terapii centrate pe familie sunt:

1. Terapia comunicaţională de famile

2. Terapia de familie de tip experenţial sau terapia de familie ecperenţială

3. Terapia transgeneraţională de familie

4. Terapia structurală de familie

5. Terapia strategică de familie

6. Terapia narativă de familie

7. Terapia integrativă de familie

Terapia structurală de familie reprezintă una dintre orientările de baza în terapia de

familia.

Ceea ce a contat în primul rand la dezvolatarea acestei orientări mult mai pragmatice,

mai directe şi orientate spre problemă a fost experienţă variată a psihiatrului Salvador

Minuchin şi frustrarea sa faţă de terapia psihanalitica. Astfel, structuralismul işi orientează

atenţia pe prezent şi pe viitor, nu pe trecut, drept care intervenţia terapeutică se face “aici şi

acum”. Pe de altă parte, deşi factorii ereditari nu sunt excluşi, factorii sociali sunt cei care sunt

3

puşi în prim-plan. Deci, oamenii sunt vazuţi ca fiinţe sociale şi abordaţi într-o manieră

holistică.

Ideea aparţinând şcolii sistemice, vizând cauzalitatea reciprocă dintre comportamentul

individului şi sistemul său social, este preluată în orientarea structuralistă, însă se pune mai

mare accent pe proces şi nu pe conţinut.

De exemplu: este mai important cum se comunică decât ce anume se comunică.

Scopul declarat al terapiei structurale de familie este de a razolva problemele apărute

în familie şi de a schimba structura sistemică de bază a acestuia.

Se poate sesiza din cele spuse că structuralismul are o concepţie bine delimitată cu privire la

“normal” şi “patologic” în familie, iar conceptul de bază este, aşa cum reiese şi din denumirea

orienţării, cel de structură.

Minuchin defineşte structura familială ca fiind “setul invizibil de cerinţe funcţionale ce

organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O familie este un sistem ce

operează prin intermediul patternurilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc patternuri

legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează”2.

De exemplu: dacă tatăl îi spune copilului să işi facă temele şi el se supune, atunci interacţiunea

defineşte cine este fiecare în raport cu celălalt, în ce context şi în ce moment. Operaţiunile de

genul acesta, în aceşti termeni, formesză patternuri tranzacţionale. Ele pot fi verbale sau non-

verbale, cunoscute sau necunoscute, dar funcţia lor este de a regla comportamentul membrilor

familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacţiile repetative care

construiesc patternurile de funcţionare a respectivei familii.

Aceste patternuri sunt menţionate prin 2 tipuri de constrângeri: unul genetic (referitor

la regulile universale care guverneaza organizarea familiei) si altul idiosincratic (referitor la

expectaţiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei).

În acest fel, sistemult familial se menţine singur.

Minuchin consideră că strucura familială are nevoie de flexibilitate, deoarce ea trebuie

să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar şi să se adapteze atunci când

circumstanţele p cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se

realizeză prin intermediul subsistemelor familiale.

Cele mai importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

1. Subsistemul adulţilor = include de regulă doar soţii şi are ca rol preponderent acela

de a modela intimitatea şi angajamentul.

2 Salvador Minuchin (1974) – Families and Family Therapy, Harvard University Press, Cambridge

4

2. Subsistemul paternal = apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă

cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai familiei extinse (bunicii).

Responsabilitatea lor este mai ales de a ceşte copii, de a-i ghida, da a stabilii

limitele şi a-i disciplina.

3. Subsistemul fraţilor = de regulă include copii din familie şi le oferă acestora

primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem, copii învaţă

negocierea, cooperarea, competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamest

faţă de prieteni.

Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar flexibile pentru a se proteja de

cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să

interacţioneze cu acestea. De aceea, Minuchin insistă mult pe conceptul de “graniţă”,

acesta fiind un alt concept fundamental al orientării structuraliste.

În 1974, Minuchin spunea că graniţele subsistemelor reprezintă “regulile care definesc

cine participă şi cum”3.

Se poate concluziona că terapia strucurală oferă un model al familiei “sănătoase”

numită “funcţională” care se caracterizează prin tranzacţii ce satisfac nevoile fiecarui

membru al familiei, dar şi ale familiei ca întrag şi dispune deci de o structură adaptabilă şi

bine definită. Spre deosebire de aceasta, familia “disfuncţională” este aceea în acre stresul

perturbă procesul de împlinire a nevoilor membrilor familiei. În loc să se modifice

structura famililă pentru a face faţă stresului, familia se regidizează în structura ineficientă

preexistentă; graniţele acesteia devin din ce în ce mai regide sau dimpotrivă, mai difuze, se

creează ierarhii neadaptative între membrii familiei, iar funcţionarea subsistemelor

familiale poate fi subminată de existenţa unor coaliţii transgeneraţionale. Pe scurt, există 4

elemente de patologii care pot fi urmărite în cadrul unei familii atunci cand evaluămgradul

ei de funcţionalitate:

1. Patologia graniţelor = se referă la graniţele din sistemul familial care pot fi şi

prea rigide subsisteme separate), ori prea difuze (subsisteme suprapuse), ceea ce

perturbă transmisia adaptativă de informaţii între subsisteme.

2. Patologia alianţelor = se referă la relaţiile intrafamiliare care pot să nu aibă un

interes comun. Astfel, există 2 tipuri de patologii a alianţelor:

Determinarea conflictului sau găsirea unui “ţap ispăşitor”.

Coaliţiile transgenerţionale neadaptative.

3 Salvador Minuchin (1974) – Families and Family Therapy, Harvard University Press, Cambridge

5

3. Patologia triadelor = se referă la aranjamentele familiale instabile ce se pot

forma, în care doi membri ai familiei se coalizează îmotriva unui al treilea

membru.

4. Patologia iererhiei = re referă la ierarhia decizională a părinţilor care poate şi

înlocuită de un aranjament familial alternativ.

Deci, este necesar ca terapeutul să identifice ce tip de patologie există în cadrul

familiei pe care o are în cabinet. El trebuie să observe cu atenţie interancţiunile familiale şi să

dezvolte permanent ipostaze de lucru despre structura familiei respective. Aceste ipostaze de

lucru vor fi ulterior utile pentru a ghida intervenţiile terapeutice ce urmăresc să modifice

structura familială. Este, deci, necesar să se ajungă la ceea ce Minuchin denumeste “diagnoză

structurală”, adică un proces continuu, evoluativ, bazat pe informaţii provenite din 6 arii

majore:

1. structura familiei

2. flexibilitatea sistemului familial

3. rezonanţa sistemului familial

4. contextul vieţii de familie

5. stadiul de dezvoltare în care se află familia şi eficienţa ei în rezolvarea

sarcinilor specifice acestui stadiu

6. simptomele identificate ale clientului (un membru al familiei) şi manierea în

care ele sunt folosite pentru a menţine tranzacţiile familiale.

Informaţiile obţinute se pot exprtima ulterior grafic, ajungându-se la hărţile terapeutice,

al căror rol este de a facilita procesul de generare a ipostazelor de lucru, de identificare a

tehnicilor terapeutice restructurate şi de stabilire a scopurilor terapeutice de scurtă şi lungă

durată.

De asemenea, redesenarea harţii terapeutice, pe măsură ce procesul terapeutic se

desfăşoară, permiteidentificarea modificărilor survenite (adică o evaluare continuă), iar

acestea pot fi oferite drept feed-back familiei la momentele potrivite.

Terapia structurală rămâne una dintre orinetările de bază în terapia de familie,

influenţând semnificativ munca terapeuţilor tocmai prin claritatea, dinamismul şi organizarea

6

pe care o impune procesului terapeutic. Atâta timp câtterapeutl va găsi o madalitate prin care

să împletească elementele structuraliste cu cele ale altor orientări, într-un mod personal,

eficienţa intervenţiilor sale va fi asigurată.

BIBLIOGRAFIE:

7

IOLANDA MITROFAN (2003) – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane,

Polirom, Iaşi

CONSTANTIN ENĂCHESCU (2003) – Tratat de psihanaliză şi psihoterapie,

Polirom, Bucureşti

LAROUSSE (1997) – Dicţionar de psihanaliză, Univers Enciclopedic,

Bucureşti

ALEXANDER F. (1968) – Principes de psychanalzse, Payot, Paris

SALVADOR MINUCHIN (1974) – Families and Family Therapy, Harvard

University Press, Cambridge

8