ECUMENISMUL ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ

1. Începuturile mişcării ecumenice

Preocuparea pentru conservarea unităţii creştine a fost un

obiectiv al întregii Biserici până la 1054. Marea schismă a dus la o

ruptură în Biserică, apărând Biserica de Răsărit şi cea de Apus.

Dezbinarea a fost provocată de factori politici şi teologici (inovaţiile din

Biserica Apusului). Aşa a apărut Biserica Romană, cu centrul la Roma,

pentru întreaga creştinătate catolică.

O a doua ruptură s-a produs prin Reforma iniţiată de către M.

Luther şi continuată de J. Calvin şi U. Zwingli, în prima jumătate a

secolului al XVI-lea, începând cu anul 1517. Ea a dus la ruperea

unităţii Bisericii de Apus.

O altă ruptură în Biserica de Apus a constituit-o apariţia

anglicanismului, care va da alte subdiviziuni creştine de natură

denominaţională. Cu toate că anglicanismul este uneori mai aproape

de catolicism, acesta face parte din grupa Bisericilor Reformei.

În Răsărit, Bisericile Ortodoxe se vor dezvolta în condiţii grele,

având în vedere invazia arabilor (sec. VI-VII), apoi apariţia otomanilor

care au creat neajunsuri şi mai mari. Nu numai Patriarhia Ecumenică a

avut de suferit, ci şi celelalte Biserici Ortodoxe. Din cuprinsul

Patriarhiei de Constantinopol se vor ridica Bisericile Ortodoxe

Autocefale, cu întâistătători ai lor, prin aplicarea canoanelor 34, 35 şi

36 apostolice, care îngăduiau fiecărui neam să aibă Biserica

sa.

Vor apărea Patriarhiile de Târnovo şi cea a întregii Rusii, apoi

apar şi celelalte patriarhate.

Biserica cea una a lui Hristos, datorită situaţiilor şi condiţiilor

istorice a asistat la sfâşierea unităţii ei, cauzată de factori teologici şi

politici. Biserica Apuseană se va dezvolta ca o Biserică-Stat, o Biserică

a puterii, cum se vede din contextul istoric a ceea ce s-a numit „Cearta

1

pentru învestitură” (Dictatus Papae, 1075 a lui Grigorie al VII-lea de

Hildebrand).

Reforma a zguduit Biserica Romano-Catolică. Ea a trebuit să

organizeze o Contrareformă (Sinodul de la Trident). Toate acestea au

dus la o sărăcire a vieţii spirituale. Nu negăm aspecte pozitive ale

Reformei (legarea Bisericii de neam), dar ea a însemnat o altă ruptură

ce va deschide calea tuturor dezbinărilor în cadrul creştinătăţii. În

urma Reformei au apărut nu numai 3-4 Biserici, ci, în potentă, toate

sectele de astăzi. Reforma a fost păgubitoare şi pentru Biserica

Romano-Catolică şi pentru cea Ortodoxă. Spre aceasta din urmă s-a

manifestat şi ofensiva catolică şi cea protestantă. Şi Ţările Române au

fost asaltate de cele două mari confesiuni, cu scopuri prozelitiste.

Mişcarea ecumenică de astăzi poate fi denumită ca strădania

Bisericilor de a-şi regăsi unitatea creştină, străduinţa lor pe drumul

realizării unităţii eclesiale. Unii teologi ecumenişti consideră că

ecumenismul este tot atât de vechi ca şi Biserica, deoarece de la

început aceasta a fost ameninţată de pericolul dezbinărilor. Menţinerea

unităţii ei a fost în acest sens întotdeauna un act de natură ecumenică,

o expresie a ceea ce astăzi se numeşte ecumenism.

Străduinţa după unitate a început după Marea Schismă şi a

constat în cinci veacuri de încercări de unire, dintre care cele mai

importante sunt cele din 1098 de la Bari şi din 1438-1439, de la

Ferrara- Florenţa.

Dorinţa după unitate ca un apel irezistibil al Sfintei Treimi s-a

făcut simţită şi în latura protestantă. încercări de unire apar după o altă

ruptură în sânul catolicismului: apariţia vechilor catolici, după Conciliul

I Vatican, cu dogma Imaculatei concepţii şi a infaibililităţii papale.

Protestanţii au simţit lipsa unităţii şi consecinţele nefaste ale dezbinării.

Mişcarea ecumenică apare în sânul protestantismului.

Protestanţii au încercat să realizeze un front misionar comun pentru

credibilitatea mesajului creştin, pentru receptarea Evangheliei de către

2

necreştini care erau nemulţumiţi de rivalitatea .dintre catolici şi

protestanţi în teritoriile de misiune. în acest sens putem vorbi despre o

motivaţie misionară a mişcării ecumenice. Scopul misiunii este acela

de a constitui Biserica şi, de aceea, după conferinţa misionară de la

Tambaram (1938), s-a aprofundat teologic şi misiologic relaţia dintre

misiune şi Biserică. Propoveduirea lui Hristos, Botezul şi, în general,

viaţa sacramentală creştină dau unitatea harică, spirituală dintre Capul

Bisericii, Hristos şi membrii acesteia. Aceasta înseamnă că între Hristos

şi Trupul Său tainic nu există un interval. A primi pe Hristos, unirea cu

El înseamnă o existenţă eclesială în unica Biserică a mântuirii prin El.

Conştientizând gravitatea separaţiilor, creştinii încep să manifeste

dorinţa de a fi împreună unii cu alţii, de a se cunoaşte unii pe alţii, de a

cunoaşte tezaurul teologic, spiritual cumun şi specific fiecărei Biserici,

contribuţia proprie la teologia şi viaţa creştină. Mişcarea ecumenică din

vremea noastră reprezintă efortul colectiv al Bisericilor de colaborare

şi unire, mărturisind în comun credinţa în Sfânta Treime. Străduinţa

după unitate este caracteristică şi Bisericii primare care a apărat

unitatea credinţei prin lupta fără rezervă împotriva ereziilor şi a

schismelor de tot felul, ceea ce Biserica primului mileniu a continuat să

facă cu aceeaşi conştiinţă şi responsabilitate pentru unitatea şi

identitatea eclesiale.

Istoria Bisericii trebuie receptată şi înţeleasă şi în perspectiva

încercării de refacere a unităţii vizibile a tuturor creştinilor. Bisericile

se roagă, după exemplul Mântuitorului, pentru unitate (Ioan, 17,22).

Istoria Bisericii este istoria întregii vieţi creştine, a dezbinărilor ce au

apărut, dar trebuie să fie şi istoria eforturilor pentru refacerea unităţii.

În acest sens trebuie să vedem câteva din sensurile cuvântului

ecumenism:

1.Un sens geografic, prin ecumenism care vine de la oikos,

oikodomeo, înţelegându-se construirea casei. în acest sens, se pot

interpreta texte nou-testamentare precum cel de la Matei, 16,18.

3

Edificarea casei creştinilor (Fapte, 9,31), a comunităţii creştine în sens

instituţional este datoria Apostolilor (II Corinteni, 10,8). De asemenea,

comunitatea creştină are datoria de a creşte numeric şi a se dezvolta (I

Tesaloniceni, 5,11). Oikonomos este administratorul care se ocupă de

viaţa casei, în sens fizic, familial, social, spiritual. Oikos este spaţiul

locuit, ecumenism însemnând casa creştinilor, casa adevărului lui

Hristos şi a vieţii celei reconciliate cu Dumnezeu care trebuie să se

extindă în toată lumea.

2. Un sens cultural al ecumenismului se impune începând cu

Alexandru cel Mare prin elenism şi omul elenistic ca element unificator,

cosmopolit, reprezentantul adevăratei umanităţi, opus barbarului,

străinului.

3. Un sens politic prin care se înţelege ansamblul experienţelor

umane, complexitatea, varietatea lor.

4. Un sens religios care apare pentru prima dată în

corespondenţa dintre Bossuet şi Leibnitz, cărora le repugnau total

războaiele religioase aşa cum acestea au însângerat istoria europeană

(Julio H. de Santa Ana, L'Oecumenisme, traduit de l'espagnol par Ana

Brun, Les Editions du Cerf, Paris 1993. pp. 10-15).

Înainte de a schiţa mişcarea ecumenică în cea de-a doua

jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vom

arunca o privire asupra creştinătăţii, în ansamblu:

1.Biserica Ortodoxă este expresia în creştinismul de astăzi, în

general, a Bisericilor autocefale, în unitate dogmatică, cultică şi

canonică unele cu altele.

2. Biserica Romano-Catolică este apropiată din punct de vedere

dogmatic şi cultic de Biserica Ortodoxă, dar în ceea ce priveşte

organizarea şi conducerea s-a îndepărtat de modelul sinodalităţii. Dacă

puterea Bisericii Ortodoxe este comuniunea Duhului, puterea Bisericii

Romano-Catolice rezidă în organizarea care are în frunte un monarh,

suveranul pontif, papa. La romano-catolici importantă este supunerea

4

faţă de papă. Papa este cel pe care Dumnezeu l-a rânduit în fruntea

tuturor creştinilor şi lui i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor.

Papa a încercat un „aggiornamento” în ceea ce priveşte latura

organizatorică, la Conciliul II Vatican. Biserica Romano-Catolică se

consideră Biserica cea adevărată, iar Bisericile Protestante aparţin ei

de drept dar nu de fapt. Astfel, este înţeles ecumenismul catolic.

3. Protestantismul este mai îndepărtat de Ortodoxie decât

catolicismul, dar mai aproape în ce priveşte atitudinea religioasă în

general. El se apropie de Ortodoxie prin aspiraţia omului după

Dumnezeu, dar Biblia este cea care judecă Biserica. Protestantismul nu

cere supunerea faţă de un om împodobit cu atribute dumnezeieşti, ci

supunerea faţă de relevaţia dumnezeiască din Sfânta Scriptură. însă,

acesta afirmă că revelaţia este cuprinsă numai în Sf. Scriptură şi

pretinde că fiecare individ are capacitatea şi puterea de a înţelege

cuvântul lui Dumnezeu. Revelaţia se păstrează în Biserică. Sub raport

doctrinar, între ortodocşi şi protestanţi, există o mare diferenţă.

Protestantismul a eliminat preoţia-sacrament sau a coborât-o la o

simplă slujire a Bisericii, pastorul fiind, de fapt, delegat al comunităţii

şi, mai apoi, având şi mandatul de la Dumnezeu de a propovedui

cuvântul Lui în Biserică.

Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la

sfârşitul secolului al XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a

reface unitatea Bisericii. Această iniţiativă a găsit răspuns favorabil la

ortodocşi. Menţionăm că, la început, iniţiativa protestantă viza crearea

unei confederaţii de Biserici. Răspunsul calificat pentru mişcarea

ecumenică a fost dat de Biserica Ortodoxă. In anul 1902, patriarhul

Ioachim al III ele la Constantinopol, printr-o enciclică, cere părerea

Bisericilor Ortodoxe surori cu privire la unirea cu romano-catolicii şi

protestanţii. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe a fost în favoarea

încercărilor de apropiere între creştini. Patriarhul şi-a precizat poziţia

arătând că, păstrând ceea ce ne aparţine, să păstrăm şă ceea ce

5

aparţine altora. De fapt, existau relaţii ale unor Biserici Ortodoxe cu

alte Biserici şi de mai înainte. Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă avea

legături cu anglicanii încă din secolul al XIX-lea.

Războiul I Mondial a pus mai viu problema legăturii dintre

Bisericile Ortodoxe şi celelalte confesiuni, pentru a acţiona în favoarea

unei lumi mai bune. Amintim, în acest sens, iniţiativa Mitropolitului

Dorotei al Gruziei, locţiitorul patriarhului ecumenic, care dă şi un

program pentru mişcarea ecumenică. în şedinţa din 10 ianuarie 1919,

Dorotei prezidează Sinodul patriarhal. Urma să se cerceteze iniţiativa

unirii Bisericilor. Se cuvenea ca apelul pentru unire să pornească de la

Biserica Constantinopolului. Comisia a înaintat un referat pe care

Sinodul Patriarhal 1-a aprobat în noiembrie, 1919.

În ianuarie 1920, Dorotei trimitea Bisericilor o enciclică pentru

pregătirea unirii pe teren practic, referindu-se la schimbarea

calendarului, la schimbul de scrisori teologice şi convocarea unor

congrese creştine mondiale referitoare la diferenţele confesionale:

înmormîntarea necreştinilor, interzicerea prozelitismului etc. Enciclica

a fost primită favorabil de toate Bisericile. Eforturi făcuseră şi

protestanţii. Bisericile asistaseră la măcelul războiului şi uciderea

credincioşilor lor. Ideea de unire prinde tot mai mult teren. Iau fiinţă o

serie de organizaţii creştine, „internaţionalele creştine”, între care:

Alianţa Evanghelică (1846), Uniunea Creştină a lui Vladimir Guette,

Asociaţia Bisericilor Anglicane şi Răsăritene (1864), Conferinţa

Internaţională a Misiunilor, Alianţa Bisericilor Reformate, Uniunea. de

la Utrecht şi Parlamentul Religiilor de la Chicago (1893). Au urmat

apoi alte organizaţii protestante.

Anul 1910 este un an important pentru apuseni, datorită apelului

lansat de Conferinţa Misionară Mondială din Edinbourgh, prin care un

delegat al Bisericilor tinere din Orient a spus că separaţiile creştine

ruinează credibilitatea Evangheliei.

Ctitorul ecumenismului este considerat Nathan Söderblom,

6

Vicecancelar al Academiei şi Arhiepiscop al Suediei, care studiase în

Rusia, Germania, S.U.A., Anglia şi Franţa, fiind laureat al premiului

Nobel pentru pace. El a prezidat Conferinţa de Pace a ţărilor nordice, în

1917. în 1918 a lansat ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru Pace şi a

convocat Conferinţa de la Stockholm, din 1925. Cel mai important

moment pentru precizarea sensului mişcării ecumenice este Conferinţa

de la Stockholm, 1925.

2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) îşi are începuturile

concrete în trei mişcări creştine paralele, al căror izvor comun a fost

Conferinţa Misionară Mondială de la Edinbourgh, din 1910. Cele trei

mişcări sunt:

1. Creştinismul Practic (Life and Work);

2. Credinţă şi Constituţie (Faith and Order);

3.Mişcarea misionară.

Creştinismul Practic care dorea o unitate creştină în plan

orizontal, al acţiunilor sociale, a început cu Conferinţa de la Stockholm

(19-30 august 1925). Au participat 680 de deţagaţi din 37 de ţări şi 31

de Biserici şi confesiuni creştine. Biserica Ortodoxă a fost reprezentată

de delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice din Coristantinopol, ai Bisericilor

din Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România.

A participat Biserica Anglicană şi toate Bisericile protestante.

Al doilea moment este Conferinţa Internaţională de la Oxford, a

organizaţiei “Viaţă şi Acţiune” din 1937, prezidată de Dr. Bell. Au fost

prezenţi reprezentanţi din 45 de ţări şi 125 de Biserici şi confesiuni. Au

fost temperate excesele sociologice ale protestanţilor, iar ideea de

Biserică ocupă un loc central în discuţiile teologice. S-a hotărât

înfinţarea CEB. In 1938, Consiliul Universal Creştin pentru Viaţă şi

Acţiune predă programul noului Comitet provizoriu al CEB.

7

A doua mişcare este Credinţă şi Constituţie. Această direcţie

urmărea colaborarea Bisericilor pe teren practic, dar şi apropierea pe

teren dogmatic a Bisericilor şi confesiunilor. Prima conferinţă a avut

loc la Lausanne (3-21 august 1927). Au participat 400 de delegaţi din

100 de comunităţi creştine. Dintre ortodocşi au participat

reprezentanţii Patriarhiei ecumenice, ai Bisericilor Alexandriei,

Ierusalimului, Ciprului, Greciei, Iugoslaviei, României, Bulgariei,

Poloniei şi Georgiei. A lipsit delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse. în

centrul acestei Conferinţe au stat problemele fundamentale ale

Bisericii: Mărturisirile de credinţă, Taine, ierarhie ş.a. Conferinţa

constituie începutul cel mai consistent din punct de vedere doctrinar al

CEB.

Următoarea conferinţă a acestei mişcări şi direcţii este cea din 3-

19 august 1937 de la Edinbourgh, sub preşedenţia arhiepiscopului

anglican William Temple de York şi Canterbury. S-au discutat

următoarele probleme dogmatice:

1. Despre har;

2. Despre Biserică şi cuvântul lui Dumnezeu;

3. Despre Taine şi Preoţie;

4. Despre unitatea Bisericilor în viaţă şi cult.

Al treilea moment al acestei a doua direcţii a fost la Utrecht, în

1938, sub numele „Comitetul celor 14”. Aici are loc unirea acestei

direcţii cu Creştinismul Practic. Conferinţa elaborează Constituţia CEB.

La Utrecht s-a constituit un Comitet Provizoriu al CEB. S-a precizat ca

organizaţia Credinţă şi Constituţie să-şi păstreze o oarecare

autonomie, având un obiectiv foarte sensibil: ajutorarea prizonierilor şi

reconstrucţia după război.

În 1946 are loc Adunarea de la Geneva unde sunt aleşi cinci

preşedinţi ai CEB şi un secretar în persoana lui A. Wisser’t Hooft,

Secretar General.

Constituirea definitivă a CEB a avut loc la Amsterdam, în 22

8

august 1948. Au luat parte 351 de delegaţi din 147 de Biserici.

3. Adunări generale ale CEB

1.Prima Adunare Generală a CEB, de la Amsterdam a avut

ca temă „Planul lui Dumnezeu şi dezordinea omului”, în patru secţii:

- Biserica Ecumenică şi planul lui Dumnezeu;

- Planul lui Dumnezeu şi mărturia Bisericilor;

- Biserica şi dezordinea societăţii;

- Biserica şi ordinea internaţională.

Eclesiologia rămâne problema de căpetenie sub două aspecte: a)

instituţional şi b) al evenimentului întâlnirii omului cu Iisus Hristos.

Formula doctrinară a CEB a fost mai întâi una hristologică,

datorită hristocentrismului teologiei protestante; „CEB este o

comuniune de Biserici care acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca

Dumnezeu şi Mântuitor”.

S-a propus a se renunţa la distincţia dintre naţiuni creştine şi

naţiuni necreştine. Misiunea şi evanghelizarea se intercondiţionează.

Pentru atragerea laicatului în misiunea creştină s-a organizat Institutul

Ecumenic de la Bossey. Comisia pentru afacerile internaţionale a

condamnat războiul. în timpul Adunării Generale de la Amsterdam

avea loc, la Moscova, Conferinţa Interortodoxă care combătea

constituirea CEB, la cererea puterii politice comuniste a fostei U.R.S.S.

Biserica Ortodoxă Română, prezentă la început în mişcarea

ecumenică, a trebuit să iasă din formele incipiente ale CEB.

2. A doua adunare generală CEB, Evanston, S.U.A., 1954.

Cea de-a doua Adunare Generală a CEB a avut loc la

Evanston, în 1954 şi a avut ca temă “Hristos, speranţa lumii”, în 6

subteme referitoare la unitatea Bisericii, evanghelizare, relaţii

interconfesionale, rasism etc. Au luat parte reprezentanţii a 161 de

Biserici.

9

S-au, adâncit problemele de doctrină şi cele privitoare la

măsurile pentru refacerea unităţii Bisericii. S-a plecat de la unitatea

noastră în Hristos, împărţirea noastră ca Biserici şi s-a adoptat un

program de acţiune cu imperativul unităţii în credinţă. S-a accentuat

datoria misionară a laicilor.

3. A treia adunare generală a CEB, New Delhi, India, 1961.

A treia Adunare Generală a avut loc la New Delhi între 19

noiembrie-5 decembrie 1961.

La deschidere, numărul Bisericilor membre ale CEB era de 174.

In a doua şedinţă au mai intrat încă 23 de Biserici, ajungându-se în

total la 197. Tema generală a fost “Iisus Hristos, Lumina lumii”.

Au luat parte şi au asistat la lucrările Adunării Generale

observatori, reprezentanţi ai presei şi membri ai unor comunităţi care

nu erau membre ale CEB. Numărul total al participanţilor a fost de

peste 1400.

Din partea Bisericii Ortodoxe au participat 52 de delegaţi şi un

observator. La această adunare au intrat ca membri ai CEB Biserica

Ortodoxă Română, reprezentată de Mitropolitul Iustin al Moldovei şi

Sucevei, Biserica Luterană S.P., reprezentată prin prof. Cosma Tiberiu,

Biserica Evanghelică CA., reprezentată prin Hermann Binder şi Biserica

Reformată.

Şeful delegaţilor Bisericilor din România a fost Mitropolitul Iustin.

El a calificat această Adunare ca “unul dintre cele mai importante

momente din istoria mişcării ecumenice”.

Au intrat în CEB şi Bisericile Ortodoxe din Rusia, Bulgaria şi

Polonia.

A doua problemă de la New Delhi a fost formula doctrinară a CEB,

una trinitară. Baza doctrinară a CEB şi a mişcării ecumenice fusese

stabilită la Amsterdam şi era una hristologică. La New Delhi s-a stabilit

noua formulă: “CEB este o asociaţie frăţească de Biserici care

mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după

10

Scriptură, şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor

comună pentru slava lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.

Au fost discuţii aprinse în legătură cu schimbarea formulei

hristologice în una trinitară. Importanţa acestei baze trinitare de la

New Delhi este dată de mărturisirea creştină a Dumnezeului Treimic.

CEB trebuie să ajute Bisericile să-şi realizeze sarcina lor comună,

implicit predicarea Evangheliei la toată făptura. Bisericille membre CEB

sunt convinse că unitatea se dezvoltă pe măsură ce ele învăţă să

colaboreze între ele.

S-a precizat şi faptul că “CEB nu este şi nu va trebui să devină o

superbiserică”. Scopul CEB este de a facilita apropierea, colaborarea

Bisericilor în vederea unirii între creştini. El se mărgineşte doar să

realizeze acel contat viu între Biserici, să promoveze studiul şi discuţia

ecumenică. CEB nu rezolvă probleme echivoce, eclesiologic, şi nu se

găseşte sub înrâurirea vreunei Biserici membre. Bisericile membre îşi

păstrează identitatea lor eclesială. Ele nu sunt obligate să primească

învăţături creştine noi. De altfel, a-a arătat că întreaga lucrare a CEB şi

a Bisericilor membre trebuie să fie bazată pe Sf. Scriptură.

La New Delhi, Consiliul Misionar Internaţional a fost integrat în

CEB cu numele Misiune şi Evanghelizare.

S-a adoptat un document despre libertatea religioasă.

4. A Patra Adunare Generală, Uppsala, Suedia, 1968.

Şi a patra Adunare Generală reflectă actualitatea şi problemele

mari privind unitatea Bisericilor, plecând de la rezoluţiile anterioare.

Adunarea s-a ţinut la Uppsala, între 4-20 iunie 1968, având ca temă

“Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apoc. 21,5), cu delegaţi din 235 de

Biserici. Romano-catolicii au fost prezenţi prin cinci delegaţi

observatori. La această Adunare Generală s-a trecut în revistă prăpastia

dintre popoarele bogate şi cele sărace, precum şi consecinţele

rasismului care destramă unitatea dintre popoare. S-a evidenţiat rolul

Bisericilor în refacerea unităţii dintre popoare, dintre comunităţi. S-a

11

cerut ca Bisericile Ortodoxe să joace un rol mai activ şi eficient pe

drumul unităţii creştine. Delegaţia Bisericii Ortodoxe române a fost

formată din: Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei,

Mitropolitul Nicolae al Banatului, pr. prof. Liviu Stan, Prof. Nicolae

Chiţescu, Arhim. Vartolomeu Anania, consilier al Episcopiei misionare

din America, Prof. Edward Ursu.

Au participat 730 de delegaţi cu drept de vot, în numele celor

232 de Biserici membre. Upsala şi-a propus să traseze liniile lucrării

Bisericilor membre ale CEB privind înnoirea lumii, plecând de la marile

frământări şi măceluri din Vietnam şi Nigeiţa. La Uppsala, Bisericile

Ortodoxe au căutat să facă un Comitet Ortodox care să cerceteze

rapoartele ecumenice, formulând un punct de vedere ortodox comun.

Un punct important a fost hotărârea ca Bisericile Ortodoxe şi

cele Vechi Orientale să continue dialogul între ele.

Problema dialogurilor dintre Ortodoxie şi alte confesiuni fusese

pusă la Rodos I (1961). La Conferinţa Interortodoxă de la Belgrad

(1966), au fost alcătuite Comisiile Interortodoxe de dialog cu vechii

orientali, vechii catolici, anglicanii şi protestanţii.

Unitatea Bisericilor este aprofundată în raportul Secţiei I, în

tema Duhul Sfânt şi catolicitatea Bisericii. La Uppsala, discuţiile au

avut un profund caracter eclesiologic. S-a arătat că diversitatea, adică

prezenţa Bisericilor locale, nu distruge catolicitatea, ci este temelia ei

dinamică. Căutarea unităţii întregii Biserici tinde spre o Credinţă, un

Botez, o Euharistie şi recunoaşterea ierarhiei sacramentale a Bisericii.

Unitatea Bisericii a fost analizată în raport cu unitatea umanităţii.

În raportul Secţiei a II-a, Reînnoirea misiunii, s-a dat atenţie

misiunii Bisericii în propoveduirea adevărului evanghelic, cu căutarea

expresă a unităţii dintre Bisericile membre ale CEB.

S-a analizat preocuparea creştinilor pentru dezvoltarea

umanităţii, plecând de la constatarea că lumea, deşi este una, este

bulversată de inegalităţi nedrepte. Această adunare a căutat să

12

imprime Bisericii o sarcină obiectivă în realizarea unei largi fraternităţi

creştine, dincolo de împărţirile şi zonele politice ale vremii. In acest

sens, CEB a cerut Bisericilor (inclusiv celei Catolice), o deschidere spre

problemele vremii.

Acest obiectiv a fost urmărit în raportul Secţiei a IV-a, Către

dreptate şi pace în dezvoltarea internaţională. Fundamentul teologic

al acestei dezvoltări a fost în unitatea creaţiei şi a oamenilor în Hristos

care S-a jertfit pentru toţi. Ocupându-se cu ordinea morală, raportul

constată că sărăcia, rasismul şi violenţa fac să domine nedreptatea

politică şi economică.

Adunarea generală înscrie pe marginea discuţiilor, o serie de

mijloace pentru remedierea acestor nedreptăţi economice şi politice.

Adunarea de la Uppsala s-a ocupat pentru prima dată de problema

cultului creştin. Ea a legat de cult însăşi lucrarea de propoveduire a

frăţietăţii şi păcii între oameni, plecând de la ideea că în centrul

cultului stă Iisus Hristos şi în noi se roagă însuşi Duhul Sfânt.

În raportul Secţiei a VI-a, Către noi stiluri de viaţă, s-a abordat

problema calităţii vieţii. în abordarea acestei teme s-a plecat de la

ideea că Biserica este o comunitate de persoane pe care le uneşte

aceeaşi bucurie, nădejde şi mesaj în lupta pentru dreptate şi

demnitate umană.

Adunarea de la Uppsala adresează Mesajul către fraţii noştri

creştini, al celei de-a IV-a Adunări Generale a CEB, în care se arată că

Bisericile, plecând de la descoperirile ştiinţifice, adresează către lumea

întreagă chemarea la pace, arătând că Hristos este Cel ce ne înnoieşte

pe toţi. Prin El, toţi oamenii se simt aproape unii de alţii. Dumnezeu

voieşte ca Biserica să prefigureze acea largă comunitate omenească

înnoită. Sursa de putere şi modelul acestei comuniuni le avem în Iisus

Hristos. Dumnezeu, care înnoieşte toate, va şterge şi prăpastia dintre

bogaţi şi săraci. Cei ce* tăgăduiesc demnitatea oamenilor, reneagă pe

însuşi Iisus Hristos. Unite cu toţi oamenii de bine, Bisericile se obligă în

13

angajarea pentru o comunitate morală dreaptă. în finalul acestui

mesaj, CEB se obligă la extinderea şi intensificarea comuniunii

universale creştine.

5. A V-a adunare generală, Nairobi, Kenia, 1975.

Adunarea de la Nairobi poate fi considerată ca fiind cea mai

bogată sub raport teologic, dar şi politic. După adunările generale din

Europa, America, Asia, a venit rândul Africii să găzduiască întâlnirea

dintre Biserici, Biserici cu o istorie străveche, alături de Biserici foarte

tinere, înfiinţate în urma activităţii misionare a catolicilor,

protestanţilor şi ortodocşilor. Au participat delegaţi din 235 de Biserici.

Tema generală a acestei adunări a fost Iisus Hristos eliberază

şi uneşti, inspirată şi ţinând seama de realităţile acestui continent şi de

procesul luptei de eliberare pe mai multe planuri. Delegaţia Bisericii

Ortodoxe Române a fost alcătuită din: Mitropolitul Iustin Moisescu al

Moldovei şi Sucevei, Episcopul Antonie Ploieştenul, Episcopul Lucian

Făgărăşeanul, Pr.Prof. Dumitru Popescu, rectorul Institutului Teologic

din Bucureşti, Pr.Prof. Dumitru Abrudan de la Sibiu, Prof. Viorel Ioniţă,

Pr. Prof. Alexandru Stan.

La lucrările acestei adunări s-a pus accent deosebit pe

preocuparea CEB de a-şi face simţită prezenţa în miezul frământărilor

lumii contemporane. S-a făcut referire la ideea că creştinii trebuie să

fie conştienţi de răspunderea în faţa lumii. Faptul că aparţinem unor

Biserici diferite între ele nu înseamnă că putem fi în opoziţie cu lumea,

ci în serviciul ei.

Tema principală a evidenţiat caracterul operei lui Hristos pentru

eliberarea şi unificarea lumii. Calea corectării discriminărilor şi a

eliberării nu poate să plece decât de la Hristos care S-a jertfit pentru

toţi. Eliberarea de opresiune este o condiţie a unirii tuturor cu Hristos.

În cele 6 rapoarte ale celor 6 secţii s-au evidenţiat diverse

aspecte ale temei principale. S-a făcut un apel ca toate Bisericile să se

angajeze la o înnoire proprie şi colaborarea pe plan religios, naţional şi

14

economici;

În perspectiva realizării unităţii creştine vizibile, Bisericile trebuie

să stabilească un ţel comun pentru a ajunge la o deplină înţelegere în

comunitatea conciliară, ca drum, cale spre unitatea Bisericilor prin

consens. S-a propus promovarea dialogului între Biserici şi ideologii şi

evaluarea corectă a acestor ideologii. S-a propus întocmirea unor

programe şi metode de educaţie care să se adreseaze omului în

totalitatea sa. Bisericile trebuie să fie deschise noilor idei, cunoscute de

cercuri cât mai largi.

Bisericile trebuie să contribuie la înlăturarea discriminărilor de tot

felul, între care discriminarea femeii şi promovarea ei în activitatea

bisericească. Bisericile trebuie să conştientizeze opinia publică

referitor la egalitatea femeii cu bărbatul. Sunt respinse acţiunile şi

violenţele împotriva drepturilor egale ale femeii cu bărbatul.

S-a propus ajutorarea celor care luptă împotriva sărăciei şi

nedreptăţilor. Se face o analiză a injustiţiei prezente în viaţa popoarelor.

Biserica trebuie să lupte împotriva structurilor politice şi sociale injuste.

Lucrările au aprofundat teologic înseşi dezideratele Conferinţei

Europene pentru Securitate de la Helsinki, din 1975.

A V-a adunare generală cheamă Guvernele ţârilor semnatare de

la Helsinki să aplice clauzele redactate aici:

1. Egalitatea suverană;

2. Renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;

3. Inviolabilitatea frontierelor;

4. Integritatea statelor;

5. Reglementarea paşnică a diferendelor;

6. Neamestecul în treburile interne;

7. Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

(de gândire, de conştiinţă, a religiei şi credinţei etc);

8. Egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor;

9. Cooperarea între state;

15

10. Aplicarea cu bună credinţă a obligaţiilor ce decurg din dreptul

Internaţional.

S-a luat atitudine împotriva încălcărilor drepturilor fundamentale

ale omului în America Latină, precum şi în alte părţi ale lumii.

Una dintre subteme a fost Măturisirea lui Hristos astăzi. Fiecare

epocă şi-a pus această problemă. Şi în vremea noastră se pune

problema mărturisirii lui Hristos. Societăţile omeneşti sunt interesate

să-şi definească identitatea lor culturală, iar creştinii sunt interesaţi de

contextul cultural de care trebuie să ţină seama în propoveduirea lui

Hristos.

Mărturisirea lui Hristos, după raportul primei secţii, implică trei

aspecte principale:

a.Actul de convertire la Hristos ca act personal şi comunitar. Se

respinge convertirea în masă, convenţională, fără rezultate personale

şi convertirile care divid comunitatea mărturisitoare a Bisericii.

Convertirea presupune eliberare de egoism, de dependenţă de

structurile nedrepte.

b.Actul de integrare personală în comunitate. Mărturisirea lui

Hristos trebuie să ducă la o integrare personală în comunitatea largă a

creştinilor. Cei ce-L mărturisesc pe Hristos ca Dumnezeu sunt reuniţi

într-o comunitate a Duhului Sfânt. Primul şi ultimul scop al comunităţii

Duhului Sfânt este de a-l slăvi pe Dumnezeu în Treime. Mărturisirea lui

Dumnezeu în Treime ne ajută să depăşim discriminările şi să punem la

rădăcina comunităţii umane comuniunea din Dumnezeu cel în Treime

închinat. Viaţa de comuniune a lui Dumnezeu este model de depăşire a

discriminărilor sociale, politice. Comuniunea dintre diferitele Biserici şi

alte comunităţi creştine poate deveni plenară prin Sf. Euharistie. Doar

Sf. Euharistie poate să îndepărteze barierele dintre indivizi şi popoare.

De aici decurge imperativul realizării urgente a unităţii creştine

eclesiale.

c. Acţiunea globală pe care trebuie să o desfăşoare toate

16

Bisericile. Prin aceasta înţelegem că mărturisirea lui Hristos nu poate

să neglijeze nici un domeniu al vieţii sau suferinţei umane. În cercul

vicios al păcatului se găsesc cercurile exploatării şi violenţei care

reduc libertatea popoarelor. Dumnezeu cheamă Bisericile şi pe creştini

la o mărturisire, comună a lui Hristos în toate domeniile vieţii şi

activităţilor umane. Hristos este Cel care ne uneşte, dar fiecare

Biserică îl mărturiseşte într-o manieră diferită, proprie. Prin Biserică,

Hristos se integrează în contextul local. Propoveduirea Evangheliei şi

mărturisirea lui Hristos trebuie să transfigureze valorile culturii şi

spiritualităţii unui context local. Astfel Hristos nu poate să devină

pentru o Biserică sau denominaţiune creştină, un Hristos, alb sau

latino-american. Hristos este unicul Mântuitor al nostru al tuturor. El

poate asigura unitatea Bisericii ca realitate obiectivă. Scriptura însăşi

ne prezintă un singur Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al

întregului neam omenesc. Un Hristos în mai mulţi Hristoşi, cum se

întâlneşte în unele documente, nu corespunde datului revelat. De aici

apelul la Sf. Scriptură.

În ceea ce priveşte intercomuniunea, aceasta nu realizează o

unitate creştină. Intercomuniunea dintre Biserici cu învăţături diferite

este o confuzie doctrinară şi eclesială, o relativizare a Bisericii.

Biserica Ortodoxă arată că unitatea nu poate fi realizată decât în

contextul învăţăturii apostolice, deci nu prin acorduri filosofice,

politice, doctrinare. O simplă convergenţă a anumitor puncte

doctrinare şi reconcilierea punctelor contradictorii duce la o

minimalizare a importanţei credinţei, a tradiţiei şi comuniuni

euharistice şi a spiritualităţii apostolice.

Biserica Ortodoxă consideră că unitatea creştină nu trebuie să

ducă la crearea unei noi identităţi. Biserica trebuia să se regăsească în

unitatea de credinţă apostolică, ca să poată înainta spre Euharistia

comună.

La Nairobi s-a pus problema unui dialog interreligios şi

17

interideologic, între Biserici şi ideologiile seculare. Acesta a fost

obiectivul celei de-a treia secţii a Adunării Generale a CEB. în raportul

acestei secţii se vorbeşte de o comunitate lărgită compusă din creştini

şi credincioşii altor religii.

5. A VI-a Adunare Generală a CEB, Vancouver, Canada, 1983.

După Nairobi, efortul pentru unitate cunoaşte o încetinire şi se

manifestă în mişcarea ecumenică o părăsire a problemelor teologice.

Tema adunării a fost Iisus Hristos - viaţa lumii, o temă reformulată a

B.O.R. În contextul unei escaladări fără precedent a cursei înarmărilor

în perioada războiului rece, adunarea ecumenică propune crearea unei

noi ordini morale. Tema fusese fixată în anul 1980 şi pregătită în mai

multe conferinţe regionale. Ea a fost precedată şi de o adunare

ecumenică a tinerilor creştini, 17-21 iulie 1983, cu 320 de participanţi,

vizând familiarizarea acestora cu problemele religioase, serviciul de

cult, probleme biblice şi de teologie. După adunarea tinerilor a avut loc

cea a femeilor, 20-23 iulie 1983, cu 300 de participante care a pregătit

prezenţa activă a femeilor la adunarea de la Vancouver.

La adunarea de la Vancouver au fost delegaţi din 301 de Biserici.

Au fost prezenţi şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia

română a cuprins 15 membrii: Mitropolitul Antonie al Ardealului,

Episcopul Victorin Ursache de la Detroit, episcopii Epifanie Norocel,

Vasile Târgovişteanul, Pr. Dumitru Soare, Pr.Prof. Dumitru Popescu, Prof.

Emilian Popescu, Pr.Prof. loan Bria, Prof. llie Dan Ciubotea, de la Bossey,

viitorul mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei.

Tema adunării a avut patru subteme:

1. Viaţa - darul lui Dumnezeu;

2. Viaţa - biruinţa morţii;

3. Viaţa în plenitudinea ei;

4. Viaţa în unitate;

La Vancouver s-a celebrat aşa-numita Liturghie Ecumenică al

cărei text a fost elaborat la Lima în 1982. S-a adoptat documentul

18

“Declaraţia asupra păcii şi dreptăţii” care a prezentat un viu interes.

Mitropolitul Antoine a abordat conceptul de “nouă ordine morală

mondială.” În ansamblu se poate spune că la Vancouver, datorită

prezenţei masive a laicilor, a fost o adunare ecumenică a neteologilor

care au vrut dă discute probleme teologice. S-a subliniat obligaţia

Bisericilor de a contribui la apropierea şi împăcarea marilor disensiuni

ale lumii, la înlăturarea haosului şi a mizeriei prezente în multe regiuni

ale globului. Bisericile reînnoiesc angajamentul faţă de mişcarea

ecumenică, faţă de exigenţa misiunii şi evanghelizării, plecând de la

faptul că Hristos este viaţa lumii.

Nedreptatea din lume, împărţirea injustă a acesteia în bogaţi şi

săraci neagă darul vieţii ce vine de la Dumnezeu pentru lume. Toate

naţiunile trebuie să trăiască în demnitate, deoarece Hristos a vindecat

pe toţi oamenii şi ocroteşte viaţa. Datoria creştinilor este aceeaşi iar ei

sunt permanent invitaţi de către Domnul vieţii, Iisus Hristos, la acţiuni

de respingere a rasismului şi violenţei din lume.

7. A VII-a Adunare Generală a CEB. Canberra, Australia, 1991.

Tema acestei adunări a fost Vino Duhule Sfinte şi reînnoieşte

întreaga creaţie. Ea a fost îndelung pregătită. Adunarea s-a desfăşurat

în contextul războiului din Irak. Au fost prezenţi delegaţi din 317 Biserici

şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia B.O.R. a fost

condusă de I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi al Bucovinei.

Prima şedinţă a întrunit luările de cuvânt ale câtorva lideri din

Comitetul Central. Tema a fost aprofundată în plen şi în subteme:

Duhul este sursă de viaţă pentru că ne eliberează, ne transformă şi ne

sfinţeşte.

Specificul acestei Adunări a fost acela că, dacă adunările a III-a,

a IV-a, a V-a şi a Vi-a au tratat teme legate de persoana Mântuitorului

Iisus Hristos cea de-a VII-a ia în discuţie prezenţa şi lucrarea Duhului

Sfânt în lume, în Biserică. Este pentru prima data când o adunare

generală se ocupă de teologia Sf. Duh. S-au studiat mai mult

19

implicaţiile ei în creaţie. Tema este mai teologică decât a celei de-a VI-

a adunări generale de la Vancouver.

Unul dintre referatele asupra Sf. Duh a fost susţinut de

Partenios, patriarhul Alexandriei. În alocuţiunea sa, patriarhul apostolic

a prezentat relaţia Sf. Duh cu Tatăl şi cu Fiul, prezenţa Lui în Biserică,

legătura Bisericii cu Sf. Duh de la Cincizecime şi lucrarea Duhului Sfânt

în lume, salvând-o de la nimicire. Cincizecimea este o nouă creaţie.

Protestanţii care confundau de obicei Duhul cu graţia, au realizat

importanţa Persoanei Duhului şi a legăturii persoanelor umane cu

Duhul.

Canberra a readus în centrul preocupărilor teologice prezenţa şi

lucrarea Sf. Duh. El va salva creaţia de la un dezastru ecologic. Duhul

Sfânt este legat de eliberarea oamenilor de servituti şi se cere Duhului

să ne conducă pe toţi la o metanoia. Lucrarea Duhului înseamnă o

schimbare a vieţii comunitare şi a minţii noastre. Duhul este Cel care

caută să aducă omenirea la plenitudinea de viaţă după o metanoia a

indivizilor şi persoanelor înseşi. De Duhul Sfânt este legată trecerea de

la cultură spre moarte sau de la cultură spre viaţă.

Canberra înseamnă o revigorare a aspectelor teologice ale CEB

şi o întoarcere la aceste teme. Spectrul războiului a determinat pe cei

prezenţi să privească problemele direct.

Adunarea generală a aprofundat problemele economice,

ecologice. Ea a abordat etica economiei în întreaga lume şi în ţările ce

s-au eliberat formal sau direct de comunism. Bisericile nu pot rămâne

indiferente în faţa proiectelor şi abuzurilor biotehnologice. Economia de

piaţă solicită şi Bisericile să manifeste o atitudine prin răspuns rapid

nevoilor reclamate nesatisfăcute. Mişcarea ecumenică denunţă absenţa

democraţiei în economie, injustiţia şi lăcomia umană. Trebuie început

cu o nouă concepţie despre valoare, prin viabilitatea ecologică a

proiectelor legate de economie şi de problema omului.

O atenţie deosebită s-a acordat copiilor măcinaţi de diverse boli.

20

S-a cerut aplicarea cartei drepturilor omului la nivel global şi regional.

S-au luat în discuţie probleme legate de democraţie şi buna guvernare.

Democraţia şi guvernele trebuie să aibă în vedere necesităţile populaţiei.

Se constată necesitatea unor limite ale puterii. Se fac largi pledoarii

pentru protecţia naturii. Crimele ecologice trebuie identificate şi

pedepsite. Este nevoie de conştientizarea lumii privind pericolele ce o

asaltează. Biserica este chemată să salveze viaţa.

In spiritul comuniunii au fost aprofundate problemele: unitate

în diversitate; relaţia dintre religie şi cultură; relaţia dintre

comuniune şi unitate.

Relaţia Biserică - lume a fost văzută mai mult sub raport

teologic, faţă de abordarea seculară de la Nairobi.

Misiunea Bisericii în propoveduirea Evangheliei a fost

aprofundată sub aspect global: toţi creştinii sunt chemaţi să anunţe

Evanghelia lui Hristos şi să fie recunoscători Duhului Sfânt pentru că El

conduce în misiune Bisericile şi persoanele. între unitatea Bisericilor şi

dimensiunea globală a misiunii, există o unitate indisolubilă. Şi

Evanghelia a fost înţeleasă tot în perspectiva comuniunii şi unităţii

creştine şi umane.

O noutate faţă de Nairobi este aprofundarea reiatei dintre

persoane cu convingeri religioase şi ideologice diferite. Relaţiile dintre

Biserici şi ideologiile seculare sunt aprofundate sub raport teologic, nu

secular, ca la Nairobi.

Implicaţiile prezenţei lucrării Duhului Sfânt în sensul comuniunii

şi unităţii Bisericilor şi popoarelor sunt foarte mari. Duhul Sfânt susţine

lupta împotriva injustiţiei din lume.

Canberra trebuie văzută şi sub raportul reorganizării şi înnoirii

CEB în contextul mutaţiilor ce au avut loc în timpul care a trecut de la

ultima adunare generală şi, mai ales, în timpul în care are loc.

Canberra se află îndată după terminarea marii ofensive din deşert,

împotriva Irakului şi a colapsului comunismului ca sistem politic şi

21

economic.

8. A VIII-a Adunare Generală a CEB, Harrare, Zimbabwe.

Tema Adunării a fost “Să ne întoarcem spre Dumnezeu întru

bucuria speranţei”. Tema adunării este una teocentrică. Schimbarea

bazei doctrinare a CEB din una trinitară în una teocentrică este un

deziderat pentru unii exponenţi a ceea ce se numeşte “ecumenismul

ecumenic” (Hans Kung), adică acel ecumenism care vizează o unitate

religioasă a tuturor oamenilor, o unică religie mondială în ton cu

globalizarea economico-financiară şi politică. Ecumenismul, aşa cum

avertiza şi primul secretar general al CEB, A. Wisser't Hooft, are ca

scop realizarea unităţii creştine, a Bisericilor, nu realizarea unităţii

religioase a umanităţii.

9. A IX-a Adunare generală a CEB, Porto-Allegre, Brazilia, 2006

Tema adunării a fost Dumnezeule, prin harul Tău, transfigurează

lumea şi au participat peste 700 de delegaţii aparţinând unui număr

de 314 Biserici.

4. CEB şi misiunea creştină

CEB a elaborat un document ecumenic referitor la misiunea

creştină în anul 1982, intitulat Misiune şi Evanghelizare. Având în

vedere diversitatea mărturiei creştine în tradiţii şi confesiuni diferite, în

parohii sau ordine monahale, documentul sintetizează şapte elemente

structurale prin care se' exprimă misiunea creştină:

1. Convertirea înseamnă în perspectiva acestui document

“recunoaşterea şi acceptarea printr-o decizie personală a domniei

mântuitoare a lui Hristos” şi “întâlnire personală mediată de Duhul

Sfânt cu Hristos cel viu, primind iertarea de la El şi acceptând personal

chemarea de a fi ucenic al lui Hristos într-o viaţă de slujire”.

Convertirea vizează totalitatea vieţii creştine, în însăşi condiţia

istorică, politică, socială a omului. Totuşi, documentul eludează

22

dimensiunea sacramentală şi eclesială, comunitară a convertirii,

resimţindu-se puternic influenţa protestantă. Omul devine creştin prin

Botez, Mirungere şi Euharistie nu doar prin convertire, precum Sf.

Apostol Pavel care, după vederea lui Hristos pe calea spre Damasc, a

fost trimis la preotul Anania pentru a primi naşterea din apă şi din

Duh, Botezul.

2. Evanghelia în toate aspectele vieţii. Documentul arată că în

Biblie (Isaia, 58, 6-7; Oseea, 6, 4-6) viaţa religioasă “nu a fost niciodată

limitată la templu sau izolată de viaţa cotidiană”, în sensul că

sentimentul şi experienţa religioasă pătrund întreaga fiinţă a omului

care se raportează la ceilalţi semeni cu conştiinţa prezenţei

mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa personală a creştinului despre

care acesta mărturiseşte în comunitatea umană întreagă şi în toată

istoria umanităţii. Viaţa religioasă nu se reduce la o dimensiune

privată aşa cum a fost înţeles reducţionist, arbitrar acest aspect

structural şi esenţial al umanului de către spiritul raţionalist al

modernităţii, ci ea în creştinism, ca expresie eclesială, ca Biserică, are

menirea şi rostul de a exista şi a se manifesta public, vizibil. De aceea,

Biserica şi membrii ei există public şi se adresează deschis oamenilor

cu diversele lor probleme, “inclusiv de a interpela lumea ştiinţifică spre

o a îndrepta spre Hristos în care s-a revelat întreaga umanitate şi care

este înţelepciunea lui Dumnezeu, centrul creaţiei, “capul peste toate

lucrurile” (Efeseni, 1, 10, 22).

Existenţa oamenilor este şi trebuie să fie una

teologică în mod integral în experienţa lor spirituală, de rugăciune şi

de comuniune sacramentală şi euharistică cu Hristos dar, în acelaşi

timp, aceasta trebuie să se manifeste şi în realitatea post-liturgică,

adică în sfera activităţilor diverse din societatea umană, în activităţile

umane din instituţiile sociale şi profesionale, care trebuie să dezvăluie

“o semnificaţie divină” a oricărui act uman spre slava lui Dumnezeu.

3. Biserica şi unitatea ei în misiunea lui Dumnezeu. Textul

23

ecumenic afirmă că “misiunea creştină este lucrarea Trupului lui Hristos

în istoria umanităţii - o continuitate a Cincizecimii”, un proces continuu

de reînnoire al Bisericilor prin celebrarea euharistică spre reconcilierea

tuturor în Hristos. între factorii importanţi pentru dinamizarea vieţii

creştine, în unitate, sunt enumeraţi: recunoaşterea comună a autorităţii

Sfintei Scripturi şi a simbolurilor de credinţă ale Bisericii vechi şi o

convergenţă în afirmaţiile doctrinare referitoare la bazele credinţei

creştine. Se accentuează rolul comunităţii creştine locale ca “instrument

vital în împlinirea vocaţiei misionare a Bisericii”.

4. Misiunea după modelul lui Hristos. Documentul misionar

ecumenic, inspirându-se din slujirea lui Hristos, aşa cum o relatează

Evangheliile, propune comunicarea mesajului creştin în termeni de

“relaţii interpersonale când Duhul Sfânt stimulează credinţa” iar

Evanghelia este înţeleasă “prin împărtăşirea durerilor şi bucuriilor

vieţii, prin identificarea cu oamenii în condiţiile lor de viaţă”.

5. Vestea Bună pentru cei săraci. Astăzi o mare parte din

populaţia lumii este săracă, trăieşte în condiţii de mizerie materială şi

este victimă a opresiunii şi a unei ordini economice nedrepte sau a unei

nedrepte distribuţii a puterii politice. Mare parte a acestei populaţii a

lumii a treia nu cunoaşte Evanghelia care trebuia să-i fie vestită pentru

a face dreptate. Textul arată că “Biserica lui lisus Hristos este chemată

să predice Evanghelia celor săraci după exemplul Domnului ei, Care S-

a întrupat ca sărac, a trăit ca unul dintre ei şi le-a promis împărăţia lui

Dumnezeu”. De aceea, o dimensiune a evanghelizării o reprezintă

solidaritatea cu cei ce se află în lipsuri şi în suferinţă, care este de fapt

un “test de credibilitate”, o acţiune particulară ce angajează practic în

slujirea celor slabi, săraci, marginalizaţi prin întâlnirea cu ei şi

eliberarea lor prin Evanghelie. în acest capitol al documentului

ecumenic se degajă elemente din teologia eliberării, aspecte care sunt

specifice Bisericii în lucrarea ei filantropică, însă viaţa creştină în

integritatea ei nu poate fi înţeleasă fără componenta spirituală,

24

accentuată de Ortodoxie.

6. Misiune în cele şase continente. Deşi Europa şi America

sunt creştinate, textul ecumenic, abordând misiunea creştină într-o

perspectivă dinamică şi holistă afirmă că “peste tot Bisericile sunt într-

o situaţie misionară”, aceasta mai ales în lumea occidentală

secularizată. După secole de viaţă creştină, Occidentul astăzi “este

organizat fără referinţă la valorile creştine”.

Conform documentului, “fiecare congregaţie locală are nevoie de

conştiinţa catolicităţii sale care vine din participarea ei în misiunile

Bisericii lui Iisus Hristos în alte părţi ale lumii”. Din punct de vedere

ortodox, esenţa catolicităţii Bisericii constă în plenitudinea credinţei

aşa cum este definită de Sfânta Tradiţie, adică dreapta învăţătură şi

experienţa pnevmatică în Duhul lui Hristos, mediată de preoţia

sacramentală a Bisericii, semn al continuităţii neîntrerupte de la

Cincizecime până astăzi a lucrării mântuitoare a lui Hristos în Biserica

Sa. Biserica a condamnat învăţăturile greşite, ereziile care falsifică

adevărul. în perspectiva dialogului ecumenic, problema ereziilor nu se

mai pune pentru că în protestantism există tot atâtea adevăruri câte

teologii există. Se vorbeşte de pluralism religios în sensul democraţiilor

liberale. Aşa cum se afirmă în răspunsul ortodox la documentul

ecumenic înţelegerea şi viziunea comună-a C.E.B., în protestantism,

care deţine ponderea în C.E.B. “nu există o înţelegere normativă şi

obligatorie a Tradiţiei” şi, de aceea, noţiunea de erezie prin care

Biserica a respins învăţăturile greşite care periclitau integritatea

credinţei şi sensul mântuirii nu are relevanţă, nu se impune şi orice

opinie teologică este acceptată, permisă. C.E.B. nu utilizează noţiunea

de erezie şi o înlocuieşte cu noţiunea vagă de pluralism, ceea ce

implică diversitate de opinii, de tradiţii din care unele nu sunt

acceptabile în perspectiva ortodoxă. Se relativizează astfel credinţa

creştină însăşi prin limbaj inclusivist. La întrunirea ecumenică de la

Centrul ortodox al Patriarhiei de la Chambessy (19-24 iunie 1995), ca

25

răspuns la concepţia dr. Konrad Raiser, secretar general C.E.B., că

acest organism creştin mondial este o “comuniune de Biserici cu un rol

unic în mişcarea ecumenică”, mitropolitul Ioan de Pergam arată că

Biserica este o “entitate istorică, eshatologică, relaţională şi

sacramentală”. Cu alte cuvinte, fiinţa Bisericii nu se va structura, nu

poate fi plasată undeva, într-un orizont al aşteptării, spre un viitor

imprevizibil, ea realizându-se prin convergenţa spre unitate în

diversitate a tuturor confesiunilor şi grupurilor creştine existente, ci

Biserica există de la Cincizecime, ca instituţia teandrică a mântuirii, a

sfinţirii oamenilor şi a vieţii lor în Hristos Mântuitorul. De aceea,

Ortodoxia se înţelege pe sine şi se oferă ca Biserica cea una şi această

viziune va fi întotdeauna “criteriul călăuzitor pentru participarea

ortodoxă în mişcarea ecumenică”. Pe de altă, parte Ortodoxia este

expresia catolicităţii Bisericii, a actualizării integrale a misterului lui

Hristos în comunitatea locală prin Tainele Bisericii şi comuniunea

credincioşilor cu Hristos iar înţelegerea sensului profund al Ortodoxiei

în creştinătate este unica şansă de unitate creştină autentică.

Misiunea ortodoxă are

deci o dimensiune universală, ecumenică, pentru că Ortodoxia nu

trimite doar misionari, ci ea are ca obiectiv misionar principal

structurarea unei comunităţi eclesiale locale, expresia plenară a

Trupului lui Hristos. Actualmente există un aşa-numit moratoriu în ceea

ce priveşte misiunea creştină, “moratoriul” misiunilor occidentale,

cărora li se reproşează că odată cu creştinarea, cu Evanghelia, au

exportat şi un sistem social, politic şi economic aferent, eliminând

specificul local, cultura şi tradiţiile proprii ale populaţiilor

evanghelizate. Pe de altă parte, misiunea în sensul clasic al acesteia,

creştinarea necreştinilor trebuie să se manifeste mai mult ca dialog

interreligios. Ea ar trebui să se limiteze doar la o coabitare cu tradiţii

religioase necreştine diverse, renunţând la convertirea oamenilor la

Hristos, ceea ce este o atitudine demisionară, inadmisibilă teologic,

26

eclesial. Istoria şi tradiţia creştină ne arată foarte clar că nu pot

coexista viaţa creştină autentică şi reminiscenţe idolatre păgâne.

Convertirea la Hristos înseamnă “metanoia”, “o schimbare radicală a

conştiinţei, o nouă atitudine fundamentală, o nouă scară de valori” la

capătul căreia tronează Hristos Fiul lui Dumnezeu antrenează, prin

credinţa şi încrederea în El, “o reinterpretare şi o convertire a omului

întreg” care prin credinţa în Hristos îşi formează o concepţie total nouă

despre existenţă. Prin misiunile occidentale, ca aspect pozitiv al lor,

Hristos a fost propoveduit la populaţii necreştine. Reprezentând uneori

şi interese politice occidentale, misiunile au făcut prozelitism chiar în

spaţiul ortodox, ceea ce este un aspect negativ. Misiunile occidentale

în Bisericile Ortodoxe sunt la originea unor tensiuni, ce reizbucnesc

după perioade mai îndelungate de timp. In acest sens, menţionăm

crizele în creştinism generate de uniatism sau de evanghelizatorii

occidentali neoprotestanţi, formaţi în centre de misiune rupte de

tradiţia vie a Bisericii şi care proclamă un creştinism mai curând

secular şi un Hristos separat de învăţătura dogmatică şi experienţa

spirituală creştină bimilenară.

7. Mărturia printre oamenii de alte credinţe religioase.

Documentul certifică existenţa unui pluralism religios în lume, o

realitate de astfel ce se poate identifica în întreaga istorie umană.

Creştinismul reprezintă astăzi, după aproape 2000 de ani de

propoveduire a Evangheliei aproximativ 1/3 din populaţia globului

pământesc iar mutaţiile social-politice şi economice din “societatea

deschisă” au dus la o coexistenţă între oameni ce aparţin unor diverse

orizonturi religioase. Creştinii coexistă în mediul lor consacrat de o

istorie creştină bimilenară cu oameni de alte religii, cu alte concepţii

filosofice şi religioase cu care comunică, respectându-le propria lor

tradiţie religioasă pe care aceştia o contextualizează într-un spaţiu

unde sunt nevoiţi să-şi ducă existenţa cotidiană, rupţi de ansamblul

tradiţiei lor religioase. De aceea, datoria creştinilor este de a transmite

27

mesajul Evangheliei, al mântuirii oamenilor de către Dumnezeu în Iisus

Hristos fiecărui om şi fiecărui popor. Astăzi, creştinii, pe de o parte,

mărturisesc credinţa lor în Hristos în contextul unei vecinătăţi alcătuite

din oameni care împărtăşesc alte convingeri religioase şi ideologice,

aceasta datorită liberei circulaţii a oamenilor şi a ideilor, iar pe de altă

parte, şi secularizării societăţii, mai ales în Occident. De aceea, cu toate

deosebirile interconfesionale între creştini, mărturia lor trebuie să fie

unică spre a convinge pe necreştini, pe cei atei sau indiferenţi religios

“despre prezenţa lui Dumnezeu în Hristos” şi despre mântuirea prin El.

Temeiul absolut al acestei mărturii decurge din convingerea absolută că

Dumnezeu este Creatorul întregului univers şi că El s-a lăsat mărturisit

cu adevărat. în orice timp şi în orice loc prin Duhul Sfânt. Creştinii sunt

invitaţi la unire cu cei de alte credinţe spre a realiza “comunităţi ale

libertăţii, păcii şi respectului reciproc”. Experienţa creştină poate fi

îmbogăţită prin întâlnirea cu membrii altor comunităţi religioase ce

manifestă zelos convingerile lor, prin credinţă vie şi mărturie puternică.

De aceea, încheie documentul ecumenic, “vocaţia misionară a Bisericii şi

chemarea ei evanghelizatoare nu va rezista în confruntarea cu realităţile

grele ale vieţii cotidiene dacă nu este susţinută cu credinţă, o credinţă

întemeiată pe rugăciune, contemplare şi adorare” ce încorporează activ

în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt umanitatea şi care este cea mai

mare binecuvântare a împărăţiei lui Dumnezeu şi motivaţia misionară

creştină esenţială.

5. Organizarea CEB

CEB este organizat după cum urmează:

1. Adunarea Generală unde sunt reprezentate toate Bisericile şi

comunităţile membre. CEB reuneşte astăzi 317 Biserici membre.

2. Comitetul Central.

3. Comitetul Executiv.

28

4. Secretariatul General, legat de Comitetul Central şi

Comitetul Executiv. Secretar general al CEB este Konrad Raiser.

Comisiile şi departamentele sunt organizate în:

A. Studii cu departamentele;

1. Credinţă şi Constituţie;

2. Biserica şi societatea:

3. Evanghelizare şi studii misionare.

B.Acţiune ecumenica cu departamentele:

1. Tineret, laicat, bărbaţi şi femei în Biserică şi societate;

2. Institutul Ecumenic de la Bossey.

C.Ajutor interbisericesc/ Refugiaţi şi Afaceri internaţionale.

D.Informaţii.

După Canberra, CEB a pus problemele unei reorganizări. Membri

ai CEB pot fi Bisericile, confesiunile, denominaţiunile care acceptă

baza doctrinară a acestuia şi satisfac condiţiile prescrise. Admiterea se

face cu majoritatea a două părţi din Bisericile prezente. Toate cererile

de admitere sunt prezentate în sesiunile Adunării pentru a fi

examinate în Comitetul Central. Dacă o candidatură este aprobată prin

vot, Bisericile pot fi declarate ca acceptate.

Funcţiile şi scopul CEB:

1. Să cheme Bisericile spre unitate;

2. Să faciliteze mărturia creştină comună oriunde;

1. Să susţină Bisericile în realizarea sarcinilor lor de misiune şi

evanghelizare;

2. Să traducă în acte preocupările comune ale Bisericilor de a

sluji pe toţi creştinii angajaţi în activitate misionară şi mărturie creştină,

să îndepărteze barierele care-i separă pe oameni;

5. Să favorizeze înnoirea vieţii Bisericilor prin unitate,

celebrare, misiune, diaconie;

6. Să menţină relaţiile cu organizaţiile confesionale;

7. Să urmărească lucrarea comisiilor Credinţă şi Constituţie şi

29

Creştinism practic pe plan mondial.

6. Ecumenismul local românesc

în România s-a manifestat şi un ecumenism local prin dialogul

dintre Biserica Ortodoxă Română şi celelalte confesiuni şi culte

prezente şi recunoscute de stat. Acest ecumenism local s-a manifestat

până în 1989, existând ulterior încercări de a da din nou viaţă acestei

colaborări. Baza ecumenismului local o formează principiile statuate

de mişcarea ecumenică internaţională.

Activitatea de cunoaştere şi preţuire dintre Bisericile din

România, în vederea unităţii, precum şi cea de slujire a poporului s-au

desfăşurat progresiv. În realizarea concretă, ecumenismul local din

România a luat mai multe forme:

1. Consfătuiri frăţeşti la Palatul Patriarhal din Bucureşti, dintre şefii

cultelor din România, sub preşidenţia Patriarhului României;

2.Conferinţe Teologice Interconfesionale;

3. Schimburi de profesori şi studenţi; ,;;

4. Legături personale dintre membrii Bisericilor;

5. Asistenţă interreligioasă, diaconie creştină la nivel de parohie

şi eparhie.

Începutul ecumenismului local în România îl constituie prima

consfătuire a conducătorilor Bisericilor şi cultelor din ţara noastră, din

23 iunie, 1949, de la Palatul patriarhal, sub preşidenţia Patriarhului

Justinian, după aprobarea de către stat a Statutelor de organizare şi

funcţioanre a acestora. Subliniind importanţa acestui moment pentru

buna convieţuire a Bisericilor şi cultelor în România, pentru activitatea

lor în slujba poporului, de frăţietate şi respect reciproc, precum şi de

slujire a credincioşilor şi a poporului, Patriarhul Justinian spunea: “Am

căutat mai întâi noi, capii cultelor, să dăm dovadă de dragoste,

înţelegere şi' respect reciproc între cultele noastre. Dacă în trecut unele

30

interese politice şi de stat învrăjbeau pe români cu naţionalităţile

conlocuitoare, tocmai pe linie religioasă, noi; înţelegem azi să

respectăm legea altora, dar şi ei să facă acelaşi lucru. Nu râvnim

credincioşii altora, dar nici ei să nu râvnească credincioşii noştri”.

Ecumenismul nu se poate împăca cu prozelitismul. El trebuie să

slujească preţuirea, respectul, colaborarea şi frăţietatea în Hristos.

Biserica Ortodoxă Română, prin patriarhul ei, respinge de la

început prozelitismul.

Conferinţele teologice interconfesionale au fost deschise în 1964,

cu acordul Bisericilor. Formă majoră a ecumenismului local, acestea au

reunit teologi ortodocşi, protestanţi şi observatori romano-catolici.

Conferinţele teologice aveau loc de 2 sau 3 ori pe an, fiind organizate

de institutele teologice ortodoxe din Bucureşti şi Sibiu şi cel protestant

de la Cluj-Napoca.

La conferinţe au participat ierarhi, rectori, prorectori, profesori de

teologie, consilieri patriarhali, episcopi, redactori şi reprezentanţi ai

revistelor teologice, directori şi profesori ai Seminariilor Teologice,

studenţi şi doctoranzi ai institutelor respective. La aceste conferinţe s-a

urmărit o apropiere şi un respect reciproc între culte, precum şi o

împreună-slujire a poporului. Aceste conferinţe au realizat chiar o

teologie ecumenică în ţara noastră, exceptând unele implicaţii politice

cerute de împrejurările în care Bisericile şi cultele din România au

lucrat sub regimul comunist, totalitar. Enumerarea câtorva dintre

temele acestor conferinţe ne ajută să înţelegerii importanţa lor pentru

ecumenismul local:

1. Euharistia ca taină â unităţii Bisericii şi Hristos cosmic în cadrul

vieţii universale;

1. Ecumenismul şi Conciliul II Vatican;

2. Opera reconciliatoare a lui Dumnezeu astăzi între popoare;

3. Biserica şi societatea;

4. Biserica şi slujirea păcii;

31

5. Iată Eu fac toate noi;

6. Dialogul ecumenic şi mărturisirea credinţei;

7. Sensul activ al speranţei;

8. Spre o societate mai dreaptă;

10. In slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor;

11.Teologie şi progres;

12.Evoluţia structurii sacramentale şi canonice a Bisericii;

13.Biserica şi securitatea Europei;

14.Sensul şi importanţa ecumenismului practic;

15.Căi şi forme ale ecumenismului contemporan;

16.Contribuţii ortodoxe şi protestante în ecumenism;

17.Aspectul social al unităţii creştine; .

18. Iisus Hristos eliberează şi uneşte;

19.Comuniune şi intercomuniune;

20. Comunitatea conciliară în mişcarea ecumenică şi poziţia

Bisericilor din ţara noastră;

21.Bisericile locale şi Biserica Universală;

22. Identitate şi ecumenism;

23. Identitate şi reînnoire teologică.

Fiecare temă a fost prezentată în plenul adunărilor interteologice

şi discutată în secţii, în perspectiva fiecărei Biserici, contribuindu-se la

aprofundarea temei respective.

Ecumenismul local românesc poartă pecetea epocii istorice în

care s-a structurat şi a funcţionat, respectiv aceea a războiului rece. a

separaţiei politice Est-Vest, a cortinei de fier, când şi ecumenismul, de

altfel, se afla într-o fază de pionerat, atât la 1948, cât şi în 1961.

Generaţia actuală de ierarhi, preoţi sau teologi, “în locul

ecumenismului solemn, academic, crispat, autoritar” . preferă un

ecumenism pastoral, fizic, tangibil, deschis, conceput de cei care se

roagă la fiecare Liturghie „pentru unirea tuturor” (Pr.Prof. Ion Bria,

Liturghie după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei

32

creştine astăzi, Editura Athena, Bucureşti, 1996, p. 188).

7. Dileme, dificultăţi şi contribuţii ale Ortodoxiei în C.E.B.

Prezenţa Bisericilor Ortodoxe în forul ecumenic al CEB de la

Geneva, reprezentate de un număr restrâns de ierarhi şi teologi

ortodocşi, în raport cu protestanţii, care domină în conducere şi luarea

deciziilor prin vot democratic, pune unele probleme importante pentru

Ortodoxie. Există astfel unele dileme ale participării ortodoxe în CEB.

între acestea se pot identifica şi prezenta următoarele:

1. Pericolul relativizării doctrinare din partea unor grupări

creştine, care refuză sau minimalizează adevărurile dogmatice, pe de o

parte şi acceptă exclusiv, pe de altă parte modernismul, liberalismul în

teologie.

2. Orizontalismul sau preocuparea exclusivă, pentru aspectele

sociale ale creştinismului, fără fundamentare justă, din punct de vedere

teologic şi spiritual a slujirii creştine, a filantropiei Bisericii, ceea ce

face ca diaconia Bisericii în lume să nu fie înţeleasă ca lucrare şi

realitate în Hristos, iar etica socială a Bisericii să nu fie pe deplin

articulată teologic şi hristocentric.

3. Pericolul simplificării teologiei prin slogane sau lozinci

mobilizatoare, un fel de sindicalism eclesial, creştin.

4. Inovaţii şi practici noi, în domeniul vieţii sacramentale, în

contradicţie cu Scriptura şi Tradiţia Bisericii, inovaţii şi practici care

devin obstacole majore în dialogul interteologic (ex. hirotonia femeilor,

perspectiva inclusivistă a limbajului şi practicii ecumenice,

sincretismul).

5. Teama de pierdere a identităţii eclesiale prin dizolvarea

acesteia în structuri noi.

Cu toate acestea. Ortodoxia este angajată ecumenic în vederea

realizării unităţii Bisericii lui Hristos şi manifestă şi circumspecţie faţă

33

de unele formule de unitate, faţă de unele manifestări, pentru că nu

orice unire a creştinilor este adevărată şi duce la preamărirea lui

Hristos. Hristos este acelaşi, ieri, astăzi şi în veac (Evrei, 3,8) şi El a

lăsat Bisericii Sale “o credinţă şi un Botez” (Efeseni, 4, 5-6). Angajată

în mişcarea ecumenică, prin rugăciune pentru unitatea creştină din

raţiuni morale şi spirituale, nu doar dintr-o strategie circumstanţială,

Ortodoxia este conştientă de valoarea rugăciunii, ştiind că unitatea se

face dar. în acelaşi timp, ea se şi descopere, fiind tensiune, deziderat şi

acţiune umană, creştină şi, totodată, dar din partea lui Dumnezeu, prin

harul Sfântului Duh. Rugăciunea stimulează iubirea, apropie pe

creştini, dar unitatea trebuie întemeiată pe adevărul de credinţă,

pentru că experienţa Bisericii celei una oferă imaginea excluderii

ereziei şi a mesagerilor ei şi interzice comuniunea cu ereticii. Prin

rugăciunea pentru unitate, ne întrebăm ce fel de unitate dorim!

ortodoxă, catolică, protestantă? Ortodoxia are conştiinţa fidelităţii faţă

de adevărul creştin unic, din perioada ecumenicităţii Biserici şi fără a

practica intercomuniunea sacramentală şi euharistică, rămâne la

rugăciune, la dialogul iubirii creştine, al filantropiei prin care toţi

creştinii dau mărturie despre credinţa în Hristos, spre a spori şi

accentua credibilitatea creştină faţă de lume pentru ca aceasta să

creadă şi să se convertească la Hristos.

Formarea unei conştiinţe ecumenice, a omului ecumenic, pe

bază de dialog, respect, crearea unui climat de apropiere şi încredere,

prin întâlniri, rugăciune comună după o lungă separaţie, vizite,

simpozioane, schimb de publicaţii sunt forme de ecumenism prin care

creştinii fideli lui Hristos şi recuperând creator şi mântuitor Tradiţia

Bisericii prin darul Duhului unităţii se pot regăsi în unitatea aceleiaşi

Biserici voite de Dumnezeu.

Dat fiind contextul creştin pluralist, coexistenţa confesiunilor, se

impune eliminarea prozelitismului, a polemicii neacademice, pe de o

parte, şi spiritul de sinceritate, fără recurgere la concesii dogmatice,

34

căutarea unor formule înţelepte şi participarea la dialog a

competenţelor teologice şi spirituale, pe de altă parte.

Ortodoxia are ca devizăi în dialogul “interteologic şi în mişcarea

ecumenică, formula înţeleaptă, experiată în istoria creştină şi benefică

teologic şi spiritual: “în necesariis - unitas, in dubiis - libertas, in omnia -

caritas”.

Contribuţia Ortodoxiei în C.E.B este remarcabilă în ceea ce

priveşte receptarea de către creştinii ce descind din Reformă în

general a unor părţi din Tradiţia Bisericii cu nuanţarea teologica dată

de dialogul dintre Biserici. Reprezentând Biserica cea una şi

nedespărţită în mişcarea ecumenică, fidelă învăţăturii Sfinţilor Apostoli,

Sinoadelor Ecumenice şi Părinţilor” Bisericii, deţinând tezaurul dogmatic,

spiritual, canonic şi liturgic al creştinătăţii dinainte de Schisma de la

1054, Ortodoxia a marcat elaborările ecumenice, prin spiritul ei.

În primul rând, ea cere ca baza doctrinară creştină să fie credinţa

exprimată în sinoadele ecumenice şi în Simbolul de credinţă niceo-

constantinopolitan. Astăzi, C.E.B. face eforturi pentru ca Simbolul

niceo-constantinopolitan să devină simbolul de credinţă al mişcării

ecumenice. în acest” sens, comisia Credinţă şi Constituţie a întocmit

raportul şi studiul “Mărturisind o'singură credinţă” (1991), care face o

explicare ecumenică a Crezului niceo-constantinopolitan.

În viaţa sacramentală, Biserica Ortodoxă contribuie, prin

abordarea Sfintelor Taine în perspectiva unei hristologii trinitare şi

pnevmatice. Rolul Ortodoxiei, în elaborarea Documentului de

convergenţă ecumenică “Botez, Euharistie, Ministeriu” (B.E.M.), 1992,

este evident.

Ortodoxia insistă pe dimensiunea eclesială a vieţii creştine iar

formulele pentru unitatea vizibilă a creştinilor trebuie să plece de la

realitatea existenţei Bisericii în istorie. Astfel formule precum unitatea

creştină organică, comunitatea conciliară sau comuniunea de

comuniuni, formule ecumenice pentru unitatea. Bisericii, au fost

35

aprofundate de teologia ortodoxă, în sensul sobornicităţii, al

comuniunii, cu accent pe importanţa Bisericii locale, parte a Bisericii

universale, în pare e prezent întregul, Hristos integral, pentru că în

fiecare Biserică locală este prezentă Biserica universală. Catolicitatea

Bisericii înseamnă plenitudinea adevărului de credinţă şi a harului

mântuitor al lui Hristos, prezenţa Şa în .Duhul şi nu doar extensiune

geografică a creştinilor prin lectura Bibliei. Biserica este catolică de la

Cincizecime, pentru că este “plină de Treimea Dumnezeu şi deţine

plenitudinea adevărului mântuitor” spre deosebire de erezii şi secte.

Conciliaritatea, aspect abordat, mai ales la Nairobi (1975), nu se reduce

doar la ţinerea de adunări generale conferinţe, şedinţe, ci este identică

cu comuniunea şi interdependenţa membrilor Bisericii, cu diferitele

slujiri şi daruri distincte, la care participă toţi credincioşii. În acest

înţeles, a fost diminuată alergia protestanţilor, privind conciliul, sinodul

în sens ortodox.

Scriptura - Tradiţie - Biserică. Discuţiile din deceniul al şaptelea

de la Montreal au cristalizat această problematică, în sensul că s-a

făcut distincţie între Tradiţie, ca Evanghelie a lui Hristos, transmisă în şi

prin Biserică, datorită cărui fapt Tradiţia şi Biserica au acelaşi conţinut,

respectiv Ţaina Persoanei lui Hristos, şi tradiţii, ca anumite

particularităţi locale creştine, legate de un spirit al locului, de cultura,

mentalitatea, etosul local. Această triplă relaţie a fost aprofundată,

atât de Conciliul li Vatican precum şi de conferinţa ecumenică de la

Montreal a comisiei Credinţă şi Constituţie (1963). Între Scriptură şi

Tradiţie nu este un raport de opoziţie, de excludere, acestea sunt

mărturii ale Tainei Persoanei lui Hristos, Revelaţia şi Revelatorul. De

aceea, nici Scriptura, nici Tradiţia nu pot fi înţelese deplin fără Biserică,

de-a lungul veacurilor, principiu hermeneutic, de interpretare a

Revelaţiei, căci a trăi în Hristos şi a transmite pe Hristos semnifică

Tradiţia, receptată şi transmisă, calea, drumul istoric al Bisericii, viaţa

ei în Duhul Sfânt, memoria ei vie, vizuală şi orală.

36

Mariologia în interiorul hristologiei. Supracinstirea Maicii

Domnului nu este o paralelă a adorării lui Hristos, ci ea duce la Hristos.

“Faceţi tot ceea ce vă va spune”, cuvintele Sfintei Fecioare, rostite la

prima minune săvârşită de Hristos sau în reprezentarea iconografică a

Fecioarei care-L arată, pe Hristos, oferă imaginea şi perspectiva

umanităţii reînnoite şi împlinite eclesial prin Hristos, Fiul Născătoarei

de Dumnezeu Care umanizează, în mod real, pe om. Marioiogia este

parte integrantă a hristologiei şi eclesiologiei.,

Iconografia ca limbaj vizual al credinţei. între cuvânt şi imagine,

nu există opoziţie. Cuvântul se materializează, devine concret, în

imagine. Cuvântul are o dimensiune vizuală, care este şi estetică, dar

care se subordonează teologicului. Imaginea, icoana este o expresie şi

o realitate dintotdeauna a Bisericii.

Ortodoxia a oferit dar, în acelaşi timp, a şi primit de la mişcarea

ecumenică posibilitatea de a nuanţa şi a înţelege, a exprima mai

profund adevărul ei de credinţă sub mai multe aspecte.

Un prim aspect este dat de o sinteză a spiritualităţilor care au în

centru Euharistia care este totodată şi un eveniment misionar care

conferă şi misiunii Bisericii o orientare liturgică. De aceea. Ortodoxia

preferă să vorbească de comunităţi evanghelizatoare al căror centru

vital este Euharistia însăşi.

Accentuând, ca şi Biserica Romano-Catolică, aspectul

instituţional al Bisericii, Ortodoxia redescopere natura eclesială şi ca o

apropiere dinamică a lui Dumnezeu de umanitatea creată de El însuşi,

ca popor al Său în dialogul iubirii cu El (Ion Bria, The Sense of

Ecumenicul Tradition. The Ecumenica! Witness and Vision of The

Orthodox Chureh, W.C.C Publications, Geneva, 1991. pp. 86-89).

Ecumenismul creştin, într-o anumită criză de identitate trebuie să

rămână şi să fie religios şi teologic (Olivier Fatio, Henry Mottu, Roland

J. Campiche, Jean-Claude Basset, Erich Fuchs, Pour sortir

l’Oecumenisme de Purgatoire, Labor et Fides, Geneve, 1993, p. 71),

37

vizând unitatea tuturor creştinilor ca Biserică în Bisericile locale.

Ecumenismul, în general, a adus o viziune despre Biserică mai

biblică, ca popor al lui Dumnezeu şi sacrament al unităţii creaţiei, al

lumii oamenilor în Dumnezeu. Aceasta implică, pe de o parte, o

doctrină, o teologie dogmatică ecumenică care, însă, în perspectivă

ortodoxă, având în vedere diferenţele mari confesionale dintre creştini,

ţine de teologia simbolică, iar pe de altă parte ecumenismul exprimă

mişcarea de apropiere între Biserici şi creştini. Ecumenismul implică o

mai mare colaborare, unirea în rugăciune şi un examen de conştiinţă

asupra fidelităţii fiecărei Biserici faţă de Domnul ei, Care invită pe toţi

creştinii la o metanoia sinceră şi integrală.

Scopul ecumenismului este în acest sens o singură celebrare

euharistică în unitatea Bisericii unice. De aceea, ecumenismul este o

problemă, ca şi misiunea Bisericii, pe de o parte de eclesiologie, iar pe

de altă parte de mentalitate şi de metodologie (Rene Latourelle,

Theologie, Science'du salut, Desclee de Brouwer, Bellarmin, Bruges,

Paris, Montreal, 1968, pp. 168-169; René Girault, Construire l'Église

une, Desclée de Brouwer; Paris; 1991, p. 27).

Misiunea creştină a mileniului al IlI-lea are ca scop refacerea

unităţii vizibile a creştinilor. în acest sens, Ortodoxia ecumenică, nu

cea microcosmică, este chemată să fixeze “obiectivele majore ale

ecumenismului ei, având în vedere sensul istoriei şi continuităţii

Bisericii, inteligenţa Tradiţiei, experienţa umană a poporului credincios

(sensus fidelium), semnificaţia comuniunii universale (Biserica cea

mare). în ambianţa insuportabilă şi nefavorabilă, politică, culturală şi

chiar bisericească de azi, Ortodoxia nu trebuie să demisioneze de la

imperativul ecumenic - imperativul biblic şi nu trebuie să declare un

moratoriu faţă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Vechiul refren

ofensivă heterodoxă nu trebuie să demobilizeze” (Pr. Prof. Ion Bria,

Liturghia după Liturghie, p. 189).

38

8. Conferinţa Bisericilor Europene

C.B.E. este al doilea organism ecumenic al creştinismului, o

organizaţie ecumenică regională a Bisericilor Ortodoxe şi a celor

protestante din Europa de Vest şi de Est, care a facilitat, în perioada

războiului rece relaţiile dinte creştinii separaţi politic de cortina de fier.

CBE cuprinde 120 de Biserici membre, din 26 de ţări europene, Biserici

ortodoxe şi protestante, anglicane, vechi catolice, care, reunite în acest

forum, discută probleme referitoare, la Bisericile din Europa şi se asistă

unele pe altele, în slujirea pe care şi-o asumă Bisericile în situaţia

contemporană. Există o cooperare a CBE cu organismul catolic

european, oarecum similar, Conferinţa Episcopilor romano-catolici din

Europa.

Prima încercare de organizare a CBE s-a făcut în 1957, la

Liselund-Danemarca. Prima adunare generală a avut loc la Nyborg-

Danemarca, 1959, pe un vas (de aceea şi adunările generale ale CBE

se intitulează Nyborg 1,11...), cu tema “Creştinătatea din Europa şi

lumea secularizată de astăzi”. Dintre adunările generale ale CBE

amintim următoarele:

1. 1960, Nyborg - “Misiunea Bisericilor Europene într-o lume în

evoluţie”;

2. 1962, Nyborg - “Biserica din Europa şi criza omului

modern”;

3. 1964, Nyborg - “Trăirea în comun ca generaţii şi

continente”;

4. 1967, Portschach - Austria - “Slujire şi împăcare”;

5. 1971, Nyborg - “Slujitori ai lui Dumnezeu şi slujitori ai

oamenilor”;

6. 1974, Engelberg - Elveţia - “Unitate în Hristos şi pace pe

pământ”;

7. 1979, Creta - Grecia - “Prin puterea Duhului Sfânt să fim

39

liberi pentru a sluji lumea”;

8. 1986, Stirling - Scoţia - “Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ

pace”;

9. 1992, Praga - Cehoslovacia - “Misiune şi evanghelizare în

Europa de astăzi”.

Biserica Ortodoxă Română este membră în C.B.E. Un alt forum

ecumenic este Conferinţa creştină pentru pace.

9. Ortodoxia şi Dialogul Interteologic

Ortodoxia se defineşte în creştinismul mondial ca ansmablul de

Biserici locale a căror învăţătură dogmatică, spiritualitate şi cult se

plasează în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică,

prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice, formând, pe baza

credinţei comune, Biserica cea una, de care s-au rupt Bisericile

orientale, în sec. al V-lea şi Biserica Romano-Catolică, la 1054, din care

apoi, s-au rupt la 1517, Bisericile Reformei, câmp prolific de sciziune

sectară.

Secolul al XX-lea a pus probleme noi şi Ortodoxiei, care este

preocupată astăzi de pregătirea şi ţinerea unui Sfânt şi Mare Sinod al

Bisericii Ortodoxe. Ideea convocării unui sinod panortodox s-a pus în

circulaţie de către Comisia panortodoxă, întrunită în 1930, la M-rea

Vatoped, din Sfântul Munte Athos. Este necesar a fi menţionate şi alte

momente pan-ortodoxe, precum: Enciclicile Patriarhiei Ecumenice din

1902 şi 1920, Congresele Facultăţilor de teologie ortodoxă, între care

cele ce au avut loc la Atena în 1936 şi în 1976.

Perioada postbelică, la iniţiativa patriarhului ecumenic

Athenagona, cunoaşte şi înregistrează o amplificare în relaţiile

interortodoxe, concretizate în Conferinţele panortodoxe de la Rodos

(1961. 1963, 1964 şi 1968, de fapt aceasta din urmă la Chambesy -

Centrul Patriarhiei Ecumenice din Elveţia), care au propus tematici

40

pentru Sinodul panortodox şi au decis modalitatea dialogului

Ortodoxiei cu C.E.B., cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile

protestante. Acest dialog poate fi al întregii Ortodoxii sau al fiecărei

Biserici Ortodoxe locale. La conferinţa a IV-a s-a hotărât să se ţină

conferinţe panortodoxe preconciliare, care au avut loc la Chambesy în

anii 1976, 1982 şi 1986.

S-au propus următoarele teme (10 teme):

1. Diaspora Ortodoxă;

2. Autocefalia şi modul de proclamare a ei;

3. Autonomia şi modul în care se proclamă;

4. Dipticele;

5. Problema unui calendar comun;

6. Impedimente la căsătorie (căsătoriile mixte);

7. Adaptarea normelor bisericeşti cu privire la post;

8. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu celelalte Biserici creştine;

9. Ortodoxia şi mişcarea ecumenică;

10. Contribuţia Bisericilor Ortodoxe locale la realizarea idealurilor

creştine de pace, libertate, fraternitate şi iubire între popoare, la

înlăturarea discriminărilor sociale şi rasiale.

9.1. Dialogul Teologic Ortodox-Romano-Catolic

La 7 decembrie 1965, patriarhul ecumenic Atenagoras şi papa

Paul al VI-lea, după întâlnirea din 1964, de la Ierusalim, într-o

declaraţie comună, au ridicat şi anulat anatemele reciproce,

pronunţate în 1054. S-au făcut vizite la Roma, de către patriarhul

Atenagoras şi la Istanbul de către papa Paul al VI-lea.

Dialogul interteologic, anunţat oficial de către patriarhul

ecumenic Dimitrios I şi papa loan Paul II, în 1979, la 30 noiembrie, la

Istanbul, a început cu o primă sesiune plenară în 1980 (29 mai - 4

iunie), în Insula Patmos, la M-rea Sf. Ioan Teologul, cu tema, continuată

41

la a doua sesiune, la München, în 1982: “Taina Bisericii şi a Euharistiei,

în lumina Sfintei Treimi”.

A treia întâlnire a Comisiei de dialog s-a ţinut în Creta, la

Kalambari, la Academia Teologică, în 1984, cu tema “Credinţa, Tainele

şi unitatea Bisericii”.

A patra întâlnire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Bari

(Italia), în 1986, cu aceeaşi temă.

A cincea întrunire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Valamo

(Finlanda), în 1988, cu tema “Taina preoţiei şi structura sacramentală

a Bisericii, în special problema succesiunii apostolice, pentru sfinţirea

şi unitatea poporului lui Dumnezeu”.

A şasea întrunire a avut loc la München (Germania), în 1990, cu

tema “Consecinţele eclesiologice şi canonice ale structurii

sacramentale a Bisericii. Conciliaritatea şi unitatea în Biserici”.

A şaptea a avut loc la Balamand (Liban), în 1993. S-a dezbătut

problema uniatismului, practică intensificată în unele Biserici după

căderea comunismului, creând grave tensiuni (România, Ucrania). În

documentul elaborat la Balamand se exclude prozelitismul şi se afirmă

că Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă “se recunosc reciproc

ca Biserici surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui

Dumnezeu, în fidelitate faţă de planul divin”.

A opta întâlnire a comisiei mixte de dialog a avut loc la Baltimore

(SUA), în 2000.

9.2. Dialogul teologic Ortodoxo-Anglican

Au existat contacte individuale între ortodocşi şi anglicani, încă

din secolul al XVI-lea, dar cu toate acestea, cele două Biserici s-au

ignorat reciproc. Contactele au devenit oficiale, începând cu 1920, când

Patriarhia Ecumenică a trimis o delegaţie la Conferinţa Lambeth.

Delegaţii panortodoxe au participat la Conferinţele din 1930 şi 1931,

42

purtând discuţii pentru stabilirea comuniunii între cele două Biserici.

Au fost discutate teme precum: Preoţia, Sfânta Tradiţie, îndreptare etc.

în 1935, la Bucureşti, a avut loc o conferinţă, la care au participat

reprezentanţi ai Bisericii Anglicane şi teologi ortodocşi români.

în 1956, a avut loc o conferinţă la Moscova, cu reprezentanţi ai

Bisericii Ortodoxe Ruse. între 1966 şi 1972, au avut loc întâlniri între

reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice şi anglicani.

Dialogul, pe teme doctrinare, a început în 1973, tulburat însă de

hirotonia femeilor în Biserica Anglicană, începând cu 1977.

în 1980, a început a doua fază a discuţiilor teologice, ce a

culminat cu întâlnirea de la Dublin (Irlanda), din 1984, cu temele:

Ministerul Bisericii, Credinţa în Treime, închinare şi Tradiţie.

A treia fază a discuţiilor a început în 1989, cu tematica

eclesiologică (Valamo - Finlanda).

9.3. Dialogul Teologic Ortodoxo-Luteran

Dialogul a început chiar în secolul al XVI-lea, prin corespondenţa

dintre patriarhul ecumenic şi Melanchton sau cea dintre Ieremia II şi

teologii de la Tubingen (1574-1581). Se pot aminti şi contactele dintre

Bisericile Scandinave şi Biserica Rusă şi de sporirea influenţei luterane

în Rusia, datorită reformelor lui Petru cel Mare. Au existat şi există

dialoguri regionale, (Biserica Rusă cu luteranii din Finlanda), bilaterale,

naţionale (şi în România).

La nivel panortodox, dialogul a început în 1981, la Helsinki, cu

tema: “Participarea la misterul Bisericii”, scopul dialogului fiind deplina

comuniune cu recunoaşterea reciprocă. Aite teme, ia următoarele

întâlniri, au fost legate de Revelaţia divină, Scriptură şi Tradiţie,

Inspiraţie, Canonul Sfintei Scripturi.

în 1991, la Moscova, a început o altă serie de discuţii teologice,

43

axate pe problema autorităţii în Biserică.

9.4. Dialogul Teologic Ortodoxo-Reformat

Primul dialog oficial între ortodocşi şi reformaţi (Alianţa

Mondială-a Bisericilor Reformate) a avut loc în 1988, la Leuenberg -

Elveţia, cu o temă legată de Sfânta Treime, aşa cum a fost formulată

această dogmă creştină centrală de Simbolul de credinţă niceo-

constantinopolitan.

A doua întâlnire a avut loc la Moscova, în 1990, continuându-se

discuţiile teologice, pe aceeaşi temă trinitară.

Există, însă şi o istorie a contactelor calvino-ortodoxe (cazul

Chiril Lucaris), dar şi contacte bilaterale (România - 1920, Germania -

1950, Ungaria - 1970, Franţa - Elveţia - 1981, Statele Unite - 1970), pe

teme hristologice, liturgice şi sacramentale.

9.5. Dialogul Teologic al Ortodoxiei cu Bisericile Orientale

(Necalcedoniene)

Bisericile necalcedoniene (Bisericile din Egipt, Siria, Armenia,

Etiopia şi India, care nu şi-au însuşit hotărârile Sinodului IV Ecumenic de

la Calcedon) au început contacte cu Bisericile Ortodoxe, mai des după

anul 1964, datorate teologilor Paul Verghese şi Nikos Nissiotis.

Au avut loc consultaţii la Aarhus - Elveţia, în 1970; Addis-Abeba -

Etiopia, în 1971.

O comisie de dialog teologic s-a întâlnit la M-rea Amba Bishoy, în

Egipt, în 1989, anunţând deschiderea unui nou capitol în istoria

Bisericii, după 1500 de ani de separare, deşi “s-a moştenit aceeaşi

credinţă şi tradiţie apostolică”. S-au efectuat numeroase vizite ale

conducătorilor acestor Biserici în Bisericile ortodoxe, precum şi vizite

ortodoxe în aceste Biserici. (Vizita catolicosului Bisericii armene, a

44

papei Bisericii copte în România, a patriarhului României în India,

Armenia).

45