PROIECT PEH018 –,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI”Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015

Studiul eficienţei programelor motrice în vederea combaterii

excluziunii sociale a tinerilor flați în risc de excluziune socială

[Type here]

Cuprins

Introducere.....................................................................................................................................................3

Obiectivul cercetării.......................................................................................................................................5

Metodă şi instrument de investigare..............................................................................................................5

Universul cercetării (Grupul ţintă al proiectului)...........................................................................................6

Delimitări conceptuale...................................................................................................................................7

ANALIZA EFICIENŢEI PROGRAMELOR MOTRICE ÎN VEDEREA COMBATERII EXCLUZIUNII

SOCIALE - CERCETARE SOCIOOGICĂ..................................................................................................9

Analiza documentară – aspecte sociale şi juridice.....................................................................................9

Riscuri şi inechităţi sociale în cazul persoanelor cu handicap.............................................................12

Sindromul Down – dinamică soci-medicală şi statistic, forme de intervenţie şi consecinţe sociale...15

Comunitatea de romi – forme de discriminare şi resurse de acţiune pentru reducerea disparităţilor sociale..................................................................................................................................................21

Programe şi strategii pentru susţinerea şi integrarea populaţiei de etnie romă....................................27

Analiza datelor obţinute – cercetare cantitativă grup ţintă principal.......................................................30

Analiza eficienţei programelor motrice – studiu calitativ........................................................................36

Analiza datelor obţinute – cercetare calitativă (grup ţintă secundar)......................................................39

Concluzii......................................................................................................................................................47

Bibliografie generală....................................................................................................................................49

2

Introducere

Ideea centrală a proiectului vizează strategia de prevenire, reducere şi stopare a

disparităţilor sociale la care sunt supuşi tinerii din categoria de vârstă 16 - 29 ani. Datele

statistice naţionale (INS), cele existente în cercetările sociologice, cât şi cele aflate pe paginile

oficiale ale diferitelor instituţii de stat (Ministerul Justiţiei, Ministerul Muncii, familiei, protecţiei

sociale şi a persoanelor vârstnice, Ministerul Educaţiei Naţionale precum şi datele raportate de

către Direcţiile de asistenţă socială, etc.) arată cu evidenţă un risc de vulnerabilitate socială

pentru această categorie de vârstă. Din acest motiv, una dintre principalele preocupări ale

societăţii moderne în ceea ce priveşte echitatea socială, şansa pentru egalitate şi acces egal la

viaţa public a vizat categoria tinerilor, în mod special a grupurilor comunitare defavorizate, fie

printr-o şansă scăzută la studii, fie din cauza discriminării sociale, fie din cauza problemelor

psiho-fizice care presupun politici sociale specifice de susţinere.

Astăzi, fenomene precum discriminarea, marginalizarea, inechitatea de şanse pentru

persoanele cu dizabilităţi, inegalitatea de gen în angajare în ceea ce priveşte accesul la piaţa

muncii sau echitatea salarială sunt provocări la care societatea trebuie să găsească rezolvări.

De asemenea, o piedică în calea dezvoltării în ceea ce priveşte educaţia, accesul la

formare profesională, şanse echitabile de acces la piaţa forţei de muncă etc. o constituie şi

sărăcia. Resursele precare devin astfel o piedică în calea dezvoltării tinerilor iar consecinţele

acestui tip de situaţii vor avea ulterior un impact negative asupra integrării sociale, asupra

accesului la tot ce poate oferi societatea în vederea dezvoltării personale şi profesionale.

De asemenea, o altă categorie de vulnerabilitate socială este reprezentată de tinerii cu

dizabilităţi. Prestaţiile sociale de care beneficiază aceştia în funcţie de specificul de dizabilitate

nu înseamnă şi o integrare a acestuia în societate. Aşadar, susţinerea acestei categorii sociale prin

prestaţii materiale produce efecte pozitive diminuate dacă acest efort organizaţional nu este

dublat şi de o strategie eficientă de integrare socială.

De asemenea, tot în perspectiva vulerabilităţii sociale trebuie privită şi situaţia romilor.

Minoritatea romilor este a doua ca pondere în România după cea maghiară însă este cea mai des

3

discriminată. Problemele acestei comunităţi pot fi privite pe trei dimenisiuni mari: nivelul scăzut

de educaţie, nivelul crescut de sărăcie şi nivelul foarte mic de informare. Dacă până prin anii

2007 proiectele finanţate din fonduri naţionale sau internaţionale vizau susţinerea lor materială,

anii ulteriori au demonstrat un grad scăzut de eficienţă al acestei strategii deoarece, tipul de

strategie viza mai mult efectele decât cauza (susţinerea materială nu rezolva problema de

integrare, de reducere a riscurilor de sărăcie), strategiile ulterioare, în mod deosebit cele susţinute

de axele prioritare POSDRU au schimbat consistent direcţiile de acţiune. Astfel, investiţia în

educaţie, formarea de lideri din interiorul comunităţii, cursuri de formare/calificare/recalificare

au fost strategii cu un grad crescut de succes.

În acord cu astfel de acţiuni strategice, proiectul îşi propune să construiască o serie de

strategii pe trei paliere de intervenţie – crearea unei strategii de acţiune specifică destinată

categoriilor vulnerabile, organizarea de activităţi cu caracter sportiv care să stimuleze integrarea

socială a acestei categorii de tineri şi activităţi de consiliere şi formare.

4

Necesitatea unui astfel de proiect derivă tocmai din caracterul vulnerabil al categoriei de

vârstă 16 – 29 ani. Conform datelor statistice existente, există o pondere crescută a populaţiei

rome care îşi pierde serviciu din cauza condiţiei etnice. Conform datelor TOTEM, 2011, 86%

declară că ştiu cazuri de romi care şi-au pierdut job-ul din motive etnice, 82% declară că în

spitale sunt internaţi în saloane separate şi 72% vorbesc despre segregarea în şcoli.

Obiectivul cercetării

Analiza eficienţei programelor motrice în vederea combaterii excluziunii sociale

Obiectivul proiectului are o direcţie acţională, acesta situându-se în demersul de a

dezvolta metodologii si strategii specifife bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de

incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de

dizabilități sau de situația economică, prin implementarea acestora în principal la nivelul

specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste categorii dar și la nivelul organizațiilor cu rol

activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.

Metodă şi instrument de investigare

Cercetarea realizată este una sociologică, empirică şi presupune observarea directă a

realităţii grupurilor de tineri în risc social. De asemenea, ea îşi propune o abordare cantitativă.

Abordarea cantitativă are la bază metoda anchetei sociologice, instrumentul de cercetare

fiind chestionarul. Am ales să utilizăm chestionarul deoarece pot fi măsurate punctual activităţile

de motricitate în termeni de impact şi satisfaţie în raport cu obiectivele proiectului. Chestionarul

va fi structurat în jurul dimensiunilor care au stat la baza programelor de motricitate. Pentru

fiecare dimensiune va fi identificat un set de itemi care să măsoare eficienţa strategiilor aplicate

în funcţie de fiecare etapă. Studiul îşi propune să aplice minim 100 de chestionare tinerilor care

fac parte din grupul ţintă al proiectului. Structura chestionarului este construită în aşa fel încăt să

identifice mentalităţile tinerilor cuprinşi în proiect cu privire la riscuri şi vulnerabilităţi sociale cu

5

scopul de a identifica efectele activităţilor motrice la care au participat tinerii. De asemenea,

structura chestionarului are inclusă şi o categorie mică de întrebări deschise cu scopul de a lăsa

libertate tinerilor de a expune într-o variată personală opinii cu privire la rolul instituţiilor în

reintegrarea tinerilor aflaţi în situaţii vulnerabile, cu privire la noi activităţi propuse pentru a

creşte şansa de integrare a tinerilor aflaţi în situaţie vulnerabilă etc.

Universul cercetării (Grupul ţintă al proiectului)

Eşantionul este format din 245 de tineri din categoria celor aflaţi într-o situaţie de risc şi

120 de specialişti care lucrează cu această categorie. Ei provin din diferite medii sociale şi din

diferite categorii de grupuri defavorizate. Pentru aplicarea strategiilor de prevenire, reducere şi

stopare a disparităţilor sociale au fost aleşi tineri cu vârsta între 16 – 29 ani, ca fiind o categorie

în formare, supusă la multe riscuri sociale. Conform datelor statistice naţionale, rata de activitate

a populaţiei de 15 ani şi peste a scăzut în ultimii 10 ani cu peste 15% ceea ce crează o stare de

vulnerabilitate care trebuie atent monitorizată. De asemenea, rata de ocupare pentru categoria

tinerilor cu vârsta între 15 – 24 ani este cu aproximativ 20% sub media Uniunii Europene.

Privind din perspectiva educaţiei, datele statistice AMIGO arată că doar 20% au studii

universitare, 60% au studii medii şi o pondere de 20% au cel mult studii gimnaziale. Tot în acest

sens, analiza ratei de abandon pe cohortă arată o situaţie gravă în ceea ce priveşte accesul

constant la educaţie.

Cei 120 de specialişti şi experţi (consideraţi grup ţintă secundar) care lucrează cu tinerii

aflaţi în situaţii de excluziune socială provin din instituţii şi organizaţii relevante pentru

domeniul proiectului din Regiunea Bucureşti-Ilfov. Structura grupului de specialişti cuprinde atât

reprezentanţi ai autorităţilor publice locale (35%) cât şi reprezentanţi ai sectorului privat (65%).

Grupul țintă secundar este constituit din 120 de profesioniști - profesori, personal din învăţământ,

cadre didactice, specialişti, apartinători - care lucrează cu tinerii din grupul ţintă principal, care

îşi desfăşoară activitatea pedagogică în regiunea Bucuresti Ilfov, dintre care 10 de etnie romă.

Metodele de selecție au la bază expertiza PP si P1 - UNEFS şi Fundaţia pentru Învăţământ.

6

Selecția acestora s-a efectuat prin intermediul unităţilor şcolare unde aceştia îşi desfăşoară

activitatea sau prin intermediul altor organizaţii de profil din regiune.

Precizăm faptul că datele obţinute în urma realizării acestei cercetări nu sunt relevante

pentru întreaga populaţie, dar pot constitui un punct de plecare pentru alte cercetări mai ample,

atât din punct de vedere al populaţiei investigate cât şi din punct de vedere al aprofundării temei.

Delimitări conceptuale

Programe motrice – activităţi cu caracter fizic, organizate cu scopul de a combate fenomenul

discriminării sociale. Activităţile au o orientare sportivă iar echipele sunt formate din persoane

vulnerabile social şi persoane care nu sunt în nicio zonă de risc. Scopul acestor acţiuni este acela

de a stimula interacţiunea dintre grupuri şi de a spori coeziunea dintre ele în vederea reducerii

fenomenelor de discriminare, segregare etc.

Situaţii de risc – gamă largă de stări, fapte, conjuncturi sociale care definesc sau care crează

premisele dezvoltării unor stări defavorabile dezvoltării echitabile a unui tânăr în societate. Ele

pot fi formale (acel context de situaţii care ţine de aparenţă) sau reale. Situaţiile de risc sunt stări

sau contexte care defavorizează un individ în procesul său de integrare şi dezvoltare individuală

şi socială. El prezintă o probabilitate de producere a unui eveniment sau curs de acţiuni nedorite

de individ.

Disparitate socială reprezintă seturile de acţiuni, atitudini şi activităţi menite să separe grupurile

sociale după categorii, menţinând o anumită distanţă socială care afectează integrarea socială,

stima de sine, şansele egale în ceea ce priveşte dezvoltarea personală, socială etc.

Discriminare – atitudine de respingere sau de promovare a unor diferenţe între persoane sau

grupuri. Acţiunea de discriminare stimulează separarea membrilor unei comunităţi prin

argumente de rasă, etnie, stereotipuri sociale etc. În situaţiile descrise în proiectul nostru,

discriminarea vizează atitudinile negative faţă de romi, faţă de persoanele cu dizabilităţi, faţă de

tinerii care provin din familii cu probleme financiare, faţă de bărbaţi şi femei etc.

7

Incluziune socială – acţiuni de solidaritate socială menite să stimuleze omogenitatea grupurilor

sociale, menţinând astfel securitatea generală a comunităţilor. Acţiunea de incluziune socială este

specifică domeniilor de protecţie socială şi este formată din seturi de activităţi şi acţiuni pe o

gamă largă de domenii şi dimensiuni sociale, în directă relaţie cu legea 292/2011, legea specifică

a asistenţei sociale. Strategiile specifice incluziunii sociale include şi protecţia şi susţinerea

socială şi juridică a persoanelor cu dizabilităţi. În antiteză cu acest concept este fenomenul de

excluziune socială.

8

Analiza eficienţei programelor motrice în vederea combaterii excluziunii sociale - Cercetare socioogică

Analiza documentară – aspecte sociale şi juridice

O primă abordare a anlizei documentare a fost cea care vizează categoriile de vârstă

cuprinse în strategiile proiectului. Analiza documentară analizează problemele speficice ale

acestei comunităţi de tineri cu probleme de integrare, alţii care provin din anumite categorii

defavorizate sau din medii discriminate social şi până la categoria tinerilor încadraţi în diferite

grade de dizabilitate.

Categoria socială a tinerilor cuprinşi în studiu dar şi în acţiunile proiectului este una de

atenţie pentru autorităţi deoarece, problemele de integrare, de acces la piaţa forţei de muncă

afectează în timp securitatea socială. Este vorba despre o categorie tânără, căreia trebuie să i se

ofere un cadru optim de dezvoltare personală, de educaţie deoarece România trebuie să răspundă

ferm pentru una dintre provocările inerente cu care urmează să se confrunte direct – îmbătrânirea

populaţiei. Astfel, în anul 2032 va ajunge la pensie prima generaţie de “decreţei”, efect al

politicilor pronataliste ale Decretului 770 din anul 1966. Analiza datelor statistice de după 1990

arată o scădere demografică destul de abruptă. Astfel, pentru vârsta limită studiată, populaţia de

16 ani născută în 1990 cunoaşte o scădere de 30,27%. Din 1990 şi până în anul 2008, scăderea

demografică este de 32, 58% iar raportul dintre anii 1990 şi 2013 arată o scădere a populaţiei de

34,04%. Concomitent cu scăderea populaţiei tinere creşte ponderea persoanelor de vârstă matură

care ajunge spre vârsta de pensionare, aşadar, vorbim de o viitoare populaţie care va depinde de

resursele naţionale de protecţie socială în condiţiile în care ponderea populaţiei active care

trebuie să susţină pensile şi toate celelalte sisteme de protecţie socială.

Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste a scăzut de la 64,8% în 1996 la 54,711%

în 2003. Scăderea relativ constantă a populaţiei active din punct de vedere economic a reflectat o

presiune structurală a economiei suferind transformări radicale. Câteodată, s-au mai adăugat şi

erori de strategie care au uşurat această presiune, cum a fost în cazul valului de ieşiri anticipate la

9

pensie. În ciuda indiciilor privind plasarea sub control a fenomenului pensionărilor anticipate (în

2004 acesta se plasa la 54,0% faţă de nivelul său din 2001) este necesară o monitorizoare mai

atentă pentru evaluarea impactului său asupra ratei de activitate şi a sustenabilităţii sistemului de

pensii. În 2003 vârsta medie de pensionare a fost de 59,8. (Sursa: AMIGO)

Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) era în 2003 de 62,212%,

situaţie care demonstrează existenţa unui număr mare de oameni împinşi spre inactivitate sau

spre economia informală. Rata de activitate a femeilor (55,3%) era în 2003 cu 14.13 puncte

procentuale sub cea a bărbaţilor. În comparaţie, rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă

(15-64 ani) UE-15 era în 2003 de 70,0%, în timp ce media grupului de ţări nou admise era de

65,5 %. Îmbătrânirea demografică şi creşterea ratei de inactivitate determină o creştere a ratei de

dependenţă economică. În timp ce în 1990 erau 3,4 salariaţi la 1 pensionar, în 2003 raportul era

de 0,7 salariaţi la 1 pensionar (Sursa: Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, 2005,

p. 3)

O scădere semnificativă a ratei de ocupare s-a înregistrat pentru categoria tinerilor (15-24

ani), de la 36,517% în 1996 la 26,418% în anul 2003, sub media UE-15 (39,7%) şi peste media

celor 10 ţări recent admise în UE (24,3%). (Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,

2005, p. 4)

La fel de important de precizat este faptul că rata de ocupare pentru categoria 15 – 19 ani

este într-o uşoară scădere. Astfel, în anul 1996, ponderea populaţiei ocupate pentru această

categorie de vârstă era de 4,82%, în anul 2010 a scăzut la 1,39% iar în anul 2014 a ajuns la 1,3%.

O altă formă de inechitate socială poate fi şi rata de ocupare din perspectiva genului. Deşi

diferenţa demografică în ceea ce priveşte raportul dintre bărbaţi şi femei în România este de

aproximativ 1%, totuşi, analiza ratei de ocupare pe gen are ponderi mai mari. În acest sens, în

anul 2014, pentru categoria de vârstă 15 – 19 ani arată un decalaj semnificativ statistic:ponderea

ratei de ocupare pentru bărbaţi este de 60,96% în timp ce, pentru femei, rata de ocupare este de

39,04%. Aceleaşi ponderi se păstrează şi pentru celelalte categorii de vârstă:

10

15 - 19 ani 20 - 24 ani 25 - 29 ani

60.96% 60.72% 56.92%

30.04%39.28% 43.08%

Rata de ocupare pe gen. Categoria de vârstă 15 - 29 ani

Barbati Femei

Sursa: Institutul Naţional de Statistică al României

Din acest motiv, programele naţionale de protecţie, de gândire strategică pentru creşterea

economic, pentru gândirea unor acţiuni care să conducă la o rată mare de ocupare, constituie o

prioritate naţională pe termen lung.

Pe aceste nevoi generale se suprapun şi grupurile defavorizate, cu acces limitat la piaţa

forţei de muncă, persoanele cu dizabilităţi care nu au cadre specifice de dezvoltare şi integrare.

În acelaşi context plasăm şi problema discriminării deoarece, în natura sa presupune limitare,

excludere, marginalizare iar toate aceste aspecte contribuie negative pentru dezvoltarea unei

societăţi sănătoase moral, juridic şi economic. Conform datelor UNICEF, categoria de tineri care

sunt incluşi în programe de tip ZEP (zonă de educaţie prioritară) sunt cei care provin din

comunităţi defavorizate, cu deficienţe în ceea ce priveşte pregătirea şcolară, accesul la educaţie,

deficienţe în ceea ce priveşte accesul la piaţa forţei de muncă şi cu o rată scăzută în accesul la

cursuri de formare şi, cu atât mai puţin în ceea ce priveşte formarea profesională continuă.

(Mihaela Jigău, 2006)

O principal resursă de susţinere acestei categorii de vârstă este şi educaţia. Datele

AMIGO arată că doar 20% din populaţia activă are studii superioare, 60% are studii medii şi

20% este format dintr-o categorie socială care nu are cel mult studii gimnaziale.

Dintr-o altă perspectivă, aproximativ 7% din populaţia activă este formată din tineri din

categoria de vârstă 15 – 24 ani şi dintre aceştia, mai puţin de 10% au studii universitare

(îngrijorător este faptul că tinerii din mediul rural cu studii superioare este de aproximativ 4%,

11

ceea ce face ca şansele de angajare să fie diminuate în comparaţie cu tinerii care provin din

mediul urban). Tot aici facem precizarea că 24% din categoria tinerilor de 15 – 24 ani sunt în

şomaj şi, prognosticăm că rata şomerilor este mai mare deoarece, nu toţi tinerii care nu lucrează

sau nu mai lucrează şi-au depus dosare pentru a primi indemnizaţia de şomaj.

Din perspectiva învăţământului superior, datele statistice arată o uşoră scădere a

numărului de studenţi care acced la sistemul universitar de educaţie. Pentru populaţia cu vârste

între 18 – 20 ani, scăderea este în medie de 1,45%. Pentru categoria de vârstă 20 – 22 ani,

numărul tinerilor care se vin la facultate este diminuat cu 4,22% după care, pentru următoarele

categorii de vârstă, ponderea diminuării numărului de studenţi vin la facultate revine în jurul

valorii de - 1,2%. O atenţie deosebită trebuie orientată spre categoria de vârstă 20 – 22 ani

datorită scăderii interesului pentru studii sau datorită condiţiilor socio-economice care blochează

sau întârzie accesul la instrucţie. Desigur, trebuie să se ţină cont că această rată a tinerilor care nu

merg la facultate este influenţată şi de rezultatele naţionale la examenul de Bacalaureat deoarece,

pierderea lor din sistemul de educaţie va produce efecte directe în şansele de angajare în muncă,

în ceea ce priveşte creşterea ratei şomajului, al dependenţei faţă de sistemul de protecţie socială

etc. În acest sens, strategiile naţionale de protecţie şi integrare socială trebuie să aibă în vedere

toate fluctuaţile care vizează integrarea socio-profesională a tinerilor, orientându-şi atenţia în

acelaşi timp asupra elementelor de echitate/inechitate socială pentru a oferi tuturor tinerilor şanse

egale pentru dezvoltare şi acces la educaţie, muncă şi alte tipuri de resurse.

Riscuri şi inechităţi sociale în cazul persoanelor cu handicap

Categoria socială a persoanelor cu handicap construiesc un grup cu probleme special.

Într-o formă sau alta, această categorie menţine o formă de dependenţă materială temporară (în

cazul în care tipul de handicap nu are caracter permanent) sau totală (pentru categoria celor

pentru care nu mai există posibilităţi de remediere totală a acelui tip de deficienţă fizică sau

psihică).

Apreciind conceptual, riscurile sociale sunt acele tipuri de situaţii care includ posibilitatea

unor pericole de intensităţi diferite care să producă evenimente defavorabile unorpersoane sau

chiar unor grupuri sociale. Astfel, lipsa de informare, lipsa de servicii, lipsa de acces la anumite

12

sisteme de protecţie nu sunt în sine probleme decât atunci când persoana trece prin anumite stări

sociale, fizice sau psihice şi nu deţine resursele necesare pentru a şti cum poate să acţioneze în

raport cu tipul de probleme pe care îl are. Aceasta constituie o formă de vulnerabilitate care

poate produce efecte negative asupra securităţii personale sau chiar are unui grup social întreg.

Inechităţile sociale sunt un efect al unor riscuri. Lipsa de strategie personală, lipsa de

strategie instituţională în construirea unor resurse pentru a stopa riscurile sau a le diminua

efectele pot crea nedreptate, injusteţe, inicvitate. Ea se poate vedea în raporturile sociale dintre

persoane sau grupuri, poate avea efectul excluziunii sau al creşterii disparităţii sociale.

Mai mult, categoria persoanelor cu dizabilităţi presupune în sine un tip de problem de diferite

tipuri şi intensităţi la care autorităţile trebuie să ofere soluţii şi tipuri de acţiuni specifice.

Vulnerabilitatea socială a acestei categorii ţine de incapacitatea persoanelor de a se dezvolta în

toate condiţiile de normalitate şi independenţă. În acest sens, caracterul inechitabil pe care îl

poate dezvolta un individ sau un grup social în raport cu persoana cu dizabilităţi îi poate creşte şi

mai mult insecuritatea, şansa de echitate socială şi de dezvoltare psiho-socială.

Conform estimărilor internaţionale, în lume trăiesc aproximativ 165 milioane de persoane

cu dizabilităţi şi, dacă includem şi familiile acestora, putem afirma că mai bine de 2 miliarde de

persoane sunt afectate de acest tip de problem în întreaga lume (Cf. ONU:

hrrp://un.org/disabilities/default.asp?id=33)

Din acest punct de vedere, oricare ar fi tipul de handicap, consecinţele sale se pot regăsi

la mai multe niveluri:

- la nivel individual, prin tipul de patologie specifică problemei medicale şi prin

condiţionările sociale generate de acest tip de dizabilitate.

- la nivel familial – prin suma de eforturi materiale, psihologice, sociale care presupun

susţinerea, îngrijirea, protecţia şi integrarea social de care are nevoie persoana cu

dizabilităţi

- la nivel comunitar – prin suma de programe sociale, structuri şi infrastructuri create

pentru a simplifica integrarea socială a persoanei cu dizabilităţi, pentru susţinerea

medicală, pentru accesul la resurse dar şi prin investiţia materială, de multe ori

13

consistentă pentru a putea menţine condiţii şi şanse alternative pentru această

categorie de persoane

- la nivel social – prin efectele economice generate de costurile pentru susţinerea

persoanelor cu dizabilităţi, prin costurile generate de un număr mai mic de persoane

active pe piaţa forţei de muncă etc. (Lazăr, 2009, p. 207)

La 31 decembrie 2010 numărul total de persoane cu handicap comunicat Direcţiei Generale

Protecţia Persoanelor cu Handicap din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale,

prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale

sectoarelor municipiului Bucureşti, a fost de 689.680 persoane. Dintre acestea, 97,5 % (672.644

persoane) se află în îngrijirea familiilor şi/sau trăiesc independent (neinstituţionalizate) şi 2,5 %

(17.036 persoane) se află în instituţiile rezidenţiale de asistenţă socială pentru persoanele adulte

cu handicap coordonate de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale prin Direcţia

Generală Protecţia Persoanelor cu Handicap

14

Sindromul Down – dinamică soci-medicală şi statistic, forme de intervenţie şi consecinţe sociale

Sindromul Down este o boala genetică ce afectează omul și constă în prezența a 47 de

cromozomi în loc de numărul normal de 46 de cromozomi. Potrivit definiției din Dicționarul

Explicativ Român, cromozomul este "corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare,

care se formează în timpul diviziunii celulei și care este variabil ca formă la fiecare specie."

(http://www.imparte.ro/Ajutor/Protectia-copilului/Caracteristicile-sindromului-Down-

271.html). Un „Sindrom” reprezintă o suită de semne și caracteristici. Denumirea „Down”

provine de la medicul englez, John Langdon Haydon Down, primul care a descris acest sindrom

în anul 1866, cu aproximativ 100 de ani înainte ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit.

În cele mai multe cazuri, sindromul Down apare când există o copie a cromozomului 21.

Această formă a sindromului Down se numeste Trisomia 21. Prezența unui cromozom în plus

cauzează problemele în modul în care se dezvoltă atât corpul, cât și creierul.

Copiii afectați de sindromul Down au un aspect ușor recognoscibil. Capul poate fi mai

mic decât de obicei sau de formă neobișnuită. De exemplu, capul poate fi rotund, și plat în partea

din spate, urechile mici și neobișnuite, limbă proeminentă, gât mai scurt, nas mic. Colțul interior

al ochilor poate fi rotunjit în loc de ascuțit. Dezvoltarea fizică a acestor copii este mai lentă decât

în mod normal. Majoritatea copiilor cu sindromul Down nu ajung niciodată la greutatea medie a

unui adult. Copiii pot avea întârzieri în dezvoltarea mentală și socială. Dintre problemele comune

amintim: comportament impulsiv, judecată slabă, acordarea atenției pe o perioadă scurtă de timp,

învățare lentă (http://www.imparte.ro/Ajutor/Protectia-copilului/Caracteristicile-sindromului-

Down-271.html).

Sindromul Down este cea mai frecventă afecțiune genetică, r iscul global este 1 la 800 de

naşteri sau 0,12%. Având în vedere faptul că la nivel modial incidenţa este de aproximativ 1-800

naşteri, se poate estima că în România sunt în jur de 30.000 de persoane cu trisomie 21. În 2002,

sindromul Down a fost prezent la aproximativ 1 din fiecare 1.000 de copii şi adolescenţi cu

vârsta între 0-19 ani, care trăiesc în 10 regiuni ale Statelor Unite, ceea ce înseamnă că

aproximativ 483000 copii şi adolescenţi cu sdr. Down trăiesc în Statele Unite în cursul acestui

15

an. Prevalenţa sindromului Down pe grupe de vârstă a fost cea mai mare la copiii de 0-3 ani cu

11,1, în scădere la 10,3 printre copiii de 4-7 ani, 9,8 printre copiii de 8-11 ani, 8,3 printre copiii

de 12-15 ani, şi 6,0 între 16-19 ani. Mai mulţi copii de sex masculin (prevalenţă 10,8) decât

copiii şi adolescenţii de sex feminin cu vârsta între 0-19 ani (prevalenţa 9,7) au avut sindrom

Down în 2002. În plus, în 2002, prevalenţa de persoane cu sindrom Down care au avut, de

asemenea, importante defecte cardiace congenitale (CHDs) a fost mai mic (4,7) decât cea a

persoanelor fără CHDs majore (5,6) (Prevalence of Down Syndrome Among Children and

Adolescents in 10 Regions of the United States. Pediatrics December 2009 (124:6);1565-1571).

În ceea ce privește corelația dintre vârsta mamei și riscul de a se naște un copil cu

sindromul Down:

riscul de a avea un copil cu sindromul Down este mai mic de 1 la 1000 de naşteri la

femeile sub 30 de ani;

riscul de a avea un copil cu sindromul Down este de 1 la 400 în cazul în care mama este

de 35- 40 de ani;

riscul de a avea un copil cu sindromul Down este de 1 la 110 în cazul în care mama este

de peste 40;

riscul este de 1 la 25, pentru o mamă de 45 de ani.

Având în vedere incidenţa generală a naşterilor în funcţie de vârsta mamei, în 80% din

cazuri, sindromul Down este prezent la copiii ai căror mame au vârsta peste 35 de ani

(Association for Children with Down Syndrome.).

O cercetare realizată în cadrul proiectului „Ai carte, ai parte”, ce s-a desfășurat în perioada

04.11.2013 - 04.05.2015, proiect finanțat de Comisia Europeană prin programul Tineret în

Acțiune relevă faptul că în România sunt 4420 de persoane cu sindrom Down. Dintre aceștia

2611 sunt copii și 1809 adulți. Județul cu cele mai multe persoane cu sindrom Down este Iași în

număr de 274, iar cele mai puține se află în Sălaj în număr de 34. Statistica a fost realizată în

urma centralizării datelor oferite de către cele 47 de Direcții Generale de Asistență Socială și

Protecția Copilului din țară, excepție făcând județul Ilfov.

În ceea ce privește nivelul de școlarizare: Județul cu cei mai mulți copii cu sindrom Down

în învățământul preșcolar este Buzău cu 26 copii, primar Mureș cu 23 copii, gimnazial

Hunedoara cu 21 copii, iar neșcolarizați Vaslui cu 59 copii. Procentul de copii cu sindrom Down

16

neșcolarizați este destul de mare în România. Din cei 2611 copii cu sindrom Down, doar 41%

urmează o formă de învățământ, restul fiind neșcolarizați.

Privitor la servicii de recuperare a copiilor cu sindrom Down situația este următoarea:

județul cu cei mai mulți copii cu sindrom Down care beneficiază de servicii de recuperare în

cadrul DGASPC este Timiș cu 66 copii, iar județul Iași deține recordul cu cei mai mulți copii cu

sindrom Down, 50 la număr, care beneficiază de servicii de recuperare în cadrul O.N.G.-urilor.

Din toți copii cu sindrom Down doar 27% urmează un program de recuperare, 23% în centrele

de stat și 4% în cadrul O.N.G.-urilor.

În ceea ce privește situația adulților cu sindrom Down, în România numărul lor este de

1809, dintre aceștia numai 142 (8%) au urmat o formă de învățământ, restul fiind neșcolarizați.

Privitor la speranța de viață a persoanelor cu sindrom Down, în România sunt 2 adulți cu

sindrom Down cu vârsta peste 71 de ani, unul în județul Argeș și unul în județul Bihor.

Copiii cu sindrom Down care au o întârziere mintală uşoară pot fi învăţaţi noţiuni de bază

de scriere, de lectură şi de calcule matematice. „Un copil cu un coeficient de inteligenţă 60, de

exemplu, poate să se descurce să facă singur anumite lucruri. Dar contează foarte mult calitatea

terapiilor şi a recuperării. Mai exact, dacă el nu este învăţat, spre exemplu, să facă treburi

gospodăreşti, nu le va face. Aceşti copii au nevoie tot timpul de ajutor, de sfaturi, de indicaţii"

precizează psihiatrul Raluca Grozăvescu.

Copiii din Occident care se nasc cu fizionomie mongoloidă intră în programe

personalizate de recuperare bine puse la punct. Ajunşi la vârstă adultă, mulţi reuşesc să se

angajeze, să ducă o viaţă independentă, chiar să-şi întemeieze o familie. Acest lucru este esenţial,

ţinând cont că speranţa de viaţă pentru persoanele cu sindrom Down a crescut de la 9 ani în

1910, la 25 de ani în 1983 şi la 60 de ani în prezent. În România, speranţa de viaţă independentă

a acestor persoane de abia acum se naşte. Mulţi dintre copiii cu sindrom Down prezintă întârzieri

de limbaj sau chiar absenţa vorbirii. Pentru ei există totuşi o soluţie terapeutică, numită Sistem de

Comunicare prin Schimb de Imagini (Picture Exchange Communication System - PECS).

Această metodă terapeutică se realizează precar în România, iar Centrul European pentru

Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD) intenționează să realizeze cursuri de specializare în

17

PECS pentru psihoterapeuţi şi să înfiinţeze un centru de intervenţie timpurie gratuită pentru

copiii cu sindrom Down. (http://www.copilul.ro/copii-3-6-ani/ingrjire/Cum-influenteaza-un-

copil-cu Sindrom-Down-viata-familiei-a9368.html)

În România, alături de instituțiile statului prin intermediul Autorității Naționale pentru

Persoane cu Dizabilități, din subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și

Persoanelor Vârstnice, al Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de la

nivelul fiecărui județ/sector al Municipiului București, al Serviciilor Publice de Asitență Socială

de la nivel local, funcționează și organizații neguvernamentale (asociații și fundații) care oferă

servicii de suport acestor persoane. Câteva exemple de astfel de asociații: Asociaţia Down

Bucureşti, Aldo-Cet, Asociaţiei Aga Down Sindrom Cluj, ASD Bacău, Down art.

Statul român vine în sprijinul persoanelor cu sindrom Down oferindu-le prestații și

servicii sociale, individualizat, de la caz la caz, în funcție de nevoile stabilite în urma evaluării

situației familiale.

Serviciile oferite fie de către stat prin instituțiile abilitate, fie de către organizațiile

neguvernamentale copiilor/adulților cu sindrom Down pentru a le fi îmbunătățită calitatea vieții

pot consta în:

Asistenţă socială. Evaluarea socială a familiilor, informare şi consiliere socială a

beneficiarilor, sprijinirea activităţilor de integrare/reintegrare socială (facilitarea integrării

copiilor în învăţământul special şi de masă), organizarea, împreună cu echipa, a unor

activităţi de socializare şi petrecere a timpului liber (grupuri de joacă/creativitate,

excursii);

Terapie ocupaţională. În cadrul acestei terapii sunt utilizate jocuri sau activităţi de

instruire ce au ca scop dezvoltarea cogniţiei, a proceselor de interrelaţionare, a funcţiei de

socializare. Aceste activităţi sunt adaptate vârstei mentale a fiecărui tânăr, pentru a

beneficia de o viaţă independent;

Logopedie. În cadrul acestei terapii, fie că sunt utilizate jocuri, demonstraţii, sau exerciţii

clasice logopedice, copiii sunt ajutați să îşi însuşească limbajul într-o manieră cât mai

relaxantă pentru ei, fără a-i face să se simtă constrânşi în vreun fel. Creând o atmosferă

18

particulară, în funcţie de preferinţele fiecăruia dintre ei, le este oferită copiilor

posibilitatea de a comunica şi de a se exprima;

Psihomotricitate – kinetoterapie. În cadrul acestei terapii sunt utilizate în scopuri

educative şi terapeutice influenţele şi integrarea senzaţiilor şi emoţiilor. De asemenea

sunt folosite jocuri şi activităţi motrice şi senzoriale prin care se încearcă favorizarea

iniţiativei, căutarea unei soluţii, exprimarea unei dorinţe, conştientizarea propriului corp.

Se luptă contra pasivităţii pentru a câştiga independenţa;

Grup pregătitor pentru şcoală. Copiii participă la un program asemănător cu cel din

grădiniţe şi şcoli, având drept obiective: să-şi formeze capacitatea de a asculta, de a

pronunţa cuvinte, de a identifica, recunoaşte şi citi literele de tipar/propoziţii scurte, de a

identifica forma şi semnificaţia cifrelor (0-10), să asocieze numărul cu cantitatea, să

numere crescător până la 10, să înţeleagă semnificaţia semnelor matematice, să efectueze

operaţii simple de calcul oral de adunare;

Grupul de creativitate. Le oferă copiilor posibilitatea de a socializa, de a accepta prezenţa

celorlalţi (copii şi adulţi), de a-şi dezvolta abilităţile de motricitate fină, imaginaţia şi

limbajul. Sunt utilizate materiale diverse precum: baloane, acuarele, lipici, creioane

colorate, cuburi de construit şi muzică;

Alături de serviciile destinate copilului, pot fi oferite servicii de suport și părinților care se

ocupă de creșterea și educarea unui copil cu sindrom Down. Grupul de suport pentru părinţi le

oferă acestora posibilitatea de a comunica, de a-şi împărtăşi experienţele de viaţă, de a găsi

răspunsuri şi soluţii la probleme. Un alt serviciu supor este „Şcoala Părinţilor” concretizată în

întâlniri care au ca obiectiv informarea şi îndrumarea părinţilor de către o echipă

multidisciplinară (medic, psiholog, psihopedagog şi asistent social), care le stă la dispoziţie

pentru sfaturi, sugestii şi răspunsuri cu privire la problemele întâmpinate. Printre temele cele mai

importante abordate se numară: „Infecţiile respiratorii acute la copil”, „Drepturile de care

beneficiază persoanele cu handicap”, „Particularităţi ale dentiţiei la copiii cu Sindrom Down” şi

„Stereotipuri, nevoi senzoriale, tratament medicamentos” etc.

În prezent, cel mai puternic instrument internaţional în domeniul dizabilităţii îl reprezintă

Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, adoptată de Adunarea Generală

a Naţiunilor Unite în data de 13 decembrie 2006, împreună cu Protocolul Opţional şi deschise

19

pentru semnare la Sediul Naţiunilor Unite din New York, începând cu data de 30 martie 2007.

Utilitatea acestei convenţii derivă din faptul că oferă un cadru de elaborare a politicilor publice şi

de modernizare a practicilor, a instrumentelor şi modalităţilor de suport în comunitate, care să

încorporeze cu un mai mare grad de succes persoanele cu dizabilităţi în societate şi în

comunitate. În anul 2007, România a semnat Convenţia şi a ratificat-o prin legea 221/2010.

Pentru a se putea asigura implementarea efectivă a Convenţiei ONU, Comisia Europeană a

adoptat la 15 noiembrie 2010, Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu dizabilităţi:

un angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere, care are ca scop oferirea pentru persoanele

cu dizabilităţi a drepturilor depline de participare la viaţa socială şi economică europeană, prin

eliminarea barierelor în opt domenii de acţiune principale: accesibilitate, participare, egalitate,

ocuparea forţei de muncă, educaţie şi formare, protecţie socială, etc. (UNICEF, 2014)

Pentru mai multe informaţii cu privire la drepturile persoanelor cu handicap oferim în

anexă legislaţia specifică.

20

Comunitatea de romi – forme de discriminare şi resurse de acţiune pentru reducerea disparităţilor sociale

Unele dintre cele mai des descriminate comunităţi în Romnia este cea a romilor. Potrivit

ultimului recensământ, în România 619.007 persoane s-au declarat de etnie romă (3.25%), însă,

conform ONG-urilor de specialitate, numărul real al romilor este de peste trei ori mai mare

(UNICEF, 2013). Reticenţa la a-şi declara identitatea a fost susţinută de multe ori, tocmai de

caracterul intolerant al societăţii pentru această etnie. Cu toate acestea, documentele nu au putut

combate tendinţa discriminatorie a societăţii pentru această comunitate etnică.

Studiile recent realizate arată un grad mare de nemulţumire a romilor faţă de viaţa de zi

cu zi. Conform TOTEM, 2011, 84% din populaţia romă cuprinsă în studiu este nefericită de viaţa

pe care o duce. Nivelul acestora de informare este limitat: 77% se informează doar de la

televizor, 76% dintre ei nu ştiu să utilizeze internetul, doar 6% citesc ziare. În acest context,

posibilitatea informării, a evoluţiei, a căutării unui loc de muncă este diminuată.

În ceea ce priveşte formele discriminării, datele statistice sunt relevante:

- 86% declară că ştiu persoane date afară de la locul de muncă pentru că sunt de etnie

romă

- 82% dintre romi au declarat că în spitale sunt internaţi în saloane separate

- 72% vorbesc despre segregarea în şcoli

Conform aceluiaşi studiu, dacă în cercetările CNCD, 17% din populaţia generală reclamă

discriminarea, în cazul comunităţilor de romi, ponderea este de 34%. Privind comparativ,

comunitatea romă este discriminată în mare măsură în proporţie de 76% în timp ce celelalte

minorităţi sunt discriminate în proporţie de 42%. De asemenea, 71% din eşantionul acestei

cercetări consideră că cel mai mare nivel de discriminare a romilor este în ceea ce priveşte

şansele de angajare. (Eugenia Ghiţă, Alina Negraru, 2011, p. 21)

Cercetarea EU-MIDIS desfăşurată în 2008 în 7 ţări ale Europei Centrale şi de Est a arătat

că „în medie, unul din doi romi intervievaţi în cadrul EU-MIDIS a fost discriminat din cauza

etniei sale în 37 ultimele 12 luni” , ponderea persoanelor discriminate în ultimele 12 luni variind

21

între un maximum de 64% în Cehia şi 25% în România. În România cele mai frecvente situaţii

de discriminare s-au înregistrat în cadrul serviciilor private (14%), în contactul cu personalul

unităţilor de asistenţă medicosanitară (11%) şi în momentul căutării unui loc de muncă sau la

locul de muncă (9%). (European Union Agency for Fundamental Rights, 2009, EU-MIDIS 01 -

Sondajul Uniunii Europene privind minorităţile şi discriminarea. Date în obiectiv Primul raport –

Romii, p. 4)

Cu privire la nivelul de trai al comunităţilor de romi, cercetările arată că 60% din totalul

comunităţilor de romi sunt sărace. Comunităţile de romi foarte sărace sunt sărace nu doar din

punct de vedere al infrastructurii, al accesibilităţii (drumurilor), şi al surselor de venit ci şi din

punct de vedere al resurselor de capital uman ca urmare a experienţei educaţionale şi de

migraţiune relativ reduse. Cele mai sărace comunităţi de romi sunt cele rurale unde venitul

minim garantat, resursele obţinute din asistenţa socială şi activităţile ocazionale sunt singurele

venituri. De regulă, salariile sunt specific comunităţilor de romi din mediul urban. Din acest

motiv, 74% din comunităţile de romi au probleme severe legate de venituri şi 23% au probleme

legate de infrastructură (electricitate,apă potabilă). (Dumitru Sandu, 2005, p. 8)

De asemenea, accesul pe piaţa forţei de muncă este şi el o resursă-problemă pentru romi.

Rata de angajare a romilor este mult diminuată, tocmai din raţiuni etnice, aşadar, din raţiuni de

discriminare. Datele cercetărilor din anul 2009 ne arată că „56% din toate persoanele roma

ocupate lucrează în sectorul informal, faţă de 15% din persoanele ocupate de etnie română şi

12% din cele de alte etnii.” De asemenea „rata de participare la forţa de muncă a romilor este

mult mai mică decât la nivelul întregii populaţii – în 2007, 36.3% din toate persoanele de etnie

roma, prin comparaţie cu 46.4% din populaţia totală, cu o rată de activitate extrem de mică

(28%) pentru femeile rome.” (Marian Preda, 2009) Acesta este şi motivul pentru care şomajul

romilor este de două ori mai mare decât cel al non-romilor.

În ultimii ani s-au realizat diverse studii şi rapoarte care au scos în evidenţă lipsa

educaţiei la multe persoane de etnie romă din România şi s-a menţionat faptul că rolul educaţiei

este de a da startul şansei de integrare pentru romi la nivelul întregii societăţi. Educaţia în cadrul

unităţilor de învăţământ în societatea modernă actuală completează sarcina familiei în progresul

procesului de socializare al tinerilor. Şcoala are rolul de a transmite informaţii, valori şi

deprinderi pe care societatea le socoteşte determinante pentru viaţa socială.

22

Au fost finanţate multiple programe care au vizat îmbunătăţirea educaţiei pentru romii

din România. Investiţia în educaţie este pe termen lung şi nu mereu are efectele dorite, mai ales

dacă nu se ţine cont de măsurile care, în final, oferă mai multe şanse tinerilor de etnie romă. Însă,

din nefericire, foarte puţine programe de acest fel au avut un efect pozitiv, acela de a mobiliza

comunităţile de romi. (Gelu Duminică, 2006, p. 28)

O altă problemă legată de accesul copiilor de etnie romă în unităţile de învăţământ

preuniversitare ţine de nivelul foarte scăzut al educaţiei pentru mulţi etnici romi. Majoritatea

dintre ei au studiat doar câteva din clasele primare, neavând posibilitatea de a-şi continua studiile

mai departe. Foarte mulţi dintre aceştia sunt înscrişi în şcoli tocmai datorită alocaţiei şcolare,

care este singura sursă de venit pentru multe familii.

De asemenea, nivelul educaţional al adulţilor variază între şcoala primară şi şcoala

profesională (foarte puţini dintre ei reuşind să termine liceul). De multe ori, aceştia acţionează ca

,,model comunitar”, copiii dorind să urmeze modul de viaţă şi ,,cariera” părinţilor. Însă, pentru

majoritatea romilor, şcoala înseamnă doar o pierdere de bani şi de timp. (Ibidem, p. 29)

Una dintre elementele de atenţie de la care a pornit proiectul ZEP (Zonă de educaţie

priritară) este starea precară a anumitor comunităţi şi, în acelaşi timp, starea precară a instituţiilor

de învăţământ (cu o pondere mult mai mare în cazul comunităţilor de romi). Conform rapoartelor

UNICEF, peste 25% dintre şcolile în care învaţă copii romi sunt construite înainte de 1900,

comparativ cu 12% în cazul şcolilor în care sunt cuprinşi copii care aparţin populaţiei majoritare.

Tototdată, este pondere mai mare a şcolilor cu elevi romi care nu dispun de utilităţile elementare

(30% dintre şcoli nu au sursă proprie de apă şi aproape 10% nu au WC; la acestea se adaugă 2%

unităţi de învăţământ care nu dispun de iluminat electric). În acelaşi comunităţi s-a observant o

supraaglomerare a spaţiilor cu elevi romi prin comparaţie cu media aglomerării în spaţiile de

educaţie ale sistemului de învăţământ, de vină fiind şi tendinţele de segregare. Peste toate acestea

s-a observat şi o diferenţă în ceea ce priveşte ponderea personalului didactic calificat: 67.1%

cadre didactice calificate în şcolile fără romi sau cu o pondere redusă de elevi romi şi 43,5% în

cazul şcolilor cu elevi romi. (Mihaela Jigău, 2006, p. 10 - 11)

Aşa cum a fost intuită mai sus, o altă ipoteză care ar putea explica tonusul şcolar scăzut în

comunitatea de romi este şi problema segregării şcolare. Studiile realizate de UNICEF la

23

solicitarea Romani CRISS au arătat că într-o proporţie de 67% şcolile dezvoltă fenomene de

segregare a romilor, fie la nivelul claselor, fie la nivelul şcolii. Ȋn 18% din şcolile segregate nu

există apă curentă în interiorul şcolii, 57% nu au încălzire centrală, 57% dintre profesori sunt

navetişti, 56% d nu au niciun laborator de specialitate, 87% nu există cabinete medicale şi 37%

nu există bibliotecă şcolară.

De asemenea, în 28% dintre şcolile segregate în anul 2008, promovabilitatea la examenul

de capacitate a fost de 0%. (Laura Sandu, 2008, p. 4)

Pentru prevenirea şi stoparea acestor tendinţe de segregare au fost prevăzute cadre

legislative specifice însă, de care nu s-a ţinut cont, fie din cauza necunoaşterii legii, din motive

subiective ale diriginţilor, directorilor de şcoală precum şi dintr-o gamă destul de largă de

motivaţii intrate în practica nescrisă a anumitor şcoli.

Astfel, prin Ordinul 1540/19.07.2007 emis de Ministrul Educaţiei, Cercetării şi

Tineretului se interzice, începând cu anul şcolar 2007-2008 se interzicea formarea claselor având

în majoritate sau chiar în totalitate elevi romi. În formularea sa, ordinal 1540 făcea precizări clare

asupra ceea ce presupunea segregarea: “separarea fizică a elevilor aparţinând etniei rome în

grupe / clase / clădiri / şcoli / alte facilităţi, astfel încât procentul elevilor aparţinând etniei rome

din totalul de elevi din şcoală/clasă/grupă este disproporţionat în raport cu procentul pe care

copiii romi de vârstă şcolară îl reprezintă în totalul populaţiei de vârstă şcolară în respectiva

unitate administrativ teritorială.”(1540/2007, art.2, alin. 2)

Deşi tendinţe de segregare au fost şi după apariţia legii, totuşi, efectele sale s-au făcut

vizibile. În anul 2009, conform cercetărilor ştiinţifice realizate a fost identificată o evoluţie

pozitivă a mentalităţilor sociale în acest sens. Datele statistice ale Romnibus-ului, studiu realizat

de IMAS în anul 2009 arată că în rândul copiilor, tendinţele de discriminare sunt mult reduse.

Astfel, aceştia considerau într-o proporţie de 77% că elevii români şi romi e bine să înveţe

împreună; într-o proporţie de 74,2%, că este bine să se joace împreună. Totuşi, analizând

disponibilitatea de a accepta romii în spaţiul privat, ponderile scad: acceptarea căsătoriei mixte

(rom - român) are o pondere de 51,8% iar acceptarea mariajului propriului copil cu un etnic rom

este de doar 32,2%. (Ana Maria Preoteasa, Monica Şerban, 2012)

24

Cauzele acestei mentalităţi derivă din mentalităţile despre educaţie şi efectele ei dar şi din

contextul social general:

- Lipsa modelelor : în comunităţile de romi nu există modele de persoane care au reuşit

să aibă o viaţă mai bună prin intermediul şcolii. Modul de reuşită, pe care copilul îl

învaţă de mic, este reprezentat prin puterea de a-i asigura familiei un trai decent.

- În societatea noastră, şcoala este privită ca un prestator de servicii educaţionale.

Astfel, colaborarea instituţiei de învăţământ cu terţii (comunitate, autoritate publică,

biserică, etc.) este anormală. În această situaţie, părinţii sunt foarte puţin implicaţi, de

unde rezultă lipsa suportului familial.

- Starea de sărăcie absolută, care duce la automarginalizare: multe familii de romi

trăiesc într-o sărăcie severă. Această sărăcie duce la o limitare a aspiraţiilor copiilor,

limitare care este foarte clar evidenţiată de diferite sintagme împământenite în

comunităţile de romi : ,, copilul meu nu o să ajungă popă” sau ,, trebuie să ştie să

citească şi să scrie atât cât să se descurce în viaţă”(Gelu Duminică, 2006, p. 33).

Această migraţie graduală a romilor în alte ţări europene a fost interpretată în multe

moduri şi de cele mai multe ori înţeleasă greşit. Nu este vorba de un exod al populaţiei rome din

România, ci (precum şi în cazul românilor şi nu doar al romilor) de creştere a deplasărilor în

străinătate, datorită nivelului de trai mai ridicat. De asemenea, migraţia în alte ţări europene

cunoaşte un trend puternic ascendent.

Percepţia greşită a romilor în străinătate este datorată, probabil, şi imaginilor mentale pe

care fiecare dintre noi le asociază cu această etnie – romi cerşind în marile capitale, vânzând

ziare gratuite în faţa supermarketurilor sau spălând parbrizele maşinilor în intersecţii. Imaginea

unor familii supraaglomerate, familii numeroase pornite în căutarea de “mai bine” sunt

fotografiile mentale pe care le avem în raport cu termenul de “migraţie a romilor”. Periodic,

acest subiect apare în centrul atenţiei în spaţiul mediatic românesc, fie drept subiect de

îngrijorare, dispută ori subiect de renegociere a relaţiilor cu un anumit stat. Migraţia romilor

rămâne o componentă puţin investigată a migraţiei cetăţenilor români în străinătate, fiind

dominată mai mult de prejudecăţi şi interpretări decât de studii şi statistici. Din nou evidenţiem o

problemă de mentalitate faţă de anumite grupuri despre care nu se cunosc prea multe informaţii.

Destinaţiile pe care actualii migranţi romi le aleg sunt cunoscute: Italia, Spania şi Franţa se

25

disting ca cele mai “dorite” state de către imigranţii din comunitatea romilor. Cele trei destinaţii

concentreazã împreunã peste 75% din populaţia identificatã ca populaţie emigrantă. (SOROS,

2012)

26

Programe şi strategii pentru susţinerea şi integrarea populaţiei de etnie romă

Nevoile sociale dar şi cele soci-medicale ale populaţiei rome sunt multiple. Dacă

strategiile primilor ani de după Revoluţia din 1989 vizau cu prioritate susţinerea materială a

romilor, noile orientări au înţeles că trebuie să se construiască programe cu impact mai lung,

programe care să integreze minoritatea pe o perioadă mai mare de timp. Desigur, aşa cum a fost

amintit mai sus, prima formă de susţinere a acestei minorităţi a fost educaţia. Trimiterea copiilor

la şcoală, conştientizarea rolurilor educative şi investiţia în educaţie a fost şi încă rămâne o

direcţie de acţiune care să conducă la reducerea disparităţilor, a decalajului de atitudine între

grupul majorităţii şi cel al minorităţii rome. Construirea unui cadru legislative care să protejeze

comunitatea de tendinţele de segregare a fost un program juridic funcţional, însă, impactul nu s-a

observat imediat ci după o anumită perioadă de timp de la implementare.

O altă direcţie de intervenţie asupra securităţii biologice a romilor a fost şi construirea

“Programului de mediere sanitară”. Având la bază o exprienţă legislativă franceză în acest sens,

Romani CRISS a început strategia de formare de specialişti care, angajaţi de această fundaţie, să

devină mediatori locali, în mod prioritar în comunităţile în care au avut loc conflicte interetnice.

Cinci ani mai târziu, Romani CRISS a pilotat această strategie, formând mediatori femei din

rândul populaţiei rome “ca persoane care mijlocesc/mediază relaţia dintre comunitatea de romi şi

autorităţile locale sanitare”. Acestea urmau să îndeplinească următoarele roluri:

1. Înlesnesc comunicarea între romi şi cadrele medicale

2. Facilitează accesul romilor la serviciile medicale

3. Furnizează informaţii comunităţii de romi cu privire la drepturile şi obligaţiile

cetăţeanului în raport cu statul

4. Oferă informaţii romilor cu privire la funcţionarea sistemului de sănătate (Simona Barbu,

Carmen Brici, 2011, p. 7)

În anul 2001 a fost instrumentată juridic calitatea de mediator sanitar, fiind înscrisă în

COR la grupa de bază 5139 cu titulatura “Lucrători în serviciul populaţiei”, codul 513902. Din

anul 2003, specialiştii formaţi de Romani CRISS au devenit angajaţi ai DSP-urilor judeţene prin

Ordinul 619 emis de Ministerul Sănătăţii.

27

O altă strategie pentru susţinerea populaţiei de etnie romă a fost şi Hotărârea nr. 430 din

25 Aprilie, 2001 privind Strategia Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor prin

promovarea unor măsuri de incluziune socială. Strategia a avut la bază construirea de resurse

umane şi materiale de susţinere a etnicilor romi dar şi fundamentarea unui cadru juridic punctual

care să prevină discriminarea şi să stimuleze incluziunea socială. De asemenea, strategia şi-a

propus să utilizeze resursa etnică pentru creşterea şanselor de integrare ale romilor. Astfel, au

fost selectate elite ale comunităţii pentru a fi formaţi ca facilitatori al politicilor de integrare

socială şi de modernizare şi pentru a oferi romilor şanse egale de integrare dar şi de dezvoltare.

În acelaşi timp, strategia a avut în vedere construirea unei categorii de resurse juridice

pentru eliminarea stereotipurilor, prejudecatilor si a practicilor anumitor functionari din

institutiile publice centrale si locale, care încurajeaza discriminarea cetatenilor români de etnie

roma fata de ceilalti cetateni.

Tot printre obiectivele programului au fost gândite şi acţiuni concrete pentru stimularea

unei atitudini positive în opinia public în ceea ce priveşte romul şi comunitatea sa. Şi, deşi

imperativul nediscriminării instituţionale şi sociale a romilor era deja stipulate e legislaţii

anterioare, un alt obiectiv specific al acestei strategii a fost construit să dubleze setul de măsuri

pentru revenirea discriminării etnice.

Un an mai târziu, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 829/2002 – Planul Naţional

Antisărăcie şi Promovarea incluziunii sociale care, în capitolul 14 construia strategii pentru

protejarea şi susţinerea populaţiei de etnie roma. Hotărârea a fost modificată 3 ani mai târziu prin

Hotărârea 1827/2005 prin care, politicile de incluziune socială au fost transformate în planuri

acţionale sectoriale şi locale ale Comisiilor Judeţene (CJASPIS)

De asemenea, de o amploare mai mare, de data aceasta într-un parteneriat internaţional,

România s-a alăturat împreună cu 8 state (Bulgaria, Slovacia şi Ungaria, Croaţia, Macedonia,

Muntenegru, Serbia, Republica Cehă) iniţiativei “Deceniul de incluziune a romilor 2005 – 2015”

cu scopul de a diminua decalajele sociale şi economice care despart comunitatea romă de

populaţia majoritară. Domeniile în care urma să se acţioneze strategic vizau educaţia, piaţa

muncii şi sănătatea.

28

Anul 2005 aduce din nou România într-o cooperare internaţională pentru susţinerea

populaţiei de etnie romă. Astfel, Guvernul României şi Consiliul Europei au semnat acordul de

cooperare privind Memorandumul Comun de Incluziune Socială (JIM), elaborat în conformitate

cu prevederile Parteneriatului pentru Aderare, pentru perioada 2005-2010. În ceea ce priveşte

romii, principalele provocări ale JIM fac trimitere la abordarea sărăciei şi a excluziunii sociale,

prin finalizarea implementării Strategiei Guvernului şi în special la eliminarea cazurilor

persoanelor fără acte de identitate, susţinerea formării şi ocupării forţei de muncă, educaţiei,

îngrijirii sănătăţii, programe de dezvoltare a infrastructurii şi a locuirii şi continuarea luptei

împotriva discriminării. Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale (2005) prevede

măsuri de suport pentru dezvoltarea şi incluziunea pe piaţa muncii a persoanelor aparţinând

minorităţii romilor: dezvoltarea de oportunităţi economice şi crearea de locuri de muncă

salariale; îmbunătăţirea accesului la toate nivelele de educaţie, completată cu accesul la nivelul

educaţional minim pentru generaţiile tinere; identificarea şi atribuirea de teren agricol în mediul

rural şi de terenuri pentru construcţia de locuinţe în sistem tradiţional sau modern; sprijinirea

activităţilor cu caracter fermier prin acordarea de credite cu dobândă scăzută şi alte forme de

sprijin.

29

Analiza datelor obţinute – cercetare cantitativă grup ţintă principal

O primă etapă în cercetarea noastră a vizat grupul ţintă principal, aşa cum a fost el descris

în capitolul despre universul cercetării. Cercetarea are două direcţii: una cantitativă şi o a două,

de tip calitativ. Perspectiva cantitativă dar şi cea calitativă au analizat opiniile tinerilor cuprinşi

în studiu cu privire la eficienţa programelor motrice în vederea reducerii riscurilor de excluziune

socială iar datele obţinute au evidenţiat efecte pozitive evidente în acest sens. Efectele directe

generate de activităţile proiectului au fost percepute pozitiv, ele având ca prim efect stimularea

integrării tinerilor în grupuri mari, în care, diversitatea culturală, cea în ceea ce priveşte nivelul

studiilor şi al specializărilor este variată.

30

48%

14%

4%

12%

17%

2% 1% 2%

De ajutor pentru că m-am simţit bine integrat într-un grup atât de mareDe ajutor pentru că aici am înţeles mai bine spiritul de echipăDe ajutor pentru că mi-am făcut mai mulţi prieteniDe ajutor pentru că au stimulat nediscriminareaImportante pentru că am făcut sportNeimportante pentru că nu au dus spre niciun efect pozitivImportante pentru că m-au facut sa reflectez asupra unor lucruriDificile pentru că nu am avut timp sa ma pot implica

Activităţile desfăşurate în cadrul proiectului au fost:

Frecvenţele statistice evidenţiate în cadrul acestui grafic atestă în sine succesul

activităţilor proiectului. În primul rând, tinerii apreciază acţiunile desfăşurate în proiect, nu

pentru activităţile sportive în sine şi beneficiile fizice pe care le generează acestea ci pentru

efectele pe care le produce în integrarea lor în grupuri şi mai mari. Cu un scor total decalat de

toate celelalte procente, 48% dintre tineri consideră că efectele resimţite în planul socializării

sunt cele mai importante. Tinerii au avut ocazia să cunoască şi alte categorii sociale, au avut

posibilitatea să interacţioneze cu diferite categorii de persoane vulnerabile, cu etnia romă iar

efectele produse de aceste interacţiuni se pot regăsi într-un nivel mai mare de toleranţă, într-o

acceptabilitate mai mare, într-o dispoziţie mai evidentă de a accepta diversitatea etc.

31

Deşi ponderea statistică este foarte mică (1%) există tineri care au conştientizat anumite

lucruri care le-au dat de gândit, aşadar, elemente care pot constitui resurse ulteriore de

dezvoltare, de o şi mai bună integrare socială etc.

De asemenea, activităţile proiectului au sporit nivelul de coeziune dintre membrii

grupului ţintă principal, aspect marcat şi de aceştia într-o pondere de 14%, atunci când au

precizat că i-a ajutat şi mai mult în a înţelege spiritul de echipă. Ideea solidarităţi sociale

stimulată prin activităţi sportive arată caracterul general al beneficiilor pe care le poate avea

sportul la nivelul unui grup mai larg, care depăseşte intimitatea propriilor prieteni şi a familiei.

17% dintre tineri s-au raportat doar la beneficiul activităţilor sportive, fără să facă referiri

la efectele generate de aceste activităţi. Pentru aceştia, învătarea unor reguli de joc şi exersarea

lor în grupul mixt format cu ocazia acestui proiect a devenit beneficiul principal însă, efectele

neconştientizate ale acestor activităţi ar putea fi anticipate în dorinţa de a continua activităţile

sportive, de a se integra în astfel de grupuri, aşadar, de a construi noi reţele care pot fi un bun

suport în vederea susţinerii şi integrării sociale a acestor tineri.

În acelaşi sens, 12% dintre respondenţi constată faptul că activităţile proiectului au

stimulat nediscriminarea. Construirea unui grup mixt de către echipa de management în aşa fel

încât tinerii să cunoască particularităţile psiho-fizice, contextul social şi diferenţele dintre grupuri

au fost alte elemente de succes ale proiectului.

4% dintre aceşti tineri afirmă faptul că şi-au făcut noi prieteni cu ocazia acestor activităţi

ale proiectului. Se constată faptul că la nivel social, interacţiunea nu este suficient stimulată. Unii

dintre tinerii din aceeaşi facultate s-au cunoscut şi au stabilit relaţii de prietenie în cadrul

activităţilor proiectului, nu în întâlnirile obişnuite de la cursuri şi seminarii.

32

Apreciaţi activităţile din tabelul de mai jos

Activităţi Foarte importantă

Importantă Obişnuită Neimportantă

A. Cursuri de formare

57% 32% 10% 1%

B. Activităţi sportive

52% 33% 14% 1%

C. Consiliere 25% 43% 28% 4%

D. Activităţila calculator

14% 41% 39% 6%

Ca un ultim feedback al activităţilor de proiect, tinerii au fost rugaţi să aranjeze în ordinea

lor activităţile proiectului. În urma analizei statistice a datelor obţinute aceştia au considerat

cursurile de formare ca fiind cele mai importante activităţi ale proiectului. Astfel, 57% dintre ei

au considerat activităţile ca fiind foarte importante iar 32% le-au considerat doar importante.

Frecvenţele statistice în ceea ce priveşte neimportanţa activităţilor de proiect sunt mici şi foarte

mici, ceea ce atestă încă o dată efectele pozitive generate de acest proiect. Pentru cursurile de

formare, procentul cumulat este de 89%, aspect care confirmă succesul acestor activităţi.

De asemenea, activităţile motrice au fost la fel de bine apreciate, 52% dintre respondenţi

au considerat foarte importante activităţile din proiect iar 33% le-au considerat doar importante.

Procentul total de 85% arată şi el un succes pentru activităţile sportive dezvoltate în cadrul

proiectului. De altfel, acest tip de activităţi a fost analizat din diferite aspecte în cadrul acestei

cercetări şi, de fiecare dată a înregistrat valori statistice înalte.

Activităţile de consiliere, cu cea mai mare frecvenţă statistică au fost considerate a fi

importante. Scorul înregistrat a fost de 43% iar procentele cumulate ale primelor două valori a

fost de 68%.

Cel mai puţin atractive au fost activităţile la calculator, ponderea lor fiind de 14% din

totalul răspunsurilor însă, cumulat procentul total s-a ridicat la 55%. Şi acest aspect arată un

aspect pozitiv pentru proiect. Acţiunile centrale ale proiectului au vizat activităţile motrice, motiv

pentru care, tipul acesta de activităţi a avut un impact mai mic.

33

În baza anchetei sociologice bazată pe chestionar, studiul a evidenţiat o serie de opinii şi

nevoi cu privire la nevoile de incluziune socială ale tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 – 29 ani.

În acest sens, investigaţia sociologică a pornit tocmai de la atitudinile şi percepţiile

oamenilor faţă de vulnerabilitate şi risc social. Astfel, datele au arătat faptul că opinia lor despre

societate este aceea de dezinteres faţă de categoriile vulnerabile social. Aceasta devine în sine o

problemă generatoare de risc social în condiţiile în care, securitatea socială devine influenţată

negativ de lipsa de implicare a propriilor semeni. Mai mult, opinia socială a tinerilor este că o

pondere de aproape 80% consideră că societatea este dezinteresată de problemele sale şi că

indivizii preferă să-şi securizeze propria persoană şi cadrul intim apropiat. Analiza frecvenţelor

cu ajutorul tabelelor de contingenţă ne arată o mai mare demotivare masculină decât cea

feminină, manifestată printr-o dorinţă foarte scăzută de implicare. Spre deosebire de bărbaţi,

femeile se declară a fi mai punternic empatice (acest aspect neînsemnănd şi atitudini concrete

propriu-zise pentru prevenirea sau diminuarea fenomenului de vulnerabilitate), motiv pentru care

acestea reuşesc mult mai des decât bărbaţii să înţeleagă trăirile şi starea de insecuritate a

persoanelor vulnerabile social.

Opiniile tinerilor cu privire la nevoile categoriei vulnerabile sunt, mai degrabă,

descurajante deoarece aceştia nu văd un set de acţiuni concrete din partea societăţii pentru a

contracara fenomene precum discriminarea, sărăcia şi alte zone de vulnerabilitate. De asemenea,

tot în categoria opiniilor sociale ale tinerilor, studiu evidenţiază încă un aspect: doar 43% dintre

tineri înţeleg dimensiunea de vulnerabilitate ceea ce arată că amploarea fenomenului nu este

cunoscută nici măcar de tinerii care pot fi afectaţi de agresiunile reale sau simbolice ale societăţii

care produc fenomene de disparitate şi risc social.

Este, de asemenea, îngrijorător faptul că sunt categorii sociale (de regulă, de gen

masculin) care reduc fenomenul discriminării doar la nivelul comunităţii de romi şi, mai mult, că

o pondere cumulată de aproximativ 65% dintre respondenţi descriu această comunitate cu

impresii negative care oscilează între indiferenţă şi părerea negativă. Cu toate acestea, o aparentă

sursă de distorsiune aduce un plus de lumină asupra opiniilor sociale despre comunitatea de

romi. Dacă descrierea generală a comunităţii arată mai degrabă reticenţă, dublarea întrebării sub

forma descrierii imaginii sociale este cu totul alta. Astfel, dacă iniţial valorile negative aveau o

pondere de 65%, atunci când le sunt solicitate argumente pentru descrierea imaginii sociale,

34

ponderile se inversează. Tinerii ajung la concluzia că romii sunt la fel ca ceilalţi oameni (37%),

că aceştia sunt discriminaţi pe nedrept (7%), că ei sunt un exemplu de solidaritate socială (6%)

etc.

În ceea ce priveşte categoria de resurse identificate de tinerii din grupul ţintă principal cu

privire la nevoi în vederea unei mai bune şanse de incluziune socială, chestionarul a propus o

variantă deschisă de întrebare în aşa fel încât aceştia să poată răspunde liber, cu răspunsurile pe

care ei le consideră optime, conform propriilor lor aştepări. Aşadar, în urma procesului de

standardizare au fost obţinute 7 dimensiuni mari de intervenţie socială şi instituţională: activităţi

sportive, activităţi care sporesc sociabilitatea, activităţi care sporesc motivarea, servicii de

consiliere, activităţi de loisir, o mai bună conectare între societate şi autorităţi şi activităţi

specifice sistemelor de protecţie socială. Analiza celor 7 dimensiuni ne arată un relativ echilibru

între social şi instituţional (4 activităţii ţin de sistemul social neinstituţional şi 3 dintre acestea

solicită intervenţia specialiştilor). Această idee, în diversele sale forme este validată relativ des în

studiul nostru, ceea ce arată că tinerii pot construi, fie şi involuntar un echilibru între ceea ce cer

de la instituţii şi ceea ce pot oferi ei şi societatea din care fac parte.

Tot în categoria nevoilor, tinerii au remarcat importanţa şcolii în dezvoltarea socială şi

profesională a fiecărui tânăr. Absolut toate întrebările care au vizat opiniile cu privire la

importanţa socializării instituţionale au fost bine punctate de tineri, aceştia declarând că acordă o

importanţă sporită şcolii.

Totuşi, în ceea ce priveşte şansa de dezvoltare şcolară şi profesională, tinerii au făcut o

ierarhie relativă în funcţie de tipul de vulnerabilitate. Dacă în abordare de gen, studiul nu a

evidenţiat fluctuaţii semnificative statistic, o scădere a şanselor de angajare a fost înregistrată

pentru categoria tinerilor cu dizabilităţi psihice şi fizice.

35

Analiza eficienţei programelor motrice – studiu calitativ

Opiniile respondenţilor cu privire la activităţile motrice dezvoltate în cadrul

proiectului sunt pozitive iar efectele percepute de aceştia sunt încurajatoare. În primul rând,

„neajunsurile-argument” sunt demontate prin aceea că spiritul sportiv construieşte noi

mentalităţi. Tinerii sunt învăţaţi să creadă în ei iar efectele se văd relativ repede. Gradul de

coeziune dintre grupuri creşte rapid iar regulile prestabilite le garantează funcţionalitatea. O

comparaţie socială care transcende ideea de activitate motrică ar putea fi cea cu stabilitatea

socială şi cu coerenţa instituţională – asigurarea unui cadru coerent de acţiune, de intervenţie

socială, de susţinere legislativă, de acţiune concertată instituţional poate fi o reiterare la nivel

macro a unei activităţi cu reguli clare, cu sisteme de competiţie care să stimuleze performanţa, nu

disparitatea socială. Toată această acţiune concertată este realizată în cadrul proiectului prin

strategia activităţilor motrice. Un plus al acestor activităţi motrice a fost faptul că au construit

seturi noi de competenţe sportive la tinerii din grupul ţintă. Practic, activităţile motrice ale

proiectului le-a dublat competenţa prin faptul că au fost dezvoltate activităţi sportive din

specializări pentru care, studenţii nu făcuseră până atunci formare. Conform declaraţiilor tinerilor

cuprinşi în studiu, acţiunile proiectului au construit activităţi de evaluare somatică şi general

motrică. O recomandare adusă de tineri în ceea ce priveşte îmbunătăţirea strategiilor programelor

motrice a fost aceea de a construi contracte cu diferite firme în care aceşti tineri să activeze

pentru un plus de experienţă, pentru acţiuni de voluntariat şi, în final, pentru o şansă mai mare de

angajare. De asemenea, propunerea a fost privită şi ca o formă activă de a generaliza ideile

proiectului la nivelul întregii societăţi prin încorporarea diferitelor instituţii în acest tip de

strategie.

Un alt efect pozitiv evidenţiat de tineri a fost şi interacţiunea dintre grupul ţintă:

studenţi din ani diferiţi, tineri din diferite categorii sociale sau grupuri mixte de studenţi şi tineri

din licee. O remarcă a studenţilor cu privire la acest tip de amestec cultural vine tocmai din

direcţia relaţiei cu romii din cadrul proiect ului. Fără a construi o întrebare specială în acest sens,

tinerii au remarcat un grad de coeziune ridicată între ei şi romii cuprinşi în proiect. Acest aspect

evidenţiază încă o dată atingerea scopurilor proiectului în ceea ce priveşte reducerea

discriminării. De fapt, trecerea de la atitudinile-stereotip la faptul concret o evidenţiaza proiectul

prin activităţile motrice. În faţa situaţiilor concrete, relaţia cu tinerii de etnie romă este apreciată

36

ca fiind bună. Astfel, opiniile negative descrise mai sus datorită unei percepţii sociale

generalizate sunt reconstruite în baza unei interacţiuni directe care a permis tinerilor să evalueze

direct romii şi calităţile lor.

Din acest motiv, ca formă de recomandare pentru îmbunătăţirea strategiilor de

activităţi motrice în vederea creşterii şanselor tinerilor pentru dezvoltare socială a fost

precizată cu prioritate frecvenţa unor astfel de acţiuni. Tinerii sunt conştienţi că acest tip de

programe trebuie să facă parte din normalitatea socială deoarece este singura formă prin care să

se poată reduce discriminarea şi tendinţele de disparitate socială. Tinerii au cerut ca acest tip de

activităţi să fie permanente iar interacţiunile dintre diferite grupuri sociale să facă parte din

această strategie. În aceeaşi măsură, tinerii au precizat că îşi doresc mai multă practică în

domeniile de specialitate şi mai puţină teorie aridă în strategiile didactice, expresie directă a

influenţelor pozitive pe care le-a avut proiectul asupra lor şi asupra caracterului lor acţional. Ei

vor acţiuni gândite longitudinal care să se transforme în timp în practici sociale generalizate.

Propunerile lor sunt de continuare a activităţilor, de încadrare a lor într-o strategie naţională din

care să se nască ulterior competiţii, forme active de interacţiuni sociale, de schimburi culturale,

toate menite să susţină tinerii în procesul lor de integrare. Ei propun, de asemenea, şi o formă de

stimulare materială, nu sub forma unor sume de bani ci într-o manieră simbolică de a oferi

tinerilor echipament sportiv, o minge, tricouri etc.

În ceea ce priveşte sentimentul nedreptăţirii sociale, majoritatea tinerilor au reclamat

vulnerabilitatea materială:”trebuie să muncesc 30 de ani ca să îmi plătesc o casă!”; „foarte multe

taxe, foarte multe impozite”. Aceste expuneri arată încă o dată vulnerabilitatea tinerilor care sunt

angajaţi cu salarii mici într-o ţară în care, nivelul taxelor nu este direct corelat cu veniturile. Ei

reclamă, de asemenea, nivelul prestaţiilor sociale oferite de stat în ceea ce priveşte alocaţia

pentru familia monoparentală, alocaţia de până la 18 ani etc. Tinerii observă în acest tip de

protecţie socială mai degrabă o formă simbolică de susţinere sau o modalitate de simulare a

susţinerii tinerilor.

Din acest motiv, ca set de recomandări pentru ca autorităţile să reducă aceste

vulnerabilităţi sociale, tinerii solicită factorilor de decizie o mai mare coerenţă în acţiunile

sociale dar şi în legislaţie. Cer într-un mod imperativ ca toate tipurile de infracţionalitate

dezvoltate prin instituţiile statului să înceteze. O precizare în acest sens este tocmai stoparea

37

fenomenului de corupţie din instituţiile statului, în mod deosebit pentru eradicarea mitei. Ei

doresc locuri de muncă sigure, cu salarii adaptate contextului socio-economic în aşa fel încât

raportul dintre venituri şi puterea de cumpărare să nu mai fie atât de mult decalate. Ei simt

nevoia să facă acest tip de precizări în condiţiile în care veniturile lor sunt în general mici iar

puterea de cumpărare este cu atât mai mult afectată. Deşi sunt tineri, aflaţi în curs de formare

profesională înţeleg gândirea strategică a motivaţiilor materiale pentru creşterea calităţii muncii

prestate, mai ales în instituţiile cheie ale unei societăţi: învăţământ, justiţie şi sănătate. „Salariile

ar trebui să fie mult mai mari în ...industria profesorilor, a educatorilor pentru că noi practic

învăţăm, cum ar veni, generaţiile ce va veni.”

De asemenea, tinerii reclamă lipsa de fermitate şi de calitate a acţiunilor poliţiei datorită

tipului de atitudine faţă de societate. Ei recomandă o mai mare fermitate în decizii şi acţiuni, o

creştere a transparenţei şi în acelaşi timp, o mai bună informare publică în ceea ce priveşte

vulnerabilităţile, limitele legii, graniţa dintre deviant şi delincvent etc. La fel şi în situaţia

sistemului de sănătate, mai ales în cazurile de intervenţie rapidă a maşinilor de salvare. Ei

solicită o mai mare viteză de reacţie a instituţiei, o mai bună calificare a personalului şi o creştere

a calităţii serviciilor medicale.

Cu privire la acţiunile proiectului, cea mai utilă activitate în vederea creşterii

gradului de integrare şi protejare a tinerilor a fost considerată cea cu caracter sportiv. Ei

consideră utile şi cursurile de formare, şi discuţiile cu specialiştii însă, acţiunile în care sunt

implicaţi direct şi care produc efecte imediate au fost cele cu caracter sportiv. Ei au putut astfel

să primească feedback rapid cu privire la gradul de participare, cu privire la interacţiunea dintre

membrii grupului ţintă principal, motiv pentru care au considerat activităţile motrice ca fiind

esenţa acţională a întregului proiect. Tinerii au tendinţa să-şi evalueze prin feedback-uri rapide

acţiunile prin raportare la propriile nevoi iar activităţile motrice le-au oferit suportul optim pentru

aceste nevoi.

Tot din perspectiva nevoilor, atunci când a fost adusă în discuţie nevoile tinerilor care

ar trebui să intre cu prioritate în atenţia autorităţilor, prima nevoie identificată a ţinut tot de

necesitatea formării profesionale în instituţiile de învăţământ. Susţinerea materială prin

promovarea învăţământului gratuit ar trebui completată cu un număr mai mare de locuri în

camine studenţeşti. Tinerii reclamă costurile ridicate ale chiriilor şi întreţinerii pentru că

38

resursele financiare primite de la părinţi sunt mici. Ei se văd obligaţi să lucreze pe orice salariu,

în orice grafic de timp, de multe ori depăşind programul standard de muncă pentru a se putea

întreţine. Ei reclamă faptul că sunt prinşi într-un permanent compromis deoarece sunt obligaţi să

aloce mai mult timp serviciilor temporare decât studiului.

În vederea creşterii şanselor de educaţie la tineri, recomandările pentru autorităţi au

fost identificată o singură idee în plus – locurile pentru romi în facultate. Unul dintre intervievaţi

a dorit să fie continuat acest proiect şi la alte niveluri de educaţie. El doreşte locuri speciale

pentru romi şi pentru programele de master, nu doar pentru studiile de licenţă. Această orientare

vulnerabilizează un pic strategia de susţinere a populaţiei de etnie romă deoarece această formă

de „discriminare pozitivă” are menirea de a oferi un plus de susţinere copiilor din familiile rome

pentru a creşte şansa de integrare socială. Această strategie a avut obiectivul de a construi

exemple şi lideri din interiorul comunităţilor pentru ca prin aceştia să se poată ridica educaţional

întreaga comunitate. Or, ca în orice acţiune defectuos aplicată în asistenţa socială, susţinerea a

tins să conducă spre dependenţa de sistem, nu spre directa autonomie a persoanei asistate.

Strategia discriminării pozitive are în atenţie formarea tinerilor pe perioada studiilor de licenţă,

încercând astfel să prevină o stare de risc social care ar putea bloca accesul la studii. În cadrul

facultăţii, aceşti tineri trebuie să îşi câştige autonomia în aşa fel încât concursurile pentru

nivelurile următoare de studii să nu mai rămână vulnerabili. Or, cerinţa de locuri speciale şi

pentru celelalte niveluri de studii poate arata un grad de eficienţă scăzută a strategiei

discriminării pozitive.

Analiza datelor obţinute – cercetare calitativă (grup ţintă secundar)

Cu privire la măsura în care activităţile motrice contribuie la prevenirea

discriminării şi o mai bună integrare socială toți respondenții consideră că activitățile motrice

au un rol foarte important. De altfel, unul dintre obiectivele activităților motrice estre acela de a-i

ajuta pe tineri sa se integreze, de a-i ajuta să stabilească relații cu grupul de egali. Pentru

integrarea tinerilor sunt foarte bune sporturile de echipă. Sunt necesare mai multe activități

sportive, jocuri distractive de echipă, competiții sportive care să stimuleze integrarea socială a

tinerilor cu risc de excuziune.

39

Activ motrice ajută la conturarea unei imagini de sine, la conștientizarea propriilor

disponibilități, la conștientizarea faptului că ai control asupra propriei vieți, asupra propriilor

acțiuni. Nereușitele devin astfel mai puțin traumatizante și pot fi percepute ca oportunități de

schimbare. Crește încrederea în forțele proprii și conștientizarea controlului asupra propriei vieți.

Activitățile motrice reprezintă domeniul în care nu există discriminare. Indiferent de câți bani ai,

de unde provii, ce culoare ai, nu contează altceva decât ceea ce faci pe teren. Cei care s-au

integrat cu ajutorul sportului sunt oameni care și-au găsit un loc undeva, societatea îi va admira

pe acești oameni. Sportul îl ajută pe tânărul aflat în situație de risc să se integreze, pentru că nu

practică sportul de unul singur, ci într-o colectivitate care îl acceptă ca egal. Prin integrarea într-o

echipă poți afla de locuri de muncă, oportunități existente, îți faci prieteni.

Cu cât vor fi mai multe competiții unde sunt angrenați un număr cât mai mare de copii

care nu au posibilități materiale, cu atât vom fi mai câștigați. Așa vor fi descoperiți viitorii

campioni. Cei săraci, dacă vor fi bine educați vor face performanță și vor fi avantajați la rândul

lor și cei care îi sprijină. Este bine ca profesorul să reprezinte un model pentru elevul său.

De cele mai multe ori cei cu o situație materială precară sunt foarte buni la un anumit

sport și atunci ei sunt văzuți ca niște lideri, echipa fiind strânsă în jurul lor. Cei cu deficiențe

fizice pot căpăta o mai bună încredere în forțele lor, dacă sunt puși să facă anumite exerciții și

pot să le facă. Și ceilalți îi privesc cu alți ochi.

De cele mai multe ori angajatorii solicită ca și condiții de angajare: aspect fizic plăcut,

rezistent la stres, să-i placă lucrul cu oamenii, iar acest lucru nu se poate fără a face mișcare,

sport. Sporturile de echipă conduc la dezvoltarea abilităților sociale. Chiar dacă fac performanță,

sau sportul este doar o modalitate de loisir, beneficiile sunt crescute și rămân pe termen lung.

Sportul creează prietenii, unește oamenii, formează caractere, îi învață să piardă, să câștige, să

colaboreze, să depășească anumite momente. Pe de altă parte se dezvoltă gândirea, apar

schimbări pozitive de autopercepție, sunt eliberate tensiuni, apare o stare de bine. „Având la bază

fair-play-ul este clar că nu se poate vorbi de discriminare”.

Nevoile identificate pentru a reduce vulnerabilitatea socială la care sunt supuşi

tinerii au fost legate de ajutorul material și orientarea către activități care li s-ar potrivi. Sunt unii

40

care vor deveni buni meseriași în domeniul lor de activitate. Nu toată lumea trebuie să aibă studii

superioare. Tinerii trebuie să fie îndrumați către viitoarele profesii, în funcție de aptitudinile pe

care le au.

Ar trebui educați oamenii să încerce să nu mai facă diferențieri. Ar trebui lucrat la

mentalitatea maselor. Pe de altă parte trebuie ca tinerii cu dizabilități să aibă o mai mare

încredere în ei, deoarece de cele mai multe ori ei înșiși sunt cei care se exclud.

Ar trebui să crească numărul proiectelor care să promoveze activitățile sportive, activități

sportive gratuite, pentru că lipsurile materiale își spun cuvântul în cazul multor tineri care și-ar

dori să practice un sport și chiar să facă performanță.

Unii respondenți consideră că este necesar ca tinerilor să li se ofere mai multe

oportunități, mai multe informații. Ei au acces la informații, însă este o informație nestructurată

și nefiind orientat ai tendința să te duci către anumite direcții care nu neapărat îți sunt de ajutor,

ci dimpotrivă. Trebuie să fie popularizate cazurile de succes, pentru că mulți dintre tinerii

dezavantajați social ar avea un model de urmat.

Cea mai expusă categorie de tineri la riscuri şi inechităţi sociale sunt tinerii ajunși la

vârsta de 14 – 15 ani, care trebuie să fii foarte atent supravegheați de către părinți, dar și de

cadrele didactice. Este vârsta la care sunt foarte vulnerabili. Pentru a fi acceptați într-un anumit

anturaj, unii tineri își schimbă comportamentul, într-unul care nu este tocmai dezirabil social.

Este imperios necesar ca diriginții/profesorii să fie apropiați de tineri, să poată discuta orice cu

ei, astfel încât sa-i poată îndruma când aceștia aleg să meargă pe căi greșite. Dacă

profesorii/diriginții nu fac cu ei diferite activități care să le facă plăcere și totodată sa-i

mobilizeze, tinerii se vor îndrepta către activități mai puțin dezirabile (fumat, consum de alcool

consum de droguri).

Sunt diferențieri de la individ la individ. De cele mai multe ori cei cu deficiențe fizice și

psihice ar fi cei mai predispuși, însă nu trebuie generalizat. Depinde de psihicul și voința celui în

cauză.

Alte categorii de tineri expuși la riscuri și inechități sociale sunt: tinerii cu dizabilități

fizice si psihice, minoritățile, copiii care nu frecventează școala din varii motive, persoanele

41

supraponderale. Copiii au tendința să-i marginalizeze, iar acest lucru se întâmplă pentru că

educația primită de la părinți este de așa natură încât să nu accepte ușor o persoană care este

altfel.

În timpul discuțiilor s-a vehiculat ideea că fetele orfane (din centrele de plasament), nu

contează etnia sau naționalitatea, reprezintă categoria cea mai vulnerabilă la riscuri și inechități

sociale. Argumentul a fost că „ percepția socială este problema. Familia este locul unde copilul

este apărat, protejat și poate să se dezvolte normal. Cine apăra un copil dintr-un centru de

plasament? El nu poate fi apărat împotriva prejudecăților când se duce pe stradă”. Dintre

copiii/tinerii din centrele de plasament cele mai vulnerabile sunt fetele. Prin atitudinea lor se

exprimă mult mai vizibil decât băieții și au dorințe și așteptări mai mari vis-a-vis de evoluția lor

personală.

Un alt respondent apreciază că „nu este diferență între bărbați și femei la nivel de

inteligență, dar când vorbim de partea spirituală vedem că există o diferență și anume că bărbații

au o aplecare puțin mai mare spre partea spirituală. Femeile neducându-se așa de mult spre zona

spirituală sunt mai puțin vulnerabile”.

Respondenții consideră că populația de rromi nu este vulnerabilă, ci că mai degrabă au

multe drepturi și se poate vorbi de o discriminare pozitivă (locuri speciale în licee și universități).

„Nu ai voie să-i deranjezi că se consideră discriminare, cu toate că ei nu prea se conformează

normelor sociale”.

În ceea ce privește recomandările pentru programele de activităţi motrice în vederea

creşterii gradului de eficienţă a integrării sociale a tinerilor ele au vizat în special activitățile

de echipă, activități sportive făcute regulat. Se recomandă „continuitatea pe termen lung a

activităților motrice, pana se ajunge la un mod de viață. Dacă tânărul înțelege că acest mod de

viață este mai bun pentru el și familia din care provine, în acel moment familia respectivă este

câștigată”.

Trebuie angrenați în activitățile sportive un număr cât mai mare de tineri. Activitățile

sportive să fie făcute regulat. (ex.: campionatul de fotbal pe clase). Dacă aceste întâlniri se fac o

dată sau de două ori pe săptămână, eficiența este mai scăzută decât dacă întâlnirile ar fi de 3-4 ori

pe săptămână.

42

De regulă activitățile în echipă, cele care presupun conlucrare ar avea un grad mai mare

de eficiență. Cei cu sindrom Down sunt foarte fericiți în orice activitate pe care o fac, mai ales

dacă obțin rezultate. Programele motrice ar trebui adaptate pentru tinerii cu dizabilități, nu avem

programe specifice pentru fiecare dizabilitate. Există ONG-uri care acționează în acest domeniu,

însă pentru un număr limitat de copii. Cei din mediul rural nu au acces la astfel de servicii,

costurile de transport, dar și dificultatea deplasării fiind de cele mai multe ori un impediment.

Așadar ar trebui realizate programe motrice pentru fiecare tip de dizabilitate și implementate cu

cei care au nevoie de ele.

Se recomandă de asemenea mai multe ore de educație fizică în școli, dar să existe

condițiile necesare. Toate gândurile negative, tensiuni, frustrări, supărări au o rezolvare, se

descarcă prin activitatea fizică. Este o modalitate pentru elevi de a se relaxa și de a reuși să facă

față materiilor destul de solicitante. „Este eficient ca activități motrice făcute în școală, nu prin

diferite cluburi”. Părinții înțeleg importanța sportului, însă nu într-o mare măsură. Ar trebui să se

conștientizeze rolul activităților motrice în viața copilului. Rolul profesorului este unul foarte

important, el ar trebui să discute cu părinții și să îi facă să înțeleagă rolul și importanța mișcării,

ca la rândul său, părintele să-l susțină pe copil.

Ar fi necesare mai multe jocuri distractive, dinamice, de mișcare, competițiile, sa fie cât

mai atractiv pentru ei, sa primească o diploma, o medalie. Sunt lucruri mici, dar care îi atrag.

Uneori profesorii încercă să suporte din bani proprii diplome/medalii de participare la anumite

competiții, tocmai pentru a le face o bucurie.

De asemenea un beneficiu ar aduce organizarea mai multor excursii, mai multor activități

împreună, vizite la muzee, ateliere de olărit, de pictură, activități care formează deprinderi de

viață (ateliere de bucătărie, de bricolaj) care să pună în valoare copilul, potențialul lui și nu

problema socială, lipsa resurselor din familie.

Privitor la nevoile exprimate de tineri pentru egalitatea de şanse respondenții

consideră că ele sunt în primul rând nevoi materiale, dar nu pot fi neglijate respectul și modul în

care trebuie să fie tratați de către profesori și oamenii cu care lucrează și nu în ultimul rând de

către societate.

43

Un copil talentat, indiferent de calitatea echipamentului sportiv reușește să obțină

performanță. Important este ca în urma unui concurs sportiv copilul/tânărul să obțină și o

medalie, un tricou, indiferent dacă este pe ultimul loc. Acest lucru îl va bucura și îl va motiva pe

tânăr să continue să practice sportul.

Este necesar ca tinerii cu posibilități materiale reduse să aibă bani să-și cumpere un

echipament adecvat pentru sportul pe care îl practică. Depinde cum privește individul lucrurile.

Sunt mulți tineri care nu pun accentul pe partea materială a lucrurilor. De obicei, cei cu

posibilități reduse au mai mare voință și motivație să se realizeze, decât un tânăr care are tot ce

își dorește.

Alte nevoi ar putea fi cele legate de informare și educare a părinților. Există blocaje, cu

toate că în mod teoretic tinerii au acces la internet, la calculatoare. Este o diferență între

performanța autodidactă și performanța reală, de care societatea are nevoie. Foarte mulți dintre

tineri cred că mulți din cei cu care au contact nu le înțeleg problemele. Cei mai mulți oameni nu

au timp să-i înțeleagă, nu sunt interesați, fiecare are problemele lui și mulți nu sunt dispuși să se

încarce cu problemele altora.

Cei mai mulți specialiști intervievați consideră că există o coerenţă de acţiune între

specialişti din domenii diferite în vederea reducerii riscurilor sociale la tineri, dar aceștia

(specialiștii) ar trebui să se implice mai mult. Educația trebuie să fie una completă. Sunt necesare

cunoștințe despre igienă, alimentație, poate și despre muzică, toate contribuie la o educație

completă. Ar trebui să fie implicați profesioniști din domenii diferite. Doamnele învățătore sunt

mai apropiate de părinți și ridică aceste probleme în consiliul profesoral pentru a fi identificate

soluții. Au fost desfășurate în unele școli diferite activități în acest sens (tombole cu jucării,

manuale școlare pe care cei mari le dau celor mai mici, cu posibilități materiale reduse). Din

păcate nu în toate școlile există astfel de inițiative.

Psihologul școlar ar trebui să se implice și să poarte mai multe discuții cu tinerii și părinții

acestora. Calitate intervențiilor diferă, depinde de specialist. O astfel de coerență de acțiune au

sesizat-o respondenții și în cadrul proiectului. Există o bună cooperare între cei care lucrează cu

tinerii pe activitățile motrice și cei care se ocupă de consilierea acestora, iar acest lucru nu poate

fi decât benefic tinerilor cu risc de excluziune socială.

44

În vederea reducerii sau a stopării disparităţii sociale ar fi utile activități sportive, în

care să fie integrați tinerii cu risc social și excursii cu colectivul clasei. In cazul în care tânărul nu

are posibilități materiale să plătească excursia, colegii care doresc pot să-i ajute contribuind cu

anumite sume de bani.

Tinerii ar trebui să fie implicați în mai multe activități, chiar creșterea numărului de ore

de educație fizică la cel puțin două ore/săptămână (acum o ora/săptămână) ar fi benefică. Tinerii

trebuie să conștientizeze că este bine să facă aceste activități și după terminarea cursurilor la

școală. Din păcate tinerii se confruntă din nou cu probleme generate de lipsurile financiare,

deoarece sunt foarte puține cluburile unde copiii cu posibilități financiare reduse să practice un

sport, de obicei se percepe o taxă lunară.

De cele mai multe ori selecția nu este făcută corect. Cei care recrutează talente ar trebui să

meargă si în comunitățile sărace, să caute tineri talentați pentru un anumit sport.

Tinerii trebuie să fie monitorizați, încurajați să continue activitățile sportive, pentru că

foarte mulți renunță, de multe ori din cauza mediului familial. De multe ori, chiar dacă le place

ceea ce fac, sunt îndrumați de părinți să rămână acasă și să aibă grijă de frații mai mici. Fiind

atașați de familie, țin la părerea familiei, mai mult decât la părerea specialiștilor.

În ceea ce privește resursele tinerilor aflaţi în diferite situaţii de risc în vederea

depăşirii stării de vulnerabilitate prin care trec specialiștii intervievați au considerat că mulți

tineri trec foarte greu peste astfel de lucruri. „Dacă nu suntem alături de ei si nu încercăm să-i

ajutăm, ei vor ajunge pe căi greșite ( de ex. să fure). Nu trebuie să ne rezumăm la a le spune

tinerilor să învețe la materia respectivă, ci să-i pregătim pentru viață”. Unii tineri nu au abilități

de viață independentă. Tinerii care primesc suportul familiei, dar și al școlii trec mai ușor peste

starea de vulnerabilitate și evoluează. Din păcate există un procent destul de mare de tineri care

rămâne cu frustrări, cu probleme în urma acestor experiențe, care nu pot evolua. De obicei acești

tineri nu se bucură de sprijinul familiei.

Tinerii care provin din familii cu posibilități materiale crescute sunt expuși mai mult la

riscul de a consuma alcool, droguri, decât cei cu situație materiale precară, aceștia din urmă

concentrându-se mai mult pe realizări.

45

În ceea ce îi privește pe studenți, aceștia au o preocupare pentru a avea o autonomie

economică, caută să aibă un loc de muncă, chiar dacă nu-și construiesc o carieră din timpul

facultății. Este cunoscut faptul că unii studenți se angajează cu jumătate de normă, sau chiar

normă întreagă încă din facultate, pentru a-și putea asigura cheltuielile curente. Faptul că au un

loc de muncă, că se pot întreține este important pentru imaginea lor de sine, capătă încredere în

ei înșiși, în capacitatea lor de a face față unor situații. Există însă și studenți care aleg să nu se

angajeze și sunt preocupați de formarea lor profesională, având același scop.

Nevoile suplimentare reclamate de tinerii din grupul ţintă principal ar putea fi cele

legate de integrarea în colectiv. Unii își doresc să primească un echipament sportiv, alții o

diplomă, alții să fie incluși într-o echipă, să relaționeze cu ceilalți, să simtă competiția, să

participe la concurs. Sunt cazuri în care copiii nu și-au permis o ținută adecvată la ora de sport.

Profesorii trebuie să-i apropie, nu să fie duri cu ei tot timpul. Altfel ei vor dezvolta o aversiune

față de orele de educație fizică și fața de sport în general.

Este necesar să le dăm tinerilor mai multă încredere în ei (de ex. va fi solicitat să formeze

echipele, să-și aleagă coechipierii), în plus ajutor financiar oferit de către organele abilitate.

În ceea ce privește învățarea, specialiștii implicați consideră că există o lipsă de interes

pentru învățare, programa școlară fiind foarte încărcată. Există un interes pentru învățare care se

formează în timp. „Când vorbim despre adolescenți, despre tineri deja sunt niște lipsuri care s-au

acumulat pe parcursul anilor școlari”. O altă problemă este legată de lipsa unei corelații între

învățarea academică și practică, iar una dintre cauze este din lipsa materialelor didactice. Fără

aceste materiale didactice este dificil de explicat copilului ce utilitate are ceea ce este învățat.

Există de asemenea un dezechilibru la nivelul sistemului de învățământ între cantitatea de

informații și deprinderile care se formează, în defavoare deprinderilor. Sunt puține deprinderi de

viață care sunt formate în școală.

Specialiștii recomandă elaborarea unei programe școlare adecvate vârstei și capacității de

înțelegere a copiilor, pentru că programa actuală este prea stufoasă și plictisitoare, creând astfel

goluri pe care copiii nu le mai pot depăși și atunci se simt depășiți și tind să renunțe. Copilul

46

trebuie să aibă posibilitatea să-și dea seama încă din școală ce-i place, către ce dorește să se

îndrepte.

Din învățământ ar trebui eliminată birocrația, deoarece „sunt foarte multe hârtii de

completat și nu mai rămâne timp pentru pregătirea orelor de curs. De asemenea trebuie să fie

stimulați profesorii să facă orele în școală și nu să dea meditații acasă. Este necesar să fie create

condiții materiale cadrelor didactice și să fie remunerate conform muncii depus”.

În ceea ce privește impactul proiectului asupra tinerilor din grupul țintă s-a afirmat

că „tinerii trebuie menținuți tot timpul în activitate, altfel tind să aleagă căi greșite. Tinerii au

fost interesați și chiar încântați să participe la activitățile desfășurate în cadrul proiectului”.

Tinerii implicați în proiect au căpătat o mai mare încredere în ei, se integrează mai ușor.

În tabere, în cantonamente cei care practică sportul de performanță altfel relaționează, pentru că

interacționează zi de zi cu ceilalți, le observă comportamentele, atitudinea și se integrează mai

ușor grupului, iar mai târziu în societate.

Fiind un proiect nou, a avut un impact major. Tinerii își doresc să facă sport, dar nu au

condiții, finanțare din partea familiei. Acest proiect i-a ajutat să iasă din starea lor, din activitățile

cotidiene, să facă parte dintr-o echipă, să relaționeze cu ceilalți.

Concluzii

Studiul cu privire la analiza eficienţei programelor motrice în vederea combaterii

excluziunii sociale studiul a evidenţiat o serie de răspunsuri încurajatoare. Concret, un procent

cumulat de 96% din toate variantele de răspuns primite au fost orientate pozitiv ca forme de

succes ale proiectului. Tinerii care au participat la activităţile motrice ale proiectului au văzut în

activităţile sportive nu doar o formă de distracţie sau una de tip competiţional. Aceştia au lărgit

sensul spiritului de echipă la dimensiunea de coeziune socială, de interacţiune cu alte categorii

sociale etc. De asemenea, structura grupului mixt format cu ocazia acestui proiect au oferit

ocazia cunoaşterii reale a tinerilor din alte categorii sociale sau din anumite categorii de

vulnerabilitate socială. Formulări precum proiectul m-a făcut să reflectez mai mult asupra

47

unor lucruri, arată încă o dată eficienţa programelor motrice ca formă de prevenire sau ieşire

dintr-o situaţie de risc social.

Pentru o altă categorie de tineri, activităţile motrice au constituit şansa acestora de a crea

reţele sociale mai mari care se pot concretiza pe viitor în reţele de suport pentru rezolvare unor

probleme de impact microsocial sau chiar pentru nivelul unei comunităţi întregi. 12% dintre

tineri descriu pozitiv activităţile motrice pentru că interacţiunile din interiorul grupului au

stimulat şi mai mult nondiscriminarea.

Efectele pe termen lung ale proiectului pot fi anticipate prin aceea că stimularea

activităţilor sportive crează tinerilor o dispoziţie mai mare pentru activităţi fizice, pentru o mai

uşoară integrare în alte grupuri sociale de acelaşi profil sau de profil diferit, aşadar, un set de

activităţi care au ca menire să reducă riscurile de desocializare, de introversie etc.

De asemenea, facem precizarea că în topul activităţilor cu cea mai mare preferinţă pentru

tinerii participanţi la activităţile proiectului au fost cele cu caracter sportiv (85%, procent

cumulat) şi cursurile de formare cu o pondere de 89% procent cumulat.

Aşadar, efectul activităţilor motrice, conform datelor obţinute în urma studiului nu se

limitează la data finalizării proiectului ci anticipăm o continuare a lor şi în alte comunităţi. De

asemenea, diminuarea discriminării, imaginea pozitiv reconstruită despre categoriile sociale

dintr-o anumită zonă de vulnerabilitate poate fi una dintre resursele de bază pentru un caracter

nediscriminatoriu pe termen lung.

48

Bibliografie generală

1. Barbu Simona, Brici Carmen, Istoricul programului de mediere sanitară în Wamsiedel

Marius, Vincze Eniko, Ionescu Iustina, 2011, Sănătatea romilor. Perspectiva actorilor

implicaţi în sistemul sanitary – medici, mediatori,pacienţi, Bucureşti: Romani CRISS,

Publicaţie realizată în cadrul proiectului “Promovarea măsurilor anti-discriminare în

accesul la serviciile de sănătate al persoanelor aparţinând comunităţilor de romi din

România”

2. Bourhis Y. Richard, Gagnon André şi Moȉse Léna Céline, Discriminare şi relaţii

intergrupale, in Bourhis Y. Richard, Leyens Jacques-Philippe, (1997), Stereotipuri,

discriminare şi relaţii intergrupuri, Iaşi: Polirom, p. 124 - 154

3. Bourhis Y. Richard, Leyens Jacques-Philippe, (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii

intergrupuri, Iaşi: Polirom

4. Capozza Dora, Volpato Chiara, Relaţii intergrupuri: perspective clasice şi contemporane

in Bourhis Y. Richard, Leyens Jacques-Philippe, 1997, Stereotipuri, discriminareşi relaţii

intergrupuri, Iaşi: Polirom, p. 11 – 31

5. Cojocaru Ştefan, Grupuri sociale cu risc ridicat de excluziune social, în Preda Marian,

(coord), 2009, Riscuri şi inechităţi sociale în România, Iaşi: Polirom, p. 191 – 203

6. Duminică Gelu, (2006) Accesul romilor la servicii sociale: realităţi şi tendinţe în anul

2005, Bucureşti: Agenţia de dezvoltare comunitară ,,Împreună”

7. Ghiţă Eugenia, Negraru Alina, 2011, Stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare etnică:

Perspectiva romilor, studiu realizat de TOTEM Communication pentru Romani CRISS

8. Jigău Mihaela (coord), 2006, Program pilot de intervenţie prin sistemul Zone prioritare de

educaţie, Buzău: ALPHA MDN

9. Lazăr Florin, Persoanele cu handicap, în Preda Marian, (coord), 2009, Riscuri şi inechităţi

sociale în România, Iaşi: Polirom, p. 206 – 225

10. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, (2005) Memorandumul comun în

domeniul incluziunii sociale. România, raport accesat la data de 19.02.2016 de la link-ul:

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune%20si

%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/2%20-%20JIM_Romania.pdf

49

11. Preda Marian, (coord), 2009, Riscuri şi inechităţi sociale în România, Iaşi: Polirom

12. Preoteasa Ana Maria, Cace Sorin, Duminică Gelu (coordonatori), 2009, Strategia

naţională de îmbunătăţire a situaţiei romilor: vocea comunităţilor, Bucureşti: Editura

Expert

13. Preoteasa Ana Maria, Şerban Monica, 2012, Situaţia romilor în România, 2011. Între

incluziune socială şi migraţie, Bucureşti: Fundaţia Soroş

14. Sandu Dumitru, 2005, Comunităţile de romi din România. O hartă a sărăciei comunitare

prin sondajul PROROMI, Banca Mondială: Bucureşti

15. Surdu Laura, 2008, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în

România, Bucureşti: Editura Marlink

50