Rivalită ile ruso-austro-turce în sec. XIX-XX i consecin ele lor pentruț ș ț statalitatea română

În Epoca Modernă, Europa era dominată de cîtevai monarhii puternce, precum Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austriac. După ultima încercare nereușită a Porţii de a cuceri Viena(1683), Imperiul Otoman intră în faza de descreștere. Slăbirea influienţei sale în Europa deschide așa numita Chestiune orientală, adică problema împărţirii posesiunilor otomane de către celelalte mari puteri (rusă și habsburgucă), care doreau o eventuală rezolvare a problemei prin așa numita eliberare a popoarelor aflate sub dominaţia otomană, moștenind astfel posesiunile europene ale Imperiului Otoman. În atenţia lor cade zona Pen. Balcanice, care deţinea o poziţie extrem de profitabilă prin ieșirea la Marea Mediterană prin str. Bosfor și Dardanele, acestea reprezentînd un punct esenţial pentru obţinerea infuienţei politice și economice în zonă. Fiind situate la intersecţia dintre cele trei mari puteri, Principatele Române creau probleme extinderii teritoriale habsburgice și rusești în Imp. Otoman și provinciile sale. Astfel, încă din sec. XVII-XVIII, Principatele Române au fost puternic afectate de către relaţiile dintre cele 3 imperii care tindeau cu orice preţ de a-și impune dominaţia în Europa de Sud-Est și Orientul Apropiat. De la 1710 pînă la 1812 au avut loc 6 războaie între Imp. Otoman, pe de-o parte și Imp. Habsburgic și cel Rus pe de altă parte, dintre care 4 și-au desfășurat operaţiile militare și pe teritoriul Principatelor Române, înregistrîndu-se astfel numeroase pierderi economice, umane și teritoriale, oferindu-se odată cu încheierea fiecărui tratat de pace drept recompensă diferite regiuni românești. Simţind o eventuală primejdie, principii români, precum Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au iniţiat negocieri cu Austria și Rusia soldate cu tratate, prin care s-a revizuit un program de emancipare de sub dominaţia turcă, reușind să aducă Poarta la condiţia de a ajusta statutul politic al principatelor în cadrul regimului fanariot. În urma războaielor ruso-turce, austro-turce și ruso-austro-turce care au avut loc in sec. al XVIII-lea au fost donate mai multe teritorii, printre care Oltenia, Banatul și Bucovina. Spre sfîrșitul secolului, Marile Puteri insistă asupra menţinerii statu-quo-ului în Europa de Sud-Est, de aceea, Pacea de la Iași din anul 1792, din urma ultimului război din sec. XVIII, nu modifică statutul Principatelor Române, ceea ce stimulează acţiunea celor două puteri europene, dar și orientările anti-otomane ale domnilor români despre care am menţionat și mai sus. Din cauza situaţiei politice încordare în care se afla Poarta, dar și datorită presiunilor diplomatice din partea Rusiei, în anul 1802 este emis un decret, prin care se limitează atît obligaţiile Principatelor Române faţă de Poartă, cât și amestecul acestora în treburile lor interne. Ajungând la Nistru, în anul 1806 Imperiul Rus dă startul unui nou război ruso-turc, care avea în întregime drept teatru de război teritoriul principatelor. Astfel, la începutul anului 1807, Rușii iau sub control principatele române și instaurează aici în anul 1808 o administraţie militară. Menţinându-se de ideea emancipării, Principatele Române au constituit o chestiune importanta în relaţiile internaţionale, determinând încheierea alianţelor politice și militare dintre Rusia, Austria, Franţa și alte state. Rusia a întreprins numeroase încercări de a încheia cu Poarta Otomană pace în condiții favorabile ei, condiții care se reduceau la încorporarea Principatelor în componența marelui imperiu. Însă, din cauza atacurilor napoleoniene în Imperiul Rus, pretenţiile ruşilor s-ar redus, mulţumindu-se doar cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, cu toate că nu avea nici un drept, precum istoric, etnic, geografic sau politic. Astfel, Moldova a fost divizată, pierzându-şi integritatea teritorială odată cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16 mai 1812, care a fost interpretată drept soluţionarea problemei orientale. Acest tratat a încălcat practica internaţională și normele dreptului existente în epocă, atâta timp cât Imperiul Otoman ceda

teritoriile unui stat vasal, însă autonom, cu care imperiul avea un tratat ce-i garanta frontierele. Situaţia s-a schimbat, însă, în urma războiului din Crimeea(1853-1856), cînd Rusia este obligată să semneze la Pacea de la Paris un tratat prin care renunţa la protecţia principatelor, creînd, astfel, condiţii favorabile pentru unire. În mijlocul deceniului 8, din cauza formării alianţelor dintre ţările Occidentale și Imperiul Rus se redeschide problema orientală, fapt ce a oferit Rusiei de a anula prevederile din 1856. În perioada anilor 1875-1876 s-au intensificat mișcările de eliberare a popoarelor din Balcani, izbucnind răscoale în provinciile otomane din sudul Europei. Principatele Române, găsind aceste condiţii favorabile pentru unire, au încheiat o alianţă cu Rusia, care susţinea mișcările de emancipare naţională pentru a-și resttabili influienţa în orient și a-și recăpăta autoritatea pe plan internaţional. În războiul de independenţă din 1877-1878, România și-a obţinut suveranitatea si egalitatea juridică cu celelalte state. Astfel, avea posibilitatea de a-și promova o politică externă proprie. Obiectivul major al diplomaţiei românești era Germania, orientat spre consolidarea independenţei și suveranităţii ţării, așa-încât în anul 1883 aderă la Tripla Alianţă, reușind să iasă din izolarea politică cu care era ameninţată din cauza influienţei Imperiului Rus în Balcani și rezolvînd chestiunea Dunării. Din cauza problemei românești din Transilvania, au început rivalităţile dintre români și austrieci care au continuat pînă în preajma războaielor balcanice. De aici, România atestă o îndepărtare faţă de Puterile Centrale și apropierea de Antanta din cauza mai multor factori precum politica maghiară de deznaţionalizare care nu mai putea fi ignorată, dar și venirea în anul 1914 a unui guvern liberal, care considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Concluzionînd, rivalităţile ruso-austro-turce din sec. XIX-XX au avut un impact considerabil asupra Principatelor Române și asupra statalităţii românești: au avut loc importante rupturi teritoriale ca urmare a luptei pentu influienţă în zona balcanică a celor 3 mari imperii. În același timp, Romania este recunoscută ca stat cu drepturi depline pe arena internaţională și își obţine independenţa, ceea ce a reprezentat un pas decisiv pentru consolidarea statalităţii române și pentru scăparea de sub jugul turcesc sub care au fost supuși mai bine de două secole.