1

Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Suport de curs la disciplina: MISIOLOGIE ȘI ECUMENISM

Anul III, Semestrul I – Preot conferențiar dr. David Pestroiu

1. INTRODUCERE: DEFINIŢIE, OBIECT, IMPORTANŢA, ACTUALITATEA,

TERMINOLOGIA ŞI BIBLIOGRAFIA DISCIPLINEI

Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a

adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în contextul

ecumenismului contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.

Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că scopul

acesteia a fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica modurile în

care acestea sunt puse în practică în viaţa creştină.

A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din punct

de vedere structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de

Dogmatică, Morală, Teologie Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia

Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu

înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât

finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai Bisericii în viaţa de zi cu zi.

Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:

1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi iniţierea

unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane:

creştinii ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii;

2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi

necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil

sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră

şi învăţăturile ei. Pe de altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea temeinică a celor

mai întâlnite abateri de la dreapta-credinţă, numite îndeobşte „obiecţii sectare” (învăţături sau

practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul interacţiunilor dintre ortodocşi şi eterodocşi.

2

Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate,

atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre

secularism şi laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii vii de

către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe pământ

românesc, un reviriment al prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru denigrarea

Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.

Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte

sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioşi

atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea

dreptei credinţe.

Disciplina Misiologie se asociază cu materia numită Ecumenism, care se poate aborda din

două perspective: cea istorică şi cea doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul

dialogurilor ecumenice la diverse niveluri, care îşi are locul, în mod evident, în cadrul secţiei

Sistematice a Teologiei.

Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei disciplinei: o

disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada comunistă a reprimat

orice formă de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor eterodoxe asupra românilor

ortodocşi este de dată relativ recentă.

Se evidenţiază:

- Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948;

Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil, metoda

de abordare a discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care oglindesc

realităţile epocilor respective. Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii” fenomenului

sectar, multe noţiuni sunt depăşite, unele grupări sectare din acele timpuri s-au dizolvat

sau au fost atrase de alte formaţiuni similare, iar foarte multe dintre cele extrem de active

astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul motiv că încă nu apăruseră pe glob

sau în România.

- Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub

coordonarea pr. prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”,

deoarece nu prezintă grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al

epocii, ci se ocupă exclusiv de teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor

3

considerate eretice, pentru a nu deranja politica regimului de atunci. Masiva lucrare (943

pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.

- Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr.

Petre I. David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în mai

2003. Încă dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie, intitulat

Călăuza creştină pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant – care a

cunoscut mai multe reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru Seminarii liceale,

licee, colegii şi şcoli profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel destul de avansat pentru

acest ciclu de învăţământ (mai cu seamă pentru volumul de informaţii – 428 de pagini).

Ultima contribuţie, esenţială: Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi

intensificarea prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989 – 3 volume, în

care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii apărute deja în Călăuza… Foarte important şi

util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea Tache, intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep.

Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr. prof. G. Pietraru (Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2),

Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Idem, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000, Idem,

Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, Idem,

Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasiliana 98, Iași, 2006,

Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr.

prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Pr. prof. dr.

Mihai C. Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva

dialogului interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, Radu Petre Mureșan,

Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Ed. Univ. Buc.,

2007; Idem, Stilismul în România, Agnos, Sibiu, 2012; Idem, Alternative spirituale în

România, Agnos, Sibiu, 2012; Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea

contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae

Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed. Limes, Cluj, 2004, Walter Martin, Împărăţia

cultelor eretice, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1997, Pr. prof. univ. dr. Ilie Moldovan,

Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană, Ed. Mitropolia Olteniei,

Craiova, 2009, Pr. lect. dr. David Pestroiu, Ortodoxia în fața prozelitismului Martorilor

lui Iehova, Ed. Insei Print, București, 2005, reeditare Reîntregirea, Alba Iulia, 2013; Idem,

4

Martorii lui Iehova – sunt ei creștini? România creștină, 1999, reeditare Reîntregirea,

2013, Idem, Liturghie și misiune, Reîntregirea, 2012.

Se cuvine să arătăm faptul că Misiologia, ca disciplină teologică, îşi extrage informaţiile şi din

actualitatea curentă şi, mai ales, din uriaşul volum de literatură eterodoxă tipărită în româneşte, cu

largă circulaţie prozelitistă. O atenţie deosebită acordăm reţelei Internet.

Explicarea unor termeni specifici disciplinei

1. Biserica, numită trupul lui Hristos (Rom.12,4), este comunitatea celor care sunt

botezaţi (născuţi din nou – Ioan 3,5), în numele Sfintei Treimi (Mt. 28, 19-20). Hristos este Capul

Bisericii (Efeseni 5, 23); deci, aceasta este un organism teandric, o instituţie divino-umană.

Cunoaştem termenii: Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare; de asemenea, Biserică şi

Biserici. Biserica e Una, pentru că Unul e Hristos, Capul ei şi una e învăţătura adevărată

formulată şi predată prin dogmele ei, iar scopul ei este realizarea unităţii de viaţă în Hristos, prin

Duhul Sfânt. Deci, unitatea Bisericii nu porneşte de jos în sus, de la credincioşi spre Hristos, ci de

la Hristos spre credincioşi.

Dacă privim lucrurile dinspre credincioşi (de jos în sus), cunoaştem pluralul Biserici, care

poate denumi: - fie mai multe ramuri ale Bisericii celei Una: ortodocşi, catolici, protestanţi – fie,

în cadrul Ortodoxiei, unităţi administrative (Biserici Autocefale).

Dintre marile ramuri amintite, termenul de Biserică, deşi este folosit de toate trei, nu poate

fi propriu, în mod absolut, decât Ortodoxiei. Celelalte, după afirmaţia Pr. Stăniloae, sunt Biserici

nedepline – unele mai aproape, altele mai departe de adevăr. De ce? Catolicii au slăbit unitatea

Bisericii, datorită graţiei create şi propunerii unui vicar al lui Hristos (papa). Astfel, unitatea

rezidă în factorul uman, supus greşelii, deşi se prezintă ca infailibil – şi nu în cel divin.

Protestanţii vorbesc despre Biserica ideală în ceruri cu Hristos şi transformă Biserica de pe

pământ într-o simplă instituţie cu rol juridic, cu un pronunţat caracter social – umanitar, lipsită

însă de ierarhie şi de lucrarea sacramentală a Duhului.

Se acceptă, totuşi, titulatura de Biserici şi pentru cea catolică şi cea protestantă, din

raţiunile expuse mai sus (Pr. Stăniloae). Nu suntem, însă, de acord, cu valorificarea prozelitistă a

acestui termen în lumea neoprotestantă şi sectantă. Semnalăm că, în goana după autodeterminare

şi sporire a numărului de adepţi, multe grupări contemporane, deşi ostile noţiunii de Biserică, au

5

început să-şi garnisească titulaturile cu acest termen sau şi-au intitulat templele biserici – în

scopuri prozelitiste. Exemple: Biserica lui Dumnezeu Apostolică (Cultul Penticostal), Biserica lui

Isus Hristos a sfinţilor din zilele din urmă (Mormonii), Biserica lui Hristos ca om de ştiinţă

(Ştiinţa creştină), Biserica Creştină Universală (Hristos din Montfavet), Biserica satanistă şi cea

luciferistă etc.

2. Misiunea este acţiunea Bisericii asupra lumii, cu următoarele implicaţii:

- propovăduirea Evangheliei, convertirea necredincioşilor şi botezarea lor în numele

Sfintei Treimi (însăşi etimologia termenului „misiune” – mitto-ere = a trimite ne aminteşte de

porunca dată de Hristos Apostolilor Săi de a vesti Evanghelia la toată făptura (Matei 28, 19, Ioan

20,21).

- odată botezaţi, membrii Bisericii sunt chemaţi să devină făpturi vii în Hristos, prin

transpunere în viaţa proprie a preceptelor evanghelice şi prin împroprierea jertfei Lui. Sub acest

aspect, misiunea presupune trezirea la credinţa vie, trăită, a tuturor celor ce se numesc creştini, pe

care secularismul îi ţine indiferenţi faţă de Hristos.

- cunoaşterea formelor de falsă misiune, prin care se încearcă promovarea învăţăturilor

eterodoxe, prezentate ca fiind concepte înnoitoare în credinţă. Misionarul ortodox trebuie să fie

un bun cunoscător al tuturor grupărilor care desfăşoară astfel de manifestări, precum şi al

procedeelor cu care acestea operează.

3. Pastoraţia reprezintă caracteristica Bisericii de a încredinţa urmarea întreitei-slujiri a

Domnului Hristos unor persoane pregătite, special consacrate şi sfinţite prin Sfânta Taină a

Hirotoniei. Clericii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, primesc de la aceştia mandatul transmis de

Hristos, de a sfinţi, a învăţa şi conduce pe credincioşi spre mântuire. Domnul Iisus Hristos –

Păstorul Cel Bun (Ioan 10,11) îl îndeamnă de trei ori pe Petru: Paşte oile Mele... (Ioan 21, 16-18).

Primii şi cei mai destoinici misionari trebuie să fie, aşadar, membrii ierarhiei sacramentale –

întrucât au şi responsabilităţi pastorale. Asta nu înseamnă că misiunea se restrânge, în mod

exclusiv, la clerici, ci doar la prioritatea lor în faţa credincioşilor în virtutea harului primit, care le

conferă puteri sporite privind conducerea şi coordonarea activităţilor specifice, în marele

angrenaj al Bisericii.

6

4. Evanghelizarea sau vestirea Evangheliei cunoaşte două aspecte:

- kerigma sau propovăduirea apostolică – vestirea cuvântului lui Dumnezeu către neamuri

(păgâni, necredincioşi).

- noua evanghelizare, iniţiată prin campanii pe scară largă în Bisericile Occidentale, ca

replică faţă de ateism şi secularizare. Iniţial, s-a dorit ca target sensibilizarea propriilor

credincioşi, dar s-a ajuns, implicit, la interacţiuni cu caracter prozelitist. Sub masca

„evanghelizării”, mai multe culte neoprotestante încearcă racolarea de noi adepţi.

- în România, Biserica Ortodoxă a cunoscut creştinismul evanghelic prin predica

apostolică. Orice tip de campanie de „evanghelizare” de tip sectar este superfluă, ba chiar

jignitoare al adresa unui popor bimilenar creştin. În Biserică, vestirea Evangheliei se face prin

misiune, predici, predarea religiei în şcoli, cateheze etc. Respingem, aşadar, „evanghelizatorii” de

profesie.

5. Slujirea şi Mărturia sunt calităţi cerute misionarului ortodox. Ambele presupun

implicarea activă în acţiunile destinate iubirii aproapelui, adică în sfera socială de manifestare a

Bisericii. În acelaşi timp, a fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă a da un bun exemplu de urmare

a pildei vieţii Lui, plină de jertfelnicie.

6.Mişcarea este o acţiune de amploare în sânul unei Biserici sau a unui grup de indivizi,

care propune o orientare doctrinară nouă sau o desprindere de Biserica-mamă.

A)Mişcări neoprotestante:

1.Mişcarea baptismală – urmăreşte „restabilirea” practicii apostolice a botezului. Ex.:

anabaptiştii, baptiştii.

2.Mişcarea adventă – propune: calcularea venirii a 2-a a lui Hristos (adventum=venire), cu date

„precise”, promovarea Mileniului (împărăţie pământească a lui Hristos cu aleşii săi, timp de 1000

de ani), negarea existenţei sufletului, noi concepte de rai şi iad (pământeşti), apocatastaza, sub

diverse forme, acceptarea unor apocrife apocaliptice (Apocalipsa lui Pavel, Evanghelia lui

Toma), practici din V.T.: ziua odihnei sâmbăta, zeciuielile, alimentele „necurate”. Reprezentanţi:

Cultul adventist de ziua a şaptea, Cultul adventist – mişcarea de reformă, Martorii lui Iehova,

Secerătorii etc. În total: peste 50 de „biserici” advente şi 300 de fracţiuni mileniste.

7

3.Mişcarea pietistă – apare în Biserica Anglicană, se dezvoltă mai cu seamă în S.U.A.

Caracteristici: „trăirea în Duhul”, fuga de comunitate, aculturalitatea, refuzul asistenţei medicale,

recurgerea la „exorcisme”. Reprezentanţi: Metodismul, Armata salvării, Antoinismul,

Nazarinenii, Betaniştii.

4.Mişcarea fundamentalistă – caracterizată, în principal, prin promovarea sloganului „înapoi la

Cincizecime”, ca eveniment unic, singular, propagator al „vieţii în Duh”. Cinzecimea nu poate fi,

însă, înţeleasă separat de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea lui Hristos, fără Lege şi profeţi,

fără Biserica Apostolică şi continuatorii ei până astăzi. Reprezentanţi: Penticostalii, Quakerii.

5.Mişcarea harismatică – a celor ce „posedă” harisme: glosolalie, vindecări etc. Ex.: Penticostalii;

mai nou, Antoinismul.

B) Mişcări mistice:

1.Secte mistice slave – propun fie o exacerbare a erotismului, pe fondul unor psihoze colective,

fie blamarea sexualităţii, considerând trupul ca închisoare a sufletului şi recurgând la castrări,

mutilări etc. Ex.: hlâştii, scapeţii, duhoborţii, molocanii.

2.Secte mistice de influenţă orientală – practică yoga, meditaţia, ocultismul asiatic. Ex.: Krishna,

Baha’i, Moon, Meditaţia transcendentală.

3.Secte mistice neopăgâne în Europa Apuseană şi Lumea Nouă. Ex.: Scientologia, Hristos – om

de ştiinţă, Ufolatrii, Mormonii, Marele Graal.

4.Francmasoneria – grupare secretă, anticreştină, cu interese oculte de hegemonie mondială.

5.New Age – mişcare mondială mistico-neo-păgână.

C) Mişcări spiritiste: pretind că realizează un sincretism între creştinism şi religii orientale. Au

credinţa în reîncarnare şi practică yoga, necromanţia, divinaţia, meditaţiile. Ex.: Spiritismul,

Teosofia, Antroposofia.

D) Mişcarea mesianismului modern – se caracterizează prin apariţia noilor „Mesia”, profeţi,

arhangheli, salvatori, iniţiaţi, „mame sfinte” etc. Adepţii sunt, în cea mai mare parte, debusolaţi

sau naivi, unii chiar posedaţi demonic. Ex.: Biserica Satanei, cea Luciferică, Ku-Klux-Klan,

David Koresh, Copiii Domnului (Mo), Templul popoarelor (Jim Jones).

8

7.Confesiunea – este un termen ce defineşte juridic situaţia unei comunităţi desprinse din

întregul Bisericii pe baza unei Mărturisiri de credinţă. Exemplele clasice sunt date de Bisericile

Protestante, desprinse de Biserica Romano-Catolică pe baza unor astfel de „mărturisiri”, care

înlocuiesc crezul niceeo-constantinopolitan. Acestea sunt: Confessio Augustana (pentru

lutherani), Confessio Anglicana (pt. anglicani), Confessio Reformata (pt. calvini). Atenţie:

termenul confesiune este uneori utilizat în titulatura grupărilor respective alături de acela de

„Biserică”.

8. Cultul este un termen ce defineşte juridic situaţia unei grupări care propune nu numai o

mărturisire de credinţă proprie (exprimată în „statut”), ci şi o organizare a vieţii religioase pentru

proprii adepţi, prin ceremonialuri specifice, spaţii consacrate (temple, case de rugăciune săli de

adunare sau ale „regatului” ), sărbători etc. În România, termenul cult defineşte atât grupări

creştine (ex.: Cultul penticostal), cât şi necreştine (Cultul musulman şi cel mozaic). Este termenul

preferat pentru exprimarea legalităţii unei grupări religioase la noi în ţară; actul normativ care

defineşte acest cadru legal se numeşte Legea cultelor.

9. Erezia este abaterea de la dreapta credinţă, stabilită de Biserică (gr. haeresis =opţiune

arbitrară). În trecut, ereziile au fost condamnate de către Sinoadele ecumenice şi locale. În

prezent, avem atât reînvierea vechilor erezii într-o formă nouă (ex.: milenarismul), cât şi

promovarea altora noi (ex.: mântuirea mormonă prin înscrierea numelor aleşilor în cartea vieţii)

sau preluarea unor concepţii specifice altor religii, care, odată „creştinate”, devin eretice (ex.:

reîncarnarea).

10.Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o

abatere disciplinară (nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură). Cea mai importantă:

Marea Schismă de la 1054. Asociată cu erezia, schisma dă naştere unei noi grupări, confesiune

sau cult. Ex. de schismă în B.O.R.: Anticalendariştii (stiliştii).

11. Secta este o grupare religioasă desprinsă dintr-o confesiune sau un cult, sub conducerea unui

întemeietor (fals Mesia, „paraclet”, guru etc.) Doctrina ei e, de obicei, simplistă şi rigidă; adepţii:

bolnavi psihic, naivi, fanatici. Adesea, promovează practici imorale, erotice, incestuoase,

9

mergând până la sinucidere în masă. În sens mai larg, cuvântul „secte” e folosit de către români

pentru a denumi grupările eterodoxe care practică prozelitismul, chiar dacă unele activează cu

acoperire legală, iar expresia „obiecţii sectare” denumeşte afirmaţiile eretice propagate de către

respectivele grupări.

12. Gruparea anarhică este constituită din persoane ce se răzvrătesc contra unei organizaţii

religioase de bază (Biserică, confesiune, cult). Actele de nesupunere pornesc de la constatarea

unor abuzuri sau alte nereguli; dacă dispar cauzele generatoare, cercul anarhiştilor se dizolvă (ex.:

mişcarea de la Vladimireşti). Alt ex.: în Rusia - Rascolul, în urma căruia s-au refugiat la noi

lipovenii.

13. Gruparea separatistă sau cea cu tendinţă centrifugă – se constituie din acei credincioşi care,

afiliaţi unei Biserici, confesiuni sau cult, se consideră cei mai îndreptăţiţi să introducă unele

reforme, inovaţii etc. sau se opun reformelor promovate de gruparea de bază, ţinând cu rigoare

vechile rânduieli. Ex.: Petrache Lupu (Maglavit), Ucenicii Sf. Ilie, Noul Ierusalim. Grupări cu

tendinţă centrifugă: Oastea Domnului, Visarioniştii.

14.Comunitatea dizidentă – se constituie din credincioşi care au o părere deosebită faţă de cea a

majorităţii, pe care o socotesc depăşită, şi-şi creează propria lor grupare. Ex.: Adventiştii

reformişti, Asociaţia „Credinţa adevărată a Martorilor lui Iehova” etc.

15.Organizaţii religioase violente – sunt acele grupări care, sub masca religiei, desfăşoară

activităţi teroriste. Ex.: Ku-Klux-Klan.

16.Organizaţii secrete anticreştine: Francmasoneria şi ramura ei iudaică, sionismul.

10

2. ISTORIA ȘI PERSPECTIVA MISIUNII ORTODOXE. ETOS MISIONAR ORTODOX

Vom prezenta, pe rând, misiunea ortodoxă în lume, cu specificul ei în descriere

cronologică, urmând apoi să arătăm particularitățile misiunii noastre românești.

A. Misiunea ortodoxă în general

O primă etapă, în misiunea creștină universală, este perioada creștinismului primar, al

propovăduirii apostolice, al persecuțiilor și apologiilor creștine, precum și al primelor erezii -

cele iudaizante și gnostice. Coordonatele misiunii în această perioadă s-ar putea rezuma astfel:

-propovăduirea curajoasă a Evangheliei și afirmarea creștinismului ca religie universală;

popoarele sunt chemate la părtășia cu Hristos, cheia unității lor ontologice, fără ca prin aceasta

să-și piardă identitatea etno-culturală;

-combaterea păgânismului prin apologii viguroase;

-afirmarea pregnantă a apropierii Parusiei, cu consecințe pozitive (încurajarea martirajului), dar și

negative (calcule și previziuni hiliaste);

-valorizarea ideii de jertfă, pornind de la Jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu și continuând cu

jertfele martirilor; dezvoltarea cultului moaștelor și zidirea bisericilor pe mormintele martirilor.

Sacrificiul acestora era cea mai puternică formă de mărturie creștină.

-combaterea gosticismului ca sistem sincretic pseudo-creștin, sub toate aspectele.

A doua etapă a dezvoltării misiunii creștine pornește de la epoca Sf. Constantin cel Mare

și durează până în secolul X. Caracteristicile acestei etape sunt următoarele:

-dezvoltarea creștinismului pe toate planurile, după 313 („simfonia bizantină” – în relația Biserică

– Stat);

-misiune axată pe stabilirea și sistematizarea adevărului dogmatic (Sinoade, operele Sfinților

Părinți);

-apariția și dezvoltarea monahismului;

-combaterea ereziilor, dar și proliferarea acestora la granițele Imperiului bizantin, prin convertirea

unor popoare migratoare de către eretici exilați;

-dezvoltarea cultului, cu bogăția lui de semnificații;

-convertirea unor națiuni întregi prin acțiuni misionare de amploare (Sfinții Chiril și Metodiu –

Apostolii Slavilor, Sfânta Nina - în Georgia, Vladimir al Kievului, Boris – Mihail al Bulgariei

etc.).

11

A treia etapă durează din sec. X până în sec. XX. Caracteristicile ei sunt:

-declinul structurilor statale creștine orientale și instalarea mahomedanismului, cu toată opoziția

Bizanțului și a cruciaților;

-reprimarea oricăror forme de misiune ortodoxă în spațiile cucerite de musulmani, întrucât

acestea au fost asimilate unor agresiuni cu rol expansiv în plan teritorial (cruciadele);

-perpetuarea formelor de cultură și spiritualitate ortodoxă în Țările Române („Bizanț după

Bizanț”), precum și în Rusia, devenită „a treia Romă” (intensificarea misiunii ruse în Asia:

Kazan, Siberia, Laponia, Kamciatka, dar și China, Japonia, Mongolia);

-stabilirea unor forme de suport spiritual și material din țările ortodoxe libere către frații ortodocși

din spațiile împilate de necredincioși (prezența masivă în Țările Române și Rusia a ierarhilor

proveniți din vechile patriarhate, în scopul colectării de ajutoare; mai apoi, fanariotismul și

sistemul structurilor ecleziale „închinate” unor „Locuri Sfinte”);

-dialoguri cu apusenii (catolicii – „sinoadele unioniste”, protestanții – Kiril Lukaris) – umbrite de

interesele evidente ale contra-misiunii apusene, finalizate în apariția de Biserici-hibrid, uniate, în

Ucraina și Transilvania;

-dezvoltarea monahismului în vetre tradiționale (Athos, Kiev, Optina, Neamț, Sarov, Bucovina

etc.);

Perioada contemporană (sec. XX-XI) este caracterizată prin:

-proclamarea independenței țărilor ortodoxe, soldată în plan ecleziastic cu afirmarea unor

structuri organizatorice bisericești autonome și autocefale;

-tensiuni între anumite structuri cu pretenții hegemonice și unități ce-și clamează autonomia, pe

criterii etnice de descentralizare (problema filetismului – solicitarea autocefaliei pe considerente

șovine, prin provocarea de tensiuni inter-etnice);

-neînțelegeri ale unor realități și alimentarea unor confuzii în plan doctrinar și cultic, culminând

cu existența unor calendare paralele;

-anularea practicilor vechi, de aservire și reafirmarea sinodalității; necesitatea stringentă a

organizării unui Sinod Panortodox;

-promovarea dialogurilor ecumenice, atât la nivel bilateral, cât și prin organismele internaționale

C.M.B. și C.B.E.;

-intensificarea legăturilor cu Biserica Romano-Catolică, mai ales în timpul pontificatului papei

Ioan Paul II;

12

-dialoguri susținute cu Bisericile Vechi Orientale;

-existența unei diaspore ortodoxe, alimentată de fenomenul migrației și al globalizării;

-continuarea misiunii ortodoxe pe glob; înființarea de episcopii, parohii și mânăstiri ortodoxe în

S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, Africa (Kenia, Zair, Uganda), Asia (Coreea de Sud, Japonia,

China), America de Sud.

-„noua evanghelizare” – termen apărut în spațiul misionar apusean, care se confruntă în prezent

cu provocările lumii post-moderne, caracterizată printr-o societate de consum, globalizantă,

secularizată sau chiar apostată. Departe de a fi eradicat, fenomenul a pătruns cu repeziciune și în

spațiile teritoriale unde ortodocșii sunt majoritari, implicând o reorientare spre refacerea zestrei

spirituale tradiționale a Bisericilor Ortodoxe naționale, spre o afirmare a valorilor lor în

perspectivă universală.

B. Misiunea ortodoxă în spațiul românesc

Poporul român are un specific misionar aparte: s-a format dintru început creștin, ca rod al

predicării unui Apostol al lui Hristos – Sf. Andrei, precum și al misiunii de propovăduire a altor

mulți ucenici necunoscuți, care au adus creștinismul pe teritoriul Daciei Romane. Este vorba, în

primul rând de soldații romani, care au colonizat acest teritoriu, dar, în egală măsură, putem vorbi

și de rolul avut de circulația de bunuri și persoane, în special prin cetățile de la Pontul Euxin și

din Sciția Minor (Dobrogea), de unde avem și cele mai multe vestigii paleocreștine: bazilici,

obiecte de cult, monumente funerare etc. Remarcăm faptul că arealul de răspândire al acestor

urme ale creștinismului străvechi de la noi este extins, practic, la vatra întregului spațiu de

formare a poporului român. Din perioada persecuțiilor, când răspândirea creștinismului s-a făcut

cu dificultate, cunoaștem prezența lucrătoare în câmp misionar a simbolurilor creștine: crucea,

peștele sau porumbelul. Acestea decorau, în special, obiecte de mici dimensiuni, precum gemele,

inelele sau opaițele.

Tot din perioada persecuțiilor cunoaștem prezența vie în câmpul pastoral-misionar a

mărturisitorilor lui Hristos: primii martiri stră-români, proveniți atât dintre militari, cât și dintre

civili. Deosebit de importantă este mărturia privind jertfa supremă a membrilor ierarhiei

sacramentale, deja bine închegată: preotul Montanus și presbitera Maxima, diaconul Emilian etc.

Existau, așadar, parohii creștine pe teritoriul românesc încă din primele veacuri, iar slujitorii își

13

îndeplineau misiunea cu rîvnă plină de sacrificiu. Evident, impactul martirizării unor membri ai

ierarhiei nu putea avea drept consecință asupra comunității decât o sporită efervescență în

privința împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.

Misionarismul primilor creștini stră-români a continuat în toată perioada migrațiilor.

Venind în contact cu aceste populații barbare, ei au propovăduit Evanghelia prin cuvânt și faptă,

deși au avut de suportat evidente dificultăți de comunicare. Din această perioadă datează și

primele confruntări cu erezia ariană sau semi-ariană.

Mărturisitori ai ecumenicității și sobornicității Bisericii, episcopii stră-români de la

Tomis, dar și din alte eparhii, au participat la unele Sinoade Ecumenice sau Locale.

Odată cu formarea statelor feudale românești, se constată intrarea pe făgașul normal în

ceea ce privește organizarea bisericească: centrele eparhiale se înmulțesc, iau ființă mitropoliile,

se construiesc biserici parohiale (Densuș, Sântămăria Orlea). Prin Sf. Nicodim, se organizează

primele centre monahale, care se vor înmulți cu repeziciune, devenind vetre de cultură,

spiritualitate și misiune ortodoxă. Totodată, se creionează primele relații ecumenice, pe făgașul

dialogurilor firești cu romano-catolicii, a căror prezență la curțile domnești din Țările Române

este o certitudine.

Afirmarea ortodoxiei se va face plenar și manifest, mai cu seamă în contextul interacțiunii

cu mahomedanismul turco-tătar și cu contra-mărturia catolică și protestantă din Ardeal. Apărarea

neamului și a ortodoxiei noastre a generat prezența sfinților mărturisitori, precum Sf. Constantin

Brâncoveanul, fiii săi și Ianache Sfetnicul.

În Transilvania, se constată ofensiva antiromânească și antiortodoxă, manifestată de

forțele politice dominante, de religie catolică sau reformată, care vor conduce la înființarea

Bisericii Greco-Catolice.

Ortodoxia este inima neamului românesc, afirmându-se ca o forță puternică de susținere a

idealurilor de neatârnare a poporului nostru (ex.: Rev. de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor,

Războiul de independență, Marea Unire de la 1918 etc.). Se implică în acțiunile de conducere a

țării (ex.: regența Patriarhului Miron). Suferă prigoana regimului comunist ateu, dar reușește să

scape de teroare, datorită înțelepciunii unor conducători luminați, precum Patriarhul Justinian,

care salvează Biserica de pericolul disoluției totale (Albania) sau parțiale (Uniunea Sovietică). Un

mare rol îl are păstrarea, cu mari sacrificii, a spiritualității ortodoxe, prin martirii temnițelor

comuniste, monahii trăitori și teologii următori Părinților, întru slava Prea Sfintei Treimi.

14

Începând de la A. Șaguna, se conturează tot mai puternic rolul mirenilor în misiunea

Bisericii, prin implicarea lor în gestionarea structurilor ecleziale în plan administrativ și

organizatoric. Apar, ca o replică la amplele manifestări prozelitiste din sec. XX, organizații ale

ortodoxiei militante, precum Oastea Domnului, al căror rol în misiunea Bisericii este bine definit,

atât timp cât este gestionat de ierarhia sacramentală.

Biserica Ortodoxă Română se implică în mișcarea ecumenică în mod activ, având

rezultate notabile în ceea ce privește apropierile dintre Biserici prin dialoguri bilaterale, precum și

contribuții valoroase la C.M.B. și C.B.E. Personalități ale ortodoxiei românești au făcut și fac

parte din forurile de conducere ale acestor organizații ecumenice internaționale și ale Institutelor

academice patronate de acestea. Vizita papei Ioan Paul II în România în 1999 – prima de acest

gen într-o țară majoritar ortodoxă – a avut un impact pozitiv în privința orientării Bisericii noastre

spre dialog irenic.

C. Etos misionar ortodox

Vom arăta ansamblul de coordonate specifice misiunii ortodoxe, punctând preponderența

lor în raport cu istoria.

În primele veacuri creștine, accentul se punea pe aspectele didactice ale misiunii, predici,

cateheze, scrieri cu conținut dogmatic și exegetic, apologii. Așa cum am mai arătat, în raport cu

puterea de stat, întâlnim așa-numita simfonie.

Căderea Bizanțului a condus la afirmarea Bisericilor locale, care ajung să exprime

specificul Ortodoxiei, păstrat până astăzi sub forma de unitate în diversitate. Datorită restricțiilor

impuse, misiunea ortodoxă s-a desfășurat în mare măsură sub aspect defensiv, acționând asupra

propriilor credincioși, aflați în pericol de pierdere a identității creștine (ex. negativ – în Balcani –

la albanezi și bosniaci). Accentul se pune acum pe disciplina bisericească și pe promovarea

actelor de cult, care să exprime bogăția de simboluri a ortodoxiei. Colecțiile de canoane sunt bine

răspândite și au o largă arie de aplicabilitate. Monahismul are un rol important pentru misiune; o

mare valoare o au scrierile aghiografice și cultul Sfințitelor Moaște. Nu în ultimul rând, reținem

transmiterea orală a credinței, pe filonul unor adevărate moșteniri etno-culturale, implicând

afilierea la credința ortodoxă fie ca o conștientizare a apartenenței la o comunitate restrânsă

(familia, satul, zona geografică), fie raportându-ne la națiuni întregi, situație în care putem spune,

pe bună dreptate, că ortodoxia este religie națională în țări precum România, Grecia, Rusia sau

Serbia.

15

O altă caracteristică dominantă a ortodoxiei este atitudinea ei față de implicarea socială

(filantropie), diferită substanțial față de șabloanele cu care ne-a obișnuit lumea occidentală, cu

referire specială la creștinismul de nuanță protestantă și neoprotestantă. În modul în care

ortodoxia privește persoana umană, distingem cu pregnanță accentul pus pe identificarea și

remedierea dizabilităților sale spirituale, și abia în planul secund aplecarea spre ajutorul trupesc,

material. Ne preocupă, așadar, mai întâi mântuirea sufletelor semenilor noștri, și abia apoi

asigurarea unei bunăstări a lor în viața aceasta. Aceasta nu înseamnă că neglijăm implicarea

socială, ba dimpotrivă, căci răsplata veșnică este hărăzită persoanei umane în integritatea ei, cu

suflet și trup deopotrivă. În ortodoxie au existat dintotdeauna așezăminte sociale (ex.

„Vasiliadele”, bolnițele de pe lângă mânăstiri etc.), iar astăzi, numărul acestora s-a înmulțit,

diversificându-se totodată și tipurile de servicii oferite, precum și categoriile de destinatari.

Bibliografie: Bria, Pr. Prof. dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Buc., 1994; David, Diac. P.I., Invazia sectelor,

vol. 1, Ed. Crist-1, Buc., 1997; +Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină. Ediția a doua, revăzută și adăugită,

Editura Asa, București, 2005; Tache, Pr. Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep. Buc., 1999.

3-4. FUNDAMENTAREA BIBLICĂ A MISIUNII ȘI BAZELE EI TEOLOGICE.

ASPECTELE: TRINITAR, HRISTOLOGIC, PNEVMATOLOGIC ŞI ECLESIOLOGIC

A)TREIME ŞI MISIUNE

B)CARACTERUL HRISTOLOGIC AL MISIUNII

C) ASPECTUL PNEVMATOLOGIC ŞI ECLESIOLOGIC

Preliminarii: Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar sărace

în conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura care

urmăreşte, în mod structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică, raportându-se la

un vector esenţial: Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot adevărul (Ioan 16, 13), prin

centralitatea ei în Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), predicarea ortodoxă este, poate,

şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul rezultatele ei concrete, pe care le-am putea cântări în

16

numărul de convertiri de pe glob. Misiunile ortodoxe în spaţiile necreştine sunt, din păcate,

sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate tocmai acest tip de apofatism, proiectat în

planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos, care şi-a desfăşurat activitatea pământească

într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii în lume abia după înălţarea Sa la cer şi

pogorârea Duhului Sfânt.

Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând cele

două mari căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în chip

supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de către

grupările eterodoxe conduc la imprecizia, ineficienţa şi, finalmente, la nulitatea mesajului

revelaţional prezentat. Aşadar, importanţa predicării rezidă, sine qua non, în conţinutul ei, care-i

imprimă, de fapt, autenticitatea. Să analizăm, pe rând, carenţele existente în acest domeniu:

1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii

unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca

religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic

propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului revelat.

2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua mare

cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii exclusiv

în textul scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce, inevitabil, la negarea traiectului

istoric al Bisericii Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în plan doctrinar, moral şi

organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept consecinţă frânarea procesului

de promovare a mesajului respectivelor grupări religioase, incapabile să explice apartenenţa la

creştinism fără raportarea la sursele autentice de transmitere a lui: Bisericile Catolică şi Ortodoxă.

„Puntea peste timp” prin care cei în cauză încearcă aducerea în contemporaneitate a kerigmei din

Biserica Primară, excluzând orice interferenţă a Tradiţiei, este lovită de nulitate, din cel puţin

două motive: 1. reprezintă, de fapt, o abominabilă auto-negare; 2. refacerea creştinismului

apostolic este imposibilă, ţinând cont atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii

şi mentalităţilor epocii, cât şi de evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca

societate de consum, postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult, în viziune

quasigenerală, de cele materiale.

Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au întors cu

faţa către Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa morală,

17

comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă multe de făcut

în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei Tradiţii şi

normativitatea ei pentru mântuire.

Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este, aşadar, indisolubil legat de

acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative. În

misiune se vor urmări, aşadar, câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale:

1. prezentarea creştinismului ortodox;

2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;

3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii.

Fundamentare biblică

a) În V.T.

Lucrarea misionară în V.T. este prototipală pentru Biserica creștină, în măsura în care

recunoaștem faptul că, în V.T., ea este un atribut al teocrației. Așadar, Cel ce organizează

propovăduirea adevărului și respectarea lui de către poporul ales este Dumnezeu. El imprimă

misiunii din acea vreme un rol bine definit: păstrarea monoteismului și pregătirea venirii lui

Mesia. Teofaniile și anghelofaniile, prin care Dumnezeu comunică activ cu aleșii Săi – patriarhi,

judecători, regi, profeți – sunt tot atâtea căi de transmitere a voii Lui, urmate de porunci imediate

privind ducerea la îndeplinire a acesteia. Așadar, misionarii V.T. au drept caracteristică principală

trimiterea directă de către Dumnezeu, care îi insuflă, dar îi și controlează strict (Ex. – Iona).

Dimensiunile misionare ale V.T. se îndreaptă atât în direcția poporului ales, care trebuie să

reziste presiunilor idolatriei, păstrând vie ideea mesianică, dar și asupra celorlalte popoare, care

sunt în egală măsură supuse acelorași reguli. Reținem, în acest sens, pe lângă amintitul exemplu

al lui Iona, misionar în Ninive, și pildele mărturisitorilor credinței în Dumnezeul Cel Adevărat

(Moise în fața faraonului, Daniel în fața lui Nabucodonosor sau Darius Medul, Ilie în fața lui

Ahab, Izabela și preoții mincinoși etc.).

Nu în ultimul rând, reținem rolul paradigmatic al V.T., în privința unor persoane sau

evenimente care prefigurează acțiunile soteriologice mesianice (Iosif vândut de frații săi, Moise și

vederea lui Dumnezeu în rug, șederea lui Iona în chit, existența sacrificiilor etc.).

18

Obiectivele misiunii V.T. sunt: cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu de către toate popoarele

(existența prozeliților, traducerea Septuagintei), pregătirea și așteptarea venirii

Răscumpărătorului promis, respectarea, după voia lui Dumnezeu, a legii morale a V.T.,

instituirea unor ritualuri (jertfe, sărbători, sabatul, preoția), prefigurând cultul Bisericii de mai

târziu.

b) În N.T.

Modelul suprem misionar al N.T. este Mântuitorul Iisus Hristos - Cuvântul Lui Dumnezeu,

care se mărturisește pe Sine Însuși ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Propovăduirea Sa este

desăvârșită, întrucât Se vestește pe Sine ca Fiu al Lui Dumnezeu Întrupat. În iubirea Sa chenotică

se află temeiul suprem al noii religii, creștinismul, de El întemeiată. Următorii Săi sunt chemați

să împlinească porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele, având drept promisiune moștenirea

împărăției cerurilor, ca loc și stare a îndumnezeirii prin har. Jertfa lui Hristos – temelie a izbăvirii

omenirii din păcat și moarte – este desăvârșită prin Învierea Sa, chezășia învierii de obște. Toate

enunțurile de mai sus constituie, împreună, cel mai valoros ansamblu de date revelate din

cuprinsul istoriei, ele constituind ceea ce Biserica numește „Evanghelie”, adică „Vestea cea

bună” pentru omenire. După porunca lui Hristos (Matei 28, 19-20), ucenicii au răspândit-o până

la marginile pământului, reușind să o facă lucrătoare, atât prin zelul lor misionar, cât și ca o

consecință a pogorârii Duhului Sfânt în lume, pe care a înrâurit-o cu harul Său.

Misiunea N.T. se deosebește de cea din V.T. atât ca formă, cât și în privința conținutului. În

primul rând, vedem că destinatarii mesajului propovăduit nu mai sunt membrii unui singur popor,

ci toți oamenii, din toate colțurile pământului, cărora le este adresată chemarea părtășiei la jertfa

Lui Hristos. Iar în ce privește conținutul, acesta comportă diferențele necesare transmiterii

Revelației desăvârșite de către Hristos și în Hristos. Este vorba, în primul rând, de descoperirea

Prea Sfintei Treimi, dar și a tainei întrupării, jertfei și învierii Fiului lui Dumnezeu din dragoste

față de oameni. Aceasta este redată magistral de Sf. Ev. Ioan: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea,

încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață

veșnică...(Ioan 3, 16). Mântuirea este, așadar, un dar pancosmic, la împărtășirea din el fiind

chemată toată creația. Ea este, însă, imposibilă fără împlinirea poruncii de a susține o nouă

gnoseologie, cu vizibil fundament trinitar: Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine

singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis...(Ioan 17,3). Dacă adăugăm

la aceasta faptul că Hristos cere imperativ botezarea tuturor neamurilor în numele Prea Sfintei

19

Treimi (Matei 28,19-20), chiar înainte de a Se înălța la cer, avem dimensiunile clare ale misiunii

creștine. Câteva dintre reperele acesteia sunt:

-descoperirea Sfintei Treimi, temei fundamental al constituirii Bisericii văzute, prin săvârșirea

Tainei Botezului după porunca lui Hristos, mărturisind Crezul Apostolic;

-chipul misionarului prin excelență – Mântuitorul Hristos – model de urmat pentru toți misionarii

și păstorii de suflete;

-înrâurirea harului Duhului Sfânt asupra lucrării misionare, dătător de putere și ajutător energic al

primilor propovăduitori, insuflați cu puterea Cinzecimii, revărsată prin harisme și daruri speciale

(ex. Glosolalia);

-constituirea și propășirea Bisericii creștine – organism teandric creat, coordonat și orientat

eshatologic după exigențele misiunii;

-existența celor două tipologii misionare: sacerdotală și laică (preoția sacramentală și preoția

universală);

-transformarea cultului de expiere din V.T. într-un ansamblu de ritualuri creștine centrate în

actualizarea nesângeroasă a jertfei de pe Golgota (Sf. Liturghie), apoi Laudele, Tainele și

Ierurgiile – exprimări vii ale rugăciunii de laudă, mulțumire și cerere;

-desăvârșirea poruncilor dreptății din V.T. în răsplătiri pline de iubire (Fericirile) promise

săvârșitorilor binelui; constituirea idealurilor de sfințenie și desăvârșire morală, la care creștinii

sunt chemați prin urmarea sfaturilor evanghelice.

a)Treime şi misiune

Descoperirea plenară a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane, precum și acțiunile Sale

raportate la lume (creație, pronie, mântuire și sfințire) fac din dogma trinitară unul din

fundamentele esențiale ale misiunii creștine. Dumnezeu se descoperă, deci se comunică pe Sine.

Deși transcendent, El decide, în planul Său iconomic, să se reveleze: Pe Dumnezeu nimeni

niciodată nu L-a văzut. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut

cunoscut (Ioan 1,18). Spunem că revelația culminează în Hristos, pentru că El este Cel ce arată

oamenilor în ce fel este Dumnezeu și Cine este El: Treime de Persoane.

Trimiterea Fiului de către Tatăl (Ioan 3, 16) și a Duhului de către Fiul (Ioan 15, 26) sunt

lucrări treimice ad extra, apropriate de către toate cele Trei Persoane. Totodată, sunt și temeiuri

20

solide ale misiunii creștine, întrucât exprimă modele perfecte de mărturisire și trăire a comuniunii

de viață și iubire, întru adevăr. De aceea, trimiterea ucenicilor la propovăduire se va face cu

solicitarea expresă a botezului neofiților în numele Sfintei Treimi.

O altă coordonată esențială a modelului trinitar al misiunii Bisericii este de natură

ontologică. Comuniunea celor trei Persoane este temeiul unei vieți comunitare, de milă și

filantropie creștină, a fiilor Bisericii. Așadar, avem nevoie de o abordare personalistă a relațiilor

inter-umane, după modelul celor intra-trinitare. Numai așa vom reuși să transmitem mesajul

revelat al Evangheliei mântuitoare: văzând în fiecare din semenii noștri chipul celui căzut între

tâlhari (Luca 10, 30). De aceea, Hristos se identifică tainic cu toți oamenii, pe care-i

recapitulează în Sine în momentul jertfei supreme, dar pe care îi și responsabilizează, spre a fi

urmași ai pildei Lui, în relațiile cu semenii (...Mie mi-ați făcut... – Matei 25, 40). Misiunea

creștină este, deci, un act social intrinsec, nu o afirmare individualistă a unor calități personale. Se

urmărește crearea unei comunități – Biserica – având drept bază relații osmotice între membri,

comparate cu cele dintre mădularele corpului, având drept Cap pe Hristos (Efeseni 5,23). Tocmai

acest tip de relații sunt ipostaziate în chip desăvârșit în viața de comuniune și iubire perihoretică a

Persoanelor Sfintei Treimi.

b)Caracterul hristologic al misiunii

Misiunea creștină are un pronunțat caracter hristologic, întrucât Îl are drept model suprem

pe Mântuitorul Hristos și se desfășoară potrivit îndemnului Lui și normelor de El lăsate. Hristos

este misionarul prin excelență; acest lucru reiese foarte clar din analiza primei Sale cuvântări,

ținută imediat după ieșirea la propovăduire, în sinagoga din Capernaum. Aici, El reia o profeție

vetero-testamentară, arătându-Se ca împlinitor al ei întru Sine: Duhul Domnului este peste Mine,

pentru că El M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiți la

inimă, robilor să le vestesc libertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i trimit în libertate și să

vestesc anul bineprimit al Domnului (Luca 4, 18-19; conform cu Isaia 61, 1-2). Vedem de aici că

temeiul propovăduirii Domnului Hristos, însoțită de semne și minuni, este trimiterea Lui în lume,

prin acțiunea concertată a Persoanelor Sfintei Treimi, care-Și asumă prin apropriere o contribuție

distinctă la opera de răscumpărare realizată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, jertfa și

învierea Sa. Deci, cuvântul misiune în sens primordial și plenar este definitoriu pentru activitatea

21

pământească a lui Iisus Hristos. În răstimpul acestei lucrări, El a fixat coordonatele unei slujiri

recurente, cerută a fi împlinită de urmașii Săi: misiunea Bisericii. Câteva dintre aceste repere

sunt:

-formarea unei ierarhii sacramentale, păstrătoare și transmițătoare a harului Duhului Sfânt, ca

sursă de purificare, lumină, echilibru și sfințire: Luați Duh Sfânt...(Ioan 20,22); Aceasta să faceți

întru pomenirea Mea...(Luca 22,19) – mesaje transmise în mod selectiv, Apostolilor aleși și

pregătiți să fie primii sacerdoți creștini.

-extinderea universală a misiunii creștine, ilustrată atât de către destinatarii mesajului revelat

(Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura...-Marcu 16, 15), cât și de

către demersurile misionare provenite din partea acestora, încurajate puternic de către Domnul

Hristos (cananeianca – Matei 15, 21-28, sutașul – Luca 7, 1-10 – ambii mărturisitori ai unei

credințe puternice). Domnul Însuși ilustrează acest aspect, în parabola samarineanului milostiv

(Luca 10, 25-37), și îi fericește pe următorii și mărturisitorii Săi: Fericiți cei ce n-au văzut și au

crezut! (Ioan 20,29).

-misiunea creștină are drept principal scop transmiterea Evangheliei Lui Hristos, ca punct

culminant al Revelației.

-prezența Lui Hristos în Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, în chipul văzut al Euharistiei,

pâinea vieții, cum Însuși se numește (Ioan 6, 35,51).

-aspectul eshatologic: pregătirea creației spre re-dimensionare, orientarea lucrurilor spre a deveni

împărăția lui Dumnezeu (Luca 4,43), Cer nou și pământ nou (II Petru 3, 13; Apoc. 21,1). Hristos

– Domn al naturii (Marcu 4,41), al vieții și morții (Marcu 5,41), oferă ucenicilor o pregustare a

stării naturii umane înviate, prin propria Sa persoană descoperită după slăvita Sa înviere cu trup

pnevmatizat (Ioan 20, 19-29).

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

Fiind o coordonată esențială a existenței și lucrării Bisericii, misiunea este influențată în

mod covârșitor de momentul Cinzecimii – data constituirii văzute a primei comunități creștine.

Dincolo de rolul pilduitor (și roditor) al propovăduirii petrine, la botezul primilor creștini a

contribuit cu prisosință lucrarea harului Duhului Sfânt, proaspăt revărsat asupra Apostolilor,

adunați la rugăciune și insuflați cu putere de sus (Luca 24,49), manifestată pregnant în harisma

22

glosolaliei. Kerigma apostolică poartă, așadar, pecetea unei adresări universale: diferitele etnii

prezente la sărbătoarea din Ierusalim își află vestea mântuirii în limbile lor de baștină. Și efectul

este excepțional: miile de nou-botezați stau mărturie asupra puterii revărsate de Duhul Sfânt

asupra Bisericii.

Aspectul pnevmatologic și eclesiologic al misiunii se referă, în linii mari, la:

-înrâurirea Duhului Sfânt asupra propovăduitorilor rânduiți, apostolii și urmașii lor, membrii

ierarhiei sacramentale, până astăzi (caracterul exclusiv al transmiterii și lucrării harului în

Biserică);

-insuflarea autorilor sfinți, care fixează în scris, în canonul N.T., adevărurile vestite inițial prin

predici orale;

-constituirea unui tezaur excepțional, de norme și valori ecleziale cunoscute sub denumirea

generică de Sfânta Tradiție, ca lucrare efectivă a harului în Biserică;

-inițierea și aplicarea principiului sinodalității, ca singură formă de conducere canonică,

doctrinară, cultică și administrativă în Biserica Creștină, sub adumbrire pnevmatică, potrivit

formulei: Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt;

-decurgând logic din acțiunea de fixare și urmare a scopului ultim al vieții creștine – mântuirea –

slujirea misionară se desfășoară exclusiv ca o conlucrare cu harul dumnezeiesc, ca dar al Duhului

Sfânt care umple Biserica, în afară căreia nu este mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei, Scris. 73,

21).

-o nouă orientare eshatologică: Biserica Luptătoare este deschisă spre comuniunea cu Biserica

Triumfătoare, virtutea dragostei trecând peste barierele morții, afirmând atât puterea mijlocirii

Maicii Domnului și Sfinților, cât și rolul rugăciunilor și pomenirilor pentru cei răposați.

5-6. EXIGENŢELE MISIUNII: PROPOVĂDUIREA EVANGHELIEI ŞI

TRANSMITEREA DREPTEI CREDINŢE

a) Predicarea Evangheliei

Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi:

Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi

Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28, 19).

23

De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea unui

mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n Eshaton, e

chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică a harului şi

faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia culminează, iar

Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de Dumnezeu omenirii. Nu este

întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept piatră de temelie

propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca Mântuitorului,

devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne propovăduim pe

noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică precede orice alt act

soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis

nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1.

Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După

întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să ajungă

– ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile pentru

împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor

mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte –

Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare, istoria

cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi Metodiu - încreştinătorii slavilor,

Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.

După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al misiunii

revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime, uneori

paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea întregului

glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor).

Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra tentativă a lui Francisc de

Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în cruciada a V-a), multe din

acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri străine duhului Evangheliei

(expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare hegemonică eclezială – prin atacuri

asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în Cruciada a IV-a). În prezent, Biserica

1 Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă.

24

Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de membri între Bisericile Creştine,

tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu putem trece cu vederea şi practicarea de

către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism), prin

care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice

favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extra-

eclezială, fără însă a le fi fost acordate).

b) Transmiterea dreptei credințe

1. Prezentarea creştinismului ortodox

Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:

- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de

Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;

-frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;

-o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul

popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la suportarea

unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa monastică,

presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul misiunii, se

observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului doctrinar.

2. Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient suprema

(şi singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să

fac?” -este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul

Damascului (Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea răspunsului

ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:

a) efectul propovăduirii eficiente;

b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;

25

c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);

d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;

e) grupul social.

Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul).

Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii,

împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloae).

Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea iniţială

de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a acesteia.

Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc spre

mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în curs de

convertire.

Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.

În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte

programate, cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf.

Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare);

b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot

asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate

reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere.

În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere

convertirea individuală.

Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi,

teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire a

misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora

supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele.

Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu

identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant,

adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu

vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit.

26

În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând de la

explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul, fericirile,

virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii).

Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele, în

funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.

Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor criterii

presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.

Botezul

- „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul harului

– condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5).

Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui

comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor de

alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi membri

ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur

în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din

păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi

temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă

greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine membru cu drepturi depline al

comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a celorlalte două taine de

iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.

În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit

anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea

Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii la

ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea noului

venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare.

27

c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui tip

de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a

adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele

tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte

continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă Egipt

şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America de Nord (până în

îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi centrală

cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe bine

închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi

proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu se confundă cu

puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia, Rusia,

România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe în

spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu

atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare.

7. LITURGHIE ŞI MISIUNE

Sfânta Liturghie este evenimentul cel mai important din viaţa religioasă ortodoxă.

Apropierea de Hristos şi trăirea mistică a jertfei şi învierii Lui constituie punctul culminant al

stării de veghe, cerută de Domnul aleşilor Săi. Liturghia înseamnă, însă, mult mai mult decât

simpla anamneză; ea presupune o trăire profund religioasă a clipei prezente şi o exprimare vivace

a unui crez eshatologic orientat spre mult dorita împărăţie a cerurilor, atât de predicată de

Hristos. De aceea, Liturghia este considerată a fi un eveniment pancosmic, pentru că la ea

participă întreaga făptură transfigurată: roadele pământului, umbrite de har, experimentează ceea

ce noi numim prefacerea euharistică, iar noi suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos cel înviat,

în prezenţa membrilor Bisericii luptătoare şi triumfătoare: vii, adormiţi, sfinţi, îngeri şi preacurata

maică a lui Dumnezeu.

Având în vedere însemnătatea acestui eveniment, pregătirea şi participarea la Sfânta

Liturghie constituie o coordonată esenţială a vieţii creştine, despre care dau mărturie Teologia

2 La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.

28

Liturgică şi Teologia Pastorală. Pentru Misiologie, sunt importante acele aspecte definitorii ale

legăturii vii care există între Liturghie şi misiune. Atunci când Liturghia este trăită de participanţi

la intensitatea maximă presupusă de întâlnirea cu Hristos, efectul misionar este covârşitor. Din

păcate însă, de la extaz la banal nu este decât un pas. Să identificăm câteva din dezideratele

misionare ale preotului liturghisitor:

în primul rând, trăirea prezenţei lui Hristos în Euharistie şi atitudinea care decurge de aici:

evlavie (fără exagerări) şi bună rânduială în toate;

- realizarea comuniunii cu Hristos euharistic de către preotul slujitor trebuie transmisă şi

enoriaşilor participanţi la Liturghie; deci preotul trebuie să fie orientat în permanenţă şi spre

propăşirea spirituală a păstoriţilor săi;

- duhul slujirii ortodoxe presupune bun simţ şi decenţă în ţinută, limbaj, stil, mişcare, ton,

atitudine;

- rutina trebuie înlăturată printr-o atentă concentrare asupra tuturor actelor liturgice săvârşite;

- preotul, ca următor al lui Hristos, trebuie să dezvolte calităţi misionare pe potriva slujirilor

Mântuitorului: arhiereu, învăţător şi conducător spre mântuire;

- punctualitatea şi jertfelnicia – sau râvna faţă de Casa Domnului, constituie un exemplu pe care

preotul este dator să-l ofere. El trebuie să vină la Biserică primul şi să plece ultimul, aplecându-se

cu dragoste asupra tuturor solicitărilor credincioşilor.

Există, din păcate, şi multe exagerări în slujire, care impietează grav asupra efectelor

slujbei, în sensul abaterii de la scopul mântuitor al Liturghiei:

- slujirea fără credinţă, aplatizată, rutinată, seacă. Se întâlneşte la unii sacerdoţi care fie

desconsideră valoarea trăirii religioase, dezvoltând cel mult o formă de credinţă declarativă, la

nivel raţional, fie apreciază activitatea lor în altar ca o prestare de servicii, în sensul propriu al

interpretării unui spectacol folcloric sau de altă natură;

- slujirea afectată: falsul misticism, intonări doinite sau cântate în stil de operă sau operetă,

exagerările unor stiluri de cântare străine ortodoxiei româneşti (ex. „teriremurile“ greceşti) etc.;

- ocultismul sacerdotal: abateri de la ritual, unele deosebit de grave;

- incultura: prostul gust şi kitsch-ul – în ţinuta preotului sau în amenajarea interioară şi exterioară

a Bisericii;

- lipsa de ordine şi curăţenie în sfântul lăcaş, debandada, gălăgia şi nestatornicia multora – arată

lipsa de implicare misionară a păstorului de suflete. Preotul este dator să-şi conştientizeze

29

enoriaşii asupra importanţei liturghiei. Predica şi cateheza, alături de pastoraţia individuală, sunt

esenţiale.

Acţiunea misionară vizează două categorii de subiecţi: ortodocşii nepracticanţi şi adepţii

altor confesiuni. Pentru ambele, strategia presupune: deschidere plină de dragoste, bună primire

în comunitate, explicare discretă şi delicată a normelor liturgice de bază, invitaţia de a se implica

activ, încă de la început, în viaţa comunităţii respective. Auxiliarele misionare în acest caz pot fi

mijloacele mass-media de transmitere a slujbelor, cu menţiunea că acestea (mai ales,

televiziunea) nu au voie să încalce caracterul tainic al unor ritualuri.

Bibliografie suplimentară:

ASPECTE MISIONARE ACTUALE PRIVIND SFÂNTA LITURGHIE

Studiu publicat în: Altarul Reîntregirii, Serie nouă, Anul XIV, Nr. 1, ianuarie-aprilie, 2009, pp. 129-155

Dacă în perioada comunistă s-a cultivat slujitorilor altarelor din România o mentalitate preponderent

ritualistă, împletită cu o binevoitoare atitudine de minuțioasă chivernisire a patrimoniului fizic al unităților de cult,

astăzi se cuvine să dezvoltăm tocmai acea latură a misiunii noastre, greu încercată de opresiunea comunistă: să

reclădim „bisericile din sufletele oamenilor”3. Au sosit vremuri de încercări spirituale: sub povara consumismului

sau răpiți de noul hedonism al tehnologiilor postmoderne, unii semeni de-ai noștri au mare nevoie de a redescoperi

mesajul Evangheliei lui Hristos. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu este, însă, sufocată de discursul, în mare parte

manipulator, al mass-mediei contemporane. Există acum șansa ca Biserica să-și facă auzită vocea prin Centrul de

presă „Basilica” al Patriarhiei Române. Însă cea mai mare oportunitate misionară a prezentului o constituie întâlnirea

reală, vivificată de har, a fiilor Bisericii, în momentele concrete ale slujirii liturgice și mai cu seamă la Sfânta

Liturghie. „Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu este nedespărţită de anamneză, de amintirea publică a istoriei

mântuirii, în totalitatea şi continuitatea ei”4. Aceste aspecte esențiale, definitorii pentru întâlnirea creștinilor ortodocși

în biserică, rămân mai actuale ca oricând: ei trebuie să conștientizeze planul iconomic al lui Dumnezeu cu lumea și

omul, mai cu seamă în ceea ce privește finalitatea vieții umane în trup: obținerea mântuirii. În același timp, liturghia

este o lecție vie a Bisericii; înțeleasă și trăită la intensitate maximă, ea poate constitui singură o deplină cateheză

mistagogică, experiind în mod concret lucrarea sfințitoare a harului lui Dumnezeu. De altfel, Alexandre Schmemann

arată că, mai ales în vremurile noastre, trebuie trecută în plan secund acțiunea de explicare a simbolismului de

preînchipuire a actelor liturgice, atâta vreme cât avem la îndemână pilda cea vie a cuvântului trăit. Explicările sunt

menite, de multe ori, să nască și mai multe întrebări, deoarece fiecare gest sau cuvânt reprezintă, în sine, un univers

de taine și simboluri. Mai mult, se poate cădea pe panta scolasticismului liturgic. „Unei credinţe simple, vii şi reale,

în sensul bun al cuvîntului, nu-i trebuiesc toate acestea, căci ea nu trăieşte prin curiozitate, ci prin însetare...”5 – arată

A. Schmenann. Supusă rigorilor unei demonstrații didactice, teologia își poate altera serios mesajul, ajungând chiar

3 După fericita expresie a Părintelui Patriarh Daniel 4 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, Misiologie creștină, Ed. a doua, revăzută și adăugită, Editura Asa, Buc., 2005, p. 48 5 Alexandre Schmemann, Euharistia, taina împărăției, trad. pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, București, p. 53

30

să fie „ruptă de Dumnezeu, de Biserică și de omul contemporan”6, după cum ne avertizează arhim. Gheorghios

Kapsanis.

O soluție misionară dătătoare de speranță este revalorizarea Sfintei Tradiții, care trebuie corelată nevoilor

religioase ale omului contemporan: „aceasta înseamnă: o reîntrupare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat «o dată

pentru totdeauna» în trupul istoric concret. Desigur, o astfel de reînnoire o pot realiza numai sfinţii, întrucât cu cât

purtătorul tradiţiei e mai autentic, cu atât mai potrivită va fi şi înnoirea-reexprimarea ei întreprinsă. Purtătorii formali

ai tradiţiei sunt călăuziţi de obicei spre tendinţe extreme: fie spre o hiperacomodare care sfârşeşte în a lua forma

lumii (Romani 12, 2) şi falsificare a tradiţiei, fie spre o negare totală a acomodării, ceea ce devine un conservatorism

steril, care nu vede Biserica drept o «mântuire a lumii», ci o «mântuire de lume»"7.

Pasajele biblice preluate sau adaptate în rugăciuni și cântări, precum și lecturile propriu-zise din Evanghelie

și Apostol au darul de a spori efectul misionar al propovăduirii Cuvântului, într-o sinergică împletire dintre verb și

act. Imaginile din Biserici (icoane, fresce), ca și întreaga desfășurare rituală, cu tot fastul, dar și cu evlavia

corespunzătoare, potențează un rezultat favorabil. Finalitatea acestor demersuri are o implicație directă asupra

formării credincioșilor ca următori ai lui Hristos și ai Apostolilor Săi, vizând transformarea vieții lor cotidiene, dintr-

o stare vegetativă, amorțită spiritual, la trezvia cea duhovnicească.

Acest lucru este mai mult decât necesar. Comunitatea locală de credincioși (parohia) trebuie să se constituie,

în aceeași măsură, și într-o „sinaxă euharistică”8, întrucât obiectivul misionar principal al preotului ar trebui să fie

aducerea cât mai multora dintre păstoriții săi la unirea cu Hristos euharistic, pentru a spune și aceștia, împreună cu

Sf. Ap. Pavel: De acum, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine (Galateni 2,20). Evident, un astfel de țel

comportă și dificultăți majore, generate de tensiunea dintre mesajul evanghelic și liturgic al Bisericii și tentațiile

lumii secularizate, dar ascunde bucurii nebănuite pentru împlinitorii lui. Mihail Neamțu întreabă, retoric: „Ce altă

terapie ar putea oferi Biserica patologiilor psihice contemporane dacă nu viaţa comunitar-agapică, organizată cu

sobrietate, bucurie şi seninătate în jurul Sfintei Liturghii?” 9.

Credincioșii simt nevoia comuniunii cu Hristos, ca temelie a relațiilor lor frățești pentru a deveni, după

îndemnul Sfântului Apostol Petru, preoție sfântă...preoție împărătească, neam sfânt... (I Petru 2, 5,9). Prin aceasta,

nu se estompează nicicum rolul binedefinit al preoției sacramentale, derivată direct din darul apostoliei, ci se arată

acea unire mistică a tuturor creștinilor în Hristos - preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5,6). Prin

chenoză, Hristos ni se oferă nouă ca dar, căci numai renunțând la slava Sa cerească, El ne dă nouă posibilitatea

intrării în aceeași slavă, pe care a realizat-o primul tot El, atunci când S-a înălțat și a șezut de-a dreapta Tatălui cu

firea noastră omenească purificată de păcat. Această părtășie cu Hristos - ofranda noastră de mare preț - se realizează

în cuminecătură, numită și euharistie, adică mulțumire pentru darul primit, care ne arvunește viața veșnică în

împărăția Lui: Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi

(Ioan 6, 54). „Liturghia este mişcare continuă, o înălțare a noastră din lumea aceasta în împărăția lui Dumnezeu”10.

6 Apud pr. prof. dr. Constantin Coman, Prin fereastra bisericii: o lectură teologică a realității, Ed. Bizantină, București, 2007, p. 330 7 Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p.105 8 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 48 9 Mihail Neamțu, Bufnița din dărâmături; Insomnii teologice în România postcomunistă, Ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 60 10 Pr. Boris Răduleanu, Cuvânt înainte la Alexandre Schmemann, op. cit., p. 8

31

Comuniunea euharistică întărește legăturile existente între enoriași, permanentizând bucuria învierii și

sădind pacea între semeni, știut fiind faptul că una din condițiile preliminare împărtășirii este împăcarea cu toți. De

aceea, stăruința preotului pe lângă credincioșii vrednici, de a se pregăti mai des în vederea apropierii de Sfântul Potir,

ar trebui să fie o realitate concretă a misiunii noastre prezente. Participarea acestora ar trebui să fie vie, dinamică,

antrenându-i într-o pregătire, și o așteptare totodată, în tensiune față de întâlnirea cu Domnul. Din păcate, în cazul

concret al împărtășirii, există, în mod paradoxal, două atitudini diametral opuse, însă la fel de păgubitoare de suflete:

pe de o parte, există un curent al permisivității laxe, care-și propune să ofere euharistia tuturor, în mod absolut

necondiționat, iar pe de altă parte, o dorință de a limita drastic accesul la sfântul potir, rezervat numai celor ce

îndeplinesc condiții de pregătire cu totul speciale. Desigur, adevărul este la mijloc: credincioșii trebuie să nu-și

piardă vigilența duhovnicească, atunci când se unesc cu Hristos: deși nevrednici de El, trebuie să înțeleagă că-L

primesc în dar, prin mila și iubirea Lui, și de aceea trebuie să fie pregătiți așa cum se cuvine să se întâlnească aievea

cu El: „Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu

minciuna ei, şi, de aceea, ar avea nevoie de o curăţire şi pregătire deosebite, de o silinţă şi pocăinţă deosebite”11.

Conștiința păcătoșeniei nu trebuie, deci, nicidecum inhibată, ci atent și corect gestionată, pentru a nu se ajunge în

cealaltă extremă, a deznădejdii, concretizată în absența, uneori nepermis de îndelungată, de la Cina cea sfântă.

Trebuie combătut cu fermitate festivismul unora, tendința de a veni la slujbe ca la o piesă de teatru, pretenția

de a dori strict ascultarea corului sau a glasului cu inflexiuni de operă al unui sacerdot depășit de propria

autosuficiență. Adunarea creștinilor în sfântul lăcaș nu este, în niciun caz, spectacol, ci act participativ de rugăciune.

Nu este asistență, ci trăire. Nu contemplare pasivă, ci implicare activă, osmotic dinamizată prin iubire. Răspunsul

nostru la dragostea Domnului Iisus trebuie să fie propria noastră dragoste, față de El și, mai ales, față de semeni, în

care El ne cere să-L descoperim (Matei 25, 40). Pentru societatea marcată de egoismul timpurilor noastre, o astfel de

acțiune constituie din start o mare provocare. Față de Biserica primară, când credincioșii constituiau, realmente, o

mare familie creștină, noi cei de azi suntem divizați și dezbinați. Există, desigur, și o motivație a globalizării, pentru

această stare de lucruri. Însă pericolul real ce decurge de aici este diminuarea forței rugăciunii comune, în

detrimentul celei particulare12. Tot mai mulți creștini părăsesc coeziunea liturgică pentru exprimări ale unei nișe a

autosuficienței egoiste, în mod fals asimilată cămării de care vorbește Hristos (Matei 6, 6), în mod figurat, referindu-

se la sufletul ce abandonează grija cea lumească. Dimpotrivă, Hristos încurajează adunarea în numele Lui, promițând

a fi de față (Matei 18, 20). Problema apare atunci când, în cuprinsul adunării creștine, se afirmă individualisme, de

genul: rugă exaltată, cântare „în forță”, îmbrăcăminte extravagantă – precum și alte atitudini, menite a atrage atenția

asupra propriei persoane și, în același timp, a-i distrage pe celilalți de la propria lor stare de rugăciune.

Un pericol misionar ce pândește unele comunități locale este accentul pus pe organizare și administrare, în

detrimentul cultivării mijloacelor de sporire duhovnicească. Perpetuarea nejustificată a unor lucrări administrative și

gospodărești la imobilele parohiale, precum și persistența, în multe lăcașuri de cult, a unor pangare gestionate de

persoane fără frică de Dumnezeu și sfială față de unele momente de maximă trăire a slujbei liturgice, constituie

carențe misionare ce pot fi îndreptate. În primul rând, trebuie să avem mereu în fața ochilor chipul intransigent al

11 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 233 12 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Rolul și importanța Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în vol. colectiv Pastorație și misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Partener, Galați, 2007, p. 85

32

Mântuitorului Hristos, care a alungat vânzătorii din templu într-o manieră surprinzătoare pentru Cel ce solicita

iubirea vrăjmașilor (Matei 5,44), numindu-se pe Sine Păstorul cel Bun (Ioan 10,11). A făcut-o, în maniera davidică

(Râvna casei Tale m-a mâncat – Ps. 68,11), pentru a revendica faptul primordial al consacrării Templului drept casă

pentru rugăciune (Matei 21,13). Deci, toți slujitorii care mai persistă în confuzie, promovând negustoria harului în

detrimentul adevăratei slujiri, sa ia aminte! Iar în ceea ce privește pangarele, o primă soluție ar fi cea implementată

deja la unele biserici și mânăstiri, unde persoana care răspunde de acest sector se roagă și chiar îngenunchează la

momentele importante ale slujbei, neputând fi deranjată. Pe termen lung, n-ar fi rău dacă acestor activități li s-ar

dedica spații distincte în afara bisericilor, unde s-ar putea efectua și o expunere mai diversificată de produse

vandabile, absolut necesară cerințelor misionare actuale. La unele unități de cult, s-a concretizat această variantă, cu

bune rezultate; la altele, se poate realiza în viitor, existând și posibilitatea de a fi alipite noilor construcții ce urmează

a fi edificate la parohii, pentru cultul morților, impuse de normele europene.

Î.P.S. Nifon Mihăiță vorbește despre trei caractere esențiale ale liturghiei ortodoxe: cel kerigmatic –

instructiv, cel euharistic – pastoral și cel pedagogic – misionar13. Tuturor acestora le corespund momente – cheie ale

slujbei: pentru primul, Evanghelia și predica, pentru al doilea, epicleza, iar pentru ultimul, trimiterea în misiune cu

mesajul: „Cu pace să ieșim...” Ieșirea din sfântul lăcaș nu reprezintă un sfârșit, ci începutul unei lucrări de o

importanță covârșitoare: odată sfințit, credinciosul este chemat să iradieze sfințenie: „Aşa cum în viaţa de obşte din

mânăstire există o permanentă legătură între Sfânta Masă, masă şi chiliile mănăstirii, iar liturghia bisericii se

continuă în liturghia mesei comune şi a chiliei, tot aşa şi într-o parohie ortodoxă autentică liturghia centrului cultic

parohial se extinde în casele enoriaşilor, care devin astfel «biserici în casă»14. Această completare şi întrepătrundere

între Biserică şi case este emblematică”15.

Liturghia este un mijloc indispensabil de creștere spirituală, pe drumul vieții creștine de atingere a sfințeniei,

adică a asemănării cu Dumnezeu prin har. Lucrarea harului sfințitor acționează asupra vieții credinciosului în sensul

unei transformări ontologice, căci prin comuniunea euharistică, el realizează nu numai un contact nemijlocit cu

modelul său – Hristos, ci o unire reală cu El. „Astfel, adunarea în Biserică este înainte de toate Taina Iubirii. Noi

mergem la biserică pentru Iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însuşi, care ni se dăruieşte în unitatea

noastră”16.

Mesajul Răscumpărării din robia păcatului nu rămâne unul extern, ci el transformă în interior persoana

umană, încorporată în Hristos, curățind-o până la transfigurare, cu puterea Duhului Sfânt. De aceea, Liturghia

accentuează cel mai bine aspectul recapitulativ al Răscumpărării, făcând din opera de mântuire adusă de Hristos un

tezaur din care se împărtășesc toți, prin Duhul Sfânt care-i unește cu Domnul și între ei înșiși prin același har. De

aceea, răspunderea misionară esențială a creștinilor este chemarea tuturor oamenilor la această comuniune, prin

propovăduirea mesei euharistice a nunții fiului de împărat (Matei 22, 2), adică a unirii mistice a lui Hristos cu

membrii Bisericii Sale. Liturghia nu este, deci, deplină, fără împlinirea acestei chemări, adresate lumii întregi.

Propovăduirea Evangheliei este nu numai o poruncă dumnezeiască, ci și o exprimare a solidarității noastre cu lumea,

în mare parte căzută, îmbolnăvită de indiferență și împătimită. Față de ea avem datoria jertfei, iar modelul nostru este

13 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 48 14 După textul Romani 16,5 (n.n.) 15 Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 158 16 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 141

33

Hristos. Așa cum El s-a aplecat asupra suferinței ființiale a făpturii umane, trebuie ca și noi, la rându-ne, să fim

solidari semenilor noștri, aflați în orbire spirituală sau în lipsuri materiale, aducându-le mesajul speranței izbăvirii.

Prin chemarea acestora la Liturghie și participarea lor cu evlavie la jertfa euharistică, se țintește eliberarea lor de sub

influența vrăjmașului diavol, așa cum Hristos însuși a procedat cu femeia gârbovă, în zi de sărbătoare. Starea de

participare comună la rugăciunea euharistică preschimbă pornirile pătimașe, începând cu mândria și egoismul, în

virtuți ce culminează în iubire. „Trăind acest fior religios, această tulburare interioară înaintea Celui Curat, Celui

Nepătruns, înaintea Celui cu desăvîrşire Altul şi senzația prezenței Celui Nevăzut, atracţia acelei iubiri infinite şi

totuşi atît de personală, nu ştim dacă mai putem numi altceva iubire... Numai slujirea divină poate reda această trăire

în întregime, trăire unică şi intransmisibilă... În slujirea divină, trăirea aceasta parcă se revarsă de pretutindeni – din

cuvinte, din gesturi, din lumânări, din mireasma care umple locaşul, ca în vremea lui Isaia”17.

Așadar, solidaritatea Bisericii cu lumea se concretizează într-o stare de continuă slujire a semenilor, pe care

am putea s-o numim veghe liturgică permanentă. Participarea efectivă la liturghie se continuă și după otpustul

slujbei, prin ducerea unei vieți de tensiune duhovnicească, ce presupune dorința de a chema pe toți semenii la

comuniunea cu Domnul și conștientizarea, totodată, a proiecției vieții noastre spre Eshaton, gândit ca o

permanentizare în deplinătate a acestei comuniuni. Așa cum fiecare otpust liturgic deschide vremea de așteptare a

unei noi Liturghii, aprinzând dorința reîntâlnirii cu Hristos euharistic, trebuie să gândim întreaga viață a creștinului

ca o înfrigurată tânjire după Ierusalimul ceresc, propovăduind prin cuvânt și faptă apropierea împărăției Lui

Dumnezeu. De aceea, Sfânta Liturghie însăși, ca și toate Tainele Bisericii, de altfel, se deschide cu binecuvântarea

acestei împărății, fiind proiectată integral spre a-i sili18 pe creștini să pună pe primul plan urmarea căii spre accederea

în ea. În acest scop, ei sunt invitați să experimenteze crâmpeie din bucuriile împărăției încă din viața aceasta

pământească: harul Duhului Sfânt e aducător de pace și lumină taborică pentru toți cei ce lucrează despătimirea.

Văzută astfel, ca prefigurare a împărăției eshatologice, dar și ca o pregustare a ei încă din lumea aceasta,

liturghia nu se sfârșește niciodată, ci ea continuă în inimile credincioșilor și după otpustul slujbei din biserică,

încălzindu-le viața în rugăciune și lucrarea faptelor bune, reunite generic sub sintagma „liturghia după liturghie”19.

Am putea adânci această lucrare, extinzând sensurile ei asupra întregii vieți a creștinului, care este una liturgică prin

excelență. Trebuie să vorbim, deci, despre o vita liturgica sau despre o liturghie a vieții, despre o permanență a

răspunsului iubirii noastre la dragostea nemărginită a lui Hristos, care ni se oferă din potir și rămâne cu noi tainic, și

după ce adunarea noastră din biserică se sfârșește. Potrivit fericitei expresii pauline, Hristos – Capul nostru – ne

conduce ca pe niște mădulare ale Bisericii Sale Sfinte, spre extinderea acestui trup mistic în întreaga creație

însuflețită a lui Dumnezeu. Împreună cu Hristos, deși suntem în lume, ne distanțăm de accidentele lumii, pentru că

Hristos ne-a ales pe noi, determinând din partea lumii o reacție de respingere, descrisă în Evanghelie ca neiubire.

Astfel, creștinul trăiește dilematic între separarea de racilele acestei lumi, guvernată de patimi egoiste, și aplecarea cu

17 Ibidem, p. 68 18 Acesta este sensul corect al axpresiei: Silește-i să intre! (Luca 14, 23). Nu este nicidecum vorba de o anulare a libertății voinței, întrucât îndemnul nu le este adresat celor ce au refuzat invitația la nuntă (a căror decizie este respectată), ci celor mulți și umili, care, smerindu-se, se codesc să cugete măcar, că ar putea participa la un astfel de eveniment. 19 Expresia a căpătat o însemnătate misiologică excepțională, fiind lansată și deslușindu-i-se sensurile adânci de către pr. prof. dr. Ion Bria, care a scris și lucrarea fundamentală Liturghia după liturghie, Editura Atena, București, 1996. A fost preluată rapid și valorificată, din punct de vedere teologic și misionar, și de către alți autori, precum: mitrop. prof. dr. Nifon Mihăiță, mitrop. Bartolomeu Anania, pr. prof. dr. Valer Bel, pr. conf. dr. Mihai Himcinschi.

34

dragoste și milă către lume, pentru a lupta în mod solidar cu ea la depășirea acelor patimi și întoarcerea spre Creator.

De altfel, prin propovăduire se urmărește tocmai acest demers de transformare ontologică a lumii, spre a deveni, în

final, cer nou și pământ nou, după cum vestește Scriptura (Apocalipsa 21,1).

Sensul vieții umane vizează agonisirea comorii faptelor bune în cer (Luca 12, 33), fapt care conferă Bisericii

un sens al creșterii în Hristos, profund eshatologic. Experimentată liturgic pe pământ, unirea cu Hristos se va

permanentiza ca stare în împărăția cerurilor: liturghia, chiar „dacă se slujeşte pe pământ, ea se săvârşeşte totuşi în

cer, în timpul cel nou al creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt”20. Ea „pătrunde în lume prin Cruce şi ni se

dăruieşte ca fiind Cruce”21, însă asumarea ei cu dragoste și credincioșie ne dă, în egală măsură, și speranța părtășiei

cu Hristos Cel înviat. Până la înviere, însă, există starea de răsplată după moarte a sufletelor drepților și sfinților, pe

drept cuvânt numită „Biserică triumfătoare”, aflată în sinergică legătură cu „Biserica luptătoare” de pe pământ,

printr-o adevărată operă de mijlocire, cerută în rugăciune și împlinită întru bucuria comuniunii.

În demersurile ei de transformare a lumii, Biserica are drept prim ajutor pe Hristos Cel întrupat, jertfit pe

Cruce și înviat, pentru mântuirea oamenilor, dăruit euharistic tuturor celor pregătiți să intre în comuniune cu El.

Coborârea lui Hristos la noi reprezintă o permanentizare a prezenței Sale izbăvitoare pe pământ și, în același timp, „o

înălţare a Bisericii la cer, la Prestolul slavei”22, așa cum observă foarte bine A. Schmemann. Noi nu ne împărtășim

din trupul lui Hristos rămas întru moarte, ci din acel trup curățit și sfințit prin înviere, adus întru desăvârșirea cea

dintâi, cu care Domnul S-a prezentat Tatălui ceresc. Transfigurarea acestui trup, petrecută în chip anticipativ pe

Tabor, a izvorât acea stare de beatitudine a ucenicilor-martori, care și-ar fi dorit atunci ca momentele de comuniune

cu Hristos să nu se sfârșească niciodată.

Desigur, unirea cu Hristos este idealul creștinismului. Însă nu toți sunt apți să o realizeze, și în niciun caz ea

nu se realizează instantaneu. De aceea, Liturghia, deși reprezintă momentul tainic al unei împreună-îmbrățișări cu

Hristos pentru cei inițiați pe calea comuniunii, constituie numai o chemare vivantă pentru adresanții mesajului

misionar al vremii noastre, fie că sunt eterodocși, fie creștini ortodocși nepracticanți. Acestora le sunt destinate

rostirile, încă actuale ale „ecteniei pentru cei chemați”, din cuprinsul sfintei liturghii, pe care unii ar dori să o

suprime, în mod nejustificat, în timp ce adevărații trăitori ai tainei îi simt din plin necesitatea roditoare. Deși instituția

catehumenilor, așa cum era ea în Biserica primară, nu mai există astăzi, s-au păstrat totuși numeroase motive pentru a

dedica o formulă de rugăciune și pentru cei aflați încă în căutarea adevărului sau decăzuți din har, datorită unei vieți

îndepărtate de Dumnezeu și Biserica Sa. Comentând acest aspect, Alexandre Schmemann încearcă să ne

responsabilizeze față de „aceia pe care noi am putea să-i atragem la «Soarele Dreptăţii», dacă nu apare lenevia

noastră, indiferența noastră sau obişnuința noastră de a privi Biserica drept proprietatea «noastră», ca una care există

pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, nu pentru Acela care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să

vină la cunoaşterea Adevărului...(I Timotei 2,4)”23. Rugăciunile pentru ei rămân și astăzi extrem de actuale: „Ca

Domnul să-i miluiască pe dânşii, să-i învețe pe dânşii cuvântul Adevărului, să le descopere lor Evanghelia dreptății,

să-i unească pe dânşii cu sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică...”. După unii autori, chiar și rugăciunile

20 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 222 21 Ibidem, p. 159 22 Ibidem, p. 169 23 Ibidem, p. 93

35

rostite în taină de către preoți în altar, în special cele din timpul epiclezei, ar putea fi spuse cu voce tare, întrucât

exprimarea la plural implică participarea celor prezenți, care se dorește a fi una activă24.

O chemare specială ne este adresată de Hristos Însuși: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu

şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20). Ea este amplificată de Biserică nu

numai prin Liturghia însăși, ci și prin întregul tezaur liturgic al ortodoxiei, incluzând tainele și ierurgiile, diferitele

slujiri, expunerile de texte biblice și patristice, predicile și catehezele integrate cultului, toate acestea fiind armonios

încadrate într-o adevărată simfonie misionară, din care nu lipsesc: pedagogia imaginii creștine (icoane, fresce),

spiritualitatea imnelor (muzica bisericească, o adevărată vox angelica), precum și simbolistica gesturilor anamnetice,

de laudă și de prosternare.

În considerațiile făcute în unele documente ecumenice față de importanța valorizării vieții liturgice pentru

misiune, găsim elemente care converg spre găsirea unui echilibru între funcția de predicare și cea de experiere

mistică a credinței. Euharistia este numită „energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară”25, corelând acest

tip de slujire cu vestirea jertfei Mântuitorului, mai precis a morții Sale pe cruce, după îndemnul paulin din I Cor., 11,

26. Atragem atenția asupra împingerii acestui tip de discurs pe o pantă favorabilă protestantismului, care a accentuat

o „teologie a crucii”, estompând valoarea Învierii Mântuitorului, fără de care orice tip de propovăduire ar fi

zadarnică (I Cor. 15, 14, 17).

Propovăduirea ortodoxă poate fi extrem de roditoare dacă se folosește, în strategia ei, de lucrarea Duhului în

Sfânta Liturghie. Numeroși creștini occidentali se convertesc la ortodoxie ca urmare a bogăției simbolice a cultului,

culminând cu liturghia26.

Deși prezintă anumite scăderi sau ambiguități, mai cu seamă în ceea ce privește menționarea săvârșitorului

euharistiei în persoana unui sacerdot având hirotonie valabilă și succesiune apostolică, „Documentul B.E.M.” conține

și idei valoroase, care potențează misiunea liturgică a Bisericii, văzută ca un răspuns și o participare la misiunea lui

Dumnezeu în lume. Cea mai importantă consecință rezultată de aici vizează „caracterul ontologic al Euharistiei, de

restaurare a persoanei umane, fapt pentru care dimensiunea socială a slujirii creştine nu apare decât ca o expresie şi

consecinţă a dimensiunii verticale a aceleiaşi vieţi care este viaţă în comuniune cu Dumnezeu cel transcendent şi

veşnic”27.

O legătură intrinsecă este între liturghie și activitatea de convertire, axată pe două direcții: un mesaj adresat

eterodocșilor, chemați să preguste încărcătura tainic-simbolică a slujbei, sub o înrâurire pnevmatică transfiguratoare,

precum și o lucrare mai specială, de readucere a „oilor rătăcite” în staulul lui Hristos. Vorbind despre acestea, Î.P.S.

Dr. Nifon Mihăiță amintește „două mişcări în liturghie: una centripetală, de revenire, din lume, a Bisericii în sine, în

jurul Potirului; şi o alta, centrifugală, de ieşire în lume”28. Anunțată prin schimbul de replici liturgice: „Cu pace să

ieșim/Întru numele Domnului”, lucrarea misionară de propovăduire și convertire se deschide într-o nouă etapă de

24 Spre exemplificare, a se vedea Alexandre Schmemann, op. cit., p. 245 25 Melbourne, mai 1980 - apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 43 26 Un exemplu deosebit în acest sens este prof. Karl Christian Felmy, lutheran convertit în 2007 la ortodoxie, mai ales în urma unor experiențe liturgice copleșitoare, autor al unei cărți de excepție, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Editura Deisis, 2004. Menționăm și grupurile de creștini din jurul mânăstirilor ortodoxe din Occident (Sf. Ioan Botezătorul – Essex, de pildă), ale căror realizări în plan duhovnicesc constituie modele și pentru alți ortodocși. A se vedea pr. prof. dr. Constantin Coman, op. cit., p. 264 27 Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, p. 398 28 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 48

36

slujire, după ce o liturghie euharistică s-a încheiat, în vederea pregătirii alteia viitoare, într-un proces de creștere

progresivă a Bisericii, atât sub aspectul numeric, cât și al intensității trăirii efective a harului29. Această tensiune

pregătitoare marchează succesiunea ciclică a duminicilor, privite atât ca paradigme ale zilei prime a creației (cu

izbucnirea de lumină primordială conținând in nuce viitoarea lumină a învierii lui Hristos), dar și ale celei de-a opta

zi, reprezentând desăvârșirea creației în împărăția veșnică a lui Dumnezeu (Iezechiel 43, 27). De aceea, pr. Boris

Bobrinskoy arată că „alternanţa duminicii cu săptămâna este un principiu fundamental pentru spiritul şi sensul însuşi

al Liturghiei”30.

Vestea cea bună trebuie anunțată tuturor, căci Hristos, ce se dăruiește euharistic celor deja ancorați în starea

de comuniune cu El, așteaptă să fie transmis mai departe, prin cuvânt, acelora care se pregătesc să-L întâlnească și

care, poate, sunt mai aproape de El decât ne dăm noi seama: „Convertit este, aşadar, cel la care ne aşteptăm cel mai

puţin: nu cel care respectă legea şi se laudă cu aceasta, ci dimpotrivă, cel care primeşte iertarea deplină a lui

Dumnezeu. Sensul convertirii este schimbat. Topografia care presupune schimbarea de orientare – întoarcerea este

modificată: acolo unde Îl credeai pe Dumnezeu aproape, El este departe. Acolo unde este de presupus să fie departe,

El se apropie”31. Legat de tipologia convertirii, un teolog neoprotestant contemporan, dr. Lary Pyle, dezvoltă un

comentariu personal32 al textului paulin I Cor. 3,1, care se referă la noii botezați ca la niște prunci în Hristos. El

descoperă mai multe similitudini între copilași și noii convertiți; în acest sens, și unii, și ceilalți:

-se hrănesc cu lapte (I Cor. 3, 2), adică au nevoie de un discurs misionar accesibil nivelului lor primar de înțelegere;

-doresc să fie în centrul atenției, manifestând o formă de egoism, sub aspect spiritual. Un punct nevralgic l-ar putea

constitui căderea în mrejele slavei deșarte;

-se reîntorc mereu la părinți, respingând adesea încercările altora de a uzurpa acea poziție. Noile convertiri sunt

legate indisolubil de personalități marcante ale vieții spirituale, față de care se nutrește o filiație nezdruncinată;

-n-au dexteritate în comunicare, de aceea pot fi introvertiți;

-n-au capacități reproductive, de aceea nu trebuie siliți să capteze și atenția altora33, până când nu sunt consolidați în

credință.

Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) conține un alt exemplu grăitor despre cele două categorii de „ținte”

ale misiunii liturgice a Bisericii: pe de o parte, trebuie avuți în vedere cei care descoperă ortodoxia ca o întoarcere la

adevăr, iar pe de altă parte, sunt cei rămași „în casa părintească”, ale căror tensiuni interioare pot deveni nu o dată

surprinzător de puternice, reclamând o atenție deosebită din partea noastră.

Ontologic legat de Dumnezeu, omul simte nevoia intrării în comuniune cu El. Acest lucru se produce pe

două căi: prin cunoașterea voii Lui, expusă în Evanghelie, și prin dialogul mistic al rugăciunii. Ambele căi sunt

experiate plenar în Liturghia ortodoxă, dar reprezintă tot atâtea capcane prozelitiste, arme ale convertirii practicate de

29 Sfântul Ioan Hrisostom, comentând textul poruncii primordiale: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți, leagă împlinirea acesteia de lucrarea harului în liturghia euharistică (Ioannem Homilia, XLVI, P.G., 59, 260-262, apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 48). 30 B. Bobrinskoy, apud Pr. prof. dr. Ion Bria, Liturghia după liturghie, Editura Athena, București, 1996, p.p. 26-27 31 Jean-Luc Blaquard, Tipuri tradiționale de convertire. Abordare filozofică și teologică, în Emmanuel Godo (coord.), Convertirea religioasă, trad. de Nicoleta Petuhov, Ed. Anastasia, București, 2002, p. 27 32 Dr. Larry Pyle, Stop mersului la Biserică! Modelul de A FI Biserica lui Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002, p.p. 200-201 33 Martorii lui Iehova, ridicând prozelitismul la rang de dogmă, își avertizează potențialii convertiți asupra faptului că urmează, încă de la botez, să se achite de această sarcină obligatorie. Întâmpinând, așa cum e și firesc, numeroase proteste sau chiar abdicări ale noilor convertiți, ei au fost nevoiți să-și adapteze acest mesaj, renunțând la obligativitatea prozelitismului de la ușă la ușă, care este înlocuit, mai nou, cu mijloace moderne: scrisori, e-mailuri, telefoane sau chat-uri.

37

grupările eterodoxe. „Studiile biblice” la domiciliu sau în săli cultice speciale, experiențele unor rugăciuni

individuale sau slujiri colective pot fi rodnice în cadrul campaniilor propagandistice ale noilor mișcări religioase.

Spre deosebire de pastorația ortodoxă, care tinde să topească orice formă de individualism în marea familie a celor ce

„înoată pe valurile vieții acesteia”, grupările eretice minoritare acordă o atenție deosebită oricăror detalii care ar

putea exacerba individualismul potențialilor noi adepți. Dacă în liturghia ortodoxă creștinul se integrează mistic în

comunitatea celor ce iau parte la Euharistie cu discreția apartenenței infinitezimale la Corpus Christi, în casele de

rugăciune neoprotestante, fiecare dintre cei prezenți este un protagonist al unei reprezentații individuale a credinței,

lipsită de coeziunea harului divin mântuitor. Citirea și tălmăcirea după bunul plac a Bibliei, propunerea unor

rugăciuni sau alte acte cultice realizate în manieră proprie, experimentarea unor presupuse „harisme” (a se vedea,

„glosolalia” penticostală) conduc la o însingurare a exprimării religiozității, cu toată pretenția de noutate și ieșire din

tiparele Tradiției.

„Secularismul s-a înrădăcinat atât de mult în mentalitatea occidentală, încât a ajuns să-i preocupe chiar și pe

reprezentanții unor mișcări de tip revival în neoprotestantismul contemporan – „harismaticii” zilelor noastre. Deși

mesajul lor religios este unul extrem de dinamic, iar propunerea drept slogan a sintagmei: „Înapoi la Cincizecime!”

este tentantă pentru unii creștini contemporani nouă, se pare că zelul misionar și liturgic în respectivele comunități

este într-o dramatică scădere. Iată ce putem citi în cartea unui pastor penticostal american: „noi putem fi siguri că pe

Satan nu-l sperie numărul mare de biserici, oricâte ar fi acestea. Nu-l sperie nici profesionalismul corurilor și

orchestrelor noastre. El stă foarte relaxat şi liniştit pe margine, atât timp cât membrii bisericilor se mulţumesc să se

adune în fiecare duminică, să cânte câteva imnuri, să asculte o predică frumos structurată şi să se întoarcă voioşi la

modul lor de viaţă secular. Va trece însă la acţiune imediat şi va sări ca ars în clipa în care vreo persoană sau biserică

va decide să schimbe starea actuală a lucrurilor, să ia în serios Evanghelia şi mântuirea şi să-i ameninţe întăriturile”34.

Din păcate, mișcarea harismatică, aflată în declin spiritual, precum vedem, nu are prea multe șanse de redresare

misionară întrucât „încearcă să anuleze sau să estompeze rolul misionar al preoţiei sacramentale, al Bisericii însăși, și

care fragmentează Biserica și o diversifică în foarte multe părţi sau curente care se iau la întrecere între ele”35.

Într-un astfel de mediu, posibile victime ale prozelitismului sunt tocmai acei creștini ortodocși care au o

viață religioasă curată și un contact permanent cu slujirea liturgică eclezială. Cursa cu care sunt atrași o reprezintă

ispita vanității, a slavei deșarte și a afirmării evidente a sinelui, chemat să participe la spectacolul ieftin oferit de

perorația unei exegeze personale de la înalțimea unei tribune, într-o sală asemănătoare celor de ședințe, asupra unei

adunări plictisite de „experți” individuali ai Bibliei.

Desigur, cauzele favorizante ale unui astfel de clivaj sunt multiple; aș menționa doar câteva, cu remediile

misionare aferente:

-necunoașterea scopului Liturghiei și mesajului ei mistagogic, datorită ineficienței (uneori, lipsei totale) sectorului

catehetic și omiletic din activitatea preoțească;

-lipsa de coeziune, implicare și punere în valoare a evlaviei creștinilor râvnitori, prin atribuirea unor sarcini specifice

în parohie, ajutând pe preot în munca sa catehetică, socială, culturală etc.;

34 Dr. Larry Pyle, op. cit., p. 193 35 +Vasile Coman, episcopul Oradiei, În apărarea unității credinței străbune. Studii și cuvântări cu caracter misionar-liturgic, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 17

38

-slujirea defectuoasă, carențele de ordin tipiconal, gestic-liturgic, muzical sau al dicției; teatralismul, nesocotirea

dispozițiilor sinodale privind cântarea în comun;

-formalismul: slujirea aplatizată, tehnicizată, fără trăire întru Duhul;

-lipsa unei temeinice pastorații individuale.

Precum vedem, o săvârșire a Sfintei Liturghii în climatul viciat al neajunsurilor expuse mai sus duce

adeseori la risipirea turmei, așa cum, pe de altă parte, o slujire corectă, cu demnitatea și evlavia necesare, poate fi o

soluție misionară de sporire a numărului credincioșilor din biserică. Aceasta reprezintă spațiul adunării în rugăciune

comună, prototip al „locașului celui nefăcut de mână, pe care îl reprezintă”36. De aceea, Biserica, definită ca

organism teandric, îi reunește pe toți cei ce mărturisesc în rugăciune comună același crez și trăiesc supunându-se

acelorași principii, cu dorința generală de a accede în împărăția cerurilor, promisă încă de la pășirea pe poarta intrării

în creștinism – Taina sfântului botez. De altfel, când ieșim de la sfânta liturghie, potrivit fericitei exprimări a Î.P.S.

Bartolomeu Anania, „ne întoarcem la casele noastre, împreună cu certitudinea ca suntem purtatorii lăuntrici ai

Împărăţiei Cerurilor”37.

Harul lui Dumnezeu, transmis prin sfințiții slujitori, rodește în toți cei ce iau parte la jertfa euharistică și se

împărtășesc de el, făcându-se pilde vii tuturor rămași înafara cinei împărătești. Biserica primară a sporit, înrâurită

fiind de acest har, iar apostolii își structurau predicile pe temelia lui, obținând excelente rezultate misionare tocmai

pentru că erau capabili să promită împărtășirea harului și să o și realizeze: Pocăiți-vă – le-a zis Petru - și fiecare din

voi să fie botezat în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor; apoi veți primi darul Sfântului Duh (Fapte 2,

37-38). Importanța posesiei și transmiterii harului a rămas, în postmodernitate, o tentație teribilă a omului

contemporan; de aceea nu ne miră deloc modul furibund în care s-a trecut chiar la neguțătorirea acestuia prin mica

publicitate a ziarelor sau pe internet, de către diverși vânzători de iluzii, precum bioenergeticienii, radiesteziștii,

vindecătorii și terapeuții zilelor noastre, practicanții ocultismului și magiei38 etc.

O provocare misionară a prezentului este lupta cu autosuficiența liturgică. Mulți dintre slujitori consideră că

este de ajuns să liturghisească în condițiile organizatorice statutare, apreciind că o prezență chiar foarte bună a

creștinilor în biserică este un semn al rodnicei lor lucrări sacramentale. Foarte puțini însă experiază în slujirea lor o

neliniște față de celelalte oi, care nu sunt din staulul acesta (Ioan 10,16), după cum s-a exprimat Însuși Hristos. În

condițiile societății actuale secularizate, procentul celor interesați de propria mântuire, aflați în legătură cu Biserica,

este relativ mic. Statistic vorbind, ei sunt în minoritate față de cei nepăsători față de sufletele lor. Desigur, ne-am

putea ascunde în spatele avertismentului dat de Același Hristos, care confirmă faptul că îngustă e calea ce duce la

viață (Matei 7,14). Chiar și așa, sau poate cu atât mai mult, nelucrarea „ogorului Domnului” nu este permisă. Dintre

resursele misionare imediate ce ne stau la îndemână, consemnăm:

1.-schimbarea mentalității rutinate a unor slujitori, care se mulțumesc să trateze activitatea lor liturgică fără suportul

unei implicări misionare adecvate, în spiritul „liturghiei după liturghie”. Î.P.S. Nifon Mihăiță consemnează că „Sf.

Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cleric, el nu este

36 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 28 37 + Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Ediția a II-a, E.I.B.M.B.O.R., București, 2007, p. 258 38 Într-un mesaj publicitar al vremurilor noastre, găsim chiar o halucinantă alăturare de termeni: „magie cu har...” Este, însă, expresia vie a unei stări de spirit: harul a ajuns produs de supermarket...

39

pur şi simplu un «săvârşitor» al slujbelor liturgice. Dec1inul liturgic apare atunci când comunitatea este invadată de

ritualism şi formalism, dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de către acestea”39.

2.-încurajarea zidirii de noi biserici, în toate cartierele unde este necesar, mai ales în zonele cu blocuri, precum și

rearondarea teritorială a parohiilor. Degeaba se umple o bisericuță de cartier cu câteva sute de persoane (în cel mai

fericit caz), în timp ce alte mii sau zeci de mii nu știu, poate, nici din ce parohie fac parte. Acolo unde sunt multe

blocuri, construcția de biserici dese n-ar trebui să fie un prilej de neînțelegeri sau ispite, ci o șansă: adunate la un loc,

persoanele dintr-un singur bloc de locuințe pot umple o biserică destul de încăpătoare.

3.-sectoarele misionare ale preoților slujitori, atribuite de către chiriarh, potrivit prevederilor canonice în vigoare, ar

trebui să fie extrem de bine delimitate și judicios administrate, din punct de vedere pastoral, de către cei în cauză.

Sub nicio formă n-ar trebui să mai existe sectoare cu mai mult de 1000 de familii arondate unui singur preot. Atât

preotul, cât și păstoriții lui, ar trebui să fie într-o legătură sufletească vie, bazată în primul rând pe cunoaștere

reciprocă. Este inadmisibil ca un preot să nu-și cunoască măcar ¾ din enoriașii arondați teritoriului său pastoral; de

asemenea, este inadmisibil ca ¾ din credincioșii chestionați, să zicem, într-o scară de bloc de sus până jos, să nu știe

cine este preotul lor deservent. De altfel, potrivit Statutului Bisericii (Art. 50 litera h), parohul ține evidența tuturor

parohienilor, fiind ajutat în această muncă și de ceilalți conslujitori, care trebuie să-i furnizeze date demografice

actualizate din cuprinsul sectoarelor misionare ce le sunt încredințate. Vizitele pastorale sunt extrem de importante;

ele au inclusiv rolul de a-i invita pe credincioși să viziteze cât mai des biserica parohială și mai ales să ia parte la

sfânta liturghie. Trebuie luptat mai ales cu acea mentalitate greșită a unora, care consideră suficientă sau, în orice

caz, mai importantă, rugăciunea particulară în detrimentul celei publice. Individualismul, definitoriu pentru omul

postmodern, îl determină pe acesta să-și cultive ideea extrem de primejdioasă a unei „relații proprii cu Dumnezeu”.

Preotul trebuie să arate, însă, răspicat, că mântuirea nu se obține decât în Biserică, în comuniune, și nu pe cont

propriu.

4.-trebuie combătută cu strășnicie maniera strict mercantilă de săvârșire a slujbelor religioase de către unii sacerdoți

– ce-i drept, puțini la număr, care confundă vocația preoției cu o prestare de servicii, în cel mai prozaic sens al

exprimării. Lor li se adresează P.S. Dr. Casian Crăciun, prin cuvintele: „Ori de câte ori nu ne este îndeajuns, fraţilor,

Domnul nostru euharistic, cine altcineva ar putea să ne îndestuleze? Salarii mai mari, posturi mai bune, poziţii mai în

faţă, toate sunt în contradicţie cu vocaţia slujitoare. Proba focului este şi pentru ierarhizarea valorilor şi cu aceasta a

rostului fiecăruia în comunitate şi în Biserică”40. Aceste cazuri sunt ușor de depistat: la sfânta liturghie, unele biserici

sunt aproape goale – sau umplute pe jumătate cu credincioși, exclusiv vârstnici; în schimb, ele se umplu în cursul

săptămânii, pentru diverse alte servicii, precum acatiste sau masluri de obște. Adeseori vedem, în penumbra unor

sfinte locașuri, diferite persoane care, în cursul săptămânii, îngenunchează pe la icoane în stare de rugă sau

reculegere. Ne-am aștepta ca aceste persoane să fie primele la liturghia duminicală, dar nu este așa. Din păcate, o

astfel de tristă situație este încurajată în primul rând de către slujitorii în cauză, care ar trebui să insiste asupra

priorității prezenței creștinului la sfânta liturghie, prin consiliere individuală și prin discursuri catehetice adecvate,

rostite cu ocazia slujbelor din cursul săptămânii. Cei ce au nevoie de ascultarea rugăciunilor, de harul izbăvitor din

nevoi și necazuri, trebuie sfătuiți să-și îndrepte cererile direct lui Hristos, cel revărsat pentru viața lumii în euharistie.

39 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon Mihăiță, op. cit., p. 135 40 +Casian, Episcopul Dunării de Jos, Întru lumina Ta, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2007, p. 228

40

Trebuie ajutați să înțeleagă că, pe sfântul disc, Hristos se întâlnește în mod tainic, cu trupul său jertfit și înviat, cu

miridele reprezentând pe toți creștinii pomeniți de preot la proscomidie, invitându-i pe toți să-L descopere prin

credință, așa cum a făcut-o cu Toma și cum o face cu toți credincioșii, cărora le este promisă fericirea în schimbul

credinței lor.

5.-prezența preoților în sfintele lăcașuri, cu dragoste de slujire și, mai ales, de rugăciune. Iată ce putem citi despre un

duhovnic vestit al Bucureștiului din veacul trecut: „El era tot timpul în biserică. De pildă, când domnul Grigore

Popescu picta, el se ruga. Şi odată, pe la ora trei după-amiaza, s-a dus în biserică să citească nişte pomelnice. Era

singur la biserică. La un moment dat, a intrat Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, cu o mică suită. A rămas

extraordinar de impresionat când l-a văzut pe părintele Iulian că iese din altar, în odăjdii, ca unul care îşi făcea acolo

slujba”41.

6.-promovarea mijloacelor misionare moderne, cum ar fi sistemele de transmisie audio-video (TV și Radio Trinitas),

absolut benefice pentru acea categorie de credincioși aflați în neputințe sau cu dizabilități evidente; utilizarea rețelei

internet pentru promovarea învățăturii și practicii religioase ortodoxe, precum și editarea publicațiilor scrise cu

conținut religios (mai ales, publicațiile „Lumina”). Pr. prof. Ion Bria avertiza recent că „există o generaţie tânără de

oameni de ştiință care trăiesc în ritmul revoluţiei tehnologice de azi, adică o «biserică latentă» care are alte surse de

cunoaştere intelectuală şi alte modele de formare spirituală decât experienţa liturgică a Bisericii tradiţionale. Pe calea

informaticii, în faţa ecranului unui televizor sau ordinator, realitatea materială este depăşită de o «lume virtuală»”42.

Pentru această categorie de oameni, tot mai bine definită în peisajul societății contemporane, Biserica trebuie să-și

adapteze nu discursul, ci mijloacele de transmitere a acestui discurs.

Cea mai mare lucrare a Sfintei Liturghii în Biserica mileniului III este polarizarea credincioșilor, animați de

spiritul dragostei creștine și comuniunii întreolaltă. Societatea actuală, deși globalizată, a promovat egoismul pe scară

largă, așa încât se poate observa ușor o ruptură gravă între membrii ei. Dintotdeauna, creștinii adunați la Liturghie au

compus același trup mistic al Bisericii; astăzi însă, ei dezvoltă din ce în ce mai greu conștiința apartenenței la marea

familie creștină, mai cu seamă în mediul urban. „Liturghia este «Taina adunării», Hristos a venit pentru ca pe fiii

împrăştiati ai lui Dumnezeu să-i adune într-una” (Ioan 11, 52) şi Euharistia, chiar de la început, a fost descoperirea

şi realizarea unității poporului nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos”43. În zonele rurale, mai

persistă încă frumosul obicei ca oamenii să se salute între ei și să-i salute și pe necunoscuți. La oraș, practica

salutului, chiar și față de personalități clericale, a diminuat foarte mult în ultima vreme. Este o consecință a

însingurării oamenilor, a retragerii într-o carapace a non-comunicării și pretinsei lor supra-poziționări sociale.

Analizând cauzele acestui fenomen, ajungem rapid la cea mai importantă: răcirea nădejdii în lume. A scăzut

încrederea în semeni, și asta datorită mai ales unei politici de exagerată publicitate făcută faptelor antisociale, precum

și inocularea unei stări de tensiune critică permanentă, față de tot. S-a manipulat abil de către mass-media tocmai

această lehamite existențială, în scopul creării unei acalmii în planul manifestărilor publice, cetățenești, ale

oamenilor. Biserica nu numai că are dreptul, dar are și datoria să ia atitudine, așa cum a făcut-o în dese rânduri în

istoria poporului român. Este foarte grav că, până la dragostea față de aproapele, trebuie parcursă lunga cale a

41 *** Un preot de foc – Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, Buc., 2000, p. 50 42 Pr. prof. dr. Ion Bria, op. cit., p. 33 43 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 28

41

recâștigării încrederii în aproapele. Și aici vine într-ajutor textul liturgic: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să

mărturisim...”. Aceste cuvinte nu trebuie cântate oricum, ci cu trăirea tainică a înrâuririi Duhului Sfânt – unificatorul

și împăciuitorul tuturor. Trebuie înțelese de către toți, iar mesajul lor trebuie aplicat în mod neîntârziat: în primul

rând, atunci când se creează comuniunea euharistică la Sfântul Potir, iar mai apoi în viața întregii comunități locale.

Preoții trebuie să medieze cunoașterea reciprocă a credincioșilor, să le redea acestora încrederea unii față de alții, să-i

implice în mod solidar în proiectele spirituale, culturale sau umanitare ale parohiei. O trapeză creștină duminicală

poate întări în mod spectaculos relațiile dintre enoriași. La fel, organizarea unor seri catehetice sau culturale, precum

și pelerinajele sau implicările în proiecte sociale. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pleda recent pentru

„redescoperirea unității dintre Liturghie şi Filantropie, dintre spiritualitatea rugăciunii şi spiritualitatea lucrării

sociale a Bisericii”44. O astfel de lucrare trebuie condusă în mod obligatoriu de către preoți, așa cum subliniază P. S.

Dr. Casian Crăciun: „de1egarea filantropiei altora, după tradiţia noastră, nu ne rezolvă propriile noastre probleme.

Dar vă întreb, de ce nu delegăm altora şi Sfântul Potir? De ce nu delegăm şi responsabilităţile Sfântului Altar?

Domnul ne arată care sunt competenţele în această privinţă, precis, şi legătura dintre Altarul lui Hristos şi celălalt

altar - al slujirii aproapelui”45.

În privința valorificării acestui potențial enorm mirenesc, pentru misiune, avem datoria unei vigilențe

sporite. Există pericolul unei separări dihotomice între cler și mireni, așa cum s-a vorbit în mod greșit și de o

disjuncție între Biserică și lume. Pe de altă parte, credincioșii, deși sunt împlinitorii vocației preoției împărătești (I

Petru 2, 9), au chemarea de a participa la viața bisericii numai sub păstorirea duhovnicească a membrilor ierarhiei

sacramentale, nu de capul lor, așa cum s-a întâmplat în cazurile regretabile de „ostași ai Domnului” care au migrat

spre structuri confesionale neoprotestante. A. Schmemann sesizează aceste false dileme, în ceea ce privește

raporturile dintre laicat și cler: „Ne aflăm în fața următorului paradox: pe de o parte, pare că destinația clerului este

de «a servi» pe mireni, ceea ce înseamnă a săvârşi slujirea divină, a conduce şi a supraveghea lucrările bisericeşti, a

învăța, a avea grijă de starea spirituală şi morală a celor păstoriți. Pe de altă parte, mulți consideră că este nedrept ca

mirenii să nu participe şi ei la această slujire şi toată conducerea vieţii bisericeşti să fie concentrată numai în mâinile

clerului. Această falsă dilemă duce de fapt la conflictul dintre «clericalismul» pur, care împarte Biserica în «activi» şi

«pasivi» şi cere de la mireni numai supunere oarbă clerului, şi un «democratism» bisericesc sui-generis, după care

sfera activităţii specifice clerului este numai slujirea divină (săvârşirea tainelor şi a cerinţelor religioase), tot restul

rămânând să fie împărţit cu mirenii”46. Există, fără doar și poate, o putere de a conduce în Biserică, rezervată

ierarhiei, dar nu prin sine însăși, ci ca executantă a unei lucrări directe, de la Hristos și prin Hristos. Prezent în

Biserica Sa, Hristos acționează prin cler, iar ascultarea cerută mirenilor de către ierarhie este o ascultare de Hristos.

Biserica nu poate fi circumscrisă cadrului instituționalizat al unei organizații pământești, deși se prezintă ca atare în

relația cu ceilalți actanți ai scenei sociale. Ea nu discriminează pe nimeni; chiar acestei supuneri a credincioșilor față

de ierarhie i se răspunde în mod reciproc cu o slujire sacerdotală, care întărește opinia că „în Biserică, omul nu este

niciodată supus omului (mireanul preotului), ci toți sunt co-supuşi unul altuia în unitatea vieţii divino-umană”47.

44 +Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, ediția a doua revăzută și completată, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 344 45 +Casian, Episcopul Dunării de Jos, op. cit., p. 227 46 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 95 47 Ibidem, p. 97

42

Comentând textul petrin referitor la preoția universală, A. Schmemann punctează, categoric: „Mirenii nu sunt preoţi

de categoria a doua in Biserică”48. El argumentează că aceștia sunt cei mai în măsură să realizeze misiunea de

propovăduire față de lume și tot ei sunt cei care, în plan liturgic, aduc materiile jertfei euharistice pentru lume. Iar pr.

prof. Dumitru Stăniloae adaugă, ca argument logic, faptul că aceștia, „după ce au întărit comuniunea între ei în

Sfânta Liturghie, o vor promova şi după Liturghie"49.

Pr. prof. Gh. Petraru face o radiografie corectă a necesităților misionar-liturgice în creștinismul

contemporan, cu accent pe ortodoxia românească, afirmând: „Bisericile îşi fac misiunea în funcţie de propria

Tradiţie, de specificul cultural, de religiozitatea credincioşilor fideli comunităţii mărturisitoare, familiei ca mediu de

educaţie creştină, parohiei de care se simt legaţi spiritual şi istorico-cultural prin participare la ritmul liturgic al

acesteia, la rugăciune şi la programele parohiale diverse pentru tineret, programe care, de exemplu, există şi în

Biserica noastră, prin articularea orei de religie din şcoală, informative, cu prezenţa în lăcaşul de cult cu profesorul

de religie în unele zile de sărbătoare, dimensiune formativă esenţială pentru conştiinţa şi viaţa creştină în Hristos”50.

Darurile euharistice sunt exemplul cel mai elocvent al solidarității omului cu întreaga lume creată, care se

oferă drept suport al jertfei Fiului lui Dumnezeu. O transformare a lumii prin jertfă este definită în formula liturgică:

„Ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate”. Aici sesizăm în mod limpede grija pentru

integralitatea actului mântuitor: pentru ca niciunul dintre cei ce mi i-ai dat să nu piară, decât numai fiul pierzării...

Prefacerea euharistică este, în același timp, o preînchipuire a preschimbării tuturor lucrurilor în eshaton; de aceea,

trebuie insistat cu tărie asupra caracterului real al jertfei liturgice și a prezenței reale a lui Hristos în sfânta

împărtășanie, mai ales în contextul promovării formalismului, pe filieră protestantă și neoprotestantă. Toate

exprimările care consideră euharistia „comemorare”, „preînchipuire” sau „impanație” au un simplu rol semi-

anamnetic, vorbind doar de jertfă, fără înviere, și sunt sortite astfel eșecului. De fapt, învierea este cheia întregii

transfigurări a creației; ea deschide calea revărsării metanoetice a harului și tot ea conferă unei simple bucăți de pâine

și unui pahar cu vin șansa unică de a se transforma în înseși trupul și sângele Domnului nostru înviat. Fără înviere,

comemorând doar moartea lui Iisus, ele râmân doar niște simple „simboluri”, „prefigurări” sau „amintiri” – ele însele

lipsite de viață, deci moarte.

O pastorație eficientă este una lucrătoare prin iubire, după chipul Bunului Păstor, care-și pune viața pentru

oi. Calitatea preotului de a fi „păstor” rezidă în caracterul personalist al preoției sacramentale. Această taină se

conferă celor aleși și pregătiți în mod special, conștienți de faptul că sublimul misiunii lor este să se identifice cu

Hristos în Liturghie, pentru că, în mod tainic, I se substituie, în opera Sa de mântuire a creației în Biserică. A.

Schmemann afirmă că Hristos l-a ales pe preot „ca prin el să arate şi să împlinească prezenţa Sa şi preoţia Sa cea

veşnică”51. De aceea, ortodoxia nu simte tensiunea creștinismului apusean pentru a desluși condițiile validității

tainelor, coroborate cu vrednicia slujitorilor. Ortodoxia, însă, le cere sacerdoților ei să se cutremure la gândul că sunt

aleși și sfințiți de Duhul Sfânt, ca prin ei să lucreze Însuși Hristos.

Finalmente, este imperios necesar ca ortodoxia românească să diversifice în plan social roadele bogate ale slujirii

sale liturgice, așa cum bine oberva Întâistătătorul Bisericii noastre: „în legătură cu aceasta, se poate afirma că

48 Ibidem, p. 98 49 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 387 50 Pr. dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 234 51 Alexandre Schmemann, op. cit., p. 121

43

rugăciunea liturgică are o dimensiune socială (adesea invizibilă, dar reală), la fel cum lucrarea socială a creştinilor

are o dimensiune liturgică, în dragostea lui Dumnezeu”52. Același lucru îl precizează și Mihail Neamțu, când afirmă

că „dacă există o «doctrină socială» a Bisericii, atunci aceasta nu poate fi decât o extensiune a politicii sale

liturgice”53. O astfel de lucrare sfântă, călăuzită de Hristos – Soarele nostru – și însuflețită de Duhul Sfânt, este o cale

misionară ce reprezintă, în egală măsură, și o șansă, dar și o provocare. Pășind pe acest drum, umbriți de harul

dumnezeiesc sfințitor și călăuzitor, nu ne îndoim că rezultatele noastre vor fi cele scontate: vindecarea creației de

rănile păcatului și întoarcerea acesteia către limanul ceresc al Împărăției nepieritoare.

8. MISIUNE ȘI COMUNITATE

A. Comunitatea parohială

a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum:

-mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin:

-o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau alte

prilejuri de scandalizare a opiniei publice;

-o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai

grav, forme de magie cu cele sfinte;

-o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real

folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.

-un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog;

-respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror

tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.

-practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre

împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama

credincioşilor simpli;

-îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.

Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:

-păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial;

-organizează acţiuni culturale şi filantropice;

-conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale sau

filantropice;

52 +Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, op. cit., p. 345 53 Mihail Neamțu, Gramatica Ortodoxiei: tradiția după modernitate, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 245

44

-gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;

-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi

curăţenie.

Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:

-sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;

-gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate, asigurându-

se combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor infracţiuni.

Aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii;

-coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul

legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare.

Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se analizeze

periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l realizează membrii

familiei preotului54. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele pot fi imprevizibile.

Recomandări:

-participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele

slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;

-preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple

pentru tinerii bisericii;

-desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei

preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare

conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă

(chiar dacă preotul se declară neimplicat).

Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc. Se

impun:

-alternanţa strictă a protiei liturgice;

-respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin colegialitate, se

pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent de sector (în afara

slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice situaţie sau loc, când se

impun cu necesitate - ex.: spovedania şi împărtăşania).

54 În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.

45

-tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la

nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei

– care, inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea forurilor

ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la centrul eparhial).

-împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi

imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora.

Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii

Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:

-respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă de

sfinţenia altarului şi a obiectelor din el55;

-ordinea şi curăţenia exemplare;

-respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi56;

-iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;

-îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;

-curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal,

verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;

-buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;

-o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind

programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;

B. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

Probleme misionare specifice:

a)penitenciar

-conştientizarea stării de păcătoşenie

-implicarea deţinuţilor în activităţi misionare

55 Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.). 56 Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.

46

-combaterea prozelitismului sectar în închisori

b)spital

-prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici57; Cunoaşterea temeinică şi

tratarea permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:

-atitudinea creştină faţă de boală;

-problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva

intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu;

-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive,

măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;

-administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;

-combaterea prozelitismului sectar din spitale;

-denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor,

pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea

homosexualităţii prin schimbare de sex etc.

c)armată

-prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);

-cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la

instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;

-dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);

-stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei

neamului; semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar. Combaterea

tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte;

-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.

d)cimitir

57 Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale).

47

-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă58, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea”

celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric;

-oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care

aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;

-se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de a-i

invita pe aceştia la slujbele din capele;

-atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită.

9. APOSTOLATUL MIRENILOR

1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”

Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie

împărătească, neam sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la lumina

Sa cea minunată (I Petru 2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt conţinut în

participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt purtători ai harului

şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel la cunoştinţa

Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune între existenţa în lume şi neapartenenţa la

lume”59. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime Biserica a cunoscut sub numele

de liturghia de după liturghie.

2. Misiunea organelor parohiale

a)Adunarea parohială

Formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar doamnele nu sunt excluse de la

participare. Fixează cele mai importante strategii privind misiunea parohiei şi dezvoltarea ei,

alegând consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul.

b)Consiliul parohial

58 Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”. 59 Î.P.S.Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 90.

48

Format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte: parohul. Gestionează toate

activităţile misionare şi administrative. Recomandare: alegerea membrilor să respecte categoriile

socio-profesionale şi de vârstă; este o cinste de care ar trebui să se bucure numai creştinii

practicanţi – modele de trăire creştină.

c)Comitetul parohial

Format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la biserică. Preşedinte: parohul. Se

implică misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea evenimentelor (Paşte, Crăciun,

hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii.

d)Alte organisme parohiale

-Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi

misionare de actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune).

-Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului.

-Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după statute

proprii, sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial.

e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)

Reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să fie modele de moralitate creştină, distincţie,

evlavie şi sobrietate. Li se va interzice antrenarea în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor sau

a Bisericii, precum şi polarizarea credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor selecta

numai candidaţi nevicioşi (exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii). Atenţie: o dată

angajaţi, greu le mai poate fi desfăcut contractul de muncă!

49

3. Profesorii de religie

Au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce vin ca slujitori şi misionari

ataşaţi Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt necesare:

-formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip

formativ;

-aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor;

-preponderenţa studierii temelor misionare;

-fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi receptivitatea

materiei Religie în rândul elevilor;

-o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului

duhovnic în viaţa lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic.

4. Tinerii şi implicarea lor misionară

Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special, aflat sub

directa îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare: organizarea de acţiuni

cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii religioase, excursii, tabere şi

pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor broşuri creştine, construirea şi

susţinerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau

edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza: serbări speciale, manifestări sau competiţii

sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici, se pot amenaja spaţii de joacă şi leagăne60.

10. MĂRTURIA CREŞTINĂ PRIN SFINŢENIA VIEŢII: FAMILIA, MONAHISMUL,

AGHIOGRAFIA

Ortodoxia propovăduiește ca finalitate a vieții creștine obținerea calității de sfânt, de

apropiat al lui Dumnezeu, de locuitor al împărăției Sale cerești. Această stare se realizează prin

progresul în har, credință și fapte bune în Biserică, încă din viața pământească. Deci, omul trebuie

să-și asigure mântuirea în cadrul unui proces de ascensiune spirituală, privit ca o tensiune

60 Se vor respecta prevederile legale privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.

50

continuă spre Dumnezeu: „neliniștit este sufletul meu, până când nu se va odihni întru Tine” (Fer.

Augustin).

În vederea obținerii mântuirii, Biserica a afirmat de la bun început existența celor două căi

ale vieții, la fel de sigure pentru atingerea țintei finale: familia și mânăstirea.

Familia creștină

- posibilitatea mântuirii prin viața de familie curată: exemplul Sf. Antonie cu cizmarul;

- membrii familiei pot contribui reciproc la mântuirea lor: Bărbatul se va mântui prin femeia

credincioasă, iar femeia se va mântui prin bărbatul credincios.

- bărbatului – capul familiei – îi aparțin, de regulă, inițiative misionare majore: participarea la

serviciile divine, predicarea Cuvântului, rugăciunea, postul, organizarea vieții casnice după

canoanele Ortodoxiei.

- femeia dezvoltă calități misionare adaptate firii ei mai sensibile: cultivarea sentimentelor de

dragoste și bunătate între membrii familiei, promovarea acțiunilor de binefacere și milă creștină,

educarea copiilor în spiritul valorilor credinței.

- copiii sunt misionari redutabili, prin nevinovăția lor. În multe cazuri, lecțiile învățate la orele de

Religie au fost reproduse în familie cu atâta convingere, încât părinții sau bunicii s-au întors spre

credință.

- familiile creștine sunt adevărate modele de urmat. Credința este acea temelie pe care se clădește

edificiul unei căsnicii durabile (după cuvintele Mântuitorului din pildă). În familiile creștine

adevărate, nu se produc derapaje precum: divorțuri, avorturi, certuri, scandaluri, relații adulterine

etc.

Monahismul

Este alternativa oferită în drumul mântuirii de către traiul în singurătate, înțelegându-se

prin aceasta retragerea din lume, smerirea în fața tuturor, renunțarea la orice agonisită materială și

oprirea voluntară de la împlinirea oricăror instincte sexuale. Spre deosebire de simpla urmare a

poruncilor, monahismul impune drept reguli și sfaturile evanghelice. Aceia care își iau asupra lor,

prin jurământ, acest jug, sunt datori să-l ducă până la sfârșitul vieții. Indiferent dacă se trăiește

într-o mânăstire cu viață de sine, de obște sau în singurătate totală (pustnicie), călugăria

presupune renunțare la cele materiale, pentru a valorifica mai bine resursele spirituale. Din punct

de vedere misionar, monahismul este extrem de valoros, din mai multe motive:

51

- mânăstirile oglindesc trăirea spirituală vie și permanentă a Ortodoxiei. Slujbele de zi și de

noapte, rugăciunea comună sau pravila particulară, activitățile curente (ascultările), încercările

ascetice, meditațiile și contemplările, precum și alte feluri de slujiri monahale arată limpede o

organizare a timpului ca prinos de jertfă adusă lui Dumnezeu. Evident, trăirea adevărurilor

ortodoxe la o asemenea intensitate, ca și insuflarea harică prezentă cu pregnanță, fac ca

mânăstirile să fie cărți de vizită misionare extrem de valoroase. De aici și interesul foarte mare

pentru pelerinaje în cuprinsul lor, efectuate nu numai de creștini ortodocși practicanți, ci și de

alții, care iau astfel contact cu apiritualitatea ortodoxă.

-înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele

acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale

directă spre îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către

cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei;

-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi împărtăşită

şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie, înfrânare. Mai mult

sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important este ca ortodoxia să

ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A., Baha’i, Meditaţia

Transcendentală sau Sahaja Yoga;

-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi pentru

viaţa creştinului obişnuit;

-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii

permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;

-duhovnicii mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;

-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor

direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.

- pastorația individuală și exemplul personal – fac din mânăstiri locuri de atracție a mirenilor,

adesea dornici să asculte sfaturile unor „mari” duhovnici „îmbunătățiți”. Atragem atenția asupra

unor probleme misionare ce pot apărea de aici: 1.criticarea sau desconsiderarea duhovnicilor din

parohii, 2.bagatelizarea, uneori chiar necredința în iertarea conferită la Spovedaniile anterioare,

atunci când credinciosul repetă mărturisiri de păcate, după „pravilele” călugărești, 3.exagerările

privind unele sfaturi sau fixarea epitimiilor, mai cu seamă în chestiuni legate de viața de familie,

unde monahii n-au experiența necesară; 4.promovarea, prin intermediul unor centre monastice, a

52

unor fenomene din sfera ocultismului sacerdotal („deschiderea cărții”, „minuni”, false exorcizări,

acatiste și pomelnice cu formulări necanonice etc.) sau a unor publicații fără girul Bisericii (cărți,

broșuri, reviste).

- legat de sfătuirea pelerinilor, aceasta trebuie făcută firesc, fără prețiozități sau emfază, știut fiind

că mânăstirea este un loc al smereniei. Întotdeauna se va căuta îndrumarea creștinilor spre

prețuirea preoților de mir, și nu spre discreditarea lor.

Aghiografia

După ce am analizat câteva din caracteristicile sfințeniei experimentate încă din viața

pământească, se cuvine să arătăm și valoarea ei din perspectiva finalității: calitatea de sfânt în

împărărția lui Dumnezeu. Cununile sfinților (răsplătirile lor pentru veșnicie) sunt diferite; de

aceea spune Hristos: în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt... Și modurile de a accede în

împărărție diferă: prin mucenicie, prin viață cuvioasă, prin taumaturgie etc. Din perspectivă

misionară, cultul sfinților are o importanță deosebită, pentru că:

- sfântul este un model de urmat în misiune. Începând cu Apostolii, propovăduirea s-a realizat cu

curaj, de către toți sfinții, dându-ne și nouă un imbold în acest sens;

- sfântul este un pedagog. Ne învață să creștem în Hristos, spre mântuire. Viețile sfinților,

Patericele, Limonariul și alte antologii similare sunt de un mare folos vieții creștine autentice.

Frescele și icoanele sunt ilustrări vii ale acestei evoluții spirituale.

- sfântul este rugător. În calitatea sa de casnic al lui Dumnezeu, mijlocește pentru noi.

- sfântul este conducător. Ca patron spiritual, el ne ghidează către Adevăr.

- sfântul ne este confrate. Om ca și noi, el s-a confruntat, la vremea sa, cu probleme, necazuri și

ispite similare cu cele ale noastre de astăzi. Felul cum a reușit să le depășească rămâne, pentru

veșnicie, o pildă de urmat pentru toți oamenii.

Bibliografie: +Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996; Bejan Sorin, Misiunea Bisericii:

între obiceiuri şi Sfânta Tradiţie, Buc., 2004; Bel, Valer, Unitatea Bisericii în teologia contemporană: studiu

interconfesional ecumenic, Limes, Cluj, 2003; Idem, Misiune, parohie, pastoraţie, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002;

Benga, pr. dr. Daniel, Familia preotului: aspecte teologice, canonice şi pastoral-misionare, în G.B., LVII, 9-

12/2002; Bişoc, Alois, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu: teologie, misiune, formare, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2001;

Bria Ion, Liturghia după liturghie: misiune apostolică şi mărturie creştină azi, Ed. Athena, Buc., 1996; Idem,

53

Orientarea misionară a parohiei, în G.B., Nr. 1/1997; Durlea Ionel, Ghid teologic şi misionar, Bucureşti, 2000;

Himcinschi, Mihai C., Biserica şi societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba Iulia, 2006;

Iosu M. Constantin, Instituţia duhovnicului: vocaţie, formare şi misiune. Teză de doctorat; Nechita Vasile, Pentru o

misiologie practică, Iaşi, 2005; Niculcea, pr. lect. Adrian, Parohia ortodoxă şi implicarea ei în nevoile comunităţii,

în B.O.R., nr. 9-12/2004; +Nifon Mihăiţă, Misiologie creştină, Bucureşti, 2006; Sandu, pr. lect. Dr. Dan, Teologia şi

practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi; Tia, Arhim.

Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate postideologică, Alba Iulia, 2003; Idem, Reîncreştinarea

Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală contemporană, Alba Iulia, 2003; * Creştinii laici:

identitate şi misiune, Ed. Sapientia, Iaşi, 2001, *Pastoraţie şi misiune în Biserica ortodoxă: tematica pentru cursurile

pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform Hot. Sf. Sinod nr. 572/1998, Ed. Ep. Dunării de Jos.

11. MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN POSTMODERNITATE: IDENTITATE,

PLURALISM ŞI COMUNIUNE

Postmodernitate = stadiu al societății actuale, de valorizare excesivă a sinelui uman

hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg al noilor cuceriri ale științei și

tehnologiei, în spirit secularizant și globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă și o cultură

postmodernă, adaptată perfect cerințelor ei.

1. Factorii definitorii ai postmodernității

a)Individualismul = cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New

Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să promoveze

cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Această goană nesăbuită

după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice

generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția

unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este sclavul jocurilor pe computer, al

imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind amorțită complet de

capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt

quasiinexistente. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe

abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu

și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă). Dimpotrivă, forța omului postmodern

rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției

stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o depresie continuă,

54

justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie națională, am putea spune, în S.U.A și

Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalități.

b)În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea

tradițională a religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. Dacă postmodernismul

acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a

experimentat până acum. Este o totală „descătușare”, mergând de la menținerea distorsionată a

unor forme tradiționale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din

cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment

– sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni:

munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita

materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din

cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul

fotbal”, de pildă). Credința tradițională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul

unei simple exprimări declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu

relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau

celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar

ca exprimări folclorice, cu o prezență a invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauză

majoră: conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis

între transcendența Divinității și imanența lumii.

c)Progresul extraordinar al științei și tehnologiei = factor constitutiv al postmodernității. Se pune

accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei raționalități exacerbate, promovată cu

ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate –

toate conduc la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna enorm: sunt

suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a

justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din interior.

d)Globalizarea economică și politică. Lumea este o imensă piață de desfacere, granițele dispar, se

creează alianțe comerciale mondiale.

e)Haos doctrinar: învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile,

sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic,

încrederea în structura eclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile centrifuge.

55

Este promovată, fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un ecumenism

similar întru totul cu sincretismul.

f)Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului firesc al

majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere și

reprezentativitate în rândul populației își clamează „drepturi” precum: promovarea

homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în

„trunchiul comun” din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării

generalizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de tot, toți și

toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.

g)Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clișeu diabolic, de-a dreptul), se

decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință „clipa”; ar vrea să facă

totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic

în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după care să

jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea

căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s-o ascundă (operații estetice, tratamente geriatrice,

comportament indecent sau promovare a unui stil de viață nonconformist, adolescentin – la vârsta

senectuții, angajarea în muncă și după pensionare, invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai

interesează: cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit

tot mai rare (se caută cu disperare instituții de ocrotire - azile, unde să poată fi instituționalizate

aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern.

Victimă a autosuficienței, el clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viața

aceasta, fără a-și pune problema veșniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 7% din

catolicii francezi au declarat că cred în viața veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă,

variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieți” percepute metempsihotic în sincretismul oriental,

puternic mediatizat în Occident grație teosofiei și antroposofiei.

h)Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante ale sale:

1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-

și părăsi tradițiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliți să se

adapteze.

i)Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și

magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și astrogramele. Este

56

tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este

victimă sigură: fie trăiește drama acestei confuzii, fie declamă, autoritar, că nu crede în nimic

care să nu poată fi experimentat.

2. Reacția Bisericii față de provocările postmodernității

a)În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității ortodoxe,

ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos Mântuitorul și

Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se creează în teologia

ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu

harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Se impune cu

necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară.

b)Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibilă.

Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi- și multilaterale, dar pentru a-și

exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de

negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată,

ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist,

precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările majoritar

ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura acelor minorități irelevante

numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru

Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu

oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului și,

totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară și o

responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și locale, în vederea depistării și

remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală, care pot aduce atingere întregii

Biserici, odată mediatizate.

c)Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății. Manipularea

prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă și internet pot fi arme teribile întoarse

contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Tanacu) și Biserica are

de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din

mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie

prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea din fașă a oricăror posibile surse

ale acestor atacuri. Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție

57

misionară. Se impune o mai bună valorificare a resurselor Internet – înmulțirea site-urilor

ortodoxe (astfel, Biserica întoarce contra postmodernismului propriile arme – „materialul

clientului”).

d)Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei

„deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este

covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conștiințele. Posibile soluții: diminuarea

expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică și patristică,

dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală și

misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, precum

și situațiile concrete ale fenomenului migrației, raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în

care se migrează.

e)Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea așezămintelor sociale. Ea

trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulțite paroxistic, care conduc

la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5-a din

Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față de cazurile

delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului postmodernist. Individul

refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de ascensiunea sa socio-economică,

pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda

asistență socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunități

defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul

familiei.

12. DIASPORA – O NOUĂ TIPOLOGIE MISIONARĂ

O realitate concretă a timpurilor postmoderne este câștigarea dreptului de liberă circulație

a persoanelor, consecință directă a amplului proces de globalizare. În privința României,

integrarea euro-atlantică a condus la desființarea multor frontiere, renunțarea la vizele de intrare

și chiar promovarea unor politici permisive față de forța de muncă românească peste hotare, în

anumite domenii foarte căutate (agricultură, construcții, îngrijiri sociale și menaj etc.). S-a

produs, așa cum era de așteptat, un exod românesc ale cărui dimensiuni nu sunt încă pe deplin

58

cunoscute. Mai multe milioane de români trăiesc acum în afara granițelor țării. Demn de luat în

seamă este și faptul că majoritatea lor sunt persoane active și foarte mulți tineri.

Pentru Biserică, existența acestor comunități de imigranți români, în toată lumea,

constituie o provocare misionară fără precedent. Iată de ce Sfântul Sinod a fixat drept tematică la

unele Conferințe pastoral-misionare ale clerului misiunea specială a Ortodoxiei românești

confruntată cu acest fenomen. Potrivit celor mai noi orientări, s-a considerat că există două

categorii de persoane afectate de migrație, asupra cărora trebuie să acționăm din perspectiva

misiunii: cei plecați la muncă în străinătate și cei rămași acasă, adesea aflați în dificultate.

Pentru cei plecați în străinătate:

- numirea de preoți și episcopi în zonele geografice cu comunități semnificative de emigranți

români;

- înființarea, construirea sau preluarea unor lăcașuri de cult pentru desfășurarea serviciilor

ortodoxe;

- constituirea organismelor parohiale și eparhiale, cu rolul de a ajuta clericii în misiunea lor;

- spațiile ecleziale ortodoxe românești trebuie să devină locuri de promovare a credinței, culturii

și tradițiilor străbune;

- ca locuri de întâlnire pentru români, parohiile ortodoxe pot și trebuie să-i sprijine pe aceștia să

se integreze, să-și găsească serviciu, să facă față diverselor probleme specifice contactului cu

realitățile din străinătate;

- se cere intensificarea acțiunilor misionare: rugăciuni, slujbe, predici, cateheze, pastorația

individuală, pentru păstrarea și promovarea dreptei credințe, combaterea tendințelor sincretiste, a

influențelor curentelor de promovare a religiilor, Bisericilor, confesiunilor și cultelor din

respectivele țări;

- preotul trebuie să prevină pericolul cosmopolitismului, a aggiornamentelor, a oricăror alte

forme de abdicare de la Tradiția strămoșească;

- atenție la căsătoriile mixte, precum și la proiectele multinaționale și culturale;

- se pot realiza: ziare și foi parohiale, grupuri corale, pelerinaje, vernisaje de icoane, întâlniri cu

duhovnici, artiști și oameni de cultură români etc.

- colaborarea cu ceilalți, ortodocși sau eterodocși;

- religiozitatea poporului român – mărturie vie pt. alte neamuri: poporul român este ortodox sau

nu este (Nae Ionescu, P. Țuțea).

59

- Ortodoxia românească – punte între Occident și Orient.

Pentru cei rămași acasă:

- atenția deosebită acordată categoriilor sociale defavorizate (copii, bătrâni, persoane rămase

singure);

- preotul trebuie să identifice și să susțină aceste persoane deopotrivă prin mijloace misionare

diferențiate pe grupuri sociale, precum și în mod individual;

- pe lângă parohii trebuie să existe centre de ocrotire: Centre de zi pentru minori, azile de bătrâni

etc.;

- în biserici, aceștia trebuie să găsească mângâiere și echilibru.

13. EDUCAŢIA CREŞTINĂ ÎN DINAMICA MISIUNII

Constituie o direcție importantă a strategiei misionare a Bisericii. Necesitatea ei este

exprimată prin:

a) nevoia de a-i crește pe fiii Bisericii prin Hristos și în Hristos, ghidându-le viața spre mântuire;

b) o poziționare activă a Bisericii în societate, oferind alternativa viabilă secularizării și

consumismului;

c) promovarea adevărului doctrinar revelat în fața ideologiilor post-moderne, a ateismului,

nihilismului și panteismului new-age-ist;

d) descoperirea sensurilor fundamentale, teologic-mistice, ale ritualurilor creștine; poziționarea

favorabilă unei slujiri impregnate de trăire duhovnicească, asceză, post și rugăciune. Respingerea

abordărilor folclorice , așa-zis „tradiționale”, în detrimentul slujirii autentice;

e) o credință luminată prin educație reduce fenomenul bigotismului, al falsului misticism și al

fanatismului religios;

f) educația creștină pune accentul pe formarea caracterelor în conformitate cu normele moralei

ortodoxe; deci putem spune că ea contribuie serios la asanarea morală a societății;

g) știută fiind legătura dintre religie, cultură și artă, se observă, în mod similar, relația între

educația religioasă și cea culturală și artistică. De aici, interdisciplinaritatea și multiplele

conexiuni realizate de educația creștină în planul mai larg al învățământului și cunoașterii

realităților vieții.

60

Modurile de realizare a educației religioase sunt:

- în unități de învățământ ale statului (drept prevăzut în Constituția României și Legea

învățământului), Religia este materie școlară de bază. Bazele studiului se pun în învățământul

preșcolar, prin colaborarea dintre educatori și slujitorii bisericești, apoi se continuă în școala

primară, gimnaziu și liceu, cu personal calificat. În învățământul superior, se țin cursuri

obligatorii sau facultative de Istoria religiilor, Religii comparate etc., în funcție de planurile de

învățământ aprobate;

- pentru filiera vocațională „Teologie”, în unități de stat – Seminarii și Facultăți de teologie, sub

dubla coordonare: a Bisericii și statului;

- în școli confesionale speciale, pentru pregătirea personalului clerical, instruirea personalului

monahal și a laicilor implicați în slujirea misionară a Bisericii (Școala Misionară „pr. Iosif

Trifa”);

- în cadru organizat în parohii și mânăstiri, prin predici și cateheze, care urmăresc sporirea zestrei

de cunoștințe religioase a credincioșilor, mai ales a celor care n-au prins Religia în școală;

- în mod individual, la scaunul duhovniciei, printr-o relație vie, bazată pe dialog și sfătuire spre

lucrarea personală a creșterii spre mântuire;

- prin publicarea și răspândirea de tipărituri religioase: Biblii, Catehisme, cărți, broșuri, pliante,

reviste, ziare, foi religioase parohiale etc.;

- prin editarea și răspândirea materialelor de educație pe suport vizual: icoane, afișe, postere,

casete video, DVD-uri, site-uri Internet;

- prin mass-media bisericească și laică (TV, radio, presă).

Metode și mijloace favorizante pentru educația creștină

- În biserică: atmosfera de pietate creștină, de participare concentrată la rugăciune și cântare;

ordinea și curățenia, punerea în valoare a tuturor resurselor vizuale și auditive pentru realizarea

obiectivelor pedagogiei creștine, combaterea kitsch-ului, deschiderea plină de bunăvoință față de

cei ce frecventează biserica rar.

- În școală: realizarea lecțiilor de religie în duhul formării personalității creștine, primând așadar

caracterul formativ al învățământului, în fața celui informativ; cultivarea sentimentelor creștine, a

dragostei de Dumnezeu și de semeni; sensibilizarea copiilor pentru a îndrăgi religia; colaborarea

profesorilor de religie cu parohiile, utilizarea unor materiale didactice variate și bine realizate,

61

implicarea factorilor decizionali din școli, precum și a părinților și copiilor, în organizarea și

desfășurarea unor activități complexe, interdisciplinare sau extrașcolare, cum ar fi: cabinet de

religie, revistă religioasă, cerc pedagogic de religie, pelerinaje, tabere tematice la mânăstiri, vizite

la parohii, biserici, muzee, închinarea la Sfinte Moaște etc.

- În societate: o prezență misionară vie a oamenilor Bisericii în toate mediile sociale, buna

colaborare cu mass-media, organizarea apostolatului social al laicilor, prin organismele parohiale

și alte forme de asociere creștine (O.N.G.-uri aflate sub ascultarea Bisericii),

- Personalitatea educatorului creștin: integritate morală, o bună pregătire în domeniul

pedagogiei creștine, stăpânirea culturii teologice și laice, abilități de comunicare, cunoașterea

limbilor străine, operare P.C., tact pedagogic, dublat de deschiderea plină de iubire spre nevoile

aproapelui.

Deficiențe, sincope în educația creștină și soluții de remediere a acestora

- În biserică: suprimarea momentelor rezervate educației creștine (predică și cateheză) sau

înlocuirea acestora cu lectura stereotipă a unor pasaje din cazanie, sinaxar sau diverse cărți de

predici. Remediu: preotul trebuie să cuvânteze liber la absolut toate serviciile religioase, cât de

puțin măcar. Lipsa cuvântării transformă slujirea în ritualism sec, tradiționalism exclusiv

folcloric, adică o detestabilă „prestare de servicii”.

- alterarea sau lipsa totală a suportului vizual al educației creștine din biserici: picturi înnegrite de

fum, restaurări necanonice (sfinți fără chip), lipsa icoanelor praznicare sau ale sfinților de la

iconostas, afișarea unor kitsch-uri în sfântul lăcaș: icoane necanonice, vaze, flori de plastic,

beculețe, ceasuri de perete etc. Remedii: lucrări de restaurare după erminii și canoane, dotarea

parohiilor cu icoane și alte materiale pe suport vizual, înlăturarea kitsch-urilor.

- nesocotirea rolului pedagogic al duhovnicului și transformarea Tainei Spovedaniei într-o

comunicare seacă a unei liste de fapte săvârșite, fără asumarea pocăinței și a unor mijloace

terapeutice de vindecare a patimilor și educație creștină.

- lipsa de respect față de sfințenia bisericii, neglijența și nepăsarea unor slujitori: mizerie și

dezordine în sfântul altar, depozitarea de obiecte pe sfânta masă, ținută fizică neîngrijită

(veșminte rupte, murdare). Remediu: aplicarea măsurilor canonice care se impun.

- lipsa de interes misionar privind organizarea pangarului, lipsa orientării contabile adecvate,

promovarea unor mărfuri dubioase, însemnând fie o concurență neloială adusă Bisericii

62

(lumînări, calendare), fie o nepermisă încurajare a unor fracțiuni bigote sau cu tendințe centrifuge

(literatură apocrifă, apocaliptică sau chiar totemică - fără binecuvântarea Chiriarhului). Remedii:

măsuri față de cei vinovați, inclusiv pe linia conlucrării cu organele abilitate și anihilarea

structurilor clandestine de producție a materialelor în cauză; creșterea productivității atelierelor și

tipografiei bisericești, pentru a oferi produse la prețuri competitive; distribuirea prin pangarele

unităților de cult a materialelor cu caracter misionar cu prețuri promoționale sau gratuit;

- lipsa de tact misionar, arătată în atitudinea nepotrivită față de creștinii cu frecvență slabă la

sfintele slujbe (fie respingerea plină de reproșuri a acestora, fie stăruința agasantă de a împlini cu

orice preț anumite prevederi rituale ce nu le sunt familiare, fie – cel mai grav – suprataxarea lor

„retroactivă”, adică solicitarea de a contribui cu sume care să compenseze lipsa lor de atașament

față de Biserică – un fel de indulgențe mascate). Un posibil remediu: elaborarea unui cod de

măsuri și strategii misionare, cu aplicabilitate generalizată la nivelul unităților de cult, vizându-i

pe creștinii nepracticanți.

În școală: - lipsa interesului față de disciplina Religie, datorată slabei pregătiri a personalului de

predare, precum și a lipsei de implicare a factorilor de decizie: absenteismul unor cadre didactice

sau limitarea prezenței acestora doar la îndeplinirea formală a obligațiilor de serviciu. Remediu:

efectuarea cu responsabilitate a inspecțiilor de specialitate, depistarea celor în cauză și

sancționarea lor;

- bagatelizarea Religiei, prin atitudinea de nepăsare a unor dascăli, transmisă și copiilor

(uniformizarea evaluării cu nota maximă). Remediu: cursuri de reciclare, cercuri pedagogice,

sancțiuni disciplinare;

- la polul opus, rigidizarea mesajului Religiei, prin transformarea ei într-o materie-sperietoare

(note mici, corigențe chiar, mesaj strident, opresiv). Remediu: testarea psihologică a dascălilor

vinovați, înlocuirea celor lipsiți de aptitudini pedagogice.

- obstrucționarea disciplinei Religie, influențarea copiilor și părinților pentru a refuza studierea

Religiei, favorizarea acțiunilor prozelitiste în școli. Remedii: deconspirarea celor vinovați și

tragerea lor la răspundere (directori de unități școlare, cadre didactice, părinți, propagandiști

sectari) – în școli este interzisă propaganda de orice fel. Se impune și includerea în programele

analitice pentru disciplina Religie a unor teme de misiologie variate.

În societate: - ineficiența sau chiar absența slujitorilor bisericești din câmpul pastoral-misionar

cu implicare socială. Remediu: stabilirea unor sarcini concrete în acest domeniu: vizite pastoral-

63

misionare la locuințele credincioșilor, vizite la unități furnizoare de servicii sociale, organizarea

de activități filantropice în parohii, vizând ajutorarea celor defavorizați și întărirea relațiilor

comunitare.

- desfășurarea de către unii laici de activități misionar-educative în numele Bisericii Ortodoxe,

dar fără girul acesteia, fără ascultare de duhovnic și, mai grav, distorsionând grav mesajul

ortodox (ex: new-agerii „clarvăzători”, „bioenergeticieni”, practicanții ocultismului și magiei),

până la înființarea de noi schisme și chiar secte în toată regula (ex. Biserica Secretă, Noul

Ierusalim, Maitreya). Remedii: cunoașterea fenomenelor, informarea credincioșilor asupra

pericolelor acestor formațiuni, mai ales asupra consecințelor desprinderii lor categorice de

Ortodoxie, intruirea unor misionari aflați sub directa coordonare a slujitorilor bisericești.

- existența unor falși slujitori – preoți caterisiți și monahi excluși, care practică cerșetoria mascată

sub forma „colectelor de ajutoare”, se dedau la forme ritualiste păgâne și demonice („magie cu

cele sfinte”), sunt prezenți ostentativ, în locuri publice (piețe, gări, stații de metrou), în preajma

lăcașurilor de cult ortodoxe în zilele de hramuri și mari sărbători

SPRE LECTURĂ:

RELIGIA ORTODOXĂ – O DISCIPLINĂ A TOLERANȚEI

- prelegere susținută la simpozionul internațional Statutul religiei și instrucția școlară, organizat în

cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” a Universității din București (30 oct.

2008), publicată în volumul: Cultură și religie. Statutul religiei și instrucția școlară, coord.: prof. univ.

dr. Lucreția Vasilescu, Ed. Universității din București, 2009, pp. 82-94

Asistând la campania de defăimare a manualelor de Religie, inițiată recent de Liga Pro Europa și Asociația

Umanistă Română, mi-a venit în minte, dintru început, pilda neghinelor rostită de către Domnul Hristos: cu cât vom

încerca să le smulgem, cu atât vom distruge și grâul cel curat odată cu ele. De aceea, consider că orice acțiune de

combatere în forță se constituie într-un prilej de publicitate nemeritată, adusă detractorilor în cauză. Cel mai înțelept

este să urmăm povața Domnului, care ne poruncește să lăsăm să crească laolaltă grâul și neghina, trierea urmând a fi

făcută la seceriș. Așa vom și proceda, punând în balanță finalitatea demersului educativ și formativ al Religiei, cu

presupusele carențe invocate de către criticii ei.

Principala acuzație, care răzbate ca un fir roșu materialele publicate de către criticii Religiei, este

promovarea intoleranței. Pentru început, ne punem problema: cum ar putea fi intolerantă o credință (am numit-o pe

cea ortodoxă), care dintru început propovăduiește dragostea de Dumnezeu și de semeni drept poruncă primordială?

Și care a și ilustrat, în cazul concret al poporului român născut creștin, prin șiruri întregi de exemple vii, conviețuirea

64

pașnică, bazată pe respect, față de alte nații și religii61? Altul este însă fondul problemei. Se încearcă, în mod voit, să

se acrediteze ideea că toleranța presupune, în mod obligatoriu, promovarea sincretismului – un pericol deosebit de

grav pentru societatea globalizată în care trăim. Ești sincretist – înseamnă că ești tolerant; te încăpățânezi să rămâi

ortodox, în convingeri și atitudini – atunci primești imediat stigmatul intoleranței.

Pentru Religia din școală, o astfel de confruntare devine vitală. Se urmărește, de fapt, erodarea sistemului

actual, care garantează dreptul constituțional al cultelor de a-și organiza învățământul religios, pe criterii

confesionale, cu unul de import, care să prezinte diferitele învățături și practici religioase sub umbrela critică a

sincretismului62. Se invocă pretinsa și mult clamata libertate: cunoscând preceptele religioase la nivel strict teoretic,

comparativ, elevul ar fi pus în situația de a-și alege singur religia. Teza nu este nouă: de mai bine de o sută de ani,

neoprotestanții din România aduc ortodocșilor acuzația că, prin practica pedobaptismului, ar aduce atingere libertății

de manifestare individuală. Însă, și în cazul botezului pruncilor, ca și în cazul Religiei ortodoxe predată în școală, nu

se urmărește nicidecum o uniformitate a rezultatelor concrete obținute: spre deosebire de botezul neoprotestant al

maturității, cel ortodox este doar o poartă deschisă spre mântuirea din Biserică, nu echivalentul mântuirii înseși, iar

ora de Religie îl învață pe elev valorile spiritual-morale, fără a avea pretenția de a-l determina pe de-a-ntregul să le și

urmeze.

„În domeniul religios, prin toleranţă se înţelege îngăduinţa, permisiunea, acceptarea ca ceilalţi să creadă

altfel decât noi. Tolerăm când nu constrângem, nu obligăm, nu practicăm prozelitismul”63 – afirmă Constantin

Cuciuc. În privința orei de Religie, orice acuzație de constrângere sau de practică a prozelitismului este superfluă,

atâta vreme cât accesul copiilor se face în mod liber consimțit, în baza afilierii confesionale, iar mesajul transmis este

unul plin de respect față de celelalte culte ori religii, privite în genere64. Însă o oră de religie aconfesională, numită

fie: Istoria Religiilor sau Religiile și Cultura umanității sau Elemente de Religii Comparate – așa cum se predă în

unele din statele Europei, ar fi extrem de nepotrivită pentru noi. Dacă într-o societate seculară, cum este

postmodernismul occidental, predarea Religiei într-un stil neconfesional, chiar cu accente critice, se pretează stilului

nihilist și indiferentismului practicat de majoritatea populației, justificând lehamitea generalizată a consumismului și

un evident retard în plan spiritual, într-o Românie aflată în topul religiozității europene, potrivit sondajelor, o astfel

de măsură ar fi criminală. Dorința unora de a pune pe picior de egalitate Ortodoxia cu sectele orientale, pustnicia cu

practicile yoga, rugăciunea inimii cu meditația „transcendentală” sau „Zen”, harul cu radiestezia și tehnicile reiki -

și-ar găsi îndreptățire într-un manual de Religie halucinant, cerut cu atâta insistență de cercurile interesate să

pedepsească aspru „intoleranța” ortodoxă. Iar copiii – vulnerabili prin definiție în fața unei palete de oferte atât de

largi și tentante – ar fi primele victime sigure, urmând la scurtă vreme și părinții.

61 Românii sunt printre puținele popoare din lume care n-au iscat niciun conflict religios (război). Ba dimpotrivă, în teritoriile românești, au coexistat pașnic, din timpuri străvechi, și reprezentanți ai altor confesiuni, creștine și necreștine. A se vedea, spre exemplificare: B. P. Hasdeu, Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, apud Prof. univ. dr. Petru I. David, Ecumenismul, un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Editura Gnosis, București, 1998, pp. 184-211 62 Despre nocivitatea unei abordări critic-sincretice a educației religioase, în contextul trâmbițatei acuzații de „intoleranță” adusă celor ce afirmă monopolul deținerii adevărului de către ortodoxie, a se vedea: Irineu, episcop de Ekaterinburg și Irbit, Educația religioasă – învățături pentru copii și tineri, trad. Diana Potlog, Editura Sophia, București, 2002, pp. 80-83 63 Constantin Cuciuc, Toleranța religioasă, Editura „Conștiință și libertate”, Colecția „Libertate religioasă”, București, 2000, p. 29 64 Evident, nu pot fi tolerate și acele manifestări care lezează credința noastră, cum ar fi, de pildă, prozelitismul. De altfel, C. Cuciuc recunoaște că „o anumită intoleranţă este normală, apără sistemele, valorile, entităţile” (Ibidem, p. 15). În ceea ce privește atitudinea ortodoxă față de prozelitism, sugerăm consultarea lucrărilor: pr. prof. dr. Gh. Petraru, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000, pr. lector dr. David Pestroiu, Ortodoxia în fața prozelitismului Martorilor lui Iehova, Ed. Insei Print, București, 2005. Pentru o privire de ansamblu și o poziționare oficială a creștinătății ecumenice, a se vedea: ***, Documente internaționale referitoare la prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 1998.

65

Identificăm, așadar, cine sunt cei care acționează în spatele grupurilor de interese, atât de furibunde

împotriva Religiei predată de cultul ortodox: reprezentanți ai unor noi mișcări religioase, deranjați de lipsa unor

rezultate prozelitiste pe măsura investițiilor realizate în activitatea lor propagandistică. Altfel, cum s-ar putea explica

oferirea drept exemplu de „intoleranță” a cuvenitelor considerații privind influența demonică a practicilor de tip yoga

asupra celor care, prin intermediul noilor mișcări de factură orientală, încearcă să le grefeze, în mod sincretic, pe

trupul viu al Bisericii lui Hristos? Confruntați cu efecte psihopatologice diverse, specifice unui anumit tip de

sectarism, adepții grupărilor în cauză s-au remarcat adeseori prin exacerbarea unei sexualități pervertite, dominată de

promiscuitate și perversitate, abandonarea vieții de familie și tulburări de personalitate, mergând până la

schizofrenie, demență sau chiar sinucidere. Manualele de Religie prezintă corect situația65, din punct de vedere

ortodox: atâta vreme cât subzistă ca mod de manifestare specific unei religii orientale, ținând cont de arealul de

răspândire naturală, etno-culturală, a acelei religii, yoga rămâne o notă caracteristică respectivului sistem, iar noi o

studiem ca atare, manifestând o firească toleranță. Trebuie, însă, să luăm o poziție intransigentă, atunci când ni se

propune importul acestei ideologii și practici în „spațiul mioritic”, ca o posibilă notă de spiritualitate „aggiornată”

ortodoxiei noastre. Și aici trebuie să facem o precizare, extrem de importantă: Ortodoxia operează cu concepte

doctrinare de bază, definitorii și inalienabile; multe dintre acestea sunt incompatibile sau chiar antagonice față de

concepte similare ale altor sisteme religioase. De aceea, ca mărturisitori ai adevărului, ne vedem puși în situația de a

apăra cu fermitate unicitatea acestuia, altminteri, am cădea în desuetudine, prin incoerență și neseriozitate. În

problema vieții, de pildă, nu putem afirma că sunt la fel de valabile învățătura creștină a unicității și irepetabilității

vieții umane în trup, și învățătura credințelor orientale privind metempsihoza sau reîncarnarea. Noi privim viața

aceasta ca părtășie la jertfa și învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat, urmând ca deplinătatea acestei părtășii să fie

realizată în împărărția cerurilor, în timp ce orientalii consideră existența aceasta ca o verigă într-un lung șir de

existențe ce definesc devenirea ființei umane până la contopirea cu Absolutul. De aceea, conchidem și noi, în tonul

vechii zicale românești: „Nu pot sta două săbii în aceeași teacă”. Nu putem afirma valabilitatea concomitentă a două

antagonisme absolute: Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul

lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar! (Isaia 5,20).

Ar mai fi un motiv pentru care se încearcă, atât de fervent, susținerea veridicității antagonismelor absolute,

în spiritul unei pretinse „toleranțe”, în manualele de Religie: negarea finală a amândurora. Ce se întâmplă, de fapt?

Este simplu: copiii, bulversați de atâtea „adevăruri” opuse, ajung să le respingă pe toate, ca fiind false. Un simplu

exercițiu de logică îi va determina să anuleze cele două variante: pornind de la disjuncția lor totală, vor ajunge,

firesc, la suprimarea lor, printr-o soluție de compromis: ambele sunt eronate. Să luăm, de pildă, învățătura despre

Dumnezeu: Sfânta Treime în creștinism și Sufletul Universului (Marele Tot) în hinduism. Sau: Dumnezeul – Treime

65 Pasajele incriminate de către autorii studiului publicat de Liga Pro Europa, care fac referire la yoga și lucrarea demonilor, sunt decontextualizate. Iată ce mai putem citi, în aceeași lecție – Ortodoxia și problemele lumii contemporane - și pe aceeași pagină (94) din Manualul de Religie pentru clasa a X-a, Coord. Adrian Lemeni, Editura Corint, București, 2005: „În lumea contemporană, se încearcă o împăcare între creştinism şi yoga, precum şi între formele oculte de tip New Age. Spre deosebire de yoga, creştinismul este o religie a vieţii şi a învierii... Învierea presupune unicitatea persoanei şi este o dovadă clară împotriva reincarnării... Nu se poate face nici un fel de comparaţie între creştinism şi yoga... Creştinismul şi practicile yoga pleacă de la premise diferite şi au finalităţi diferite. Cei care încearcă amestecarea învăţăturii creştine cu yoga, reconcilierea creştinismului cu practicile de tip ocult sunt adepţii sincretismului religios, foarte la modă în epoca actuală”. Toate aceste aprecieri întregesc un punct de vedere quasi-ortodox. Aceiași autori, în Manualul de Religie pentru clasa a XI-a, (Corint, 2006) în lecția Libertate religioasă și prozelitism, (p. 90) reproduc art. 29, alin. 2 din Constituția României, care garantează libertatea religioasă fără constrângeri, condiționată de manifestarea unui „spirit de toleranță și respect reciproc”.

66

de Persoane versus Dumnezeul – impersonal, existent în toate (panteism). O prezentare care ar fi pe placul noilor

„reformatori” ai Religiei în școală s-ar limita la simpla descriere informală a celor două concepte privind Divinitatea,

fără o critică pertinentă, în stil apologetic - creștin, a panteismului. În acest caz, copiii ar ajunge foarte repede la

ateism, nefiind convinși de justețea uneia sau alteia dintre imaginile lui Dumnezeu mai sus descrise66. Iar dacă în

plan doctrinar, prezentarea unei învățături nu rodește, cu atât mai puțin se va realiza sensibilizarea copiilor în ceea ce

privește apartenența etnică sau religioasă, într-o lume tot mai pluralistă și globalizată. Cu alte cuvinte, un copil nu va

îmbrățișa automat credința strămoșească, chiar moștenită în familie, atâta vreme cât nu i se va cultiva apartenența la

aceasta, prin educație, prin cunoaștere și viețuire în duhul acestei credințe. Iar denigrarea ei – sau, în mod similar,

punerea ei pe aceeași treaptă cu alte credințe – ar avea un efect distructiv evident, similar manipulării conștiințelor

tinerelor generații din epoca de tristă amintire a marxim-leninismului materialist.

De fapt, toată această apetență a unora de a propune modificări în manualele de Religie, invocând pretinse

forme de intoleranță și exprimări punitive, se înscrie în contextul mai larg de influență în societatea postmodernă a

curentului pseudo-religios New Age, care hipertrofiază în mod voit individul, scoțându-l din circuitul firesc al

exprimării ecclesiale, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de semeni. La mijlocul secolului trecut, Vasile Băncilă

schița un portret realist al omului modern, afirmând că acesta, „fiind preocupat numai de sine, este în mod fatal

nemulţumit”67. Egoismul – consecință a traiului consumist și hedonist, într-o societate care tinde să anihileze valorile

perene ale spiritului, înlocuindu-le cu pseudo-valorile tehnicii, de natură strict materială – îl determină să se auto-

plaseze deasupra semenilor săi, de unde încearcă să le impună acestora propriile definiții existențiale și propriul mod

de trai. Observăm, cu tristețe, că o astfel de maladie i-a cuprins și pe unii dintre cei ce-și zic ortodocși: de pe

acoperișul templului (Luca 4,9), se grăbesc să rescrie după bunul plac dogmele ortodoxiei. Dacă privim, bunăoară,

spectrul confesional al tăgăduitorilor icoanelor din școli și ai manualelor de Religie, vom constata cu surprindere că,

pe lângă adepți ai altor culte, dornici a destabiliza ortodoxia, se află și numeroși declarați ortodocși. Ei, însă, s-au

rupt, practic, de ortodoxie, întrucât nu mai respectă nici cele mai elementare reguli ale apartenenței lor la Biserica

neamului: smerenia, discernământul creștin, ascultarea ierarhică. Ruptura lor cu harul este evidentă: dacă ar avea

legătură sufletească vie cu un duhovnic, dacă s-ar spovedi și împărtăși cu vrednicie, după rânduială, ar fi povățuiți să

respecte comoara revelată a credinței și să fugă de orice ispită privind importul unor noi învățături, străine duhului

Evangheliei.

Din păcate, trebuie să recunoaștem că ne revine o parte din vină, pentru apariția și afirmarea publică a

acestor voci pseudo-ortodoxe. O primă cauză, în ceea ce ne privește, o constituie deficiențele privind adaptarea

strategiei misionare la tendințele societății postmoderne: Biserica trebuie să-și cheme fiii la unitate doctrinară,

morală, canonică și cultică. Existența unor diferențe, uneori stridente, între strategiile misionare ale diverșilor

slujitori, cât și impactului acestora asupra păstoriților lor, este regretabilă. Această situație se întâlnește, mai ales, la

confluența dintre tradiția creștină și cea populară, cu tendința evidentă de a accentua valoarea manifestărilor celei de-

a doua, în detrimentul primeia. Pornind de aici, numeroși fii ai Bisericii consideră că pot deveni exemple vii ale

definirii sintagmei „unitate în diversitate”, prin afirmațiile lor, aflate însă în contradicție flagrantă cu doctrina și

66 Irineu, episcop de Ekaterinburg și Irbit, op. cit., p. 89: „Cine susţine că fiecare este liber să aibă ce atitudine crede faţă de religie, acela distruge orice religie.” 67 apud pr. dr. Valeriu Dumitru, Vasile Băncilă și educația religioasă, Editura Thalia, București, 2002, p. 65.

67

practica Bisericii dintotdeauna. Față de atari rătăciri, suntem datori să revitalizăm latura catehetică a misiunii noastre,

întrucât o primă cauză a lor o constituie grava ignoranță și lipsa de cultură teologică a promotorilor lor.

Spre a exemplifica, revenind la tema acestei prelegeri, vom oferi o mostră de ignoranță biblică, neașteptat de

incomodă, pentru niște persoane care, având pretenția de a trata un subiect religios, ar fi trebuit măcar să se

documenteze asupra textului Scripturii, considerat a fi normativ pentru creștinătatea de pretutindeni, indiferent de

apartenența confesională. Este vorba de incriminarea unui limbaj „violent” în manualele de Religie, consfințit în

descrierea pedepselor veșnice ale păcătoșilor, constând în chinuri, plângere și scrâșnire a dinților. Cei care se ridică,

într-un stil atât de vituperant, împotriva inserării expresiilor de mai sus în manualele de Religie, trec cu vederea un

lucru esențial: faptul că ele reprezintă o reproducere fidelă a cuvintelor Domnului Iisus, și nu o contribuție proprie a

autorilor respectivelor manuale. Ori, a-L cenzura pe Hristos este cu totul aberant. El este „Centrul învățământului

religios, ca instrucție și formare”68; spusele lui reprezintă punctul culminant al revelației, Cuvintele vieții celei

veșnice (Ioan 6, 68), din care de va scoate cineva ceva, i se va scoate partea lui de la pomul vieții (Apocalipsa 22,

19). În plus, o astfel de mutilare a mesajului credinței creștine este și periculoasă, amenințând serios edificiul legii

morale, lipsită de exprimarea mesajului dreptății divine. Un Dumnezeu prezentat doar în coordonatele bunătății și

blândeții absolute, lipsit de atributul dreptății, i-ar împinge pe copii spre nedorita stare a laxismului moral. Prin

anularea ideii de pedeapsă, se incumbă permisivitatea păcatelor, cu consecințe dezastruoase asupra formării

personalității generațiilor viitoare.

În privința „imaginilor violente”, sunt aduse în prim-plan exemplele unor manuale de liceu care reproduc

textele vetero-testamentare ce consemnează pedeapsa cu moartea hărăzită de Dumnezeu vrăjitorilor (Ieșire 22,18;

Levitic 20, 27) sau plăgile trimise de Dumnezeu asupra Egiptului. Și aici manipularea este evidentă: prezentarea unor

evenimente din istoria biblică se realizează, în opinia cercetătorilor de la Liga Pro Europa, cu scopul de a distosiona

„imaginea bunătății, a unui Dumnezeu sau părinte iertător”69. Evident că nu acesta este scopul autorilor manualelor

respective, ci tocmai conturarea unui portret cât mai exact al lui Dumnezeu, care să reliefeze și dreptatea Lui

desăvârșită, nu numai iubirea lui abisală, descrisă în manuale în foarte multe circumstanțe, pe care autorii studiului în

cauză le trec, în mod nepermis, cu vederea.

De fapt, și relativizarea ideii de păcat este tot o derivată a stării nefirești a eului hiperbolizat, urcat pe

podiumul autosuficienței. Deosebit de apreciată în timpurile noastre, ea a cuprins, în diabolicele-i mreje, pe foarte

mulți dintre semenii noștri. Tonul a fost dat de promotorii neognosticismului contemporan, care se străduiesc din

răsputeri să reformuleze revelația creștină din temelii. Iar canalele de lucru principale sunt două: modificarea

atitudinii creștine față de relația trupească, dorită a fi „eliberată” de sub jugul oricăror prejudecăți, și anihilarea

învățăturii eshatologice creștine, mai cu seamă a acelei părți din eshatologie care vorbește despre damnarea veșnică a

păcătoșilor. Sprijinite pe produse ficționale („The Da Vinci Code”) sau mediatice („National Geographic”),

cosmetizate „științific”, ambele direcții sunt de o nocivitate extremă. Să le analizăm succint.

Erotismul a devenit, în ultima vreme, cea mai mare cursă întinsă de vrăjmașul diavol omului contemporan.

Pregătit deja de societate spre a deveni o mașină vorbitoare, reprimându-și orice aplecare spre spiritualitate, omul

68 Carmen-Maria Bolocan, Catehetica și didactica Religiei – interferențe și deosebiri, Editura Performantica, Iași, 2005, p. 287 69 Smaranda Enache (coord.), Educația religioasă în școlile publice, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 2007, publicată pe site-ul: www.proeuropa.ro/norme_si_practici2.html, accesat la data de 26.10.2008

68

postmodern devine și o mașină de sex. A dispărut iubirea romantică, s-a anulat tandrețea, iar despre flirt sau purtarea

curtenitoare abia dacă-și mai amintesc cei mai în vârstă. Faptul de a păstra curăția trupească până după Taina Nunții

a ajuns o raritate; astăzi se încurajează chiar coborârea vârstei de început a vieții sexuale, prin înseși cursurile de

educație sexuală din școli sau prin distribuția de materiale contraceptive. Libertinajul, perversiunile sau

homosexualitatea au ajuns să fie considerate firești. Biserica (inclusiv prin intermediul manualelor de Religie) a

rămas un bastion al rezistenței față de toată această ofensivă a sexualității. De aceea, tot mai mulți au căutat din

răsputeri schimbarea acestei situații, încercând chiar forțarea Bisericii spre a-și modifica mesajul „retrograd”. Iar una

dintre cele mai teribile arme folosite în acest sens este producția literară devenită pe nemerit best-seller: „The Da

Vinci Code”, de Dan Brown. Extrapolând și adaptând surse de inspirație neognostice, autorul își permite să

promoveze cea mai îndrăzneață blasfemie, făcând din Hristos un prototip al desfrânaților lumii de azi. Și chiar dacă

Biserica, la nivel oficial, nu și-a schimbat (și n-avea cum să-și schimbe) doctrina, asistăm la mutații interesante în

perceperea fenomenului în rândul miilor de cititori ai romanului, mulți dintre ei fiind deja victime ale confuziei

acestei ficțiuni cu realitatea. O analiză efectuată mai în profunzime va da la iveală un lucru și mai surprinzător: mulți

dintre cei ce au ajuns să considere romanul lui Dan Brown drept noua lor Biblie simțeau nevoia organică a apariției

lui; își doreau o eliberare de sub povara grea a damnării pentru starea deplorabilă a desfrâului lor. Și aici trebuie să

constatăm cu tristețe că mulți dintre ei refuză să conștientizeze păcatul, întrucât le-a devenit habitual. Refuză să se

considere păcătoși (altă fațetă a diabolicei „perfecțiuni” new-age-iste) și, de aceea, refuză contactul cu Biserica și,

mai ales, întâlnirea cu Hristos la Spovedanie. Copiii de azi, încurajați de la vârsta pubertății să trăiască primele

experiențe sexuale, se înscriu, adesea, în coordonatele descrise mai sus. Iar manualele de Religie sunt acuzate de

intoleranță pentru că promovează o învățătură nepervertită, care îl formează pe copil în spiritul deplinei armonii

trupești și sufletești. În chestiunea delicată a sexualității, putem afirma chiar contrarul: manualele de Religie exprimă

maxima formă de compasiune și toleranță față de toți cei căzuți în păcate, arătându-le acestora șansele reale ale

întoarcerii lor la Hristos, care-i primește cu bucurie pe toți cei ce vin la El cu pocăință. Evident, menținerea copiilor

pe această traiectorie a legăturii cu Dumnezeu ține și de tactul pedagogic al profesorilor de religie, nu numai de

conținutul manualelor în sine. În acest sens, arhim. lect. univ. dr. Vasile Miron arată că „pentru a învinge obsesiile şi

aberaţiile devenite patologice astăzi, pentru a putea converti energiile în puteri creatoare de valori, pentru a salva de

la degradare şi a reconstrui omul, persoana umană creată "după chipul lui Dumnezeu", trebuie să avem conştiinţa că

în noi conduce spiritul şi nu trupul, un complex biologic, care e slăbănogit şi pervertit”70.

Un al doilea câmp de lucru al celor ce urmăresc destabilizarea Bisericii din interior, prin rescrierea

interesată a doctrinei, este cel eshatologic. Animați de goana nesăbuită după agonisite materiale, robiți de plăcerile

acestei vieți, mulți semeni ai noștri se dovedesc a fi extrem de neîncrezători în promisiunea unei vieți veșnice și cu cu

atât mai puțin într-o pedepsire a răului pentru eternitate. Și aici lucrează egoismul: de ce să împart cu alții

comuniunea de iubire a împărăției promise de Hristos aleșilor săi, când pot să huzuresc în viața pământească, fără

grija vieții veșnice? Cheia veșniciei, însă, o reprezintă evenimentul central al istoriei: învierea lui Hristos. Contestată

deja de ceva vreme, de către Școala teologică a criticismului protestant de la Tübingen, învierea Domnului a ajuns să

fie negată cu vehemență în prezent de către grupări precum Martorii lui Iehova și trecută cu vederea de către multe

70 Arhim. lect. dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică și de educație religioasă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2005, p. 402

69

alte denominațiuni creștine, ce accentuează valoarea morții lui Hristos pentru umanitate, lăsând învierea Lui ca o

proiecție pentru cele ce vor urma în viitor. Însă cei care doresc a da lovitura de grație învierii Domnului (deși, cu

nedisimulată prefăcătorie, susțin contrariul) sunt „artiștii” documentarului difuzat recent de National Geographic,

James Cameron și Simcha Jacobovici, care pretind a deține dovezile „științifice” ale mormântului lui Hristos și al

„familiei” Sale. Deși s-a văzut că dovezile invocate sunt firave, că se bazează pe o înlănțuire de presupuneri, că dintr-

un păienjeniș de inscripții le-au ales tocmai pe acelea care ar părea a fi semnele unor omonime biblice rezonante,

succesul „descoperirii” a fost enorm. Și aici sesizăm o apetență a exaltaților documentarului, anterioară producerii și

difuzării lui. Trebuie să arătăm că toți cei care l-au urmărit și i-au dat crezare erau deja convinși de veridicitatea lui,

întrucât starea lor se înscria deja într-un anumit curent nihilist specific postmodernității.

Cum operează conceptual situația descrisă anterior față de manualele de Religie? Desigur, așa cum am mai

arătat, referirile făcute la viața veșnică, la nemurirea sufletului, la înviere, la pedepsele veșnice ale păcătoșilor, deși

ilustrate cu texte biblice, se încadrează tot în categoria manifestărilor intolerante. Putem adăuga aici și critica

evoluționismului, făcută la ora de Religie într-o manieră total antagonică apologiei respectivei teorii la ora de

Biologie.

Deplinul amatorism al reprezentanților Ligii Pro Europa în materie de teologie și sociologie a religiilor se

vădește atunci când analizează, cu înverșunată mânie, prezența conceptului de prozelitism sectar în manualul de

Religie pentru clasa a XI-a. Invocând același slogan al intoleranței, cu care ne-au obișnuit, autorii studiului citat

urmăresc, de fapt, o altă țintă, de data aceasta umană: coordonatorul manualului, conf. dr. Adrian Lemeni, pe atunci

deținător și al funcției de Secretar de Stat la Culte. Acestuia i se reproșează, pe nedrept, tonul utilizat (care este, de

fapt, unul misionar autentic), precum și descrierea noțiunilor de prozelitism și secte – considerate subiecte tabu. În

Europa contemporană, astfel de subiecte suscită un interes public deosebit: există țări unde fenomenul expansiunii

sectare face obiectul unor analize sociologice temeinice71, în altele s-au creat structuri de monitorizare a acestor

fenomene72, pentru limitarea proporțiilor lor negative prin acte normative corespunzătoare; în sfârșit, la nivelul

structurilor ecumenice europene și mondiale a fost combătut energic prozelitismul. Din toate aceste realități, ne

îndoim că autorii studiului pot înțelege ceva, înainte de a-și clarifica proprietatea unor termeni, despre care nu au

habar73.

„Rugăciunile colective la începutul şi sfîrşitul orelor reprezintă o încălcare a libertăţii de gândire, conştiinţă

şi religie a elevilor”74 – mai găsim stipulat în studiul celor de la Liga Pro Europa, care argumentează, perfid, că în

școlile din Statele Unite astfel de acte de afirmare publică a evlaviei sunt interzise. Uită, însă, să precizeze faptul că

spectrul larg, pluriconfesional, al societății americane nu permite o exprimare unitară în acest sens, dar nu interzice

rugăciunea comună a celor care împărtășesc aceeași credință religioasă. „Orice definire a libertății e nulă dacă nu este

pusă în raport cu Dumnezeu” 75– arată Prof. Ovidiu-Gheorghe Ionescu.

În România, alcătuirea claselor și grupelor de elevi în conformitate cu adeziunile părinților și copiilor la

religia majoritară ortodoxă permite desfășurarea unui program duhovnicesc, de rugăciune și cântare comună, care nu

71 A se vedea, spre luare-aminte: Picard A. Fournier, C. Picard, Secte, democrație și mondializare, 100+1 Gramar, Buc., 2006 72 Agenții guvernamentale, asociații, fundații, centre de observare și monitorizare 73 De exemplu, termenul „prozeliți”, folosit pentru a-i denumi pe cei ce fac prozelitism, în locul victimelor prozelitismului. 74 Smaranda Enache (coord.), op. și loc cit. 75 Prof. Ovidiu-Gheorghe Ionescu, Îndrumări pentru predarea Religiei, Buzău, 1997, p. 11

70

încalcă niciun fel de libertate, atâta vreme cât copiii aderă de bunăvoie la aceste acte de cult. Iar printre obiectivele

generale ale studiului Religiei, publicate în lucrări de specialitate, menționăm: „formarea unor trăsături pozitive de

caracter: bunătate, cinste, credinţă, dragoste, cumpătare, înţelepciune, milostenie şi răbdare multă”76. Potrivit lui

Vasile Timiș, „în societatea contemporană, în care moştenirea creştină s-a subţiat, iar actul educaţional este din în ce

în ce mai marcat de secularizare, orice lecţie de religie trebuie să fie concepută ca un act misionar, de transmitere, de

aprofundare şi de întărire în dreapta credinţă”77. Ea „cere jertfă”78 și „presupune fixarea cu profesionalism a unor

obiective specifice acestei laturi a educației, circumscrierea şi desfăşurarea unor conţinuturi informative şi formative

în acord cu situatia de învăţare, folosirea inspirată a unor metode şi tehnici de predare şi învăţare, stabilirea corectă a

tehnicilor de evaluare şi notare, configurarea unui ethos comunicativ stimulativ şi tonifiant în clasă, şcoală,

biserică79.

Este foarte important să arătăm și poziția subiecților educației religioase în problema aflată în discuție.

Copiii s-au pronunțat, în sondajele date publicității, într-o manieră covârșitoare, în favoarea orei de Religie, apreciind

importanța ei și considerându-o plăcută (98 % în ciclul primar și 83% în ciclul liceal)80.

Studiul Ligii Pro Europa se constituie, așadar, într-un grav abuz, deoarece intervine într-un domeniu unde

este total lipsit de competența necesară. Scopul publicării lui este de a ne discredita credința și neamul în fața

organismelor europene și de a semăna dezbinare. Deși limbajul utilizat în materialul publicat are pretenția unei

pregătiri de specialitate, în domeniul disciplinelor socio-umane, autorii dovedesc o crasă incompetență teologică,

lipsă de orientare biblică, atitudine discreționară. Ar trebui să i se reamintească Ligii Pro Europa că nu are nicio

cădere în a analiza situația religiei în școală, întrucât aceasta se predă potrivit Constituției, în mod confesional strict,

prin încheierea unor acte de colaborare între Biserică și stat81. Similar ar trebui procedat și cu Asociația Umanistă

Română, care amenință în mod imperativ, cu acțiuni de protest, instituțiile statului (în speță, Ministerul

Învățământului) și Patriarhia Română, fără însă a avea vreo competență în domeniul stabilirii normelor de colaborare

între culte și statul român.

Trist este faptul că furibunda exaltare, dublată de o crasă ignoranță, a fost transmisă unor reprezentanți ai

mass-media, care s-au grăbit să crediteze studiul celor de la Liga Pro Europa, legitimând întrucâtva această grupare

quasi-obscură în peisajul O.N.G.-urilor românești. De fapt, stilul materialelor publicate, părăsit adesea de pretinsa

rigoare științifică (desconsiderarea principiului audiatur et altera pars este o dovadă suficientă82), se apropie de

76 Lucia Lazăr, Maria Stângă, Îndrumător pentru predarea Religiei în învățământul preșcolar, Editura V&I Integral, București, 2005, p. 13. Tot despre impactul educaţiei religioase în copilărie asupra modelării caracterului - diferențiat pe categorii de vârstă – la: Lect. univ. Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia: Atitudini. Convergenţe. Perspective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, pp. 28-42 77 Vasile Timiș, Religia în școală. Valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 14 78 Preot dr. Ion Popescu, Manuela Năstase, Elena Popescu, Metodica predării religiei, Ediția a II-a, Editura România creștină, București, 1999, p. 76 79 Constantin Cucoș, Educația religioasă: repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 300 80 Ibidem, pp. 111-113 81 Câteva din aceste acte normative: Protocolul încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei (nr. 150052) şi Secretariatul de Stat pentru Culte (nr. 7758), din 11 septembrie 1990, cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat; Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7): Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege; Legea Învăţământului (Legea nr. 84 din 24 iulie 1995); Protocolul Ministerului învăţământului nr. 9715 din 10 aprilie 1996, încheiat cu Secretariatul de Stat pentru Culte (nr. 8159 din 11.04.1996); Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea și completarea Legii Învăţământului; Ordinul nr. 3670 din 17.04.2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul şcolar 2001-2002; Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat. 82 Printre obiectivele de referință (specifice Religiei), prezente în lucrările cu conținut didactic de specialitate se menționează: „Elevii trebuie să cunoască pluralitatea cultelor religioase din România și să înțeleagă sensul cuvântului toleranță” (Prof. Ana Danciu, Metodica predării Religiei în

71

cadența ritmată a tabloidelor de scandal – fapt care justifică apetența unei categorii a presei în a prelua și redifuza

aceste afirmații.

Ora de Religie este un dar al lui Dumnezeu. Atunci când părinții își botează copiii de mici, chiar fără a

consemna manifestarea voinței acestora, fac acest lucru pentru a le transmite cel mai mare dar pe care li-l pot oferi:

credința lor și a strămoșilor lor, harul înfierii în Hristos și în Biserica Lui. Aceasta nu înseamnă nicidecum silire, căci

botezul ortodox nu este singur mântuitor, precum cel protestant, ci deschide doar calea efortului personal al înaintării

pe calea spre împărăție. La fel este și ora de Religie: o exprimare a libertății noastre, în deplină armonie și toleranță,

care luminează drumul vieții generațiilor ce vin în urma noastră, într-un mediu social tot mai deteriorat. Trebuie să

veghem la sporirea acestei comori de lumină, având mereu în minte cuvintele Mântuitorului: În lume necazuri veți

avea. Dar, îndrăzniți! Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).

14. MASS-MEDIA ȘI MISIUNEA CREȘTINĂ

A. Misiunea creștină prin radio

1. Posturi ortodoxe

1) Radio Trinitas

Înființat la 17 aprilie 1998, Radio Trinitas a apărut ca parte integrantă a Centrului

Cultural-misionar omonim înființat la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. A fost dintru început o

inițiativă misionară a actualului patriarh al României, Preafericitul Daniel. De altfel, după

întronizarea sa ca patriarh, a mutat sediul central al postului de radio la București, deschizând și

postul de televiziune cu același nume, în 27 oct. 2007. Ambele, însoțite de primul cotidian

ortodox din România, Ziarul Lumina și varianta sa săptămânală, Lumina de duminică se

organizează la București, sub egida Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române. În privința

Radioului, rămâne în continuare în funcțiune și studioul de la Mânăstirea Golia din Iași.

Radio Trinitas emite non-stop și acoperă în prezent întreg arealul geografic al României.

Programul este variat, acoperind o gamă largă de sfere de interes: emisiuni religioase,

transmisiuni ale unor servicii divine, informații curente, emisiuni cu caracter cultural-educativ,

emisiuni muzicale, cu acoperirea unor genuri diverse (muzică religioasă, ușoară și populară),

mediatizarea unor acțiuni sociale și filantropice, precum și a chestiunilor esențiale ce țin de viața

comunităților locale.

școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București, 1999, p. 39). Există o varietate de proiecte de dezvoltare școlară care promovează tocmai toleranța religioasă, respectul față de alte confesiuni, prezentându-le copiilor centre spirituale ale acestora de pe o anumită rază teritorială. A se vedea, spre exemplificare, volumul: Rodica Chiriac, Gabriela Huțuțui, Cleopatra Tudorache, Toleranța religioasă, o cale de conviețuire, Proiect de dezvoltare școlară Comenius 1.3, Editura Performantica, Iași, 2006.

72

Pe site-ul oficial, găsim obiectivele misionare ale Radioului Trinitas:

-promovarea credinței și vieții creștin-ortodoxe;

-realizarea educației moral-religioase;

-promovarea culturii creștine și românești în context național și internațional;

-promovarea activităților social-filantropice ale Bisericii;

-inițierea și sprijinirea unor activități educative pentru protejarea naturii și mediului înconjurător.

Organizarea postului de radio se realizează prin următoarele departamente: Actualități,

Teologic, Muzical și Cultural-Social.

Adresabilitate: tuturor categoriilor sociale și de vârstă.

Audiență: bună, atât în mediul urban, cât și rural.

Distincție: premiul C.N.A. pentru cel mai bun post de radio din provincie.

2. Radio Renașterea – Cluj

Postul de radio al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului transmite emisiuni cu

tematică religioasă şi culturală, în cuprinsul județelor Cluj și Bistrița-Năsăud. De pe site-ul

oficial, aflăm că „grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social,

muzical şi informativ, emisiuni ce se doresc a fi spaţii de întâlnire dintre Evanghelie şi

sensibilităţile omului contemporan”. În fiecare duminică şi sărbătoare se transmite Sfânta

Liturghie şi Vecernia din Catedrala Arhiepiscopală. Acest act este caracterizat de autorii lui

astfel: „transmiterea în direct a slujbelor este o formă de diaconie, de slujire a acelor credincioşi,

destul de mulţi, care din diferite pricini (bolnavi în spitale sau acasă, bătrâni) nu pot merge la

Biserică. Liturghia transmisă prin radio nu o poate înlocui pe cea oficiată în sfintele lui

Dumnezeu locaşuri. În faţa aparatului de radio creştinul asistă, în faţa altarului participă”.

În două spitale din Cluj-Napoca, se distribuie aparate de radio, pe care bolnavii le pot

primi la internare pentru a asculta Radio Renaşterea. Redacţia cuprinde patru departamente:

teologic, social, cultural-muzical şi informativ, în care lucrează 20 de redactori, aflați în strânsă

colaborare cu preoţii profesori de la Facultatea de Teologie şi Seminarul Teologic Ortodox din

Cluj-Napoca.

3. Radio Reîntregirea – Alba Iulia

73

3. Emisiuni religioase pe postul național – Radio România.

- slujbe religioase și alte emisiuni

4. Alte posturi de radio religioase în România

- Catolice: Radio Vatican, inaugurat în 1931 (de către papa Pius XI) și Radio Maria (inaugurat în

1983, într-o parohie catolică de lângă Como) – ambele prezente și în România, alături de alte

cîteva zeci de țări. Au drept obiective: sprijinirea „noii evanghelizări” declanșate de Biserica

Catolică, suportul necondiționat al papei, transmiterea de informații din cele mai variate domenii,

emisiuni educative (cateheze), încurajarea artei muzicale, programe liturgice.

- Protestante și neoprotestante: numeroase și diversificate, acestea sunt prezente pe tot teritoriul

României. Exemple: Vocea Evangheliei (al Alianței Evanghelice), Vocea Speranței (adventist),

Radio Micul Samaritean, Radio Cezareea Reșița etc. Toate au în comun o manieră activă de

propagandă prozelitistă, vizând așa-numita campanie de vestire a Evangheliei (sfidând astfel

bimilenarismul creștinismului românesc). Atragerea la „Hristos – Mântuitorul personal” se face

pe diverse căi: predici, emisiuni biblice, muzică religioasă etc.

B. Misiunea creștină prin televiziune

1. Postul de televiziune al Bisericii – Trinitas TV

Lansarea postului Trinitas TV în data de 27 oct. 2007 este, cu adevărat, un eveniment așteptat de

multă vreme. După ce televiziunea națională și posturile TV comerciale au eșuat în lupta cu

postmodernismul consumist (semi)ateu, mulți duhovnici, teologi sau simpli credincioși au ajuns

să manifeste față de televizor o lehamite dusă până la ostilitate (a se vedea: Virgiliu Gheorghe,

Efectele televizorului asupra minții umane, Ed. Evanghelismos, București, 2005). Pe bună

dreptate, zicem noi, analizând obiectiv sumedenia de mesaje subliminale, reclamele agresive,

interesele politice, economice sau de altă natură (masonice), manifestate de unele persoane sau

grupuri ce stau în spatele televiziunilor din România. Nu putem însă rămâne indiferenți la setea

de informare audio-vizuală a românilor, care, trebuie recunoscut, sunt în mare măsură dependenți

de televizor (de aici și interesul enorm ce se învârte în jurul televiziunilor deja consacrate).

Într-o astfel de junglă vizual-mediatică, postul TV al Bisericii Ortodoxe este un adevărat

vector de echilibru. Nu atât prin obiectivitatea relatărilor și neutralitatea știrilor prezentate (cu o

noutate absolută în domeniu: primul calup de știri religioase zilnice), cât mai ales prin

74

echidistanță și stabilitate, coordonate dispărute de mult din presa audio-video din România. Ceea

ce conferă legitimitate postului TV Trinitas este puterea izbăvitoare a harului sfințitor, lucrător în

cuvântul care zidește suflete, spre veșnicie. Cateheze, emisiuni culturale, muzicale, pelerinaje,

filme creștine, dezbateri și dialoguri pe teme de larg interes, transmisiuni de slujbe religioase –

iată câteva din subiectele propuse de realizatori. Scopul tuturor acestora este de a arăta aspectul

de Biserică vie, prezentă activ în societate, în mijlocul enoriașilor, cunoscând problemele lor și

acționând pentru soluționarea acestora. Gradul mare de încredere a populației în Biserica

Ortodoxă ne obligă să facem dovada meritelor în acest sens, extinzând aceeași forță a încrederii și

asupra slujitorilor Bisericești (unde procentul este îngrijorător mai mic).

Prezența slujitorilor bisericești pe micul ecran este mai mult decât binevenită. Din păcate,

s-au constatat și comportări lamentabile, care au impus luarea unor măsuri cu caracter restrictiv

general, Centrul nostru eparhial acționând printr-un Ordin care solicită tuturor slujitorilor

Sfintelor Altare acordul prealabil al Chiriarhului locului, înaintea prezentării la o emisiune

televizată. Acest lucru are două consecințe imediate: 1.trierea slujitorilor nevrednici de a

reprezenta instituția Bisericii în mod oficial și 2.întărirea Biroului de Presă al Patriarhiei și a celui

al Arhiepiscopiei Bucureștilor, ca fiind singurele abilitate a exprima comunicatele oficiale ale

Bisericii noastre.

2. Alte posturi de televiziune

La postul național de televiziune, TVR1, emisiunea religioasă este ca și inexistentă, fiind

plasată la o oră de audiență 0-1%, duminică dimineață între 7,30 – 8,30 (Universul Credinței).

După ce defuncta „Credo” s-a „plimbat” în grilă în mai multe intervale orare, inclusiv pe TVR2,

sucombând datorită gravelor deficiențe de concept și realizare, s-a constatat că singura zi în care

poate fi programată emisiunea religioasă e duminica, la matineu, înainte de a pleca oamenii la

biserici. Și aici, însă, se păstrează vechile metehne: lipsa de documentare, intervievarea unor

persoane fără pregătire, întreruperea interlocutorilor etc. De mai mare interes se bucură

transmiterea în direct a unor slujbe (ce-i drept, foarte rară, acum). Mult mai interesantă, vie și

pilduitoare este prezența pr. prof. dr. Vasile Gavrilă pe TVR Cultural, la „Duhovnicul de la

miezul nopții”, în ciuda orei târzii.

La posturile comerciale, emisiunile religioase lipsesc din grilele curente cu desăvârșire

(exceptând spațiile de emisie cumpărate de sectari și ocultiști). Acestea apar condiționate de

evenimente religioase majore, pe care le prezintă în maniera postmodernă în care ne-au obișnuit,

75

făcând o analiză critică, dură, a fenomenelor, uneori cu largul concurs al unor pseudo-teologi

experți în demagogia „reformelor”.

C. Misiunea creștină prin presa scrisă

1. Presa bisericească oficială centrală

Cotidianul „Lumina” apare la în 7 februarie 2005, iar „Lumina de duminică” în octombrie

2005. Din noiembrie 2007, proiectul a început să se extindă la nivelul întregii țări, în cadrul

centrului de presă Basilica, al Patriarhiei Române.

Apariția sa este mai mult decât binevenită, întrucât prezintă informațiile în stare pură,

nealterate de prezența unor mesaje care îndeamnă la violență sau care promovează imoralitatea.

Știrile sunt diversificate, acoperind întreaga paletă de sfere de interes: religioasă, politică,

economică, socială, culturală, sportivă și de divertisment.

2. Presa bisericească locală

Se compune din: reviste și foi religioase editate de eparhii și parohii, precum și reviste

teologice. Acestea au un circuit restrâns, fiind difuzate pe un anumit areal (eparhie, parohie) sau

adresându-se unui public avizat (cu pregătire teologică). Exemple: Telegraful Român, Candela

Moldovei, Glasul Bisericii, Revista Teologică, Ortodoxia, Studii Teologice, Biserica Ortodoxă

Română etc.

3. Presa laică. Laicatul ortodox

4 categorii de abordări:

a) favorabilă: prin pagini sau foi religioase distincte, articole sau studii în presa laică;

b)nefavorabilă: campanii de presă anticlericale, antibisericești (preluarea și amplificarea

mesajelor A.S.U.R. și altor organizații similare);

c)încercări de substitut, pe un teren în care Biserica ar fi putut fi mai activă (Credința ilustrată –

Lumea credinței: încercare mai mult comercială, cu unele prezentări de situații în care s-a ocolit

în mod voit punctul de vedere oficial al teologilor – ex. promovarea visarionismului, a

76

inochentismului etc.). Apariția publicațiilor Lumina va repune în drepturi autoritatea bisericească

în acest sector;

d)prozelitistă – prin publicații periodice ale unor Noi Mișcări Religioase, cu largă circulație, în

limba română (ex. Turnul de veghere, Treziți-vă!).

Erori frecvente ale teologilor în comunicarea media

a)incapacitatea adaptării limbajului discursiv la nivelul de înțelegere al oamenilor. Sondajele

arată că oamenii n-au, în marea lor majoritate, nici cele mai sumare cunoștințe religioase. A-i

sufoca pe aceștia cu un limbaj teologic savant, oricât de corect ar fi d.p.d.v. doctrinar, echivalează

cu uciderea lor spirituală: ei nu vor urmări emisiunea, cultivându-și sentimentele ostile față de

oamenii Bisericii, față de religie în general și teologie în special. Cel mult, vor fi îndreptățiți să

considere pe mai departe că atașamentul lor față de ortodoxie e o moștenire genetică (similară,

întrucâtva, cu folclorul tradițional);

b)adoptarea unui stil discursiv predicatorial, monologal, extrem de plictisitor marelui public și

întrerupt adesea jenant de mediatorii programelor;

c)o ținută neglijentă vestimentară, precum și a părului, bărbii etc.;

d)susținerea unor fenomene străine duhului ortodoxiei (așa-zise „minuni” sau forme de ocultism

sacerdotal, extrem de periculoase), abateri de ordin doctrinar, moral și cultic;

e)tonul ridicat, aerele de superioritate, pretenția atotcunoașterii autosuficiente vădesc, de fapt,

carențe grave în cultură și educație. Incredibil: preoți și teologi, cu pregătire universitară, pot fi

auziți exprimându-se cu grave erori gramaticale!

Erori frecvente ale realizatorilor de emisiuni religioase

a)lipsa de pregătire în domeniu: fie lipsa de cultură teologică a moderatorilor neteologi, fie lipsa

de fler mediatic a celor teologi. Ambele conduc la colaps: emisiunea „stă” să se dezintegreze!

b)invitarea unor clerici dubioși, fără pregătire, monahi inculți (sub pretextul „trăirii”) sau chiar a

unor falși clerici, caterisiți, excluși din monahism, aparținători ai Bisericii Stiliste, a celei „a

Vlahilor de Pretutindeni” sau altor structuri schismatice sau eretice, în multe cazuri aceștia

prezentându-se ca fiind „ortodocși” și inducând lumea în eroare;

c)întreruperea interlocutorilor chiar când aceștia au ajuns în puncte esențiale ale discursului lor;

canalizarea interviurilor spre direcții nesemnificative;

77

d)ținută inadecvată a multor realizatori de emisiuni religioase, scenografie improvizată, lipsă de

implicare și de participare afectivă la tema tratată;

e)stabilirea unor subiecte lipsite de interes, terne, bătătorite de realizatori; lipsă de imaginație, de

implicare misionară în descoperirea adevăratelor subiecte de interes pentru auditori, telespectatori

și cititori.

Relația Bisericii cu Mass-media

Relaţia Bisericii cu mass-media este foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul

publicitar asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri:

a)publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la sfinte

moaşte, inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate, participarea

Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură politică, economică etc.

Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea unei Biserici vii, puternice şi implicate

în rostuirea vieţii omului contemporan.

b)publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau slujitorilor ei.

Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie tratat cu toată răspunderea.

Posibile cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient, precum şi asaltul

mediatic denigrator al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce urmăresc învrăjbirea

religioasă (condamnată de Constituţie!). Remedii: interdicţia dată clericilor de a apărea în faţa

mass-media, fără acordul episcopului locului; cunoaşterea fenomenelor negative şi eradicarea lor

înainte ca ele să devină scandal de presă; mediatizarea deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni

canonice faţă de reprezentanţii Bisericii divulgaţi de presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii

nefondate, Biserica ia atitudine cu fermitate, demascând minciuna, calomnia sau alte infracţiuni

de presă.