internetul, istorie deja - george alin popescu_75_internetul istorie deja

George Alin Popescu Internetul, istorie deja?

acest cadou este posibil prin grija www.Avocatnet.ro

INTERNETUL, ISTORIE DEJA?Povestea adevărată a unui fermoar de modă nouă

GEORGE ALIN POPESCU

Editura LegalNET, Bucureşti 2005

6

http://www.Avocatnet.ro/



Editura LegalNET, [email protected]

Aceasta este prima carte publicată

de Editura LegalNET

Acesta lucrare este publicata sub licenta Creative Commons varianta-NonComercial-

RepublicaLaFel 2.5.

7


http://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/2.5/

http://creativecommons.org/licenses/by-nc-sa/2.5/

mailto:[email protected]



Bogdanei, care mi-a dat

mai mult decât titlul acestei cărţi

8




Am auzit, de-a lungul anilor, de o serie de povestitori excentrici, care se izolează de lume la momentul la care îşi aştern gândurile pe hârtie. Nu i-am înţeles niciodată… Mi se pare o nedreptate să te ascunzi atunci când scrii. Eu am încercat întotdeauna să împart bucuria scrisului cu toţi cei pe care îi am aproape. Am ajuns de mult să cred că, fără ei, cărţile mele n-ar exista. Şi pentru asta nu există cuvinte de mulţumire…

Părinţilor mei. Fără ei, visurile mele ar fi apus de mult…

Prietenilor mei, pentru sprijinul constant. Ca să fiu mai exact, ar trebui să le mulţumesc, din inimă, lui George şi Clarei Lipanescu, Adrianei Roch, lui Radu Motiu si Bogdan Popa, Antoanetei Zaharescu, D-nei Dana Ţilea. Toţi aceşti oameni au citit, au corectat, au venit cu idei şi critici, m-au susţinut şi trezit la realitate când a fost cazul.

Toţi aceşti oameni au modelat, în multiple feluri, sufletul acestei cărţi.

Toţi aceşti oameni au dorit să mă ajute. Greşelile, oricare ar fi ele, îmi aparţin.

George Alin Popescu

9




Cui i se adresează această carte

Sunt şanse ca aceia dintre dumneavoastră care doresc să afle câte ceva despre internet, să găsească această carte interesantă. Şi cei care cred că încă mai pot fi curioşi, chiar dacă ştiu multe, s-ar putea să considere cartea o lectură plăcută.

Tot ce trebuie să ştiţi este că nu aveţi în faţă o carte de istorie. Nu ştiu cărui stil să îi atribui această carte, pentru că ar putea fi, la fel de bine, un roman, dar şi o culegere de povestiri.

Am scris mai întâi pentru sufletul fiecăruia dintre cititori, şi mai apoi pentru dorinţa acestora de cunoaştere.

Cartea de faţă este una cu oameni şi despre oameni pentru că, în fond, istoria internetului ne învaţă multe despre noi înşine, despre visurile şi coşmarurile noastre.

Sper să o citiţi cu plăcere.

10




CUPRINS:

CAPITOLUL I- PRIMII PASI.........................12

UN FERMOAR DE MODĂ NOUĂ................................12IAR ASTĂZI..............................................................23

CAPITOLUL II- ULTIMUL CONTINENT DESCOPERIT............................................27

TEAMA DINAINTE DE CUNOAŞTERE.......................27EPOCA NAIVITĂŢII...................................................32EPOCA EXPERIMENTULUI ŞI A EXPLORĂRII...........37O LUME A CUVINTELOR..........................................41DE CE SCRIEM?......................................................44BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA................................50SPAŢIUL SPERANŢELOR VIRTUALE.........................56TERORIŞTII VIRTUALI..............................................61CIUMA MODERNĂ....................................................65ATRACŢIA LUMII NOI................................................71MĂRIRE ŞI DECĂDERE............................................81

CAPITOLUL III- COLONIZAREA..................90

PÂINE ŞI CIRC............................................................90 SENTIMENTE..............................................................96 JUCĂRII MODERNE...................................................102

NOUA MORALĂ.........................................................105IUBIREA....................................................................110

CAPITOLUL IV- DESPRE VIITOR...............115

LIMITELE SPAŢIULUI INFINIT...................................115CU PICIOARELE PE PĂMÂNT....................................117LUMEA DE MÂINE....................................................120INCHEIERE...............................................................127

11




Capitolul I – Primii paşi

Un fermoar de modă nouă

Ştiţi care a fost coşmarul cel mai impresionant al antichităţii? Zâmbiţi, desigur, pentru că îmi puteţi da atâtea răspunsuri: războiul, foametea, barbaria, fanatismul religios, politeismul, ... banala răceala chiar, toate au măcar căderea de a fi răspunsul corect. Şi aţi avea dreptate.

Toate aceste lucruri se leagă însă, printre altele, de unul şi acelaşi element: distanţa. Fie că vorbim de comoditate, ca măsură a distanţei psihice, de rapiditate, ca măsură a disţantei orare sau de o distanţă fizică, un singur lucru este cert: oamenii s-au regăsit de cele mai multe ori căutând un leac pentru distanţele din viaţa lor.

Aşa se face că, uneori, leacurile au căpătat forme din cele mai diverse, aşa după cum problemele pe care îşi doreau să le rezolve priveau natura umană sau mediul înconjurător. În fond, pentru aceia dintre noi care sunt chinuiţi zilnic de o insuportabilă durere de spate, distanţa de la degetele mâinilor şi până la şiretul pantofului se poate asemăna foarte bine cu distanţa de la Pământ la Lună.

Inventatorul de care o să vă povestesc mai jos, a fost măcinat toată viaţa sa de exemplul unui prieten care avea nevoie de cel puţin 30 de minute pentru a-şi încheia şireturile de la pantofi. Pe prieten,

12




istoria nu l-a păstrat, fiindu-i de ajuns să reţină problema sa. De Whitcomb L. Judson însă, cărţile vorbesc şi acum ca despre inventatorul “Închizătorului de gāici”. A căutat, în primii ani ai vieţii sale, o soluţie pentru a ameliora problema acelor oameni care găseau greu de parcurs distanţa de la vârful mâinii la şireturile pantofilor. Judson le-a oferit acestora soluţia care părea să răspundă tuturor aşteptărilor: o modalitate de a te încheia la pantofi folosind o singură mână.

Au urmat ani în care fermoarul a provocat râsul multora, în primul rând datorită faptului că “dinţii” săi, din fier, rugineau în faţa intemperiilor vremii. Fermoarul era de-a dreptul urât aşa..., plin de rugină.

Mai târziu, la mulţi ani după moartea lui Judson, fermoarul şi-a văzut nestingherit de drumul afirmării sale. Început precum povestea cu “răţusca cea urâtă”, drumul fermoarului modern spre glorie l-a dus de la calitatea de moft, invenţie excentrică, la poziţia de element indispensabil vieţii moderne.

Ironic însă, acum, în culmea aventurii sale, acest produs şi-a găsit liniştea datorită aceleiaşi ignoranţe care îl insoţea la naşterea sa. Este, dacă vreţi, liantul tuturor marilor invenţii, care după ce ajung să fie folosite la o scară mult mai mare decât au visat vreodată creatorii lor, se pierd apoi în ignoranţa universală, pentru a reveni în atenţia lumii doar la momentul la care se poticnesc în drumul lor.

13




Povestea fermoarului cunoaşte, din multe puncte de vedere, o asemănare vădită cu povestea reţelei mondiale constituite acum de internet. Amândouă descriu modalităţi de a ocoli distanţele. Dincolo însă de acest aspect, aş vrea să cred că nici unul dintre dumneavoastră nu îşi închipuie că internetul este doar un mijloc de comunicaţie mai evoluat decât cele de până acum.

Adevărul este mult mai complex pentru că, de la momentul lansării, internetul şi-a croit propria-i lume.

Povestea internetului începe însă, acum aproape 50 de ani, tot datorită goanei nebune după mijlocul suprem de comunicaţie. Cum ar spune americanii: “the ultimate one” – “reţeaua reţelelor”.

Povestea internetului, capitol nerecomandat specialiştilor

Piesă importantă în războiul rece de la acea vreme, conexiunea între calculatoare era menită să menţină o legătură mai strânsă între diferitele locaţii în care se aflau trupe americane. URSS-ul tocmai lansase satelitul Sputnik şi câştigase astfel, cel puţin pentru moment, lupta pentru supremaţia aeriană. SUA se vedeau puse în faţa unei ameninţări reale, pentru că acum bombele nucleare sovietice ar fi putut fi lansate de pe orbita terestră. Începuse era în care distanţele se micşorau...

14




În aceste condiţii, armata americană a căutat un mijloc care să menţină legătura între diferite centre de comandă sau de execuţie, în cazul unui atac nuclear. Mai mult, acest mijloc de comunicaţie trebuia să poată fi folosit şi pe postul unui declanşator automat, telecomandat, al focoaselor nucleare. Un calculator situat la centrul de comandă ar fi trebuit să poată vorbi cu un dispozitiv similar, ataşat rachetei nucleare.

Reuşita americanilor a fost reală. Marele succes a fost însă cu totul altul: datorită dimensiunilor sale, calculatorul acelor vremuri de început avea nevoie de tot spaţiul din una sau mai multe camere. Neajunsurile provocate de aceste dimensiuni au făcut lumea computerelor, cel puţin pe termen scurt, o lume ieşită din centrul atenţiei.

Interesul a rămas însă crescut pentru cercetătorii de la diverse instituţii academice implicate în proiect. Astfel că, după o scurtă perioadă de timp, aceştia au găsit de cuviinţă să realizeze mai mult decât un dialog greu de înţeles al computerelor legate între ele. Aşa le-a fost permis computerelor să medieze, pentru prima dată, dialogul dintre oameni. Dezvoltarea acestei portiţe noi a dus la ceea ce mai târziu vom denumi cu toţii e-mail.

Aflat în faţa unui computer de la MIT, un cercetător a reuşit să trimită scrisori electronice prin intermediul computerului către un coleg aflat în camera alăturată. Emailul a fost primul serviciu cu aplicabilitate pe scară largă pe care l-a oferit internetul. Scrisorile electronice au cunoscut din

15




acel moment drumul sinuos de la statutul de moft la cel de necesitate stringentă. Şi distanţa dintre oameni a început să se reducă... Urma să fie diminuată şi distanţa dintre opiniile lor!

După câţiva ani, cercetătorii lumii erau deja obişnuiţi cu fenomenul. Devenise chiar amuzant să îi scrii un email unui coleg. După ce, la început, calculatoarele fusesera legate între ele doar în cadrul aceleiaşi universităţi, au urmat în scurt timp conexiuni între universităţi din acelaşi oraş, între oraşe diferite şi apoi conexiuni peste ocean... SUA şi Europa erau acum legate şi printr-un altfel de cordon.

Numai că toate aceste legături înlesneau comunicarea între oameni doar pe un singur nivel. Aveai nevoie de un lucru, scriai unui coleg mai deştept sau mai informat. Apăruseră şi aşa-numitele «grupuri de presă», newsgroups, care trimiteau tuturor celor interesaţi noutăţi din domenii diverse.

Harababura mesajelor scrise avea însă un mare inconvenient: lega între ei mult prea puţini oameni, în majoritatea lor specialişti. Accesul la această reţea, la internet deci, al masei mari a oamenilor nu se realizase încă. Totuşi, pe măsură ce timpul trecea, internetul se transforma încet-încet din reţea militară de comunicaţii în reţea accesibilă oricui.Dezvoltarea masivă a fenomenului se va realiza tot în asezămintele academice finanţate din raţiuni militare. Adevărul este că aceste instituţii beneficiau

16




de fonduri enorme şi îşi permiteau să racoleze cei mai buni specialişti ai vremii.

Aşa se face că unul dintre specialiştii de la CERN (Centrul european de cercetare nucleară), a dat lovitura. A fost “mâna lui Dumneazeu”, care a transformat reţeaua de calculatoare de până atunci într-o lume aparte. Şi, cum nu a găsit un nume mai bun pentru invenţia sa, a folosit o denumire asemeni minţii sale: genială şi simplă. Şi poate, în anticiparea faptului că invenţia va apropia lumea cum nimic nu o mai făcuse până atunci, şi-a botezat descoperirea: “world wide web – reţeaua cea nemărginită”.

Acest om şi-a pus pentru prima dată problema ca informaţia conţinută de un calculator să poată fi citită şi de alte calculatoare cu care acesta era în conexiune. A creat astfel, un şir de cuvinte şi de paragrafe pe care, asemeni unui ziar, le-a botezat “pagină”. Pentru că îşi dorea ca pagina creată de el să poată fi accesată de oameni de la distanţă şi prin intermediul computerelor, a botezat-o “pagină web” – “pagină din reţea”.La început, lucrurile ar putea fi explicate simplist, dacă legătura s-ar face doar între două calculatoare. Omul aflat la pupitrul de comandă al unuia dintre calculatoare ştie că trebuie să acceseze celalalt calculator. Nu are de făcut nimic mai mult decât să-şi deschidă propriul aparat şi conexiunea este deja stabilită. Ce ne facem însă dacă este nevoie să vorbim despre o legătură realizată între 3 calculatoare? Ei, bine, aţi putea spune, construim câte un buton pe tastatură

17




pentru fiecare calculator cu care intrăm în legătură. Când apăsăm pe un buton, ştim cu precizie că ne vom conecta la un anumit calculator.

Dar..., dacă în discuţie intră 100 de computere? Sau, mai bine, dacă sunt 1000? Sau 100.000? Zâmbim cu toţii gândindu-ne cum ar arăta o tastatură sau un pupitru de comandă care să conţină atâtea butoane... Râdem de-a dreptul când ne imaginăm omul care ar putea folosi această minune tehnologică. Hehe...

Ei, bine, ceva trebuia făcut... Înainte, un om se gândise pentru prima dată la un sistem care să ajute la identificarea unică a computerelor. Pentru că suntem cu toţii oameni moderni, să apelăm la o tehnologie similară care ne poate lămuri la ce s-a gândit omul nostru.

Mulţi dintre noi avem telefoane. Fixe, mobile, nu contează, dar telefoanele sunt o tehnologie populară în zilele noastre. Cu toţii ştim că, atunci când încercăm să apelăm o anumită persoană, trebuie să formăm un număr. Fiecare telefon are un număr unic, alocat de centrala de telefoane. Este, dacă vreţi, numele lui...

Apoi, să ne gândim la o reţea mondială de telefonie fixă, în care telefoanele sunt înlocuite cu computere. Acesta este conceptul din spatele marii invenţii care poartă numele de Protocol TCP/IP. Fiecare calculator din lumea întreagă a primit un număr unic de identificare. Şi, pentru că inventatorul protocolului s-a gândit că acest număr trebuie să

18




aibă îndeajuns de multe cifre încât să poată face faţă atribuirii câte unui nume la foarte multe computere, s-a gândit să-l compună din 12 cifre.

Mai mult, pentru a fi ţinut minte mai uşor de oameni, un astfel de nume-număr, denumit generic IP, a fost împărţit în 4 grupe de câte 3 cifre, despărţite unele de altele prin puncte. Ex. 213.233.214.123.

Împărţirea numerelor IP pentru fiecare computer conectat în reţeaua mondială nu s-a făcut haotic. Computerele din aceeaşi ţară au primit nume care încep cu aceleaşi cifre. Apoi, în interiorul ţării, pe regiuni şi chiar pe oraşe, computerele au primit IP-uri care au primele 6 sau 10 cifre identice.

Se realizase deci o posibilitate simplă ca un computer să poata contacta, prin intermediul reţelei internet, un alt calculator, pentru a-i trimite mesaje. Trebuia doar să-i ştie IP-ul.

Având în spate conceptul de IP explicat mai sus, ideea omului care a inventat www-ul nu mai este atât de imposibil de înţeles. Devenise posibil ca omul din spatele unui computer să citească pagina creată de altcineva, pe alt computer, în alt colţ al lumii. Se putea afla IP-ul computerului în cauză, se putea face conexiunea între calculatoare şi, la realizarea conexiunii, pagina apărea afişată pe ecranul calculatorului care dorise acest lucru.Dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, câte lucruri pot fi spuse într-o singură pagină? Cărţi întregi cu

19




siguranţă..., dar câţi oameni ar fi dispuşi să le citească? Trebuia să fie mai simplu...

Ei bine, cercetătorii s-au gândit şi la acest lucru şi au mai făcut câteva invenţii. În primul rând, un program denumit browser, navigator adică, ce le permitea să se conecteze la paginile web situate pe diverse calculatoare.

Aşa a apărut “link-ul”, “legătura între pagini”.

Pe scurt, ei au construit posibilitatea ca, accesând un anumit cuvânt cuprins în pagina web afişată pe ecran, oricine să poată merge la o altă pagină, situată pe acelaşi computer. Pentru că, din nou, nu au găsit un nume mai bun pentru aceste cuvinte-legătură între pagini, le-au spus “hyperlinkuri”. Au inventat chiar şi un limbaj de programare special, care permitea inserarea unor astfel de hyperlinkuri în paginile create. Aşa a luat naştere limbajul HTML.

Apoi, a fost nevoie să inventeze şi un protocol special de comunicaţie pentru a ajuta calculatorul care dorea să “citească” paginile găzduite de alte calculatoare. Dialogul abstract dintre calculatoare, care a dus în cele din urmă la afişarea paginilor web pe ecranul monitorului nostru, a fost posibil datorită inventării unui nou cod de comunicaţie: “protocolul HTTP” (hyper text transfer protocol).

Aşa se face că existau acum calculatoare care conţineau nenumărate pagini ce puteau fi accesate de alte calculatoare. Aceste pagini multiple, aflate în legătură, pe acelaşi calculator, au fost denumite

20




“locuri” (traducerea din engleză a cuvântului “site”). Aşa au luat naştere siteurile web pe care aveam să le cunoaştem cu toţii mai târziu.

Nu după multă vreme însă, oamenii, în nimicnicia lor, s-au văzut puşi în faţa unui alt obstacol insurmontabil: propria memorie. Deşi era posibil să ţii minte două, trei, zece adrese IP, deşi puteai să faci o agendă de adrese IP sau să tipăreşti cărţi asemănătoare celor de telefon, ce te faci atunci când numărul IP-urilor pe care ai vrea să le ţii minte devine mult prea mare? Cât de mare ar putea fi o carte de telefon? Sau câţi dintre noi şi-ar permite să întreţină biblioteci întregi cu IP-uri care să ne spună că, spre exemplu, computerul 213.233.214.123, situat în România, găzduieşte pagina unei firme de design web?

Sincer, nu vă pot lăsa să vă gânditi prea mult, pentru ca unul dintre dumneavoastră, dragii mei cititori, s-ar putea dovedi mai înţelept decât mine şi ar putea găsi un alt răspuns, mai facil decât acela pe care o să îl ofer eu în continuare.

Soluţia pe care au găsit-o contemporanii noştri este următoarea:

Dar dacă, în loc să îl cheme 213.233.214.123, pe computerul din România l-ar chema Avocatnet? Aşa s-au gândit nişte oameni inteligenţi acum ceva vreme, iar răspunsul îl vedem şi astăzi. Au creat un nou soi de program de calculator, care ţine minte că porecla computerului 213.233.214.123 este

21




Avocatnet. Şi, pe lângă această poreclă, mai ţine minte şi multe altele...

Şi, pentru a-l diferenţia de alte computere pe care stăpânii lor au avut imaginaţia să le boteze tot Avocatnet, oamenii s-au gândit să facă din nou apel la istorie. Şi, în loc de numele vechi, Carol cel Mare, Mircea cel Bătrân, pe acest Avocatnet din România l-au numit “avocatnet.ro” (.ro vine, desigur, de la România).

Aşa au apărut, dintr-o dată, o groază de computere numite Avocatnet. Cel din Spania se chema Avocatnet.es, cel din Italia Avocatnet.it.

În plus, pentru că erau aşa de mândri de noua lor invenţie, “world wide web”-ul, cercetătorii ce la CERN au pus tuturor computerelor legate în reţea, care aveau de oferit pagini celorlalte computere, prenumele “www”. Aşa a fost trecut in registrele de la la starea civila, computerul Avocatnet din România: www.avocatnet.ro.

Devenise acum mai uşor să ţii minte numele unui computer. Şi, pentru că interesul publicului nu era pentru computerul respectiv, ci pentru paginile găzduite de acesta, curând s-a ajuns la identificarea computerului cu siteul pe care îl găzduia.

Că tot am terminat de spus povestea internetului, a emailului şi a www-ului, aş vrea să mai adaug ceva. Pentru a da explicaţiei un curs mai liber şi mai uşor de urmărit de către toţi cititorii, se poate ca uneori să fi tratat cu multă uşurinţă diversele date sau

22




descoperiri prezentate. Se poate, la fel de bine, să fi inversat cronologia unor evenimente. Îi voi ruga însă pe aceia dintre dumneavoastră care sunt interesaţi să cunoască mai multe despre unul sau altul dintre evenimentele de mai sus, să caute cărţi scrise de specialişti în domeniu. Pot astfel aprofunda fenomenul şi, cine ştie, îi pot aduce unele îmbunătăţiri. Îi rog însă, în aceeaşi măsură, să nu uite că raportarea la nespecialişti, trebuie făcută întotdeauna cu grijă, lăsând la o parte rigorile academice. Adevărul poate fi spus în mai multe modalităţi.

Rămâne în urmă povestea care, în majoritatea paşilor săi, este reală. Chiar dacă ni se pare ciudat sau greu de înţeles uneori, viaţa marilor descoperiri are un numitor comun: palpită, sub asaltul materiei cenuşii pe care geniile lumii o folosesc pentru a schimba universul nostru.

Iar astăzi…

Orice ar spune oricare dintre cei implicaţi în naşterea internetului, nici unul nu s-a aşteptat la consecinţele pe care avea să le aducă, în doar câţiva ani, invenţia lor. Acum, atenţia acordată internetului ni se pare firească. În fond, toata lumea vorbeşte despre el: părinţi care pot discuta acum ca la telefon cu copiii aflaţi pe alte meleaguri, studenţi care îşi pot contra profesorii datorită conoştinţelor aflate de pe cine ştie ce website; puşti de nici 13 ani, care reuşesc să controleze mecanisme financiare complicate, echipamente sofisticate sau chiar arme;

23




transmisiuni în timp real, pe diverse siteuri web, de pe cine ştie ce front de luptă.

Pentru numele lui Dumnezeu, anul 2000 a fost aproape de a confirma previziunile scepticilor care prevesteau sfârşitul lumii. Căderea din 1999 a bursei specializate în ultratehnologia IT din SUA (NASDAQ), a adus economia mondială în pragul unei recesiuni globale. Americanii şi-au revenit cu greu, loviţi fiind din nou de valul terorist de după 2001. Europenii au scăpat doar datorită propriei lor ignoranţe, pentru că pierduseră bătălia pentru informatizare, în cursă cu americanii.

Internetul a reuşit atunci, pentru prima oară poate la un nivel extrem de ridicat, să îşi arate faţa cea hidoasă. Era un fel de pângărire a tehnologiei nobile pe care o imaginaseră creatorii săi. Puteţi găsi, acum, pe internet, siteuri care vorbesc despre conceptul de « unealtă a diavolului », atribuit reţelei globale. Ideea este chiar o contradicţie flagrantă, din moment ce oamenii care urăsc atât de mult reţeaua globală se folosesc tocmai de obiectul urii lor pentru a-şi face cunoscut mesajul.

Sincer, nu mai şti ce să crezi, şi te mărgineşti la început doar să asculţi ideile care îţi trec pe la ureche, murmurate sau strigate chinuitor de prieteni, cunoscuţi sau oameni anonimi.

Afli astfel despre sluţenia lumii construite în jurul internetului, unealtă a răului, exprimat aici clar, necenzurat, unealtă a expansiunii valorilor şi stilului de viaţă american, rai al pornografiei şi,

24




implicit, al pervertirii conceptului de « uman » pe care ni-l atribuim cu toţii. Auzi, citeşti, vezi vorbindu-se despre capacitatea internetului de a lega oameni despărţiţi de mări şi oceane, despre descătuşarea lumii informaţiei...

Mulţi îl hulesc. Ciudat, dar pe măsură ce investighezi mai tare, observi că şi mai mulţi îl iubesc. Unii sunt chiar dependenţi de lumea lui. Alţii sunt doar curioşi. Puţini sunt indiferenţi. Cu toţii însă au o părere despre el. Înseamnă că toată lumea a auzit !

Greşit ! stai mai apoi şi te gândeşti... Nu toată lumea ! Koffi Annan, spunea într-un discurs memorabil că i se pare ciudat cum ei, membri ai ONU, vorbesc despre influenţele înaltelor tehnologii în viaţa Terrei când, dacă stai să te gândeşti bine, jumătate din populaţia globului terestru, nu a dat încă un telefon. Mai mult! Nici măcar nu ştie cum arată un telefon!

Dar, totuşi, chiar fără voia lor, şi viaţa acestor oameni a fost schimbată iremediabil datorită internetului. Nu mai cunoaştem ţările lumii doar ca pe suprafeţe haşurate pe un glob pământesc din şcoală. Le vedem zilnic, la televizor, pe internet, cu paradisul şi infernul propriu.

Aşa că, din nou, poţi sta să te gândeşti... Acum, în acest moment, dacă unul dintre acesti oameni, să le spunem neştiutori, să le spunem ignoranţi, naivi, puri, oricum.... Dacă vine şi te întreabă pe tine, dragă cititorule, cum ţi-a schimbat viaţa internetul?

25




La ce să se aştepte el că se va schimba în propria-i viaţă? Ce îi răspunzi?

Pentru că în momentul în care aţi deschis această carte aţi acceptat un pact, pentru că am primit astfel bunăvoinţa dumneavoastră de a-mi expune ideile, iată ce cred eu despre lumea internetului. Vom vorbi în egală măsură despre viaţa noastră, despre profesia noastră, despre propriile trăiri, despre sentimentele umane în contactul lor cu lumea virtuală a internetului.

Şi dacă pe parcursul acestei cărti voi face referire la date şi întâmplări din negura istoriei noastre, să ştii că fac acest lucru doar din plăcere. Recunosc..., puţin şi din convingerea că, de multe ori, istoria se repetă. Sau din convingerea că întotdeauna trebuie să învăţăm din propriile greşeli. La fel de sincer îţi spun însă că nici eu nu ştiu ce concluzie va avea această carte. În acest moment, nu ştiu dacă internetul mi-a schimbat viaţa în bine sau în rău. Nu ştiu dacă îmi este indispensabil. Aş putea spune, ca să fim înţeleşi, că eu trăiesc de pe urma internetului. El îmi aduce pâine şi sare.

Sper însă că întâmplările pe care le voi povesti, să ne facă să îl privim nu cu frică, nu cu teamă, şi nici cu adulaţie sau respect exacerbat. Sunt sigur că, pe parcursul anilor ce vor să vină, internetul nu ne va determina să îl considerăm asemeni altor momente din istoria omenirii. Vom spune poate că e unic...Doar timpul va spune însă acest lucru, atunci când internetul va fi intrat cu adevărat în istoria noastră.

26




Capitolul II – Ultimul continent descoperit

Teama dinainte de cunoaştere

Dacă sunteţi pasionaţi de istorie, aşa cum sunt şi eu, atunci cu siguranţă că ar trebui să încercaţi imposibilul de a face rost de cartea lui Jacques Barzun “De la naivitate la decandenţă: 500 de ani de viaţă culturală occidentală: 1500 şi până în prezent”. Vă spun acest lucru în primul rând pentru că modul în care Barzun înţelege să explice istoria este unul cu totul şi cu totul fenomenal. El reuşeşte să îmbine o lume a anecdoticii cu analiza serioasă a evenimentelor relatate, scoţând astfel în evidenţă în mod strălucit tocmai concluziile pe care vrea să le transmită cititorului despre transformarea naturii umane de-a lungul timpului.

Unul dintre exemplele date de Barzun are legătură cu inaugurarea unei linii de tren în Marea Britanie. Suntem aşadar în anul 1830, şi autorităţile de atunci deschid pentru prima dată o linie de cale ferată între oraşele Manchester şi Liverpool. Printre invitaţii acestei călătorii inaugurale se află personalităţi ale vremii: Ducele de Wellington, membri ai Parlamentului şi printre alţii şi un economist renumit al vremii, William Huskisson, Preşedintele Comisiei de Comerţ a Marii Britanii.

27




După ce trenul porneşte la drum şi reuşeşte să circule cu o viteză uluitoare la acea vreme (aproape 35 de kilometri la oră), călătoria este întreruptă undeva la jumătatea disţantei de parcurs, pentru ca locomotiva să fie alimentată cu apă. În timpul acestei operaţiuni, pasagerii coboară şi vorbesc înflăcăraţi despre avantajele noului mijloc de transport.

Din nefericire însă, tocmai la acelaşi moment, pe linia ferată paralelă circula un tren în sens opus călătoriei noastre, plin şi acesta cu personalităţi. Acest al doilea tren avertizează trecerea sa prin semnale repetate. Reporterii prezenţi au relatat a doua zi că Huskisson, derutat probabil de zgomotul şi mişcarea din jurul său, este convins că sunetele veneau de la trenul care alimenta. Multă vreme după eveniment, englezii îşi vor aduce aminte de Huskisson ca de prima persoană ucisă de tren.

Bun, ne putem întreba, cum este posibil ca un om ca Huskisson să nu îşi dea seama de pericolul ce îl pândeşte şi să moară într-un accident atât de stupid? Ei bine, dacă ne-am teleporta cumva înapoi în timp, la acel moment, am înţelege că trenul însemna o noutate radicală. Nu numai prin importanţa sa economică, ci şi prin alura sa. Nu degeaba, primii oameni care au asistat la o proiecţie cinematografică a unui tren care intră în gară au fugit mâncând pământul. Au fugit însă doar după ce, anterior, îl priviseră cu groază un timp îndeajuns de lung încât să-i cadă victimă într-o situaţie reală.

28




De cele mai multe ori, invenţiile tehnologice necesită o schimbare radicală a mentalităţii oamenilor pentru a fi acceptate. Huskisson nu a apucat să realizeze acest lucru şi a plătit cu viaţa.

Dacă e să ne raportăm la România, spre exemplu, la momentul la care scriu aceste rânduri, fiecare dintre cetăţenii ei este conştient de prezenţa internetului. Toţi îl consideră o tehnologie inovatoare. Unii nu îl înţeleg. Asemeni tuturor oamenilor din lume însă, chiar dacă nu îl înţeleg, trebuie să îl ia în considerare şi să se adapteze la schimbări. Altfel, noi, oamenii prezentului, avem de rezolvat o mare problemă. Spre deosebire de Huskisson nouă nu trebuie să ne fie frică de faptul că o să ne pierdem viaţa. Cu siguranţă nu!

Dar sunt uneori lucruri pe care societatea noastră le consideră mai importante decât pierderea vieţii. Un proces spre exemplu. Sau pierderea slujbei. Ori, şi mai rău, pierderea trenului către destinaţiile lumii de mâine.

Citind cartea, ar trebui să vedeţi internetul aşa cum este el. Nu are nimic din ferocitatea unui animal sălbatic. Poate fi domesticit. Putem chiar beneficia de pe urma sa. Şi roadele acestor beneficii se pot observa în fiecare clipă a existenţei noastre. Nu trebuie decât să înţelegem că internetul este o lume integrată în lumea reală. Pentru unii o lume mai bună, pentru altii o lume ameninţătoare. Când vom înţelege acest lucru, vom putea spune că internetul lucrează pentru noi.

29




Şi, dacă am fi avut vreodată curiozitatea de a observa modul în care se produce, de-a lungul istoriei, naşterea, expansiunea şi, uneori, pieirea unei civilizaţii, am fi observat multe reguli statornice. Fără pretenţia de a ţine un curs de istorie ori sociologie, fără a spera măcar să fiu în asentimentul domnilor profesori specializaţi în aceste ramuri umaniste, am întrezărit mai multe momente similare în viaţa marilor imperii de până acum.

La început este întotdeauna acea perioadă în care membrii viitoarei comunităţi nu se cunosc între ei. Este aşa-numita EPOCĂ A NAIVITĂŢII.

Complexitatea vieţii însă, aduce de cele mai multe ori împreună toate destinele dezbinate până atunci. Şi un singur lucru poate fi liantul şi cauza acestui fenomen. Un singur lucru poate învinge orgoliul personal sau pornirile narcisiste ale membrilor comunităţii: FRICA. Frica de evenimente, frica de animale sălbatice sau de comunităţi umane mai puternice, frica de divinitate. Asistăm astfel la uniuni generate de propriile coşmare ale indivizilor. Aşa începe epoca Ţelurilor Comune, a Idealurilor Împărtăşite, EPOCA EXPLORĂRII.

Cuvântul capătă apoi putere de armă, odată ce pătrundem în epoca în care membrii comunităţii, creează valori sacre, ce vor dura peste timp. Aşa ia naştere MITUL CUNOAŞTERII, a cărui relatare va topi măcar un centimetru al ignoranţei societătii.

30




Cunoaşterea este elementul primordial care duce până la urmă la descoperire şi, odată ajunşi în această fază, membrii comunităţii încep să înţeleagă forţele care le înconjoară locuinţa. Observă astfel, că natura poate fi înfrântă uneori, că monştrii propriei imaginaţii se transformă în bieţi căţeluşi inutili. URA, invidia, violenţa, pornirile războinice, cu toate iau naştere acum, într-o înşiruire rapidă a evenimentelor.

Şi, pentru prima dată, capacitatea de autodistrugere a comunităţii apare brusc, asemeni unui incendiu: TEROAREA stă să cucerească lumea. IGNORANŢA îl bântuie acum pe fiecare membru al comunităţii. Se nasc astfel PROFITORII, FALŞII PROFEŢI, care vestesc celor creduli sfârşitul lumii.

Apoi, ca într-un film cu happy-end, zarurile divine îi pot oferi comunităţii încă o şansă de a demonstra ceva. Răsare astfel posibilitatea unui nou început, păstrând însă în arhitectura ancestrală a sufletului uman o înregistrare a greşelilor trecute.

Să luăm deci toţi aceşti paşi ai istoriei, pe rând, şi să observăm cum a reuşit o reţea de calculatoare să se transforme într-o lume aparte, cu propriile ei mecanisme de autodistrugere. Vom face mereu apel la partea anecdotică a istoriei noastre pentru a exemplifica relativa asemănare între momentele trecutului şi paşii dezvoltării internetului. Vom vorbi apoi de SENTIMENTELE UMANE, transformate în mod ciudat la contactul cu spaţiul virtual.

31




Epoca naivităţii.

Samuel Morse a fost un pictor recunoscut la vremea sa, al cărui talent de portretist nu mai miră pe nimeni. Cu toate acestea însă, nu ştiu câţi dintre dumneavoastră şi-l amintesc pe Morse ca pe un pictor. Chiar în timpul vieţii sale, faima de pictor urma să fie depăşită de aceea de inventator şi de om de ştiinţă. Morse şi-a schimbat domeniul de interes de la pictură la inventică atunci când i-a captat atenţia una dintre descoperirile vremii sale. Joseph Henry tocmai inventase electromagnetul.

Succesul înregistrat de Henry în încercarea de a transmite un impuls electric de-a lungul unul fir l-a preocupat multă vreme pe Morse. De ce oare? Dincolo de înclinaţia sa evidentă spre lumea ştiinţifică, Morse avea şi un motiv personal pentru care îşi dorea să dezvolte o nouă cale de comunicaţie.

Cu ani în urmă, în vreme ce lucra la un portret al generalului Lafayette, la Washington, Henry a primit tragica veste că soţia sa, care locuia la aproximativ 500 de kilometri distanţă, s-a îmbolnăvit şi a murit. Ştirea morţii ei a călătorit timp de 7 zile până când să ajungă la Morse. Chinuit de remuşcări şi învinovăţindu-se că nu a fost lângă ea în momentul morţii, pictorul a început să se întrebe dacă nu cumva poate să existe o modalitate prin care să se elimine barierele de timp şi spaţiu dintre expeditorul şi destinatarul unui mesaj. Îşi dorea cu ardoare să schimbe lumea, astfel încât oricine să poată ajunge la cei dragi atunci când este nevoie.

32




Povestea se reia in anul 1831, cand Morse îşi concentrase deja toată atenţia de la şevalet la masa de cercetare în căutarea unei metode de a folosi descoperirea lui Henry pentru a ajuta oamenii să vorbească între ei. În 1835, el dezvoltase un prototip al noii sale invenţii: telegraful. Acesta folosea receptori şi transmiţători magnetici pentru a dirija de-a lungul unui cablu o serie de mesaje predefinite.

Doi ani după acest moment, Morse renunţase definitiv la cariera sa de pictor şi se dedicase în totalitate noii invenţii. A descoperit şi dezvoltat în curând un limbaj nou, destinat a facilita comunicaţia cu ajutorul telegrafului. Cu toţii cunoaştem acum faimosul Cod Morse, care foloseşte o serie de semnale, puncte şi linii, pentru a transmite mesaje. Singurul lucru de care mai era nevoie pentru ca această invenţie să capete notorietate era construcţia unei reţele de cabluri care să poarte mesajele transmise de-al lungul şi de-a latul Americii.

Aşa cum s-a întâmplat cu aproape toate marile invenţii din istoria omenirii, creatorii internetului modern au fost mânaţi de un scop anume atunci când au imaginat o lume a comunicaţiilor între computere. Această nouă metodă de comunicaţie ar fi fost menită să facă lumea un loc mai sigur, să îndepărteze ameninţările războiului şi să aducă SUA în vârful piramidei puterilor mondiale. Astfel, naşterea internetului are legatură cu ultimul mare război pe care l-a cunoscut omenirea în secolul 20: Războiul rece.

33




Anul 1957 aduce cu el un nou pas în cursa infernală de cucerire a spaţiului extraterestru de către cele două mari puteri aflate în plin război rece. Lansarea Sputnik a determinat URSS-ul să considere că are un avantaj strategic în faţa SUA. Sputnik era primul satelit artificial al Terrei, iar sovieticii şi-au arogat cu mare pompă titlul de cuceritori ai spaţiului. Acum americanii începeau să se teamă şi de pericolul din ceruri.

De cealaltă parte a oceanului Pacific, autorităţile SUA priveau cu teamă noile evoluţii din Uniunea Sovietică. În aceste condiţii, preşedintele Dwight D. Eisenhower a pus în discuţie un proiect pe care americanii îl tot amânau de ceva vreme: Advanced Research Projects Agency (ARPA). Lansată în 1958, aceasta Agenţie reunea câteva dintre cele mai importante creiere ale lumii. În 18 luni de la crearea sa, ARPA definitivase deja proiectul primului satelit artificial al Terrei, produs de SUA. Unul dintre scopurile pentru care fusese înfiinţată Agenţia se îndeplinise acum cu brio.

Câţiva ani mai tarziu, ARPA a considerat că şansa SUA de a depăşi URSS-ul consta printre altele şi în dezvoltarea unui domeniu aflat în epoca de piatră în anii 50. Reţelele de computere şi tehnologiile de comunicaţie la distanţă aveau pe atunci un mare duşman: dimensiunile echipamentelor de calcul.

Oricât ni s-ar părea de banal, dacă am putea să retrăim acele momente, alături de primele calculatoare, am fi uimiţi de modul în care a evoluat

34




tehnica. O felicitare de Crăciun, care cântă o melodie atunci când este deschisă de către destinatar, înglobează în ea mai multă putere de calcul decât aceea a primelor computere. Este deci cu atât mai impresionantă activitatea oamenilor care au găsit în inutilitatea de atunci a computerelor o cale de a le transforma în mai puţin de 50 de ani în motoare ale lumii moderne.

Prima convorbire online, aşa cum înţelegem noi astăzi acest concept, a avut loc, surprinzător, în anul în care SUA a cucerit Luna: 1969. Planul era unul simplu: Kleinrock, un profesor eminent al noii tehnologii a calculatoarelor de la Universitatea Los Angeles, alături de un grup restrâns de studenţi au sperat că pot contacta calculatoarele Universităţii Stanford pentru a trimite un mesaj oamenilor aflaţi acolo.

Asa cum îşi aminteşte Kleinrock mai târziu, “le-am dat telefon celor de la Stanford. Stabilisem anterior o metodă de comunicare între computerele noastre. Am încercat să vedem dacă un cuvânt scris de noi este vizibil la ei. Cuvântul trebuia să fie LOGIN.

Apoi am tastat L pe computerul nostru şi i-am întrebat dacă văd această literă pe monitoarele calculatoarelor proprii.

- Da, vedem litera L, a venit imediat răspunsul.

S-a întâmplat să primim acelaşi răspuns pozitiv în privinţa literei O. Când am tastat însă litera G, legătura a murit.”

35




Totuşi, o revoluţie se produsese. Prima convorbire la distanţă între oameni, mediată de computere, avusese deja loc.

Au urmat apoi paşi tot mai mulţi în direcţia transformării internetului în ceea ce reprezintă el astăzi pentru noi. CERN (Centre European pour la Recherche Nucleaire), un organism care reunea sub aceeaşi cupolă mii de cercetători din Europa şi SUA, a contribuit decisiv la un nou salt în istoria internetului, prin invenţia Web-ului sau WWW-ului cum este el cunoscut acum. Au contribuit însă la noua imagine a internetului şi inventarea primului navigator (browser) şi invenţia protocoalelor de comunicaţie. Simplist vorbind, totul a depins ulterior doar de puterea de calcul a computerelor.

Dincolo de istoria sa vizibilă, internetul a reuşit însă un pas de care nu îl credea nimeni în stare la momentul naşterii sale. Iar influenţele acestei tehnologii au depăşit cu mult posibilitatea de comunicare a oamenilor. Reţeaua reţelelor s-a transformat astfel în prima realizare a omului capabilă să gândească independent de influenţa creatorului său. Oamenii au început, din ce în ce mai tare, să regăsească printre paginile internetului spiritul liber al strămoşilor.

36




Epoca experimentului şi a explorării

Puţin după ce zorii creştinismului se iviseră, hotărâţi să pună o nouă bază lumii de până atunci, cam pe la aceeaşi perioadă în care istoria biblică vorbeşte despre faptele lui Isus, un om şi-a regăsit destinul. O enciclopedie a cunoştinţelor generale din antichitate1. Deşi în finalul cărţii sale, el îi avertizează discret pe cititori că sunt în faţa unei cantităţi uriaşe de informaţii, tot lui îi datorăm ideea de a oferi celor care lecturează, sprijinul nemaîntâlnit până atunci, al unei amănunţite table de materii, pe care o plasa la începutul operei sale. O operă cu consecinţe inimaginabile la acea vreme.

Plinius, a cărui viaţă se sfârşeşte mai înainte de a ajunge la 50 de ani, a rămas cunoscut în primul rând datorită lucrării pe care v-am amintit-o mai sus: “Naturalis Historia”. Unsprezece capitole, denumite de el “cărţi”, cuprind în ele cunoştinţele lumii care îl înconjura pe autor. Informaţiile, în cantitate covârşitoare, sunt oferite într-o ordine impusă mai degrabă de asociaţiile libere de idei decât de criteriile de clasificare. Cunoştinţele antichităţii, sporite şi adâncite, uneori simplificate, au devenit ulterior cunoştinţele lumii moderne. Traducerile moderne ale enciclopediei pliniene sunt necesare oricărei culturi, ca sumă de cunoştinţe

1 Pentru cei care doresc să afle mai multe despre Plinius cel Tânăr, ar trebui să ştie că acest istoric şi enciclopedist latin a trăit între anii 23 şi 79 după Hristos, şi este autorul a numeroase lucrări despre geografia, gramatica sau arta lumii contemporane lui. Lucrarea sa de referinţă va rămâne însă pentru posteritate: “Naturalis Historia”, vastă enciclopedie a cunoştinţelor din vremea sa.

37




antice şi ca posibilitate de raportare la nivelul dezvoltării societăţii de acum aproape două milenii. Şi sunt necesare fiecăruia dintre noi în parte, fie doar ca bucurie a lecturii2.Dincolo de această introducere în care m-am lăsat furat şi dincolo de savoarea cu care enciclopedia de mai sus prezintă unele fapte banale, rămâne însă un lucru de necontestat. Citindu-l pe Plinius, ne dăm seama câtă nevoie aveau oamenii epocii sale de informaţie. La acea vreme, faptul ştiinţific era urmarea unor experimente repetate. Comunicarea interpersonală nu era însă una strălucită, astfel încât, de multe ori, orice învăţat al vremii trebuia să reia, pe cont propriu, diferite experimente, fie din convingerea intimă că înaintaşii săi făcuseră erori, fie din necunoaştere. Într-un fel, învăţatura acelei vremi îţi dădea un ascendent moral asupra semenilor tăi. Anticiparea unor evenimente viitoare era un lux pe care doar câţiva şi-l permiteau.

“Este cunoscut faptul că la vârsta de 3 ani, fiecare dintre noi ajunge la jumătatea staturii sale viitoare”3

. Un experiment ciudat? O blasfemie pentru medicii moderni? Un lucru pe care aceştia nu îl ştiu? Nimic din toate acestea. Fraza de mai sus este doar una dintre constatările pe care le înscrie Plinius în enciclopedia sa.

2 Idee preluată din Prefaţa cărţii lui Plinius, semnată de Doamna Ioana Costa, “Naturalis Historia”, Editura Polirom 2001;3 Cartea a VII-a, indice 73, din lucrarea lui Plinius, Naturalis Historia. Cartea a apărut şi în traducere românească pentru cei interesaţi, la Editura Polirom, în anul 2001. Citatul prezentat în lucrare se află la pagina 37 a volumului al doilea al enciclopediei lui Plinius, aşa cum a fost ea tradusă şi publicată în limba română.

38




Plinius vorbeşte despre o convingere generală la acea vreme. În plus, el popularizează acea convingere şi o transformă în fapt de necontestat. Din vechiul “este cunoscut că...”, Plinius creează o sursă credibilă. Prin cartea sa, Plinius le oferă semenilor o şansă. Acum oricine poate avea acces la cunoştinţe antice sau contemporane. Cu toţii pornesc egali în faţa lumii.

De fapt, lucrările lui Plinius s-ar putea asemăna în foarte multe privinţe cu efectul cumulat al cunoaşterii pe care ne-o dă internetul. Până la Plinius, fiecare dintre înţelepţii vremii aveau impresia că au fost aleşi să cunoască. Cunoaşterea lor era subiectul unui mister bine păstrat. Lucrarea lui Plinius a adus o vulgarizare, o popularizare a cunoştinţelor vremii. Şi oameni care până mai ieri nu avuseseră acces la multe dintre axiomele prezentului, puteau acum conta pe ele pentru viitor.

În mod similar, înainte de anii 1990, informaticienii cunoşteau multe aspecte ale internetului. Nici o mirare... În fond, ei făcuseră posibilă existenţa acestuia. Era cel mai bine păstrat secret al lor.

Apoi a urmat o perioadă de câţiva ani, între 1995 şi 1997, când aceşti învăţaţi zâmbeau atotştiutori ori de câte ori citeau câte un articol care anunţa un nou fenomen: reţeaua globală. Reţeaua cea nemărginită, inventată de Tim Berners Lee în 1992, a făcut deodată internetul atât de uşor de folosit încât peste noapte, jurnaliştii de la ziarul britanic

39




Guardian nu aveau nici o problemă în a scrie un supliment săptămânal despre acest fenomen.

Această contopire a cunoştinţelor contemporane a creat o nouă revoluţie, asemeni cărţii lui Plinius.

O mulţime de oameni a căpătat acces la o cantitate de informaţie mai mare decât ar fi visat vreodată. Milioane de oameni obişnuiţi şi-au realizat propriile websiteuri. Industria muzicală a fost revoluţionată. Activiştii diverselor cauze, nemulţumiţii, marginalizaţii, şi-au găsit dintr-o dată o nouă scenă. Globală. Si comerţul electronic a devenit viitorul. Pentru cei mai mulţi.

Dezvoltarea internetului în măsura în care s-a produs acest lucru în ultimii trei sau patru ani, înseamnă foarte mult în puncte acordate cunoaşterii globale. Acum, orice om conectat la internet ştie mult mai multe despre sex, politică, hobby-uri, cumpărături. Cu mult mai multe decât au ştiut părinţii săi, care la rândul lor au beneficiat de aportul televiziunii în viaţa lor. O altă revoluţie întrecută de prezent.

Întotdeauna am crezut într-o anumită conspiraţie. Hilară, probabil inexistentă, aceasta mi-a revenit în minte ori de câte ori citeam o carte proastă. Ori de câte ori un învăţat al lumii moderne se învăluia în studii teoretice şi cuvinte greu de înţeles pentru a defini un fapt banal. Academicienii, oamenii învăţati, au găsit întotdeauna o plăcere neînţeleasă în a descuraja cunoaşterea globală prin scrierea unor cărţi plictisitoare. În acest cadru, procentul

40




lucrărilor surprinzător de bine scrise pe care le-a general internetul depăşeşte cu mult monografiile şi tratatele teoretice la care puteam avea acces înainte.

Asistăm chiar la un lucru ciudat, care se întâmplă în fiecare minut al vieţii noastre. În multe dintre statele occidentale, în Franta, în SUA, şi peste tot unde universitătile îşi permit să folosească experienţa unor oameni care nu au fost niciodată profesori universitari, se produce o inversare a tendinţelor. Prelegerile care au ca obiect internetul au depăşit, în realitate, cu mult, etapele la care se află cercetarea ştiinţifică şi publicarea unor tratate despre acest subiect. Au apărut astfel oameni care le povestesc studenţilor despre implicaţiile politice, sociale, tehnologice şi artistice ale internetului. Aceşti oameni nu au avut timp să îşi aştearnă prelegerile pe hârtie. Cursurile predate de ei nu au văzut încă lumina zilei. Şi aceasta, pentru că internetul cunoaşte un ritm al schimbărilor atât de dramatic, încât orice teorie, cât de generală ar fi ea, devine trecut după doar câteva luni de utilizare.

O lume a cuvintelor

Plinius, eroul povestirii anterioare, a cunoscut la viaţa lui multe drame care i-au marcat mai apoi existenţa. În fond, dincolo de romantismul acelei perioade, ştim cu toţii că vorbim de războaie nesfârşite, de o epocă a cărei cruzime ar îngenunchia în zilele noastre chiar şi pe criminalii celebri. Dar poate mai abitir ca orice altceva, avea să rămînă în istorie moartea bunicului său, petrecută sub ochii nepotului care moştenise de la el nu doar

41




numele, ci şi dragostea pentru lumea ştiinţei şi arta scrisului.

De fapt, istoria îi va recunoaşte mai târziu pe cei doi, bunic şi nepot, drept Pliniu cel Bătrân şi Pliniu cel Tânăr. De ce oare, nu ştim încă, iar singura explicaţie plauzibilă este încăpăţânarea cu care istoria a dorit să îi reţina pe ambii, în condiţiile în care contribuţia lor la creionarea lumii antice este oarecum similară. De la Pliniu cel Tânăr, ne-a rămas tuturor descrierea unuia dintre evenimentele naturale cele mai cumplite ale lumii moderne : erupţia vulcanului Vezuviu, care a acoperit prin puterea ei oraşele Pompei şi Herculaneum. În acea zi a anului 79 după Hristos, bătrânul Pliniu era comandantul flotei din portul militar Miseum, aflat la câteva sute de kilometri distanţă de vulcan.

Din dorinţa de a-i ajuta pe oamenii năpăstuiţi de stihiile naturii, bătrânul se urcă pe un vas şi se îndreaptă spre cele două oraşe. A doua zi însă, avea să moară, sufocat de gazele şi de norul incandescent ieşit din vulcanul în erupţie. Acelaşi vulcan reuşeşte apoi, în două zile, să acopere şi să conserve lumea oraşelor Pompei şi Herculaneum aşa cum era ea la momentul erupţiei.

Două milenii mai târziu, arheologii găsesc drama celor două oraşe drept moment de maximă inspiraţie pentru creionarea lumii romane de la acea vreme. Case, obiceiuri, cultură, oameni, păstrate toate în cele mai mici detalii, ne oferă acum şansa nemaîntâlnită de a cunoaşte o lume de mult apusă. Pentru un vizitator modern al acestor locuri, rămâne

42




în urmă nu doar groaza de pe chipul unora dintre oamenii conservaţi de lavă, ci şi o întrebare. Cum oare este posibilă asemănarea atât de puternică dintre lumea antică şi prezent? Reclame la vinuri celebre, zugrăvite pe pereţii unora dintre casele Pompeiului, locaţia păstrată intactă a unui teatru antic, podoabele care îmbrăcau mâinile sau gâtul doamnelor din oraş, toate par desprinse din realitatea lumii de astăzi.

Cele două oraşe ne transmit peste timp mai mult decât cuvintele lui Pliniu despre cunoştinţele lumii antice. Povestea lor este cu mult mai elocventă pentru oamenii prezentului decât orice carte a unui învăţat antic. Pompeiul, spre exemplu, evadează din lumea cuvintelor şi se arată în toată bogăţia detaliilor sale arhitectonice. O lume a detaliilor concrete, lipsită de imaginea sterilă pe care ne-o pot transmite cuvintele.

Oricât de nedrept ar fi, trebuie să recunoaştem...

Neputinţa oamenilor, asta e tot ceea ce rămane după o catastrofă. Rămâne însă şi o lume care evadează din era cărţilor de istorie, din lumea literelor în general. Daca ar fi să privim simplist, orice imagine face mai mult decat 100 de cuvinte. Cel puţin, aşa se spune, când ne referim la importanţa vizualului în societate. Orice am crede, este imposibil de negat faptul că scrisul, litera în general, nu poate să înglobeze decât în rare cazuri acele motoare care ne mişcă interior şi ne fac să ne deosebim de restul vieţuitoarelor terestre : sentimentele.

43




O lume a cuvintelor este întotdeauna mai săracă fie chiar şi prin caracterul său abstract. Şi oricât de împătimiţi am fi, nu putem să nu recunoaştem că în acest moment, internetul este încă o lume a literelor. Pagini web, mesaje email, comenzi abstracte, presărate din când în când cu elemente multimedia, toate acestea nu pot evada încă. O lume lipsită la o primă vedere, de sentimente. O lume însă, creată în principal datorită dorinţei oamenilor de a se exprima, de a comunica altor oameni fericirea sau drama lor.

În istoria omenirii, au mai existat epoci asemeni celei pe care o trăim noi astăzi. Scrisul a mai căpătat în anumite momente valenţe de unic apărător al spiritului uman. Fie că era vorba de uniformizarea în gândire şi expresie, impusă de fanatismul religios al Inchiziţiei, fie din alte cauze, oamenii şi-au găsit şi în alte momente refugiul în scris.

De ce scriem?

“A existat o perioadă în istoria umanităţii, în care lumea a încercat să se îndeparteze de realităţile crude care îi marcau viaţa cotidiană. Unii autori, denumesc această epocă “era exprimării” sau “era umanismului”.

În chilia sa liniştită, fratele Toma d’Aquino nu auzea nici un ecou al zarvei care se stârnise în Europa vremii lui. Îşi avea manuscrisele şi gândurile sale şi era fericit. Şi îşi exprimă dragostea pentru Dumnezeu într-o mică lucrare denumită “Imitation

44




Cristi” (Pe urmele lui Hristos), care a fost apoi tradusă în mai multe limbi decat orice altă carte şi a fost tot atât de citită ca şi Sfânta Scriptură, înrâurind viaţa a milioane de oameni. Şi cartea aceasta era a unui călugar, care îşi exprima idealul existenţei sale în dorinţa smerită “de a-şi putea petrece zilele în linişte, într-un coltişor, cu o cărţulie” 4.

Bunul frate Toma reprezintă cel mai curat ideal al perioadei sale. Evul Mediu, împresurat din toate părţile de Renaşterea victorioasă şi atacat de umanişti, care anunţau cu glas tare venirea timpurilor noi, îşi adună puterile pentru cel din urmă asalt.

Oamenii vremii nu se mai mulţumeau să stea liniştiţi şi să asculte, în vreme ce papa şi împăratul le porunceau ce trebuie să facă şi să gândească. Acum voiau să fie ei înşişi actori pe scena vieţii. Adică, doreau să îşi exprime singuri gândurile lor. Dacă un om, ca spre exemplu istoricul florentin Nicolo Machiavelli, se interesa de guvernarea statului, el îşi exprima opiniile personale în cărţile sale. Dacă ar fi avut gust pentru pictură, şi l-ar fi exprimat prin linii frumoase şi lucrări plăcute, ca în tablourile care au dat umanităţii nume celebre ca Giotto, Rafael, Leonardo da Vinci şi alţii.

Aşa descrie Hendrik Willem van Loon epoca Renaşterii, şi implicaţiile afirmaţiilor sale au, la momentul actual, o importanţă aleasă, în special pentru lumea în care trăim. Căci, secole după acest 4 Hendrik Willem van Loon – Istoria omenirii, Editura Venus 1991.

45




moment, cartea tiparită şi-a găsit un alt inamic lacom de putere. Iar cei care doreau să îşi prezinte în toată plenitudinea lor propriile gânduri s-au găsit puşi în faţa unei dileme. Apăruseră editorii, a căror sarcină era să filtreze gândurile care puteau fi puse pe hârtie. Cum publicarea unei cărţi înseamnă investirea unei sume impresionante de bani, cum nu toată lumea îşi putea permite acest lucru, editorii au devenit în scurt timp eroii unora şi duşmanii de moarte ai celor mai mulţi.

În ultima vreme, saga autorilor nedeptăţiţi prin deciziile unor anumiţi editori, şi-a găsit sfârşitul odată cu apariţia internetului. Aşa cum afirmam într-o carte mai veche5, internetul s-a impus în viaţa celor mai mulţi dintre noi, aducând cu sine uşurinţa cu care un utilizator îşi poate împărtăşi propriile gânduri semenilor săi. Mulţi însă au înţeles greşit această libertate, găsind adevărat dictonul că în internet, oricine poate publica orice şi va avea succes.

Publicarea unor cărţi folosind formatul tradiţional, pe hârtie, genereaza de obicei un cost pentru fiecare carte expusă spre vânzare. Fiecare carte are nevoie de hârtie, cerneală, şi generează în acelaşi timp costuri suplimentare din necesitatea de a fi transportată la librărie şi de a fi stocată în raft până la momentul la care îşi va găsi un cititor. În contradicţie, publicarea textelor pe internet nu înseamnă mare lucru. Odată ce are un computer şi acces la internet, oricine poate să îşi facă publice 5 George Alin Popescu, Webmarketing în Romania, Editura Teora, 2003

46




creaţiile artistice sau ştiinţifice, în număr oricât de mare, adresându-se în funcţie de capacitatea sa artistică, unui public relativ infinit. Indiferent că aceste texte sunt citite de un singur om sau de un milion de oameni, costul pe care trebuie să îl plătească autorul este acelaşi: accesul la un computer şi o conexiune la internet.

Prin ea însăşi, calitatea informaţiei publicate pe internet de a nu fi generatoare de costuri suplimentare în funcţie de numărul de cititori, nu poate însă fi singura explicaţie pentru care un număr din ce în ce mai mare de oameni preferă să îşi facă publice gratuit articolele pe internet. Până la urmă, fiecare dintre ei îşi investeşte în aceste articole propriul timp fără a primi astfel ceva în schimb. De ce ?

Răspunsul este simplu. Costul, în general, este o barieră în calea cunoaşterii unui anumit produs. In trecut, un autor trebuia mai întâi să îşi vândă propriile opere (să devină bogat, adică) pentru ca apoi să devină cunoscut. Invariabil, acesta trebuia să fie mersul lucrurilor pentru orice autor care îşi punea propriile gânduri pe hartie.

Odată cu apariţia internetului, se pune pentru prima dată problema alegerii între a fi cunoscut şi a fi bogat. Această problemă există astăzi tocmai pentru că internetul a făcut posibilă faima unui autor fără ca acestă să aibă nevoie de un editor. Oricine poate scrie. În teorie, oricine poate ajunge cunoscut prin scrierile sale. Acest adevăr nu este însă unul absolut.

47




Legătura imposibil de desfăcut dintre metoda tradiţională de a face cunoscută o carte şi posibilitatea publicării acesteia pe internet a căpătat acum şi alte înţelesuri. Putem considera chiar că internetul oferă autorului acea fărâmă de curaj necesară pentru ca acesta să fie conştient că lucrările sale vor fi citite. Un anonim până mai ieri, poate publica acum şi poate urmări reacţiile propriilor cititori faţă de lucrările sale. Comentarii favorabile îi pot da acestuia puterea de a apela la un editor şi de a-şi publica lucrările şi în formatul vechi, al cărtilor pe hârtie. În fond, cititorii, la rândul lor, se împart în mai multe categorii. Iar una dintre împărţirile cu importanţă pentru acest subiect este aceea a tradiţionaliştilor în contradicţie cu moderniştii.

Printre noi, sunt oameni care consideră încă hârtia ca pe suportul absolut pe care îl poate avea o carte. Printre noi sunt oameni care consideră că a rasfoi o carte în pat, înainte de culcare, merită din plin preţul cărţii respective.

Dilemele aşadar se succed, iar modul în care privim posibilele soluţii este diferit, după cum fiecare dintre noi consideră internetul ca pe un factor intrat cu agresivitate în viaţa noastră liniştită sau ca pe un panaceu universal.

O dilemă identică aveau şi oamenii contemporani invenţiei lui Gutenberg. Până atunci, cititul era doar o corvoadă pe care puţini împătimiţi o adorau. În majoritatea lor călugări, în majoritatea lor neînţeleşi

48




ai vremii, aceşti oameni şi-au dedicat întreaga viaţă cititului. Copierea unei cărţi celebre la acea vreme îi lua unui copist6 aproape doi ani din viaţa sa. Putem astfel spune că pentru ei, cărţile erau o adevarată lume.

Invenţia lui Gutenberg a venit tocmai la timp. Puteau astfel să citească mai mult. Unii însă au devenit geloşi pe această invenţie a diavolului. Pentru că îşi propunea să le demoleze lumea. Din stăpâni absoluţi ai lumii cărţilor, aceşti oameni se transformaseră în scurt timp doar în librari.

Se sfârşise vremea când învăţătura era monopolul câtorva privilegiaţi şi din clipa când Elzevir tipări la Harlem ediţiile sale populare, cu preţuri ieftine, ignoranţa nu mai avu nici o scuză. Acum, Aristotel, Platon, Virgil, Horatiu, toată pleiada vechilor scriitori, filosofi şi învăţaţi, putea intra pentru câţiva gologani în bagajul de cunoştinţe al oamenilor, pe care umanismul îi făcuse liberi şi egali în faţa cărţii tipărite.

Ciudat modul în care istoria înţelege să se repete. Înţelesurile acelei epoci s-au şters probabil din memoria omului modern. Şi straniu este cum, de fiecare dată, la fiecare descoperire, ne place să ne lăudăm că am inventat roata. Până la urmă, eu cred că epoca actuală este asemenei epocii lui Gutenberg, o perioadă de tranziţie. O perioadă în care mintea şi ochiul nostru trebuie să se obişnuiască a citi pe ecranul unui computer o cantitate cât mai mare de informaţie. O perioadă în 6 Călugăr însărcinat cu copierea unor manuscrise

49




care tehnologia care stă în spatele afişajului electronic al textului se va dezvolta atât de mult încât să nu ne mai supere ochiul.

Va veni atunci timpul în care hârtia va fi demodată. Nepoţii noştri probabil, vor ţine în biblioteca personală cărţi doar pentru că vin de la noi. Copiii lor, probabil că vor apuca acea perioadă în care cartea pe hârtie o să fie doar un moft. Internetul îşi va menţine totuşi, chiar şi atunci, calitatea sa de păstrător al creaţiilor intelectuale pe care le dau semenilor popoarele lumii. Într-un fel, internetul va încerca să răstoarne mitul omului ca animal de pradă.

Biblioteca din Alexandria

În anul de graţie 475 după Hristos, istoria a consemnat unul dintre momentele care avea să rămână mai apoi etern legat de un anume sentiment. În acest an, hulit de unii, hoardele barbare şi-au impus pentru prima dată supremaţia asupra Romei, permiţând scufundarea lumii dominate până atunci de grandoarea imperiului roman în temniţele întunecoase ale Evului Mediu.

A urmat apoi o perioadă în care oamenii nu ştiau despre strămoşii lor decât ceea ce puteau să afle din poveşti şi legende. Mai mult, orice poveste care circula la un moment dat putea să spună aceleaşi lucruri în mai multe feluri, după cum cel care o rostea ascultătorilor săi era mai înzestrat cu darul povestirii sau nu. Aşa s-a facut că în general,

50




aproape de sfârşitul primului mileniu după Hristos oamenii şi-au găsit deseori refugiul în mituri şi poveşti, a căror vechime poate fi urmărită cu multe mii de ani în urmă. Şi au reuşit să vorbească despre aceste lucruri de parca ele s-ar fi întâmplat ieri. Cartea însă, atât de preţuită în vremurile noastre, nu exista pentru majoritatea poporului de rând, şi orice dram de învăţătură ar fi avut fiul unui ţăran din Gasconia, acesta se limita doar la ceea ce părinţii lui şi experienţa sa de viaţă, scurtă deseori, îi aratău că ar trebui făcut.

Am putea spune chiar, că în acea vreme, ca o ironie a sorţii, să fii isteţ nu însemnă mare lucru, iar mitul oamenilor care pornesc egali de la naştere nu avea să-şi afirme valoarea decât pentru o mică masă a celor care trăiau acele vremuri.

Cu mai multe secole înainte însă, omenirea cunoscuse o epocă la care învăţătura însemna ceva în anumite colţuri ale lumii. Aşa se face, spre exemplu, că la început în Grecia, şi apoi în toate ţinuturile cu care grecii au avut contact, s-au înmulţit cazurile în care ştiinţa era scrisă, pe bucăţi de pergament şi lăsată spre consultare generaţiilor care aveau să vină. Şi grija unora dintre cititorii fervenţi ai acestor opere a dus la apariţia ideii de loc în care să fie păstrate toate manuscrisele.

Pentru unele dintre cărţile vremii, şansa a surâs pe măsura ce, mânat parcă de gloria celui care îi dăduse nume, oraşul Alexandria a întemeiat instituţia la care, de atunci, toată lumea face referire ca la unul dintre pilonii sacri ai umanităţii:

51




biblioteca din Alexandria. Imaginaţi-vă acea perioadă în care moartea unui om înfiora poate doar familia lui şi doar dacă nu cumva toţi erau cuprinşi de sentimentul că acel mort o ducea acum mai bine în raiul promis de zeii cei atotputernici.

Un om modern ar putea acuza toţi aceşti înaintaşi ai săi de barbarie.

Şi totuşi, în aceste vremuri tulburi, unii oameni şi-au găsit timp să scrie cărţi a căror faimă a depăşit timpurile, dacă a avut norocul de a supravieţui ignoranţei. La acele cărţi, majoritatea învăţăceilor Evului Mediu au făcut multă vreme trimitere ca la adevăruri imuabile.

Tot atunci, cineva s-a gândit că ar fi util un loc în care aceste cărti să fie păstrate, pentru folosul tuturor celor care ar fi dorit să le consulte vreodată. Aşa a luat fiinţă, cu milenii în urmă, păstrătorul cunoaşterii lumii : Biblioteca din Alexandria.

Legenda spune că Ptolemeos, primul « director » al acestei biblioteci, a fost confruntat întâia oară când a pătruns în clădire, cu o problemă pe care nu o mai întâlnise până atunci. Datorită mulţimii manuscriselor adunate laolaltă, ar fi devenit imposibil pentru cineva să găsească o anumită lucrare, căutând pur şi simplu printre pergamentele strânse de-a lungul timpului şi depozitate la grămadă. « Directorul » a găsit atunci o modalitate de indexare a pergamentelor după numele care le fusese atribuit acestora, în ordine alfabetică. Să nu ne amăgim însă, considerând că ideea lui Ptolemeos

52




a rezolvat pe dată problema clasificării acestor manuscrise, pentru că dacă ar fi să ne punem în pielea unui obişnuit al epocii, probabil că de multe ori un manuscris, o scriere a cuiva, nici măcar nu purta un nume. Vedeţi deci cum, chiar din timpuri străvechi, oamenii s-au confruntat cu dilema indexării unui spaţiu atât de vast încât i-ar fi trebuit unui om o viaţă întreagă să îl parcurgă, foaie cu foaie.

Au trecut de atunci mai mulţi ani, mai mulţi chiar decât poate număra un copil într-o singură zi. Dacă ar fi să citim lucrările multora dintre semenii noştri, scrise în tot acest timp, am fi obligaţi să tragem concluzia că societatea omenească a evoluat. Oamenii de astăzi sunt mai înclinaţi să citească, sunt mai conştienţi de rolul pe care cunoaşterea îl joacă în viaţa unui semen obişnuit de-al lor. Întorcând parcă situaţia cu 180 de grade, am ajuns să conchidem chiar şi prin proverbe : « cine nu are carte nu are parte ».

Au mai trecut apoi câţiva ani de la apariţia doctrinelor care îi considerau pe toţi oamenii egali, au mai trecut câteva evenimente răsunătoare şi unele triste peste mulţi dintre noi şi ne găsim din nou în faţa dilemei lui Ptolemeos. Ciudată întorsătura pe care a cunoscut-o viaţa…

În acest moment, potrivit unor statistici oficiale, internetul vizibil (WWW-ul adică, sumă a siteurilor existente) este compus din aproape 60 de milioane de websiteuri. Dacă, printr-un calcul sumar, am spune că fiecare site are, în medie, 100 de pagini

53




(sunt siteuri cu 3 pagini tot aşa cum sunt şi siteuri cu sute de mii de pagini), am ajunge la peste 6 miliarde de pagini care sunt prezente pe internet la acest moment. Aproape tot atâtea câţi locuitori are planeta noastră.

In vremurile sale bune, Biblioteca din Alexandria adăpostea peste 700.000 de pergamente. O imensitate la acele vremuri. Comparabilă cu miliardele din ziua de astăzi, dacă este să ne gândim la evoluţia omenirii de la acel moment şi până în prezent.

Să presupunem acum că suntem directori ai Bibliotecii Internet. Avem în faţa noastră un coşmar, pentru că altfel nu putem numi activitatea de indexare a acestor resurse. Şi totuşi, dacă ar trebui să facem această indexare, ar fi ea o misiune imposibilă?

Dacă derulăm timpul înapoi cu câţiva ani, aproape de zorii internetului modern, o să observăm că la acea vreme singurele modalităţi de a găsi informaţii în internet erau nişte căutări relativ limitate pe care le putea cineva realiza la nivelul serviciilor de ştiri de atunci (gopher, spre exemplu). Mai rămânea apoi varianta “întreabă un prieten” şi cam atât...

Cu timpul, oferta s-a diversificat, şi internetul modern s-a născut odată cu apariţia siteurilor – catalog (aşa a apărut Yahoo.com). Aceste siteuri cuprindeau informaţie structurată pe anumite criterii de selecţie. Neajunsul lor era acela că, odată realizat un site, aşteptarea dura până la 2 luni

54




pentru înscrierea în acest catalog. Până atunci, siteul exista doar în mintea prietenilor. Pentru utilizatorii obişnuiti ai internetului, locul era gol.

Apoi a venit era Google. Prin intermediul inteligenţei creatorilor săi, Google a lansat noutatea roboţilor care pleacă singuri în căutarea siteurilor existente pe internet. Astfel, s-a schimbat rolul unui “site–index” din catalog de căutare în motor de căutare. Munca a fost preluată de aceste motoare de căutare, de angajaţii lor mai precis. Şi astfel, în prezent, Google a ajuns să vadă peste 4,5 miliarde de pagini din cele 6 miliarde la cât estimăm dimensiunile www-ului. Cunoştinţele omenirii au putut fi din nou adunate laolaltă. Google a luat acum locul lui Ptolemeos, devenind director al celei mai mari biblioteci din lume. Şi viaţa merge înainte...

Biblioteca din Alexandria nu a murit. Ea a reuşit să depăşească cu brio perioadele de restrişte când a existat doar în mintea oamenilor obişnuiţi care le povesteau copiilor şi nepoţilor despre faptele înaintaşilor. S-a transformat apoi în nenumarate biblioteci mai mici, menite să adune lucrările scrise de semenii noştri din diferite colţuri ale lumii.

Odată cu apariţia internetului, Biblioteca din Alexandria a redevenit ceea ce a fost odată. Mai întâi siteuri precum yahoo.com şi acum google.com, au fost directori şi personal de execuţie pentru această bibliotecă.

Precum pasărea Phoenix, noua bibliotecă a devenit universală şi nemuritoare. Pentru că acum, toată

55




lumea se raportează la ea, toată lumea o cunoaşte. Nu mai are o formă materială, fapt ce este menit să o apere de viitoarele generaţii care o să inventeze noi forme ale dispreţului pentru cultură sau civilizatie.

Chiar dacă ne referim la ea cu un alt nume, în subconştientul nostru, Biblioteca din Alexandria are acum un nou sediu : creierul universal.

Se naşte aşadar o lume nouă, adunând în jurul ei cioburile diverselor derapaje ale lumilor trecute.

Spaţiul speranţelor virtuale

În internet, sporovăim şi ne certăm, ne angajăm în discursuri intelectuale, schimbăm cunoştinţe, ne împărtăşim diverse istorioare cu suport emoţional, facem planuri, ne îndrăgostim, ne găsim prieteni, îi pierdem, flirtăm, creăm puţine opere de artă şi multa vorbărie goală. Facem astfel toate acele lucruri pe care oamenii le fac de obicei atunci când se întâlnesc. Noutatea este ca le facem prin intermediul cuvintelor scrise pe un ecran, lăsându-ne corpurile în urmă.

Şi totuşi, ar trebui să recunoaştem faptul că lumea la care ne dă dreptul internetul este un spaţiu eminamente social. Indiferent că trimitem un email unui prieten, că ne facem de cap într-un website de întalniri online, interacţionăm unii cu ceilalţi. Această comunicare, uneori sporadică şi anacronică, alteori prelungită şi având multe momente de continuitate, dă naştere comunităţilor virtuale. Ca întotdeauna, apare dorinţa de a-i depăşi

56




pe ceilalţi, individual sau în grup, se naşte apartenenţa perfidă la cultura dominantă a lumii la acest moment, se lansează opinia care exprima adevărul absolut etc..

Am putea considera această lume ca fiind un mod ciudat de dominare a lumii reale? Ca să răspundem întrebării, ar trebui să conştientizăm un lucru : probabil că în clipele care au trecut de când aţi început să citiţi această carte, în lume au fost închise câteva internet cafe-uri. De ce ?

Dacă ar fi să ne raportăm la argumentele lumii arabe, internetul ar fi unealta diavolului, care permite, neîngrădit, accesul la cultură. Filtrul prezent mai tot timpul în viaţa comunităţilor religioase fervente, este cu desăvârşire înlăturat odată cu intrarea în lumea virtuală. Femeile, copii, tinerii, pot avea cu totii acces la siteuri care prezintă sex, îndeamnă la un mod de viaţă deşănţat. Un mod evident de clar de a-ţi pierde inocenţa.

Dacă ar fi să ne luăm după argumentaţia lumii chineze, internetul ar fi acea modalitate practică prin care elementele fundamentale ale comunismului, îndoctrinate în mintea tuturor cetăţenilor Chinei, se estompează. Tinerii au acces la realitatea lumii moderne şi autorităţile nu pot face nimic. Internetul se identifica astfel cu valorile culturii occidentale dominante la acest moment: SUA.

În ambele cazuri, autorităţile au considerat că o limitare a accesului la internet nu poate decât să fie

57




benefică. În ambele cazuri însă, cei cărora li s-a interzis accesul au găsit o modalitate practică de a scăpa de controlul statului. Şi astfel au apărut acei opozanţi ai regimului. Oamenii care îşi exprimă ideile prin intermediul unor manifeste publicate online. Internetul îşi regăseşte astfel vocaţia de scenă a lumii. Scenă necenzurată...Ne aducem probabil aminte de vâlva pe care a făcut-o prezentarea la toate televiziunile vremii, a unui website întreţinut de o femeie irakiană. Deşi la prima vedere situaţia pare banală, ar trebui să ne aducem aminte faptul că în ecuaţia acestei prezentări intrau şi două lucruri nemaîntâlnite până atunci: războiul în care se angrenasera SUA şi aliaţii lor pentru doborârea lui Saddam Hussein, precum şi faptul că tânăra femeie îşi exprima deschis antipatia faţă de societatea occidentală şi faţă de lucrurile pe care trebuia să le îndure ca urmare a acestui război. Nu se ştie dacă a supravieţuit războiului din Golf eroina acelui jurnal publicat online. Cert este însă faptul că ea a rămas un exemplu edificator pentru puterea internetului de a prezenta necenzurat soarta unor oameni.

Continuând argumentaţia, nu putem spune că există momente în care putem considera internetul ca fiind o ultimă mare cruciadă? Eu unul regăsesc multe argumente în sprijinul acestei idei, pe măsură ce conştientizez faptul că asaltul culturii vorbitoare de limbă engleză, şi al culturii americane în general, nu s-ar fi putut afla în stadiul în care se găseşte acum, fără intervenţia computerelor şi a internetului.

58




Ca şi unealtă de popularizare a valorilor culturii americane şi occidentale, internetul şi-a făcut cu brio datoria. Vorbitorii de limbă engleză întrec acum pe iubitorii de franceză, chiar şi în ţările francofone. Ne-am adaptat cu toţii noii revoluţii, iar modul în care reacţionăm la aceste schimbări este determinat nu doar de mentalitatea proprie fiecărui popor, ci şi de mişcarea inovatoare care a cuprins întreaga lume.

Asaltul limbii engleze şi al sistemului de valori pe care aceasta le aduce cu ea, prin creşterea accesibilităţii cărţilor şi scrierilor de limbă engleză, sunt cumva similare modului în care SUA a devenit actualul pol de putere în lume. În mod evident, ascensiunea internetului este legată de ascensiunea valorilor americane în lume şi invers. Indiferent ce am spune, indiferent dacă am considera sau nu că internetul cunoaşte şi manifestări specifice altor limbi (exista, în fond, o reţea de websiteuri şi de comunităţi virtuale arondate multora dintre limbile vorbite în acest moment pe pământ), să nu pierdem din vedere un lucru. Navigatoarele de internet au în majoritatea lor instrucţiuni şi comenzi scrise în limba engleză. Localizarea unor programe, ca activitate de traducere a interfeţei lor, are în general ca punct de plecare limba engleză. Paragrafele de mai sus nu îşi propun să vă lase impresia că am ceva împotriva modului în care se petrec lucrurile acum. Nu am nimic împotriva limbii, culturii şi a valorilor americane în general.

59




Se poate considera totuşi că internetul va fi în pericol atunci când acestea vor fi contrate de o altă creştere spectaculoasă a valorilor unei culturi noi? Reţeaua globală este, în acest moment, o lume a cuvintelor. A cuvintelor din limba engleză. Prin adopţie, a devenit o lume guvernată de SUA. Se vor pierde oare valorile proprii create de internet la momentul absolut sigur al descreşterii puterii SUA în lume? Sau va fi trecut, până la acel moment, un timp îndeajuns de lung pentru ca limba şi cultura americană să influenţeze orice evoluţie a vieţii viitoare?

Până la urmă, cred că influenţa culturii americane în viaţa oamenilor din întreaga lume este evidentă. Unii o acceptă, iar alţii o resping. Unii urăsc fenomenul McDonalds, iar alţii îl întâmpină cu braţele deschise.

Probabil că istoricii veacurilor următoare vor considera internetul ca pe unul dintre modurile cele mai strălucite de impunere a unei culturi. Un fel de nouă alfabetizare, obligatorie, dictată nu de raţiuni ale fricii, ci de necesitatea de a fi în pas cu lumea.

Asaltul de mai sus nu avea cum să treacă neobservat de contestatarii lumii moderne, cu plusurile şi minusurile sale. Unele guverne au luat atitudine pentru protejarea valorilor naţionale. Au apărut legi care interzic reclamele în limbi străine (Franţa, spre exemplu, are o astfel de legislaţie). Din păcate însă, alţi oameni vor mai mult decât protejarea valorilor şi limbii materne. Unii au început să considere internetul ca pe un instrument

60




care merită lovit, fie chiar şi pentru impactul acestor acţiuni. Lumea virtuală a căpătat în sfârşit o aură de lume aparte.

Şi unii au ajuns la concluzia că viaţa liniştită a comunităţilor virtuale ar trebui să ia sfârşit. Asemeni anilor 800 după Hristos, când primii oameni au considerat că punctul lor de vedere poate fi impus mai bine pe calea terorii, internetul şi-a găsit acum asasinii săi.

Teroriştii virtuali

Accesul liber la informaţie, tehnologia din ce în ce mai sofisticată a ultimilor ani, precum şi modul în care înţelege internetul să fie o lume cu propriile-i reguli, au determinat în ultimul deceniu o creştere exacerbată a modului în care se poartă războiul informaţional. Analiştii fenomenului spun că numărul oamenilor care înţeleg să îşi extindă activităţile către lumea virtuală este în continuă creştere. Au apărut deci, în contrapondere, modalităţi cu totul noi de exprimare a dezacordului faţă de realităţile prezentului: protestul electronic, în contradicţie cu protestul tradiţional.

Terorismul electronic sau cyberterorismul, aşa cum este el denumit de analiştii occidentali, este intenţionat, motivat politic, şi îmbracă deseori aceleaşi caracteristici cu terorismul tradiţional. Cel puţin, scopurile pentru care a apărut sunt asemănătoare. În privinţa consecinţelor şi a modului de acţiune, lucrurile cunosc o schimbare dramatică. În lumea virtuală, ameninţarea cu

61




eventuale daune provocate diverselor companii, guverne sau comunităţi, păstrează deocamdată o alură boemă. Şi acest lucru se datorează doar fazei incipiente în care se află terorismul virtual.

Conflictul din Kosovo este considerat a fi primul război cu ecouri pe internet. De la guvernanţi la oameni simpli, o masă întreagă de opozanţi ai atacului împotriva fostei Yugoslavii a ţinut să îşi exprime nemulţumirea pe internet. Hackerii au folosit reţelele de comunicaţie ale lumii pentru a condamna acţiunile militare, pentru a penetra computere ale guvernelor inamice sau pentru a prelua controlul unor websiteuri de mare impact. Politicienii ambelor părţi au folosit, în acelaşi timp, internetul pentru a asigura răspândirea, cu cea mai mare rapiditate, a mesajului lor către oameni.

Cetăţenii întregii lumi au avut pentru prima dată prilejul de a discuta online despre acest război. S-au făcut schimburi de informatii, poze, filme, care nu au putut fi mai apoi regăsite în presa acelor timpuri. Pentru prima dată, acţiunea umană concertată în reţeaua virtuală a internetului părea că o ia înaintea blocadei de informare pe care o impusese televiziunea. În aprilie 1999, ziarul Los Angeles Times scria că războiul din Kosovo a transformat spaţiul virtual al internetului într-un spaţiu de luptă, unde acţiunea este însufleţită de creiere şi minţi cu ajutorul imaginilor electronice, al emailurilor în masă şi al atacurilor informatice.

De parcă întrega lume atât ar fi aşteptat, atacurile din septembrie 2001 au dezlănţuit potopul, la

62




început asupra Americii, şi apoi asupra întregii lumi aliate în vreun fel, chiar şi electronic, cu valorile americane. Nu este astfel de mirare că în anul 2003, Arabian Electronic Jihad Team – Echipa Arabă a Jihadului Electronic (AEJT), şi-a declarat public existenţa şi scopurile: cucerirea internetului. Mai mult, ei au declarat că vor distruge toate websiteurile americane şi israeliene, la fel cum vor distruge şi toate websiteurile “neconforme” din lume.

În august 2003, SUA a fost afectată de o pană generalizată de curent electric, cauzând daune aproximative de 2 până la 6 miliarde de dolari. În perioada anchetei, noi descoperiri au arătat că întregul eveniment s-ar fi putut datora căderilor suferite de sistemele informatice ale companiilor însărcinate cu producerea şi transportul energiei electrice. Unii spun chiar că virusul Blaster ar fi bruiat comunicaţiile dintre computerele de la centrul de comunicaţii al sistemului energetic al SUA şi teritoriu, declanşând o cădere în cascadă a acestor reţele de computere. Oricum, la acest moment, devine imposibil de găsit vinovatul pentru căderea inexplicabilă a curentului electric în câteva state americane.

Să fie oare Blaster, să fie atacurile unor reţele de terorişti informatici ? Să fie, în acelasi timp, internetul şi personajele lui principale un fel de ţap ispăşitor pentru mai toate eşecurile lumii moderne ?

Observ că această scuză a început să fie folosită în diverse situaţii. De cele mai multe ori, inocenţa

63




operatorilor, mascând crasa lor necunoaştere a tehnologiei cu care sunt puşi să interacţioneze, a declanşat crize care au putut fi justificate doar prin banalul « Computerul a greşit ! ». Pentru cei care nu ştiu însă acest lucru, ar trebui menţionat următorul fapt : computerul este în general o maşinărie care nu poate face greşeli. Modul în care operează, modul în care trăieşte calculatorul nostru personal se diferenţiază evident de ceea ce numim noi “gândire”. În majoritatea cazurilor în care se afirmă acest lucru, ar trebui să ştim că un calculator nu poate greşi pentru simplul fapt că nu ştie să gândească asemeni nouă. El face doar ce i se spune. Iar consecinţele acţiunilor sale nu pot fi puse pe seama eşecurilor în gândire, ci pe seama erorilor de programare pe care le fac oamenii însărcinaţi să îl dirijeze.

Şi atunci când vorbim de terorismul virtual mai ales, toate aceste fapte pot avea consecinţe dintre cele mai neaşteptate. Pentru că, într-o viziune mai largă asupra fenomenului, ar trebui să privim internetul în legătură directă cu toate elementele de structură naţională cu care este de cele mai multe ori asociat. Teroriştii pot fi astfel interesaţi de preluarea sistemului de control al reactoarelor nucleare, preluarea controlului sistemelor de manipulare al marilor acumulări de resurse naturale (gaz, petrol, minereuri radioactive etc.), a sistemelor de furnizare a apei şi energiei electrice, a semafoarelor de trafic, a comunicaţiilor, a laboratoarelor biologice secrete. Şi tot acest interes nu poate să ne convină, prin prisma implicaţiilor pe care le are.

64




De aceea, ar fi mai bine să ne recunoaştem unele dintre slăbiciuni şi să încercăm să le neutralizăm, înainte ca ele să devină instrument al pieirii noastre. Există unele situaţii în care necunoaşterea, lipsa de reacţie, ignoranţa, ne pot juca feste. Acesta este crudul adevăr. Şi rapiditatea cu care se întâmplă lucrurile în internet poate să devină fatală pentru viaţa unora. Chiar dacă vorbim despre viaţa în afaceri.

Nimic nou sub soare însă, pentru că ignoranţa ne-a aruncat de multe ori de-a lungul istoriei în iadul acuzaţiilor reciproce. Şi de acolo până la iadul cel promis de religiile lumii, nu mai este decât un mic pas.

Ciuma modernă

În arhivele veneţiene, se găseşte un document special. Datat 7 august 1348, documentul sună cam aşa: “Senatul ordonă că purtarea hainelor de doliu este interzisă din această zi. Năpasta a trecut şi acum este din nou timp pentru bucurie şi voie bună”. Motivul pentru care autorităţile celui mai mare şi mai bogat port din lume la acea vreme au înţeles să ordone cetăţenilor să se bucure era sfârşitul epidemiei de ciumă care se abătuse în ultimii 10 ani în Europa. Aşa cum reţin mulţi dintre autorii vremii, pe parcursul mai multor ani, ea a fost cauza unui deces în masă, cel mai mare din istoria europeană.

65




Câteva dintre lucrările publicate atunci, aminteau detalii crude. Contemporanii au văzut cum “pestilenţa”, boala cea nouă, a ucis un număr imens de oameni în primele zile ale apariţiei sale. Uneori, chiar într-o zi sau în câteva ore, cel care s-a sculat dimineaţa sănătos, seara murise deja. Unii spuneau că boala ar fi fost adusă în Europa pe drumul mătăsii, de comercianţii ambulanţi ai vremii. Probabil că şobolanii infectaţi cu microbul bolii şi numeroşii purici din blănurile aduse de genovezi pe bătrânul continent, unele pe drumul mătăsii, altele pe mare, au îmbolnăvit pe transportatorii lor. Pasagerii clandestini au ajuns însă, călătorind săptămâni în şir, în Europa. Prima oprire a fost portul Messina din Sicilia. În octombrie 1347, boala se răspândeşte de aici în întreaga insulă şi apoi în toată Italia şi în ţările vecine. Privind în urmă, observăm că răspândirea geografică a bolii dovedeşte că relaţiile strânse politice şi culturale dintre state au contribuit la răspândirea ei. În anii epidemiei de ciumă, numărul morţilor a atins, după unele statistici, aproape 30% – 50% din populaţia Europei.

Ceea ce ştim noi astăzi despre această boală este rezultatul cercetărilor din ultima sută de ani. De la prima ei apariţie, în 1347, şi până la ultima mare epidemie care a pustiit Europa în secolul al 18-lea, lumea a fost neputiincioasă în faţa bolii. Această neputinţă s-a tradus prin identificarea unor cauze “interesante” ale epidemiei: evreii erau mereu vinovaţi, umbla vorba la acea vreme, de multe dintre necazurile lumii medievale şi nu numai; era pedeapsa Domnului care ne trimitea o viziune din

66




ceea ce urma să fie Apocalipsa; era poziţia planetelor. Toate însă ascund ignoranţa lumii în care se produceau aceste evenimente. Faptul că oamenii de atunci habar nu aveau despre anatomia şi fiziologia propriului corp. O lume în care misticismul întrecea realitatea în cele mai diverse situaţii.

Aşa s-a ajuns chiar la metode de prevenţie care par acum decupate din comedii moderne. Doctorii vremii purtau o pelerină grea din stofă groasă, menită să-i apere de ciuma care se răspândea prin aer. Deveneau astfel ţinta predilectă pentru puricii purtători. Aceiaşi doctori purtau ochelari groşi care urmau să preîntâmpine molipsirea prin privirile celor bolnavi. Deveneau astfel statui mioape umblătoare, crude mascote ale timpului lor. Împotriva aerului îmbâcsit, purtau o mască atât de mare încât sub ea să se poată pune diverse arome. Deveniseră adevărate păsări ale morţii.

La purici şi şobolani nu s-au gândit. La acea vreme, aceştia erau atât de integraţi în viaţa socială încât treceau neobservaţi.

În lumea modernă, se întâmplă să procedăm de multe ori asemeni înaintaşilor noştri. Suntem ignoranţi şi convinşi de propriile noastre capacităţi. Sau, din contră, suntem victime conştinente şi sigure ale unui destin implacabil. Ne ferim de boli, devenim o civilizaţie ipohondră, dar doar în privinţa universului nostru uman. Altfel, suntem la fel ca genovezii secolului 14.

67




Atunci când s-a născut pentru prima dată ideea unui virus informatic, autorul său avea în minte un singur lucru : celebritatea. Nu şi-a închipuit niciodată că va lansa o adevărată modă a molimilor menite să afecteze calculatoarele din întrega lume. Nu şi-a închipuit niciodată că invenţia sa urma să devină o armă de temut a activiştilor. Celebritatea nu şi-a căpătat-o, din moment ce acum nu se mai cunoaşte numele său. Mai mulţi oameni îşi contestă unul altuia dreptul de a fi fost primul creator al viruşilor informatici. Cei mai mulţi însă, nu pot dovedi acest fapt, din simplul motiv că nu au participat la eveniment.

Dincolo de istoria lor din ultimii 10 sau 15 ani ai existentei noastre, viruşii informatici au scos din nou la iveală calităţile şi defectele lumii moderne. Au arătat vulnerabilităţile unor sisteme informatice considerate până mai atunci infailibile. Au participat cu brio la lupta împotriva gigantului software pe care se pare că este la modă să îl urăşti în aceste momente : Microsoft.

Unii specialişti ai acestui fenomen vorbesc de indolenţa utilizatorului obişnuit de internet, care prin lipsa acţiunilor sale preventive permite atacarea propriului calculator. Ca şi viruşii diverselor boli din vechime, viruşii informatici pot să provoace doar o sperietură fără efecte sau pot aduce dezastrul. În ultima vreme, istoria minutului care tocmai a trecut ne arată mai ales dezastrele pe care le pot provoca viruşii informatici. Paralizarea întregului sistem informatic al unor bănci sau organizaţii de renume. Atacuri concertate asupra unor websiteuri ori

68




servere ale instituţiilor urâte de autorii atacului. Mesaje denigratoare la adresa unor concurenţi direcţi. Declaraţii politice chiar.Toate există doar în măsura în care noi le permitem. Şi prin indolenţa arătată în ultimul timp, utilizatorii le permit viruşilor să le atace sistemele. Unii chiar îi invită... Pe de altă parte însă, mulţi dintre aceia care prin faptele lor ar putea stopa acest fenomen, nu iau atitudine. Devine un joc grotesc al refuzului de a ajuta un prieten să îşi salveze munca de o viaţă de pe computerul afectat de cine ştie ce molimă informatică. Ar trebui totuşi să acţionăm mai devreme.De fapt, privită serios prin ochii unui profesionist, situaţia este mai mult decât îngrijorătoare. Nu putem să ignorăm problemele de securitate pe care le au prietenii noştri. Daca unele calculatoare sunt compromise, toată lumea simte efectele, fie că îşi dă seama de acest lucru sau nu. Simţim efectele la sfârşitul fiecărei săptămâni atunci când facem muncă voluntară încercând să recuperăm calculatoare ale prietenilor, căzute în capcana viruşilor, simţim efectele atunci când conexiunea noastră la internet scade în viteză în mod evident datorită exploziei masive a traficului, produsă de un virus extrem de violent.

Simţim efectele, de asemenea, atunci când primim din ce în ce mai multe mesaje pe adresele noastre de email, şi atunci când computere ale unor prieteni ori ale unor rude, sunt folosite în secret pentru a găzdui fără voia lor websiteuri ale unor tâlhari, ori websiteuri pornografice…ori chiar şi mai rău.

69




Într-un efort menit în primul rând să ne protezeje pe noi înşine, putem să încercăm să îi educăm pe cei din jurul nostru să facă lucrurile pe care noi am încercat să le facem. Şi poate atunci vom avea mai mult timp liber pentru familia noastră sau pentru cartea preferată pe care am împrumutat-o de la un prieten.

Sau vom avea mai mult timp să ne explicăm de ce, odată cu apariţia cărţilor care pot fi descărcate de pe internet, ideea de schimb al cărţilor a căpătat o tentă infracţională. La fel şi schimbul tradiţional de muzică.

Suntem zilnic puşi în faţa unei noi schimbări de comportament, impusă de internet în lumea noastră cea de toate zilele. Până la urmă, o să fie nevoie să ne întrebăm, chiar justificat, dacă nu cumva trăim cu toţii în anticamera unei lumi generate pe computer. Vă aduceti aminte de Matrix?

Până acolo însă, probabil că ar fi mai bine să detaliez de ce internetul este motivul pentru care în ultimul timp, biblioteca a devenit un loc al pierzaniei, un cuib de infractori. Biblioteca virtuală desigur...

Atracţia lumii noi

Primesc deseori întrebări cu privire la modul în care guvernează legea diferitele domenii ale internetului. Cel mai adesea însă, în discuţiile cu clienţii mei,

70




revin cu agresivitate întrebări cu privire la caracterul legal al unor activităţi obişnuite ale majorităţii internauţilor moderni : descărcarea de muzică, filme şi în general, descărcarea tuturor fişierelor care se includ în noţiunea de “multimedia”.

De cele mai multe ori, răspunsul este uşor de dat, însă la unele dintre aceste întrebari sunt, recunosc, uimit nu doar de faptul că nu ştiu răspunsul ci şi de situaţia inacceptabilă că nu ştiu nici măcar logica din spatele unui raţionament care să mă ajute să aflu acest răspuns. Cu alte cuvinte, habar nu am de unde să încep să privesc problema astfel încât să-i găsesc o rezolvare.

E ca şi cum am fi fost aduşi brusc pe o insulă pustie în largul oceanului Pacific. Aici, ca într-o poveste ciudată, se petrec lucruri dincolo de imaginaţia noastră. Printr-un simplu click, putem parcurge distanţe imense, fără însă a apuca măcar să ne plângem de dureri de spate sau de picioare. Nu suntem influenţaţi în nici un fel de gravitaţie, longitudine, latitudine, climă, sau alte repere ale lumii reale. Nici măcar nu ne costă diferit călătoria în oraşul vecin faţă de aceea într-o ţară aflată la celălalt capăt al pământului. În fiecare minut, ne putem integra într-o reţea de schimburi comerciale, putem comunica unii cu alţii.

Această lume de basm este populată cu forme stranii de viaţă: boţi, păianjeni, viruşi etc. Toate aceste creaturi ne trezesc mai degrabă curiozitate decât teamă. N-am uitat însă nici un moment că nu ne simţim încă în largul nostru în această lume în

71




continuă expansiune, făcând oricând loc pentru orice şi oricine.

Nu-i aşa că aduce foarte bine cu America lui Columb, imediat după anii 1500 ?

Acum câteva săptămâni, am descoperit o istorie al cărei subiect este foarte legat de povestea noastră din prezent. Poate chiar o să fie soluţia problemelor noastre...

Ne aflăm în 1787, puţin după ce Tomas Jefferson îşi preluase postul său de Ambasador al Statelor Unite ale Americii în Franta. Anul 1787 este unul dintre anii cu importanţă remarcabilă pentru istoria umanităţii: de partea cealaltă a Atlanticului, delegaţii statelor americane se adunaseră la Philadelphia pentru a începe deliberările asupra noului proiect de Constituţie a SUA. În Franţa, revoluţia populară se afla doar în stadiul de prunc, urmând a căpăta în doi ani acea diademă sângeroasă pe care cu siguranţă că o avem cu toţii în minte.

În mijlocul tuturor acestor evenimente, Jefferson şi-a găsit timpul să aranjeze cu măiestrie şi să pregătească, pentru expunerea în holul casei sale din Paris, trupul împăiat al unui elan înalt de doi metri. Ne imaginăm cu toţii că toate aceste operaţiuni, făcute la acea vreme, fără ajutorul tehnologiilor pe care le cunoaştem astăzi, trebuie să fi fost mari consumatoare de bani şi efort, însă Dl. Jefferson avea ceva de demonstrat francezilor. A transportat deci, fără să crâcnească, un elan din

72




pădurile americane până în capitala Franţei, la bordul unui vas.

Cu siguranţă că aţi ajuns deja să vă întrebaţi: care era motivul pentru care îşi asuma cineva atâta bătaie de cap? Şi nu oricine, ci chiar creatorul faimoasei “Declaraţii de Independenţă”, viitorul secretar de stat şi apoi al treilea preşedinte ales de poporul american.

Iată deci, pe scurt, povestea a ceea ce Jefferson numea, în acelaşi an, într-o scrisoare adresată unui prieten, “o achiziţie mai importantă decât îţi poţi imagina”. În realitate, Jefferson adusese elanul la Paris pentru că acolo avea de ceva timp loc o serioasă dezbatere ştiinţifică despre caracterul degenerat al Lumii Noi. Punctul dominant de vedere spunea că animalele care trăiesc în America ar fi fost mai mici decât acelea din lumea veche. Mai mult, iniţiatorii acestui curent de gândire aveau dovezi cum că animalele domestice deveneau din ce în ce mai mici după ce erau transportate în America.

Oamenii obişnuiti ai acelor vremuri, citind în ziar aceste afirmaţii, îşi imaginau probabil America drept un tărâm al piticilor, cu veveriţe cât un biet şoricel, cu lupi de mărimea pisicilor noastre. Ciudată controversă, nu?Nu se ştia, spuneau savanţii, de ce se întamplă acest lucru: este clima prea umedă? este soarele prea torid? Cu siguranţă totuşi, se gândeau unii învăţati ai vremii, ceva se întâmplă acolo…

73




Aşa că la momentul oportun a apărut elanul. El avea menirea de a fi piesa principală a încercării lui Jefferson de a schimba toate aceste puncte de vedere. El considera că în acest caz trupul animalului făcea mai mult decât o sută de opinii ale cuiva.

În scurtă vreme, scopul pentru care fusese adus acest elan în capitala Franţei se atinsese de mult, pe măsură ce începuseră să circule chiar glume în comunitatea ştiinţifică : animale mici în America ? Uitaţi-vă la elanul lui Jefferson !

Jefferson nu se culcase, totuşi, pe o ureche şi îşi dădea seama că acest argument nu putea să închidă gura lumii pentru mult timp. Dezbaterea în cauză nu se oprea doar la caracterul degenerat al speciilor de animale prezente în America. Am putea îndrăzni chiar să spunem că avea în mică măsură o legatură cu animalele. Caracterul degenerativ al animalelor în America este cu siguranţă unul dintre paşii alarmanţi către degenerarea omului european transplantat acolo, scria unul dintre ziarele vremii.

Existau, aşadar, implicaţii politice serioase ale acestei teorii a degenerării speciilor. Pentru cineva ca Jefferson, limitele şi aşa fin creionate între ştiinţă şi politică apăreau în toată fragilitatea lor. În fond, aşa cum ştim cu toţii, diferenţa dintre politică şi istorie, este uneori aşa de mica, încât dacă nu cunoşti cu adevărat istoria unei societăţi nu ai nici o şansă de a fi un politician bun.

74




Disputa capătă astfel o valoare personală în viaţa lui Jefferson, pentru că dacă Lumea Nouă ar fi fost cu adevărat un loc al degenerării, atunci cu siguranţă că oricine ar fi încercat, ar fi întâmpinat serioase probleme în a crea aici o societate cu valori sănătoase. “Adevăratul motiv”, scria el într-o epistolă către un prieten, “este acela de a descuraja emigrarea. O jumătate din Germania şi în curând jumătate din Anglia, Scoţia şi Irlanda ar fi fost altfel îmbarcate pe vase şi ar fi plecat spre America în dorinţa de a scăpa o dată pentru totdeauna de jugul inuman care îi apăsa acum pe umeri. Dar pentru aceasta, ei ar fi trebuit să cunoască adevărata Americă.”

Aşa că elanul a devenit o piesă de rezistenţă în campania publicitară pe care Jefferson a făcut-o noilor teritorii. Probabil că la televiziunile zilelor noastre, campania ar fi putut fi însoţită de sloganul “Veniţi în America – vedeţi cu ochii dumneavoastră ce viaţă degenerată este aici!”. Şi cei interesaţi ar fi putut să descopere că în spatele ameninţării cu decadenţa Americii stătea cu adevărat o lume nouă.

O lume cum poate nu le fusese dat să vadă până atunci. Să-l cităm din nou pe Jefferson, într-o altă scrisoare: “Nu mai putem afirma cu certitudine că pământul nu mai are zone de explorat. Pentru că acest capitol în istoria omenirii este cu totul nou. Uriaşul drum de extindere al republicii noastre (n.a. – SUA), este cu totul nou. Habitatul său natural implică pentru cei interesaţi provocări cu totul noi. Opinia lumii s-a schimbat şi acum ne văd într-o lumină nouă.”

75




Revenind la prezent, aceasta este o atitudine de care avem nevoie în anii ce vor urma, atunci când vorbim de cultura internetului. Să recunoaştem, pentru mulţi dintre noi, prima reacţie în faţa noului este frica. Din păcate în aceasta luptă, unii suntem folosiţi adesea, ca avocaţi, drept instrument de exterminare a noului în favoarea lucrurilor vechi, în numele acestei temeri. Reacţie de înţeles, ba chiar reacţie de respectat la un anumit moment.

“La începutul7 istoriei noastre scrise, şi pe parcursul întregii perioade la care facem de obicei trimitere atunci când vorbim de vremurile în care s-au născut legea şi tradiţiile noastre, cultura necomercială a fost unul dintre marile subiecte lăsate nereglementate de legiuitori. Desigur, dacă poveştile dumneavoastră insultau anumiţi oameni, dacă cântecele pe care le interpretaţi erau nimic mai mult decât un mod de a tulbura liniştea publică, atunci legea găsea de cuviinţă să intervină. Dar aceeaşi lege nu a fost niciodată interesată direct de reglementarea modului în care această formă de cultură se naşte sau se răspândeşte, şi a lăsat-o să rămână aşa cum probabil că şi-au dorit autorii săi: liberă.

Felul în care oameni obişnuiţi şi-au împărtăşit şi au transformat cultura lor : povestind, ecranizand piese de teatru în faţa comunităţii locale, participând la activităţile unor fancluburi, împrumutându-şi unul altuia muzică,înregistrându-şi casete video, a rămas multă vreme departe de ochiul vigilent al legii.

7 Lawrence Lessig – Free Culture, page 8.

76




Ţinta unor reglementări diverse fusese multă vreme acea cultură considerată a fi comercială, menită a produce profit.

Acest hotar între cultura necomercială şi aceea menită a produce bani, s-a şters însă, de vreo câteva decenii, şi de departe Internetul a fost factorul care a produs aceste schimbări. Pentru că internetul a descătuşat posibilităţile extraordinare ale fiecăruia dintre noi de a contribui la crearea şi cultivarea unei culturi care depăşeşte cu mult graniţele obişnuite ale culturilor naţionale.

Putea însă legislaţia să rămână indiferentă in faţa acestei invazii?

În 1999, în SUA, s-au pus pentru prima dată bazele unui software care avea să zguduie din temelii întreaga cultură modernă, bazată pe recunoaşterea dreptului autorului asupra operei sale şi a necesităţii retribuirii unui autor pentru fiecare copie a lucrării sale care este împrumutată “prietenilor”.

Dilema modernă a plecat de la o simplă situaţie, întâlnită foarte des şi acum la fiecare dintre noi. Cumpărăm de la magazin o casetă audio, un CD sau un alt material pe care apoi îl împrumutăm prietenilor noştri dintr-un sentiment de camaraderie. Ei ascultă respectivul CD, poate că îl şi copiază, însă nimeni nu se poate opune acestui gest de prietenie, tot aşa cum nimeni nu ne poate opri să privim filmul cumpărat de la magazin, alături de alţi prieteni, care nu au plătit neapărat pentru achiziţionarea DVD-ului. Aceasta formă de

77




răspândire a culturii, lipsită de ideea de a face profit, a rămas multă vreme departe de ochiul vigilent al legii pentru simplul motiv că perpetuarea sa nu avea să supere pe nimeni.

În 1999, datele problemei s-au schimbat radical pentru că, datorită internetului, unii oameni s-au gândit să împartă cu “prietenii lor” tot felul de materiale multimedia: cântece, filme etc. Până aici însă, nimic în neregulă, pentru că din nou, legea nu ar fi avut nimic de spus nici în situaţia în care acest împrumut se făcea manual, prin transmiterea casetei, cd-ului, din mână în mânâ sau dacă se făcea virtual, prin transmiterea unei copii a acestui material de pe calculatorul dumneavoastră către calculatorul unui prieten aflat la mai multe mii de kilometri distanţă.

Apoi a apărut Napster. Asa cum probabil ştiţi, Napster, o vedetă a sfârşitului de mileniu 2, este un progrămel foarte interesant, inventat de un adolescent de 19 ani, pe numele sau Shawn Fanning.

Programul funcţionează în felul următor: la început, dumneavoastră îl descărcaţi şi instalaţi pe computerul propriu. La momentul instălarii, programul caută pe hard-discul calculatorului, fişiere multimedia, muzică si filme, în principal, şi formează o listă a acestor fişiere. Trimite apoi, la proxima conectare la net, această listă spre websiteul Napster (reţineţi, doar lista de melodii, nu melodiile în integralitatea lor). Siteul Napster integrează lista într-o bază de date care cuprinde

78




listele melodiilor tuturor celor care instalaseră acest program.

Acum să presupunem că doriţi neapărat să ascultaţi unul dintre cântecele formaţiei “Maroon 5”. Nu se întâmplă să deţineţi un CD cu melodiile lor şi nici să aveţi un prieten care are un astfel de CD. Vă aduceţi aminte de programul tocmai instalat, Napster, şi îl lăsaţi pe el să vă rezolve problema. În fapt, îi ordonaţi să caute în listele de melodii trimise de toti utilizatorii Napster pe acelea care conţin referiri la formaţia “Maroon 5”. Rezultatul căutării vă spune apoi că, din numărul de 9 milioane de membri ai comunităţii Napster, se întamplă ca, printre alţii, utilizatorul X să aibă pe calculatorul său melodia pe care dumneavoastră o doriţi.

În acelaşi timp însă, programul vă mai spune şi că utilizatorul X este conectat la Napster în acest moment. Mai mult chiar, Napster facilitează o conexiune între computerul dumneavoastră şi computerul acelui utilizator. Puteţi aşadar să îi cereţi să vă permită descărcarea melodiei dorite. De la momentul acceptării cererii, Napster se retrage şi lasă transferul în grija utilizatorilor.

Destul de interesant, acest program, nu-i aşa? Deodată, mulţumită acestui efect al tehnologiei, puteţi considera întreaga lume ca fiind un singur hard-disc al computerului dumneavoastră. Sunteţi de acord să împărţiţi cu membrii comunităţii Napster o mică porţiune din hard-discul dumneavoastră în schimbul promisiunii celorlalţi că vor face la fel.

79




Ce ne facem însă atunci când situaţia imaginată implică grupuri de peste 15 milioane de “prieteni”, şi când numărul materialelor împrumutate sau propuse pentru împrumut se apropie de 100 de milioane? Unii ar spune că lucrurile rămân la fel de clare, chiar dacă presupuşii prieteni nu s-au văzut în viaţa lor, nu şi-au vorbit niciodată, nu-şi ştiu nici măcar numele unul altuia. Alţii au argumentat însă ca mecanismul de împrumut nu avea în nici un fel legătură cu raţiunea care mânase legea să lase nereglementate aceste situaţii.

Să pui la dispoziţie, spuneau ei, cântece, spre exemplu, pentru a fi descărcate de orice doritor este întru-totul împotriva spiritului de camaraderie imaginat de legislaţie atunci când acorda clemenţă distribuirii unei opere sub forma copiilor private (copiilor împrumutate prietenilor ca în exemplele de mai sus). Şi Napster a fost obligat să îşi închidă porţile, rămânând în mintea noastră ca unul dintre cele mai interesante moduri de a forţa limitele inflexibile ale legislaţiei actuale.

Totuşi, in urma sa, a rămas impresia multora că internetul este un loc al pierzaniei, al degenerării. De multe ori, eşti pus in faţa unei dileme morale. Să cumpăr de la magazin un CD al autorului preferat, ori să îl descarc gratuit de pe internet? În societăţile asemeni celei romaneşti, soluţia este simplă, pe măsură ce lipsa mijloacelor materiale perverteşte morala cumpărătorului de muzică.

80




În astfel de condiţii, internetul are nevoie de un exemplu, asemeni elanului lui Jefferson. Şi, pentru că avem pretenţia că societatea modernă a evoluat, o să ne mulţumim cu un exemplu abstract. Aşa a apărut ideea că n-ar trebui redusă toată situaţia de mai sus doar la pierderile suferite de casele de discuri şi de autori. Şi muzica oferită gratuit, chiar de către autori, a venit să răstoarne cadrul imaginat de lege. Şi ofertanţii in cauză au început să raporteze cifre inimaginabile de afaceri şi profituri uriaşe...

Să se repete oare istoria? Pentru că internetul a mai cunoscut perioade in care căutătorii de aur au fost aproape să îi ucidă spiritul.

Mărire şi decădere

Sam Clemens şi-a părăsit familia din Paris, a plecat la New York şi într-o miercuri seara, mai precis la 18 aprilie 1894, a făcut cerere pentru ca justiţia să îl declare falit.

« Înveseleşte-te », i-a scris el soţiei sale, « pentru că greul de abia acum începe ».

Deşi cărţile sale de călătorie şi nuvelele publicate deja erau extrem de populare la acea vreme, deşi publicase memorii ale unor celebrităţi care prin simplul lor nume vindeau mii de exemplare, Clemens se putea lăuda şi prin faptul că era unul dintre cei mai neinspiraţi oameni de afaceri din câţi existaseră vreodată. Ca probă a acestei afirmaţii, el investise o mare parte din profiturile sale sperând să

81




dea lovitura prin finanţarea unor invenţii care se dovediră mai apoi de proastă utilitate pentru marele public. Cea mai proastă astfel de investiţie a fost reprezentată de o maşină de scris, inventată de James W. Paige. Dacă o astfel de invenţie ar fi fost cu adevărat folosită de oamenii epocii, succesul său ar fi fost imens. Însă, ca toate lucrurile inventate cumva înainte vremurilor, maşina s-a dovedit inutilă pe măsură ce utilizarea ei era extrem de complicată.

La momentul la care cerea să fie declarat falit, Clemens avea 58 de ani şi o sănătate şubredă, iar perspectivele sale de a scăpa de sub ameninţarea sărăciei veşnice erau aproape infime. A fost însă norocos atunci când un prieten, Henry Rogers, care era şi unul dintre asociaţii societăţii Standard Oil, s-a oferit să îl ajute pe nevoiaş cu achitarea datoriilor sale către creditori. Suflet nobil, Rogers a făcut mai mult chiar, luându-şi angajamentul de a urmări îndeaproape situaţia financiară a lui Clemens. Acordul dintre cei doi statua plata integrală a tuturor creditorilor lui Clemens. Ori de câte ori avea ocazia, Clemens spunea răspicat: “onoarea este un stăpân cu mult mai dur decat legea”.

Lucrurile au început să se schimbe, şi până în februarie 1895, Clemens finalizase deja două dintre cărţile care îi vor aduce celebritatea şi care vă vor dezvălui dumneavoastră numele sub care cu toţii ni-l amintim pe anonimul Clemens : « Tom Sawyer, detectiv » şi « Ioana D’Arc ».

Aşa a început cu adevărat Mark Twain cariera sa de scriitor de succes. Cum a continuat viaţa sa după

82




momentul la care se declarase falit, cum a ajuns el să îşi plătească toţi creditorii, rămâne deocamdată un mister, atâta vreme cât nu ne vom apleca cu mai multă dorinţă de cunoaştere asupra unei biografii a scriitorului. Lumea însă a continuat de atunci să îşi aducă aminte de Twain ca de unul dintre copiii mari pe care literatura mondială i-a avut.

Poveşti ca aceea de mai sus se regăsesc în viaţa noastră în fiecare zi, pe măsură ce lumea în care trăim ne oferă clipă de clipă amarul dureros al unei înfrângeri, urmat de culmile dulci ale răsfăţului. Şi internetul, mai mult decât atât, s-a dovedit a fi, pe măsură ce a crescut în conştiinţa colectivă ca o lume aparte, locul unde astfel de poveşti se nasc tot mai des. Ce altă explicaţie ar avea totuşi faptul că marii moguli ai lumii virtuale moderne îşi trag seva din caractere care înainte de aventura online erau de cele mai multe ori cuprinse de teama eşecului.

Privind din orice unghi, prin orice instrument de analiză, internetul trebuie să ne apară ca fiind produsul unei tehnologii aflată acum la maturitate.

S-au scris foarte multe istorii ale internetului. Eu aş recomanda să citiţi paginile websiteului http://www.isoc.org/internet/history/brief.shtml, în primul rând pentru că majoritatea autorilor textelor prezentate acolo au avut privilegiul să participe direct la eforturile de iniţiere a fenomenului internet.

Multe tehnologii îşi încep aventura lor în societatea umană cu surle şi trâmbiţe şi apoi, pe măsură ce se intergrează în viaţa cotidiană, se sting ca impact

83


http://www.isoc.org/internet/history/brief.shtml



mediatic, sfârşind prin a deveni realizări obişnuite. În cazul internetului, lucrurile nu au stat aşa de la început, ba chiar am putea să remarcăm faptul că reţeaua reţelelor a pornit cu stângul în aventura sa comercială.

Pentru cea mai mare perioadă a existenţei sale, internetul a fost chiar nebăgat în seamă de marea majoritate a semenilor noştri, fiind de interes doar pentru lumea academica şi pentru comunitatea ştiinţifică.

Data precisă poate varia, în funcţie de povestitor, însă se spune că undeva, în jurul anului 1995, s-a produs pentru prima dată cutremurul care avea să plaseze internetul în atenţia industriei comunicaţiilor, ca pe una dintre tehnologiile cu cele mai mari perspective de dezvoltare. La acest moment doar, s-a pus pentru prima dată problema că internetul ar putea deveni una dintre cele mai stabile platforme pentru oferirea unor servicii cu caracter comercial. Mai mult, s-a observat interesul crescând al umanităţii pentru oferta de servicii de email, webhosting, ecommerce etc.

Internetul devenise un soi de aur virtual. Şi mulţi dintre semenii noştri au pornit o goană nebună de a-l face să producă ceva pentru buzunarul lor.Bineînţeles însă că toate aceste noi modalităţi de a privi internetul nu se datorează doar întâmplării sau inspiraţiei divine. În acea perioadă, să ne aducem aminte de situaţia economiei mondiale la acea vreme (colapsul fostei URSS, eliberarea fostelor ţări socialiste din Europa de Est de sub influenţă

84




sovietică), pieţele care până mai ieri fuseseră un atribut naţional sau regional pentru noile teritorii deschise capitalismului, au devenit dintr-o dată subiect de dispută pentru marile corporaţii.

Dacă ar fi să adăugăm că pentru prima dată, în jurul acestei perioade se clădeşte noua viaţă a procesoarelor computerelor contemporane, că PC-ul devine dintr-un echipament tabu pentru majoritatea oamenilor, un lucru obişnuit, achiziţionat la fel ca şi maşina de spălat, vedem de ce acum se iviseră zorii unei noi epoci de dezvoltare a internetului. Ţările occidentale treceau printr-o epoca de creştere economică, în care afluenţa investiţiilor dădea aripi celor mai îndrăzneţe vise ale unor întreprinzători de toate vârstele.

Nu este de mirare deci că un boom al internetului urma să se producă începând cu anul de graţie 1995.

Dacă ar fi să ne raportăm din nou la istorie, am putea conchide fără urmă de greşeală că nici una din toate aceste întâmplări nu este nouă.

În 1637, spre exemplu, orice om care ar fi încercat să cumpere un bulb de lalea ar fi fost cuprins pe loc de nebunia dorinţei de înavuţire rapidă. Este, dacă vreţi, acelaşi lucru cu faimoasa goană după aur care a cuprins pe rând toate marile teritorii aurifere ale lumii.

85




Fiindcă, mânaţi de ideea unor comparaţii, unii experţi8 ai internetului au găsit chiar mai multe asemănări între popularizarea fantastică a cultivării lalelelor din secolul 17 şi actualul boom al internetului, o să încercam mai jos, pentru amuzamentul nostru, să trecem în revistă istoria bulbilor de lalea în secolul 17.

Să spunem deci că în ultimii ani ai secolului al 16-lea, bulbii de lalele, proveniţi din Persia şi Turcia erau importaţi în Olanda unde căpătaseră deja faima de bijuterii ale grădinilor celor cu dare de mână. S-a dezvoltat atunci o întreagă clasă socială, a crescătorilor de bulbi de lalea care, încurajaţi de efectele oarecum ciudate ale unui virus asupra creaţiilor lor, au obţinut în scurt timp specii de lalea ce au uimit mulţi dintre oamenii vremii.

Una dintre speciile cele mai cunoscute ale vremii, dar şi cele mai rare, era Semper Augustus. Pentru a ne da seama de impactul pe care bulbii acestei plante îi aveau asupra societăţii acelor vremuri, ar trebui menţionat doar că pentru 3 bulbi s-au plătit în 1637 nu mai puţin decât 30.000 de guldeni olandezi, o avere la acea vreme, din moment ce venitul mediu anual înregistrat de un olandez obişnuit depăşea rareori 150 de guldeni. Mai mult, cele mai somptuase case din centrul Amsterdamului costau atunci puţin peste 10.000 de guldeni, iar Rembrandt primise cu câţiva ani înainte 2.000 de guldeni pentru tabloul său “Paza de noapte”.

8 Vizitaţi, spre exemplu, siteul www.itulip.com, şi o să observaţi această comparaţie.

86


http://www.itulip.com/



Consecinţele crah-ului care avea să vină, vor reprezenta pentru olandezi unul dintre ghimpii istoriei lor. Căci în scurtă vreme, raritatea bulbilor de lalea se stinge şi, pe măsură ce oricine şi-i poate permite, se pierde şi gustul deţinerii lor.

Boom-uri de acest fel s-au întâmplat de-a lungul timpului în diverse sectoare ale economiei, ale culturii, ale moralei. Şi s-au aplicat în aceeaşi măsură interesant de similară şi în internet.

Paşii iniţiali, mici, plini de indoieli, pe care investitorii internetului i-au făcut, au fost înlocuiţi rapid de un optimism vecin chiar cu nebunia. Optimismul acesta s-a transformat într-o manie, odată cu apariţia unor noi servicii, operatori, tehnologii şi investitori, cu toţii aflaţi în căutarea acelui element care avea să constituie pilonul principal al noii evoluţii a internetului. Mai mult, într-un răstimp de câteva luni, toată această manie s-a transformat la rândul ei într-o adevarată euforie a infuziilor de capital, a riscurilor asumate, a încrederii oarbe că internetul o să crească mereu, pe culmi tot mai înalte, dincolo de orice şi-ar fi imaginat cineva vreodată.

În faza finală a acelei perioade de început a internetului, investiţiile ajunseseră să nu mai aibă nici o legătură cu valoarea reală a acelor lucruri în care se investise. Toată lumea încerca acum să scoată cât mai mult profit posibil de pe această piaţă, înainte ca ea să se prăbusească. Momentul fatal a fost ziua de 6 martie 2000, când edificiul optimismului investitorilor s-a ridicat pur şi simplu

87




la o cotă atât de înaltă, încât realitatea s-a supărat. Nu ştiu dacă ne imaginăm cu adevărat cum arată o astfel de zi, privită din mijlocul evenimentelor. În nici un caz, ceea ce se arată la televizor nu este nici pe departe o imagine completă a realităţii, pentru că este lipsită de drama trăirilor interioare ale actorilor principali.

Să ne rezumăm însă la a spune că, în acea zi, euforia investitiilor în internet s-a transformat într-o goană nebună de a mai salva ce mai era de salvat din situaţia financiară a celor implicaţi. Vânzările s-au repezit una după alta să ocupe tabela de operaţiuni a pieţelor americane de capital (NASDAQ în principal). Era o nouă formă de criză ca aceea pe care ne-au povestit-o bunicii noştri că ar fi avut loc în anii 1929 - 1933. Oamenii care atunci au sărit de la balcon, au fost înlocuiţi acum cu oameni care au preferat să îşi ia viaţa într-un mod mult mai discret. Omenirea evoluase, nu?

Pentru cei interesaţi, poate că monitorizarea indexului NASDAQ pe perioada anilor 1995 – 2000 este cea mai bună modalitate de punere în temă. Creşterea şi căderea pieţei de internet, ambele la fel de bruşte, sunt reliefate fără îndoială la www.nasdaq.com.

Urmarea firească? Scepticismul, bineînţeles... O privire în interiorul societăţii americane arăta, în acea perioadă, o mentalitate apropiată de aceea a oamenilor Evului Mediu al anului 999. Va veni oare sfârşitul lumii? Al lumii virtuale, de această dată?

88




Este acesta sfârşitul internetului ? Privind în urmă, la câţiva ani distanţă de acele momente, răspunsul ne vine uşor, sau poate nu. Gândindu-ne la exemplele lalelelor secolului 17 sau la băncile secolului 20, ajungem la concluzia că viitorul nu este aşa de negru. Lalelele încă mai înfloresc de jur-împrejurul lumii, unele fiind cotate chiar foarte bine, băncile încă mai conduc lumea, chiar dacă multora dintre noi încă nu ne vine să credem...

Şi..., da !, internetul ne va mai tulbura zilele şi nopţile pentru multi ani de acum înainte. Dar... Unele lucruri s-au schimbat şi putem observa acum pe piaţa mondială, indiferent că vorbim de America, de Franţa sau de Rusia, o combinaţie de conservatorism datorat evenimentelor din 2000 combinat cu încrederea că, prin mici schimbări care trebuie făcute economiei virtuale, internetul poate redeveni ceea ce a fost odată.

89




Capitolul III - Colonizarea

Pâine şi circ

Murim.

Probabil că nu vom auzi aceste cuvinte spuse la nici o televiziune, în nici un mesaj comercial difuzat. Şi totuşi, deseori, acest fapt central al umanităţii noastre ne colorează viaţa şi ne transformă lumea şi modul în care ne percepem noi înşine în înteriorul acestei lumi. “Viaţa este scurtă”, avem tendinţa să spunem, şi de cele mai multe ori am putea conchide că avem dreptate.

Viaţa este prea scurtă pentru a ne încadra într-o politică economică, pentru a munci din greu la birou, pentru a asuda zilnic în aşteptarea momentelor de bucurie sau de tristeţe, pentru a încerca să reinventăm roata şi definiţia succesului. Prea scurtă, de asemenea, pentru a ne mai face griji ce costum ar trebui să purtăm astăzi sau mâine, pentru a învăţa modul corect şi elegant de a mânca la cină.Viaţa este deseori prea scurtă pentru că până la urmă murim9.

În momentele de introspecţie, poate rare, poate dese, ne oprim câteodată şi ne întrebăm ce este important, în definitiv. Copiii noştri, prietenii noştri, părinţii noştri, partenerii noştri, pierderile noastre?

9http://www.cluetrain.com/book.html , vezi The Cluetrain Manifesto: The End of Business as Usual

90


http://www.cluetrain.com/book.html



Această întrebare ne roade constant dacă îi cădem în capcană. Unii oameni suferă depresii violente, unii îşi regretă copilăria. Copiii noştri se îmbolnăvesc, se însănătoşesc, se plictisesc, ne enervează, ne subapreciază. Ştim însă că ei cresc într-o lume mai nebună decât aceea în care au crescut părinţii noştri. Auzim toate aceste lucruri la televizor şi ni se întipăresc în minte. Lumea de astăzi nu mai e ca în poveşti. Vrăjitoarea a căpătat acum puteri mai mari, pe măsură ce te ameninţă de la un colţ al străzii folosind un UZI israelian. Într-un mod ciudat chiar, ajungem să ne împăcăm cu ideea. Fiinţele omeneşti sunt extrem de bine adaptate la stres şi mai rezistente decât ar fi crezut poate creatorul lor. Ne salvează faptul că, în sinea noastră, nu ne îndoim că lucrurile se schimbă în bine sau în rău. Şi noi nu putem face nimic pentru a împiedica unele dintre aceste schimbări. Ne trezim din pumni, ne adunăm puterile şi ne aşezăm din nou îndrăzneţi în faţa loviturilor vieţii. Ajungem să înţelegem că viaţa nu constă doar din aceste lovituri.

Filosofii au înţeles că această cunoaştere este sămânţa unei înţelepciuni adevărate. “Ştiu doar că nu ştiu nimic”. Vă amintiţi? Ea este, în acelaşi timp, unul dintre motoarele vieţii moderne. Dorinţa de a cuceri, de a avea, a da naştere unui lucru diferit de tot ceea ce am întâlnit până acum, în zilele exisţentei noastre. Aşa apar marile creaţii, asta îi motivează pe autorii adevăraţi. Unii chiar muncesc pentru asta. Unii renunţă la slujba lor pentru ca îşi dau seama că profesia sau meseria prezentă nu au legătură cu

91




lucrurile care îi împlinesc. Alţii îşi părăsesc ţara, familia, pentru că doresc altceva. Chiar dacă îi doare.

Cu toţii tânjim însă după evadarea din anonimat. Cu toţii dorim să fim observaţi aşa cum suntem noi cu adevărat şi nu ca sumă a unor parametri abstracţi. Poate că nu dorim să fim Superman în fiecare zi.

Şi această dorinţă nu este aşa cum des ni se spune: “nostalgie adolescentină”. Este cea mai bună dovadă că încă mai avem un suflet, ca încă mai suntem oameni.

De multe ori, viaţa modernă nu ne place ca fiinţe umane. Adeseori, visurile noastre sunt transformate în obiect de profit pentru mogulii lumii moderne. Dacă simţim o cât de mică stânjeneală, apare imediat un produs care este menit să umple golul. Medicamente minune, pentru suflet, pentru chip, pentru păr, pentru tinereţe, contra bătrâneţii, cu toate ne asaltă, ca într-un film de prost gust. Poate că o maşină nouă o să ne schimbe. Sau poate că o să ne schimbe o excursie la un hotel de 5 stele din Turcia. Ori o alifie chinezească. Nu contează ce, le putem încerca pe toate, atât timp cât le cumpărăm. În fond, trebuie să ne împlinim destinul de consumatori.

Bineînţeles, o maşină nouă nu rezolvă niciodată problema pe de-a-ntregul. Hai, o blondă frumoasă pe locul din dreapta, poate că ne apropie de ceea ce dorim cu adevarat. Musai o blondă. Dacă societatea

92




spune că e perioada blondelor, noi ajungem să credem.

Până la urmă, murim. Şi există unul sau mai multe modalităţi de a ne împăca cu acest gând. Publicitatea are câteva idei prin care să ne facă să trecem peste...

Bun, vă puteţi întreba. Pesimismul arid de până acum are vreo legătură cu această carte? Sau bucata de mai sus este menită să fie material de umplutură?

În realitate însă, internetul are foarte multe legături cu materialul de mai sus. Firav, netul a crescut precum vrejul de fasole din poveste, printre blocurile de oţel şi sticlă ale comerţului existent deja. La început, această tehnologie era de neînţeles pentru majoritatea oamenilor, fiind populată de personaje ciudate care nu-şi găseau de fel locul într-o societate modernă: tocilari, vrăjitori ai programării, visători, singuratici, neadaptaţi. Când internetul a luat naştere, nu i-a păsat nimănui de acest eveniment, în afara studenţilor unor universităţi din lumea dezvoltată. Adevărul crud era acela că, dacă nu făceai parte din cercurile lor, nici măcar nu te puteai conecta la internet.

Atunci a fost vremea la care dacă cineva ar fi prezis internetului poziţia de pilon al lumii viitoare şi rolul de cea mai mare piaţă comercială ce avea să vină, ar fi fost luat în derâdere.În opinia unora, internetul a ajuns ceea ce este astăzi tocmai pentru că a fost ingnorat la început.

93




Regulile care au stat la baza construcţiei internetului erau diferite de cele ale lumii afacerilor. Nu interesa pe nimeni introducerea mercantilismului în aceasta lume, pentru că în fapt nu exista nimic de vândut, nimic de cumpărat, cu excepţia situaţiei în care considerăm ideile o marfă care putea fi schimbată. La timpul acela însă, ideile erau gratis. Internetul s-a construit atunci prin încercări multiple : “Dacă am încerca asta ? Nu merge... dacă am încerca asta? Nu merge... dar cealaltă? Ce bine!...."

Ce a produs însă această transformare extraordinară pe care net-ul a traversat-o de la perioada anilor 1990 şi până acum? Cum a ajuns acest concept de la atributele de primitiv, respingător, abscons, prin care se caracteriza la început, la universalitatea sa de astăzi?

Probabil că atracţia majoră a fost conversaţia, oricât de filtrată ar fi fost aceasta. Sau faptul că oamenii au început să vorbească între ei, oricât de încet ar fi fost acest proces. Cu sfială la început, apoi împrumutând ceva din imaginea unui bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte la vale, un nou mod de a conversa a început să se dezvolte.

În zorii zilelor sale, internetul era folosit aproape exclusiv de proiecte finanţate de către diferite guverne. Ştiţi însă ce se spune despre munca absolută, fără distracţie... Oamenii au început să folosească internetul şi pentru distracţia proprie. Atunci când suntem lăsaţi de capul nostru, ar spune şefii unora dintre noi, întotdeauna se

94




întamplă aşa. Şi oamenii lăsaţi să construiască internetul nu au fost supravegheaţi îndeajuns...

În fond, dacă nimeni nu ştia cum funcţionează sistemul, nu puteau fi controlaţi si, mai mult, nimeni nu le putea spune ce să facă. Aşa că făceau orice le trecea prin cap (păstrând proporţiile). Şi lucrul care le plăcea cel mai mult, aşa cum ne place şi nouă, era să se certe.

« Alin, eşti complet idiot, ar fi spus atunci unul dintre ei. Tu chiar nu vezi că găurile de securitate din codul –sursă al aplicaţiei pe care o dezvolţi sunt imense? »

În scurtă vreme, devenise evidentă puterea internetului de a cultiva capitalul intelectual al oamenilor. Şi această putere s-a concretizat în principal în pierderea autorităţii liderilor vechi, pe măsură ce informaţia căpăta tot mai multă valoare. În fond, prin intermediul unor conversaţii cu oameni asemeni lui, cineva putea chiar să-şi contreze şeful sau profesorul, şi să-i spună cu neruşinare că nu are dreptate. În societatea de atunci, acest lucru era imoral. Nu?

Destul. Toată această conversaţie, cultivarea capitalului intelectual... cine oare ar putea beneficia de pe urma ei? Corporaţiile, bineînţeles. Pentru că altfel, ele nu ar mai putea să-şi pună problema inovaţiei, descoperirii, achiziţiei de noi pieţe de desfacere. Pieţele pe care activează aceste corporaţii. Pentru că astfel, oferta de produse şi servicii se diversifică, pe

95




măsură ce preţul şi calitatea îi fac cu ochiul consumatorului. Cultura. Aici opiniile sunt împărţite: am putea considera fie că internetul distruge valorile naţionale ale unei ţări (aşa cum din păcate mulţi oameni consideră încă), fie că ajută la cultivarea lor. Eu sunt pentru cea de-a doua variantă, în principal pentru că în lipsa noului, cultura se pierde prin neputinţa de a exploata aceleaşi filoane. Până la urmă, în lipsa culturii, armele îşi fac simţită prezenţa.

Interesul a existat deci din partea tuturor. Se pare că ideea de sfârşit inevitabil al tuturor fiinţelor vii a animat explozia internetului. Pentru că oamenii au început să vadă în reţeaua mondială un loc în care îşi puteau trăi fanteziile. Aşa au apărut sentimentele trăite online. Şi de la acel moment s-au tot dezvoltat.

Iar astăzi, începem să ne gândim : să fie oare adevărat ? Faptul că putem discuta despre sentimentele noastre a permis transformarea internetului în ceea ce este el astăzi ?

Sentimente

De câte ori vorbim în viaţă de sentimente? Probabil de mai puţine ori decât vorbim de altceva, de fotbal, de modă sau de viaţa unor persoane cunoscute. Suntem mari şi suntem minusculi în acelaşi timp în faţa valului de întâmplări noi care ne copleşesc zi-de-zi, şi uităm deseori că viaţa noastră depinde din ce în ce mai tare de modul în care ne înţelegem şi ne stăpânim sentimentele.

96




Să luam spre exemplu un interviu de angajare, şi am simţit asta pe propria mea piele, când unul dintre intervievaţii pentru un post în societatea noastră a fost întrebat un lucru care se dorea a fi simplu: “Ai o prietenă?”. E ciudat uneori cum o întrebare simplă poate determina o reacţie în lanţ în mintea şi în sufletul celui pus la colţ, pentru că ulterior, după ce îl angajasem pe respectivul, mi-a mărturisit că acela a fost momentul în care s-a hotărât să o ceară în căsătorie pe actuala sa soţie.

“M-am gândit deodată că toţi acei ani petrecuţi împreună cu ea au însemnat într-adevăr ceva, în vreme ce analizam dacă întrebarea voastră ar fi vizat faptul că sunt încă ameţit de tentaţiile burlăciei, dacă era legată de faptul că nu aş fi dispus să petrec foarte mult timp făcându-mi treaba la serviciu, şi alte vreo câteva variante…

Mi-a apărut însă foarte clar în minte că ţineam la fel de mult la prietena mea, indiferent că ea ar fi fost o piedică în calea obţinerii noului meu job sau nu.

Şi am răspuns clar: DA”.

Era o cerere în căsătorie până la urmă…

De fapt, nu vreau să nasc în dumneavoastră, cititorii mei, o nouă confruntare pe marginea dilemei veşnice: familie sau carieră, tot aşa cum nu vreau să dau acestei întâmplări nişte înţelesuri ascunse pe care ar trebui să le deducă cineva. Aş vrea totuşi ca, printr-un joc simplu de exemple mai mult sau mai

97




puţin reuşite să vă insuflu o stare de fapt: foarte multe dintre deciziile noastre cotidiene sunt puse pe seama atributelor lumii noi: rapiditate, stăpânire de sine, pragmatism.

În exemplul de mai sus, rapiditatea cu care intervievatul trebuia să răspundă l-a făcut pe acesta să parcurgă, în câteva sutimi de secundă, mai multe stări emoţionale, să ia mai multe decizii. Timpul a fost în acest moment un lucru esenţial în decizia sa.

Ce s-ar fi întâmplat oare dacă timpul s-ar elimina din ecuaţia de mai sus? Dacă respectivul ar fi fost pus în faţa aceleiaşi întrebări formulată de data aceasta prin intermediul unui email ? Ar fi fost răspunsul său acelaşi ?

Poate că da, poate că nu, dar nu supoziţiile ne interesează pe noi în momentul de faţă…

Sentimentele omeneşti şi-au găsit, de la facerea lumii şi până acum, o formă imensă de suporturi de exprimare. De-a lungul timpului, oamenii au cântat, au scris poezii, au luptat în războaie teribile, şi-au riscat viaţa în cele mai cumplite aventuri imaginate de mintea omenească. Şi uneori au câştigat. Am putea spune glumind că de cele mai multe ori au câştigat… Cel puţin respectul semenilor. Ce spuneţi de războiul Troiei, care s-a pornit spre fericirea unora, din cauza frumoasei Elena? Ce spuneti de Jason şi de argonauţii săi care au cutreierat lumea cunoscută sau necunoscută de ei până atunci pentru un simbol al preamăririi: lâna de aur ? Sau de Arthur şi de cavalerii mesei

98




rotunde, care şi-au dedicat viaţa adevăratului spirit cavaleresc?

Credeţi că au toate exemplele de mai sus vreo legătură cu modernitatea? Sau că în timpurile noastre, să simţi aşa cum s-a simţit odată, este o blasfemie ? Nimic mai neadevărat, căci orice război, orice pact de stabilitate sau alianţă, orice sărbătoare ori scandal mediatic au la baza acelaşi material brut, format din întreţeserea mai multor sentimente.

Până la urmă, noi oameni, suntem conduşi de sentimente, iar tendinţa actuală de pragmatizare a vieţii zilnice nu exprimă nimic mai mult decât protecţia fiecăruia dintre noi în faţa ameninţărilor. Ne protejăm în acest fel sentimentele, încercăm să le ascundem sau să le facem invizibile pentru mintea noastră.

Din fericire însă, mai există teritorii care ne permit exteriorizarea, mai sunt locuri unde ne putem retrăi copilăria cea plânsă îndelung, unde oricine poate spera la titlul de cavaler al mesei rotunde sau la rolul lui Napoleon. Şi internetul este unul dintre ele, deşi nu mulţi recunosc acest efect al lumii virtuale.

Aş vrea să vorbim acum, mai mult decât orice, despre sentimente, despre simţirile rasei umane în contactul său cu internetul. Ne pervertim oare personalitatea când pătrundem în lumea virtuală a internetului sau ne arătăm adevăratele noastre valenţe ? Eu cred că facem câte puţin din fiecare, din moment ce oamenii de lângă noi ne dau puţine momente în care putem să fim cu adevărat noi.

99




Studiile specialiştilor în sociologie sau ale psihiatrilor, arată o constantă creştere a ceea ce se cheamă sindromul dependenţei de internet. Articole lungi şi bine documentate umplu cu elocinţă pagini întregi de hârtie pentru a exprima îngrijorarea autorilor asupra fenomenului a cărui amploare se pare că a căpătat o valoare extremă.

Mulţi dintre dumneavoastră s-au întrebat, sunt sigur, dacă simptomele descrise de specialişti sunt aplicabile şi în cazul lor, dacă sunt cu adevărat dependenţi de internet sau dacă există vreun dram de adevăr în mitul dependenţei de lumea virtuală. Răspunsurile vin însă greu şi nu au de cele mai multe ori vreo legatură cu simptomele descrise de unii specialişti dornici de senzaţional. Nu cred că este posibilă la acest moment o identificare a simptomelor clasic exprimate de toţi cei care îşi trăiesc pasiunea pe internet. Sau, dacă da, în nici un caz acestea n-ar trebui exprimate sub forma condiţiilor clasice în semiologia medicală modernă: privire fixă în faţa computerului, nervozitate când sunt în mediul exterior, lipsa coerenţei în gândire, visuri diurne prelungite etc.Trebuie să mărturisesc faptul că trăiesc în lumea computeriştilor de o anumită perioadă de timp. Mulţi dintre prietenii mei s-ar include în ceea ce se cheamă pretenţios specialişti în diferite domenii ale informaticii: administratori de reţele, programatori, designeri etc. Mai tebuie să mărturisesc faptul că i-am privit de multe ori cu atenţie atunci când stăteau în faţa calculatorului şi îşi făceau sarcinile cotidiene. Daţi însă o carte unui împătimit de

100




lectură şi o să observaţi aceeaşi privire atentă sau acelaşi zâmbet infatuat ori ce câte ori descoperă o altă fărâmă în drumul către adevărul absolut. Daţi o minge de fotbal unui împătimit de acest joc şi o să observaţi că o priveşte fix, părând să îi numere chiar cusăturile.Bineînţeles, mai sunt apoi cei care îşi trăiesc efectiv viaţa pe internet, amatorii de chat virtual, nu neapărat video, amatorii de emailuri cotidiene, jucătorii împătimiţi, cei care bat la porţile afirmării în lumea infracţionalităţii moderne, căutătorii de producţii cinematografice de ultimă oră ori simpli profani. Pentru ei, internetul este o lume aparte, care compensează de cele mai multe ori ideea de lume reală. Sunt ei oare dependenţi ?Sentimentele umane au fost, la început, în imensitatea internetului, un bulgăre de gheaţă. Acesta s-a topit apoi, pe măsură ce utilizatorii şi-au perfecţionat tehnicile de utilizare a instrumentelor de navigare, pe măsură ce destinaţiile călătoriilor virtuale se diversificau. Odată cu trecerea timpului, curiozitatea începutului a fost înlocuită de cercetarea amănunţită a unui anumit aspect al culturii informaţionale. Astfel, putem vorbi acum de amantul virtual, de trădătorul virtual, de ucigaşul virtual sau de visătorul virtual. Sentimentele umane cele mai adânci îşi găsesc în lumea virtuală un corespondent.Ce este excepţional la internet este faptul că el devine exponentul multora dintre sentimentele umane refulate în lumea reală sau, mai bine zis, al lucrurilor pe care mulţi dintre noi am fi dorit să le realizăm în lumea reală şi nu am avut ocazia, din varii motive.

101




Jucării moderne

Dacă am fi un moment sinceri cu noi înşine, ar trebui să recunoaştem că vorbim de multe ori de sentimente de parcă ar fi nişte bunuri. În copilăria sa, un om obişnuit se apleacă mai mult decât orice asupra jucăriilor. La acel moment, întregul său univers se învârte în jurul acestora. Maşinuţe, jocuri de perspicacitate, trenuleţe, păpuşi, toate pot cuprinde în învelişul adesea sărăcăcios, o întreagă lume a copilăriei. Pentru o fetiţă, păpuşa preferată îi poate deveni cea mai bună prietenă. O prietenă care nu îi va dezvălui niciodată secretele, care nu o va părăsi decât aruncată fiind în dulapul cu vechituri sau la coşul de gunoi.

Adevărul este că ne purtăm adeseori crud cu jucăriile noastre preferate. Le dăm uitării. Copiii noştri nu le mai vor, pentru că au devenit dintr-o dată demodate. Lumea jucăriilor se schimbă tot atât de rapid şi de neprevazut precum lumea reală. Diferenţa este însă că ele nu au puterea să se plângă. Sau să se bucure.

A fost odată un om care şi-a imaginat că lumea ar fi fericită dacă o păpuşă ar putea vorbi. Consecinţele visului său ne-au schimbat de atunci viaţa în multiple feluri. În mod ciudat, o singură păpuşă a avut mai multe de spus despre viitorul nostru decât 100 de legi şi mai mulţi preşedinţi ai statelor lumii la un loc.Thomas Edison este, fără îndoială, una dintre acele personalităţi pe care lumea noastră s-ar putea

102




mândri cu faptul că le-a născut. Numele său se leagă de multe dintre banalităţile pe care le-aţi putea observa în jurul dumneavoastră în camera în care vă aflaţi la acest moment. Becul lustrei din tavan, spre exemplu, este invenţia sa. La fel şi sunetul înregistrat care a ajuns acum să fie redat pe suporturi gen CD.Edison se distinge însă şi prin alte invenţii, pe care mulţi dintre noi le-am uitat sau nu le-am cunoscut vreodată. Şi una dintre acestea este şi prima păpuşă vorbitoare. Creaţia sa, al cărei nume era Marguerite, s-a născut în 1888. Avea aproape 60 de centimetri înălţime. Deşi le era destinată în exclusivitate, a reuşit să sperie primii copii care au întâlnit-o prin faptul că producea nişte sunete monstruoase. Mulţi au asemănat-o diavolului. Au existat chiar şi unii preoţi care îşi găsiseră dintr-o dată un exemplu demn de redat la slujbă. Prima păpuşă vorbitoare a născut teamă.

În acelaşi timp însă, păpuşa lui Edison a deschis un nou drum în era culturii multimedia. Sunetul fusese domesticit. Iar păpuşa era primul aparat generator de sunet, care a fost promovat ca mijloc casnic de distracţie. Din cele 2.500 de exemplare scoase la vânzare, Edison a reuşit să vândă însă doar 500. Chiar şi acestea au devenit apoi prilej de nemulţumire pentru cumpărătorii lor.

Se întâmplă astfel ca prima creaţie multimedia a lumii moderne să îşi găsească sfârşitul într-un eşec total.A urmat apoi era radioului, era televiziunii şi, în mod normal, fiecare dintre acestea au lăsat locul

103




unei noi tehnologii. În prezent, tehnologia la modă poartă numele de internet. Obiectele copilăriei noastre s-au transformat acum în fantezii. După jocurile cu păpuşi de cârpă sau plastic, copiii moderni au acceptat jocurile virtuale în reţea. Personajele sunt mult mai vii acum, iar forma în care se prezintă atrage chiar şi un număr mare de adulţi. Jocurile pe computer au depăşit poate graniţa copilăriei şi au intrat pe tărâmul simulării unor situaţii din viaţa reală a adulţilor. Ştim însă cu siguranţă că toate păpuşile vorbesc acum. Câte o dată stau şi mă întreb ce ar fi zis toţi acei mari inventatori ai secolului trecut despre cuceririle tehnicii moderne. Unii probabil că şi le-ar fi imaginat ca pe consecinţe fireşti ale descoperirilor epocii în care au trăit. Alţii ar fi fost descumpăniţi total.

Cu copiii însă, lucrurile stau cu totul alftel. Unul dintre marile lor avantaje este faptul că nu-şi imaginează un altfel de viaţă. Internetul este chiar mediul în care s-au născut cei mai mici dintre ei. Ceilalţi, mai mari şi îndepărtaţi cu 10 sau 20 de ani de momentul la care urmau să ia contact cu reţeaua cea nemărginită, privesc cu calm acest asalt. Adulţii îl consideră de rău augur.Aşa cum se întâmplă la mai toate vieţuitoarele, joaca şi jucăriile sunt instrumente de repetare a scenelor, violente sau nu, din viaţa reală de mai târziu. Oricât de conservatori am fi, trebuie să recunoaştem că evoluţia jucăriilor are în mare măsură legătură cu evoluţia provocărilor pe care le-a cunoscut societatea de-a lungul anilor. De la figurinele sculptate în lemn la păpuşi din cârpă,

104




plastic, pluş, şi acum la păpuşi virtuale. Copiii moderni trebuie pregătiţi pentru lumea de astăzi. Unii adulţi simt aceeaşi nevoie.

Repetiţia cea mare are în vedere cerinţele exprese ale lumii actuale: lucrul în reţea, computerul, limbile străine. Deşi poate e crud, lumea în care trăim ne cere chiar de mici copii să ne adaptăm. Unii chiar reuşesc. Alţii, se pierd şi rămân suspendaţi între lumea virtuală a chatului şi lumea reală, în care nu reuşesc să mai scoată un cuvânt. Şi atunci, internetul reuşeşte să facă victime. Unii le denumesc « dependenţi de internet ». Alţii le denumesc persoane cu un destin ratat. Ar tebui totuşi să îi considerăm oameni rătăciţi, care pot fi ajutaţi să îşi revină. Ajutorul însă trebuie dat în lumea reală, unde jucăriile nu au început să vorbească. Încă.

De fapt, este absurd să spunem că jucăria lui Edison îşi propunea să vorbească. Nici vorbă. Marguerita era menită să fie prima divă neînsufleţită. Păcat însă de cântecul ei, care s-a transformat subit în mâna celor pe care trebuia să îi înveselească, în scâncet grotesc. În urma ei rămane doar ideea unei păpuşi cântătoare.

Noua morală

În fiecare dimineaţă, primul lucru pe care îl fac atunci când ajung la birou este să îmi verific emailurile. Sunt avocat şi administratorului unui site web, www.avocatnet.ro, şi îmi place să cred că nu exista până acum o persoană căreia să nu-i fi

105


http://www.avocatnet.ro/



răspuns la email atunci când m-a întrebat un lucru... Cel puţin acesta era impresia mea până acum câteva luni, când morala a devenit brusc demodată. La început primeam zilnic emailuri câte poţi număra pe degetele celor două mâini, însă într-o dimineaţă am constatat cu uimire că numărul celor care îmi scriau se triplase.

Am fost pus deci în faţa unei dileme : dacă le-aş fi răspuns tuturor celor care-mi scriau ar fi trebuit probabil să-mi pierd jumătate de zi scriind emailuri. Şi aş fi murit de foame pentru că munca mea ar fi rămas nefăcută, iar clienţii pe care îi obţinusem muncind din greu s-ar fi împrăştiat care încotro în căutarea unui avocat cu mai mult simţ al datoriei.

Am renunţat deci la a mai răspunde la toate emailurile, şi am trecut la trierea lor în funcţie de importanţa şi calitatea mesajului. Cum însă lucrurile noi nu vin niciodată singure, după aproximativ două luni povestea s-a repetat şi am fost pus în faţa unei alte dileme : criteriile de triaj nu mai erau acum de nici un folos, din moment ce numărul mesajelor importante crescuse impresionant. A trebuit să-mi reduc din nou dramul de bun simţ pe care îl mai aveam în ochii utilizatorilor mei şi să apelez la soluţia supremă : răspund la maxim 10 emailuri pe zi, indiferent de ce ar fi scris în celelalte rămase pentru expeditori fără răspuns.

Cu timpul, diluarea moralei cu care mă înzestraseră ai mei în toţi cei şapte ani de acasă ajunsese să fie mai mult decât pusă la îndoială. De atunci am

106




înţeles că o să fiu pus în faţa unei probleme grave dacă nu gasesc o soluţie de rezolvare. Încă mai caut..., si o să profit de ocazie şi o să leg povestea de mai sus de o altă întâmplare personală derulată tot în ultimul an. Recunosc cu mâna pe inima că în timpul facultăţii am fost unul dintre acei studenţi animaţi de ideea că învăţatul este calea cea mai bună spre o carieră ulterioară în domeniul pe care ţi l-ai ales. La fel de sincer recunosc faptul că unele studii pe care le-am scris în facultate erau în realitate un colaj imens al cărţilor, puţine la număr şi greu de procurat uneori, care tratau subiectul cu pricina.

Regret însă un singur lucru... . Regret că, în timpul facultăţii mele internetul nu avea acea aură pe care a căpătat-o astăzi. Pentru că astăzi n-aş mai fi colaţionat lucrări pentru a-mi face o opinie asupra unui lucru. Internetul ne oferă astăzi şansa să aflăm părerile altora despre un anumit subiect, să purtăm chiar, în timp real, discuţii asupra sa. Şi astfel putem înlătura liniarul din vieţile noastre, iar opiniile profesorilor noştri nu vor fi respectate, acelea care merită, doar pentru simplul fapt că respectivul profesor spune aşa, ci şi dintr-un motiv mai important : respectivul profesor are şi dreptate, iar opinia sa reuşeşte să se impună chiar şi acelor semeni ai care se pot lăuda cu acelaşi nivel de cunoştinţe...

Cu aproape doi ani in urmă am îndrăznit să cred că pot publica o carte deşi vârsta pe care o am nu este tocmai aceea a scriitorilor consacraţi. După ce mi-am văzut însă visul cu ochii, am realizat şi reversul

107




fanteziilor mele. Au fost destui aceia care, dintr-un motiv sau altul, chiar dacă nu mă cunoşteau nici măcar îndeajuns de bine să îmi ştie tot numele, m-au catalogat drept plagiator. Iar motivaţia lor principală nu ţinea de vreo dovadă imposibil de răsturnat ci de simplă presupunere că, prin accesul liber şi nerestricţionat la resursele oferite de internet, cartea s-a făcut de la sine. Simpla idee de creaţie dispare astfel, din păcate, în faţa celor care vad în internet un instrument perfect şi anonim de plagiere...

Ambele exemple de mai sus au acelaşi rezultat. Vă demonstrează că, dincolo de virtualitatea ei, lumea internetului poate să imprime lumii reale consecinţe « concrete », experienţe palpabile. Pervertirea simţului raţiunii îşi găseşte pe internet o expresie aparte, după cum personajul nostru plagiază, caută pornografie sau fabrică bombe, la fel cum percepţia asupra unei persoane poate fi influenţată de avantajele internetului.

Aţi putea spune că pentru noi, românii, internetul este un dar al zeilor, pentru că prin intermediul său avem acces la toate acele informaţii a căror obţinere ar fi altfel infinit mai grea şi mai costisitoare. Fără falsă pudoare, mulţi dintre utilizatorii de internet recunosc că au în computerele lor cel puţin zece programe, cărţi sau materiale pentru care nu au achitat autorului îndreptăţit nici un ban. Fără remuşcări, unii utilizatori contestă valoarea unora dintre operele în a căror posesie sunt. Accesul la multe dintre aceste opere este facilitat de motoarele de căutare, care intermediază, chiar direct şi fără

108




intenţie de cele mai multe ori, trecerea de la legal la mai puţin legal, de la morală la oportunism etc.

Aidoma guvernului chinez sau autorităţilor unor state arabe, căutările întreprinse de utilizatori în internet ar putea fi cenzurate, iar rezultatele pe care aceştia le vor obţine ar fi unele morale, legale, şi încununate de toţi laurii bunei cuviinţe. Ar fi totuşi, aceleaşi rezultate, unele complete ? Cu siguranţă nu...

E greu de imaginat ce-ar fi lumea fără internet acum, când chiar convorbirile telefonice s-au transformat în adevărate videoconferinţe ieftine şi în timp real cu ajutorul internetului, când evenimentele au puterea să ajungă la inimile noastre în aceeaşi clipă în care s-au produs. Internetul ne-a accelerat viaţa, a pus mass-media în situaţia de a inventa ştiri, cu tot tumultul vieţii moderne.

Consecinţa sa cea mai importantă însă este cunoaşterea. Satul global, imaginat în secolele trecute de părinţii comunităţilor statale a devenit acum o realitate. Mai mult decât atât, imaginea fiecăruia dintre noi s-a schimbat radical într-o clipită : am devenit dependenţi de informaţie, ignoranţi şi lipsiţi de apărare. Am devenit brutali, la fel ca personajele fanteziilor noastre virtuale şi imuni la drama celor din jur. Am devenit în acelaşi timp şi mai bogaţi, mai puternici, mai informaţi, mai apropiaţi de cei aflati în toate colţurile pământului.

109




Iubirea

Încercaţi să accesaţi www.russianbrides.com. Veţi vedea acolo că şi iubirea are partea ei de spectacol în internet. Spectacol care devine şi mai evident în cazul websiteului www.orderabride.com...

În vechime, Romeo şi Julieta îşi împărtăşeau iubirea chiar şi în mormânt. Cavalerii lumii medievale, înfierate de mulţi dintre istoricii consacraţi ca fiind « Evul Întunecat », şi-au găsit în iubire un ideal de viaţă. A venit apoi epoca romantismului incurabil, şi iar s-au scris mii de pagini ale unor cărţi care puneau mai presus decât orice fabuloasa iubire. Din nou au murit oameni, din nou s-au ridicat castele şi ziduri ale tăcerii în calea unora dintre noi. Dar am trecut cu bine, iar rămăşiţele romantismului încă mai stăruie în mintea ancestrală a popoarelor moderne.

Pentru unii însă, a venit un veac al întunericului. Şi iubirea, alături de alte sentimente umane, s-a transformat în covor al unui dans perpetuu de proslăvire a unui regim sau lider charismatic. Popoarele au supravieţurit însă, şi pentru unele dintre ele se părea că lucrurile se îndreaptă. Iubirea a fost repusă în drepturi dar oamenii s-au lăsat înşelaţi de noile sale contururi voluptuoase.Acum, pe internet, putem găsi mai multe siteuri dedicate variatelor forme ale iubirii : castă, mentală, platonică, carnală etc. În faţa calculatorului, găsim şi utilizatorii dornici de o astfel de iubire. Ca şi iubirea pe care o caută cu ardoare, şi utilizatorii moderni ai internetului sunt de o diversitate

110




modernă. Idealul femeii de astăzi se regăseşte acum în visurile virtuale ale fiecăruia dintre noi, tot aşa cum în vechime, se regăsea în cântecele menestreilor care proslăveau faptele de arme ale unor cavaleri de mult apuşi.

Unii dintre criticii de astăzi deplâng starea societăţii identificând, în voluptatea carnală oferită de internet, unul dintre factorii majori ai decăderii spirituale a omului modern. Este lumea cea nouă atinsă de flagelul deznădejdii aşa cum se crede din ce în ce mai mult? Eu zic nu…, şi pot chiar să explic de ce sunt atât de optimist.

Droguri, sex, pierderea lucidităţii, analfabetism, toate la o vârstă inuman de fragedă, pot avea ele vreo importanţă în mersul lumii moderne? Sau, dacă da, ar putea ele să reprezinte şi altceva decât zorii unei generaţii condamnate?Răspunsul cred că ar trebui să plece de la definiţia generaţiei, de la locul pe care fiecare individ îl are în structura complexă a societăţii, de la raporturile pe care acesta le are cu mediul înconjurător. Şi pentru că această carte îşi propune să extragă din lumea în care trăim doar secvenţele legate de trăirile specifice internetului, să ne aplecăm aşadar pentru scurt timp asupra locului pe care fiecare utilizator al interentului îl are în societatea modernă.În fiecare zi, el este unul dintre medicii care salvează vieţi. În fiecare zi, vorbeşte cu cel putin 10 dintre pacienţii săi mai vechi, care îl vizitează regulat pentru a-i mulţumi că încă mai trăiesc. Şi el îi ascultă cu smerenie, şi uneori mai zâmbeşte surprins că încă îi mai pasă. În fiecare seară însă, îşi joacă relaxat

111




rolul de Casanova într-unul dintre jocurile care au făcut istorie în internetul lumii actuale (Sim City). În fiecare seară, aşa cum spuneam, are câte o aventură, cu câte una dintre colegele / colegii săi de întreprindere virtuală. Uneori, se surprinde prin dorinţa de a vizita anumite categorii de siteuri dedicate adulţilor. Nimic ilegal până la urmă, de vreme ce în nici o lege nu se prevede cum să ne trăim fanteziile, atâta vreme cât acestea se păstrează în limitele celorlalte norme de convieţuire modernă.

Care dintre cele două personaje de mai sus vi se par cunoscute? Vă suprindeţi deja prin faptul că vă identificaţi cu unul dintre ele?

Să luăm un alt exemplu, la fel de întâlnit în ziua de astăzi: el este unul dintre oamenii de afaceri prosperi ai oraşului în care trăieşte. Şi-a dezvoltat afacerea aşa de mult, încât acum este privit cu invidie de cei cu care până mai ieri concura. Are însă 40 de ani şi este măcinat de sentimentul zilnic că nu îşi poate găsi o parteneră de viaţă, împiedicat fiind de starea-i socială. “Toată lumea vede doar banii mei, şi nu cine sunt eu cu adevărat. Mi-aş dori pe cineva care să mă iubească pe mine pentru ceea ce sunt, şi nu pentru banii mei!”. Debusolat de eşecurile realităţii, se vede pus în faţa unei încercări noi, aceea de a-şi găsi o prietenă prin internet. Descoperă uimit că există zeci şi poate chiar sute de mii de persoane asemeni lui, fiecare adus aici dintr-un imbold sufletesc propriu: neadaptarea la stresul unei întâlniri din realitate, conflictul imaginii sale de copil al unui cuplu aflat la limita inferioară a

112




decadenţei sociale cu trăirile celor care l-ar putea iubi, timiditatea etc.

Amicul nostru îşi găseşte până la urmă o prietenă în internet, îşi împărtăşesc o mulţime de secrete, încep să se îndrăgostească unul de celalalt chiar dacă nu se văzuseră vreodată. Şi vine apoi momentul la care trebuie să se întâlnească în realitate. Şi el pleacă în Rusia, de unde a aflat că este ea, şi petrec câteva săptămâni împreună.

Se întoarce apoi ameţit în ţara lui, apăsat de sentimentul că defectele pe care le-a observat la noua iubită nu au nici o importanţă, că tot ceea ce contează este că ei doi se înţeleg bine, că ea îl iubeşte pentru sufletul lui pur. O invită la el, trece cu greu peste sentimentul că toată lumea îl ia peste picior, şi într-un final se căsătoresc. Nici nu mai ştie apoi dacă încă mai este îndrăgostit de ea, probabil că nici ea nu mai ştie, însă amândoi au de întreţinut un mit: al iubirii moderne.

O statistică neoficială arată că doar 10 la sută din căsătoriile încheiate după ce partenerii s-au cunoscut prin intermediul internetului au şanse să se păstreze pentru totdeauna. Nu ştiu care este rata divorţurilor în lumea reală, însă mă îndoiesc că este cu mult diferită de cea a idilelor lumii virtuale. În fond, ce ar trebui să ne intereseze? Că el şi ea nu se mai duc la film înainte de a-şi cunoaşte cu adevărat numele? Că trece o perioadă nedefinită de timp în care îşi împărtăşesc reciproc sentimentele până când ajung să se cunoască în realitate?

113




Poate că iubirea este acel sâmbure de sentiment care încolţeşte în inima oamenilor, mai mult ca niciodată, la momentul la care îşi împărtăşesc unul altuia nimicurile care mai târziu o să devină subiect de ceartă. Iubirea constă aşadar în acele poveşti banale, împărtăsite de cei doi parteneri înainte de a trece la slalomul zilnic prin regulile cotidiene. Internetul aduce însă în această ecuaţie un plus de aventură, pe măsură ce romantismul virtual prelungeşte starea în care partenerii sunt încă beţi de tăria sentimentului pe care îl împărtăsesc. Restul este cotidian...

Cu siguranţă că există în lumea din jurul nostru şi o tentă foarte pronunţată de materialism şi răutate. Dar de ce oare să reducem totul la aceste sentimente? Asemeni doctorului de care am vorbit mai devreme, de ce ar trebui să ne închidem în noi de îndată ce am realizat ceva şi să rămânem cantonaţi în ideea că acel lucru ne-a fost menit?

114




Capitolul IV - Despre viitor

Limitele spatiului infinit

Sintetizând, aidoma firului unei vechi poveşti, trei orbi se apropie din diferite direcţii de un elefant şi îşi descriu apoi impresiile, aşa cum le sunt acestea dictate de simţurile lor imperfecte : « Pare a fi un şarpe », spune unul dintre ei atingând trompa elefantului. « Pare a fi o stâncă », zice al doilea orb, atingând trupul mătăhălos al animalului. « Mai degrabă este un pom », spune al treilea om după ce întâlnise un picior al elefantului.Povestea se opreste aici, oamenii orbi pleacă mai departe, iar ideea care rămâne în urma întâmplării se dovedeşte a fi una complexă. Cei trei ar putea continua munca lor de explorare, urmărind trăsăturile corpului animalului de la locul unde i-au atins pentru prima dată pielea, şi până atunci când, din datele tot mai multe cu care intra în contact, îşi pot forma, în mintea lor, o imagine a obiectului pe care credeau că l-au atins. Tot aşa, ei ar putea folosi o scară pentru a putea atinge o suprafaţă cât mai mare din corpul animalului şi pentru a putea desluşi, prin ochii minţii lor, adevăratele dimensiuni ale acestuia. Povestea poate continua apoi, în zilele noastre, şi fiecare dintre noi poate juca rolul unuia dintre orbii de mai sus... Potrivit unui obicei din ce în ce mai împământenit în rândul contemporanilor noştri, din

115




România sau de oriunde în lume, orice documentare serioasă asupra unui subiect începe mai întotdeauna cu o căutare folosind internetul. Asemeni orbilor din poveste însă, ar trebui să nu ne oprim după această căutare, şi să considerăm că am rezolvat problema. Mai ales atunci când ne dorim un studiu de o calitate cel puţin bună. Dincolo de utilitatea sa şi de sentimentul de uşurinţă pe care îl inspiră rezolvarea celor mai dese dintre problemele noastre zilnice, internetul nu ne oferă decât o mică fereastră către lumea reală.Scriind această carte, mi-am dat seama că nu aş vrea să inspir nici un moment cititorului ideea că am fi o societate perfectă dacă ne-am întâlni cu toţii online. Nici vorbă... Internetul poate să joace un rol extrem de important în dezvoltarea societăţii umane, doar dacă este implementat şi valorificat în condiţii perfecte.

Viaţa reală, cu plusurile şi minusurile ei, îşi poate găsi un impuls semnificativ în conexiunile de mare viteză, oferite de conceptul de reţea informatică. Distanţa, aşa cum vorbeam la începutul acestei cărţi, poate fi acoperită mult mai bine aşa. Putem deveni mai înţelepţi datorită internetului, prin accesul imediat şi extrem de larg pe care acesta îl oferă, oricărui muritor, la galeria creaţiilor lumii. Devenim cu mult mai informaţi asupra evenimentelor mondiale, şi aceasta doar prin navigarea pe siteurile unor ziare importante. Putem folosi servicii pentru care până acum nu ne-am fi putut permite să plătim. O convorbire in Australia, intermediată de Yahoo Messenger, este cel mai bun exemplu.

116




Sintetizând însă materialul următor într-o singură frază, ar trebui să remarcăm că internetul nu ne văruieşte şcolile. Ca orice tentaţie modernă, internetul poate fi folosit la fel de bine şi ca armă electorală de către unele guverne. Iar descrierea sa drept “tehnologie genială”, a reuşit până acum să determine comportamente din ce în ce mai ciudate ale unor guverne.

Cu picioarele pe pământ

Probabil că o periodă mare de timp de acum încolo, internetul o să constituie raiul pentru unii în aceeaşi măsură în care constituie Focul Gheenei pentru alţii. Societăţile autoritare vor încerca suprimarea dezvoltării culturii internetului, în vreme ce societăţile democratice vor încuraja acest lucru. Rămâne însă la aprecierea noastră să aflam care societăţi se comportă totalitar şi care sunt democratice, pentru că şi exponenţii democraţiei pot derapa uşor.

Implementarea tot mai mare a internetului va deveni probabil în viitor sinonimă cu dezvoltarea conceptului de civilizaţie online. Tot mai mulţi oameni vor adera la această idee, iar unii dintre ei o vor huli apoi, pe măsură ce vor înceta să regăsească în internet acele valori pe care credeau că le împărtăşesc cu alţii.

Bineînţeles, mare parte a extinderii internetului este spontană : câtă vreme firul telefonului, ori cablul de televizor încă mai există într-o locuinţă, furnizorii de

117




internet vor putea supravieţui. Pentru unele societăţi, cuprinse de febra dezvoltării, acest lucru poate să fie suficient. În alte cazuri însă, acolo unde ideea de internet a fost asimilată răului până mai ieri, este rolul statului să se implice şi să dezvolte mai mult decât infrastructura de comunicaţii.

Privind în jurul meu, la momentul la care scriu această carte, aş fi tentat să vorbesc mai întâi de lucrul care doare cel mai tare. Toate instituţiile publice cumpără din ce în ce mai des, aparatură informatică de ultimă generaţie, fără să aibă măcar curiozitatea să îşi întrebe salariaţii dacă nu cumva puterea de calcul de care beneficiază deja este mai mult decât suficientă pentru munca lor. Trebuie deci să realizăm o diferenţiere între acele ramuri industriale pentru care adaptarea puterii de calcul la ritmul vieţii moderne este vitală şi acele ramuri ale economiei naţionale în care atribuţiile preluate de computer sunt realizabile chiar şi cu instrumente dotate cu o putere de calcul mai mică. Ar fi deci recomandabil ca autorităţile publice să reziste în faţa tentaţiei de a achizitiona mereu tehnologie nouă. Licitaţia, modalitate de achiziţie prezentă în toate statele lumii, reprezintă unul dintre elementele de manipulare ale fricii noastre de a nu rămâne în urma celorlalţi. Dacă nu există deja un plan coerent care să permită dezvoltarea societăţii în aceeaşi măsură în care se dezvoltă noile tehnologii, cumpărarea repetată a ultimelor noutăţi în materie nu va complini în nici un fel rămânerea în urmă.Apoi, aşa cum afirmam în urmă cu ceva vreme într-un editorial care a stârnit comentarii diverse din partea unor funcţionari publici, Solitaire-ul se poate

118




juca şi pe calculatoare 286. Oamenii au însă, în general, o vocaţie de admiratori de profesie, vocaţie care va fi motor de campanie electorală a acelor guvernanţi ce folosesc principiul « în afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul ». Zicala nu face decât să explice frenezia cu care, de multe ori, se aruncă sume imense de bani, pentru a achiziţiona tehnologie nouă, care ulterior este aruncată peste infrastructura deficitară pe care o deţine statul în cauză. Internetul, spre exemplu, nu va repara şcolile şi nu va alunga analfabesitmul. Poate că, integrat într-un plan mai mare de salvare a şcolilor, internetul ar fi o piesă de bază, însă aşa, de dragul de a avea internet, se pot pierde fără rost, sume imense de bani a căror destinaţie poate fi cu mult mai utilă în alte segmente ale societăţii.Apoi, ar fi de amintit necesitatea formării unei adevărate societăţi civile a internetului. Importanţa acestei comunităţi este dată chiar de calitatea sa de tampon modern la derapajele guvernanţilor. Rolul societăţii civile este mai mult decât important în faţa schimbărilor impuse de diverse programe guvernamentale, în faţa cerinţelor armonizării cu Uniunea Europeană etc.

Mă opresc aici cu observaţiile, în primul rând din dorinţa de a nu fi considerat un autor cuprins de « boala sfaturilor ». Nu este de departe intenţia mea, însă am considerat important să vă amintesc de lumea reală, înainte de a lua în vizor lucrurile pe care le poate aduce lumea virtuală de mâine. Să nu uităm cu toţii că această lume virtuală nu există decât în măsura în care este populată cu acţiunile

119




noastre. Lumea reală este, fără îndoială, condiţia necesară dezvoltării internetului.

Să vedem aşadar, ce tip de viitor ne-ar putea hărăzi internetul şi modul în care ar putea reuşi acesta să interacţioneze cu fiinţa umană.

Lumea de mâine

A vorbi despre lucrurile care vor să vină nu e tocmai uşor. Dacă am fi oameni cu adevărat religioşi, am putea considera dorinţa de a şti ce se va întâmpla drept o blasfemie. Toate cărţile de căpătâi ale marilor religii din lume vorbesc despre viitor. Vocea aparţine însă doar profeţilor, oameni cărora divinitatea le dă derogare de la viaţa muritorilor de rând. Ei nu săvârşesc un păcat vorbind, povestind. Ei atenţionează lumea asupra zilelor ce vor veni. Astfel, viitorul văzut de multe dintre religiile lumii este unul condiţionat de fapta umană. Apocalipsa va veni doar dacă oamenii îşi vor rătăci credinţa.

Ei bine, o încercare de a vorbi despre viitorul internetului poate fi iniţiată în mai multe feluri. Autorul poate fi un visător, sau un fanatic religios, sau un statistician fixist. Autorul se poate transporta el însuşi în lumea viitorului şi poate povesti lucrurile pe care le vede în jurul său. Altfel, autorul poate face diverse presupuneri, având la bază teoriile prezentului. Ori, poate cădea în capcana unui viitor asupra căruia îi atenţionează pe cititorii săi: asta fac, de obicei, aceia dintre noi

120




obişnuiti să dea sfaturi, în orice moment, indiferent de oportunitatea sau de utilitatea lor.

Eu am ales un alt drum, recunosc mai dificil pentru mine. Sau poate mai uşor, dacă stau să mă gândesc bine... pentru că o să privim împreună în viitor. Şi, acele lucruri pe care autorul o să le uite sau o să le lase nerostite, vor fi mai apoi uşor de completat de către dumneavoastră.Acum vreo două săptămâni, am găsit o caricatură într-un număr din “The Economist”. Doi îngeri stăteau faţă în faţă, într-un magazin care vindea aripi de înger: mai mari, mai mici, mai deschise etc. Îngerii le probau, pe rând, şi rămăseseră uimiţi de preţul extrem de mic al unora dintre aripi. L-au întrebat pe vânzător cărui fapt i se datorează diferenţa de preţ. Stiţi ce le-a răspuns? “Designul tuturor aripilor îl facem aici, în Rai. Producţia unora dintre aripi se face însă în Iad, unde mâna de lucru este mai ieftină“.

O realitate crudă, care are foarte mare legătură cu influenţă pe care a adus-o lumea internetului în viaţa individului modern. Să vă dau un exemplu : ştiu că mulţi dintre dumneavoastră sunteţi obişnuiţi cu sensul conceptului de OUTSOURCING. Dacă nu, iată mai jos o scurtă explicaţie, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest concept. România are rolul ei în mecanismul de outsourcing mondial. Pentru a îndepărta însă elementele de un eventual subiectivism, o să aduc în discuţie exemplul marii puteri în materie de outsourcing : India.

121




Să presupunem deci că fiecare dintre noi este producător de maşini. Ei, bine, să produci o maşină în America te poate costa, în medie, 15.000 USD, pentru că salariul mediu al lucrătorului de rând este de 3.000 USD lunar. Dar, dacă în ecuaţie am introduce un salariat din India, sau din Taiwan? Dacă am muta cu totul fabrica de autoturisme pe teritoriul acestor ţări? Atunci, costul s-ar reduce evident pentru că indianul acceptă şi 400 USD lunar. Cu 2.600 USD mai puţin decât salariatul american. Ajungem astfel la costuri de producţie extrem de competitive pentru marile companii care îşi permit să facă această permutare a angajaţilor.În mare, acesta este conceptul de outsourcing: transferarea către locaţii externe, mai ieftine, a unui flux de producţie.

Privind însă mai adânc decât la nivelul teoriei economice, putem observa că acest fenomen are cel puţin două consecinţe negativ-pozitive pentru economiile oricăruia dintre statele implicate în transferul de forţă de muncă. Privind prin ochii americanului de rând, acesta îşi vede neputiincios slujba transferată în India. Iar el rămâne şomer în cele mai multe dintre cazuri, deşi la nivel declarativ compania îi propune mai multe bonusuri. La fel însă, privind prin ochii americanului de rând, acesta se poate bucura că poate să cumpere o maşină cu 8.000 USD. Sau un CD-writer cu 40 de USD. S-a schimbat dintr-o dată optica, nu?

Privind prin ochii indianului de rând, el este mulţumit că i se oferă o slujbă. Una mai bine plătită decât celelalte din ţara lui. Indianul filosof este însă

122




oripilat de diferenţa cu care angajatorul tratează muncitorul american şi cel indian. Cel puţin 2.500 de USD diferenţă. Fenomenul de outsourcing are şi va avea, probabil, şi critici şi barzi care să-l laude. Îşi va aroga puteri de salvator şi va fi acuzat de genocid. Un lucru rămâne însă evident.

În acest proces al divizării digitale, indianul beneficiază de o formă de ajutor. Poate 0,5%, poate 1% dintre cetăţenii Indiei pot beneficia, dar ei pot schimba mai apoi ceva în ţara lor. Procesul se cheamă acum alfabetizare. Şi nu mai are aceleaşi semnificaţii ca acum 20 de ani. Alfabetul nu mai are legătură cu acest fenomen. Şi, pe măsură ce avansăm, alfabetizarea se transformă într-o adevărată culegere de înţelesuri. Unele dintre ele ne scapă chiar în acest moment.Acum 20 de ani, era suficient să ştii să scrii şi să citeşti. S-au născut însă oameni îndeajuns de înţelepţi pentru a-şi da seama că naţiunile lumii se vor amesteca într-un mod mai ciudat decât până acum. Şi mulţi dintre aceşti vizionari, au înţeles că Statele Unite ale Americii vor fi un cuceritor al lumii moderne. Aşa a căpătat limba engleză statutul de stâlp al noii alfabetizări. Procesul a fost ajutat de filme, hituri muzicale, diverse alte producţii multimedia, care au obişnuit urechea cu engleză americană. Apoi s-a pornit invenţia diabolică numită computer. Şi astfel, oamenii au fost nevoiţi să înveţe o engleză cu iz nord-american.În anii următori, odată cu apariţia internetului şi a windows-ului ca sistem de operare, lumea şi-a schimbat priorităţile. Şi în cadrul unui proces de

123




alfabetizare a fost inclus şi lucrul cu maşina de calcul. Acum a fost inclus şi lucrul pe internet.Dacă ne punem în pielea unui copil modern, observăm că el este obligat să ştie, la 6 ani deja, mai multe lucruri decât bunicii săi la 30 de ani. E normal, nu e normal?

Sincer, nu cred că este în puterea noastră să judecăm. Pentru a face acest lucru, ar trebui să ne oprim din goana nebună în care ne-am angajat şi să ne gândim la viaţa noastră. Cred cu tărie că, dacă am face acest lucru, am fi uimiţi de labilitatea noastră psihică. Poate am claca...

Urmărind lumea din jur, nu putem să ne gândim că i-am putea da vreo şansa de a rămâne neschimbată. Depinde, însă, foarte mult, şi sensul schimbării care se va produce în anii ce vor veni. China, o naţiune cu cea mai înfloritoare economie, a ales să închidă porţile filosofiei şi modului de viaţă american. Au ales să filtreze internetul şi să pună lacăt cafenelelor cu acces. Vor suporta multă vreme asaltul mediatic?

Eu sunt sigur că nu. Ba, mai mult, sunt sigur că în câţiva ani piaţa chineză de internet o să cucerească unul dintre primele locuri în lume. Aşa cum s-a întâmplat şi cu limba japoneză, marii antreprenori în lumea virtuala a net-ului vor trebui să se orienteze către consumatorul chinez. Îşi vor traduce siteurile în limba chineză. Vor crea produse dedicate. Vor încerca să îl atragă cât se poate de mult pe chinezul de rând, care se va fi eliberat de sub inderdicţia vizitării siteurilor « lumii altfel ». Unii vor învăţa chiar limba chineză.

124




Acest impact mediatic însă, nu va opri supremaţia limbii engleze în lume. Am putea considera chiar limba engleză ca o limbă « semioficială » a tuturor statelor lumii. Acest lucru înseamnă ceva. Americanii pot să fie mândri. In acelaşi timp însă...

Limba engleză nu mai aparţine de mult americanilor, tot aşa cum acum câteva sute de ani, americanii au “răpit-o” de la imperiul britanic. Poate că în acest viitor al globalizării şi al întrepătrunderilor culturale, naţiunile lumii vor shimba limba engleză. Şi, plecând de acolo, vor crea cu adevărat o limbă universală, dar pe care americanul de rând nu o mai înţelege.

Revenind la internet, zorii viitorului său pot fi văzuţi oriunde în jurul nostru. Dezvoltarea tehnologiei, miniaturizarea acesteia, va duce cu siguranţă într-o zi la accesul global la internet al lumii civilizate. Întregi tranzacţii, dialoguri, monologuri, se vor realiza doar având la bază marea reţea. Japonezii au fost îndeajuns de nebuni încât să conceapă chiar toalete portabile cu conectare la internet. Metaforă ce explică poate cel mai bine toată această lume a viitorului. Vor fi, ca şi până acum, naţiuni sărace şi naţiuni bogate. Vor fi oameni care se conectează la internet pentru a-şi comanda cina şi oameni care străbat, pe jos, alături de animalele lor, zeci de kilometri în căutarea unui strop de apă. Poate reţeaua va deveni pe alocuri privată. Vor fi oameni care plătesc mai bine pentru a fi protejaţi împotriva atacurilor informatice, oameni care plătesc mai bine pentru ca odraslele lor să nu aibă

125




acces la siteuri neadaptate vârstei. Oameni care plătesc pentru a comanda vocal accesul la internet. Oameni care aprind becul în cameră prin comandă vocală. Oameni graşi şi oameni slabi, oameni pe care internetul îi ajută şi oameni cărora le este absolut inutil.Toate aceste lucruri care vor să vină, sunt banale. Mai mult, ni le putem imagina, fără greutate, cu toţii. Eu cred că marele pas pe care îl va face internetul, în viitorii 20 de ani, va fi să deschidă porţile sale către transferul senzaţiilor şi sentimentelor. Orice am spune cu toţii, până în acest moment, în viitorii 20 – 30 de ani chiar, internetul este şi va rămâne o lume a cuvintelor şi imaginilor. O lume a creaţiei umane deci, încălzită până acum doar de relatarea, în cuvinte şi imagini, a unor trăiri umane. O lume mai liberă decât cele de până acum.

Odată cu dezvoltarea medicinei şi a tehnicii informatice, creierul uman va fi conectat prin toate sinapsele sale la creierul universal, în care se va transforma internetul. Nici măcar nu ştiu dacă ar trebui să ne îngrozească acest fapt sau nu. Poate că aşa vom afla cu toţii ce înseamnă cu adevărat capacităţile telepatice. Ce înseamnă teleportarea, cât de mic este, cu adevărat, Pământul... şi apoi Universul. Evoluţia speciei umane, alături de evoluţia internetului, ne va duce, mai devreme sau mai târziu, necondiţionat, la calitatea de entităţi.

Dacă ar fi să privim în urmă, am putea spune că internetul este o descoperire ca oricare alta. Dacă ne uităm în prezent, observăm că istoria reţelei ne

126




poate înşela uneori, din moment ce capacităţile sale ne par cel puţin fantastice.

Dacă privim însă cu adevărat în inima noastră, dacă ne lăsăm purtaţi, pentru două clipe măcar, doar de briza sensului propriei existenţe, putem observa cu toţii că autostrăzile viitorului nu vor mai avea de-a face cu beton, sticla, otel. Nici chiar cu maşinile de astăzi...Eu văd o lume în care senzaţiile, trăirile noastre cele mai intime, coşmarurile nostre, vor face parte dintr-un patrimoniu universal. Poate aşa, dezgoliţi de orgolii şi prejudecăţi, fără nimic de ascuns, conectaţi întru-totul, vom ajunge la starea angelică de fiinţe ale păcii.

Incheiere

Odată cu naşterea fiecărui om, se naşte şi un vis. La început, visul aparţine părinţilor săi: "o să ajungă un om mare", "o să fie un om deştept". E foarte ciudat cum, la naşterea fiecărui copil, şi oamenii săraci, şi cei bogaţi, şi cei inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, şi preoţii şi puşcăriaşii, au acelaşi gând.

Unii speră că noul născut o să îi scoată şi pe ei din mocirla în care se află. Alţii, speră că o să le continue munca, vocaţia. Alţii nădăjduiesc că va avea o viaţă mai bună decât a lor. Neobişnuit, foarte puţini speră, în adâncul sufletului lor, că va fi un copil şi apoi un om sănătos. Şi mai puţini speră că va fi iubit. Şi, în fine, doar un număr infim de părinţi speră că odrasla va avea o bătrâneţe fericită.

127




Adeseori, visul se opreşte la o perioadă de glorie a omului, la acea perioadă în care orice este posibil. La acea vârstă, părinţii îşi abandoneaza visul, pentru a-l trece copilului. Atunci, micul omuleţ, devenit acum mare, îşi umflă singur velele viselor sale.

Dintre toate bucuriile vieţii unui autor, nimic nu se compară cu a scrie finalul unei povestiri. Este acea perioadă în care trebuie să reuşeşti să dai, atât cititorului, cât şi ţie însuţi, sentimentul de povestire împlinită. În finalul cărţilor, stă adeseori succesul ori eşecul acestora.

De aceea, mi s-a părut interesant să vorbesc mai întâi de bucuriile părinţilor, de visurile lor. Eu cred că, în mare măsură, o carte este asemeni unui copil. Înglobează, la momentul creaţiei, o mulţime de sentimente ale autorului.

Nu mă îndoiesc de faptul că, pe parcursul povestirii, n-am reuşit să mă detaşez de încrâncenarea cu care privesc anumite aspecte ale culturii create de internet. Dar acesta este rolul unei cărţi. Ea transmite, subiectiv prin excelenţă, gândurile autorului. Dacă reuşeşte să facă acest lucru într-un mod plăcut sau nu, doar cititorul poate judeca.

Asemeni copilului de care vorbeam mai sus, cartea de faţă a ajuns la momentul la care nu îmi mai aparţine. Legăturile dintre carte şi autorul său devin acum mult mai subţiri. Visul meu, cuprins în aceste

128




pagini, a trecut mai departe, spre dumneavoastră poate…

Singurul lucru pe care aş dori să vi-l mai spun este că am scris această carte cu o bucurie imensă, pe care uneori nu mi-o puteam explica. Au fost momente când am scris ore bune, fără oprire, doar pentru a păstra sentimentul de împlinire care mă cuprinsese.

Am speranţa că, răsfoind sau citind această carte, aţi simţit şi dumneavoastră aceeaşi bucurie. Sper, din tot sufletul, că v-am oferit câteva momente de relaxare.

Mi-am dorit să scriu o carte pe care cineva o poate citi cu plăcere, după o zi încărcată de muncă. O carte a cărei lectură să vă relaxeze şi nu să vă producă dureri de cap.

Dacă am reuşit sau nu, doar dumneavoastră puteţi decide. Vă mulţumesc oricum, pentru timpul alocat lecturii, indiferent că la sfârşitul ei aţi dori să îmi aduceţi laude ori critici.

129


internetul, istorie deja - george alin popescu_75_internetul istorie deja

Documents