revista memoria oltului si romanatilor nr. 56/octombrie 2016

An. V, nr. 10 (56) octombrie 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 10 (56), octombrie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, inaugurat la 31 mai 1925

opera sculptorului D. Măţăuanu, (Biblioteca Academiei Române).

2. Sus: Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina pe vechiul amplasament

(carte poştală, colecţia dr. Mircea Şerbu).

Jos: Aspect de la inaugurarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu de la

Slatina, eveniment la care a participat şi Regina Maria (colecţia dr. Mircea

Şerbu).

3. Sus: Octavian Goga în campanie electorală la Caracal (decembrie 1915). Cu

acest prilej s-a jucat pe scena Teatrului Naţional piesa Domnul notar.

Jos: Dumitru Cristide şi o parte din membrii Companiei de Operă înfiinţate

din iniţiativa sa în octombrie 1914. Din această companie au făcut parte: D.

Cristide, Gh. Banu, Gh. Trifu (avocat în Bucureşti) şi studenţii Nicolae

Vlădoianu, Camil Petrescu (viitorul romancier), Ioan Ionescu, Petre

Andreescu, Demetru Simion, Ştefan Oprea şi Anton Drăghici (colecţia

Dumitru Botar).

4. Aristide Demetriad interpretând rolul principal din piesa ,,Jucătorii de cărţi”

de Haralmb G. Lecca (Biblioteca Naţională a României).



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Vocea Poetului........................................................................................./3

2. Ion Lazu- Din memoriile unui scriitor slătinean.........................................................../4

3. Dumitru Botar- Un dramaturg printre epigramişti- H. G. Lecca (1873-1920)............/8

4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (VII).................................................../11

5. Paul-Emanoil Barbu- Un act de învoială agricolă din 1846....................................../26

6. Nicu Vintilă-Sigibida- Un toponim romanaţean unic:Grojdibodu............................./30

7. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal (III)....................../33

8. col. (r) Dumitru Matei- Lecturi despre vremuri eroice: ,,Ecaterina Teodoroiu,

viteaza de la Jiu şi Muncel”.............................................................................................../39

9. Cornel Nedelciuc- In Memoriam dr. Mihail Bajireanu.............................................../49

10. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele Mănăstirii Brâncoveni (I)........./54

11. Ilie Dumitru- Destinul unui sat de moşneni-Zorleasca (I)......................................../64

12. col. (r) Dumitru Matei- Memoriile plutonierului major Mirică Dumitru (III)......../68

13. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii la

istoricul Teatrului Naţional din Caracal (V)..................................................................../72

14. Corneliu Vasile- Festivalul Naţional de Literatură ,,Marin Preda”, ediţia

a XV-a................................................................................................................................./84

15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- octombrie........................................../86

16. Nicolae Scurtu- Documente şi mărturii privitoare la biografia lui Damian

Stănoiu................................................................................................................................/89

17. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentele eroilor din Piatra

Sat şi Enoşeşti- oraşul Piatra-Olt....................................................................................../93

18. Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria- Procesul de les majestate al lui Mircea Damian........./98

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Vocea Poetului

Ion Andreiţă

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…” – îmi amintesc

cuvintele lui Arghezi care, la vârsta de şapte ani, a avut şansa să-l întâlnească pe Eminescu

trecând grăbit pe Calea Victoriei, „fără să ocolească, impetuos”, ca un Luceafăr.

„A vorbi de poet”… Şi, totuşi, despre Eminescu trebuie să vorbim mereu, ca

despre însăşi fiinţa noastră naţională, pe care nu se cuvine s-o uităm niciodată. Dar trebuie

vorbit totdeauna cu grijă – sau, cum zice Arghezi: „pe şoptite”. Pe şoptite se vor şi

cuvintele care urmează; dar răspicate, clare şi ferme, aşa cum îi plăcea şi Poetului să se

pronunţe.

…M-am întâlnit cu duhul Poetului în inima de spirit şi de dragoste a Caraşului, la

Oraviţa – oraş micuţ, ca o talpă de piatră, dar frumos la suflet ca o lume întreagă. Aş

susţine chiar, cu tot riscul, că aici, la Oraviţa, am auzit însăşi vocea Poetului. Uşor obosită

de atâta apăsare de Univers, uşor înviorată de atâta suiş de neam în ea. O voce de destin.

Aici, la Oraviţa, există cea mai veche construcţie de teatru din România (având ca

model vechiul Burgtheater din Viena) – stil baroc târziu: sală unicat, parter cu 80 de locuri,

lojă, galerie – în total 250 de locuri. La inaugurare, în anul 1817, Oraviţa avea sub patru

mii de locuitori, majoritatea mineri. Aceşti mineri au subscris cu toţii, din modesta lor

leafă, la construcţia teatrului. Costul total al investiţiei: 5133 de florini, sumă mare pentru

vremea aceea. În anul 1838, construcţiei i se adaugă un etaj. În 1893 se fac reparaţii

capitale, fără a

schimba aspectul

original. Între 1982-

1984, teatrul este

complet renovat.

În tot acest

timp a existat o

legătură neîntreruptă

cu Ţara. Aici s-au

jucat piese de

Alecsandri, Iosif

Vulcan, Caragiale.

Aici au poposit trupe

cu repertoriu

naţional: Mihai

Pascaly, Matei Millo,

I. D. Ionescu

(celebrul Ionescu de

la „Iunion”!),

Zaharia Bârsan,

Constantin Tănase.

Pe aici i-a împins aripa dorului pe Goga, Iorga, Enescu.

Un grup de scriitori (Cezar Petrescu, Mircea Damian, Ion

Minulescu, Ludovic Dauş ş.a.) omagiindu-l pe Eminescu la

Oradea (februarie 1937)



Pe peretele acestui teatru stă scris, în marmură vie: „Acest teatru a găzduit pe

marele poet Mihai Eminescu, în vara anului 1868, când trupa de artişti Pascaly, din care

făcea parte, a prezentat spectacole la Oraviţa”.

…Să ne amintim. Era 30 august 1868. La gară, celebra trupă era aşteptată de o

mulţime de oameni. Şi de 12 trăsuri. Pentru cei 12 membri ai trupei. În fiecare trăsură, un

artist. Într-una din aceste trăsuri – Eminescu. Toţi purtaţi în triumf până la teatru.

În sală nu mai era loc să strecori o carboavă. Spectacolul cuprindea şi un episod

dramatic „Mihai Viteazul” – iar evocarea celui ce înfăptuise prima Unire a românilor avea

un ecou puternic în inima bănăţenilor.

În cuşca sufleorului, cu cerul şi pământul pe umeri, între două lumânări de seu,

aplecat peste file îngălbenite – Poetul.

În aceeaşi zi – 30 august 1868 – revista „Familia” îi publica poezia „La o artistă”.

Oare, cum va fi sunat vocea Poetului în acea zi?

…Privesc. Privirea îmi este incendiată de vişiniul pluşului – în timp ce caută scena

micuţă, doar-doar va întâlni cuşca aceea mirosind a fum de lumânări de seu. Pentru că

atunci, la Oraviţa, s-a creat o legendă, pe care ţi-o poate spune orice om întâlnit pe stradă.

Se zice că pe cuşca sufleorului ar fi semnat Eminescu.

N-am insistat s-o descopăr, deşi cei mai mulţi susţin că ea există, trebuie să se afle

pe undeva, pe-aproape, păstrată bine.

Dar cred în credinţa acestor oameni că Eminescu trebuia să lase (şi aici!) o urmă.

A lăsat-o, desigur, înscrisă în inima tuturor românilor. Aşa cum vocea lui continuă să bată

în toate – şi în noi.

Din memoriile unui scriitor slătinean (III)

Ion Lazu

6 noiembrie 1981. În prima copilărie, venetici printre aprigii olteni, aveam

complexe pentru că în pronunţia noastră se cunoştea moldovenia şi nu eram aşa de iuţi la

vorbă, pe de altă parte eram priviţi ca nişte domnişori, probabil din cauza părinţilor, care

nu umblau îmbrăcaţi ţărăneşte, drept care localnicii li se adresau cu domnu’ şi cocoana, dar

şi pentru că purtam (cu rîndul!) un prea frumos palton de stofă, de culoare cenuşie,

matlasat, foarte călduros. L-am purtat pe rînd, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, pe

măsură ce creşteam şi devenea strîmt.

Marea noastră expediţie în pădurea Strehareţ, la începutul primăverii 1946, pe

când eram încă la Sărăceşti. După flori, despre care auzeam prima oară şi pe care le

vedeam pentru prima oară: viorele, cocarăi, tămîioare, floarea paştelui. Abia se

deszăpezise, drum lung, cîmp desfundat, mă mir şi azi cum de am făcut faţă unui efort atît

de mare. Ne afundam pînă la glezne în terenul moale al arăturilor pe unde o tăiam ca să

ajungem mai repede la pădure; la înapoiere, florile atîrnau din mîinile rebegite. Mama s-a

scandalizat cînd ne-a văzut în halul ăla, ne-ar fi pedepsit pe loc dacă nu am fi fost cu alde

Victor şi Ionel, băieţii mai mari, din vecini, pe cînd stătusem la Găiţoaia. Veniseră să ne ia



la pădure, un gest prea frumos, semn de preţuire pentru noi, foştii lor vecini, dar şi pentru

părinţii noştri. Mama ne-a dat voie, probabil avea încredere în cei doi, dar mai erau şi alţi

copii din Cireaşov, veniseră cu toţii, veseli, mama nu a vrut să ne strice cheful. Drumul

spre pădure va fi fost nu deosebit de greu, apoi preumblarea printre copaci, după flori, de-o

parte şi de alta a gârlei Strehareţ; mai rău pare să fi fost la întoarcere, obosiţi deja, a trebuit

să trecem peste nişte arături: Victor şi frate-său şi-au dat seama că suntem depăşiţi de

împrejurări, s-au

hotărît să ne

însoţească la

întoarcere pînă acasă.

Am apărut în

faţa mamei: uzi,

înnoroiţi, înfriguraţi,

obosiţi peste poate,

flămânzi rău şi foarte

speriaţi de ceea ce

făcusem – căci fusese

realmente o aventură

– a unui grup de

copilandri scăpaţi de

sub observaţia celor

mari. Îmi amintesc

desluşit surpriza de a

vedea flori prin

pădurea ostilă, nedezmorţită după iarna lungă, bucuria şi interesul cu care le descopeream

pe sub crengile uscate, fiecare cu norocul lui, după cum mi-am putut da seama, felul cum

ne împrăştiasem pe coastă pentru a le aduna pe toate, cum am luat-o înapoi, spre Râpa

Popii, tot mai culegând, deşi aveam braţele pline. Să fi fost şi nişte fetiţe cu noi? N-aş

spune. A fost o problemă să trecem peste puntea fără balustradă, însă era cu mine fratele

mai mare şi viteaz: Mişulică… O aventură, o primă experienţă de viaţă.

În primăvara următoare, întorcându-mă cu Constantina de la şcoală, în leasă m-am

oprit şi i-am cules nişte flori…

Altfel, ce să spun? Eram nişte refugiaţi, o familie venită din celălalt capăt al ţării,

tocmai de pe malul Nistrului şi ne simţeam ca atare, iar localnicii nu aveau nici un chef să

ne strângă la piept, ar fi preferat să-i lăsăm într-ale lor, necăjiţi cum erau, la acea vreme.

Lăsasem tot avutul în Basarabia, dar alde Tata şi Mama trecuseră deja prin destule

încercări, din 1940 încoace, încercau să-şi păstreze calmul şi să găsească o cale de a trăi

mai departe. În orice caz, nu erau puşi pe lamentări, n-aveau de gând să stea la cheremul şi

la buna voinţă a străinilor, se luptau cu greutăţile şi de la o zi la alta găseau noi mijloace de

a trăi şi noi motive de a spera că lucrurile se vor aranja, cu timpul…

Sorescu şi Stroe, veri primari, colegii din Satu Nou. Stroe îşi trăgea un picior,

avea probleme şi cu mâna stângă; micuţ, spălăcit, urâţel, însă ambiţios, colţos, nu se lăsa

agresat, era îndărătnic. Dacă l-ar fi ajutat scăfârlia, ce tiran ar fi ieşit din el (aflu că a murit,

prin 1990)!

Împreună cu scriitorii Ion Lazu şi Ion Andreiţă la Slatina (iunie

2016)



Tatăl lui Mărinică Dorobanţu, poreclit ,,al lui Motan”, un om ferit, paznic de

noapte la cimitirul oraşului, ocupaţie foarte ciudată, dar pe care vecinii nu o comentau,

cum nici faptul că Ghiorghişor era gardian la puşcărie. Se considera că au un serviciu, o

leafă de la stat şi ăsta era norocul lor şi dovada destoiniciei lor. Unele poveşti de-ale lui

Mărinică proveneau, cred, de la taică-său; poate ştia mai mult decât lăsa să se creadă, însă,

orgolios nevoie mare, nu aducea niciodată vorba despre serviciul tatălui său. N-a fost

niciodată cel mai bun prieten al meu, deşi stăteam aproape cu casele şi ocaziile n-au lipsit,

în copilărie, în adolescenţă.

La Găiţoaia, stăteam în ultima casă din sat, la o văduvă din primul război; apoi, la

Sărăceşti s-a nimerit să stăm tot spre capătul satului, tot la o văduvă, de data asta din al

doilea război, Filomiţa. Niciodată nu m-am învrednicit să aflu de unde vine acest nume:

Filofteia? Mereu am avut o îndoială în legătură cu acest nume, dar, cum se întîmplă, mereu

am amânat să întreb. Eram şi aici înconjuraţi de câteva văduve, trei sau patru. Se poate ca

bărbaţii lor să fi pierit la începutul ostilităţilor, deja trecuseră vreo patru ani, oricum aceste

văduve nu se plângeau, nu aduceau vorba despre soţii lor căzuţi pe front, cel puţin

lamentaţiile lor nu au ajuns până la cunoştinţa mea şi era ca şi cum ele văduveau de cînd

lumea…

5 mai 87. Venind vorba de năzbâtiile nepoţilor, îi zic mamei: Nici noi nu eram mai

breji... La care îmi spune: Ba erai cum nu se poate mai cuminte. Stăteai de-o parte, cu

mâinile la spate, parcă te văd, privind la hârjonelile celorlalţi, fără să te amesteci. Cel puţin

cât aţi fost mititei, apoi aţi crescut şi n-am mai avut grija voastră.

Mai aflu: Nenea Codin s-a apucat de băut, ai lui nu-l mai pot opri; nu mai mănâncă

nimic, doar bea. Iar ,,fratele Mărin” a făcut un infarct, căzând pe undeva, în oraş; l-au dus

la spital cei care-l găsiseră pe jos. După care şi-a rupt o mână, la Satu Nou, unde se dusese

să o ajute pe soră-sa.

19 ian. 89. Sâmbătă, pe la 16, când mă întinsesem cu Andrei, auzim strigăte şi

când colo, incendiu, la două case deodată, în spatele lui Lungu de peste drum. Dau telefon

la pompieri, mă reped afară numai în pantaloni şi pijama şi când o văd pe Anişoara cărând

lucruri de prin casă, sar şi eu, apoi încă trei patru inşi şi reuşim să scoatem totul, cu apa

fierbinte şiroind peste noi din tavan.(Veniseră pompierii, stropeau acoperişul…).

Reiese că o fetiţă de 12 ani s-a dus cu lumânarea în coşar să caute ouă. Găinile se

ascunseseră după nişte baloţi, furaţi noaptea de la câmp. S-au aprins baloţii, apoi cărbunii

peste care fuseseră puşi. Iar bieţii proprietari, plecaţi în concediu, nici nu se ştie unde.

Tata nu comentează în nici un fel acest fapt, doar mi-l relatează şi atât. Să înţeleg

ce e de înţeles. Ciudat ins, acest Ulman, despre care aud acum pentru prima oară. Şi tresar:

oare nu e omul cu care am vorbit azi, la cimitir? Se agita, făcea mare tapaj, deoarece nişte

gâşte din vecini pătrunseseră pe sub gard şi bântuiau peste morminte, ciugulind iarba. A

ameninţat-o în fel şi chip pe stăpâna orătăniilor, apoi a venit spre mine ca să-mi spună cât

este de indignat că păsările nesupravegheate intră mereu în cimitir şi se găinăţează pe

morminte. Curată nesimţire. Sacrilegiu!

… Ajung acasă după ora unu noaptea, căci festivităţile prilejuite de cei 625 ani de

atestare documentară a Slatinei s-au prelungit cu masă şi dans la Hotel Parc; ai mei se

trezesc, mă iscodesc, se bucură de medalii.



(Seara târziu, când ne întorceam de la şcoală din oraş, sau de la cinematograf,

ajunşi aici, la ieşirea din satul Pârliţi, după ce lăsasem în urmă casele cufundate în

întuneric - niciodată prietenoase, chiar şi în timpul zilei, cu ceva care se menţinea ostil în

pofida trecerii anilor, poate pentru că în acest cătun nu aveam nici un coleg de şcoală (ce

părere poţi avea despre un sat în care nu sunt copii de vârsta ta?!), iar pe oameni nu-i

cunoşteam decât din vedere (prin acest cătun seara, la întoarcere, mergeam în pas întins,

strânşi unii în alţii şi vorbind cu sporită însufleţire, ca să ne facem curaj; n-am putut să-mi

explic de ce în Pârliţi, de la un capăt la altul al cătunului, nu vedeai o singură fereastră

luminată, o singură lampă aprinsă, un capăt de lumânare, un bob de jar… la orice oră ai fi

trecut, de la lăsarea serii până spre miezul nopţii…), paşii ne scoteau deodată la loc

deschis, fără case de catran, fără garduri de catran, fără salcâmi şi duzi de catran

halucinând peste capetele noastre - un loc larg deschis, pe care mai mult îl simţeai ca atare

decât să-l şi vezi desluşit: linia orizontului, îndepărtată, te ajuta să distingi pământul plat de

cerul boltit deasupra; tensiunea din sufletul meu se ştergea ca prin minune, ridicam ochii şi

priveam direct spre Carul Mare, în jurul său se grupau alte constelaţii, o imagine familiară,

restabilind instantaneu legătura sufletului meu cu cosmosul nepieritor.

Glasurile se răzleţeau, eliberate de constrângeri, vreunul dintre colegi mai avea

ceva de spus, dar dintr-odată simţeam că toată puterea mea spirituală se îndreaptă spre

capătul osiei cereşti: eram numai priviri, deşi călcam mai departe, nediferenţiat, pe drumul

doar bănuit, pentru că şi de l-aş fi privit, tot nu l-aş fi desluşit de-a binelea - şi, pentru că

drumul cobora imperceptibil, înainte de a se angaja în virajul strâns spre dreapta, paşii mei

se eliberau, de aici senzaţia de uşoară plutire, de desprindere din contingent. Un elan

sufletesc. Se întâmplă că acest mic tronson al drumului, nu mai lung de o sută de paşi, era

orientat direct spre nord, aşa că pe această porţiune eu mergeam cu privirile înălţate spre

Carul Mare, şi cu impresia că acest mers nu o să se mai termine. La drept vorbind, el

continuă şi azi, în amintirea mea.)

Virgil avea adesea asemenea idei, cu care ne lua prin surprindere şi reuşea să ne

convingă de fiecare dată, de parcă n-ar fi fost de-o seamă cu noi, sau de parcă altcineva,

mai în vârstă, îl iniţia în acele mistere. Mă impresionau profund poveştile lui cu draci, cu

stafii, cu vârcolaci – le făcea credibile şi prin aceea că, de fiecare dată, protagoniştii erau

rude de-ale lui, pe care noi le ştiam măcar din vedere.

Acum aud glasul lui Mărinică: Soldaţii nemţi erau aşa de buni, ne dădeau

bomboane, ciocolată… Nu aveam absolut nici un motiv să nu-l cred pe prietenul meu de

joacă, mai ales că mi-a spus asta în mai multe ocazii. Dar ce mirat eram, faţă de tot ce se

spunea despre fascişti… Am dedus că fuseseră cartiruiţi prin sat, asta înainte de întoarcerea

frontului, de venirea noastră în refugiu.

25 mai 1998. Voroneţ. Tata stătea pe scaun, pe prispă la Găneasca, cu mâna

dreaptă pe coapsă (ca în pozele cu mama) şi privea spre curte. Tânăr, mai plinuţ la faţă şi

arătând foarte bine, un bărbat în putere. Cu atât mai anapoda a căzut fraza pe care i-am

spus-o, trăgându-mă aproape de el şi atingându-mi tâmpla de mâna lui: Ce ciudat… am

ajuns şi eu bătrân, de-acum… A dat din cap, în semn de aprobare, tot fără să mă privească.

Era clar că şi lui i se părea foarte ciudat ce repede a trecut timpul. După o mică pauză, am

adăugat: Ce bucuros sunt că am reuşit să te cunosc de-a binelea…



Miercuri seară plecăm val-vârtej la Slatina, ne vedem cu fratele Gelu şi ai lui.

Oana e acum o domnişorică. Au plecat la mare, vineri d. m. Noi am ajutat-o pe sora, pentru

praznicul de trei luni al mamei.

În ce ne priveşte, nici un fel de teamă cu privire la viitor. Sentimentul că ne vom

descurca, că vom supravieţui adversităţilor zilei şi că nu trebuie să ne agităm pentru ceea

ce nu mai depinde de noi. De unde această (nescontată) linişte interioară? Este încrederea

în mine, în noi, în fericirea care-şi asigură propria combustie? sau e inconştienţă crasă?

Mai degrabă e modestie, câştigată de-a lungul multor ani; şi e indiferenţă la cântecul de

sirenă al deşertăciunilor.

UN DRAMATURG PRINTRE EPIGRAMIŞTI - HARALAMB G. LECCA (1873-

1920)

Dumitru Botar

Istoria literaturii române îl reţine ca poet şi dramaturg, ipostaze în care a fost

apreciat şi contestat încă din timpul vieţii. Totuşi în dramaturgia românească rămâne un

reper în evoluţia teatrului românesc, fapt consemnat şi de Ioan Livescu în cartea "Treizeci

de ani de teatru" - Atelierele grafice Rampa, 1925, unde scrie: ,,Pe făgaşul croit de

talentul său au pornit ceilalţi autori dramatici cu piesele lor moderne".

În cele ce urmează doresc să semnalez un segment mai puţin cunoscut din

activitatea sa literară: epigrama.

Pentru H. G. Lecca ea a fost un

divertisment, nu o preocupare deosebită, deşi

acest gen literar era mult cultivat şi gustat în

epocă, printre prietenii săi aflându-se şi câţiva

spadasini de marcă: Dumitru Teleor, Cincinat

Pavelescu, George Ranetti sau Radu D.

Rosetti.

În presa vremii am găsit puţine

epigrame semnate de el, însă foarte multe

replici primite din partea confraţilor care l-au

săgetat fără menajamente. Din cele câteva

epigrame pe care le redăm, se poate vedea că

a fost un epigramist subtil, un spadasin de

temut care lovea exact în punctul cel mai slab

al adversarului.

Societăţii de tramvaie X aşteaptă cu nevasta

Tremurând în ploaia rece

Toate trec pe lumea asta

Numai tramvaiul nu trece Haralamb G. Lecca



Pe o fotografie, oferită unui amic, din 1913, când împlinise 40 de ani, scria acest

frumos catren:

Eu la vârsta la care

Aveam în buzunare

Nu pungi pline cu bani

Ci patruzeci de ani

Lui Al. Cazaban la apariţia volumului ,,Femeia şi pisica"

Citind recenta-ţi cărticică

Am înţeles foarte uşor

Că-ntre ,,Femeie şi pisică"

Stă câinele de autor.

Acuarela

E frumoasă Grazziela

E frumoasă, c-ar putea

Orice Pictor după ea

Să-şi înceapă acuarela

Tot presa vremii ne oferă şi unele epigrame care-l vizau pe poetul şi dramaturgul

H. G. Lecca, prilejuite fie de unele apariţii editoriale, fie cu trimitere la unele piese ce-i

aparţineau sau ca urmare a unor expuneri în calitatea lui de dramaturg.

Dumitru Teleor, iese la atac şi loveşte fară milă:

Lui H. G. Lecca

Dau zece mii de lei acelui

Ce va porni pe jos la Mecca

Sau va proba că a citit

Ceva de Haralamb G. Lecca

La apariţia volumului de versuri ,,Cinci poeme"

Iubite Haralamb G. Lecca

Stau şi mă mir ca o femeie

Cum ai putut tu-n ,,Cinci poeme"

Să nu pui nici o idee?

Cincinat Pavelescu, unul dintre corifeii epigramei româneşti, după spectacolul cu

piesa ,,Câinii" face următoarea constatare:



Haralambie, ,,Câinii” tăi

Parcă sunt nişte potăi

Tu-i hrăneşti destul de bine

Ei te muşcă-ntâi pe tine.

Un alt prieten, care 1-a cunoscut pe H. G. Lecca, apreciindu-1 pentru dramaturgia

sa şi în general pentru verva lui publicistică a fost Radu D. Rosetti.

Prezent la teatru pentru a urmări piesa ,,Suprema forţă" scrie acest catren:

Să-ţi admir cântata piesă

Ieri la teatru am venit

Şi-am avut ...."Suprema forţă"

S-o ascult pân' la sfârşit.

Nici George Ranetti nu-1 iartă pe dramaturg. După ce H. G. Lecca a conferenţiat

în aula Universităţii ieşene despre actori, gazetarul şi umoristul Ranetti, e pe fază:

,,Despre actori" vorbi H. Lecca

Către un distins auditor

Şi-auditorul la ieşire

A zis zâmbind ,,Ce mai actor!"

Tot Ranetti la apariţia noii piese „Cancer la inimă”, are încă ceva să-i spună:

„Cancer la inimă” un titlu

Ce parcă sună cam urât

Zi-i piesei ,,Tuse măgărească"

"Dambla" sau "Scrofule în gât".

Născut la Caracal (20.02.1873), a decedat la Bucureşti în ziua de 09.03.1920, ca

urmare a invalidităţii căpătate în primul război mondial la care a participat cu gradul de

căpitan, fiind decorat cu COROANA ROMÂNIEI cu însemne de VIRTUTE MILITARĂ.

A fost depus la Bellu, pe placa de mormânt aflându-se semnătura poetului şi epitaful scris

cu propria mână:

In sutimi de rânduri mi-am pus întrebarea

Dacă-i drept că viaţa asta e un rai

Pentru ce stau triste păsările? Marea

De ce urlă? Vântul de ce strigă vai?

De ce la icoane plânge lumânarea?

De ce lăcrimează viţa când o tai?

Astăzi, aproape nimeni nu mai vorbeşte de H. G. Lecca, cu excepţia oraşului unde

amintirea lui a încremenit într-un bronz (bust) aşezat pe aleea ,,Bibian" din parcul

"Constantin Poroineanu" din localitate. Îl mai aduce în actualitate actorul Tudor Gheorghe

în recitalurile sale inegalabile, când interpretează magistral poezia DONA CLARA, un

adevărat imn închinat iubirii, după care poetul a tânjit toată viaţa.



În ultimul timp, pe epigramistul Haralamb G. Lecca, l-am găsit în trei antologii de

epigrame:

- Epigramişti, cu sau fără voia lor, Ed. Albatros - 1983

Autori: Giuseppe Navarra şi George Zarafu

- 20 de epigramişti romanaţeni, Ed. Sitech, Craiova - 1999

Autor: Dumitru BOTAR

- Printre epigramiştii olteni - Ed. Scrisul Românesc, Craiova - 2008

Autor: Petre Gigea - Gorun

Acum, la 143 de ani de la naşterea sa, aduc în faţa cititorilor revistei noastre câteva

evadări epigramatice de mare acurateţe ale celui care a fost H. G. Lecca, unul dintre cei

mai prolifici dramaturgi români, despre care Radu D. Rosetti, spunea cu toată convingerea:

,,Serviciul pe care 1-a adus teatrului românesc este în afară de orice discuţie. Alături de

Davilla şi Gusti, a fost unul dintre oamenii noştri de teatru cei mai pricepuţi. Poseda o

limbă frumoasă şi îndemânare. Uitat pe nedrept."

Primarii oraşului Caracal (VII)

Cornel Manolescu

SILVESTRU, THEODOR, 1917, ianuarie 1 – august 10, primar.

A funcționat ca primar al orașului Caracal cu începere de la 1 ianuarie 1917; și-a

dat demisia și pe 10 august 1917, aceasta i-a fost primită și în locul său a fost numit

Constantin Pavlidi ca președinte al unei Comisii Interimare.1

În 12 februarie 1917, primarul Th. Sylvestru solicita Prefecturii să dispună ca

,,D-nul casier comunal să-i dea suma de 500 de lei pentru achitarea micilor cheltuieli:’’

Primăria orașului Caracal

N.116

1917 Februarie 12.

Domnule Prefect

Am onoarea a vă ruga să bine-voiți a dispune să mi se dea de D-nul casier

comunal suma de lei cinci sute cu care să achităm micile cheltuieli făcute până la 20 lei,

bine –voind ve rog Domnule Prefect, a cunoaște că dupe epuizarea sumei integrale, vă

vom înainta actele justificative de întrebuințarea ei.

Primar

Th. Sylvestru.

În anul 1927 Theodor Silvestru era consilier comunal.2

1 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura Județului Romanați , dos. 16 / 1917, pag.5.

2 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos. 5 / 1927.



PAVLIDI, CONSTANTIN, din 1917, august 10, președinte C.I.

Constantin Pavlidi s-a născut în anul 1852, iar după alte surse în 1849 sau 1850.

Nu a fost licențiat în drept, dar a fost admis ca avocat, de către Consiliul de Disciplină al

Baroului Romanați.3

,,Prin inaltul decret cu nr.1.012, din 9 iunie 1875, după propunerea făcută prin

raport de D. Ministru secretar de Stat la departamentul justiției , sunt numiți:

D.C.Pavlidi, ajutor judelui din orașul Caracal în locul vacant.’’4

La începutul lunii ianuarie 1878, C.Pavlidi este destituit din funcția de ajutor al

judecătorului de ocol din orașul Caracal, pentru abateri disciplinare,iar în locul lui a fost

numit G.Stănculescu, copist în grefa Tribunalului Romanați.5

În Barou a fost admis de către

Consiliul de Disciplină Romanați, în anul

1880.

În noiembrie 1881 Constantin

Pavlidi fost ajutor la ocolul Corabia , a

fost înaintat în funcție , în locul său fiind

numit S.Stoenescu, fost ajutor de jude de

ocol, iar în 1883 îl găsim grefier la

Cabinetul de instrucțiune Romanați.6

În anul 1891 Pavlidi era membru

în consiliul de disciplină al Corpului

avocaților din Romanați.7

,,Ministerul de justiție Prin decretul regal No.1248 din

15 aprilie 1885, în urma propunerii

făcută prin raport de D. ministru secretar

de Stat la departamentul de justiție, D.N.

Dobriceanu, fost ajutor de grefă și

actualmente avocat, întrunind condițiunile

art.1 și 7 din legea de administrație, este

numit grefier la tribunalul Romanați, în

locul D-lui C.Pavlidi, demisionat”.8

Prin decretul regal cu No.785 din

7 Aprilie 1888, ,,dupe propunerea făcută

prin raport de același D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.

Constantin Pavlidi, fost grefier de tribunal, este numit în funcțiunea de sub-prefect la

3 Ghiăcioiu P. , Anuarul Baroului, 1905, Stabilimentul Industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca,

Craiova. 4 Monitorul Oficial al României , nr.128 / 14 iunie 1875.

5 Monitorul Oficial al României, nr. 2 / 3 ianuarie 1878.

6 Anuarul Justiției 1883-1884 de Ioan Theodoru, Bucuresci, 1883, pag.52.

7 Anuarul Justiției pe 1891 de Ioan Theodoru, București, 1891, pag.108.

8 Monitorul Oficial al României, nr. 18 / 21 aprilie 1885.

Constantin Pavlidi



plășile Oltul-de-jos și Balta din județul Romanați, în locul D-lui P.R.Pârvulescu,

demisionat”.9

În mai 1888 ,,prin decrete regale cu data de 2 Maiu 1888, dupe propunerea

făcută prin raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne sunt numiți

transferați în funcțiuni administrative.

În administrația județului Romanați.

( Decretul No.1208 )

D.N.Boruzescu fost sub-prefect,în funcțiunea de sub-prefect la plasa Oltului de

Jos-Balta în locul D-lui Constantin Pavlidi transferat.

D. Constantin Pavlidi, actual sub-prefect la plasa Oltu-de –jos-Balta, în aceeași

calitate la plasa Ocolu, în locul D-lui Mihail Petrovici, care nu a primit această

însărcinare.”10

C. Pavlidi trimite Ministerului de interne, 2 proteste ( contestații ) ,,relativ la

alegerea colegiului II comunal din orașul Caracal, sĕvîrșită în ȡiua de 6 Noembre a.c

( n.n.1890 ).

Vĕȡȇnd protestele, în număr de duoe adresate biuroului electoral și anexate la

dosarul alegerei.

Avȇnd în vedere că ambele proteste, semnate de D.C. Pavlidi, candidat în acele

alegeri, se bazează pe motivul că D.I. Leoveanu, ajutor de primar, ar fi comis ingerințe,

stând într’una din camerele localului de primărie, unde sub cuvȇntul că eliberează cărțile

electorale, influența pe alegători, mai cu seamă pe cei fără sciință de carte și le remitea

buletinele pe cari figura și D-sa, instruindu’i cum să procedeze cu dȇnsele ;

Avȇnd în vedere că nu se aduce nici o dovadă în sprijinul acestor afirmațiuni și

nici chiar se citeză numele veri-unui alegȇtor în condițiunile pretinse; că, ast-fel fiind,

motivul ce se invocă nu pόte fi luat în considerațiune;

Pentru aceste motive,

Ministerul

Respinge protestele adresate biuroului electoral de D.C. Pavlide contra

operațiunilor alegerei colegiului II comunal din orașul Caracal, sȇvîrșită în ȡiua de 6

Noembrie a.c., și confirmă aceste operațiuni.

Dată astăȡi, 17 Decembrie 1890.

Ministru, General G.Manu.”11

A intrat în funcție, ca primar la 11 august 1917, fiind numit în locul lui Theodor

Silvestru, a cărui demisie i-a fost primită pe 10 august 1917.

C.Pavlidi a fost numit ca președinte al unei comisii interimare, cu V.G.Demetrian

ajutor de primar numit la 1 aprilie 1917, iar V. Argeșanu consilier din 20 aprilie 1917.12

Din comisie mai făceau parte:

*D.Andreescu –consilier, numit la 20 aprilie 1917.

9 Ibidem nr. 12 / 14 aprilie 1888.

10 Ibidem nr. 28 / 6 mai 1888.

11 Monitorul Oficial al României, No. 213 / 22 Decembre 1890, pag. 5067.

12 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr. 16 / 1917.



*Maior P.Niculescu ,, ,, ,,

*Lt.Petrescu ,, ,, la 1 dec. 1916

*Emil Unverdorben –consilier ales la 23 dec.1917.

În nr. 7 din 8 iunie 1930, ziarul caracalean Vremea anunța decesul lui ,,Costică’’

Pavlidi: ,,S-a stins din viață răpus de bătrânețe, în ziua de 4 Iunie a.c. av. Costică Pavlidi.

Model de cinste profesională, înzestrat cu o inteligență robustă și o putere de

muncă covârșitoare, om de caracter ferm și leal, desinteresat și afabil, și un ezemplu viu

pentru cei cari l-au cunoscut și admirat.”

Peste o săptămână, în nr. 8 din 15 iunie 1930, același ziar, publica un necrolog, în

care elogia meritele deosebite ale defunctului Constantin Pavlidi.

Redăm acest necrolog așa cum a fost el scris de către I.T. Bădescu.

Necrologul lui C. Pavlidi

de I.Titu Bădescu

,,Eterna lege a morții s’a aplicat astăzi cu implacabila ei neertare celui mai

strălucitor apărător de legi, avocatul cu adversari, dar aproape fără egali, care a fost

Constantin Pavlidi. O adevărată emoțiune mă cuprinde astăzi, când îndeplinesc sarcina de

a spune cuvântul de despărțire eternă, în numele Consiliului de disciplină și al întregului

Barou , maestrului și marelui nostru prieten Costică Pavlide, care a reprezentat printre

noi timp de 49 de ani imaginea desăvârșitului avocat, în așa chip, încît începusem să

credem că perfecțiunea la care ajunsese îi cucerise chiar nemurirea fizică.

Corpul avocaților, și fără desmințire –cred că și distinsul corp al magistraților nu

poate uita pe dispărutul de azi cu atât mai mult, cu cât el a fost numai al nostru și a trăit

numai în palatul justiției, pe care el o credea absolută și imanentă, și în slujba căreia s’a

crezut și s’a comportat ca un destinat, dându-i fără preget, fără precupețire și cu toată

obiectivitatea, lumina minții sale excepționale și bogata lui experiență.

Tristă va părea de astă-zi sala pașilor pierduți în care nu va mai apare învățatul

prin el însuși Pavlide, înconjurat cu respect și încredere de marea sa clientelă, pe care o

privea cu mila de om și frate și pe care o servea cu pasiune iubirii de oameni, aureolată de

strălucirea adevărului și a dreptății, ce știau să le aducă în slujba acelei clientele.

Tristă va apare camera avocaților în care cine știe cât vreme va rămâne neocupat

locul maestrului științei juridice, cu sufletul plin de bunăvoință și îngăduința, față de

confrații ce-l înconjurau cu deferență, respect și venerațiune...

Născut în orașul Caracal dintr-o familie venită din Amărăștii de jos, Moanță, el a

avut o copilărie dominată de dorința de a ajunge odată în putere de a servi cu mintea și

inima sa, săracă populațiunea în mijlocul căreia se născuse.

Probabil că din valurile de durere ale mulțimii el și-a luat firea sa mult

înțelegătoare.

A ocupat la început diverse posturi în administrație, ca subprefect la Islaz, până a

intrat în slujba justiției, unde’l atrăgea vocațiunea sa nedesmințită.

A învățat dreptul în mod practic-am putea zice empiric-până în momentul când

mintea sa a pus stăpânire pe noțiunile ce-i dau dreptul să întreprindă greaua luptă, de

cucerire definitive a monumentului de logică juridică, codul civil în care sunt condensate



experiențele nenumărate ale tuturor popoarelor omenirii, cu diversele ei nevoi de

concluire în societăți organizate.

L’a cucerit…. este cuvântul adevărat-căci el n’a fost ajutat de școli, unde să se

adape din înțelepciunea profesorilor comentatori… ci singur, mânat de geniala lui intuiție,

pas cu pas a intrat în dedalul dreptului, ajungând în sfârșit un desăvârșit juristconsult și

un temut avocat.

În această cucerire a regulilor de drept, el a fost luminat de puternicele raze ale

regulei morale, căci de el se poate spune cu drept cuvânt, că în procesele ce susținea, el nu

urmărea câștigul clientului său, ci triumful dreptății ce el o întrezărea în faptele

procesului.

În scurt timp știința lui l’așezat în Barou, iar bara s’a ilustrat cu măestria lui în

expunerea și clasarea faptelor și cu luminoasa lui interpretare a textelor de legi.

Ilustrațiile Barourilor din alte județe

au avut dese ocaziuni să se isbească de

puterea lui, să primească întreruperile sale,

venite spontan ca săgețile uluitoare.

A pledat în fața multor magistrați

cari azi judecă la Curtea de Casație și chiar

în fața marelui Areopag al dreptului el pleda

cu siguranța stăpânitorului științei dreptului

și era ascultat ca un emerit maestru.

Aici, la Tribunalul Romanați a

încrucișat spada adevărului juridic cu vestitul

avocat Ferechide, cu maestrul între maeștri

Titulescu, cu învățatul Danielopol, cu

eruditul Disescu.. și nu pot trece cu vederea

elogiile ce i s’au adus în public de cel mai

mare avocat al României de astăzi,

profesorul Istrati Micescu.

Mândria noastră s-a dus…Modest și

pe nesimțite, așa cum intrase în câmpul

dreptului, lăsând printre noi amintirile unui

avocat care a ilustrat numai în prima lui

parte dictonul francez, în traducere ,,Bara duce câteodată la glorie dar totdeauna la

avuție.’’ Partea din urmă el n’a cunoscut-o, n’a voit s’o cunoască….căci era bun și altruist,

sensibil la durerile omenești, pe care le ajuta gratuit cu bogăția inimii și minții sale.

Dar ceia ce vor regreta mai mult întristații lui confrați va fi dispariția omului care

a făcut risipă de prietenie și de bunătate…și nu vor uita mai ales plecarea dintre ei- în

timpul de azi a unuia dintre cei cari n’a știut să vorbească de rău pe nimeni.

În depărtatele colțuri ale județului, când vestea morții sale va ajunge, câți umili și

câți săraci, câte văduve și orfani, nu vor vărsa pentru Constantin Pavlidi o lacrimă de vie

durere și sincer regret și pentru a-l cunoaște cu adevărat, este suficient să te amesteci în



mulțimea emoționată, care plânge astăzi dispariția aceluia despre care se poate spune că

a fost imaginea vie a apărării.

În politică nu s’a amestecat fiindcă avea oroare de acest bâlci al vanităților

găunoase... el era un izolat aproape sălbatec, căruia îi plăcea mai mult să vâneze fiare

sălbatice, de cât să alerge după situații politice, cari nici una n’ar fi întrecut locul ce-l

ocupă el în sufletul orașului și județului.

O singură dată a primit să fie primar, nu pentru el, ci pentru ai noștri, striviți de

lăcomie și trufia dușmanului cotropitor, în fața căruia nu s’a temut să prezinte legea

internațională a apărării celor nearmați, cuprinsă în convenția de la Haga13

,-opunându-se

cu riscul arestării la jaful nemților, în averea cetățenilor.

Scumpe bătrân și ilustre maestre, ne plecăm îndurerați în fața sicriului rece și

rugăm cu inima fierbinte pe Dumnezeu cel puternic, ca să-ți dea în lumea drepților locul

de frunte, cuvenit cavalerului neînfricat, ce a luptat pe pământ în contra nedreptăților.

Fie-ți țărâna ușoară”.

RADOVICI, SEBASTIAN , 1918, iunie 6 – decembrie 11.

Sebastian Radovici s-a născut în 1886 după cum rezultă dintr-un ,,Act de nașterea

copilului Sevastian de religie ortodoxă de secs

masculin născut la șapte sprezece August corent (

n.n. 1886 ) ora opt seara în casa părinților săi din

suburbia Sfântu Nicolae.

Fiu Domnului Constantin Ilie Radovici de

profesie funcționar și al Dumneaei Gheorghița de

ani douăzeci și șapte de profesie profesoară ambi

de religie ortodoxă domiciliați în Caracal.

Martori

Pantele Radovici de ani douăzeci și șase de

profesie comerciant

Iancu Stănculescu de ani douăzeci și nouă de

profesie advocat.

1886 August 19

No.293”14

Licențiat în Drept. Avocat la Caracal,

înscris în barou în anul 1908, cu o carieră ce s-a

desfășurat de-a lungul primelor patru decenii ale

sec. al XX-lea.

Publicist și om politic, produce în primii

ani ai carierei d-sale, pe terenul vast și inepuizabil al dreptului, lucrări de o reală valoare.

13 Pe când era primar sub nemți, aceștia încercând să confiște fondurile primăriei, Pavlidi s’a opus energic, lipsind

puțin să fie arestat, și cu Convenția de la Haga în mână, a intimidat pe nemți, salvând banii comunei. 14

S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal reg. nr.342 / 1886



Minte ageră și pătrunzătoare, fire aplicată studiului, d. Radovici scânteiază și-și

atrage admirația unanimă, prin prima d-sale lucrare

tipărită în anul 1909 ,,Moșnenii și Răzeșii’’,

premiată cu premiul Hilel în 1908 de Universitatea

din București.15

Autorul studiază aici începuturile vieții

agricole a Românilor, în faza comuniunii agrare și

în fazele succesive, din punct de vedere al evoluției

proprietății: hărăzirile domnești, originea răzeșilor,

a mazililor etc.

Partea a doua a lucrării se ocupă cu

caracterele juridice ale proprietății, și e bazată pe un

bogat material documentar istoric.

Această lucrare, cea mai cunoscută, a rămas

până în prezent una dintre lucrările de referință

dedicate proprietății în indiviziune sau

codevălmășie.

,,A doua lucrare a d-sale ,,Essai sur les

preuves dans l’ancien droit roumain’’, întocmită

după documente, fu tipărită la Paris în anul 1909,

iar în 1910 scoate de sub tipar alt studiu ,,Despre

contractul pignorativ’’.16

Alte două lucrări sunt tipărite în 1926 și

1928.

,,Pentru țărănime’’-1926.

,,Pentru ocrotirea muncii’’-1928.

Pe 16 martie 1911 a fost numit avocatul

județului Romanați, post în care a funcționat mai

mulți ani.17

În 27 noiembrie 1911, orele trei p.m., se

căsătorește , la Slatina, cu Ana ( 17 ani ), fiica

avocatului Ioan Vineș și a Mariei Vineș.

A fost deputat de Romanați ( 1919,

1926,1927, 1931). Ales pentru prima oară în

Cameră în 1918, între cei 13 ,,marghilomani” care

au pătruns în primul parlament al României

întregite. Ales din nou în opoziție, deputat de

15 Titlul original al lucrării este ,, Moșnenii și Răzeșii. Origina și Caracterele juridice ale Proprietății lor.

Studiul din vechiul drept românesc, de Sebastian Radovici, avocat. Lucrare premiată de Universitatea din București ( Premiul Hillel 1908 ). București ( Tip. ziarului Curierul Judiciar ), 1909 ( 23, 5 x 17 ). 2 f.,140 p. cu il. (B.A.R., II. 15.907 ).

16 Ricman Ștefan ,, Monografia județului Romanați’’, 1928

17 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr.5 / 1911.

Sebastian Radovici



Romanați, în 1926 și ca lupist guvernamental în 1927. Ales ca membru al Uniunii

Naționale în 1931 tot la județul Romanați, vice președinte al Camerei deputaților în

sesiunea extraordinară ( iulie 1931 ) și reales în sesiunea ordinară ( noiembrie 1931).18

Prin Decretul Regal nr.1.389, din 6 iunie 1918 este numit președinte al unei

Comisii interimare

FERDINAND I

,,Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de miniștri și ministru secretar

de Stat la departamentul de interne No.27.503 / 918.

Pe baza art.39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și a articolului 3

din legea asupra unor măsuri excepționale relative la funcțiuni publice, la consilii

județene și comunale,

Am decretat și decretăm:

Art. I.- Se aprobă de Noi instituirea unei comisiuni interimare la comuna urbană

reședință Caracal, compusă din d-nii Sebastian Radovici- președinte; Dumitru

Șerbănescu- vicepreședinte, Constantin Marinescu, Teodor F. Minoescu și S. Băleanu,

membri.

Art. II.-Președintele Consiliului

Nostru de miniștri și ministru secretar de

Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Iași, la 6 Iunie 1918.

FERDINAND

Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne,

A. Marghiloman

1.389.”19

În 25 mai 1926, au avut loc alegeri

pentru Adunarea Deputaților.

Candidații au fost înscriși pe trei

liste. Lista a doua a cuprins șase candidați ai

,,Blocului național țărănesc.’’: Radovici

Sebastian, Rusenescu I. Nicolae,

Macavescu M. dr., Betulescu Nicolae,

Iliescu Jean și Brătășanu Paul. Aleși au

fost: Vaias Ștefan, Ghica V. Nicolae, Dr.

18 Predescu Lucian, Enciclopedia României-Cugetarea, p.707, Editura Saeculum I.O., Vestala,

București, 1999. 19

Monitorul Oficial al României , nr. 10 / iunie 1918, p. 888.

Sebastian Radovici, deputat de

Romanaţi



Fundățeanu Constantin, Oroveanu T.T., Leontopol Ștefan și RADOVICI

SEBASTIAN.

Ziarul ,,Romanațul’’, nr. 30, din 3 iulie 1927, prezenta candidații pentru alegerile

dela cameră și senat. Iată ce scria despre Sebastian Radovici:

,,Fostul șef al țărăniștilor din județul Romanați recunoscut ca o inteligență

sclipitoare, a înțeles numai decât și s’a scârbit pe dată de năzuințele deșuchiate ale celor

ce stând în fruntea acestui partid, zăpăcesc mințile și împing țărănimea cu făgăduinți

deșarte, la prăpastie.

I-a părăsit împreună cu Ministrul Lupu, șeful său, fiul preotului Lupu din Fălciu,

potolitorul răscoalei din 1907”. 20

La alegerile din 7 iulie 1927 pentru Adunarea Deputaților , S. Radovici participă,

fiind inscris pe lista P.N.L, locul 2. Întreaga listă a liberalilor a câștigat alegerile.21

Ziarul Vremea din 1 ianuarie 1932 publica ,,Bilete de plăcintă’’ (catrene vesele),

pentru politicienii romanațeni. Iată-l pe cel dedicat lui Sebastian Radovici:

D-lui Sebastian Radovici.

Vice-președinte al Camerei

Chelie....

Vice-prezidenție....

Prilej de melancolie,

Pentru-o inimă sglobie...

În 1937 locuia împreună cu soția în București. Mama sa decedase în 1930.

Sebastian Radovici a fost avocatul apărării lui Corneliu Codreanu în procesul din

aprilie 1938, alături de Lizeta Gheorghiu și alți zece avocați legionari provinciali. C.

Codreanu a fost condamnat la șase luni de închisoare.22

VOICULESCU, MARIN N., 1919, august 30 – președinte Comisie Interimară

S-a născut în Caracal, în anul 1886, luna octombrie , ziua 2.

,, ACT DE NAȘTERE

Una mie opt sute optzeci și șase luna octombrie zioa cinci ora zece Dimineața.

Act de nașterea copilului Marin de religie ortodoxă de secs Masculin născut la

doă octombrie corentu ( n.n.1886 ), ora opt sara în casa părinților săi din suburbia

20 Nicolae Lupu ( n.4 noiembrie 1876-d.1947 ). Politician român, medic, activ în Partidul Țărănesc, apoi

membru în conducerea Partidului Național –Țărănesc. S-a separat de P.N.Ț.în două rânduri, constituind mai întâi o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946 Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu P.C.R.

Lupu i-a cerut lui Iuliu Maniu, președintele țărănist să se retragă de la conducerea partidului și să-i lase lui locul, pentru a reorienta partidul spre stânga. Maniu nu a fost de acord, ceea ce a determinat ruperea grupării Lupu și înfiininţarea Partidului Țărănesc Democrat.( www.wikipedia.org. / wiki, Nicolae Lupu).

21 Monitorul Oficial al României, nr.153 / 14 iulie 1927.

22 www. foaienațională.ro

http://www.wikipedia.org/



Boldu. Fiul lui Nicolae Voicu de ani douăzeci și patru de profesie plugar și al soției sale

Ana de ani opt sprezece de profesie menajeră.

1886 octombrie 5

N.351”

Licențiat al Facultății de Drept din București. În perioada studenției și-a schimbat

numele devenind ,,Marin N. Voiculescu.’’

Ministerul de Justiție

,,D. Marin N.Voicu, student, domiciliat în comuna Caracal, județul Romanați, a făcut

cerere acestui minister pentru schimbarea numelui său patronimic de ,,Voicu’’ în cel de

Voiculescu, spre a se numi Marin N.Voiculescu.

Ministerul publică această cerere, conform disposițiunilor art. 9 din legea asupra

numelui, spre știința celor înteresați, cari ar voi să facă opozițiune în termenul prevăzut de

aliniatul II al zisului articol.’’23

O informație notată pe

marginea actului de naștere spune:

,,Se atestă de noi că persoana

trecută în acest act sub numele de

Marin Nicolae Toma Voicu și-a

schimbat numele Marin Voiculescu

dupe cum a probat cu jurnalul

consiliului de Miniștri No.1533

Dechembrie 1908.”

O altă notă înscrisă pe actul

de naștere al lui Marin N. Voiculescu

ne dă date despre căsătoria acestuia.

,,Persoana a cărei naștere

este înscrisă în actul de față s-a

căsătorit cu D-ra Constantina Iancu

N. Mihail, în ziua de 26 ianuarie 1912

dupe cum s-a constatat din actul de

căsătorie înscris în registrele de Stare

Civilă ale acestui oficiu la N.16 din

26 Ianuarie 1912.’’24

Imediat după terminarea

facultății se înscrie în Barou (1909).

În ședința Consiliului

Comunal din 22 decembrie 1912 este

ales ajutor de primar al orașului

Caracal, confirmat prin Decretul

Regal nr.64 din 9 ianuarie 1913, contrasemnat de Ministrul de interne Tache Ionescu. În

23 Monitorul Oficial al României, nr.224 / 11 ianuarie 1908, p. 8318.

24

S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg.. 342 / 1886, p.77 v.

Marin N. Voiculescu



1913 era ajutor de primar al orașului Caracal și în această funcție fiind, prin Decretul Regal

cu nr.4.708 ,,dat în București la 25 Iunie 1913’’, contrasemnat de către Ministrul afacerilor

străine și Cancelar al Ordinelor T.Maiorescu, este numit membru al ordinului ,,Coroana

României’’, în gradul de Ofițer.25

Prin D.R., nr. 7342 din 31 decembrie 1913, ,,după propunerea făcută prin raport

de către ministrul secretar de Stat la departamentul de interne, se conferă Crucea

,,Meritul sanitar’’, Clasa II, lui Marin Voiculescu, ajutor-primar Caracal”.

În ședința Consiliului Comunal al orașului Caracal, din 17 ianuarie 1916 este ales

de către acesta ajutor de primar, fiind confirmat prin D.R. nr.275 , emis la 3 februarie 1916

și contrasemnat de către V.G.Morțun , Ministrul de interne.

La 30 august 1919 este numit prin D.R. nr. 3699, peședinte al unei comisii

interimare a orașului Caracal.

FERDINAND I

,,Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori sănătate :

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.35. 924, din 30 August 1919,

Pe baza art. 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane modificat prin

decretul-lege No.1.331 / 919,


Art.I.-D.M. Voiculescu se numește de Noi, membru și președinte al Comisiunei

interimare a orașului Caracal, în locul D-lui C. Mustață, demisionat, iar d-nii maior

G.Motoceanu, Marin Stănescu, Teodor Iliescu Lișcă, Badea Constantinescu, Ion Doane

Tugui și Marin M. Lăescu se numesc membrii în aceaș comisiune, pentru ca împreună cu

actualii membrii să gereze afacerile comunale până la alegerea și instalarea unor consilii

comunale.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat, la departamentul de Interne este


Dat în București, la 30 August 1919.

FERDINAND

Ministru de interne

G.G.Mârzescu No. 3.699”.26

A fost prefect al județului Romanați în două rânduri:

1. 1922, ianuarie 21 – 1924, februarie 7. Avocat. Fost primar. Numit prin D.R.327 din 1922, ianuarie 21 ( M.I. , 1934, dosar 2, p.56

v. ). – Demisionează în 1924, februarie 7 ( M.I. , 1934, dosar 2, f. 56 v. ).

25 Monitorul Oficial al României, No. 69 / 28 iunie 1913, p.3062.

26 Monitorul Oficial al României , nr. 122 / 18 septembrie 1919, p.6986.



2. 1927, iunie 22 – 1928, noiembrie 10. Avocat, fost prefect. Numit în locul pretorului maior, Alex. Teodorian ( prefect

cu delegație ), prin D.R. 2139 din 1927, iunie 22, dat la Scroviște ( M.O. , 1927, nr. 136,

iun. 23, p.8632; M.I. , 1934, dos. 2, ,p.56 v; cf. M.M.C. , 2007, p.74 ).

Demisie în 1928, noiembrie 10 ( M.I. , 1934, dos.2, p. 56 v ).

Ziarul ,,Romanațul’’, în numărul din 26 iunie1927, anunța numirea noului prefect

de Romanați : ,,D-l Marin Voiculescu a fost numit Prefect de Romanați.’’

În numărul din 3 iulie 1927, același periodic făcea o scurtă prezentare a prefectului

nou numit: ,,Niță Voiculescu, noul prefect a fost numit. Avocat iscusit, vlăstar robust în

activitate ca și în făptura lui întreagă.

Vlăstar sănătos la trup și la minte, avocat iscusit și prieten devotat celui ce i s’a

apropiat de suflet, a fost numit prefect de Romanați.

Energic, robust în activitatea ca și în făptura lui întreagă, prin munca lui

neobosită și-a legat numele de toate comunele din județ,peste tot, în trecuta guvernare

liberală începând construcția localurilor de școală ce fac fala satelor, cinstea județului și

mândria omului care n’a cunoscut oboseala pentru a clădi opera.

Județul așteaptă mult dela Niță Voiculescu și garantăm că nu se va înșela în

așteptările lui.’’

Ziarul ,,Vremea’’, nr. 36-37, din 1 Ianuarie 1930 , la pag. 3, publica ,, Bilete de

plăcintă’’, pentru mai mulți politicieni caracaleni. Iată-l pe cel dedicat lui Niță Voiculescu:

,,Fălos, voinic și elegant

Suporți c’o demnă nostalgie

Trecutul tău, de ,,om berbant.’’

Din ,,Vremea’’, nr. 35–36 /ianuarie 1932 , prezentăm biletul pentru N.Voiculescu:

Pe d-voastră, georgiștii,

Dragă Domne Niță

Ci-că Majestatea Sa

V’a lucrat în….foi de viță.

În 1950 Marin Voiculescu ,,este propus de Direcțiunea Securității din Craiova

pentru încadrare într-o U.M. ( Unitate de Muncă ) pe timp de 18 luni. ‘’27

Motive :

,,Cunoscut ca mare exploatator al țărănimii și liberal de frunte în județ, ocupând

și funcția de prefect.

Urăște clasa muncitoare și are manifestări ostile.

27 Unitățile și coloniile de muncă au fost un important instrument represiv utilizat de autoritățile

comuniste împotriva opozanților politici și a tuturor celor care erau considerați ,,dușmani ai regimului.’’ Unitățile de muncă ( U.M.) au fost înființate prin Decretul nr. 6 / 1950, fiind menite să contribuie la ,,reeducarea elementelor dușmănoase Republicii Populare Române.’’

Abuzivă era mai ales procedura de internare: nu era nevoie de un verdict al justiției, decizia fiind luată de Ministerul de interne, pe baza unei anchete a Securității sau Miliției. Durata detenției era de 6 luni până la 2 ani, cu posibilitatea de extindere până la 5 ani. ( www.cnsas.ro/decizii ).

http://www.cnsas.ro/decizii



În 1952 este arestat pentru prima oară , de către

M.S.S. Craiova și condamnat la 24 de luni

închisoare, motivele fiind: ,,P.N.L., iar în altă

fișă matricolă penală și ,,fost primar la Caracal și

prefect de Romanați.’’

,,Internarea începe la 16. 8.1952 și

expiră la 16.8.1954.’’

,,Eșiri definitive: 19-8-53 Domiciliul

forțat Conf. Comisiei.’’

La 28 septembrie 1959, Marin

Voiculescu este arestat de către temuta

U.M.0113 Craiova .Condamnat la 5 ani de

închisoare pentru uneltire în perioada 1959,

IX.28–1964.IX.25.

A fost eliberat definitiv la 11. 04. 1964, grațiat

de Decretul 176 / 64 al Consiliului de Stat.

Același domiciliu.

Prof. CONSTANTINESCU, ILIE , 1920, ianuarie 21 – aprilie 10 , președ. C.I., cu

delegație.

Pentru întocmirea unui curriculum vitae (,,istoricul vieții”), pentru Ilie

Constantinescu președinte cu delegație al unei Comisii interimare din 1920, ne vom folosi

în special de ,,Autobiografia’’ sa , întocmită la 22 noiembrie 1951, pe când cerea un post

de muzeograf la Muzeul din Caracal.28

S-a născut la 27 octombrie 1876 ( sau 1874

după alte surse ), în comuna Dioști , județul Romanați (

azi jud.Dolj ).

Tatăl – Constantin Ion Pătru, sătean modest cu

3 clase primare (1856-1932 ). N’a făcut nicio politică.

Mama – Oprica C. Pătru ( 1850 – 1928 ), fără

știință de carte. N’a făcut nicio politică.

Nu știm când și-a schimbat numele de familie.

Studii primare în localitatea natală ( 1882 –

1886 ) și la Caracal ( 1886 – 1888 ), Liceul Carol I din

Craiova ( 1888 – 1895 ), Facultatea de Litere, secția

Istorică a Universității din București -1895 – 1899,

Școala Normală, București-1895 – 1899 în paralel cu

Universitatea.

Licența în Istorie,,cum laudae’’ București -

1899.

28 S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul popular al raionului Caracal, dos. 1 / 1951.

Fișă matricolă penală Voiculescu

Marin- 1952

Ilie Constantinescu



Activitatea didactică oficială

1) Craiova, 1899 – 1906. Prof. la școlile secundare: Gimnaziu mai târziu Liceul

Buzești.

Școala Normală de învățători, Liceul azi N. Bălcescu ( n.n. 1951 )

2 ) Caracal, Liceul Ioniță Asan 1906 – 1938.

Culegător de folclor, colaborând cu 61 de texte populare la Colecția Materialuri

folcloristice (1900) coordonată de Gr. Tocilescu.

La îndemnul lui Ovid Densușianu, a colecționat o cantitate enormă de material

etnografic, arheologic, documente istorice și monede

În 1907, pune bazele Muzeului din Caracal în sălile gimnaziului al cărui director

era.

A fost căsătorit cu Anica.

Fiul lor Constantinescu Mircea s-a născut în Caracal, la 3 August 1908.

Prin D.R. nr180 / 1920, contrasemnat de către ministrul de interne țărănist, dr.

Nicolae Lupu, I.Constantinescu este numit președinte cu delegație al unei Comisii

Interimare.

,,FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate,

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.3.218 / 920,

Pe baza art. 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și a articolului 1

din legea asupra unor măsuri excepționale relative la funcțiuni publice, la consiliile

județene și comunale,


Art I. Se institue de Noi câte o comisiune interimară, care să gireze afacerilor

comunelor urbane Slatina și Caracal, în locul actualelor comisiuni interimare, cari au

demisionat, compuse din D-nii:

La comuna Caracal

Ilie Constantinescu, profesor, președinte cu delegație; Ion Ionescu, vice-

președinte, D. Arghirescu, I. Pițurescu, Iulius Mariani, preotul I.Gh. Popa, Constantin G.

Ene Cârlan, Niță Boșogea , Marin Mihăiescu, Mihalache Iancu și D-na Aurelia Vilaia –

membrii.

Art II. Ministrul Nostru Secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în București, la 21 Ianuarie 1920.29

FERDINAND

Ministrul de interne

Dr. Nicolae Lupu No.180.

29 Monitorul Oficial al României, nr. 223 / 30 ianuarie 1920, pag.11527.



La începutul lunii aprilie 1920, Comisia interimară a demisionat și în locul ei a fost

numită o nouă comisie condusă de avocatul Florescu Constantin.

A făcut politică țărănistă.

La 28 august 1920, a avut loc la Caracal o întrunire a Partidului Țarănesc,

prezidată de prof. Ilie Constantinescu .

La întrunire au mai participat Sebastian Radovici, șeful grupării țăraniste din

Romanați, Ion Tonescu, profesorii M. Mihăescu și D. Breazu.

S-a pus problema organizării partidului prin formare de comitete de câte cinci

membri, fiecare comitet al cărui președinte să aleagă președintele de ocol care să aibă

dreptul a fi membru în comitetul executiv al partidului.30

Prin D.R. nr. 5527, ,,dat în București la 30 Decembrie1922 este decorat cu

Ordinul ,,Coroana României’’, în grad de Ofițer, iar în anul următor , prin D.R. nr. 956

Constantinescu Ilie, institutor la Caracal este numit membru al Ordinului ,,Coroana

României’’, în grad de Cavaler.

În ianuarie 1927 , I. Constantinescu era consilier comunal , iar în această calitate,

ca urmare a adresei Primăriei cu nr. 6719 din 3 mai este ,,delegat ca în ziua de 16 Mai

1927 să ia parte în comisiunea de examinare a candidaților pentru ocuparea primului

grad în funcțiuni administrative.’’31

În mai 1928 I. Constantinescu făcea parte dintre consilierii care formau

,,Delegația permanentă’’ a primăriei Caracal.32

În 1930 culege 141 de texte, de la un lăutar din Caracal, care au apărut în volumul

,,Cântece bătrânești și doine’’.

A colaborat la periodicele ,,Arhivele Olteniei’’, ,,Ramuri’’ ş.a.

A ieșit la pensie cu 1 septembrie 1938 , după 34 de ani de carieră didactică și cum

spune în autobiografia întocmită în noiembrie 1951 ,,azi, la pensie dela 1938, am lucrat

retras pentru aranjarea și utilizarea colecțiilor mele deranjate cam mult în ultimii ani și

pentru punerea lor în stare de a fi utilizate prin expunere pentru popor și tinerime și

pentru cunoașterea trecutului raionului Caracal.’’

Prin decizia cu nr. 14466, emisă de Sfatul Popular al Raionului Caracal este

încadrat la cerere în postul de asistent de la Muzeul Raionului Caracal

,,Sfatul Popular al Raionului Caracal

DECIZIUNE

No. 14466

Comitetul Executiv al Raionului Caracal

Având în vedere referatul Secției Artă și Cultură cu no. 14466 / 951 ;

Având în vedere avizul favorabil al secției cadre;

Având în vedere art. 18 și 27 din Regulamentul pentru funcționarea Sfaturilor

populare

DECIDEM

30 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. 27 / 1920, pag. 43, 44.

31 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.6 / 1927, pag. 98.

32 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați 1928.



Art. 1. Tov. Constantinescu Ilie, se încadrează pe data de 15 Noembrie 1951, în

postul de asistent dela Muzeul Raionului Caracal, categ. 8 / 3 cu un salariu de lei 8.210

lunar, fiind retribuit numai cu 1 / 2 din acest salariu,

Dată azi, 10 decembrie 1951, la Caracal. 33

Președinte

I.Busuioc Secretar

I.Pârvoiu”.

A decedat pe 10 februarie 1960.

Un act de învoială agricolă din 1846

Paul-Emanoil Barbu

Prin Regulamentul organic, intrat în vigoare, mai întâi în Ţara Românească (la 1/13

iulie 1831) şi apoi în Moldova (la 1/13 ianuarie 1832), li s-a desfiinţat clăcaşilor posibilitatea

de a folosi în voie moşia şi a ţine un număr nelimitat de animale, repartizându-li-se o suprafaţă

de pământ insuficientă unei gospodării rurale şi li s-a îngrădit dreptul de strămutare de pe o

moşie pe alta, în scopul de a-i determina să lucreze rezerva boierească, evaluată la circa o

treime dintr-o proprietate, care devenea proprietate deplină, de tip capitalist. Legiuirea stabilea

suprafaţa de pământ atribuită unei familii de clăcaşi, nu după nevoile de subzistenţă ale

acesteia, ci după numărul de animale mari, adică în funcţie de forţa de muncă de care avea

nevoie proprietarul. În baza acestui principiu, legiuirea a împărţit pe clăcaşi în trei categorii –

fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi sau pălmaşi –, fiecare categorie primind câte 7 prăjini loc de casă,

curte şi grădină şi 3 pogoane de pământ de arătură34

. Pe lângă acestea, clăcaşul de frunte (cu 4

animale de muncă, boi, bivoli, cai şi o vacă de hrană) mai primea 2½ pogoane de păşune şi 3

pogoane de fâneţe, totalizând 8 pogoane şi 19 prăjini; mijlocaşul (cu 2 animale de muncă şi o

vacă de hrană) mai primea 1 pogon şi jumătate de păşune şi 1 pogon şi 19 prăjini de fâneţe,

totalizând 6 pogoane şi 14 prăjini; cel din ultima categorie (fără vite de muncă, dar cu o vacă ce

putea fi înlocuită cu 10 oi) mai primea 12 prăjini de păşune şi 15 de fâneaţă, totalizând 4

pogoane şi 19 prăjini.

Pentru suprafaţa de pământ primită în folosinţă, ca pământ ,,legiuit’’, clăcaşii erau

datori să presteze într-un an 12 zile de muncă, numită clacă, cu normă, o zi de plug, un

transport de lemne cu carul de la pădure la locuinţa boierului, să dea slugi şi dijmă din toate

produsele, obligaţii care puteau fi convertite şi în bani. Sătenii clăcaşi care doreau să ţină mai

multe animale în gospodărie sau să lucreze mai mult pământ decât cel primit în folosinţă prin

lege, trebuiau să încheie cu proprietarii sau arendaşii de moşii învoieli pentru prisoase, în

33 S.J.A.N.Olt, Fond, Sfatul Popular al raionului Caracal, dos. 1 / 1951.

34 Pogonul regulamentar avea 24 de prăjini în lung şi 6 în lat. Prăjina măsura 4 palme sau 3

stj. Şerban Vodă.



schimbul unor obligaţii suplimentare35

. Cu deplin temei, revoluționarul pașoptist Nică B.

Locusteanu, care cunoaștea bine relațiile agrare, preciza că Regulamentul organic, în privința

situației clăcașilor, a fost definit în epocă drept ,,condica mizeriei”36

.

În perioada regulamentară (1831-1848), în condițiile cererii crescânde de cereale

românești pe piața externă, cele mai multe capitaluri s-au îndreptat spre agricultură, ramura

economică de bază. Pentru a scăpa de grija administrării moșiilor, în schimbul arenzii încasate

anual, tot mai mulți proprietari laici și ecleziastici își arendează proprietățile, fenomenul

înregistrând un proces de generalizare, mai ales că a crescut și valoarea arenzilor. Această

tendință se manifestă încă din primii ani ai perioadei regulamentare. Astfel, dacă în 1831,

înainte de aplicarea legiuirii regulamentare, valoarea arenzilor în Romanați era de 225.538 lei,

în 1833, după aplicarea acesei legiuiri, valoarea a ajuns la 423.771 lei37

, adică a crescut de

aproape două ori, în decurs de numai doi ani.

Îndeobște, arendașii exploatau munca sătenilor clăcași mai tare decât proprietarii de

moșii, preferând să convertească obligațiile clăcășești în bani, pentru a scoate de la țăranii cu

care încheiau sau nu contracte agricole cât mai mari sume de bani, recurgând în numeroase

rânduri la abuzuri și ilegalități.

Documentul publicat în anexă – un act de învoială încheiat de mare clucer Ioan

Vlădăianu cu clăcașii de pe moșia sa Rusăneștii de Jos, la 30 septembrie 1846 – demonstrează

că acești săteni îl preferau pe proprietar, în locul arendașului. Până în urmă cu trei ani, moșia

pe care ei erau așezați fusese dată în arendă. Cu toate că munceau toată vara ,,pentru datoriile

proprietății”, abia în iarnă își puteau achita toate obligațiile către arendaș, deoarece acesta le

convertea în bani, încărcându-i la socoteli, și cu greu reușeau să le achite, împrumutându-se

unii de la alții. De când proprietarul a trecut să-și administreze singur moșia, condițiile de

învoială au fost mai suportabile pentru clăcași, achitând îndatoririle clăcășeşti în muncă, în așa

fel încât unii dintre ei au putut chiar să-și cumpere animale de muncă și să-și achite banii

împrumutați de la alți consăteni. De aceea, încheie un nou contract, la 30 septembrie 1846, care

prevede condiții de învoială acceptabile și pentru clăcași, căci îndatoririle lor sunt mai ușoare

decât cele înscrise în Regulamentul organic. Practic, lor li se arendează de către proprietar

întreaga moșie, în anumite condiții, printr-un contract agricol, care este unul de tip capitalist.

Conform noului act de învoială, clăcașii de pe moșia Rusăneștii de Jos, urmau să aibă

toată proprietatea la dispoziție, deoarece pe lângă loturile legiuite, mai luau și surplusuri sau

prisoase de arătură și fâneață, în funcție de categoria din care făceau parte, fruntași, mijlocași și

codași, fiind slobozi să are și să cosească după posibilitățile de muncă, dând dijma din zece

una. De asemenea, erau liberi să treacă podul proprietății, de peste Olt, fără plată.

În schimb, ei aveau anumite obligații. Fiecare fruntaș trebuia să lucreze câte șase

pogoane, din care trei de grâu și trei de porumb, iar fiecare mijlocaș, câte trei pogoane, din care

jumătate grâu și jumătate porumb. La aceste cereale, efectuau toate muncile. În afară de ogorât,

arat, grăpat și însămânțat (cu sămânța proprietarului), grâul urma a fi plivit, secerat, strâns la

35 Regulamentul organic, Bucureşti, 1847, p. 74-88. Vezi şi: Ilie Corfus, Agricultura Ţării

Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Edit. Academiei, 1983, p. 77-108. 36

N. Russo (N. B. Locusteanu), Încercare asupra dreptului public al românilor sau România și Turcia, în Conservatorul, nr. 1, secția I, 1 nov. 1856, Constantinopol, p. 144.

37 Serv. Jud. al Arh. Naț. Olt, Prefectura jud Romanați, dos. 161/1833, f. 24-26.



arie, treierat și transportat la magazia proprietarului, iar paiele să fie chitite în șire; la rândul

său, porumbul, trebuia prășit, cules, curățat de foi și dus la pătulele boierești, după care luau

cocenii pentru ei și curățau terenul pentru însămânțarea grâului. Întrucât fruntașii nu dispuneau

de timp pentru munca cu brațele, urmau a-și lua ,,tovarăși” pe seama lor pentru a-i ajuta la

lucrările agricole, pe care le împărțeau între ei, după cum se înțelegeau. Clăcașii făceau mai

întâi muncile pentru stăpânul moșiei, la timpul cuviincios, și apoi pe ale lor.

Cum proprietarul însămânța pe seama sa 50 pogoane de rapiță, cu inventar propriu

desigur, clăcașii se obligau ca să o secere, să o treiere sau s-o bată, să o vânture, să o pună în

magazii, ,,însă numai această rapiță sămănată, iar alta să nu să mai samăne, rămâind numai

pă îndatorirea pogoanelor de grâu și porumb pă ceilalți ani”.

Tot clăcașilor le revenea și obligația de a păzi câmpul, pentru ca recoltele de grâu,

porumb și rapiță să nu sufere daune din cauza animalelor sau a oamenilor, ,,prin pândari”,

plătiți însă de proprietar.

De asemenea, tot clăcașilor le revenea, în caz de li se cerea de către stăpânul

moșiei, îndatorirea de a transporta la schela Islaz, atât grâu, cât și porumb (pe care trebuiau

să-l și bată și vânture), pentru vânzare pe piața externă.

În grija sătenilor intra și îngrijirea morii de pe Olt, pe care trebuiau s-o demonteze

iarna și apoi să o amenajeze în restul anului, în locurile unde apa avea un curs mai rapid,

pentru a funcționa cu o rentabilitate mai mare.

În sfârșit, se mai obligau să facă un transport de cherestea de la pădurea

proprietății pentru ridicarea unui pătul al stăpânului moșiei, cu plata ,,păduritului” de către

proprietar. Dacă transportul se realiza de la o pădure mai depărtată, aveau și ei să

beneficieze de cherestea pentru construirea unei magazii de rezervă în satul lor.

Prin informațiile oferite cititorului, documentul în discuție este important pentru

istoria satului romanațean Rusănești, aducând în actualitate un crâmpei din viața țăranului

de altădată, din ajunul revoluției de la 1848.

Anexă

1846, sept. 30, Rusăneștii de Jos.- Act de învoială încheiat de clăcașii din satul

Rusăneștii de Jos, jud. Romanați cu proprietarul Ioan Vlădăianu

Învoială făcută pă trei ani între lăcuitorii după moșia Rusăneștii

de Jos cu d-lui marele clucer Ioan Vlădăianu, proprietarul

acestei moșii

Noi, suptiscăliții lăcuitori pă moșia Rusăneștii dă Jos, văzând urmarea

arendărilor pă vremea când era moșia dată cu arendă, că toată vara munceam pentru

datoriile proprietății și tot nu ne puteam curăți până nu plăteam și bani iarna dă ne

răfuiam, văzând și vremea în trei ani de când să caută moșia de d-lui proprietar și învoiți

în lucru de n-am mai plătit niciun ban, ne-a fost mai folositoare. Căci noi toți ce am fost

datori pă la unii alții din vremile arendașilor ne-am plătit, ne-am mai cumpărat și vite de

muncă. Acestea dându-ne prilej mai folositor, ne-am mai învoit iarăși cu d. proprietar, tot

în muncă pă trei ani, de acum de la următorul septembrie, în treizăci, anul 1846 până la



anul 1849, iarăși în treizăci. Dar nu în total de pogoane, tot rate (sic!), precum au fost

împărțite pă familii, după starea vitelor de muncă ce avem, ca să cunoaștem mai bine

fiecare datoria ce avem să lucrăm, ca nu unii să muncim și alții să lenevească, să șază, cu

deslușirea jos arătată, ca să fim toate familiile, fruntași, mijlocași și coadă fără vite de

muncă, scutite de datoria zilelor de clacă, de ziua plugului și cărătoria carului de lemne,

de zilele argații, de prisosu vitelor de ierbărit, de prisosu pogoanelor de arătură și

cositură, fiind slobod să arăm, să cosim fân cât vom voi în coprinsurile de locuri și livezi

ce avem, din care vom da numai dreapta dijmă din zece una.

Vom fi slobozi a trece fără plată cu podul dv. Peste Olt și înapoi pentru orice

trebuință a noastră (..).

Pentru aceste mai sus coprinse ne îndatorăm și noi către d. proprietar a-i lucra,

pă fieșcare an, cele mai jos arătate, însă:

1-iu. Fiecare fruntaș cu patru vite de muncă, socotindu-să și caii, ne îndatorăm să

arăm d-lui proprietar câte 6 pogoane, adică trei pogoane cu grâu și trei pogoane de

porumb, însă porumbul să fie arătura ogorâtă;

2-lea. Fiecare mijlocași cu 2 vite de muncă să-i arăm câte 3 pogoane, adecă

jumătate grâu și jumătate porumb, ogorât câmpul;

3-lea. Toți cei ce însemnăm fruntași și mijlocași sântem datori să arăm arătatele

pogoane, să le semănăm cu grâu și porumb, cu sămânța d. proprietar, să grăpăm grâul,

să-l plivim, să-l secerăm, să-l strângem la arie, să-l treierăm, lămurit să-l ducem a-l pune

în magazia d-lui, clădim și paiele în șire bine; să prășim porumbul, să-l culegem și să-l

curățim, să-l ducem a-l pune în pătulele boierești, să tăiem cocenii după locuri; a să curăți

locurile pentru arătura grâului și cocenii vor fi pă seama noastră. Și fiindcă lucru cu

mâinile la fruntași este mai împovărat, ne luăm tovarăși câți să află pă seama noastră a ne

fi ajutor la tot lucrul împărțindu-i între noi cum ne vom pogodi. Ca pentru aceasta să fie

apărare de la proprietate din partea d. proprietar, precum să arată;

4-lea. Toată această arătură, lucrarea bucatelor și strângerea până a să pune în

magazie și în pătule, să avem a o face la cuviincioasa vreme a lor și mai înainte de a

noastră muncă, până vom isprăvi;

5-lea. Rapița ce o are d. propriear sămănată, ca la cincizăeci pogoane, ne

îndatorăm a o secera, a o treiera, sau a o bate, să o lămurim prin vânturat, să o punem în

magazii, însă numai această rapiță sămănată, iar alta să nu să mai samăne, rămâind

numai pă îndatorirea pogoanelor de grâu și porumb pă ceilalți ani;

6-lea. Să fim datori a strejui aceste pogoane de producte cu grâu și porumb și

rapiță a nu să face stricăciune din vite sau din sat sau de aiurea, prin pândari, orânduiți

însă cu plata d. proprietar. Vitele prinse se vor duce la oborul de gloabă;

7-lea. După săvârșirea atât a lucrului bucatelor și pus în magazie, grâu și porumb

în pătule, și-l va vinde d. proprietar, să fim datori a-l căra cu carăle noastre la schela

Islazu, atât grâul, cât și porumbul, pă care să fim tot noi datori a-l bate și a-l vântura, ori

în ce vreme vom fi porunciți;

8-lea. Moara plutitoare ce o are d. proprietar pă apa Oltului la această moșie ne

îndatorăm ca în toată vremea, în cursul acestor ani, să o descărcăm toamna și să-i

scoatem toate bucățile casii şi celelalte și pietrile pă scoc, la loc neprimejdios, să tragem

vasele la liman, să încărcăm primăvara, să o așezăm unde va fi cursul apei mai bun spre



umblare. Și după trebuința peste an, pentru mai gata umblare, să o purtăm după iuțeala

cursului apii;

9-lea. Ne mai îndatorăm să mai aducem d. proprietar, aici la Rusănești,

cheresteaua pentru un pătul până la 84 furci și 20 tălpici de la o pădure, în depărtarea

până la pădurea Rusănești, de pădure (sic!), cu plata păduritului de la d. proprietar. Iar

de ne va trimite mai departe, ca la pădurea d-lui Predești, atunci să fie dator d-lui a ne da

și nouă, satului, cherestea pentru un pătul de magaziile de rezervă. Sântem datori a face

însă până la 42 furci și 10 tălpici, luându-ne și celelalte mărunțișuri de lemne ce ni să va

mai face tebuință, ca de podină de pătule, și să va găsi din copacii ce-i vom tăia de furci și

tălpici.

1846, sept. 30, Rusăneștii de Jos

(Urmează semnăturile)

[Arh. Naț. București, Ministerul de Interne. Comunale, dos 2B/1848, f. 257-258].

Un toponim romanaţean unic : GROJDIBODU Nicu Vintilă-Sigibida.

Toponimicele de origine slavă de pe teritoriul ţării noastre sunt foarte

numeroase. Studierea lor a căpătat în ultimii ani un nou impuls prin activitatea de

comunicări şi publicaţii a Asociaţiei Slaviştilor.

Vom încerca în cele ce urmează să dăm explicaţia unui toponimic de origine

slavă despre care - după câte ştim - nu s-a scris până acum la noi.

Este vorba de Grojdibodu, numele unei localităţi din județul Romanați.

În forma de astăzi a acestui toponimic este mai greu a vedea înţelesul şi forma lui

iniţială, de aceea, este nevoie să cercetăm formele sub care apare el mai înainte.

Toponimicul pe care îl discutăm este atestat în mai multe documente cercetate

de noi şi în mss. (original), primul este din jurul anului 1560, prin care Petru cel

Tânăr, domnul Ţării Româneşti, se adresează ,,stolnicilor de la Găvojdibrod" pentru a

nu lăsa pe nimeni să pescuiască în balta Potel a mănăstirii Bistriţa38

.

În atestarea următoare, într-un document de pe la 1580 (de la Mihnea Turcitul)

apare forma Grojdibrod39

, acest document este o traducere, după toate probabilităţile mai

târzie, şi nu un original slav cum se arată şi în colecţia documentelor publicate, de

aceea, poate atesta o formă care circula atunci în limba vorbită, formă în care apare al

doilea r.

Ulterior, în 1583, apare de câteva ori, de data aceasta într-un document în slavă,

forma Găvăjdibrod40

, ba mai mult: tot într-un document slav din circa 1585 apar grafic

38 Documente privind istoria României, seria B (Ţara Românească), veacul XVI, vol.III, p.111.

Mai departe colecţia va fi citată prescurtat: DIR. 39

DIR, seria B, vol.IV, p.342. 40

DIR, vol.V, seria B, p.133-134.



două cuvinte: Găvăjdi şi Brod41

. Din secolul XVI - 1592 - mai avem o copie slavă cu forma

Găvojibrod42

.

În secolul al XVII-lea, apare de câteva ori forma articulată: Găvojdibrodul

într-un document din 1605, scris la Târgovişte, prin care se întăreşte ,,satul Găvojdibrodul

întreg şi cu tot hotarul din hotar până în hotar şi cu toate vechile hotare ale lui

jupanului Mihail postelnicul"43

. Tot din 1605 avem un original românesc în care

Preda, mare ban al Craiovei, scrie lui Stoica logofătul, vameşul de la Gabojdibrod, ,,să

caute cu direptul şi cu buni oameni... hotarele pre baltă şi pre gârle" , fiindcă Mihail,

postelnicul de mai sus, a uzurpat vama cuvenită mănăstirii Bistriţa. După clarificarea

hotarelor se va alege ,,unde va fi balta gârla (sic) a călugărului el să-şi ia vama... iar

unde va fi a lui Mihăilă postelnicul el va lua"44

.

După formele documentare arătate mai sus, credem că avem, deci, în cazul de

faţă modificări fonetice provocate de o sincopă şi o metateză: Grojdibod <

Găvojdibrod, prin faze intermediare, cum vom vedea puţin mai departe, aşa cum avem

de pildă din Pobrata >

Probota, poclon >

plocon etc. Etimologia

pe care o propunem este

deci: v. sl. ,,de vită

(mare)" şi ,,vad"45

,

ceea ce în traducere

completă înseamnă

Vadul vitelor. În ceea

ce priveşte trecerea

fonetică din slavă în

română ea ar putea fi

explicată în felul

următor: acest

toponimic a intrat în

limba română după

denazalizarea, în limba bulgară, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea46

a vocalelor

nazale, de aceea, ca formă iniţială trebuie să admitem cea din limba bulgară de după

denazalizarea iusurilor.

În ceea ce priveşte trecerea lui e în a ea se explică pe ,,terenul" limbii române:

e după labiodentala v a trecut în ă tot aşa cum din cuvântul slav/ oves avem ovăs, o

protonic trece în ă47

, şi astfel avem forma atestată documentar Găvajdibrod.

41 DIR, ibidem, p.185.

42 DIR, VI, p.47

43 DIR, B, veac.XVII, vol.I, p.190-191.

44 DIR, ibidem, p.203.

45 Cf. în limba bulgară modernă ,,carne de vită".

46 K. Mircev, ______ ______ __ _______ ____, Sofia, 1958, p.77.

47 Cf. Acad. Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române, (sec.VI-XII),

Buc., 1954, p.62: nosilo > năsălie, stopanu > stăpân, kapona > cumpănă.

Şcoala din Grojdibodu în construcţie (1937)



Sincopa o considerăm un fenomen întâlnit până astăzi în limba vorbită şi ea a

stat la baza evoluţiei ulterioare a toponimicului nostru: Găvăjdibrod > Gvojdibrod >

Gojdibrod, apoi, prin metateză, cum am enunţat mai sus, ajungem la forma de azi:

Gojdibrod > Grojdibod.

Acest toponimic se încadrează în categoria celor studiate de acad. Emil Petrovici

în articolul Adjectivele posesive slave în -j- ca toponimice pe teritoriul R.P.R.48

. Goveždi

este tot un adjectiv posesiv format cu sufixul -j- din govedo (vită).

Presupunem că trecerea vitelor prin acest vad se făcea pe o scară mai mare,

avea o permanenţă, fapt care a determinat populaţia slavă, şi de la aceasta pe cea

românească, să-l denumească astfel49

. Chiar şi poziţia lui geografică ne întăreşte

această explicaţie. Grojdibodu este aşezat la marginea lacului Potelu, pe drumul care

merge aproape paralel cu Dunărea de la Calafat şi până la Izlaz.

În cazul nostru trebuie subliniat că avem de a face cu un vad al vitelor şi nu cu

un drum pe unde treceau vitele, cum arată de pildă toponimicul Drumul

Govădariului50

. După

cum ştim Govăd în

limba bulgară are

sensul de văcar.

Se naşte în

mod firesc atunci

întrebarea: al cărei

ape a fost acest vad?

Cercetând

documentele pentru a

lumina toponimicul

Grojdibodul atenţia

ne-a fost atrasă de o

,,pricina" din anul

1793. La această dată

medelnicerul

Dumitrache (Jianu) a scris domnului Ţării Româneşti despre un fapt neobişnuit: ,,drept

satul Grojdibod (adică în faţa satului Grojdibod) ce este pe pamântul ţării aproape de

marginea Dunării, despre pământul ţării fiind un punt (prund) care s-a ocolit de apa

Dunării, şi din venirea apelor aruncând nămol, s-a astupat acea despărţire de apă de la

Dunăre şi s-a făcut pământ uscat tot una cu pământul ţării de pot merge locuitorii cu

care pe jos până într-acel punt"51

.

Reiese clar deci că distanţa între malurile Dunării a suferit o modificare

48 Studii şi cercetări lingvistice, IV, 1953, p.63 sq.

49 Şi în ţările slave există, toponimice compuse cu brod,. Cf. Nemecky brod, în Cehia şi

Ţaribrod în R. P. F. Iugoslavia (spre vest), pe vechiul drum spre Sofia. 50

DIR, veac.XVI, seria B, vol.IV, p.228. Această denumire se păstrează acum doar pe teritoriul com. Bârzeşti, raionul Piteşti.

51 V.A. Urechiă, Documente inedite din Domnia lui Alex. C. Moruzi 1793-1796 , în Analele

Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, seria II, tom XV, 1892-1893, Buc., 1895, p. 825-826.

La 10 septembrie 1936 începea construcţia bisericii din

Grojdibodu



apreciabilă prin unirea malului de la Grojdibod cu un ostrov. Ba mai mult, distanţa

de malul turcesc devine atât de mică încât un ,,iuzbaş" otoman revendică noul

pământ, bineînţeles fără rezultat, deoarece Domnul Ţării Româneşti îi arată că ,,acel

loc, precum se cuvine, este şi a rămas în pământul ţării"52

. Notăm că unul din

punctele de trecere a Dunării în războiul din 1877-1878 a fost pe la Grojdibod.

Pentru siguranţa mişcării trupelor şi deoarece unii locuitori treceau în mod

curent pe celălalt mal, colonelul Cerchez ordonă ,,evacuarea tuturor oamenilor şi

vitelor din ostroave"53

. Adâncimea apei fiind mică, un vapor se înnămoleşte în

dreptul ostrovului Păpădia aproape de malul turcesc.

Ceea ce a fost un ,,accident geografic" - pentru a ne exprima astfel - în sec. al

XVIII-lea, a putut fi , cu multe secole înainte, o realitate: Dunărea să fi avut în

dreptul Grojdibodului un vad. În ceea ce priveşte prima parte: Găvojdi, aşa cum am

spus şi mai înainte, trecerea vitelor prin acest vad trebuie să fi avut permanenţă şi să

se fi făcut pe o scară mai mare. Asemănător cu acest toponimic este Vadul Oii de la

gura Ialomiţei, pe unde treceau oile din Ţara Românească la păscut în

Dobrogea.

Alegerea moșiei orașului Caracal (III)

(16 februarie 1847)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Continuăm prezentarea hotărniciei din 1847 a oraşului Caracal începută în nr. 54 al

revistei noastre. Documentul original scris cu caractere chirilice se află la Arhivele

52 Ibidem.

53 DIR, Războiul pentru Independenţă, vol. V, p.378, doc.730, p.435. Cf. şi doc.858.

Vechea biserică din Grojdibodu, ctitoria Jienilor, în curs de reabilitare spre a deveni

muzeu



Naţionale din Bucureşti, fond. Mihai Bălăianu, Pachet nr. 2, doc. nr. 135 şi a aparţinut

profesorului caracalean Ilie Constantinescu.

După ce am ales hotaru moșiei orașului de către Comanca a sf[intei] Episcopii,

urmând a face alegere și hotaru moșiei orașului de către moșia Recica, tot a sfintei

Episcopii. De vreme ce D. sărdar Nicolae Vladimirescu, procuratorele său, să afla la fața

locului, dar propuind d-lui că nu poate stărui deocamdată aici pentru zisa cercetare, având

o neapărată trebuință la Craiova și că până la 3 de noiemb. până când să va reîntoarce de

acolo, poci a mă îndeletnici în deosibite cercetări și lucrări ale moșiei orașului ce mai am.

A căruia propunere primită fiind, s-au vestit și cuviosul năstavnic al sf[intei] Mănăstiri

Hotărani, ca la arătata zi să să afle și cuvioșia sa la fața locului cu toate documentele și alte

dovezi ce va avea, ca să să facă cercetarea și alegerea hotarelor moșiei orașului de către

moșia Recica și Hotărani totdodată.

Pentru moșia Fărcașu și moșia Comanca [...]

După care mai întâi m-am îndeletnicit întru ridicarea a tot trupului moșiei Fărcașu.

Ca să mă domiresc de poziția sa, căci atât Magistratu, cât și D-lor toți ceilalți orășani

pricinuia[u] că să calcă de către Fărcașu. Apoi, încunoștințând de iznoavă atât pe moșnenii

comănceni, cât și pe D. paharnic Ștefan Jianu și pe D. căpitan Drăghicean Fărcășanu ce se

afla aici în Caracal, căci D. pitar Dincă Poenaru proprietarul moșiei Fărcașu de Sus şi după

a treia sorocire ce i s-au făcut de la fața locului, cu soroc adecă de o lună de zile, de la 10

sept., nr. 64, pentru 10 oct., tot n-au fost următoru a să arăta după orândueală. Și așa la zioa

hotărâtă am eșit cu toți la fața locului unde D. paharnic Ștefan Jianu mi-au înfățișat o copie

după o carte de hotărnicie a tot trupului moșiei Fărcașu de la anul 1792 aug. 26, din zilele

Domnului Mihai Costandin V.V. făcută de Barbu Brătășanul biv. vel logofăt și Petrache

Periețeanu, postelnicu. În care hotărnicie după ce arată numiții că au tras tot trupul moșiei

Fărcașu pă patru locuri și că trăsura a 2-a duprin siliște au făcut-o pă Drumul de Piatră,

eşind suma stânjenilor ce întrânsa se arată apoi vorbind şi pentru trăsura a 3-a şi a 4-a a

aceştii moşii Fărcaşu ce să ating de moşia oraşului, iar aşa la trăsura a 3-a pe muchia

dealului din piatra Şefăretului [?] până în piatra Stoeneştilor cea netăgăduită, au eşit

stânjeni 2 133; [...], din care am ales partea D-lui Fărcăşanu st. 1 066, pal[me] 4; pe

jumătate dupreste tot hotarul însă pe din sus am ales şi partea D-lui pitaru Enache

Fărcăşanu i medelniceru Hristea pe mijloc, st. 553 [...]; ales-am şi partea D-lui cluceru

Grigore Jianu, stânjeni 553, pe din jos dinspre moşia Stoeneştilor. La această trăsură

nepotrivindu-să însumarea sumii stânjenilor în parte cu suma totală să vede că cea din

urmă este greşită din prescriere. Dovadă fiind la aceasta foaia împărţălii aceştii moşii care

se va aşterne mai jos.

La trăsura aceasta la capul despre namiaz, din piatra grajdului despre moșia



Caracalului până în hotarul din colțul moșiei Comăncii și în lăturea moșiii Stoenești unde

am pus piatră au eșit stj. 1530, din care am ales partea D-lui vistierul Costandin Fărcășanu

pe din sus pă lângă moșia Caracalu, stj. 765 pe jumătate dupeste tot hotaru, am ales și

partea D-lui pitaru Enache Fărcășanu i medelniceru Hristea, pe la mijloc stj. 382, pl. 4.

Ales-am și partea d-lui cluceru Jianu pe din jos despre Stoenești stj. 382, pl. 4. La care

alegere și împărțală după suma stânjenilor fiștecărui am pus pietri și semne şi semen

printer pântre pietroi, rămâind celelelte părţi între d-lor odihniți pă această înpărțală. Iar

D-lui C. Fărcășanu pricinuește zicând că partea d-lui rămâne mai scurtă la căpătâiul despre

Caracal, care scurtare este cunoscut și de noi. Dar la capul moșiei d-lui –să lungește despre

Olt, iar căpătâele părților celorlalți boeri să scurtează de apa Oltului. Și așa lipsa ce zice

vistieru Fărcășanu că are spre Caracal , i să împlinește cu lungu moșiei cei despre Olt. Și

mai ales că acea scurtare despre Caracal nu i să face acum la această hotărnicie, ci să

dovedește că așa au fost stăpânirea din vechime. Pentru care scurtare acelor căpătâe despre

Caracal numai că fiind multă prigonire între D-lor boierii Fărcăşani şi orăşanii caracaleni şi

că neputându-i învoi nici într-un chip au făcut rugăciune d-lor boierilor ispravnici de atunci

ai judeţului ca să vie acolo la faţa locului, ca după a d-lor pricepere să facă să înţeleagă şi o

parte şi alta şi că viind D-lui Toma Călinescu biv vel pitar, ispravnic, au făcut şi d-lui

cercetare foarte cu amăruntu prin preoţi bătrâni i mireni iarăşi bătrâni şi mai tineri, fiind şi

carte de blestem asupra tutulor răzaşilor de obşte şi au pus de au cetit cartea întru-auzul

tutulor, care carte au dat-o în mâna unui Iscru ceauș de slujitori de au pus-o în proțap. Și

luând pă toți cei mai jos arătați, înainte au mers pă unde au știut stăpânirea din vechime. Și

d-lui însuși împreună cu numiții au mers pă urmele pă unde s-au dovedit semnele cele

știute. Și așa zic că au făcut urmare cu trasul moșiei i cu împărțala de partea fiecăruia între

d-lor după cum mai sus coprinde.

După care cercetare, numai d-lui biv vistier Fărcășanu rămâne neodihnit la

scurtarea moșiei ce zice că are despre Caracal, pentru care zic numiții hotarnici că văzând

la mijloc carte cu înfricoșat blestem în frica lui Dumnezeu cum au găsit cu cale și cu

dreptate așa au urmat cu hotărnicia şi împărţeala d-lor. Și că arată și numele celor care au

făcut arătarea vechii stăpâniri prin carte de blestem. Însă duhovnicu ieromonahu

Damaschin, vârsta lui cade ani 80 de la Caracal, proin protopop Ioan […] de ani 60,

Diaconu Marin de ani 40, uncheaș Preda Cergan de ani 80, uncheaș Ivan Biercea ot

Ghizdavăţ, de ani 60, Tudor Vârtuca ot Caracal de ani 50, Radu sin Ceauș [...] de ani 40,

Vasile Bâltac de ani 50, Florea Croitoru de ani 40, Radu Croitoru de ani 50, Marin sin

Bogdan de ani 40 și alții câți au știut această veche stăpânire pă unde s-au urmat.

Și că postelnicul Costandin Portărelu ce erea luat de D-lui biv. Fărcășanu hotarnic

în partea d-lui, văzând nemulțumirea dumisale vistierului ce să coprinde mai sus, n-au

îndrăznit a iscăli cartea aceasta. Iar numiții, precum au cunoscut dreptu urmând, au dat

această carte la mâna d-lui clucerului Grigorie Jianu, în care această carte de hotărnicie să



vede trecut și dovada de cercetarea ce au făcut la fața locului Toma Călinescu, ispravnicu

de atunci al județului, în următoarea coprindere: că d-lor boerii hotarnici , după ce au venit

la hotarul moșiei Fărcașu unde să întâmpină cu moșia Comanca i cu moșia Caracalu și

cunoscând d-lor că din multa prigonire i alte vorbe mari ce făceau orășanii cu boierii

Farcășani, putea să să întâmple vrun lucru necuviincios. Au înștiințat pă d-lor boierii

ispravnici pentru una ca aceasta. Și așa s-au sculat numitu de au mers acolo la fața locului,

unde fiind și carte de blestem la mijloc, i s-au citit acea carte întru auzul tutulor; și că toți

acei mai sus numiți cărăcăleni au rămas că de nu vor arăta ei adevărul pă unde știu vechea

stăpânire a părinților lor şi a lor, blestemul să cază pă dânșii. Iar cartea n-au luat-o în mâini

să o sărute, zicând că nu o fac ei aceasta pentru un oraș. Și că puind-o această carte într-un

lemn, s-au dat în mâna mai sus numitului ceauș de slujitori. Și înălțând-o asupra lor, au

mers ei înainte și după dânșii și numitul boer ispravnic , împreună și cu hotarnicii pă urma

lor. Ducându-i pe acolo pă unde știau ei stăpânirea, până unde s-au îndreptat hotarul cel

adevărat. Și că rămâind amândoaă părţile mulţumite au luat şi hotarnici săvârşire, precum

mai sus să coprinde. Şi că pentru aceasta, au adevărat și D-lui numitu boer ispravnic cu

iscălitura. Iar d-lui căpitan Fărcășanu mi-au arătat o foaie de împărțală făcută în urma mai

sus așternute-i cărți de hotărnicie, adecă la anul 1795, septembrie 18, între un pitaru

Enache Fărcășanu cu cluceru Grigorie Jianu, care să vede, următoare pomenitei cărți de

hotărnicie. Și apoi, și această împărțală făcută tot pă patru trăsuri, arătând că o trăsură au

făcut-o la capul despre răsărit de către Olt, din matca Tesluiului despre Stoenești în sus. A

doua trăsură după mijloc au făcut-o pă drumul dă piatră din hotarul Stoeneștilor în sus, iar

a treia trăsură și a patra trăsură ce să atinge de moșia orașului să arată într- această foaie de

împărțală că s-au făcut, adecă: cea de-a treia trăsură din muchia dealului, iar din hotarul

Stoeneștilor în sus, s-au dat stânjini 553, cirtă ai clucerului Jianu de aici în sus, stânjini 553

s-au dat pitarului Enache tot până în Fărcașul de Sus, cea de-a patra la capul moșiei despre

Caracal, iar din hotarul Stoeneștilor în sus s-au dat stânjini 382, cirtă a clucerului Jianu și

de aici în sus stânjâni 382, cirtă a pitarului Enache până în Fărcaşu de sus. Din coprinderea

și aceştei cărți de împărțală îndestulându-mă că moșia Fărcașu stă cu un cap spre răsărit în

matca Oltului și cu altu spre apus despre Caracal, că împărțala au făcut-o din hotarul

Stoeneștile în sus, că pă răzorul despărțitor al moșiei Stoeneștile de către Fărcaș sunt în

ființă pietrile arătate atât în cartea de hotărnicie mai sus pomenită, cât și într-această foae

de împărțală, care pietri s-au găsit de mine în ființă la ridicarea planului, după cum să va

vedea.

Și că moșia orașului, documente, nici cu sumă de stânjâni, nici fără stânjâni n-are.

Și că d-lor proprietarii moșiei Fărcașu au carte de hotărnicie de la anul1792 și foae de

împărțală de la anul 1795 ce s-au așternut mai sus a urmat, după legiuirea pământului de la

cap al 3-lea al despărțirii a două, ca mai întâi să aleg prin măsurătoare și întocmai după

coprinderea pomenitelor documente, suma stânjânilor a tot trupului moșiei Fărcașu spre a



să putea dovedi adevăratele hotară ale moșiei orașului. Și așa mergând atât cu D-lui

paharnicul Ștefan Jianu i cu D. căpitan Drăghicean Fărcășanu, cât și cu tot completu

Magistratului și alți mulți orășani ce să afla față la capul moșiei Fărcașu despre Caracal. La

piatra Stoeneștilor ce este despărțitoare atât între moșia Stoenești de Fărcașu, cât și între

Stoenești și Fărcașu de către moșia Caracalu și Comanca, au propus d-lui căpitan

Drăghicean Fărcășanu că dintr-această piatră să trag spre apus în direcția pietrii de la gropi

și să împlinesc atât 382 stânjâni, cirtă partea D. paharnicu Jianu, cât și alți atâțea partea ce i

să cuvine d-lui după hotărnicie. A cărui propunere primind-o în ființa tutulor, am întins

lanțu din pomenita piatră și mergând spre piatra de la gropi și trecând peste dânsa unde s-

au împlinit stânjâni 764, partea D. paharnicul Jianu și partea d-lui căpitan Fărcășanu, am

făcut semn. Apoi stând aici și luând de iznoavă în băgare de seamă numita foae de

împărțală, am văzut cu toții, că de unde să împlinesc stânjânii amândurora, dumnealor,

urmează a să începe moșia Fărcașu de Sus. Și așa spre a face p-amândoi d-lor a pricepe că

această trăsură nu să poate face niciodată în direcția ce cereau. Pentru destoinicele cuvinte

ce mai jos voi arăta, am făcut cercare și din semnul unde am stătut cu împlinirea

stânjânilor d-lor: de am tras spre tot apus şi stânjâni 764, partea Fărcașului de Sus cu care

s-a figurat figura moșia Fărcașu cu totul împotriva hotărniciei sale, după cum în plan să va

vedea: 1. căci în loc de a fi această trăsură în paralel cu celelalte trăsuri ale ei, ea vine și să

face mai în lungul ei, și

2. că acest trup de moșie Fărcașu de Sus, în loc de a rămânea mai scurt decât

celelalte două trupuri ale Fărcașului de Mijloc și de Jos după coprinderea hotărniciei, el să

face cu mult mai lung decât acestea. O mare absurditate și urmare, împotriva hotărniciei.

Aceste toate destoinice cuvinte ce mă împiedicau a mă asemăna voinței d-lor, d-a

face adică trăsura aceasta în direcția ce pretindeau, făcându-li-să cunoscut și cunoscând

chiar d-lor că cererea le este împotriva duhului hotărniciei, în cele după urmă au cerut ca

lăsând această trăsură la o parte, să fac trăsura capului moșiei d-lor despre Caracal tot din

piatra pomenită, însă în direcția spre movila de lângă cârciuma lui Mitu Ungureanu, până

în care zicea D. căpitan Fărcășanu că ș-au avut stăpânirea. A cărora propunere primind-o,

am făcut și această cercare după cum cereau. Și spre a să putea desluși de ființa

adevărului, am și împlinit suma stânjânilor a câte trele trupuri a[le] moșiei Fărcașu, chiar

după chipul și în direcția ce cereau. Și iarăș n-au putut rămânea trupul moșiei Fărcașu de

Sus mai scurt decât celelalte doaă după cum să coprinde în hotărnicia de la 1792. Și așa

i-am făcut să înțăleagă că și acestă cerere a d-lor, pentru destoinicele cuvinte ce s-arată și

ca o împotrivitoare hotărniciei, nu se poate lua de temei.

Iar complectul Magistratului și ceilalți orășani ce era față, pătrunzându-să și

înțălegând ființa adevărului, cum și cele fără cuvânt cereri ale d-lor, au răspuns cu toții că

toate cele urmate cercări, nu le cunosc alt decât o pierdere de vreme zadarnică, că numiții

cunosc că d-lor au pietre despărțitoare atât între d-lor, cât și între d-lor de către oraș. Și



mergând cu toți la piatra moșiei Stoenești, din care s-a arătat mai sus că am făcut cercările

pomenite, mi-au arătat o piatră mare în ființă în pământ, zicând că această piatră este piatra

capului moșiei Fărcașu, despărțitoare trupului moșiei Fărcașului de Jos și de Mijloc. Și de

acolo ducându-mă drept, mi-au arătat altă piatră în malul văii orașului, cu apropiere de

zăgazul și moara D. căpitan Fărcășanu, zicând că această piatră este despărțitoare între

moșia Fărcașul de Mijloc de către Fărcașul de Sus, pe care pietre, după ce le-am însemnat

pe plan, făcând și cercare, am văzut că suma stânjânilor amândurora Fărcașălor sânt

întocmai după coprinderea foii de împărțală. După aceeasta am cerut ca să-mi arate și

piatra răzorului de sus a moșiei Fărcașului de Sus. Și mergând cu toți în locul lui Marin sin

Ilie Bondoc lângă drumul ce merge la Fântâna lui Crastavete, au mărturisit toți că pă

acolea pân preajma locului au pomenit piatra Fărcașului de Sus prin care să despărţa de

către moşia oraşului. Şi puind momâe atât în numitul loc cât şi unde am găsit stăpânirea d-

acum a moşii Fărcaşului de Sus am tras cu lanțul din piatra din malul văii orașului ce s-au

zis mai sus, și în direcția momâilor ce s-arată, și unde s-au împlinit stânjâni 764 ai acestui

trup Fărcașu de Sus. După coprinderea hotărniciei, am făcut mușuroi în locul numitului

Marin Bondoc, lângă drum, unde s-au potrivit cu arătarea orășanilor și a martorilor ce

arătau că acolo au pomenit piatra ce în cartea de hotărnicie să zice piatra grajdului, trecând

cu împlinirea stânjânilor cu stânjâni 180 în moșia orașului de unde își avea Fărcașu de Sus

stăpânirea. Apoi din piatră în piatră am făcut linie dreaptă până în mușuroiu ce s-au făcut

în locul lui Marin Bondoc și de acolo drept în movila ștejeretului, unde au fost piatra

ștejeretului. Cu care urmare și măsurătoare nu numai că împlinesc în pietri suma

stânjânilor fieșcăruia, dar și moșia Fărcașu de Sus rămâne mai scurtă decât celelalte doaă

Fărcașe, după cum să coprinde în cartea de hotărnicie de la anul 1792; și după cum chiar

această carte figurează figura a fiecăriia trup al Fărcașălor. Cu care lucrare ce s-a făcut pă

fața pământului, s-a găsit moșia orașului călcată atât de trupurile moșiei Fărcașu, cât și de

moșia Comanca a moșnenilor Comănceni, căci moșia orașului atât după numita carte de

hotărnicie i după foaea trăsurilor și după cercetarea lui Toma Călinescu ispravnicul ot

Romanați, dovedindu-să că moșia Comanca urmează a sta în piatra moșiei Stoenești, unde

stă și Fărcașul și unde, după documentele Fărcașelor, urmează a sta și moșia orașului, iar

nu până în piatra de la gropi, scurtându-să cu o mare parte de pământ de către moșnenii

comănceni fără nici un fel de sinet și împotriva documentelor de mai sus așternute. D-

aceea, de la piatra de la gropi am tras linie dreaptă la piatra moșiei Stoeneștilor, precum în

plan să va vedea. Iar linia hotarului despărțitor între moșia orașului de către moșia

Comanca a moșnenilor să începe de la piatra ce a fost lângă perișor spre răsărit linie

dreaptă din piatră în piatră, până în piatra de la gropi și de acolo drept în piatra moşii

Stoeneștilor, precum s-a zis.

(Va urma)



Lecturi despre vremuri eroice: „ECATERINA TEODOROIU, viteaza de la Jii şi

Muncel”

Colonel r. MATEI DUMITRU

Despre vitejia Ecaterinei Teodoroiu

s-a scris mult, elogios şi pe bună dreptate.

Cititorii cunosc, desigur, suficiente date

despre eroina noastră, însă în cele ce urmează

le aducem în atenţie texte mai puţin

cunoscute. Iată ce scria Comandantul Marii

Legiuni a cercetaşilor României, A.S.R.

Principele Carol, în scrisoarea către

Calendarul Regina Maria, la Iaşi, despre

Ecaterina Teodoroiu, „care aparţine atât

cercetăşiei, cât şi armatei. Viaţa

cercetăşească îi plăcuse şi se alipise pe lângă

cohorta din Târgu Jiu. Cu prilejul luptelor din

Oltenia pierduse pe cei mai de aproape ai ei.

Dusă de un gând de răzbunare și de a-și

sluji țara, se alipi pe lângă unul din

regimentele care se luptă în valea Jiului.

Cu vitejii gorjeni alături s-a luptat și s-a

arătat demnă de ei. Până la sfârșit a fost

dusă de gândul de iubire de patrie. A

dovedit-o prin moartea vitejească ce i-a

pregătit soarta, căzând în capul plutonului

ce comanda în luptele din Valea Siretului”.

Broşura ECATERINA

TEODOROIU din colecţia CARTEA

PENTRU TOŢI apărută în anul 1935 sub

semnătura lui G. VASILESCU-BALŞ la

editura ŢĂRĂNCUŢA din Balş, în 5000 de

exemplare, se adresa în special tinerilor,

scopul declarat al colecţiei fiind acela de a

răspândi învăţăturile folositoare şi

deprinderea gustului de cetit.

Ca argument se publică un



fragment din conferinţa prezentată la radio de ministrul şcoalelor, prof. dr. C.

ANGELESCU, care arată că toţi copiii trebuie crescuţi în aceleaşi sentimente de buni

români, de buni patrioţi, întrucât România are nevoie de această educaţie a tinerimii, o

astfel de îndrumare sufletească având menirea să asigure în viitor trăinicia neamului

nostru.

Autorul publică PROCLAMAŢIA din 14 august 1914 către ţară şi armată, prin

care M. S. Regele Ferdinand afirmă că înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul

român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită

pentru renaşterea naţională, iar astăzi ne este dat nouă ca să întregim opera lor, închegând

pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea

românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. În primele pagini este făcută cu mare sensibillitate sufletească descrierea plaiuirilor

Gorjului, a Tismanei, Novacilor şi a Polovracilor, evocând şi evenimentele istorice sau

personalităţile care au făcut renumele acestor locuri: ,,[...] ca să mergem mai de-a dreptul

la Novaci, apucăm de la Bumbeşti pe

şoseaua frumoasă, umbrită de pomi,

de la poalele munţilor şi în două ore

de mers suntem acolo. Novacii este

un sat mare de plăieşi, aşezat la

poalele munţilor Parâng, în valea

încântătoare a râului Gilort.

Gilortul curge chiar prin mijlocul

Novacilor şi pune în mişcare morile,

pivele şi ferestraiele care sunt

aşezate pe cursul său. [...] Olteţul,

râul cel atât de domol şi leneş din

Câmpia Romanaţilor, aici curge

vijelios şi vâjie prin zăvoaiele de

anini care-i umbresc malurile. [...]

Mai în sus, pe unde iese Olteţul din

munţi, la marginea unui crâng, stă

stingheră mânăstirea Polovraci. [...] Acest sfânt lăcaş de închinare a fost zidit în anul

1704 cu cheltuiala evlaviosului ctitor jupân Danciu Pârâianu, de bună seamă vre un boier

milostiv de prin părţile locului. Pe locul acesta din dreapta, de la uşa bisericii, stă scris cu

litere vechi, zice-se de mâna lui Tudor Vladimirescu: ,,Am venit şi eu robul lui Dumnezeu

la această sfântă şi Dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 821 mai 28 în zilele lui

Alexandru Ipsilant V.V. Slugerul Vladimirescu”. Dar se știe, fără nici o îndoială, că

Tudor a fost omorât la Târgoviște în noaptea de 27 spre 28 mai 1821, așa că însemnarea

de la ușa mânăstirii nu poate fi adevărată a lui Vladimirescu”.

Urmează descrierea orașului Târgu Jiu, care este așezat într-o vâlcea, pe partea

stângă a Jiului. ,,Are strade largi, drepte şi bine pietruite cu piatra pe care o aduc din

munţi. Sânt aici multe clădiri frumoase şi case vechi, boiereşti, de care se leagă unele

fapte istorice din trecutul neamului nostru”. Ni se spune că în una din aceste case

(Broşteanu), s-a născut la anul 1802 Gheorghe Bibescu, mai târziu domn al Ţării

Imagine apărută în volum



Româneşti; în altă casă de aici a trăit generalul

Gheorghe Magheru, care a luat parte în anul

1848 la luptele naţionale pentru apărarea şi

ridicarea patriei; ,,[...] Pe una din strade este

aşezată statuia martirului Tudor Vladimirescu,

în faţa liceului, într-un loc care nici nu se

putea mai bine ales. Lângă primărie găsim

monumentul vitezei Ecaterina Teodoroiu,

minunata ţărancă din satul Vădeni, care a

uimit lumea prin curajul şi vitejia ei, în Marele

Război pentru Întregirea Neamului.[...] Aici,

pe podul de peste Jiu şi pe lângă digul de la

marginea podului, au luptat locuitorii oraşului

cu nemţii la 14 octombrie 1916, apărând cu

bărbăţie oraşul împotriva năvălirii

duşmanilor. Pentru această faptă vitejească

Târgu-Jiul este singurul oraş din ţară care a

fost decorat cu Virtutea Militară de război”.

Urmează o amplă şi elogioasă

caracterizare a gorjenilor: oameni chipeşi, când

se îmbracă şi ies în lume cu hainele lor

înflorite parcă sânt nişte Feţi-frumoşi din

basme; oameni liberi, care n-au ştiut ce este

umilinţa către stăpâni; sunt ei atât de vioi, viteji şi însufleţiţi pentru fapte bune. În Războiul

pentru Întregirea şi Dezrobirea Neamului gorjenii au luptat cu multă însufleţire unu contra

patru, au biruit şi au gonit pe unguri şi pe nemţi de pe plaiurile lor. Astfel, luptele de la Jiu

din octombrie şi noiembrie 1916, în care s-au jertfit 4.000 de viteji gorjeni, vor rămâne de-

a pururea în istoria neamului, ca pildă de vitejie românească.

Capitolul FATA DE LA VĂDENI prezintă biografia detaliată a copilei Cătălina,

pe care părinţii Ileana şi Vasile au crescut-o după starea şi puterile lor. La 7 ani a fost

înscrisă la şcoala din sat cu numele de Toderoiu V. Cătălina, dar numele de familie i s-a

schimbat în Teodoroiu.

Învăţa bine şi a fost printre cei dintâi. ,,Povestea cu multă însufleţire şi duioşie

despre Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan, Fata de la Cozia din

timpul lui Vlad Dracul, Maria Putoianca din vremea lui Mihai Viteazul, apoi despre

luptele de la Griviţa şi Plevna din războiul de neatârnare. [...] Aşa a fost Ecaterina în

copilărie”. Înainte de război a fost elevă de liceu, a fost apoi la şcoala de moaşe, iar în

ajunul războiului era cercetaşă în cohorta Domul Tudor din Târgu Jiu, în care avea

înclinare firească spre fapte vitejeşti.

La începutul războiului, în august 1916, pleacă cercetaşă pe câmpul de luptă cu

Regimentul 18 Gorj. Ca soră medicală pansa rănile soldaţilor şi le da ajutorul necesar. A

găsit o armă pe câmpul de luptă şi fratele său Nicolae, sergent în regiment, a învăţat-o cum

s-o mânuiască. Când s-a dat ordin ca, cercetaşii să nu mai intre în linia sanitarilor militari,



a îmbrăcat haine soldăţeşti peste ale sale, şi-a luat raniţa în spate şi, ca soldat cu arma în

mână, a luptat alături de fratele său.

De la 14 octombrie mersul războiului s-a schimbat şi norocul a trecut de partea

românilor. Armatele duşmane lovite din toate părţile, fură nevoite s-o ia la fugă înapoi.

Românii, în goană după duşmani, îi bătură şi le luară 1600 de prizonieri, 42 de tunuri, 55

de mitraliere şi îi aruncară dincolo de vechiul hotar, dar în timpul unei recunoaşteri îşi găsi

moartea aici marele general Dragalina.

În aceste lupte grele, Ecaterina avu durerea să vadă moartea fratelui său, sergentul

Nicolae Toderoiu, în lupta de la muntele Buliga, la 12 septembrie 1916. Cu durerea în

suflet, ea luă arma din mâna fratelui său şi porni la atac, jurând răzbunare împotriva

nemţilor. ,,De aici înainte Ecaterina luptă necontenit în cele dintâi rânduri ale frontului şi

nu se despărţi până la moarte de scumpa ei armă în care vedea umbra fratelui iubit. [...]”

La 18 octombrie 1916, cu alţi luptători din Regimentul 18 Gorj, căzu prizonieră,

dar a scăpat fiindcă nemţii fuseseră luaţi la goană de armatele române şi pierduseră grija

prizonierilor.

Din capitolul ÎN VREMURI GRELE aflăm că după biruinţa de la Jiu din 14

octombrie 1916 o parte din trupele de la Jiu au fost luate şi trimise la Olt. ,,Întâmpinând

rezistenţă mare la Olt, nemţii concentrează forţe puternice la Jiu şi pornesc aici o

puternică ofensivă cu vre-o 7 divizii (100.000 de oameni, 300 de tunuri, 30.000 de cai şi

multe muniţiuni de război), hotărâţi să intre în România până nu se lasă iarna grea, la

hambarele de grâu şi zăcătorile de gaz, de care duceau mare lipsă. Puterea nemţilor era

zdrobitoare: cam 10 nemţi la un român”.

Timp de 5 zile li s-a ţinut piept în munţii Gorjului, însă neprimind la timp ajutoare,

ostaşii români s-au retras şi la 3/15 noiembrie Târgu Jiu a fost ocupat. Lupte grele s-au dat

în satul Bărbăteşti, iar la 4 noiembrie la Bibeşti, în apropiere de gara Filiaşi.

În aceste lupte crâncene Ecaterina Teodoroiu a luptat cot la cot cu fraţii pe care îi

chema la luptă: ,, [...] Trageţi fraţilor!... Trageţi cu nădejde!... Nu vă lăsaţi!...

Înainte!...[...]”

31 mai 1925. Aspect de la inaugurarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina

(Colecţia dr. Mircea Şerbu)



În seara de 5 noiembrie 1916 în jurul

gării Răcari mai erau 7-8 sute de ostaşi

luptători care mai rămăseseră din cele 11

regimente care luptaseră în retragerea de la

Jiu. Cu această mână de oameni câţiva

români viteji ca locotenentul Traian

Alexandru, plutonierul Nicolae Copaciu,

Buciumeanu, şeful gării Răcari şi Ecaterina

Teodoroiu, formară numaidecât frontul şi

porniră la luptă pe un deal, către miazănoapte

de Răcari. Aici a sosit în grabă şi a luat

comanda viteazul maior Constantin

Pleşoianu. Slăbită şi nemâncată de câteva

zile, Ecaterina Teodoroiu luptă şi aici cu

bărbăţie, îndemnând la luptă: ,, Înainte,

fraţilor!... Oltenia nostră!... Pământul nostru

sfânt!... Nu-l lăsaţi nemţilor!... Înainte!...”

În timpul acestei lupte Ecaterina

Teodoroiu este rănită de schije la un picior şi

la umărul drept, iar ostaşii, după două ore de

luptă încep retragerea spre Craiova.

Rămăsese în urmă trenul de

muniţiuni al Regimentului 75/79 sub comanda plutonierului Nicolae Copaciu, ajutat de

caporalul Popescu Drăghici şi soldaţii Bianu Marin şi Petruş Gheorghe. Auzind în noapte

strigăt de ajutor, caporalul Popescu Drăghici merge în direcţia din care se auzea strigătul şi

găseşte un soldat ciudat, îmbrăcat în palton şi cu căciulă neagră de miel: era viteaza

Ecaterina Teodoroiu. A fost dusă la trenul de muniţii şi a doua zi dimineaţa, luni 6

noiembrie s.v. a ajuns în gara Craiova, acolo fiind dată unei doamne de la Crucea Roşie.

Cum nemţii se apropiau de Craiova, a fost urcată într-un tren de răniţi şi pornită la Iaşi,

căci a refuzat să rămână în teritoriul ocupat: ,,Mai bine de o mie de ori moartă decât vie în

mâinile duşmanului. Daca-ar fi să rămân fără picioare, tot mă voi târâ oloagă în tranşeele

noastre, căci acolo este locul meu”.

A ajuns la Iaşi după o lună de pribegie şi la spitalul instalat la Liceul Naţional i s-a

dat o îngrijire deosebită, ca unei adevărate eroine. Acolo a fost nedespărţită de arma ei, pe

care nu a vrut s-o predea pentru Muzeul militar al războiului: ,,Arma nu voi da-o niciodată,

decât după moartea mea. Cu ea am luptat pe plaiurile mele gorjene; cu ea voi să mor,

acolo pe front, în luptă cu duşmanul.”

M.S. Regina Maria, venită la spital să vadă răniţii de care se îngrijea foarte mult,

văzând pe Ecaterina Teodoroiu, despre a cărei vitejie auzise mai demult, a mângâiat-o şi a

avansat-o la gradul de sublocotenent. În iunie 1917 eroina se întremase şi putea ieşi din

când în când în oraş, îmbrăcată în haine de sublocotenent şi cu ordonanţă după ea. Peste tot

se povesteau în fel şi chip faptele ei vitejeşti, amestecate cu multe exagerări. La ieşirea din

spital Eaterina Teodoroiu a refuzat să rămână la partea sedentară şi s-a dus în tabăra de la

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la

Slatina realizat de D. Măţăuanu



Codăeşti, unde a găsit Divizia 11 Infanterie şi Regimentul 43/59, fraţi vechi de luptă din

judeţele Gorj, Olt şi Romanaţi.

M.S. Regele Ferdinand, venit să inspecteze regimentul, a decorat-o cu Virtutea

Militară şi i-a dat un pluton din compania a 5-a să-l comande, poruncind astfel: ,,Ostaşi!

De-acum veţi recunoaşte comandant al vostru pe sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu!”

Către sfârşitul lunii august 1917 frontul se întindea de la Siret la Carpaţi, iar nemţii

comandaţi de vestitul spărgător de fronturi, generalul von Mackensen, nu reuşiseră să

treacă de apărătorii noştri. Încercările lor, în prezenţa kaizerului Wilhelm al II-lea, se

deplasau tot mai spre vest, în speranţa că vor rupe frontul în sectoarele apărate de ruşii care

nu mai erau dispuşi să lupte. Aceste sectoare erau însă ocupate imediat de unităţi ale

armatei române,

hotărâte să arate

vrăjmaşului că

Nici pe aici nu se

trece!

Aşa s-a

ajuns la ultima

încercare de

ofensivă germană

în sectorul

Varniţa-Muncelu.

Divizia

11 Infanterie

comandată de generalul Broşteanu a fost chemată în grabă pe acest front. Regimentul

43/59 Infanterie comandat de colonelul Pomponiu a intrat în luptă, iar compania a 5-a era

în prima linie, la marginea unei păduri din Valea Codeiului. Ocupând vârful dealului

Muncelu, nemţii atacau trupele române din Valea Şuşiţei.

În noaptea de 22/23 august 1917 Ecaterina Teodoroiu se pomeni atacată de

duşman cu focuri de mitralieră. Numaidecât, cu arma în mână, vânturându-şi casca de oţel

în aer, sări vijelioasă la atac strigând: „După mine băieţi!... Înainte!... Nu vă lăsaţi!...

Sânteţi cu mine!...” Gloanţele mitralierelor duşmane îi străpunseră pieptul şi curmară

pentru totdeauna bătăile unei inimi vitejeşti. Ecaterina Teodoroiu căzu în apropierea

liniilor duşmane, când abia mai putu zice: ,,Înainte!... Răzbunaţi-mă!...”

Locotenentul Mănoiu a reuşit să se strecoare şi să recupereze trupul fără viaţă al

eroinei. A doua zi, pe 24 august, a fost înmormântată cu cinstea cuvenită unei eroine, iar

comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, colonelul Pomponiu a dat următorul Ordin de

Zi: ,,Aceea care, în vitejia-i comunicativă, a murit în clipa când se descoperea, spre a-şi

îndemna ostaşii spunându-le: „Înainte băieţi!... Nu vă lăsaţi!... Sânteţi cu mine!...” are

drept din clipa aceasta la recunoştinţa tuturor românilor. Pentru dragostea-i de ţară,

pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a îndeplinit ceea ce

socotea misiune până la jertfa supremă, o citez cu ordin de zi pe regiment, dând-o ca pildă

tuturor ostaşilor.”

Ulterior rămăşiţele pământeşti ale eroinei au fost înmormântate la Târgu Jiu, lângă

primărie, unde i s-a ridicat un măreţ monument.

Regina Maria şi prefectul de Olt Vasile Alimăneşteanu la

inaugurarea monumentului de la Slatina



Din iniţiativa vechilor săi camarazi din Regimentul 43/59 Infanterie din Slatina, la

intrarea dinspre vest în localitate, s-a ridicat, de asemenea, un frumos monument

(inaugurat în mai 1925) pe al cărui soclu, eroina Ecaterina Teodoroiu, porneşte la atac în

fruntea plutonului său. Pe 3 laturi sunt trecute numele eroilor din Regimentul 43 Infanterie

Slatina, cu gradul, contingentul, localitatea din care provin şi locul unde au căzut în luptă,

iar pe latura din faţă (vest) îi este dedicat următorul text:

EROINA FECIOARA ECATERINA TEODOROIU NĂSCUTĂ ÎN GORJ A

LUPTAT LA VADUL JIULUI CA CERCETAŞE A FOST VOLUNTARĂ ÎN

REGIMENTUL 18 INFANTERIE CE AVEA SĂ LUPTE ÎN PRIMELE RÂNDURI LA

FILIAŞI A FOST RĂNITĂ GRAV ŞI EVACUATĂ LA IAŞI ÎN SPITAL UNDE ... I-A

OFERIT SOLDA CE O PRIMEA LUNAR DE... ÎNROLATĂ ÎN REGIMENTUL 43

INFANTERIE CU GRADUL ONORIFIC DE SUBLOCOTENENT. A MURIT ÎN

LUPTELE DE LA DEALUL SECULUI ÎN FRUNTEA PLUTONULUI ŞI

ÎMBĂRBĂTÂND PE OSTAŞII CE COMANDA PRIN CUVINTELE: „ÎNAINTE

BĂIEŢI, ÎNAINTE! NU VEDEŢI CĂ SÂNT ÎNTRE VOI?”

În partea de jos este scris:

MAIOR DRĂGUŢESCU IOAN SLATINA

CĂPITAN MIHĂILESCU VASILE SLATINA

AD-TOR LT. FLORIAN GHEORGHE SLATINA

SUBLT. CONSTANTINESCU GHEORGHE SLATINA

SUBLT. DUMITRESCU DUMITRU BĂRĂŞTI

Inscripţii pe latura din dreapta (sud):

EROILOR REGIMENTULUI 43 INFANTERIE MORŢI PENTRU DEZROBIREA

NEAMULUI 1916-1919

POPESCU V. SOL. REZ. R. MEHEDINŢI + BULICA

NICOLAESCU C. SOL. REZ. C. M. GORJ + OBOROCA

TEODOROIU ECATERINA VOLUNTARĂ TG. JIU +V. ZĂBRĂUCIORULUI

DOBRE D. SOL. 1902 MALDĂR + PASACEOIU

TRIFU RADU SOL. 1902 COTEANA + DOBROGEA

ZAMFIR ION SOL. 1903 DOBA + BULICA

MARIN NICOLAE SOL. 1903 COTEANA +V. ZĂBRĂUCIORULUI

MARICA MARIN SOL. 1904 SCORNICEŞTI + TG. JIU

PÎRVU D. SOL. 1904 COLIBAŞI + BULICA

FLUTURE M. SOL. 1905 DRANOVĂŢ + D. MARCULUI

IOAN NICOLAE SOL. 1905 TESLUI + TG. JIU

DELEANU N. SOL. 1905 DRANOVĂŢ + BULICA

ROTARU RAFAIL SER. 1906 SLĂTIOARA + BULICA

MARIN C. SER. 1906 DRANOVĂŢ + BULICA

VERDEŞ D. CAP. 1906 POBORU + V. ZĂBRĂUCIORULUI

CINCĂ C. CAP. 1906 OTEŞTI + OBOROCA



CRÂMPOESCU C. SER. 1907 CRÂMPOIA + BULICA

GHEORGHE C. CAP. 1907 URŞI + BULICA

STANCU MARIN CAP. 1907 CRÂMPOIA + V. ZĂBRĂUCIORULUI

CHIRIŢĂ MARIN SER. 1908 DIENCI + D. MARCULUI

VERDEŞ Ş. SER. 1908 POBORU + BUMBEŞTI

DRĂGOI T. S. Cap. 1908 BIRCII + BULICA

PARASCHIV M. SER. 1909 DRĂGOIEŞTI + OBOROCA

MARICA A. CAP. 1909 FRUNZARU + V. ZĂBRĂUCIORULUI

SAVU C. SOL. 1909 SEACA + BULICA

PANDELE C. SOL. 1912 SEACA + D. MARCULUI

TUTUNARU M. SOL. 1913 STOICĂNEŞTI + BULICA

IVĂNESCU C. SOL. 1914 TÂMPENI + BULICA

TRANCAN S. SOL. 1915 B. DE VEDE + D. MARCULUI

MIHĂILESCU D. PL. MAJ. 1916 SLATINA + P. MIHAI VITEAZU

ŞTEFAN I. PLUT. 1916 S. DOLJ + BULICA

TOLBARU ION SOL. 1916 DELENI + BULICA

IONICĂ D. SOL. 1916 GĂNEASA + BULICA

PREDUŢ MARIN SOL. 1916 IZVOARELE + BULICA

PETCU ALEXANDRU SOL. 1916 NEGRENI + BULICA

ŞI ALŢII


DRĂGAN DIMITOFF SOLDAT SLATINA

BRICEAG STAN SOLDAT NEGRENI

ION MARIN SOLDAT VULTUREŞTI

POPA ALEXANDRU SOLDAT OTEŞTI

PIROI RADU SOLDAT BĂLŢAŢI

Pe latura din stânga (nord) este scris:

EROILOR REGIMENTULUI 43 INF. MORŢI PENTRU DEZROBIREA NEAMULUI

1916 – 1919

MURAT N. MAIOR ACTIV TURNU SEVERIN + OBOROCA

MORJAN D. CĂP. ACTIV SLATINA + V. ZĂBRĂUCIORULUI

LILOVICI ARSENE LOC. ACTIV B. ROMANAŢI + BULICA

BUZATU RADU SOL. 1902 PRISEACA +OBOROCA TRAN.

BĂLAŞA S. SOL. 1903 MIH. DE SUS + SĂLĂTRUC

CERCEL ILIE SOL. 1903 COMANI + R.F. BOCATU

ANDREI MARIN SOL. 1904 SLATINA + SĂLĂTRUC

NIŢĂ DUMITRU SOL. 1904 NEGRENI + BULICA

COŢOIU ION SER. 1905 CR. DE JOS + BULICA

EANA GHERMAN CAP. 1905 MOGOŞEŞTI + BULICA

NICULAE V. SOL. 1905 POTCOAVA + BULICA

MILITARU C. CAP. 1906 POBORU + D. MARCULUI

MIHAI ION SOL. 1906 OPTAŞI + M. ŞERPILOR



MAZILU ILIE SOL. 1906 CR. DE JOS + BULICA

DIROIU ALEX. SOL. 1906 PROFA + BULICA

LUŢU S. ILIE SER. 1907 ALBEŞTI + O. SECUILOR

BADEA PETRE CAP. 1907 FĂGEŢEL + O. SECUILOR

NICA VASILE CAP. 1907 FĂGEŢEL + CIREAŞOV

FLOREA ION SER. 1908 VĂLENI + BULICA

POPA HRISTEA CAP. 1908 RÂJLEŢU + BULICA

RĂDUCĂ STAN SOL. 1908 POIANA + BULICA

BĂDESCU IOAN SER. 1909 BĂLTENI + SCHIJE DE OBUZ

TROANĂ D. SOL. 1909 DRĂGĂNEŞTI + BULICA

DUMITRESCU M. CAP. 1909 DRĂGĂNEŞTI + BULICA

SANDU COMAN SOL. 1912 SINEŞTI + BULICA

GHEORGHIŞOR S. SER. 1913 BĂRCĂNEŞTI + BULICA

SCARLAT C. SER. 1913 SPINENI + M. NEGOIU

SUCCA PETRE SOL. 1913 BRÂNCOVENI + BULICA

BĂRĂSCU F. SER. 1915 PROFA + BULICA

TUDORACHE D. CAP. 1916 MALDĂR + BULICA

TICNEANU M. SOL. 1916 URŞI + BULICA

RĂDUCU D. SOL. 1917 DRANOVĂŢ +V. ZĂBRĂUCIORULUI

STANCIU S. SOL. 1918 VIIŞOARA +V. ZĂBRĂUCIORULUI

OBADĂ D. SOL. 1918 UNGURENI +V. ZĂBRĂUCIORULUI

RADU DUMITRU SOL. 1918 TÂMPENI +V. ZĂBRĂUCIORULUI

ŞI ALŢII


BARAT LOUIS SOLDAT SLATINA

IONESCU NICOLAE SOLDAT SLATINA

DUMITRESCU ION SOLDAT SLATINA

DUMITRESCU ILIE SOLDAT SLATINA

PIRU MARIN SOLDAT CIREAŞOV

Pe latura din spate (est) este scris:

EROILOR REGIMENTULUI 43 INFANTERIE MORŢI PENTRU DEZROBIREA

NEAMULUI

1916 – 1919

TOPORAF H. SOL. REZ. 1902 SILISTRA + BULICA

IONESCU T. SOL. REZ. 1902 SLATINA + OBOROCA

BURTEA M. SOL. REZ. 1902 BUCUREŞTI + OBOROCA

NICA ION SOL. 1902 SPINENI + M. ZĂNOAGA

PIŢURLEA ENE SOL. 1903 NEGRENI + SĂLĂTRUC

FLORESCU M. SOL. 1903 PRISEACA + BULICA

COARNĂ ION SOL. 1904 B. DE CEPTURI + FRÂNCEŞTI



DULGHERU S. SOL. 1904 BRÂNCOVENI + BULICA

BRUTARU M. SOL. 1905 COMANI + D. MARCULUI

AVRAM G. SOL. 1905 DUMITREŞTI + D. MARCULUI

IONICĂ ION SOL. 1905 SEACA + JIU

ŞTEFAN D. SOL. 1906 BIRCII + D. MARCULUI

CHIRIŢĂ D. SOL. 1906 CASA VECHE + NEGRILEŞTI

PARASCHIV C. SOL. 1907 DELENI + BULICA

VLAD VASILE SOL. 1907 DUMITREŞTI + BULICA

VEŢEANU ION SER. 1908 BĂRĂŞTI V. + RĂCHITIŞ

DUMITRESCU V. CAP. 1908 SLATINA + BULICA

VOICULESCU S. CAP. 1909 OTEŞTI + BULICA

PREDA ILIE SOL. 1909 DRĂGĂNEŞTI + BULICA

OLARU GRIGORE SOL. 1909 DEJEŞTI + BULICA

FOTA TUDOR SOL. 1912 COMANI + BULICA

VIŞAN VIŞAN SOL. 1913 SPINENI + BULICA

ALBU PĂTRU SOL. 1913 SPINENI + BULICA

TURCU ION SER. 1914 DOBROTINET + BULICA

DUMITRACHE D. SER. 1915 TESLUI + D. MARCULUI

SÂRBU TUDOR SOL. 1915 IZVOARELE + BULICA

PAVEL ILIE SOL. 1916 SLATINA + V. ZĂBRĂUCIORULUI

BARBER G. SOL. 1916 SLATINA + OBOROCA

DANU DUMITRU SOL. 1917 CR. DE JOS +V. ZĂBRĂUCIORULUI

ODAGIU ALEX. SOL. 1917 BĂRCĂNEŞTI + D. RACULUI

TURCU MARIN CAP. 1918 DOBROTINET +V.ZĂBRĂUCIORULUI

LUPU MARIN CAP. 1917 DUMITREŞTI + D. MARCULUI

MIREA H. CAP. 1918 BREBENI + POENELE POPII

PASCU TUDOR CAP. 1918 BECIU +V. ZĂBRĂUCIORULUI

MATEI RADU CAP. 1918 COLONEŞTI +V. ZĂBRĂUCIORULUI

ŞI ALŢII


SUBLT. DUMITRESCU DUMITRU BĂRĂŞTI

SUBLT. RĂDULESCU GHEORGHE POBORAN POBORU

CAPORAL MARTINESCU GHEORGHE SLATINA

CAPORAL POPA NICOLAE OTEŞTI

SOLDAT UDRESCU G. CONSTANTIN SLATINA

În total, pe monumentul de la Slatina se regăsesc 48 de nume ale celor morţi în

luptele de la Bulica, la Jiu şi 15 nume ale celor morţi alături de Ecaterina Teodoroiu pe

Valea Zăbrăuciorului.



In Memoriam Dr. MIHAIL BAJIREANU

Cornel Nedelciuc

Au existat şi există în actualul jud. Olt, care încorporează în forma actuală şi jud.

Romanaţi, oameni cinstiţi şi corecţi, ataşaţi profund de perfecţionarea pregătirii lor

profesionale în slujirea comunităţii căreia îi aparţin, ataşaţi în egală măsură de adevăratele

valori umane, a căror memorie trebuie menţinută permanent în special pentru generaţia

tânără actuală spre permanentizarea sentimentelor de încredere deplină asupra valorii

unice a muncii, învăţăturii şi dăruirii pentru satisfacţii depline în viaţă.

Unui astfel de OM doresc să-i prezint viaţa şi preocupările aici în judeţul nostru:

Dr. MIHAIL BAJIREANU, căutând să prezint şi contextul social al perioadei în care a trăit,

fiind poate cea mai dramatică perioadă din existenţa noastră ca ţară şi neam, în care s-au

împlinit cele mai frumoase vise, dar s-au şi prăbuşit, pentru a reveni atunci când orice

speranţă spre bine părea să dispară pentru totdeauna. Este perioada trăită de părinţii

noştri, de noi care acum suntem pensionari, dar şi a copiilor noştri, acum oameni în deplină

activitate, dar care nu au avut posibilitatea să-şi povestească viaţa cu adevărat decât din

păcate spre sfârşitul ei.

Mă bucur enorm că revista MEMORIA OLTULUI şi ROMANAŢILOR, îndrăznesc să o

numesc a noastră, dă această posibilitate, oferindu-şi cu generozitate paginile prin

Directorul său, prin Colectivul său de Redacţie.

Pe data de 2 oct.a.c., Dr. MIHAIL BAJIREANU, ar fi împlinit 98 ani, dar a trecut

pragul veşniciei în acest an în ziua de 9 mai.

A văzut lumina zilei în com Sângerei, devenită a jud. Bălţi din Moldova dintre Prut

şi Nistru, după ce acest pământ, trup din trupul ŢĂRII, se desprinsese din Imperiul ţarist,

unde fusese încorporată cu forţa în 1812 şi pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării hotărăşte ca

această primă provincie să reîntregească ŢARA până la hotarul său firesc cu cetăţile

nistrene ale lui Ştefan cel Mare.

A fost cel mai mare dintre cei 8 copii (Bădiţa) al unei familii de răzeşi implantaţi

de Ştefan cel Mare pentru paza acestui hotar pe unde năvăleau barbarii stepelor nesfârşite

cu gând şi fapte de jaf din avuţia oamenilor locului.

Ca mic copil a

participat la toate activităţile

unei gospodării îndestulate

proporţional cu vârsta şi

puterile, dar a dovedit ca şi

ceilalţi fraţi o deosebită

înclinare spre învăţătură.

Face şcoala primară în

comuna natală pe care o

termină ca premiant şi este

trimis de părinţi la Şcoala

Normală de la Bălţi pentru a

deveni învăţător.

Încă de la o vârstă

fragedă- avea 12 ani când Actul de identitate al lui Bajireanu Mihail



începe să gândească asupra rostului său între oameni- îşi crează deviza ce avea să devină

esnţa vieţii sale: SĂ-ŢI FACI DIN CINSTE O ARMĂ, DIN MUNCĂ UN CREZ şi DIN

BUNĂTATE O ÎNDATORIRE.

A respectat cu sfinţenie, neclintit şi demn toată viaţa această deviză până la

trecerea hotarului în veşnicie, în lumea celor drepţi.

Termină Şcoala Normală ca şef de promoţie şi merge la Şcoala de ofiţeri de

rezervă nr.2 Bacău, pe care o finalizează cu gradul de sublocotenent de infanterie, încadrat

în evidenţa la mobilizare a Regimentului 12 Dorobanţi Bârlad, unde va rămâne în ordinea

de bătaie până la sfârşit şi unde mai târziu îşi va căpăta numele de micul dorobanţ, fiind

mic de statură, însă extrem de activ.

În toamna anului 1938 este repartizat ca învăţător într-o comună din judeţul natal,

dar nu îşi face datoria de învăţător decât 1 an, deoarece în toamna anului 1939 începe

furtuna războiului în vecinătatea ŢĂRII noastre.

Hitler aliat cu Stalin prin parafarea odiosului pact Ribbentrop-Molotov atacă

amândoi Polonia (Stalin

mai târziu cu 10 zile) şi

o sfârtecă în două părţi,

anexându-şi fiecare câte

o parte. Din motive pe

care nu le vom şti poate

niciodată, cele două mari

puteri garante ale

integrităţii Poloniei :

Anglia şi Franţa, declară

război numai Germaniei

nu şi Uniunii Sovietice,

deşi şi aceasta atacase şi

ocupase o parte a

Poloniei. Şi astfel începe

cel de al doilea Război

Mondial, pornit de la

bun început cu o enigmă care dăinuie şi astăzi.

Având spatele asigurat prin alinţa cu Stalin, Hitler atacă în forţă în Vest în mai

1940 şi pulverizează sub şenilele tancurilor şi desantele de paraşutişti toate ţările din

vecinătatea Germaniei de pe coasta Atlanticului în cca. două săptămâni, dar se opreşte la

jumătatea Franţei şi pe plajele de la Dunkerque, unde nu zdrobeşte corpul expediţionar

englez, decizii politice care îi vor fi fatale în final.

În primăvara anului 1940 învăţătorul şi sublt. de rezervă Mihail Bajireanu, este

concentrat cu unitatea sa militară pe zonă la hotarul de Vest al ŢĂRII, unde Ungaria

aştepta momentul prielnic pentru a năvăli în Transilvania.

Dar mârşevenia se va produce la hotarul de Est, unde conform unui protocol

secret din pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin ne dă ultimatum-ul de tristă şi neuitată

amintire din iunie 1940 pentru a anexa Basarabia şi Nordul Bucovinei şi acordă 10 zile

pentru evacuarea instituţiilor. A urmat cea mai ruşinoasă pată pe drapelele Armatei

Cornel Nedelciuc şi Mihail Bajireanu (Balş, 20 oct. 2004)



Române: retragerea fără absolut nicio ripostă pe linia Prutului sub huiduielile bajocoritoare

şi chiar agresarea unor ofiţeri în special, dar şi a unor simpli soldaţi din partea bolşevicilor

civili de etnie străină neamului nostru debarcaţi peste Nistru de către NKVD.

Haosul evacuării instituţiilor şi a celor care nu doreau să rămână sub ocupaţia

sovietică este de nedescris, accentuat de faptul că armata sovietică nu a respectat termenul

de evacuare acordat şi după 24 ore a pătruns în forţă cu coloane de tancuri până la Prut.

Drama cumplită din sufletele militarilor, dar mai ales ale românilor dintre Prut şi

Nistru, care se văd abandonaţi pentru a doua oară (prima dată la 1812) nu se va şterge

niciodată şi este prezentă şi acum în această republică demiMoldova şi exploatată

permanent de propaganda rusească.

Părinţii d-lui. înv. Mihail Bajireanu au reuşit să se evacueze în zona Buzău, unde

îi va regăsi slt. Mihail Bajireanu după cea de a doua retragere fără ripostă a Armatei

Române din Nord Vestul Ardealului, cedat Ungariei prin odiosul Dicktat de la Viena din

august 1940 şi a Cadrilaterului Bulgariei prin tratatul de la Craiova din sept. 1940.

În toamna anului 1940, înv. Mihail Bajireanu este deconcentrat şi încadrat în

comuna unde se evacuaseră părinţii. Dar nici acum nu va încheia mediile de sfârşit de an

ale şcolarilor săi, deoarece pe 21 iunie 1941 pleacă pe front cu Regimentul 12 Dorobanţi

Bârlad, când ŢARA şi-a chemat fiii să o apere, luptând cu arma în mână şi faţa la inamic,

comandant de pluton în linia întâi, având premoniţia fermă că glonţul care să-i curme viaţa

nu s-a fabricat şi nu se va fabrica.

În cadrul Diviziei 10 infanterie a Corpului 2 al Armatei Române participă la

forţarea Prutului la Ţiganca şi după lupte extrem de sângeroase este înfrântă cu pierderi

grele rezistenţa Armatei Sovietice cotropitoare şi intră ca supraviţuitor victorios în partea

din teritoriul ŢĂRII, cedată ruşinos cu un an înainte.

Slt. Mihail Bajireanu, micul dorobanţ, se distinge în luptă şi deşi rămăsese cu 1/3

din efectivul plutonului, reuşeşte să asigure capul de pod cucerit până la fixarea definitivă

a batalionului. Pentru această bravură pe câmpul de luptă va fi decorat cu Coroana

României cu spade şi panglică.

Participă în continuare la luptele de la Odessa şi apoi de la Cotul Donului. La

Cotul Donului, deşi rănit la un picior şi pe vreme de iarnă, reuşeşte în timpul nopţii să

găsească o breşă în încercuire şi cu 10 ostaşi din pluton trece şi sunt salvaţi de un camion

cu militari nemţi, fiind dus la un tren sanitar şi evacuat în ŢARĂ la spitalul de la Vatra

Dornei, unde este internat două luni până la vindecarea deplină, deoarece rana se infectase

puternic şi medicii reuşesc să-i salveze piciorul.

Este decorat cu Virtutea Militară în grad de cavaler şi primeşte un concediu de o

lună pentru refacere. Revine acasă la Sângerei şi se căsătoreşte cu o tânără originară de la

Beiuş, venită din Ardealul ocupat de unguri ca educatoare la Sângerei. Împreună vor

alcătui o familie model, e drept fără copii, timp de 52 ani până în anul 1995, când d-na

Elena Bajireanu trece în lumea celor drepţi la Balş după o lungă şi grea suferinţă, îngrijită

permanent acasă de soţul său, devenit între timp medic.

Sublocotenentul Mihail Bajireanu se reîntoarce la unitatea sa (Regimentul 12

Dorobanţi Bârlad) şi trece cu plutonul în apărarea zonei petroliere Ploieşti alături de

militarii germani.



Evenimentele de la 23 august 1944 îl găsesc în marş spre linia Focşani-

Nămoloasa-Galaţi în vederea participării la rezistenţa pe acest aliniament puternic întărit

faţă de ofensiva sovietică.

După 23 august 1944 este trecut la paza frontierei pe Dunăre şi de aici va fi

demobilizat după 4 ani de război ca ofiţer de rezervă al Armatei Române.

Imediat după terminarea războiului hotărăşte împreună cu soţia sa să urmeze

cursurile Facultăţii de Medicină Timişoara, deoarece părinţii fuseseră evacuaţi în martie

1944 în Banat de la Sângerei, unde reveniseră după eliberarea Basarabiei fiind în zonă

devenită de front. A fost o decizie foarte dificilă, pentru că urmau să trăiască numai din

salariul de educatoare la Recaş al soţiei şi eventual din bursă, dacă media la admitere în

facultate permitea obţinerea acesteia. Dar hotărârea era prea importantă pentru viitorul său,

întrucât încă de pe front, unde văzuse, după expresia sa ,,răni, sânge, moarte", gândise şi se

decisese că vrea cu tot dinadinsul să fie de folos oamenilor aflaţi în momente şi situaţii de

suferinţă deosebite.

Fiind absolvent de Şcoală Normală trebuia să dea diferenţe de liceu şi nu erau

puţine, reuşind aceasta până în toamna anului 1946, când se prezintă la examenul de

admitere hotărât să devină medic şi reuşeşte printre primii, deci cu bursă la vârsta de 28

ani, când alţii erau deja medici.

Mi-a mărturisit că la examenul de admitere şi mai târziu în anul I s-a dus în fosta

uniformă de ofiţer vopsită de soţie, aceasta fiind atunci cea mai decentă îmbrăcăminte a sa.

Era şi mai vârstnic, cu o experienţă de viaţă copleşitoare, dar însuşindu-şi pe deplin

materiile predate de profesori universitari renumiţi ca: Al. Pop, Pius Brânzeu, Henry

Aubert, nume cunoscute în lumea medicală, devine lider între colegi, asigurându-şi în

egală măsură respectul lor, dar şi al profesorilor. Participă activ, nu numai la toate lucrările

de laborator specifice, cu o putere de muncă extraordinară şi cu o deosebită dorinţă de

perfecţionare, dar solicită şi i se aprobă să participe la gărzile de spital, străduindu-se şi

reuşind să fie de folos medicilor şi bolnavilor, însuşindu-şi amănunte ale tehnicilor de

lucru, dar mai ales arta diagnosticului unei suferinţe.

Respectul colegilor, al Profesorilor, dar şi al bolnavilor şi-l asigură în plus prin

deviza sa de viaţă, pe care o aplică permanent, făcându-şi ,,din cinste o armă, din muncă un

crez şi din bunătate o îndatorire".

Dar toată această debordantă activitate a sa primeşte o lovitură cruntă. În anul

1951, părinţii, deveniţi între timp oameni respectaţi prin rezultatele muncii lor în

comunitatea unde erau refugiaţi, sunt deportaţi în Bărăgan, împreună cu sute de familii de

locuitori ai satelor bănăţene ca indezirabili regimului comunist. Bolşevicii români

continuau să pună în aplicare măsurile diabolice, învăţate în ,,laboratoarele"

academicianului Jdanov şi ale N.K.V.D.-ului de a frânge voinţa ultimului bastion al

românilor, ţăranii, care nu se supuneau politicii bestiale leninisto-staliniste de îndobitocire

şi renunţare totală la libertăţi individuale, de asigurare a existenţei prin munca proprie

cinstită şi corectă, devenind dependeţi total de cazanul colectivist.

Nereuşind prin sistemul cotelor obligatorii, adevărat bir pus pe spinarea ţăranilor, au

trecut la măsuri radicale, chiar dacă aceasta însemna pentru unii, în special suferinzi şi

copii chiar exterminarea fizică.



Aşa şi-a început drumul socialismul bolşevic în România, trecându-şi la ,,realizări"

exterminarea celor mai buni români.

Lovitura pentru studentul Mihail Bajireanu este grea, dar o îndură, însă după

aceasta a venit o lovitură şi mai cruntă: în primăvara anului 1952 îi moare mama deportată.

Nu poate să meargă la înmormântare şi de teama de a nu fi reţinut, îndură, strânge din

dinţi, dar şi cu sprijinul devotat al soţiei nu se abate de la dorinţa profundă de a deveni

medic- alinător al suferinţelor oamenilor.

În toamna anului în care îşi pierduse mama, vine şi bucuria cea mare,

susţinându-şi lucrarea de licenţă devine medic deplin, absolvind facultatea cu media 10 ca

şef de promoţie.

Lăsând în urmă regretele multor Profesori ai săi, care şi-l doreau asistent şi apoi

colaborator, alege să plece ca medic rural generalist şi însoţit de soţie merge în comuna

Zătreni, unde revenise în vară tatăl său din deportarea în Bărăgan.

Împreună cu soţia, încadrată ca educatoare, vor alcătui un cuplu de destoinicie,

dăruire profesională şi demnitate deosebită. Oricând şi în orice condiţii, zi sau noapte, pe

vreme bună, pe ploaie, arşiţă sau ger, Dr. Mihail Bajireanu îşi onorează misiunea de medic,

alinând suferinţe ale oamenilor cu un devotament permanent, fiindu-i călăuză deviza sa de

viaţă pe care şi-o propusese de copil.

Această activitate a sa, rezultatele obţinute, atrag atenţia organelor sanitare ale

Regiunii Oltenia şi în toamna anului 1953 este transferat la Bălceşti, unde i se

încredinţează conducerea spitalului, iar în primăvara anului 1956 este transferat ca şi soţia

la Balş, unde a fost instalat ca director al Spitalului Raional, deşi nu era şi nu va deveni

niciodată membru p.c.r. S-a ţinut seama numai de înalta sa pregătire profesională, de

competenţa sa, de ataşamentul său profund faţă de oameni în general, dar în special de cei

suferinzi, de blândeţea sa dar şi de fermitatea demnităţii caracterului său, condus numai şi

numai de deviza sa de viaţă, de spiritul său organizatoric deosebit.

Domnul doctor Mihail Bajireanu şi-a legat numele de Spitalul din Balş pe care l-a

slujit până la pensionare în 1982, remarcându-se în activitatea sa ca un bun cunoscător al

sufletului pacientului şi înzestrat cu un calm deosebit şi cu un ton aparte al glasului său,

reuşea să facă pe bolnavi să treacă mai uşor peste durerile lor.

Ca director timp de 25 ani al Spitalului din Balş s-a preocupat de dotarea cu

aparatură necesară a sălilor de operaţie, de încadrarea cu medici bine pregătiţi profesional,

cărora, în timp, le-a servit ca model. A contribuit la construcţia şi dotarea Policlinicii din

Balş.

Pentru munca depusă a fost decorat cu Medalia Muncii şi cu Ordinul Meritul

Sanitar clasa a III-a.

L-am cunoscut după anul 2000, când am venit la Balş, împreună cu soţia, ca

pensionari din cercetarea ştiinţifică agrochimică de la Staţiunea de Cercetări Agricole

Caracal, dar ne-am ataşat profund de persoana sa, împreună cu fiica noastră şi soţul său,

amândoi profesori de matematică în Balş şi cu fiica lor şi nepoata noastră.

Am cunoscut un OM cu un puternic caracter, de o demnitate rară, cu o cultură

generală deplină, de o mare bunătate, modestie şi sensibilitate sufletească, cu o competenţă

profundă ca medic şi pentru tot ce făcea, atent permanent comportamental.



Rămâne de neuitat viaţa sa fără niciun compromis, blândeţea glasului său, dar mai

ales credinţa sa creştină de nezdruncinat în Dumnezeu, care l-a ajutat să fie învingător

permanent al încercărilor prin care a trecut în viaţă.

Necrologul pe care l-am ţinut în biserică la catafalcul său, l-am încheiat,

parafrazând din ,,Vlaicu Vodă" spunând fără tăgadă de greşeală: ,,Va plânge multă lume,

ţăran, doctor, inginer, când va şti ce suflet mare ridicatu-s-a la cer."

În ziua de mare sărbătoare istorică a noastră a românilor, 9 Mai, s-a mai adăugat

în anul 2016 un nume, cel al Doctorului MIHAIL BAJIREANU în rândul nemuritorilor

neamului nostru, pe care l-a iubit cu un ataşament total, căruia i-a dăruit întreaga viaţă, în

care a avut permanentă încredere, atât pentru trecutul său, cât mai ales pentru viitorul său,

prin generaţiile actuale în activitate sau cele tinere ce vor veni.

Documentele Mănăstirii Brâncoveni

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

După ce în câteva numere anterioare ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor am

prezentat inventarul documentelor mănăstirilor oltene Căluiu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 43/2015) şi Seaca-Muşeteşti (nr. 44/2015), documente aflate la

Arhivele Naţionale din Bucureşti, începem din acest număr prezentarea

documentelor Mănăstirii Brâncoveni din fostul judeţ Romanaţi. Mănăstirea

Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Brâncoveni şi necropolă a familiei a avut de-a

lungul timpului multe proprietăţi iar documentele aduc informaţii despre vechii

proprietari ai acestora.

Documentele

sunt repartizate

cronologic în mai

multe cutii, sunt

destul de

numeroase şi de

aceea le vom

prezenta în mai

multe episoade.

Nădăjduim că

după noi,

cercetători mai

harnici vor avea

răbdarea să le

cerceteze

amănunţit dând la

iveală lucruri noi

despre trecutul acestui însemnat aşezământ monahal.



CUTIA I

Anul:

- 1816- procesul acestei mănăstiri cu serdarul Tache Bengescu, proprietarul moșiei Piatra

pentru călcarea moșiei Păpălarii- jud. Romanați (31 file);

- 1831- Moșiile Praporul și Mărcuța ale M-rii Brâncoveni în pricină cu moșnenii Amărăști,

pentru hotărnicie- jud. Dolj (6 file);

- 1833- Procesul dintre această mănăstire și M-rea Sadova pentru moșia Codrul Obârșii-

jud. Romanați (107 file);

- 1834- Procesul cu căpitanul Izvoranu, proprietarul moșiei Bălănești pentru călcarea

moșiei Cioroiu- jud. Romanați (6 file);

- 1834- Urmărirea spargerii cămării acestei mănăstiri de către unul Matei Vizitiul și alți trei

robi ai lui Gheorghe Opran- jud. Romanați (26 file);

- 1834- Procesul acestei mănăstiri cu M-rea Bistrița, pentru călcarea moșiei Obârșia- jud.

Romanați (60 file);

- 1834- Porunci în feluri de pricini primite de la Cinstitul Departament al Credinței (88

file);

- 1834- Procesul intentat de Ioan Viișoreanu împotriva acestei mănăstiri pentru o țigancă

cu copiii ei (15) file ;

- 1834- Poruncile povățuitoare ale Sf. Mitropolii în feluri de pricini (95 file);

CUTIA II

- 1834- Hotărnicia moșiei Pleșoiu a polcovnicului Ion Solomon la care vestește și pe

această mănăstire Brâncoveni cu sineturile moșiei Crăișani- jud Dolj;

- 1834- Vânzarea unei vii de pe moșia Roșieni, clăcașului Badea, în schimbul otaștinei din

rodul ei- jud Romanați;

- 1834- procesul acestei mănăstiri cu clucerul Constantin Lărescu, pentru niște țigani;

- 1834- procesul acestei mănăstiri cu moșnenii Amărăști, pentru călcare de moșie- jud.

Romanați;

- 1835- Corespondența cu stareța schitului Mamu, pentru niște porumb cerut cu împrumut

pe seama robilor clăcași.

-1835- Jalbele clăcașilor din Turburii de Jos către această mănăstire prin care cer

înlocuirea arendașului lor Iamandi Nicolaide- jud. Gorj;

- 1835- Corespondența cu stareța schitului Mamu, pentru îndepărtarea lui Iordache din

arenda moșiei Merele;

- 1835- Corespondența cu egumenul Horezeanu pentru niște porumb cerut cu împrumut pe

seama robilor clăcași;

-1835- Corespondența cu cinstita subcârmuire a plășii Oltul de Sus;

- 1835- În pricina procesului pornit de Udrea Beceanu și alți trei din Greci împotriva

acestei mănăstiri, pentru un vad de moară- jud Romanați;

-1835- Pentru primirea a niște porumb de către robii vătrași pe vremuri de lipsă în chezășia

acestei mănăstiri;

-1835- Procesul acestei mănăstiri cu chir Diamandi Gheorghiu pentru niște cheltuieli și

altele;

-1835- În pricina datoriei de bani ce are să răspundă casa fraților Nanii- jud. Romanați;



-1835- În pricina statornicirii unor Sârbi pe moșiile Cinstitei case Brâncovenești;

-1835- Adresa cu nr. 1130 a subcârmuirii plășii Olt pentru prinderea unuia C. Mihail

Zugravu fugit din județul Prahova;

-1835- Corespondența cu cinstita direcție a moșiilor casei Brâncovenești pentru moșia

Brâncoveni- jud. Romanați;

-1835- Procesul acestei mănăstiri cu postelniceasa Zmaranda Piciuleasa pentru moșie- jud.

Romanați:

CUTIA III

-1835- Hotărnicia moșiei Zvorsca și pretențiile ce au unii din moșnenii ei pentru niște

sineturi, jud Romanați;

-1835- Corespondența egumenului acestei mănăstiri cu stareța schitului Mamu pentru

diferite pricini, jud. Romanați și Vâlcea;

-1835- În legătură cu trimiterea a 5 000 lei la casa centrală din București;

-1835- Procesul dintre această mănăstire cu cneziul [?] general Nicolae și polcovnicul Ivan

Cantacuzinești din Rozieni, pentru călcarea moșiei Mărgenii, jud. Romanați;

-1835- Adresa serdarului Costache Mardagiu [?] membrul Cinstitei Judecătorii Romanați

cerând măsură după stânjenul răposatului întru fericire de Domnu Constantin

Brâncoveanu;

-1835- Subcârmuirea plășii Oltul de Sus, cere să fie trimiși Nicolae Logofătul și Ioniță

Cântărețul pentru răspunderea unor bani;

-1835- Procesul acestei mănăstiri cu stolnicul Gheorghe Opran și boierii Brătășeni pentru

călcarea moșiei Rozieni, jud. Romanați;

-1835- Procesul dintre Sf. sa Melentina, stareța schitului Mamu și două dintre maicile de la

acel schit, județul Vâlcea;

-1836- Prigonirea de judecată pornită de vel vistier Ioniță Stănescu, împotriva acestei

mănăstiri, pentru moșia Brâncoveni, județul Romanați;

CUTIA IV

-1836- Procesul dintre această mănăstire cu Catinca Oteteleșanca din Craiova pentru niște

bani și tăierea unor păduri;

- 1836- procesul dintre această mănăstire și boierii Socoteni, pentru cotropirea unei curele

de moșii din hotarul Căpreni- Dolj;

-1836- În pricina jalbelor date de robii vătrași, împotriva grămăticului și a egumenului

acestei mănăstiri;

- 1836- În legătură cu adresa nr. 335 a cinstitei epitropii a mănăstirii Sf. Mormânt către

această mănăstire, pentru moșia Corbeni, județul Romanați;

- 1837- Cererile făcute prin poruncile cinstitei logofeții bisericești și altele de a se ajuta cu

dare de milostenie din obraze scăpătate;

-1837- În legătură cu poruncile Departamentului Credinței prin care cere să se comunice

numărul și starea robilor mănăstirii;

-1837- În legătură cu porunca marei bănese Safta Brâncoveanu în pricina cercetării făcute

la opriturile moșiei Islazul, cerând să se dea știință de calitatea și starea în care se află,

județul Romanați;



- 1837- Poruncile date de logofeția bisericească ca robii acestei mănăstiri să se

statornicească pe proprietățile ei, nu să umble pe proprietăți străine;

- 1837- Adresa cu nr. 446 a cinstitei subcârmuiri a plășii Olt în pricina unui țigan, anume

Preda Vătaful Zbangherul, ce s-a găsit în câmp aproape de morișca ce este pe apa

Oltișorul, județul Romanați;

- 1837- Pentru abonarea la gazeta și buletinul ,,Vestitorul românesc” trimițându-se și plata

abonamentului pe un an, 4 galbeni;

- 1837- Adresa Judecătoriei Romanați la care se alătură în copie jalba făcută de către

Petrache Constantin împotriva egumenului acestei mănăstiri pentru arenda moșiei

Brâncoveni, județul Romanați;

-1837- Procesul acestei mănăstiri cu Gheorghe Dimitriu pentru datoria de bani;

- 1837- Adresa acestei mănăstiri către subcârmuirea plășii Olt ca să dea ordin aleșilor

satului Odaia ca să nu supere pe Radu Duman, rob al mănăstirii, cu așezarea la linie, până

nu-și va ridica bucatele;

- 1837- Adresa acestei mănăstiri, către cinstita subcârmuire a plășii Bălți, pentru trei robi și

anume Marin Voinea, Matei Melaca și Voicu Bugheață, ca să poruncească aleșilor satului

Gîrla să nu-i supere a-i duce la linie, până nu-și vor aduce productele;

- 1837- Adresa cu numărul 645 a subcârmuitorului plășii Olt în legătură cu țiganul

vagabond Ioan sin Dobre, care se dădea drept rob al mănăstirii;

- 1837- În pricina hotărniciei moșiei Osica Mare ce se face de către clucerul Ioan

Șerbănescu, vestind și această mănăstire cu sineturile moșiei Cioroiul, județul Romanați;

- 1837- În legătură cu jalba unui rob anume Lazăr Arnăutu, către marea băneasă Safta

Brâncoveanca împotriva egumenului acestei mănăstiri, pentru o sâmbrie, județul

Romanați;

- 1837- În legătură cu jalba lui Ion sin Voicu, rob al acestei mănăstiri, către marea băneasă

Safta Brâncoveanca pentru năpăstuirea cu dări, de către egumenii mănăstirii, județul

Romanați;

- 1837- Adresa acestei mănăstiri către subcârmuitorul plășii Olt pentru pricina dintre doi

clăcași de pe moșia Rozieni, din cauza unei livezi de pruni- Romanați;

- 1837- Adresa cu nr. 5514 a cinstitei Judecătorii Vâlcea pe lângă care trimit pe cel de sub

nr. 3274, vestind printr-însul pe cuvioasa stareță a schitului Mamu, a veni cu sineturile

moșiei Mirila la hotărnicia moșiei Gorganul, ce-i zice și Brănețul a marelui logofăt Barbu

Ştirbei- Romanați;

- 1837- Pentru strămutarea a doi clăcași din moșia Mărgenii pe proprietatea Argetoaia, a

domnului Nic. Mălinescu, Romanați- Dolj;

- 1838- Hotărnicia moșiei Comanca a Sf. Episcopii a Râmnicului la care se vestește și

această mănăstire cu sineturile moșiei Rădișoara- Romanați;

- 1838- Jalba acestei mănăstiri, către cinstita cârmuire împotriva locuitorilor Mărgeni

pentru tăierea unei părți din zăvoiul mănăstirii- Romanați;

-1838- Pricina unor clăcași de pe moșia Mărgeni, ce locuiesc în afară de sat cerând a-i

statornici în linie pe ceilalți- Romanați;

-1838- În pricina bătăii dată lui Marin Kilipuș, robul mănăstirii de către Nițu Dorobanțu,

din Pârșcoveni- Romanați;



-1838- Procesul acestei mănăstiri împotriva lui Sterie Nicolau, arendașul moșiei Corbeni,

pentru neplata arendei, Romanați;

- 1838- În legătură cu porunca Departamentului Credinței către această mănăstire, pentru a

plăti datoria de 5000 lei, ce are la Casa Centrală;

- 1838- Procesul intentat de această mănăstire împotriva moșnenilor Ivănești, pentru niște

livezi de pruni;

- 1838- Despre punerea în lucrare a stăvilirii mâncăturii ce face Oltul în dreptul satului

Mărgeni și apărarea podului de peste gârlă, cerând niște materiale- Romanați;

- 1838- Pentru abonarea la gazetă pe următorul an, cerând a se trimite la redacție, prețul

pentru dânsa;

- 1838- Pricina dintre Sterie Nicolau și Stan Moraru;

- 1838- Corespondență cu arendașul moșiei Robănești și Pielești;

- 1838- În pricina rămasului mortului Tudor Anastasiu Celaru;

CUTIA V

- 1838- Publicarisirea făcută asupra unor oprituri ale cinstitei case brâncovenești pentru

găsirea mușteriilor a le cumpăra în tăiere ;

- 1838- Pricina moștenirii avutului răposatului Marin Sîrbu;

-1838- Prigonirea de judecată pornită de această mănăstire Brâncoveni, împotriva

domnului Ioan Viișoreanu și devălmașii dumnealui, pentru călcarea moșiei Tomeni;

- 1839- În legătură cu reclamația făcută la ocârmuirea județului Dolj de către această

mănăstire împotriva clăcașilor de pe moșia Pârșani pentru tăierea unei oprituri- Dolj;

- 1839- Trimiterea a 600 lei stolnicului Iancu din București spre a se da serdarului Tache,

fratele domniei sale;

- 1839- Pricina unei datorii de lei 400 a răposatului Dimitrie Popa Costea din satul

Dorleasca;

- 1839- Corespondență cu Protopopia orașului Caracal;

- 1839- Cerere de a slobozi o țigancă, anume Stana, roabă a marelui logofăt Barbu Știrbei;

- 1839- Pricina dintre Radu, rob al mănăstirii și Matei, clăcaș din Bălteni;

- 1839- Adresa Cinstitei Judecătorii Romanați prin care face cunoscut acestei mănăstiri,

hotărnicia ce voiește a face dumnealor marea logofeteasă Zoița Goleasca și serdăreasa

Anica Rosseti moșiei Văleni, județul Romanați;

- 1839- Jalbă a mănăstirii, cerând împăcarea a niște clăcași;

- 1839- Jalba Mănăstirii Brâncoveni, împotriva lui Anastasie Ștefan Popa, pentru niște

bani;

- 1839- Jalba mănăstirii, prin care cere deslegare , pentru așezarea unei mori pe apa

Oltului, la moșia Mărgeni;

- 1839- Jalba unui Popa Marin din satul Rotunda, împotriva arendașului pentru un zapis de

lei 200;

- 1839- Hotărnicia moșiei Sulari;

- 1839- Pricina dintre Petrache Constantin, arendașul moșiei Brâncoveni și paharnicul

Tache Bengescu;

- 1839- Corespondența dintre Judecătoria Romanați și Mănăstirea Brâncoveni;

- 1839- Hotărnicia moșiei Obârșia și Rotunda;



- 1839- Hotărnicia moșiei Buciumeni, a Sf. Episcopii Râmnic, ce se învecinește cu moșia

Obârșia a acestei mănăstiri- județul Romanați;

- 1840- În legătură cu jalba ce a dat această mănăstire cinstitei ocârmuiri Romanați,

împotriva arendașilor moșiei Plăviceni, pentru supărarea ce face clăcașilor din moșia

mănăstirii Grădinile, ca să ia erbărit- Romanați;

- 1840- În pricina morții întâmplate răposatului Paisie, călugărul ce se afla în canon la

această mănăstire, săvârșită cu precugetare de către unul Gheorghe Cântărețul;

- 1840- În legătură cu jalba dată de vel vistierul Vasile Lăcusteanu judecătoriei Romanați,

pentru prigonirea de moșie, din moșia Amărăști, Romanați;

- 1840- În pricina călcării moșiei Obârșia;

- 1840- Procesul cu mănăstirea Jitianu, pentru călcarea moșiei Iazul- Romanați;

- 1840- Pricina de judecată pornită de Nicola Stamulache împotriva acestei mănăstiri

pentru niște lucruri;

- 1840- Prigonirea de judecată dintre această mănăstire Brâncoveni cu dumnealui sărdarul

Barbu Izvoranu, pentru călcarea moșiei Rudari- Mehedinți;

CUTIA VI

-1840- Jalba lui Nicola Stamulache împotriva lui Marin Bucătar, rob al mănăstirii;

- 1840- Jalba arendașului moșiei Brâncoveni împotriva mănăstirii pentru hotarele moșiei

Mărgeni;

- 1840- Pentru hotărnicia moșiei Obârșia ce se învecinește cu moşiile mănăstirilor Bistrița

și Sadova- Romanați și Vâlcea;

-1841- Cererea mănăstirii către cinstitul Departament al Credinței de a-l obliga pe

inginerul hotarnic Ioan Predidici să termine hotărnicia moșiei Roșieni- Romanați;

-1841- Trimiterea la locul ei, a unei țigănci Rada, roabă a mănăstirii;

- 1841- Trimiterea unor țigani la locul lor;

- 1841- În pricina hotărniciei moșiei Coșovenii de Sus, la care se vestește și această

mănăstire cu sineturile moșiei Robănești, județul Olt;

- 1841- Găsirea unor robi ai mănăstirii, umblând aiurea;

-1841- Slobozirea unei cărți de blestem pentru hotărnicirea proprietăților mănăstirii;

- 1841- Hotărnicia moșiei Moţăței făcută de paharnicul Grigore Oteteleșeanu la care se

vestește și această mănăstire, cu sineturile moșiei Rudari, județul Dolj și Mehedinți;

- 1841- Cererea locuitorilor clăcași ai moșiei Lazu, de a-și putea înființa vii pe moșie;

- 1841-Hotărnicia moșiei moșnenilor Bulbuceni, de către inginer Ioan Drulescu, la care

vestește și mănăstirea pentru moșia Turburea- județul Dolj;

- 1841- Hotărnicia ce se face moșiei Rudeni de către hotarnicul Ioan Șerbănescu, județul

Mehedinți;

- 1841- Trimiterea a lei 5 000 la Casa Centrală;

- 1841-Hotărnicia moșiei Curtișoara, proprietatea Măriei Sale prea înălțatului nostru domn,

la care se cheamă și această mănăstire cu sineturile moșiei Orezu, județul Romanați;

- 1842- Porunca cinstitului Departament al Credinței cu nr. 473, pe lângă care alătură copie

de pe adresa cinstitei visterii cu nr. 610, relativă la păzirea bunei orânduieli, asupra foilor

de venit și cheltuieli ale cutiei satelor;

- 1842- Pricina unei stricăciuni la opritura moșiei Pielești și Robănești;



- 1842- Hotărnicia moșiei Corlatele, a fraților Gheorghe Logofăt și pitar Stan, făcută de

inginer hotarnic Ioan Vîlceleanu, la care vestește și această mănăstire, cu sineturile moșiei

Rudari și Ciocănari- Mehedinți;

- 1842- În pricina arendării și cercetării veniturilor moșiei Brâncoveni- Romanați;

-1842- În privința venitului moșiei Cocorăști, ce se ține cu arendă de această mănăstire,

județul Romanați;

-1842- În legătură cu urmarea lucrării de hotărnicie făcută de clucerul Ioan Șerbănescu,

moșiei Robănești, județul Romanați;

- 1842- Corespondența cu arendașii moșiei Brâncoveni, județul Romanați;

- 1842- Hotărnicia moșiei Grădinile a clucerului Constantin Zătreanu, vecină cu moșia

Obârșia a mănăstirii, județul Romanați;

CUTIA VII

-1842- În legătură cu jalba locuitorilor clăcași ai moșiei Sălișteni dată împotriva

arendașului dumnealor, pentru năpăstuirea ce zice că le-ar face la luarea proprietăriceștilor

datorii.

- 1842- Jalba mănăstirii în pricina unei datorii;

- 1842- Porunca cinsitului Departament al Credinței, pe lângă care alătură porunca cu nr.

93 a cinstitei Căimăcămii a Țării Românești, pentru păzirea bunelor orânduieli;

- 1842- Datoria embaticului prăvăliei de boiangerie, ce se află pe moșia Obârșia, județul

Romanați;

- 1842- Procesul acestei mănăstiri cu moșnenii Răzeni, pentru călcarea moșiei Redișoara;

- 1842- Adresa subcârmuirii plății Oltului de Sus, pe lângă care trimite copie după o

anafora a județului Romanați;

- 1842- Jalbă a mănăstirii, cerând mărginirea tuturor pricinilor de judecăți pornite spre

înfățișare;

- 1842- Trimiterea a lei 5 000 la casa centrală;

- 1842- Jalba mănăstirii împotriva răposatului Costache Brătășanu pentru datorie de bani;

- 1842- Jalba lui Gheorghe Ioanovici cerând niște sâmbrii, ce i-ar fi rămas dator răposatul

Theodosie, fostul egumen;

-1842- Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia;

- 1842-Corespondență cu cinstita ctitoricească îngrijire a acestei mănăstiri;

- 1842-Adresa mănăstirii prin care subcârmuirii plășii Oltului cere aducerea unui Nicolae

Ilie Perpelitu, rob al Sf. Schit Mamu;

- 1842- Procesul cu aga Const. Zătreanu pentru călcarea moșiei Rotunda, județul

Romanați;

- 1843- Raport asupra vitelor de pripas;

- 1843- Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia, județul Romanați;

- 1843- Corespondență cu arendașul moșiei Lazu și Crăișani;

-1843- Hotărnicia moșiei Corlătești a clucerului Dimitrache Jianu, ce se învecinește cu

moșia Roșieni, județul Romanați;

- 1843- Jalba unei Irina Văduva, prin care cere a fi ajutată de mănăstire;

- 1843-Hotărnicia moșiei Ciumești, la care vestește și pe această mănăstire să trimită vechil

cu sineturile moșiei Pielești, județul Dolj;



- 1843-Hotărnicia moșiei Știrbei, a marelui logofăt Barbu Știrbei, vecină cu Orezu, a

mănăstirii , județul Romanați;

-1843- Pricina unei tăieri făcută la braniștea moșiei Obârșia;

-1843- Pricina dosirii unor țigani din țigănia mănăstirii;

- 1843-Corespondență cu arendașul moșiei Cioroiul;

- 1843- Jalba clăcașilor moșiei Corbeni împotriva arendașului pentru învoiala ce le cere la

meșteșugul olăriei;

- 1843- Raport de încălcare a moșiei Robănești.

CUTIA VIII

-1843- Jalba mănăstirii împotriva lui Ioan Periețeanu, pentru o datorie de bani;

-1843- Corespondența egumeniei acestei mănăstiri, cu egumenia mănăstirii Hotărani

pentru niște țigani, județul Romanați;

- 1843- Porunca Sf. Mitropolii, prin care cere ca și această mănăstire să vină în ajutorul

orașului Ploiești, ars în bună parte;

- 1843- Înscris la mâna celor însemnați într-însul, ca să muncească pe moșia Rădișoara;

- 1843- Se trimit lei 5000 la Casa Centrală din București;

- 1844- Trimiterea la locuințele lor, a robilor țigani fugiți;

- 1844- Jalbele locuitorilor clăcași ai moșiei Obârșia și Rotunda și robi, împotriva

arendașului pentru năpăstuire și altele, județul Romanați;

- 1844- Darea recruților de la satul Mărgeni, proprietatea mănăstirii;

- 1844- Catagrafie de toți locuitorii de pe proprietățile mănăstirii, județul Romanați;

- 1844- Jalba robilor țigani din satul Pîrșani, împotriva arendașului;

- 1844- Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia;

- 1844- Lucrurile rămase în urma răposatului Lazăr Arnăutu;

- 1844- Găsirea unor țigani, robi ai schitului Gâlmeile în satul Chiliile;

- 1844- Pricina dintre arendașul moșiei Cioroiul și logofeteasa Zinca Goleasca pentru

cotropirea moșiei, județul Romanați.

- 1844- Cererea unor robi țigani ca să meargă cu meșteșugul prin sat;

- 1844- Jalba pornită de Nița, soția răposatului Căpitan Mihai, împotriva mănăstirii pentru

50 taleri;

- 1844-Prigonirea dintre mănăstirea Brâncoveni și praporcic Slăvitescu pentru niște țigani;

- 1844- Dezlegarea cerută de la Sf. Episcopie pentru sfințirea bisericii;

- 1844- Trimiterea a lei 5 000 Casei Centrale din București;

- 1844- Jalba lui Grigore Popescu din Șopârlița împotriva lui Gheorghe Țiganul pricina

fiind cumpărarea unui cal.

- 1844- Mănăstirea cere ca locuitorii clăcași ai moșiei Mărgeni să-i facă cunoscută orice

mișcare din datoriile sătești;

- 1844- Raport privind călcarea moșiei Robănești de către Ioan Palavu;

- 1844- Porunca Cinstitului Departament al Credinței pe lângă care trimite o copie de pe

jalba unuia Vasile Gheorghiu, către demnitar, cerând ca clironomul răposatului clucer de

arie Ioan Șebănescu să ia niște bani de la mănăstire;

- 1844- Pricina furtișagului ce au săvârșit doi țigani robi ai serdarului Ioan Viișoreanu;

-1844- Supunerea locuitorilor satului Roșieni, la datoriile lor către arendași;



- 1844- Pricina dintre Marin Culupuș, rob al mănăstirii, cu Trancă ot Greci pentru un cal;

- 1844- Pricina neunirii în căsnicie a lui Costache Drăgan cu soția sa, robi ai mănăstirii;

- 1844- Slobozirea răvașelor de drum;

- 1844- Slobozirea răvașelor de cununie la robii mănăstirii;

- 1844- Prigonirea dintre această mănăstire și moșnenii sălișteni, pentru călcarea de moșie,

județul Romanați;

- 1844- Jalba unui Ioan Vunai, rob al mănăstirii, cerând a fi apărat de dajdia birului;

- 1844- Pricina unor chezășii, ce a dat Gheorghe Surdu, rob al mănăstirii pentru doi nepoți

ai săi: Constantin și Badea Vizitiu;

- 1844- Jalba locuitorilor moșiei Lazu împotriva arendașului;

- 1844- Jalba locuitorilor clăcași de pe moșia Cioroiu, împotriva arendașului pentru

năpăstuire și altele, județul Romanați;

- 1844- Pricina dintre cuviosul egumen al mănăstirii Brâncoveni cu stolniceasa Elena

Socoteanca, pentru moșia Căpreni;

- 1845- Datoria de bani ce se găsește cu zapis asupra medelnicerului Grigore Bălteanu;

- 1845- Corespondența dintre această mănăstire cu cinstita direcție a moșiilor cinstitei case

Brâncovenești, pentru înființarea unei încăperi la capătul podului de pe apa Oltului;

- 1845- Jalba mănăstirii împotriva moșnenilor jidănești, pentru necinstea ce au săvârșit

unui epistat al mănăstirii,

- 1845- Corespondența cu arendașii moșiilor Robănești și Pielești, județul Romanați și

Dolj;

- 1845- Darea răvașelor de drum la oameni și ceilalți slujbași ai mănăstirii; - 1845- În

pricina neunirii în căsnicie a domnului Dumitru Cepiu cu soția sa Stanca;

- 1845- Corespondență cu zapisul robilor birnici în diferite pricini;

- 1845- Slobozirea de răvașe de cununie unora dintre robii mănăstirii;

-1845- Condițiile de slobozire a stăpânirei pentru moșiilor mănăstirești;

-1845- Subcârmuirea plășii Oltului de Sus cere a i se da știință dacă în noaptea de la 28

feb. a dormit la mănăstire Barbu Zidaru din Slatina, învinuit de încălcarea unui Dumitru

Cârciumaru ot Beica.

- 1845- Dosirea unor robi de-ai mănăstirii și statornicirea pe lângă locurile locuințelor lor.

-1845- În pricina dintre această mănăstire cu Matache Portărescu, pentru călcarea moșiei

Lazu, județul Dolj.

CUTIA IX

-1845- Jalba lui Nicolae Prăporeanu împotriva arendașului.

-1845- Jalba unui Dragomir Ioan Bran, clăcaș din moșia Corbeni, împotriva arendașului

său, pentru tăierea unor tufe din jurul casei sale;

- 1845- Porunca Cinstitului Departament al Credinței către această mănăstire, pentru a

primi pe unul Ioan Chirițescu, beteag de mână;

- 1845- Jalba lui Ioan Turcitu, rob, împotriva lui Iordache Drăgan și a fratelui său

Costache, pentru bătaia ce i-ar fi dat;

-1845- Tăierea unor pruni de către Dumitru Ruinea și fiii săi, clăcași din Amărăști;

- 1845- Porunca Sf. Mitropolii în pricina alegerii unui iconom dintre părinții călugări;



- 1843 Jalba unui Toma, ginerele lui Ioniță Puiu, împotriva logofătului Iamandi, zapciul

robilor, pentru bătaia ce i-ar fi săvârșit;

- 1845- Diversă corespondență privind administrarea proprietăților mănăstirii;

- 1845- Deslușirea cerută de la Sființia sa Părintele Arh. Hrisant Horezeanu, asupra unor

haine ale răposatul ArhimandritTeodosie

- 1845- Hotărnicia moșiei Vatra, mănăstirii Sadova, la care se vestește și această mănăstire

cu sineturile moșiilor Obârșia și Praporul, județul Romanați;

- 1845- Corespondența cu direcția moșiilor Casei Brâncovenești;

- 1845- Pricina unor stricăciuni făcute la niște clăi de grâu;

- 1845- Hotărnicia moșiei Deveselu, proprietatea casei răposatului căminar Costache

Vlădoeanu, la care se vestește această moșie cu sineturile moșiei Redișoara, județul

Romanați:

- 1845- Înființarea unei reședințe a subcârmuirii în satul Obârșia;

- 1845- Hotărnicia moșiei Căpreni, vecină cu moșia Turburea;

- 1845- Împărțiri de milostenii la săraci;

- 1845- Slobozirea unui înscris atestat [lui] Gîmpea din orașul Craiova, pentru scoaterea

unui răvaș de la poliția orașului pe numele unor robi ai mănăstirii;

-1846- În legătură cu abonarea mănăstirii la ,,Vestitorul românesc” și ,,Buletinul satului”;

- 1846- Corespondență cu arendașul moșiei Obârșia, județul Romanați;

- 1846- Pricina hotărniciei părții de moșie a moșnenilor turbureni, județul Gorj;

- 1846- Jalba a doi clăcași de a fi mutați la satul Piatra;

- 1846- În legătură cu înscrierea țiganilor desrobiți;

- 1846- În pricina strămutării țiganilor de pe moșia Tomeni pe moșia Rozieni, județul

Romanați;

- 1846- Apelul făcut de Sf. Mitropolie pentru ca și această mănăstire să vină în ajutorul

sinistraților de pe urma focului întâmplat în București;

- 1846- Porunca Cinstitului Departament al Credinței prin care cere deslușire în urmarea

jalbei ce a dat Tudorache sin Radu Țiganul, făcându-se rob al mănăstirii;

- 1846- În legătură cu statornicirea unuia Marin Burcheci Țiganul la moșia Turburea,

scriindu-i-se arendașului a i se slobozi pogoanele pentru lucru, după regula moșiei , județul

Gorj;

- 1846- În legătură cu raportul epistatului moșiei Mărgenii, prin care face cunoscută

strămutarea a trei clăcași și anume: Ilie Zidaru, Ioan Ungureanu și altul la moșia Piatra și

Ioan Ciolpînea la satul Brebeni din județul Olt, județul Romanați;

- 1846- Porunca Sf. Mitropolii prin care trimite niște cărți grecești de muzică bisericească,

prin care cere să se trimită 12 icosari noi;

- 1846- În legătură cu reclamația ce a dat această mănăstire împotriva lui Radu Malacul și

fiul său Stan, cerând prin Cinstita Subcârmuire locală, îndepărtarea lor cu totul din moșia

Tomenii, fiind răzvrătitori, județul Romanați;

- 1847- Urmarea otnoșeniei sfiinţiei sale părintelui arhimandrit Hrisant Horezeanu, prin

care cere un zapis de datorie al protopopului Gheorghe Zotoropol pentru lei 40 247;

- 1847- În legătură cu zurbalâcul săvârșit de către niște locuitori clăcași din moșia Osica,

asupra unuia Ștefan, isprăvnicelul moșiei Roșieni, județul Romanați;

- 1847- Jalba mănăstirii împotriva arendașului moșiei Sfințești;



- 1847- Egumenul acestei mănăstiri cu Elenca Ciocomeanca pentru moșie;

-1847-1850- Diversă corespondență

- 1847- Diversă corespondență privind administrația proprietăților mănăstirii.

Destinul unui sat de moșneni- Zorleasca (I)

Ilie Dumitru

Moșnenii au fost toți oameni cu ocine ,,încă dinainte vreme din zilele altor domni

bătrâni de demult”. Aceasta este formula tipică apărută în toate documentele care se

refereau la acești autohtoni. Începuturile moșneniei se pierd în negura timpului, dar este o

formă primară de organizare a așezărilor rurale românești. Forma de proprietate era

obștea, despre care amintește toponimul Obștea Veche care mai era numită și Devălmășia

sau Comuna. Apelativul moșnean sau moștean este derivate din cuvântul moș-bătrân,

înaintaș. Moșii sau uncheșii au fost întemeietorii satelor de moșneni. Proprietățile lor se

mai numeau deadine – proprietate moștenită de la bunici, ocinuri-proprietate moștenită de

la tată. Proprietatea moșnenească era numită ohabă – adică așezare liberă care se

autoadministrează după legi nescrise, dar acceptate cu strictețe.

În documente, moșnenii au fost menționați târziu și într-un moment nu favorabil

pentru ei: momentul când și-au vândut moșia și au devenit rumâni. Satul de moșneni

despre care doresc să scriu aceste rânduri se numește astăzi Zorleasca, dar anterior s-a

numit Zorilești, adică satul întemeiat de

Zorilă – nume laic, mitic – cel care vestește

zorile. Zorileștiul a fost și este așezat în

Valea Dârjovului, pe vetre paleolitice și

neolitice. În fiecare vară, mai găsesc pe

malul pârâului pietre cioplite, cioburi din

vase cu pereți groși, făcuți din pastă cenușie

amestecată cu pietricele și chiar o bucată de

Hotărnicia moşiei Zorleasca din judeţul Olt, proprietate a Mănăstirii Dintr-un Lemn,

făcută de inginerul hotarnic C. V. Paleologu la 25 decembrie 1861



vatră. Sunt acestea toate semn de continuă viețuire. O altă așezare moșnenească din vale

Dârjovului a fost la Priseaca; mai puternică decât cea de la Zorilești.

Prima atestare documentară a satului Zorilești este din septembrie 1584/5 când este

menționat Gheorghe din Zorilești într-un act privitor la satul Jid (sat astăzi dispărut), vecin

de moșie cu Zorilești. O altă mențiune documentară a satului datează din ianuarie-aprilie

1619, când moșnenii zorileșteni sunt reprezentați de Giula din Zorilești, martor în actul

privitor la Dobre al Cireașovului din Deal: ,,și s-au întâmplat martori la aceste ocine mulți

megieși anume: Dobre și Mitrea din Bârca și Manea din Șerbănești și Giula din Zorilești,

încă și alți mulți megiași care nu s-au scris aici”.

Satul Șerbănești se numește astăzi Pietriș, comuna Curtișoara, menționat în 1512

tot ca sat de moșneni. În documentul din 10 noiembrie 1628 sunt precizate hotarele moșiei

moșnenilor: ,,și hotarul ocinei să se știe: din hotarul Slatinei, în lung, până în hotarul

Periaților și în lat, din hotarul Turiei până în hotarul Jidului”. După calculul meu, moșia

moșnenilor măsura peste 2500 hectare. Vechea vatră a satului s-a aflat pe actuala Vale

Zorlești, aproape de hotarul Perieților. Toponimia locului confirmă viețuirea aici: Icoana –

La Icoana indică locul unde au avut biserica, drumul din fața bisericii s-a numit Colnicul

Cuțitarului, Bâta și Vâlceaua Bâtei amintesc de moșneanca întemeietoare, alături de alți

moși și unchiași. Bâta este cuvânt de origine dacică. Mătușa Ioana a avut casa pe Vâlceaua

Mătușii Ioana. Apelativele bâta, mătușa atestă legăturile de rudenie pe care se întemeia

comunitatea de moșteni. Pe actuala vatră s-au mutat moșnenii după 1822, în timpul lui

Grigore Ghica, vatră situată în lunca Dârjovului, pe drumul Priseaca-Bârca-Zorleasca-

Brebeni.

Primele informații despre acest sat le-am primit de la locuitorii satului care mai

știau că familiile Bratu, Pătru, Zorlescu erau moșneni; ceilalți locuitori erau venetici

împroprietăriți de Cuza în 1864, cum a fost și familia mea. Localnicii mai știau că au fost

mai mulți moșteni, până aproape de biserică, dar și-au vândut proprietatea și s-au mutat la

Clocociov. Mai mult nu știau nici urmașii moșnenilor pe care i-am chestionat mereu: știau

că moșia se întindea între cele 4 hotare- al Turiei, în Valea Biftici, al Jidului, în coada

Jidului, al Slatinei, mai sus de Oboga, al Perieților- mult peste pădurea Lupa. Evoluția

firească a acestui sat ar fi fost ca acele 35-40 de familii consemnate în anul 1628 să se

înmulțească, după trei sute de ani la peste două sute de familii. Satul acesta a cunoscut o

dramatică involuție, în toate domeniile sociale. Eu consider procesul disoluției moșneniei

ca pe o eroare mare care s-a produs în destinul poporului nostru. Proprietatea este dreptul

sacru al omului. Moșnenul-proprietar avea sentimentul siguranței de sine, al independenței

totale. Mă gândesc la trauma psihică a moșneanului care s-a rumânit și a constatat că din

stăpân a devenit slugă. În vacanțele mele studențești de după 1961, priveam casele

moșnenilor, erau mari, înconjurate de anexe; cele ale veneticilor de la 1864 erau mici,

numai două încăperi. Treizeci-patruzeci de ani, nu s-au încheiat căsătorii între moșneni și

venetici. Este un amănunt care spune multe.

Întrebarea la care trebuie să se răspundă este: De ce s-au rumânit moșnenii?!

Formula pe care am întâlnit-o în documente: ,,…și ne-am vândut noi rumâni jupânului

Trufanda vel vistier de a noastră bună voie fără nicio silă”… este de un cinism revoltător.

Nu este singurul caz când samavolnicia crasă era ascunsă sub formulări dulcege,

eufemistice. Birurile zdrobitoare puse pe umerii acestor oameni au condus la dispariția



unei clase sociale care era și trebuia să rămână temelia societății care păşea în pragul erei

moderne. Proprietățile moșnenești au intrat în posesia marilor boieri, ca Trufanda, strămoş

al boierilor Pârşcoveni (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 36/2015) sau în posesia

mănăstirilor, metohuri ale mănăstirilor de la Muntele Athos, grandioase, impresionante, în

vreme ce, în județul Olt nici măcar o biserică de lemn nu exista în fiecare sat. Au apărut pe

la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Târziu! Foarte târziu! Și în vremea aceasta, unii spuneau

despre oamenii locului că erau barbarii necivilizați de la porțile Occidentului. Nedreptățite

au fost unele popoare în istorie!

Disoluția obștii de moșneni de la Zorilești, sud Olt a început în anul 1624 mai 25

când Stan Bătrânu, feciorul unchiașului Stoica din Zorilești s-a vândut rumân lui Stroe

Paharnicul din Puturoasa (Brebeni). Documentul pe care îl voi reproduce se află în Fondul

Mănăstirea Dintr-un Lemn, consemnat de către Alexandru Sacerdoțeanu în Indice

cronologic, nr. 11, 1947, București:

,,Ostiară

Adică eu Stan Bătrânu, feciorul uncheașului Stoica din Zorilești, sud Olt,

scris-am acest al meu zapis ca să fie de bună credință la mâna lui Stroe postelnicul din

Puturoasa cum să se știe că ne-am vândut dumnealui rumâni cu toată moșia mea din sat

din Zorilești, însă drept bani gata 3200 și doi boi și moșia două funii de ocină. Și ne-am

vândut ca să-i fie dumnealui rumâni, eu și feciorii mei și cu toată moșia ce scriu mai sus.

Și când i-am vândut fosta-u mulți boieri mărturie: Radu Ciorcânea din Priseaca, din

Comani, banul Murgea, Cernica din Jid, Vasile din Priseaca, Manea Chilom din

Puturoasa și alți mulți care-și vor pune iscăliturile mai jos. Și pentru credința pus-am și

degetul, ca să se crează. Scris mai 25 leat 7132(1624)

Eu Stan Bătrânu, Radu din Priseaca, Manea, Murgea banul, Stoica din Puturoasa,

Cernica, Vasile logofătul, Stan logofătul”.

Stroe postelnicul din Puturoasa a făcut danie această parte de moșie cumpărată la

Zorilești, Mănăstirii Dintr-un Lemn. După patru ani, un alt grup de moșneni s-a vândut lui

Trufanda Vistierul în noiembrie 1628. Vistierul lui Mihai Viteazul devenea stăpân pe

jumătatea dinspre sud a moșiei Zorilești, aproximativ o mie trei sute de hectare: ,,Și

hotarul ocinei să se știe: din hotarul Slatinei în lung, până în hotarul Periaților și în lat,

din hotarul Turiei până în hotarul Jidului. Pentru că satul Zorilești au fost toți oameni

cnezi cu ocine mai dinainte vreme din zilele altor domni bătrâni, de demult”. În document,

sunt consemnați cei care s-au vândut: Râmete cu fiii săi-3400 aspri, Radul cu fiii săi-3400

aspri, Cernica cu fiii săi-3400 aspri, Nedelcuțu cu fiii lui-3400 aspri, și Toader cu fiii săi-

3000 aspri, Dragomir cu fiii lui 3000 aspri și Oprea cu fiii-3000 aspri și Aldea al lui

Ciulică cu fiii lui-3000 aspri, Aldea lui Puță-3000aspri și Bogdan cu fiii lui-3000 aspri.

Sunt menționați și moșnenii care nu s-au vândut: Stoican fiul lui Stanciu și Aldea fiul lui

Colțea cel bătrân și Frățilă și Radul fiul lui Giulea.

Că moșnenii româniți nu s-au împăcat prea bine cu noul lor statut social, o

dovedește documentul din 2 iunie 1630: „Din mila lui Dumnezeu, Io Leon Voievod și

domn, fiul preabunului Ștefan Voievod. Dă domnia mea, cu învățătura domniei mele

acestui om, anume Gheorghe din Zorilești ca să fie volnic cu cartea domniei mele de să-și

ia dijma și din grâu și din meiu de la rumânii lui Trufanda și de la toți oamenii care vor fi



arat pe moșia lui în sat la Zorilești și de nimeni opreală să n-aibă înaintea domniei mele,

cine va mai ara de acum nainte neîntrebat pre moșia lui, să-l prade pe acel om de pre […]

u, pentru că iaste cu dreptate cum și lege să ia dijmă de pre moșia lui dă la cine va ara.

Io Leon voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Date despre boierul Trufanda și descendenții săi am găsit în articolul intitulat

Boierii Pârșcoveni, autor I.D. Tîlvănoiu, publicat în revista Memoria Oltului și

Romanaților, anul IV, nr. 3(36), februarie 2015: „Boierii Pârșcoveni sunt descendenți ai

lui Trufanda postelnicul grec.” Prin căsătoria cu Maria, fiica lui Vasile vistier și nepoata

lui Pană Vistier, Trufanda se autohtonizează. A decedat în anul 1632. Pe lângă moșia de la

Zorilești, el mai deținea moșiile Negreni, Gostavățu și Crușovu.

Comunitatea moșnenească este tot mai slăbită, încât în anul 1696, Badea logofătul

din Turia cumpără o suprafață lată de 500 de stânjini de la moșneni. Urmașii lui Badea

logofătul au fost boierii Racoviceanu-Turianu.

În anul 1838, Nicolae Racoviceanu acuză pe

slătineni că i-au cotropit parte de moșie dinspre

apus la hotar cu Slatina. Cu ocazia descinderii la

fața locului, Nicolae Racoviceanu a înfățișat lui

Ion Izvoranu reprezentantul Magistraturii Olt

documentul din 1696: ,,… a înfățișat

documentul moșiei sale Turia un hrisov din

leatul 7204 (1696) al răposatului Domn

Constantin voevod…” După 1696,

moșnenii mai dețineau o fâșie din moșia lor lată

de aproximativ 190 de stânjini, după cum

consemnează hotărnicia din 1763, aproximativ

120 de hectare. Racovicenii au vândut suprafața

de 500 de stânjini lui Constantin Rătescu treti-

logofăt, ispravnic de Olt , omul lor de casă.

Treti-logofătul a înființat satul Recea ,

menționat la 1763. Partea aceasta de moșie,

Constantin Rătescu a dăruit-o Episcopiei Argeș.

După 1864, pe această proprietate au

fost împroprietăriți clăcașii receni. Pornind de la constatarea că cetașii zorileșteni erau

reprezentați de doi mai mari peste obște: Gheorghe și Giula, în același timp, am emis

supoziția că deja satul era format din două neamuri: unul care stăpânea partea de sud a

moșiei și altul care stăpânea partea de nord, dinspre hotarul Turiei. Dintre cei care

stăpâneau partea de sud a proprietății a făcut parte și Calciu care a dăruit partea sa de

moșie Mănăstirii Clocociovu după cum o dovedeşte „Cartea lui Matei Basarab din

1637/1638 întărește stăpânirea Mănăstirii Clocociovu peste partea de moșie a lui Calciu

din Zorilești”. În tradiția locală, se vorbea despre un grup de moșneni zorileșteni care, pe

la 1850, și-au vândut proprietățile și s-au stabilit la Clocociov, devenind lăptari. Ulița pe

care ei s-au așezat se numește și astăzi-Zorleasca.

În indicele cronologic, nr. 11 întocmit de Alexandru Sacerdoțeanu, an 1947,

București, sub egida Direcției Generale a Arhivelor Statului, Fond Mănăstirea Dintr-un



Lemn sunt consemnate și alte documente referitoare la satul Zorilești, pe lângă cel din 25

mai 1624, când Mănăstirea Dintr-un Lemn primește dania de la postelnicul Stroe din

Puturoasa: 1650 mai 7, 1679 septembrie 5, 1680 februarie 20, 1705 iunie 10, 1754

noiembrie 18- carte de blestem, 1754 decembrie 22- alegere de hotare la Zorilești, 1763

octombrie 23-hotărnicie. Sunt în posesia ultimului document menționat aici.

(Va urma)

Memoriile plutonierului major Mirică Dumitru (III)

Colonel r. Dumitru Matei

În fragmentul care urmează, autorul Mirică Dumitru (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 54, 55/2016) prezintă ultima parte a activităţii sale de subofiţer activ în

Regimentul II Romanaţi nr. 19.

Pentru mai buna înţelegere a evenimentelor prezentate, consider necesar să

reamintesc cititorilor contextul istoric în care s-au petrecut acestea, aşa cum sunt

prezentate oficial în volumul II al prestigioasei lucrări România în anii Primului Război

Mondial.

După ieşirea Rusiei din război, România a fost nevoită să accepte condiţiile

umilitoare ale Păcii de la Bucureşti prin care era obligată, între altele, să reducă efectivele

militare la 120.000 oameni, menţinând numai două divizii de infanterie şi două de cavalerie.

Celelalte divizii îşi micşorau efectivele astfel încât să nu depăşească, împreună, 20.000

oameni la infanterie, 32.000 la cavalerie şi 9.000 la artilerie.

Ca urmare a dificultăţilor Puterilor Centrale pe Frontul de Vest, în discuţiile purtate

de Victor Antonescu, ministrul României la Paris, cu premierul Georges Clemenceau şi cu

ministrul de externe francez la 3/16 septembrie 1918, s-a stabilit un plan secret de reluare

a operaţiunilor militare de către România, cu sprijinul unei forţe aliate de la Salonic, numită

Armata de Dunăre.

Generalul Constantin Cristescu, şeful Marelui Stat Major român, ordonă la 26

septembrie 1918, ca militarii să revină în unităţile lor până la 1/14 noiembrie, iar guvernul

Marghiloman demisionează în ziua următoare, fiind înlocuit de guvernul general Constantin

Coandă, având pe generalul Eremia Grigorescu la ministerul de război.

Noul guvern dă imediat un ultimatum generalului Mackensen ca trupele de

ocupaţie (15 divizii) să părăsească de urgenţă teritoriul României. Comandamentul german

de la Bucureşti a fost surprins de aceste evenimente şi generalul Mackensen solicită

generalului Eremia Grigorescu să faciliteze trecerea liberă a unităţilor germane în

Transilvania, garantând păstrarea intactă a lucrărilor de artă pe căile rutiere. Ultimele

detaşamente germane au trecut munţii în Transilvania la data de 18 noiembrie/1 decembrie

1918.

La 27 octombrie/11 noiembrie soseşte ştirea armistiţiului între Antanta şi

Germania, iar la 28-29 octombrie Armata de Dunăre forţează fluviul la Zimnicea, Turnu

Măgurele şi Giurgiu cu Divizia 30 Franceză, Divizia 16 Colonială şi Divizia 27 Engleză.

Pentru protejarea cetăţenilor români din Transilvania, care erau supuşi terorii

maghiare datorită voinţei lor de unire cu fraţii români, trupele române trec munţii în

Transilvania, în consens cu prevederile tratatului semnat cu aliaţii la intrarea în război.



Agresiunea maghiară are şi aspectul militar, iar armata română ripostează de

fiecare dată, respingând pe agresor, în prima fază până la Tisa, apoi până la completa

anihilare a acestuia.

Ulterior, la cererea legitimă a conducerii Basarabiei, desprinsă din fostul Imperiu

ţarist pe baza dreptului la autodeterminare, armata română a participat şi la asigurarea

ordinei în această provincie supusă terorii trupelor dezorganizate din armatele ruse care se

retrăgeau în dezordine de pe frontul din România. La aceste acţiuni a participat şi autorul

memoriilor, cu unitatea sa, aşa cum vom vedea din relatările sale.

Memoriile continuă cu activitatea sa de cetăţean al oraşului Caracal, nevoit să-şi

întreţină familia şi să asigure un viitor fiicei sale. S-a angajat în muncă, dând dovadă de

aceeaşi sârguinţă şi corectitudine ca în armată, dar soarta i-a fost potrivnică.

Din memoriile de pensionar nu lipsesc relatările privitoare la evenimentele politice

şi cele militare din timpul celui de Al doilea Război Mondial şi după acesta, astfel că avem

în faţă un adevărat curs de istorie naţională.

Relatări amănunţite ne prezintă cu privire la inflaţia şi seceta care au urmat

războiului, precum şi cu privire la situaţia meteorologică, prezentată de fiecare dată sub

genericul mersul vremii.

Cum aceste date exced perioadei în care evocăm, centenarul intrării României în

Război, ne limităm, pentru moment, la ultima parte a activităţii sale ca subofiţer activ.

*

La 6 mai 1919 am primit ordin să ne îmbarcăm și să plecăm la Caracal pentru

refacere.

La 8 mai am pornit cu trenul din Piatra Neamț54

. Drumul urmat: Ghimeș-Palanca,

Brașov, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Piatra Olt, Caracal. Trenul s-a pus în mișcare cu

regimentul care mai avea 1.000 de oameni. Când am ajuns la Ghimeș-Palanca, trenul nu

mai putea merge. Toată trupa s-a dat jos și împingea la tren până ce l-am suit sus, pe panta

opusă.

De la Ghimeș am mers până la Brașov, unde trupa a luat masa timp de o oră.

Muzica a cântat Hora Unirii și soldații, amestecați cu populația românească au încins hora

demult dorită, care pecetluia unirea cu Patria-Mamă pe vecie.

De la Brașov am mers pe valea Oltului până la Sibiu. O priveliște încântătoare,

numai brazi, câmpul înverzit. Păsările cerului cântau și ele vesele pe orizontul acoperit cu

flori, care îmbătau văzduhul cu parfumul lor. Ajunși la Sibiu, s-a încins iar Hora Unirii; din

toate părțile alergau toți românii, fete și băieți, care aclamau armata.

În zorii zilei de 10 mai am plecat din Sibiu. La Caracal, am fost primiți de

oficialități și de un număr imens de populație. La debarcare a venit soția mea și soacră-mea

cu fiica mea Florentina, care era în etate de numai 3 ani. De la gară am pornit cu bagajul

acasă, unde m-am bucurat foarte mult cu ai mei că mi-a ajutat Dumnezeu să scap cu viață

și să vin sănătos.

La Caracal nu am stat decât până la 20 iunie 1919, când ne-am mobilizat din nou,

cu efectiv de război și ne-am echipat cu haine englezești și franțuzești.

La 21 iunie 1919 am pornit în direcția Orșova55

. Batalionul 2, din care făceam

54În zona Piatra Neamţ Regimentul II Romanaţi nr. 19 a supravegheat retragerea trupelor ruse dezorganizate. 55Banatul era ocupat de trupe franceze de la 17/30 dec. şi sârbe de la 7/20 dec. 1918. Trupele franceze s-au retras din Banat

între 16-22 iulie 1919 (Cf. România în anii Primului Război Mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1987, pag. 651.



parte, a rămas în Orșova, sub comanda maiorului Turbețeanu, iar batalioanele 1 și 3 au

mers în Timișoara56

.

La Orșova, când a apărut batalionul 2, compus din 4 companii de infanterie, o

companie de mitraliere și o secție de tunuri, cu un efectiv de 1250 de oameni ce erau

echipați cu efecte noi, englezești, cisme și căști, ungurii au rămas încremeniți, crezând că

armata română este îmbrăcată prost și în opinci.

Defilarea trupelor s-a făcut pe strada principală și după aceea trupele au ocupat

cazărmile din Orșova. Eu am ocupat o cameră cu parchet, care a fost cabinetul colonelului

ungur, la etajul doi. În Orșova am stat 14 zile și am avut ocazia să fac mai multe băi reci în

Dunăre.

La 6 iulie am plecat la Lugoj. Acolo am stat 10 zile, apoi am venit la Caransebeș57

.

De la Caransebeș am venit la Caracal, am luat complectași și, totodată, am luat și soția cu

fata.

La Caransebeș am stat 14 zile și am locuit cu soția și fata la o familie de români.

După aceea am plecat la Curtici. Acolo am stat 3 zile și am plecat la Oradea Mare.

La Oradea Mare am stat 30 de zile. Eu am locuit cu familia în oraș, după aceea

ne-am mutat în cazarmă. Orașul Oradea Mare se prezintă printre cele mai frumoase: 4

catedrale sânt așezate la centru, orașul este asfaltat și cu magazine ca pe Calea Victoriei.

Timpul petrecut la Oradea Mare a fost dintre cele mai bune.

De la Oradea Mare am plecat toţi plutonierii majori la regiment să primim soldele

pentru oameni. Când ne-am înapoiat seara cu trenul, a început o ploaie torenţială. De la

Arad am dat pe la Magyar Pecica şi când mai erau 10 km până la Oradea, trenul a deraiat

la orele 2 noaptea. Eu, când am plecat de la Arad, mă suisem într-un vagon de clasa

a II-a, după locomotivă şi, ce m-am gândit eu, la prima staţie după Arad am părăsit

vagonul şi m-am dus la ultimul vagon, parcă ceva îmi inspira nelinişte.

Deraierea s-a produs prin ciocnirea trenului personal în care eram eu cu un tren de

marfă în plină viteză. Nu pot să descriu mai mult decât atâta, ştiu că la deraiere am primit o

lovitură în cap de la o valiză ce era sus, am auzit un scrâşnet de cale ferată şi trenul nu a

mai mers.

Fiind atras de ţipete şi vaiete am coborât din tren şi am observat că vagoanele

trecuseră unele prin altele, numai 3 vagoane din urmă mai erau pe linie. Pasageri [teferi]

nu mai existau, mai toţi erau mutilaţi, cu picioarele sau mâinile rupte, alţii cu maţele

vărsate; era un spectacol din cele mai înfiorătoare. După o jumătate de oră a sosit de la

Oradea un tren sanitar şi medici care au dat primele ajutoare la răniţi. Dacă rămâneam în

primul vagon eram mort.

La 1 decembrie 1919 ne-am îmbarcat şi am plecat cu destinaţia Basarabia58

. Trenul

a plecat prin Ghimeş-Palanca, unde am stat 3 zile şi 3 nopţi. Cădeau primii fulgi de zăpadă

56Autorităţile administrative şi militare române au preluat Orşova la 20 iulie, Lugojul la 21 iulie, Anina şi Reşiţa la 22 iulie

1919. Operaţiunea de înlocuire a administraţiei străine din Banat s-a încheiat la 3 august, când armata română a intrat în

Timişoara, primită cu entuziasm de populaţia care a arborat steagul tricolor pe toate clădirile (Idem). 57În Banat, Regimentul II Romanaţi nr. 19 a acţionat în subordinea Comandamentului Trupelor de Transilvania, în perioada 26

iulie - 24 decembrie 1919 pentru respingerea agresiunii maghiare. 58În Basarabia, Regimentul II Romanaţi nr. 19 a acţionat în subordinea Comandamentului Trupelor de Est în perioada 24

decembrie 1919 – decembrie 1921.



printre brazii înverziţi, însă era un frig care ne intrase până în măduva oaselor. Eu aveam

aranjate într-un vagon o sobă şi un pat, stam cu soţia şi cu scumpa mea fiică în etate de

numai 3 ani.

Când am ajuns la Ghimeş mi s-a îmbolnăvit fata din cauza frigului. Văzând că nu

se face bine, mamă-sa a plecat cu ea la Caracal.

Când am intrat în Basarabia trenul mergea foarte încet, ca o căruţă cu cai.

Acolo nu erau şosele, era nămol mare, o privelişte foarte tristă. După două zile de

mers am debarcat în gara Urecheşti şi de acolo am mers în comuna Cubureşti. La

debarcare s-a produs un mic incident: din nebăgare de seamă s-a rupt piciorul unui cal.

După debarcare batalionul 2 a pornit cu oameni, cai şi trăsuri, prin nămolul până la

genunchi, în suszisa comună. Când am ajuns acolo am făcut cartiruirea pentru oameni şi

cai.

În sat era sărăcie mare, nu găseai nimic să te alimentezi. Iarna am dus-o foarte rău,

până primăvara. Ruşii încercau să ne atace mereu la frontiera Nistrului, aşa că eram în

cantonament de alarmă. Satul Cubureşti era aşezat la poalele unei păduri cu copaci

seculari.

La 1 martie [1920] a venit soţia cu fata. Acolo am stat la Moş Ion; am construit un

coteţ de păsări, unde ţineam mai bine de 20 de găini. Tot acolo am făcut şi o albie de spălat

rufe dintr-un stejar, care a costat 200 de lei şi pe care o am şi astăzi, 18 martie 1941.

Primăvara a venit cu verdeaţă frumoasă din pădure şi cu cântecul păsărilor. Un aer

curat pe care ni-l aducea pădurea ne înconjura satul. În sat se afla un conac boieresc

înzestrat cu tot confortul: grădină cu pomi fructiferi, cu camere secrete şi o aleie de

trandafiri.

La 15 aprilie 1920 am cumpărat o vacă elveţiană care da până la 18 litri de lapte pe

zi, era aşa de blândă, încât fata trecea pe sub burta ei. Când a fost să fete, nu a putut; am

chemat veterinarul şi i-a tras viţelul din ea. Vaca am tăiat-o şi am dat-o la trupa batalionului

pentru suma de 2.500 lei, iar pielea cu 400 lei, aşa că am pierdut 1.100 lei din cei 4.000 cât

mă costase.

La 1 mai am plecat la Câinari şi de la Câinari la Sguriţa, unde am stat toată vara.

Viţelul l-am vândut cu 500 lei. La Sguriţa se afla un conac mare, unde locuia un boier,

Sumanovici. Noi locuiam într-o casă aproape de conac. Din Sguriţa am cumpărat o vacă cu

3.000 lei, care a făcut o viţea pe care am numit-o Stela.

La 15 august a venit soacră-mea pe la noi şi a luat fata, aşa dor mare a avut de ea

că nu a mai stat fără nepoata ei pe care o iubea mai mult ca pe ochii din cap.

De la Sguriţa am plecat la Soroca. Acolo am locuit la o fermă care avea o vie mare

şi o fabrică de săpun. De la Soroca am plecat la Tatarovca, care era aşezată aproape de

Nistru. La Tatarovca am cumpărat un porc şi o purcea, aşa că aveam o întreagă gospodărie.

În vara anului 1921 am venit în concediu acasă şi am reparat casa. Când ne-am înapoiat, la

Tatarovca stam mai tot timpul în stare de alarmă, cu caii înhămaţi.

La 1 noiembrie au venit alte trupe care să ne schimbe, după 2 ani de zile. Eu am

îmbarcat una vacă cu viţel, 2 porci, 10 găini, un câine, 2 iepuri de casă, 10 saci de uruială,

8 baloturi de fân, una căruţă cumpărată de la Bălţi şi un căruţ pe două roate, toate

proprietatea mea. A doua iarnă am făcut-o în oraşul Bălţi. Îmbarcarea pentru Caracal am

făcut-o în staţia Drochia, cu direcţia Reni. În staţia Reni am avut norocul ca să fete



purceaua. Când am băgat de seamă, 2 purcei scăpaseră jos din vagonul platformă. Un

soldat i-a luat şi a astupat gaura.

La Caracal am ajuns la 6 noiembrie [1920], am debarcat şi am luat reşedinţă în

cazărmile Regimentului 19 Infanterie.

Viaţa petrecută ca militar la Caracal până la 1 august 1925, când am ieşit la pensie

Cazarma regimentului avea un aspect sinistru, ca după război: geamurile sparte, uşi

lipsă, fără paturi, fără cazarmament.

Colonelul Marinescu a luat măsuri energice şi încetul cu încetul, prin toate

mijloacele, a putut să complecteze tot ce avea lipsă cazarma.

În anul 1922 am fost la Teiş, comuna mea natală, unde am făcut actul de partaj cu

fraţii mei.

În anul 1923 am participat la o manevră regală până la Schitu Greci, care ne-a ţinut

tot într-o ploaie, de la care m-am ales cu reumatism la coloana vertebrală şi de care am

scăpat prin băi de nămol la Techirghiol.

În anul 1920 am cumpărat un loc viran de la Maria Constantin cu 35.000 lei, plus

4.000 lei cheltuieli, pe care am construit un pătul de stacheţi şi una magazie. La acest loc

am făcut un gard lateral din fag, de 2,5 m înălţime şi 35 m lungime, care a costat 3.500 lei.

În faţă, gard de stacheţi pe 9 m lungime cu porţi mari şi o poartă mică, de 3.200 lei, iar un

gard de sârmă ochiuri pe 30 m lungime a costat 3.250 lei. În total 48.950 şi cu pătulul şi

magazia totalul construcţiei a ajuns la 64.950 lei în anul 1927.

Drepturile de pensie: la 1 august 1925 am ieşit la pensie din armată cu gradul de

plutonier major, cu o pensie de 860 lei.

Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (V)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

1913-1916

Perioada 1913-

1916, deşi bănuim că a fost

la fel de bogată în

manifestări artistice, este

însă mai săracă în urmele

lăsate până la noi. Vom

încerca totuşi, pe baza

informaţiilor de care am

dispus, să aducem în

actualitate câteva

manifestări artistice

găzduite de Teatrul

Naţional din Caracal dar şi

de sălile de spectacol din

Slatina.

Piaţa Teatrului Naţional din Caracal la începutul

secolului al XX-lea



Date despre reprezentaţiile din toamna anului

1913 avem din afişele care s-au păstrat. Astfel,

duminică 20 octombrie 1913, orele 9 seara ,,va avea

loc o mare reprezentaţie dată de cunoscutul comic

Ştefan Iulian, celebrul creator al scenelor de mahala,

cu binevoitorul concurs al d-lui Vero, imitator de

diferite voci şi instrumente muzicale”59

. În prima parte

,,artistul Iulian va stârni hohote de râs” cu Coana

Manda atinsă de holeră şi Tiţa speriată de mobilizare;

în partea a doua Vero apare ,,cu imitaţiuni”; în partea a

treia Iulian revine cu ,,copii de pe natură” interpretând

,,Mitocanul la şantan, Şanteza şi Pomelnicu

iubitelor” iar în partea a patra, Vero ,,va apare în

tipuri de caractere”.

Artiştii teatrului Naţional din Craiova au dat pe

23 octombrie 1913, ora 8 seara la Caracal ,,o

reprezentaţie extraordinară în beneficiul d-lui P. I.

Nicolau” cu piesa Lulu, comedie în trei acte de

Bertolozzi, tradusă

de P. Liciu. Piesa se

reprezentase cu

succes la Bucureşti şi

Iaşi în stagiunea

trecută şi din

distribuţie făceau

parte: P.I. Nicolau,

M. Fotino, I.

Stănescu, R.

Comăneanu,

doamnele Aura

Fotino şi M. Nicolau

şi domnişoarele

Luisa Ferari şi Al.

Vasilescu. Se făceau

reduceri la preţul

biletelor pentru militari şi studenţi60

.

59 Afiş, colecţia Paul Barbu, Craiova.




Ni s-a păstrat un afiş61

din care rezultă ce reprezentaţii teatrale au fost la Caracal în

ultimele 2 luni ale anului 1913. Astfel, compania de operete a lui Al. C. Bărcănescu,

compusă din 80 de persoane, a susţinut turneul de iarnă cu următoarele spectacole: Băiat

ori fată? (operetă în trei acte, miercuri 27 noiembrie 1913); Figaro modern (operetă în

trei acte, joi 28 noiembrie); Lăutarul (operetă în trei acte, vineri 29 noiembrie 1913);

Sentinela (operetă în trei acte) şi Dă-i înainte (sâmbătă

30 noiembrie 1913); Vice Amiral (operetă în trei acte,

duminică 1 decembrie 1913, orele 3 ziua); Cavaleria

uşoară (operă comică în 2 acte) şi Nunta cu felinare

(operetă într-un act)- ambele duminică 1 decembrie

1913, orele 8 şi 45 minute seara; Suzi ( operetă în trei

acte, luni 2 decembrie 1913) şi ultima reprezentaţie cu

revista în trei acte şi cinci tablouri Obor Gara de Nord

(marţi 3 decembrie 1913).

Presa de specialitate ne aduce informaţii despre

un spectacol ce a avut loc la Slatina: ,,În fața unei săli

arhipline și cu un succes imens, Tănase a cântat marți

seara canțoneta ,,Dăi ’nainte, dăi ’nainte”. Se așteaptă

cu nerăbdare sosirea în localitate a trupei de sub

conducerea artistului Ion Niculescu și din care face

parte și Achil Popescu. Trupa va reprezenta vineri 13

decembrie ,,Scrisoarea pierdută” admirabila lucrare a

marelui Caragiale, iar sâmbătă 14 decembrie ,,Avarul”

capodopera lui Molière.

În cursul lunii

acesteia, societatea

culturală ,,Ciprian Porumbescu” va da o audiție urmată de

dans. Pentru întâia oară va cânta cu acest prilej orchestra

societății, sub conducerea maestrului Buică. Se prevede un

frumos succes”62

.

Amănunte şi impresii de la aceste reprezentaţii aflăm

tot din Rampa: ,,Scrisoarea pierdută. Bolnavul închipuit. În

serile de 13 și 14 decembrie am asistat la 2 minunate

reprezentațiuni, date de compania Ion Niculescu;

,,Scrisoarea pierdută” de Caragiale și ,,Bolnavul Închipuit”

de Molière. Apariția domnului Ion Niculescu a fost salutată

cu salvă de aplauze. Achil Popescu a provocat un râs

homeric cu creația sa Thoma Diafoirus. Ceilalți interpreți-

din care remarc mai ales pe d-na Ioanin- au reușit să dea un


62 Rampa din 10 decembrie 1913, semnat George Horia

Lăutarul slătinean Nicolae

Buică (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 9/2012)



ansamblu minunat. Publicul i-a răsplătit cu bogate aplauze”.63

Aceeaşi atenţie se acordă şi ,,audiţiei” organizate de Societatea ,,Ciprian

Porumbescu” din Slatina: ,,În sala de festivități a primăriei a avut loc, sâmbătă 14

decembrie o audiție urmată de dans, organizată de Societatea ,,Ciprian Porumbescu”.

Audiția a fost deschisă de corul societății, care a executat sub conducerea domnului

profesor Buică: În pădure, Peste Dunăre,

Dorința, Se întorc vitejii. Asistența a răsplătit cu aplauze,

munca depusă de coriști și dirijor. O plăcută

surpriză a produs domnul Cicerone Mirescu,

care a recitat cu mult umor câteva

monoloage. După acestea, orchestra

Regimentului 3 a dat semnalul dansului.

Printre dansatori remarc pe domnișoarele

Scherer, Mărculescu, Nicorescu, Stanisich-

Constantinescu, Toma, Manciu, Pretorian,

Dumitrescu, doamnele: Vișoianu, Soreanu,

Pretorian, Stanisich-Constantinescu,

Dumitrescu, Scherer, Modroiu, Ilie Barat,

Mărculescu; domnii: I. Pop, Becheanu,

Poboran, Mirescu, Simulescu, Mărculescu,

Scherer senior și junior, C. Mirescu,

Musceleanu, Stoenescu, Dișteanu, Georgescu.

Epoletul era reprezentat prin domnii Dumitrescu, Maltezeanu, Tobescu,

Mihuțescu. Dansul s-a sfârșit în zori.

A produs o deosebită impresie vestea The-Tango-lui, organizat de elita slătineană

în ajunul sărbătorilor,

penru a se veni în ajutorul

populației sărace din

oraș”.64

Dar nu doar la

Caracal şi la Slatina aveau

loc în epocă manifestări

culturale. La Corabia, din

iniţiativa bogatului

comerciant Cosma

Constantinescu s-a

inaugurat un local destinat

reprezentaţiilor teatrale:

,,Inaugurarea noului

63 Rampa din 16 decembrie 1913

64 Idem, semnat George Horia

Palatul Cosma Constantinescu din Corabia (Biblioteca Academiei Române)



teatru din Corabia. Mulțumită sacrificiilor bănești ale domnului Cozma Constantinescu,

Corabia a fost înzestrată cu un adevărat monument de artă. În aripa stângă a palatului

Cozma Constantinescu se găsește Sala de Teatru care a fost inaugurată în seara de

duminică 15 c. de trupa eminentului artist Ion Niculescu care a fost solicitat în acest sens.

S-a jucat ,,O scrisoare pierdută” de marele Caragiale. Aplauze furtunoase însoțeau

lăsările de cortină. La finele reprezentației, cel mai valoros artist din trupă, d. Achile

Popescu a ținut o cuvântare ocazională plină de avânt, mulțumind în numele tuturor

artiștilor, d-lui Cozma Constantinescu pentru frumoasele sentimente de care a dat dovadă,

clădind în Corabia un așa de luxos și confortabil local de teatru. Domnul Achile Popescu

a adus omagiu și marelui său coleg, domnul Ion Niculescu, pe care l-a numit cel mai ideal

interpret al lui Cațavencu din ,,O scrisoare pierdută”.

Trupa domnului Ion Niculescu a mai jucat în seara de 16 decembrie hazlia

comedie ,,Moștenitorii”, în care domnii Ion Niculescu și Achile Popescu au două

desăvârșite creațiuni.

Doamna Ionin e fără îndoială cel mai

de seamă element feminin din trupă. E o

artistă care iese din comun și în ,,Cucoana

Zoițica” din ,,O scrisoare pierdută” a

binemeritat aplauzele pe care le-a recoltat la

scenă deschisă. Domnii N. Grigorescu,

Răiculescu și Racoveanu au completat un

ansamblu foarte reușit. Tânărul Gr. Brezeanu

și doamna Stoenescu au fost singurii care au

făcut efect urât.

Având un local modern de teatru,

caracalenii nădăjduiesc că vor fi mai des

vizitați de trupele de elită. Succesul și moral și

material al trupei domnului I. Niculescu le

poate servi drept chezășie.65

O cronică detaliată avem şi despre o

reprezentaţie a trupei Bărcănescu la Slatina

dată nu tocmai în condiţii optime: ,,Rampa în ţară. Reprezentaţiile trupei Bărcănescu la

Slatina. Bărcănescu deşi dispune de câteva elemente bune, chiar foarte bune, deşi ar

putea da reprezentaţii cel puţin mulţumitoare, nu vrea să ştie şi joacă într-o sală care n-

are nici cea mai mică rezonanţă, care are scenă dar nu are decoruri, o sală în care

duhoarea crenvurştilor şi a berii se amestecă cu fumul ţigărilor. Se înţelege că în astfel de

condiţii şi pe o scenă nu mai mare ca fundul unei lăzi, artiştii, oricâtă bunăvoinţă ar avea,

nu pot da cât ar putea da. Am da dreptate d-lui Bărcănescu- şi altora- dacă ar face

aceasta de nevoie. Dar când avem slavă Domnului o sală minunată- sala Martinescu cu

instalaţiune electrică proprie, admirabilă pentru reprezentarea operetelor, căci are o

rezonanţă foarte bună, o scenă bogat înzestrată, nu înţelegem de ce dl. Bărcănescu- şi

65 Rampa din 19 decembrie 1913



alţii- nu joacă în ea. Sperăm că atunci când ne va mai vizita- căci ne-a promis aceasta- va

ţine socoteală şi de lucrurile acestea. Jucând în condiţiunile de mai sus, artiştii au avut de

luptat cu multe greutăţi. Aşa de multe din lipsurile pe care le-au avut au o scuză.

Reprezentarea operetei Lăutarul a fost un succes pentru principalii interpreţi. În rolul

bătrânului Ratz, d. Niculescu-Basu s-a prezentat cu toată bogăţia sa de calităţi vocale şi

scenice. Şi publicul l-a răsplătit cu ovaţii. Pe unguroaica Şari, d-na Bărcănescu a redat-o

cât se poate de conştiincios, căutând să scoată cât mai mult în relief tot ce autorul a

înţeles să puie în naiva Şari. În Julişca, d-ra Ţuţuianu s-a prezentat drăguţ. D. St. Ionescu,

dacă pe lângă voce ar avea şi joc de scenă şi d. Stamate ar cânta mai bine…Orchestra

bine condusă de d. Bărcănescu. Cu Suzi, d. Bărcănescu n-a făcut o achiziţie fericită. Prea

n-are nimic nou textul şi prea e impersonală muzica. Au salvat ce au putut salva interpreţii

de frunte: d. Niculescu-Basu, d-na Bărcănescu, d-şoara Ţuţuianu şi d. Tănase”66

.

La 8 martie 1914 s-a jucat la Caracal comedia Păianjenul de A. de Hertz. În ziarul

local găsim această informaţie: ,,Trupa dramatică Victor Antonescu va prezenta sâmbătă 8

martie a.c., în sala Teatrului Naţional din Caracal, frumoasa comedie Păianjenul de A. de

Hertz, cu concursul d-rei Marietta

Ionaşcu şi a d-lui Const. Mărculescu.

Un ansamblu bine ales va seconda pe

talentaţii artişti care au adevărate

creaţii în rolurile principale. Merită

toată lauda iniţiativa d-nei Marietta

Ionaşcu de a juca în actul I

senzaţionalul dans ,,Tango” unde

publicul caracalean va avea ocazie

să-şi facă o idee precisă despre figurile

acestui dans admirat de unii şi

condamnat de alţii”.67

Tot aici se face

referire şi la un alt spectacol jucat la 13

martie: ,,Piesa d-lui Victor Eftimiu

Cocoşul Negru, feerie în 6 acte, se va

reprezenta în oraşul nostru joi 13

martie c[urent]. de către d-nul C.

Notara în rolul dracului, împreună cu

trupa sa compusă din 30 de persoane.

Urăm bună venire în oraşul nostru

talentaţilor artişti.”68

La cinematograful Apollo din

oraş erau anunţate tot pentru luna

martie filmele ,,Nică Vinter” sau

,,Furtul misterios” interpretat de însuşi

66 Rampa, marţi, 10 decembrie 1913, semnat de George Horia

67 Conservatorul din Romanaţi, an. II, nr. 2/9 martie 1914, p.3, ,,Ştiri teatrale”.

68 Idem.

D. Cristide şi cpt. dr. Gheorghiu (S.J.A.N. Olt)



marele detectiv ca şi ,,senzaţionalul film Iisus Hristos în 6 mari părţi care a făcut o serie

de peste 100 de reprezentaţiuni la cinema Clasic din Bucureşti. Felicităm pe dl. Iorgu

Petrescu, directorul şi proprietarul Cinematografului pentru frumoasa achiziţie ce face în

alesul filmelor”.

În aceeaşi perioadă, la 15 martie era anunţată la Corabia o mare serbare pentru

ridicarea unei statui destinate a imortaliza evenimentul istoric al trecerii Dunării de către

armata română la 1877 şi 1913. Din comitetul de organizare făceau parte maiorul Mişu

Dobruneanu (preşedinte) şi senatorul Radu

Ivănescu. Tot pentru acelaşi scop se bătuseră

la Viena medalii comemorative executate

artistic cu efigia regelui, a statuii şi a podului

aruncat peste Dunăre.

Dintr-un afiş ce ni s-a păstrat aflăm

despre reprezentaţia trupei Bărcănescu din 1

aprilie 1914 care a dat ,,numai o singură

reprezentaţie [...] marţi 1 aprilie 1914 orele

8 jum. precis cu concursul d-rei Florica

Florescu” cu opereta în trei acte Suzi,

muzica de Aldar Reniyi, tradusă de Duţescu-

Duţu. Din bogata distribuţie au făcut parte

Niculescu-Basu, D. Ţuţuianu, C. Tănase, Al.

Maican, Al. Graur, I. Cristovici şi doamnele

I. Tănase, N. Pavelescu, M. Lenghel, O.

Prejbeanu etc. Biletele se găseau la agenţia

teatrală V. Brânduşaru.

La 26 aprilie 1914, prin grija lui D.

Christide şi I. Dacianu are loc un alt

eveniment artistic pe care îl anunţă

Conservatorul din Romanaţi : ,,La 26 aprilie

se va prezenta pe scena Teatrului Naţional

din Caracal opereta comică Panamaua datorită simpaticului fost prefect al judeţului

Romanaţi, Demetru St. Christide, cât priveşte muzica şi d-lui Iancu P. Dacianu cât

priveşte libretul. Această reprezentaţie se dă în scopul de a se înzestra teatrul nostru

Naţional cu un parchet mobil, care să fie întrebuinţat ori de câte ori sala teatrului va fi

destinată pentru baluri. Trebuie să se ştie că toate cheltuielile ce vor fi făcute cu

montarea piesei, cu orchestra etc, vor fi suportate de dl. Christide iar încasările toate

provenite din vânzarea biletelor se vor întrebuinţa numai pentru realizarea scopului de

mai sus. Orchestra va fi condusă de compozitor în persoană. Ne facem o plăcută datorie a

invita toată lumea din oraş şi judeţ la această reprezentaţie care, nu ne îndoim, se va

transforma într-o serbare triumfală pentru talentaţii noştri compozitori şi iubiţi

concetăţeni, d-nii Christide şi Dacianu, iar pentru participanţi va fi îndeplinirea unei

datorii către soţiile şi copiii lor care în viitor vor putea gusta în voie din deliciile unui tur

Magistratul Ion P. Dacianu (S.J.A.N.

Olt)



de vals jucat pe un parchet [...]”.69

Acelaşi ziar revine cu amănunte după eveniment

precizând că ,,A asistat lume aleasă în foarte mare număr. Printre cei care au ajutat cu

talentul lor la succesul reprezentaţiei trebuie să menţionăm în primul rând pe d-na Paula

Colonel Dianu care ne-a dovedit a poseda o foarte drăguţă voce de soprană lirică, pe d-na

Marioara Căpitan Teodorian, d-na Soreanu, d-rele Tamara Dumitrescu, Atena şi Lelia

Dumitrescu, Margareta Zissu şi d-nii Nicolae Saftu, C. Saftu, N. Pavlidi, Dr. Lilovici, dr.

D. Petrescu, M. Mihăescu şi Jean Sinu. Muzica, drăguţă şi pe alocurea chiar savantă, iar

instrumentaţia cu deosebire aleasă, s-a ridicat cu mult deasupra farsei şi ne-a făcut

impresia că e concepţia unui om care se poate aventura în regiuni şi mai spinoase.

Libretul cu pricepere condus şi presărat cu spirite locale, a plăcut mult.”70

Credem că la acest eveniment se referă Mişu Slătculescu atunci când afirmă: ,,Între

anii 1913-1914 ,,localnicii, cu forţe proprii realizează spectacole de divertisment

Caracalul în balon şi Pălăria de Panama. În mod deosebit doi realizatori şi-au pus

amprenta pe aceste două spectacole: magistratul Ioan P. Dacian-texte şi Dimitrie

Cristide- muzica”71

Un eveniment în viaţa culturală a oraşului l-a constituit inaugurarea la 7 octombrie

1914 a cinematografului Apollo. Atunci a rulat filmul ,,Pe treptele eşafodului” în care

evoluau renumiţii actori Marie Dervol şi Jocquinet.

Pentru anul 1915 avem o ştire despre un alt spectacol:,,Duminică seara la

reprezentaţia piesei Intrăm? Ori nu intrăm? Cine a apărut în loja Primăriei de la Teatru?

Neica Fleică cu rudele. Spectatorii se întrebau: biletul de intrare l-a plătit ori nu, căci

serbarea a fost dată în scop filantropic? Ori are liber parcurs şi intrare ca la hală, cinema

şi alte atâtea instituţii?”72

Acest Marin Mătură (Fleică), profitor mărunt din cercurile puterii locale (ajutor de

primar se pare), este dealtfel ţinta ironiilor redactorilor ziarului. În altă parte i se

reproşează că merge gratis cu birja primăriei spre a economisi cei 4 lei; este informat că ,,a

sosit un vagon cu peşte la hală trimis de stat pentru săraci cu un preţ ieftin. Să profite de

ocazie şi să ciordească câteva zeci de kilograme- provizii pentru iarnă- căci se închide

pescuitul şi nu mai are ocazie să mănânce rasol de ...cegă” ori este anunţat ,,că diseară la

Cinema Apollo este un mare film de actualitate ,,Cum se poate trăi uşor din ciordeală”. Să

nu piardă ocazia căci intrarea e liberă pentru d-sa cum liberă a fost întotdeauna de când

este la putere şi a voit să intre.”73

Dar poate nu această informaţie din acest ziar este atât de importantă cât cea din

pagina 3 unde citim că ,, La 21 ianuarie, celebrul violonist român Enesco a dat o

reprezentaţie la Teatrul Naţional din Caracal nu în folosul său personal- ci a se cumpăra

o orgă la Atheneul din Bucureşti. Ce credeţi că a făcut Primarul? După ce şi-a plasat

rudele în loja Primăriei, şi asta pe gratis, bineînţeles, a mai cerut să i se plătească 130 lei

chirie iar în schimb a oferit un local murdar, infect şi aproape igrasios. Lasă că această

69 Conservatorul din Romanaţi, An. II, nr. 1/ 2 martie 1914, p.2, ,,Ştiri teatrale”.

70 Idem, An. II, nr. 14/15 mai 1914, p. 2

71 Mişu Slătculescu- D-ale Teatrului la Caracal, Caracal, 2002, p. 11.

72 Romanaţul, an. II, nr. 8, duminică 2 februarie 1915, p.2.

73 Idem, p. 3



reprezentaţie n-a fost dată în folosul artistului personal- ceea ce ar fi fost o scuză să

pretinzi chirie- cu toate că Enescu, o celebritate mondială, a făcut onoare oraşului,- dar

când vezi că scopul este cultural, mai pretinzi şi chirie! Mustaţă şi... obraz... o antiteză.”74

Păcat că patimile politice, atunci ca şi astăzi primau. Altfel, am fi avut , poate, mai multe

detalii despre acest concert unde-ştim din alte surse75

- Enescu a fost acompaniat de

pianistul Theodor Fuchs.

Fără prea multe detalii, aflăm totuşi şi despre o conferinţă ţinută la Teatrul

Naţional prin luna martie a anului 1915 de către un domn Mugur- probabil militar- la care

,,au participat foarte mulţi militari, printre care şi maiorul Gărgăriţă” din localitate,

despre care redactorul gazetei nu vorbeşte tocmai în termeni laudativi.76

Sfârşitul anului 1915 vine cu un eveniment deosebit. Poetul Octavian Goga

depunându-şi candidatura din partea Federaţiei Unioniste pentru un loc de deputat la

Romanaţi, acesta a fost prezent în judeţ în campanie electorală. Cu acest prilej a apărut

ziarul Ardealul77

(de la 9 decembrie 1915 până la 6 ianuarie 1916). Cu această ocazie, au

fost prezenţi la Caracal mai mulţi lideri politici importanţi (Nicolae Titulescu, principele

Basarab-Brâncoveanu, Tilică

Ioanid, Octavian C. Tăslăuanu) iar

pentru 9 decembrie 1915 se

anunţa o reprezentaţie la Teatrul

Naţional din Caracal cu piesa

Domnul notar a lui O. Goga:

,,Domnul notar, drama d-lui

Octavian Goga se va reprezenta

la Teatrul Naţional din Caracal

mâine, miercuri 9 decembrie.

Rolurile principale sunt susţinute

de dl. Vasile Leonescu de la

Teatrul Naţional din Bucureşti şi

d-na Irina Leonescu. Cum

reprezentaţia coincide cu sosirea

d-lui Octavian Goga la Caracal,

întâmplarea aceasta va înălţa şi

mai mult însemnătatea istorică a

zilei în care d. Octavian Goga

vine în oraşul nostru în îndoita

calitate de reprezentant al culturii

româneşti şi de candidat al

74 Idem, p.3; vezi şi ,,Prezenţe muzicale în judeţul Olt. George Enescu la Caracal” de Al. Chirilă

Stanciu în Gazeta Oltului, An. 2, nr. 44/ miercuri 31 ianuarie 1996; vezi şi Memoria Oltului nr. 18/2013. 75

Al. Chirilă Stanciu, idem 76

Romanaţul, An. II, nr. 14/ duminică 15 martie 1915, p.3. 77

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013, p. 39-41; vezi şi Memoria Oltului, nr.3/2012.

Vioara lui George Enescu a răsunat în sala

Teatrului Naţional din Caracal la 21 ianuarie 1915



colegiului II de Romanaţi şi viitor reprezentant politic în Cameră al acestui judeţ. Suntem

siguri că toţi caracalenii se vor grăbi la reprezentaţia Domnului notar, ca să cunoască pe

candidatul lor şi în calitatea lui de mare zugrăvitor al sufletului şi al suferinţelor

românilor de peste munţi. Va fi o seară din acelea care nu se uită.”78

După spectacol, acelaşi ziar

făcea o amplă prezentare a

evenimentului: ,,Domnul notar la

Caracal. Miercuri seara s-a

reprezentat pe scena Teatrului

Naţional din localitate puternica

dramă a marelui scriitor Octavian

Goga. Momentul a fost într-adevăr

înălţător. Tot ce oraşul are mai de

seamă a ţinut să ia parte şi să felicite

zgomotos pe marele poet al

neamului... Nu era în sala arhiplină ...

decât o singură şi însufleţită pornire

care savura fiecare frază, fiecare

pasaj, dându-le prilejul de a manifesta

pentru marele român, clipă unică şi

înălţătoare în zbuciumatele zile în care

pătimeşte neamul românesc. Cu

Domnul notar ne-a fost dat prilejul să

vedem tot calvarul românilor de peste

munţi. Ea este icoana credincioasă a

marilor însuşiri morale şi civice ale

românilor transcarpatini, care în toiul

celor mai asupritoare persecuţiuni, au

păstrat vie credinţa strămoşească.

Sufletul acela mare şi neprihănit al

poporului Ardelean a fost aşa de

mişcător înfăţişat şi tradus de marele Octavian Goga. Cât de impresionantă, cât de

mişcătoare şi ce efect înălţător a avut piesa, ne-o spune avântul acela unanim cu care,

după fiecare scenă, după fiecare act, strigătele nu mai conteneau: ,,Autorul, autorul!”.

Pasajele acelea de surghiun- unde călăii neamului şi vânduţii pentru un blid de linte

apăreau în toată furia şi micimea lor- erau atât de cutremurătoare că mulţi aveau ochii

scăldaţi în lacrimi. Era solidaritatea unor suflete româneşti care îşi întâlneau

sentimentele lor curate cu gândurile şi simţirea adâncului cugetător. Am văzut în seara de

miercuri pe moţii şi ţăranii Ardealului neînspăimântaţi de ameninţările notarului, nici

înfricoşaţi de spăngile jandarmilor, trăind şi îndurând totul pentru limba părinţilor... şi

nici aurul, nici influenţa, nici puterea săbiilor nu puteau conrupe, nu puteau clinti pe acei

78 Ardealul, An. I, nr. 1/9 decembrie 1915, p. 3, ,,Informaţiuni”.

Candidatura lui Octavian Goga la Romanaţi a

fost susţinută de ziarul Ardealul



admirabili săteni de a vota cu candidatul lor român Florian. Cu aceste adânci şi

neşovăitoare caractere s-a putut păstra viaţa românească. Şi în clipa asta... câţi ochi nu

vor fi plâns ruina casei părinteşti, câte vieţi nu vor fi fost sugrumate şi înţălinite pe alte

meleaguri străine şi de ogor şi de fiinţa românească. Inima Caracalului nu se desfăta, se

înălţa şi plângea... pentru nefericirea neamului. Se făcea acea legătură simultană care o

face frumosul, sublimul, arta şi se uneau- nădăjduiesc, nu într-o clipă dar pentru vecie-

sufletul Ardealului cu fraţii din Regat... Şi cu atât mai mare va fi cinstea lor şi recunoştinţa

urmaşilor, cu cât ei cei dintâi au chemat pe solul Ardealului să-l mângâie, să-l nalţe şi să-l

încălzească în marea luptă de întregire a

neamului.79

”

Un cuvânt de mulţumire era adus şi

actorilor ,,[...] care au făcut cele mai mari

sforţări fizice ca să poată contribui şi ei la

răscolirea sufletului românesc în aceste

vremi când îndoielile, cumpănelile fricoase şi

mai ales conrupţia austro-germană ameninţă

să facă ravagii. Nicolae Borza al d-lui

Leonescu a făcut impresie adâncă. Vrednici

tovarăşi i-au fost Mitruţ (dl. Theodoru),

Toderaş (dl. Băltăţeanu), Blezu (dl.

Vârpolici) şi preotul (dl. Costescu). Notarul

d-lui V.D. Bumbeşti învederat a

confirmat o cinstită străduinţă. Soţia

notarului (d-na Leonescu), servitoarea

(d-na Bumbeşti) şi Otilia (d-na Zaharia)

au fost fidele interprete şi mai ales toate

foarte drăguţe.”80

Dintr-o notă

marginală aflăm că printre spectatori

s-au aflat: principele Basarab-

Brâncoveanu, Octavian Goga, N.

Titulescu, M.C. Chintescu (senator),

Fană Pop (fost deputat), d-na şi dl.

colonel E. Ionescu, Mişu Gheorghiu, T.

Dobrotescu, d-na Fotescu, Gh.

Dobrotescu, T. Oroveanu, căpitan

Mihăilescu, Virgil Marineanu, locot.

79 Ardealul, An. I, nr. 2/13 decembrie 1915, p.3.

80 idem

Decupaje din ziarul Ardealul (Caracal,

decembrie 1915)



Grozăvescu, locot. Hagichirea etc. Aceştia au venit la teatru după ce participaseră mai

înainte la un dineu la doamna Alexandrina Dobrotescu a cărei fiică îşi serba ziua

onomastică.

Piesa Domnul notar s-a mai jucat şi la Craiova, Tg. –Jiu, Tr. Severin şi la Rm.

Vâlcea.

În timpul acestor evenimente deosebite pentru capitala judeţului Romanaţi, a avut

loc şi un episod comic pe care îl aminteşte avocatul Marcu Celărianu astfel: ,,Pe când

aceşti înflăcăraţi patrioţi [Take Ionescu şi N. Filipescu, n.n.] se plimbau pe scenă

întreţinându-se cu actorii, dl.

Titulescu- foarte curtenitor din fire-

şi mai ales cum sunt toţi politicienii

în preajma alegerilor, văzând un

preot pe scenă, merge de-i strânge

reverenţios mâna spunându-i

,,Sărut mâna, părinte!”, la care

preotul îi răspunse sfios.

-Vă mulţumesc, domnule

profesor că m-aţi trecut la examen.

-Dar eu nu sunt profesor la

teologie, părinte” îi răspunde d.

Titulescu.

-,,Nici eu nu sunt preot,

domnule profesor. Sunt actor”.

În adevăr, preotul de pe

scenă era un actor, student la drept,

cu rol în Domnul Notar.

S-a râs mult de această

întâmplare şi ori de câte ori în

zilele următoare de propagandă d.

Titulescu întâlnea vreun preot,

întreba întâi pe cei dimprejur: E

preot sau actor?”81

Pentru 19 decembrie 1915

era anunţat un festival artistic la

Teatrul Naţional, o serbare urmată

de o serată dansantă. Promiteau

să-şi dea concursul doamnele Maria Christide, Eugenia Lt. Constantineanu, d-nii Dimitrie

Christide, Eliad (absolvent al Conservatorului), I. Manu de la Teatrul Naţional şi orchestra

Regimentului 2 Romanaţi.82

81 Şt. Ricman, Fr. Iosif, V. Enescu, Paul Constant- Monografia judeţului Romanaţi, Ed. Ramuri, Craiova,

1928, p. 160. 82

idem

O. Goga în campanie electorală la Corabia în

decembrie 1915. Jos, al treilea din dreapta este

N. Titulescu (S.J.A.N. Olt)



Festivalul Național de Literatură „Marin Preda”, ediția a XV-a

Corneliu Vasile

Ediția din acest an a Festivalului Național de Literatură „Marin Preda” a fost

deschisă de doamna Elena Popa, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și

Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman, care a urat bun venit celor șaizeci de scriitori

invitați și a prezentat programul acestei manifestări. Consiliul Județean Teleorman, care a

sprijinit consecvent

acest festival, a fost

reprezentat de domnul

Adrian Gâdea, care i-a

salutat, de asemenea, pe

oaspeți.

A urmat

simpozionul „Marin

Preda: pactul ficțional cu

istoria”, la care au

susținut interesante

eseuri și intervenții

scriitorii: Gheorghe

Stroe, Nicolae Oprea,

Ana Dobre, Nicolae

Scurtu, Nicoleta Milea, Ștefan Mitroi.

S-au decernat premiile la concursul de proză, unde au fost distinși: Cătălin G.

Rădulescu, Teodoru Stemate, Violeta Urdă, Veronica Baciu (profesoară la Liceul Teoretic

,,Mihai Viteazul” din Caracal), Nicolette Orghidan și Florina Mirea, regăsiți în „Caietul

premianților”, tipărit cu acest prilej.

A fost acordat premiul de excelență pentru sprijinirea scriitorilor din Teleorman,

cu care prilej au

vorbit Dan Cristea

și Elena Popa.

Volumul

de istorie literară

„Marin Preda:

anii formării

intelectuale

(1929-1948)” de

Stan V. Cristea a

fost lansat,

participanții

primind acest

volum în portofoliul fiecăruia, iar opinenții ( Nicolae Scurtu, Ana Dobre, Gheorghe Stroe,

Firiță Carp) au subliniat seriozitatea cercetării, acest critic literar putând fi luat în

Titi Damian, Corneliu Vasile, Cornel Basarabescu, Iulian

Bitoleanu

Victoria Milescu, Nicolae Scurtu, Stan V.Cristea (organizatorul

edițiilor festivalului), Liliana Hinoveanu, Daniela Șontică



considerare chiar numai prin cercetările foarte bine documentate despre scriitorul

emblematic al Teleormanului și

prozatorul reprezentativ, spunem, al

literaturii române postbelice. Dealtfel,

vorbitorii de la simpozion s-au referit

în nenumărate rânduri la aceste

sistematice cercetări de istorie literară.

„Dulce ca pelinul” este titlul

romanului scris de Ștefan Mitroi, de

asemenea fiu al Teleormanului,

comentat cam de aceiași critici, care au

citit romanul, lansarea fiind, de

asemenea, la acest eveniment.

La Siliștea-Gumești, satul

nașterii marelui scriitor, oaspeții au

fost întâmpinați de reprezentanți ai primăriei și ai școlii, fotografiindu-se la bustul

scriitorului, iar gazdele tratându-i cu

azimă cu brânză și ceapă din partea

locului. Din păcate, proprietarii actuali nu

permit (a câta oară?) accesul în curtea

gospodăriei, participanții fiind obligați să

admire casa nașterii lui Marin Preda din

uliță. Probabil cer o sumă exorbitantă ca

să restituie sau să vândă casa forurilor de

cultură județene sau naționale, dacă

acestea își manifestă interesul, lăcomia

prevalând față de patriotism și față de

respectul culturii neamului românesc.

La festival, a fost lansat noul

număr al revistei „Caligraf” (redactor-șef

Florin Burtan) și s-au vernisat două

expoziții Marin Preda, de carte și foto-

documentară (Stan Ștefan).

Au participat redactorii-șefi ai

revistelor partenere și membrii juriului:

Horia Gârbea, Passionaria Stoicescu,

Mihai Stan, Dumitru Augustin Doman,

Florentin Popescu, precum și scriitorii Adrian Bucurescu, Titi Damian, Florina Isache,

Liviu Nanu, Victoria Milescu, Vali Nițu, Iuliana Paloda-Popescu, Daniela Șontică, Cornel

Basarabescu, Constantin T. Ciubotaru, Iulian Bitoleanu, Stelian Ceampuru, Domnița

Neaga, Mihai Athanasie Petrescu, Argentin Porumbeanu.

Consiliul județean Teleorman a avut ca parteneri revistele de cultură „Luceafărul

de dimineață”, „Argeș”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Litere”, „Pro saeculum” și

„Caligraf”.

C.Basarabescu, D.Șontică, N.Scurtu

Liliana Hinoveanu (Radio „Oltenia” Craiova)

în banca elevului Marin Preda



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Octombrie • oct. 1590, m. Radu Buzea vel armaş, tatăl celor trei fraţi Buzeşti. Înmormântat la Călui.

• 2 oct. 1602, moare Stroe Buzescu în urma rănii din lupta de la Teiuşani cu nepotul

hanului tătar. Este înmormântat la biserica din Stăneşti Vâlcea.

• 25 oct. 1632, în urma luptei de la Plumbuita, Matei Basarab ocupă tronul Ţării

Româneşti.

• 28 oct. 1688, începe domnia lui C-tin Brâncoveanu.

• 1 oct. 1711, Domnitorul Constantin Brâncoveanu termină podul peste Dâmboviţa de la

Podul Dâmboviţei şi pune în acel loc o cruce de piatră care s-a păstrat până azi.

• 5 oct. 1781, Ilinca Dobrosloveanca termină zidirea bisericii din Reşca.

• Toamna 1817, Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu.

• 27 oct. 1819, m. Mariţa Pârşcoveanu, fiica vornicului Ştefan Pârşcoveanu şi soţia lui

Iordache Cantacuzino.

• 5 oct. 1830, m. Dinicu Golescu. Fusese căsătorit cu Zoe, fata Dumitranei Pârşcoveanu.

•12 oct. 1835, m. la Slatina dascălul Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui P. S. Aurelian.

• 5 oct. 1860, n. la Caracal Dimitrie Petrescu, inginer agronom, tatăl scriitorului Cezar

Petrescu.

• 10 oct. 1864, n. I. S. Floru, istoric, autor de manuale şcolare (Floru-Olt, Memoria Oltului

şi Romanaţilor nr. 18, 19,22/2013; 40, 41, 42/2015; 51, 53/2016).

• 27 oct. 1874, n. la Dioşti R-ţi profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, fost director

al Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.16/2013;

32/2014; 38-42/2015; 49/2016).

• 1 oct. 1880, n. la Zvorsca-Romanaţi amiral Petre Bărbuneanu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor , nr. 5/2012).

• 2 oct. 1880, n. Craiova g-ralul scriitor N. M. Condiescu, fost preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români, înmormântat la moşia sa Grozăveşti-Romanaţi la 15 iunie 1939.

• 22 oct. 1880, m. Şt. Protopopescu, om politic liberal, fondatorul Şcolii nr. 2 Slatina.

•17 oct. 1881, n. liderul ţărănist C.G. Căpăţineanu (Memoria Oltului şi Romanaţilor

25/2014).

• 21 oct. 1881, n. la Slatina Demetru D. Stoenescu, jurist.

• 15 oct. 1883, inaugurarea Şcolii de Agricultură de la Strehareţi lânga Slatina.

• 26 oct. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, gazetar, animator al vieţii culturale din Craiova

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013; 54/2016).

• 1 oct. 1885, apare la Slatina prima revistă pentru copii din România -„Amicul Copiilor”.

• 10 oct. 1888, apare la Slatina ziarul „Oltul”.

• 10 oct. 1888, ia fiinţa gimnaziul „Ioniţă Asan” din Caracal, un rol important având D.

Cezianu.

• 14 oct. 1888, n. g-ralul Aurel Aldea la Slatina.

•Ante 1 oct. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu.

•4 oct. 1891, n. g-ral Ion Mihăescu la Amărăştii de Jos- Romanaţi.

•14 oct. 1894, n. Ilie Popescu Spineni, jurist , romanist, istoric.

•17 oct. 1895, G. Poboran devine director al Şcolii Ionaşcu din Slatina unde va îndruma 31

de promoţii de elevi.

• 28 oct.1897 , m. la Mirila- Romanaţi Gheorghe Chiţu, om politic, fost primar al Craiovei.



• 30 oct. 1899, apare la Caracal ziarul „Caracalul” .

•2 oct.1900, n. la Strejeşti prozatorul şi gazetarul Dumitru Diaconeasa.

•14 oct. 1900, n. pictorul Lazăr Zarea (Zoller) la Slatina.

• 21 oct. 1900, n. Neda Marinescu, fizician la Grădinile-Romanaţi.

• 25 oct. 1902, n. Dăneasa cărturarul Dumitru Popovici.

• 29 oct. 1902, m. Ioan N. Guran, fost deputat de Romanaţi, fost primar al Caracalului.

• 14 oct. 1903, n. la Caracal pictorul Ion Musceleanu.

• 23 oct. 1903, n. la Enoşeşti actorul şi regizorul C-tin Ţăpârdea.

• 23 oct. 1905, apare „Gazeta Balşului”.

• 25 oct. 1906, C-tin Dissescu devine ministru al Cultelor după retragerea lui M. Vlădescu.

• oct. 1907, apare la Caracal „Viaţa şcolară”.

• oct. 1907, C-tin Dissescu devine decan al Baroului Ilfov.

• 4 oct. 1908, n. N. Popescu Optaşi, istoric şi profesor al liceului „Radu Greceanu”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 55/2016).

• 21 oct. 1909, m. la Bucureşti Rola Piekarski, fost profesor de desen la gimnaziul ,,Radu

Greceanu” din Slatina.

• 16 oct. 1911, N. Iorga susţine la Caracal conferinţa „Presa româna şi menirea ei”.

• 12 oct. 1912, inaugurarea monumentului eroilor de la Cezieni (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 7/2013).

• 16 oct. 1912, se formeaza noul guvern condus de Titu Maiorescu. C-tin Dissescu (n.

Slatina) este Ministrul Instrucţiunii Publice.

• 25 oct. 1915, ia fiinţă la Caracal „Federala Dacia”.

• 10 oct. 1916, m. pe front în Valea Jiului Tiberiu Popescu, fost profesor la Gimnaziul

„Radu Greceanu” din Slatina (Memoria Oltului şi Romanaţilor 16/2013).

• 24 oct. 1916 n. juristul Mihai T. Oroveanu, reputat specialist în drept administrativ.

• 25 oct. 1920, Balşul devine oraş.

•14 oct. 1921, este inaugurat monumentul eroilor din Bălteni-Olt (Memoria Oltului şi


• 16 oct. 1921, apare la Caracal ziarul „Viitorul Romanaţului”.

• 1 oct. 1922, apare ziarul „Olteanul”, organul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.17/2013).

• 1 oct. 1922, dezvelirea monumentului eroilor din Crăciunei de Jos.

•4 oct. 1922, se pune piatra fundamentală la clădirea liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.

• 18 oct. 1923, apare la Caracal „Gazeta Romanaţilor”.

• 26 oct. 1923, dezvelirea monumentului eroilor din Ştirbei-Iancu Jianu.

• 7 oct. 1924, m. C. Ştefănescu Zănoagă, fost prefect de Olt, lider P. Naţionalist Olt.

• 12 oct. 1925, m. institutorul slătinean G. Poboran, autorul „Istoriei oraşului Slatina”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 10/2012, 11, 12, 16/2013; 41/2015).

• 10 oct. 1926, congresul prin care din fuziunea P. Ţărănesc cu P. N. Român ia fiinţă P. N.

Ţărănesc. Pavel Brătăşanu devine vicepreşedinte al formaţiunii.

• oct. 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Doba.

• oct. 1928, în parcul oraşului Caracal este instalat bustul lui C-tin Poroineanu .

• 8 oct. 1928, m. poeta Ada Umbră la Ianca-Romanaţi (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

35/2015; 54/2016).



• 26 oct. 1928, are loc la Recea un cumplit accident feroviar (Memoria Oltului şi


• 1 oct. 1929, I. Ionaşcu devine directorul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina.

• 21 oct. 1929, Mircea Damian scoate la Bucureşti revista „Vitrina Literară” (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013).

• oct. 1931, se înfiinţează prima bibliotecă publică din Slatina în casa donată de profesorul

M. S. Andreian.

• 10 oct. 1931, m. profesorul Aurel Cetăţeanu care funcţionase la Liceul „Radu Greceanu”

din Slatina, profesorul de limba română al scriitorului Mircea Damian.

• 25 oct. 1931, moare într-un accident de avion Octav Oculeanu (n. Brastavăţu, Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 5/2012; 51/2016).

• 5 oct. 1932, n. poetul Ion Precupeţu la Boşoteni-Romanaţi.

• 11 oct. 1932 n. la Topana Vasile Smărăndescu, poet, prozator şi gazetar.

• 17 oct. 1932, m. dr. Titu Oroveanu (n. Caracal), fost deputat de Buzău.

• 15 oct. 1933, este inaugurat bustul lui H. G. Lecca la Caracal, opera lui Vasiliu-Bârlad .

•19 oct. 1933, Nifon Criveanu (n. Slătioara-Romanaţi) devine episcop de Huşi (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 52/2016).

•19 oct. 1935, m. scriitorul Gib Mihăescu (n. la Drăgăşani la 23 apr. 1894). A studiat la

liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina.

• oct. 1936, apare „Şcoala Noastră”, revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Olt.

• 10 oct. 1937, inaugurarea monumentului eroilor din Gropşani (Memoria Oltului şi


•13 oct. 1937, n. la Stoeneşti Stelian Niculescu, dr. în matematică.

• 15 oct. 1938, apare la Caracal revista „Făclia” (Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 7

/2012)

• 21 oct. 1940, n. la Coteana gazetarul Dumitru Tinu, preşedintele Clubului Român de

Presă, directorul ziarului ,,Adevărul” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 8/2012).

• 5 oct. 1941, n. la Caracal Gh. Dincă, dr. în matematică.

• 14 oct. 1941, apare la Slatina „Gazeta Oltului” (Memoria Oltului şi Romanaţilor

10/2012).

•1 oct. 1942 se deschide la Slatina tipografia ,,Tiparul Oltului” a Constanţei Noale.

• 10 oct. 1943, n. la Caracal prozatorul Radu Niţu.

• 5 oct. 1944, n. la Caracal istoricul şi numismatul Onoriu Stoica.

• 21 oct. 1944, apare ziarul „Libertatea Romanaţului” la Caracal.

•20 oct. 1947, n. prozatorul Aurel Antonie la Castranova- Romanaţi.

• 17 oct. 1949, m. în detenţie la Aiud g-ralul Aurel Aldea .

•1 oct. 1950, n. la Şurtuc-Sălaj profesorul Teodor Nedelea, fost director al Liceului Agricol

de la Strehareţi şi autor a numeroase lucrări în domeniul chimiei.

•12 oct. 1950, n. profesorul şi istoricul Ion Ivaşcu, iniţiatorul publicaţiei ,,Studii Slătinene”.

• 29 oct. 1950, n. scriitorul disident Viorel Padina, la Gura Padinii-Romanaţi.

•6 oct. 1951, n. la Bistriţa- Piatra- Olt scriitorul Florin Chintescu.

•14 oct. 1951, n. la Caracal scenograful Iuliana Manţoc.

•1 oct. 1955, n. la Izbiceni poetul Ion Stratan.

• 12 oct. 1971, scriitorul Marin Mincu (n. Slatina) îşi susţine teza de doctorat intitulată



„Opera literară a lui Ion Barbu”.

•4 oct. 1976, n. la Osica de Jos (Dobrun) caricaturistul Gogu Neagoe.

• 28 oct. 1983, m. Ionel Marinescu, poet şi critic (n. 1909).

• 27 oct. 1985, m. prozatoarea Alice Botez.

• oct. 1994. m. actriţa Pola Illery (Paula Iliescu) în S. U. A. (n. Corabia).

•31 oct. 2000, g-ralul Mihai Popescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 28/2014) devine

şef al Marelui Stat Major al Armatei.

• 7 oct. 2001, s-a dezvelit monumentul eroilor din Curtişoara (Memoria Oltului şi


• 28 oct. 2001, m. pictorul I. Popescu Negreni (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

17/2013).

Inscripții

DOCUMENTE ŞI MĂRTURII PRIVITOARE LA BIOGRAFIA LUI

DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Un scriitor ce se cuvine restituit, citit, recitit și cercetat, cu rigoare și, evident, cu

pasiune este și poetul, publicistul, romancierul și memorialistul Damian Stănoiu (n. 3

august 1893, Dobrotinet, Olt – m. 8 iulie 1956, București; Memoria Oltului şi Romanaţilor

nr. 14/2013; 27, 30/2014; 36, 37, 41-46/2015; 47, 52, 53, 55/2016), care s-a impus în epica

interbelică prin cărțile sale de evocare a

atmosferei monahale.

Receptat cu simpatie, dar și cu

severitate de aproape toți criticii literari ai

epocii, Damian Stănoiu a continuat, netulburat

de anumite reacții, să scrie și să evoce cu talent

atmosfera existentă în bisericile și mănăstirile

noastre.

Legăturile sale cu Dumnezeu și, mai

ales, cu slujitorii creatorului absolut sunt narate

cu decență, eleganță și, mai ales, într-o notă

cum nu se poate mai firească.

La șase decenii de la trecerea lui

Damian Stănoiu într-o altă lume, transcriu aici

câteva documente și mărturii privind itinerarul

fizic al unui narator, inconfundabil, care ne-a

lăsat o imagine veridică a monahismului

românesc.

Lectura acestor izvoare biografice

contribuie la clarificarea unor aspecte

necunoscute din existența unui romancier așa Damian Stănoiu



de interesant și de însemnat din literatura română interbelică.

Însemnările acestea, extrem de utile, contribuie la reconstituirea și completarea

unui portret ce trebuie să devină cât mai vizibil pentru generațiile mai tinere de scriitori,

istorici și critici literari, care vor să cunoască, în profunzime, o operă și un destin singular.

*

Documente și mărturii

Republica Populară Română

Sfatul Popular al oraşului Bucureşti – Raionul Griviţa Roşie

CERTIFICAT DE CĂSĂTORIE

Seria. Cf Nr. 819910

Numele soţului Stănoiu

Prenumele soţului Dumitru

Numele tatălui Stănoiu

Prenumele tatălui Dumitru

Locul şi data naşterii soţului

Localitatea Dobrotinet Raionul Olt

anul 1893 luna august ziua 3

Numele soţiei Craiu

Prenumele soției Elvira

Numele tatălui Craiu

Prenumele tatălui Vasile

Locul şi data naşterii soţiei Petricani – Neamţ

anul 1902 luna noiembrie ziua 15

Locul și data înscrierii căsătoriei

București Raionul Grivița Roșie

1941 august 14

Eliberat azi 26 noiembrie 1956

Nr. 28253

*

Republica Populară Română

Sfatul Popular al Capitalei Raionul Stalin

Starea Civilă

CERTIFICAT DE MOARTE

Seria Mb Nr. 209032

Numele Stănoiu



Prenumele Dumitru

Prenumele tatălui Dumitru

Locul naşterii Dobrotinet

Vârsta 63 Sexul bărbătesc

Data morţii anul 1956 luna iulie ziua 8

Cauza morţii [cancer generalizat – informație de la soţie]

Ultimul domiciliu Bucureşti, str. C.C. Arion, nr. 18

Moartea a fost trecută în Registrul Stării Civile din Bucureşti, Raionul Stalin la Nr. 757

anul 1956 iulie 9

Locul morţii Bucureşti

Strada Spitalul Carol Davila

Eliberat astăzi 9 iulie 1956, cu Nr. 35191

*

MANUSCRIS AUTOGRAF ÎN VEDEREA PENSIONĂRII:

Ieromonahul Damian Stănoiu

– salariat –

1. Secretar şi casier al m[ănăsti]rii Căldăruşani, de la 1 Sept[embrie] 1913 – 28

Febr[uarie] 1919, cu salariu de 25 lei lunar.

Am mai avut aceste ascultări – amândouă sau numai pe cea dintâi – şi sub stareţul

Iustin Săvulescu. Cred că cel puţin 2 ani. N-aş putea să precizez data şi nici de salariu

nu-mi mai amintesc cât am primit.

2. Preot la m[ânăsti]rea Sinaia, din Aprilie 1919 – August 1919.

3. Preot la Vlad Tepeş, Vlaşca de la 1 Aprilie 1920, cu ordinul Mitropoliei nr.

1352/920. Biserica fiind filială, am fost plătit de enoriaşi cu 600 lei lunar. Am stat acolo

cred că 11 luni.

4. Paroh, suplinitor la Copăcenii Mogoşeşti (Ilfov) de la 1 Febr[uarie] 1921 – Salariu...

ord. Preot. X. Ilfov 89/1921.

5. Paroh suplinitor la Pueni – Vlaşca, ord. Preot, jud. Vlaşca nr. 56/1922.

6. Paroh provizoriu la Lacu-Turcului (Prahova).

Între anii 1924–1930, am oficiat cele preoţeşti la următoarele biserici din Capitală:

1. Udricani – parohia Lucaci

2. Jitniţa – parohia Olteni

3. Antim –

4. Sf. Dumitru (Poştă) –

Am mai fost și director al Tipografiei din Cernica şi cu gradul de subdirector în

Ministerul Cultelor în 1919.

[De la 3 aprilie 1948 i s-a acordat o pensie cl[asa] a IV-a.

– Într-o notă cu diverse însemnări, deconspira şi două pseudonime cu care semnase în

ziarul Universul: Kir Panait şi Monahul Ghedeon.

*



Plan pentru tipărirea scrierilor sale:

Dodecadivan

– Opere –

I

Întâiul divan Ucenicii Sfântului Antonie

Cazul Maicii Varvara

II

Al doilea divan Alegere de stareţă

Jalba cuviosului Pitirin

III

Al treilea divan O noapte cu ghinion

Chilipirul

Ventuzele

Pensionarii

Haine vechi

*

Un autograf şi o caracterizare, de la un prieten, pe o carte rară:

Amicului Damian Stănoiu

în semn de sinceră apreciere,

Autorul

Teodor P. Păcescu

Directorul Noii Reviste Bisericeşti

Fotografii ortodoxe

Bucureşti

Editura Noii Reviste Bisericeşti

1930

Tipografia şi Librăria Gheorghe N. Vlădescu

Câmpulung Muscel

Ieromonahul Damian Stănoiu

Literat

Un călugăr ca ne-alţii. Fără iubire de arginţi. Fără iubire de slavă. În monastiri stă, când

vrea. În Bucureşti, când are plăcere. La ţară, în parohie, când l-apucă dorul de ducă.

Pretutindeni vede

Ce vede, toarce.

Ce toarce, ţese

Pânză literară cu flori de umor.

Psiholog din fire. Dă viaţă mediului

Dă mireasmă graiului.

Cioplitor de comice tipuri monahale, cu dalta-i de literat, vădeşte, ce nu se vede,



răstoarnă ce nu se mai poate.

Ai săi, îl suspectează.

Ai artei, îl admiră.

Ai vremurilor de mâine, îl apără.

Notă

Originalele acestor documente și mărturii, necunoscute, se află în biblioteca

profesorului Nicolae Scurtu din București.

Monumentele eroilor din Piatra Sat și Enoșești –orașul Piatra Olt

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din Piatra Sat, aparținând orașului

Piatra Olt, este amplasat în mijlocul satului, lângă șoseaua ce traversează așezarea, în

partea dreaptă în sensul de mers spre Caracal. În spatele monumentului se află căminul

cultural, iar în față, școala. Fațada orientată spre răsărit este bogat ornamentată cu sculpturi

în relief: pe primul bloc de piatră aflat la bază este un tablou cu o scenă de luptă, mai sus

un medalion cu bustul soldatului necunoscut și pe al treilea segment al monumentului, o

femeie cu drapelul în mâna stângă, simbolul

Victoriei. Lucrarea de sculptură ridicată în

cinstea celor care și-au jertfit viața pe câmpul de

luptă a fost realizată de către meșterul pietrar

Iosif Bianchi în atelierul său de la Caracal. Are

aspectul unui obelisc alcătuit din trei blocuri de

piatră fixate pe un postament în trei trepte. În

vârf se află un vultur cu aripile deschise. Cel de-

al doilea segment al monumentului are pe

fiecare latură inscripțiile cu numele bătăliilor de

la Mărășești (est), Mărăști (sud) și Oituz (nord).

Numele și prenumele eroilor, precum și

comitetul de inițiativă sunt inscripționate pe

plăci de marmură fixate pe trei fețe ale

monumentului: apus, sud și nord. Arhitectura

monumentului a suferit în timp unele

transformări. Se aseamănă ca aspect cu Monumentul în 1976...



monumentul eroilor de la Osica de Sus. Monumentul eroilor din Piatra Sat a fost ridicat la

inițiativa unui comitet alcătuit din:

1. Senator Gh. T. Oroveanu,

președinte de onoare

2. Ion I. Zăbavă, președinte activ și

Primar

3. Gh. A. Georgescu,

vicepreședinte

4. Preot Iosif Drăgan,

vicepreședinte

5. U. Avramescu, casier

6. P. Gh. Pănescu, secretar

7. Ivan Nenu, membri

8. Tudor M. Niță

9. Gh. Gh. Ignat

10. Nicolae Ciontu

11. S-dache Manea

12. M. S. Nedelcu

13. N-lae Nedeloaia

14. T. M. Toporan

15. S. Pană

16. I. C-tache

17. Dică Ion

18. T. Toșca

Numele eroilor Primului Război Mondial aflate pe monumentul din Piatra Sat:

Latura nordică

1. Păsăreanu C-tin, maior, capt. I

2. Iliescu Ion, locot. Bonescu

3. Cojocaru Marin, serg.

4. Punea Radu

5. Marinescu N-lae

6. Sârbu Florea

7. Netcu Gh.

8. C-tache Marin

9. Toșca D-tru, cap.

10. Nenu Florea

11. D-tru Mihai

12. Punea Ștefan

13. Eremencu Gh.

14. Punea D. Radu

15. Șerban Roman

16. Ancuța Ioan, sold.

17. Andrei Ioan

18. Bărbălău Marin

19. Borangic N-lae ... şi astăzi



20. Bimbirică N-lae

21. Băluță Marin

22. Nenu Gh.

23. Netcu D-tru

24. Nicola D. Radu

25. Nenu Ștef.

26. Popescu C-tin

27. Petcu D-tru

28. Punea D-tru

29. Radu Gh.

30. Ștefănescu Ion

31. Sterie Chiriță

32. Sterie Ion

33. Tismănaru Ion

34. Tănase D-tru

35. Tița D-tru

36. Tismănaru Matei

37. Țenea Antonie

38. Țenea N-lae

39. Trăistaru Ion

40. Țonea Ion

41. Țenea C-tin

42. Trușcă F-rea

43. Vlad D-tru

44. Vancu Ion

45. Vancu Marin

46. Vieru Antonie

47. Vlad Marin

48. Zăbavă Ion

49. Zăbavă C-tin

50. Guj Petre

51. Catană Marin

52. Mitrică C-tin, cap.

53. Mlădinică Ionel,serg.

54. Mihăică Ionel, serg.

55. Pârvan Nic., sold.

Latura de la apus

1. Bădârcea D-tru, sold.

2. Bărbălău Ion

3. Băcănașu Marin

4. Cocoloși Ion

5. Cenușe N-lae

6. Crețu D-tru

7. Ceaușu Marin

8. Crețu Florea

9. Ciortan Zuță

10. Cheroiu Ștef.

11. Camen D-tru

12. Ciontu Ghe.

13. D-tru N. N-lae

14. D-tru N. Pavel

15. Dincă Ion

16. Dina Vasile

17. Dobrițoiu D-tru

18. D-tru Gh. Marin

19. Dincă I. Marin

20. Dincă I. Petre

21. Ivăncescu I.

22. Giură Ion, sold.

23. Popescu Ion

24. Ștoiu D-tru

25. Vâlcea D-tru

26. D-trescu Florea

27. Savu Gh.

28. Velcu Petre

29. Gencărău Petre

30. Nedelcu Petre

31. G-ță Stancu

32. Cheroiu Fl.

33. C-tan Alecs.

34. Pătruț C-tin

35. Dincă Victor

36. Băcănașu C-tin



Latura sudică

1. Enache D-tru, sold.

2. Eremencu Ion

3. Furtună Alecs.

4. Feraru Ștef.

5. Filișanu D-tru

6. Filișanu Ioniță

7. Gogoci Radu

8. Gorgoneanu F-rea

9. Gogoci Petre

10. Sughea N-lae

11. Ivan Gh.

12. Gogoci Pavel

13. Gencărău Ioan

14. Gencărău T. Ioan

15. Irimia Ioan

16. Ilie Marin

17. Ivan Marin

18. Ivăncescu Gh.

19. Ivan Alecs.

20. Ignat D-tru

21. Lepădatu Gh.

22. Irimia D-tru

23. Leordeanu Marin

24. Mihăilă Ilie

25. Mitrică D-tru

26. Marinescu C-tin

27. Mihăică N-lae

28. Mitrică Marin

29. Mihăică Stancu

30. Mlădenciu Marin

31. Niță I. Marin

32. Nepotu D-tru

33. Nicola Ioniță

34. Nenu D-tru

35. Nenu Gh.

36. Nedelcu Alecs. Detaliu

Detalii



37. Nedeloaia C-tin 38. Nica Alecs.

Pe aceeași latură, numele eroilor de pe placa de marmură fixată pe al treilea corp al

monumentului sunt scrise diferit, cu litere majuscule:

1. Nicola Mircea, cap.

2. Mitrache Matei, serg.

3. Ionescu Victor, sold.

4. Ciocârlan Alex.

5. Perpelea Marin

6. Pătrașcu C-tin

7. Dincă Petre

8. Tiucă M. Florea

9. Pârvan T. Alex.

10. Filișanu D. Petre

11. Nicu C. Radu

12. Niță C. Gh.

13. Niță Gh. Petre

14. Costache M. Petre

15. Ivăncescu C. Dumitru

16. Dobrițoiu Ion, serg.

17. Dobrițoiu Gheorghe

În curtea bisericii din satul Enoșești,

chiar la intrare, pe stânga, se găsește

monumentul eroilor satului Enoșești. Inscripția

menționează: ,,Monumentul s-a făcut de Maria

C. Mitescu, fostă Caletzeanu, proprietara

moșiei Enoșești”. A fost sculptat în piatră de

către meșterul P. Carajanis și fiii, la Craiova

(acesta fiind și autorul monumentelor eroilor

din comunele Perieți și Iancu Jianu, jud. Olt).

Mai jos, pe latura de la apus sunt

sculptate coroana regală și portretele

împăratului Traian (stânga) și al regelui

Ferdinand (dreapta). Sub regimul comunist,

aceste portrete au fost acoperite cu un strat de

tencuială. Sub aceste reprezentări este inscripţia

simplă: ,,În Războiul pentru Reîntregirea Monumentul eroilor de la Enoşeşti



României 1916-

1918 au murit din

Enușești: 1. Dinu

Dumitru, 2.Dinu

Ion, 3. Dracea

Ilie, 4. Dumitru

V. Dumitru, 4.

Fota Ștefan, 5.

Grigore Ștefan, 6.

Lăcraru C-tin I,

7. Lăcraru C-tin

II, 8. Mămularu

Petre, 9.

Mihăescu M., 10.

Mișu Ilie, 11.

Mișu Marin, 12.

Năstase Marin,

13. Năstase Ștefan, 14. Pavel D-tru, 15. Pena Nicolae, 16. Popa C-tin, 17. Popa D-tru, 18.

Popescu Ion, 19. Răducanu Ion, 20. Toader Ion. Urmează înscrisul: Odihnește Doamne

sufletele lor.

Procesul de les-majestate al lui Mircea Damian

Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria

După ce prozatorul Mircea Damian (Memoria Oltului şi Romanaţior nr.2, 4/2012; 12-

14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 46/2015; 47-50, 54/2016) se stabileşte în Bucureşti în

toamna anului 1928, va debuta în revista Universul Literar cu schiţa Un sătul de viaţă.

Integrându-se vieţii literare bucureştene, va începe să frecventeze cenaclul literar

Sburătorul condus de E. Lovinescu precum şi cafeneaua Capşa, loc de întâlnire a boemei

culturale din Bucureştiul interbelic. O întâmplare aparent banală avea să schimbe însă

cursul vieţii prozatorului romanaţean, ducându-l între zidurile închisorii Văcăreşti. Prinţul

Regent Nicolae, trecând cu automobilul loveşte o căruţă ce transporta pâine de la

renumita fabrică Gagel din Bucureşti. De pe trotuar, Mircea Damian vede cum automobilul

prinţului loveşte căruţa deşi trebuia să-i acorde prioritate; aude cum prinţul îl înjură pe

franzelarul care nu era deloc vinovat, şi, cu spiritul de dreptate care l-a caracterizat toată

viaţa, ia atitudine. Nu peste mult timp, Prinţul Regent molestează pe un Ion Damian. Mircea

Damian scrie în revista Cronica Politică şi Parlamentară condusă de Al. Dralex trei scrisori

deschise extrem de acide la adresa prinţului Nicolae. Considerate injurioase şi ca aducând

atingere Regenţei, autorul va fi deferit Justiţiei. În contextul agitaţiilor politice

premergătoare întoarcerii neaşteptate a viitorului rege Carol al II-lea (care renunţase la

Detaliu



Tron prin Actul din 4 ianuarie 1926), unii au considerat gestul scriitorului ca fiind subsumat

acestui scop; analizând cu atenţie faptele, cunoscând că scriitorul nu a făcut politică, nu

s-a bucurat de privilegii în timpul domniei lui Carol II, a avut curajul susţinerii propriilor

opinii chiar şi în vremea lui Antonescu luând atitudine contra ministrului propagandei

Nichifor Crainic ce îi suspendase ziarul Bucureşti (mai 1941) fiind din nou arestat pentru 9

luni, şi că în 1948 a murit sărac- considerăm că gestul autorului Celulei nr. 13 trebuie

apreciat corect. Este atitudinea unui om care toată viaţa a luptat pentru dreptate,

împotriva opresiunii şi cenzurii, întotdeauna de partea celor mulţi şi oprimaţi şi contra

profitorilor lipsiţi de omenie.

Am avut curiozitatea de a cerceta care a fost ultimul text scris şi publicat de

Mircea Damian în martie 1948, cu puţin timp înaintea morţii, într-o epocă în care

majoritatea condeierilor îl preamăreau pe Stalin; editorialul din Fapta se numea ,,Sanatorii

pentru muncitori”.

Menţionăm că scrisorile deschise adresate de Mircea Damian prinţului Nicolae au

fost publicate şi de cercetătorul Dumitru Hâncu în volumul ,,Timpuri şi oameni”, Ed. Vivaldi,

p. 219. Aceluiaşi cercetător îi datorăm şi descoperirea şi publicarea Scrisorii deschise

adresată de Mircea Damian generalului Ion Antonescu în mai 1941 la suspendarea ziarului

Bucureşti ca şi pe aceea adresată ministrului Nichifor Crainic cu acelaşi prilej.

Prima scrisoare deschisă a apărut în nr. 18 din 14 iunie 1929 al revistei Cronica Politică şi

Parlamentară şi pentru că numărul s-a epuizat, a fost reprodusă şi în numărul următor. Ea avea

următorul conţinut:

,,Scrisoare deschisă către A.S.R Principele Regent Nicolae

Mi s’a ’ntâmplat, Aleteță, să fiu mai zilele trecute martorul unei scene, în Bulevardul Elisabeta,

în care Alteța Voastră a jucat, ca zic așa, rolul principal. Scena ar fi fost, desigur și mai amuzantă

dacă în locul Augustei Voastre persoane, ar fi fost un muritor de rând, bunăoară eu.

Fiind totodată Prinț, Colonel și

Regent, sportmen și Comandor, Alteța Voastră

este pururi grăbită. Foarte explicabil: afaceri de

stat, inspecții, recepții, etc. Dar vedeți că

problema circulației în năpăstuita noastră

Capitală, nu este încă pusă la punct. Și nu știu

dacă va fi pusă vreodată, dat fiind că românul

este deprins să circule anapoda.

În ziua cu pricina, Alteța Voastră,

grăbită ca de obiceiu, urca Bulevardul Elisabeta,

cu o viteză care depășea pe cea stabilită pe

străzile Capitalei, de ordonanțele în vigoare ale

prefecturei de poliție. Și Augusta Voastră mașină

s’a proptit, brusc, în căruța unui franzelar, mi se

pare de lux. Căruța avea pe capră un om care

dacă nu cunoaște anumite ordonanțe, mână cu o

viteză redusă și așteaptă la înghesuială și se

supune agentului de circulație, când ridică, grav,

o mână în sus, vertical, sau când o’ntinde pe

cealaltă, orizontal, în direcții variate.

Alteța Voastră era însă grăbită. Grăbit

o fi fost, desigur, și franzelarul, mi se pare de lux.

Dar aștepta. N’avea încotro. Alteța Voastră nu Mircea Damian



putea s’aștepte însă. Și-a început să’mpingă, cu botul mașinii, căruța omului. Acesta mai întâi a

tăcut. Apoi a tușit încruntat și-a strâns violent, codelia biciuștei. Pe urmă și-a’nturnat capul,

uitându-se, furios, în ochii Alteței Voastre, fără să știe însă că Alteța Voastră este chiar Alteța

Voastră, fiindcă Alteța Voastră era îmbrăcată civil, iar Augusta Voastră mașină nu era prevăzută

cu Coroana Regală sau cu vreun alt semn distinctiv. În cele din urmă, căruțașul văzând că Măria

Ta îl tamponează mereu, a dat drumul, la adresa Alteței Voastre, unei înjurături foarte românești,

foarte tari și foarte tare, încât a fost auzită lămurit și de Augustele Voastre urechi, și de lumea

care’ncepuse să s’adune „la fața locului”.

Publicul Vă recunoscuse, firește; de asemeni sergentul în post, care a salutat respectuos.

Franzelarul, om simplu și necăjit, nu a recunoscut însă pe Alteța Voastră, pe care, dealtfel, poate

n’a văzut-o niciodată în carne și oase și cu mașina.

Augusta Voastră mașină împingea

mereu căruța franzelaruluii; – și franzelarul

înjura mereu pe Alteța Voastră. Câteva

persoane din publicul ce s’adunase în număr

destul de mare, l-a lămurit prin semne și în

șoapte, pe ticălosul de căruțaș, că uite,

Domnul cu pricina este Principele Regent.

Stupoare! Omul a’njurat mai

departe și mai variat, cu bună știință.

– Ei, și? – zicea. Poate să fie și

Dumnezeu. Pentruce se vâră cu mașina în

căruța mea? Ca să mi-o sfărâme? Să-mi

piară copii de foame?

Publicul era de partea omului,

protestând tăcut și cuviincios; sergentul din

post n’a intervenit, dar și-a făcut, desigur,

raportul: iar Augusta Voastră față, trecea

prin toate culorile naționale și străine, în

vreme ce Augustele Voastre mâini erau

crispate pe volanul mașinei, care sălta ca un

cal nărăvaș, îmboldând căruța cu franzele de

lux...

Însfârșit, strada s’a descongestionat,

căruțașul a răsuflat cu ușurare, iar Alteța

Voastră și-a văzut liniștită de drum, cu viteza

obișnuită, adică foarte mare, ca viteză, adică,

de contravenție.

Mi-aduc aminte, Alteță, de-o întâmplare a actualului Rege al Angliei, care mergea cu o

viteză ceva-ceva mai mare decât cea stabilită în ordonanțele poliției. Regele Angliei era deasemeni

îmbrăcat civil și mașina care depășise viteza era o motocicletă. Sergentul de stradă, a oprit pe

Majestatea Sa, L-a legitimat, L-a amendat și L-a lăsat apoi să-și vază de drum, după ce I-a dat

onorul.

Regele a plătit amenda, a zâmbit și-a plecat mai departe cu viteza reglementară.

Asta s’a întâmplat însă la Londra, cu Regele Angliei și cu un sergent din poliția

londoneză...

Prinţul Regent Nicolae

Prinţul Regent Nicolae



Alteță Regală și Stăpâne, la noi obiceiurile sunt altele decât în Anglia sau în Belgia, al

cărei Rege, dacă mi-aduc aminte, a plătit deasemeni o mică amendă de contravenție într’o

împrejurare analoagă cu cea a Regelui Angliei.

La noi, Alteță Regală, legile trebuie să fie respectate numai de cei mici, potrivit unui

foarte vechiu obiceiu al pământului, pe care bag de seamă cu nespusă bucurie, că Măria Ta îl

înțelege. Rog, deci pe Alteța Voastră să binevoiască a da poruncă guvernului, adică ministrului de

interne, să spânnzure pe căruțașul ticălos cu franzele de lux, chiar în locul unde a cutezat să insulte

pe Alteța Voastră și Augusta Sa mașină. Iar sergentul de stradă, care n’a transportat imediat la

închisoare pe ticălos, să fie tras, ca într’o țeapă, în paratrăznetul din vârful hotelului „Boulevard

Palace”...

Rămân, al Alteței Voastre, prea plecat și prea supus servitor”.

Ironia fină şi sarcasmul sunt şi mai pregnante în cea de-a doua scrisoare deschisă adresată

prinţului regent şi publicată în Cronica politică şi parlamentară din 1 noiembrie 1929:

,,Alteţă regală şi stăpâne!

Au trecut numai câteva luni de când Ţi-am adresat o scrisoare deschisă povestind o scenă

din Bulevardul Elisabeta unde Persoana Ta şi Maşina Ta, amândouă Auguste, s-au năpustit în

căruţa unui franzelar, mi se pare de lux. Iar acum, gazetele mai aduc ştirea că Ai mai făcut o

vitejie, călcând în picioarele Tale Auguste, un şofeur, pe nume Ion Damian. Gurile rele spun că

bietul şofeur a primit mai multe lovituri de picioare decât ar fi trebuit şi ar fi meritat, fiindcă Măria

Ta l-Ai confundat după nume cu mine. Nu, Alteţă, n-am fost eu. Dealtminteri, am credinţa că

memoria Ta a uitat numele meu. Şi cu drept cuvânt: afaceri de Stat, recepţii etc.

Luminăţia Ta! Supuşii tăi, pe care-i conduci cu maşina şi cu picioarele s-au cam revoltat,

fiindcă ei pretind ca Măria Ta să aibă şi cap. August sau nu,- dar să fie cap. Căci ei nu cunosc

până astăzi din partea Alteţei Voastre decât o activitate de contravenient la legea circulaţiei şi a

vitezei, de scandalagiu şi de bătăuş. Ceea ce, se zice, n-ar fi suficient. Personal nu sunt de aceeaşi

părere. Mai mult: eu aşi propune guvernului să pună la dispoziţia Măriei Tale un tanc cu care să

dai buzna unde e lume mai multă, să sfărâmi toate automobilele şi toate căruţele cu franzele de lux,

să dărâmi Cercul Militar şi Academia, Ateneul şi Universitatea şi toate instituţiile particulare şi de

Stat; să omori vitejeşte pe toţi agenţii de circulaţie şi sergenţii de stradă care Te obligă să mergi ca

toată lumea, Tu obraz regesc...

Mărite Doamne! Strămoşii Tăi au făcut, prin veacuri, alte treburi. Doi din Ei, Bunicul Tău

şi Tatăl Tău, ne-au dat o Coroană pe care Tu o calci în picioare şi n-ai dreptul, fiindcă nu-i a Ta; şi

ne-au dat, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al nostru, o ţară mărită, în care Măria Ta aleargă ca un

armăsar sălbatic şi loveşte cu pumnii şi cu picioarele, ca un măgar cu copitele... E o distracţie,

desigur. Şi eu Te aprob, Stăpâne. Nu pentrucă îmi plac actele de vitejie. Căci vitejie înseamnă

s-alergi cu maşina pe străzile capitalei ca un erou şi ca un nebun şi să te repezi în coastele primului

vehicul ce-Ţi iese în cale, fără să Ţii seama că ai putea să-Ţi frângi gâtul şi să-Ţi spargi capul,

chiar atunci când nu-l ai...

Alteţă regală! M-am amuzat grozav, aflând că odată, Augustul bot al Augustei Voastre

maşini a tamponat căruţa unui cetăţean până când a făcut-o praf. M-am amuzat şi mai mult aflând

că Augustele Voastre palme au plesnit doi obraji universitari. Iar când am aflat că Augustele

Voastre picioare au frământat testicolele omonimului meu Ion Damian- m-am prăpădit de râs. Îmi

spuneam: ,,Aşa prinţ şi aşa regent, mai înţeleg şi eu!” Căci mie îmi place să fie omul popular,

Alteţă. Trăim vremuri democratice, şi am credinţa că dacă ieri Ai zdrobit o pereche de testicule,

mâine o să Te baţi pe burtă fie cu şoferul pe care l-Ai lăsat leşinat în stradă, fie cu franzelarul, mi

se pare de lux, cu care Te-ai înjurat de mamă, acum câteva luni...



Şi-acum, ceva la ureche, Doamne! Ai obiceiul de a umbla cu automobilul fără insignele

regale, şi bine faci, pentrucă altfel s-ar vedea Coroana în situaţiuni foarte puţin onorabile. Dar

lumea nu Te prea cunoaşte, Alteţă, fiindcă nu porţi uniformă şi nu Eşti însoţit de aghiotant, şi bine

faci, pentrucă obrazul armatei ar fi expus. Din aceşti doi ,,bine” iese însă, contrariu tuturor

regulelor, un rău foarte mare. Iată: Cum lumea nu Te prea cunoaşte, cum îl cunoaşte, de-o pildă,

pe d. D.R. Ioaniţescu şi pe d. Potârcă, s-ar putea să dai peste un alt Ion Damian, care, până să

bage de seamă că Măria Ta este chiar Măria Ta,- să-ţi frământe Augustele testicole, să-Ţi spargă

Augustul cap şi să-Ţi frângă Augustele mâini...

Recomandându-Vă atenţiune şi prudenţă, rămân al Alteţei Voastre Regale, prea supus şi

prea plecat servitor şi rob.”

Deloc intimidat de faptul că fusese chemat la Parchet, Mircea Damian publică la 22

noiembrie 1929 în aceeaşi publicaţie şi un post-scriptum cu următorul conţinut:

,,POST SCRIPTUM la cea de-a doua scrisoare către A.S.R PRINȚUL REGENT NICOLAE

Încep cu spovedanie: când am

scris epistolele către Măria Sa, n-am

avut decât o intenție și un gând: să le

scriu pur și simplu, și să primesc

pentru ele bani, așa cum primesc

pentru orice alt articol. Atât.

Mărturisesc însă pe de altă parte, că

dac-aș fi fost plătit ca să nu scriu cele

două epistole, ași fi refuzat net. Prea

erau amuzante subiectele...

Prima epistolă, a trecut aproape

neobservată. D. Vaida și-a zbârlit

doar mustățile la directorul acestei

gazete, a amenințat, ca omul la necaz,

cu cenzura și cu alte obiecte de

tortură, i-a isprăvit prin a-mi purta

mie pică și ruga ziarele să nu

reproducă scrisoarea cu pricina, nici

s-o comenteze.

Cu cea de-a doua scrisoare

lucrurile s-au schimbat însă, fiindcă –

se zice – am fost prea aspru, folosind unele epitete care nu rimează nici cu „prinț”, nici cu

„regent”, așa cum de sigur iasprava Luminăției Sale din strada Cameliei, nu este nici de prinț, nici

de regent. Vedeți, am fost silit să mă cobor la anumite înțelegeri, comentând un fapt pentru care un

simplu cetățean, ar fi mâncat amendă și bătaie și poate chiar închisoare.

Parchetul s-a sesizat sau a fost sesiziat, – puțin importă mai la urma urmelor, – nu de cazul din

strada Cameliei, ci de scrisoarea mea, și-am fost poftit de domnul procuror, care, după ce m-a

întrebat dacă eu sunt nemernicul și criminalul și mișelul și dacă-mi asum răspunderea ticăloșiilor,

m-a obligat să iscălesc o hârtie. Apoi amenințător de politicos, mi-a făcut cunoscut că-mi deschide

acțiune publică pentru crima de „Lese Majenstate”, dragă Doamne.

Buun! Eu nu cunosc legile. Dar sunt încredințat că domnul procuror Rășcanu a știut ce

vorbește și ce face. Aș pofti să fiu lămurit însă dacă scrisoarea mea, care discută un act

PARTICULAR al prințului, poate fi socotită drept crimă de „Lese Majestate?”

Caricarută de Sava reprezentându-l pe Mircea

Damian alături de apărătorii săi



Ia stați nițel: Luminăția sa prințul-regent, are chef s-o ia razna cu mașina pe străzile

Capitalei, să strivească testiculele șoferului Ion Damian, să pălmuiască profesori universitari și să

sfărâme căruțe cu franzele de lux. Nu pun ipoteza – de sigur absurdă și... nelegală – că fiecare

cetățean ar avea chef să facă astfel de năzdrăvănii. Dar trebuie s-admitem altă ipoteză: că

fiecare ministru, actual și fost, s-ar lua la întrecere cu prințul. Fiindcă la noi un ministru este peste

legi și peste oameni. Și-acum, ia gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă domnului Iuliu Maniu i-ar veni

poftă, uite așa din bun senin, să ese pe Calea Victoriei în izmene, cu guler de cauciuc și în frac?

Dacă domnul D.R. Ioanițescu ar avea chef s-alerge urlând, călare pe băț sau pe șeful dumisale de

cabinet, pe toate străzile Capitalei, pretinzând ministerul muncii? Dacă domnul Potârcă s-ar

expune publicuui, gol ca un prunc după bae, în fața Cercului Militar unde se expun „invențiile” și

telescoapele? Dacă domnul Vintilă Brătianu, bărbierit și pudrat, s-ar urca pe acoperișul hotelului

„Boulevard Palace” și, sprijinindu-se de paratrăsnet, ar rosti un discurs financiar? Dacă domnul

Aurel Vlad s-ar apuca să ucidă cu automobilul sau cu ciomagul pe oricine ar susține că Excelența

Sa e prost ca un felinar stins la margine de trotuar? Dacă – în sfârșit – ar porni toți membrii

guvernului în costume de paparude prin toate cafenelele și localurile publice?!...

Dar să ne întoarcem la Măria Sa prințul-regent. În urma publicării celei de-a doua epistole,

oficioasele partidelor național-țărănesc și liberal s-au luat la harță învinuindu-se reciproc de a mă

fi plătit și pus la cale ceea ce am scris. Iar pe de altă parte, am fost acuzat de antidinasticism.

Să le luăm pe rând: Nu fac niciun fel de politică. Nu mi-am vâdut niciodată nici scrisul, nici

conștiința. Anti-dinastic?! Eu?! Ei, ași?! Dar sunt mai dinstic decât Augusta Brută, care terfelește o

Coroană câștigată prin sânge, și care își bate joc de-o nație întreagă. Sunt mai dinastic decât însuși

Stelian Popescu, această rușine a Creatorului, a țării și a presei, care folosind dosul în lipsa

capului, s-a ridicat acolo unde se găsește, și dă lecții de patriotism și de monarchism, face morală

(ah!) și urechează. M-a urecheat și pe mine într-o cronică judiciară din „Universul”. Îi spun aci,

acestui ilustru Moft și socru, că lucrurile s-au cam schimbat astăzi; vremile Teodorei83

s-au dus...

Anti-dinastic?! Da?! Fiindcă am scris pe hârtie gândul unei țări întregi despre un regent ce

săvâșește lucruri de care s-ar rușina și un om de rând: și care, la deschiderea Camerelor a întâziat

iscălirea Mesajului forțând apariția cu întârziere a „Monitorului Oficial” pentru că era ocupat cu

treburi foarte particulare?

Dar bine! Nu m-au felicitat oare, între patru ochi, pentru articolul meu, și n-au râs în pumni

toți acei care mă învinuiesc în public de violență în stil și de anti-dinasticism? În ultimele zile, îmi

era rușine și scârbă să scot capul în lume. Din toate părțile eram întâmpinat cu vorbele:

– Bine i-ai făcut! Prea își face de cap. (E vorba de Măria Sa).

– Ai avut curaj!

– Ești îndrăzneț!

Ba, în prima Duminică după apariția epistolei, știa toată lumea că sunt arestat, numai eu nu

știam nimic. A trebuit să mă interesez pe la prieteni!...

Presa? Nicio atitudine. Doar când s-a petrecut cazul din strada Cameliei, câteva ziare au

protestat cuviincios și bleg, iar altele au făcut unele aluzii destul de străvezii pe cari a doua sau a

treia zi le-au retractat. Singur „Adevărul”, prin condeiul lui Tudor Teodorescu-Braniște, și-a spus

răspicat cuvântul. Va fi învinuit de anti-dinasticism, desigur...

Trebuie să mai daug, că domnul procuror Rășcanu, m-a invitat din nou la parchet alaltăieri,

pentru un post-scriptum. Domnia Sa și-a luat mi se pare angajamentul, să-mi facă biografia. Că

m-a întrebat o mulțime de lucruri. De unele mi-am adus aminte, – de altele nu. M-a întrebat când

83 Aluzie la Teodora Cazzavillan, văduva fondatorului ziarului Universul, Luigi

Cazzavillan, de la care Stelian Popescu dobândise ziarul.



m-am născut, dacă am fost căsătorit, ce studii am, câte ticăloșii am săvârșit... Mă bucur. Fiindcă

voi afla cu această ocazie, data exactă a nașterii, voi afla de unde sunt și dacă m-am născut normal

sau de-a-ndăratelea...

Alteță Regală și Stăpâne, îmi întorc iarăși fața mea către Tine, și-Ți grăesc: oamenii noștri

politici, cu puține excepții, sunt nemernici și sunt lași, iar presă nu avem. Adevăr grăesc Ție,

Doamne: poporul nu Te iubește. Nu Te iubesc nici oamenii politici, dar au interes să te lingușească.

Nu Te iubesc nici acei care Ți-au luat apărarea, bucurându-se în gândul lor hain, de epistolele ce

Ți-am adresat. Oameni simpli și intelectuali reali, foarte dinastici, rog să fiu crezut, îmi spuneau:

– Eh, că n-a dat prințul cu autmobilul peste mine!... Și-mi arătau, Stăpâne, niște pumni!...

... Am asistat, Mărite Doamne, la ceremonialul deschiderii Corpurilor Legiuitoare. Te-am

văzut în trăsură, dichisit și grav. Și imagiația mea, și imaginația poporului care cască gura, Te-a

văzut strivind testiculele șoferului Ion Damian, în strada Cameliei, de-acum istorică. Și gândul

fiecăruia nu era îndreptat cu dragoste înspre Tine...

Ăsta e adevărul. Îl spun, răspicat, sub iscălitură. Sub iscălitură am denunțat opiniei publice

unele din isprăvile Tale, foarte princiare, poate, dar foarte puțin omenești, și pentru asta am fost

dat în judecată. Îmi place să cred că procesul se va judeca. TREBUE să se judece. Vreau să se

judece. Fiindcă vreau să știu dacă Măria ta are dreptul să facă absolut tot ce poftește...

Dacă voi suferi o condamnare, – fie. Voi executa pedeapsa, iar după ispășire, mă voi arunca

sub roțile Auguste ale Augustei Voastre mașini. Până atunci însă, până la judecarea procesului,

adică, nu m-astâmpăr. Am să urmăresc „activitatea” Voastră particulară, ca un blestem și ca un

noroc, și voi denunța opiniei publice fiecare nouă ispravă. Fiindcă am credința că tălmăcesc

sentimentul unui popor care Te vrea într-altfel, care Te vrea potolit și înțelept, care vrea să

păstrezi la înălțime prestigiul Coroanei...

MIRCEA DAMIAN

P.S. „Universul” de eri, a făcut o descoperire senzațională: Mircea Damian, deși e Mircea

Damian, nu-l chiamă Mircea Damian îl chiamă pur și simplu Mătușa Constantin și pe Mătușa

Constantin îl chiamă Mircea Damian... Și „Universul” mai vorbește de foarte multe ticăloșii

săvârșite și recunoscute de cei doi criminali: Mătușa Constantin și Mircea Damian, care sunt

unul!

„Universul” nu este, totuși, bine informat. Iată: Mircea Damian a făptuit prima necuviință,

născându-se. Mătușa Constantin și-a ucis mama, născându-se. Este cea dintâi vină a lui. Mircea

Damian are de gând să scuipe între ochi pe Stelian Popescu, foarte curând, și pe urmă să-i facă

vreo două întrebări, la ureche. Atât Mircea Damian cât și Mătușa Constantin, au curajul opiniilor

lor și faptelor lor, și niciodată n-au fost capabili de o josnicie. Nici unul, nici celălalt, nu lucrează

cu dosul ca Stelian Popescu, ci cu capul...”.

Directorul Cronicii politice şi parlamentare, Al. Dralex (caricaturist de talent), a luat cel

dintâi apărarea scriitorului publicând următorul articol:

,,Presa și Cazul MIRCEA DAMIAN

„Cazul Mircea Damian”, interesează astăzi, întreaga opinie publică. O interesează și

interesul este cu atât mai mare, cu cât urmările scrisoarei deschise către A.S.R. Principile Regent

Nicolae – sunt: – un proces de les majestate, o condamnare și o amnestie, – bine înțeles dacă

procesul se va judeca înainte de votarea proiectului de lege pentru amnestie, – proiect, care după

câte suntem informați va fi depus chiar la începutul actualei sesiuni parlamentare.

Proporțiile luate de sus numita scrisoare, puteau să nu se producă, – dacă pe deoparte

presa de partid și pe de ată parte parchetul nu s-ar fi pripit să discute „Cazul Mircea Damian”

informând prin aceasta opinia publică, despre cutezanța unui muritor de rând, deschizând astfel

curozitatea cetățenilor de a ceti și comenta, scrisoarea cu pricina.



Revista s-a lansat pe negândite

și tirajul s-a mărit de la o ediție la alta.

Înjurăturle au folosit chiar

atunci când au venit din redacțiile

ziarelor pătimașe. Țipetele se auzeau

din stradă, dar se putea remarca că,

presa opoziției prin sgomotul ce

intenționat l-a produs, căuta să pună

guvernul în situația de singur

răspunzător. Și de data aceasta

interesele meschine de partid au primat.

Căutând să informeze opinia

publică, presa partidelor de opoziție a

jucat cartea la care nu avea nimic de

pierdut, nefăcând prin aceasta decât să

deschidă o chestiune care trebuea să

treacă neobservată, după cum a trecut

și prima scrisoare, de acum trei luni. Pe

de altă parte, graba parchetului a dat

greș. Datoria lui era, să nu deschidă

acțiune, făcând prin aceasta să înceteze

interesul opiniei publice, care aștepta

sentința, cu oarecare neîncredere că se

va produce.

Singurul vinovat al procesului, – indiferent de sentință, care nu poate da nici o satisfacție

A.S.R. Prințului Regent Nicolae, neputând fi justificat în cazul accidentelor de automobil, care au

provocat ambele scrisori, – de o sentință corecțională, rămâne numai presa opoziției, care a

speculat din interese de partid această chestiune, care repetăm, – trebuia să nu-i fi dat nici-o

importanță, scoțând astfel pe A.S.R. Principele Regent Nicolae, din situația de a fi judecat de opinia

publică, atât timp cât spiritele se interesează de „cazul Mircea Damian”.

Până-n prezent, pentru apărarea procesului de les majestate s-au înscris ca apărători

desinteresați cunoscuții avocați, d-nii C. Vicol și I. Dongorozi. Avem convingerea că acest proces,

dacă se va judeca, va lua proporții nebănuite și inculpații vor fi apărați cu toată puterea cuvântului

spus la bară, pentru că pentru prima oară în țara nostră un proces de les majestate se grefează pe

un incident de drept comun”.

Procesul era de asemenea considerat inoportun şi de avocatul Ion Florea Râmniceanu care

şi-a expus punctul de vedere în paginile Cronicii politice şi parlamentare subliniind şi atitudinea

ziaristului Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul; totodată în articol se face un istoric al

desfăşurării faptelor:

,,UN PROCES INOPORTUN

Sunt cam două săptămâni de când – aproape unanimitatea presei – a înregistrat un

posibil incident petrecut între A.S.R. Pincipele Regent și un șofer, după urma cărui incident șoferul-

spunea presa – s-a ales cu o cruntă corecție.

Relatând incidentul, ziarele – din motive juste și lesne de închipuit – au evitat orice

comentare a lui. Pe de o parte le îndemna în aceasta condescendența pe care o aprob întru totul și

pe care erau datoare a păstra persoanei Principelui Regent, pe de altă parte era impresia penibilă,

provocată de incident în sine și care – manifestată – ar fi trecut poate hotarele cuviinței, cu care

trebuiesc discutate orice acte ale familiei domnitoare.

Seria scrisorilor deschise a continuat...



Un singur gazetar a îndrăznit totuși, să-și ridice impetuos și hotărât glasul, deasupra

relatărilor anonime și – privind incidentul într-un complex de pricini în stare a-l explica mai

mulțumitor, și-a trâmbițat categoric și lămurit opinia. Gazetarul acesta a fost deputatul Pamfil

Șeicaru, directorul ziarului „Curentul”. Se știe cum scrie dl. Șeicaru: precis și necruțător, judecând

cu cumpătare faptele și aprobându-le cu căldură și entuziasm sau condamnându-le cu convingere și

pasiune. Articolul d-sale „Prinț și Șofer” era o oglindă perfectă a temperamentului d-sale. Nu-i

lipsia nici ironia calmă, pătrunzătoare și cutezătoare, nici tăria insinuării, nici elasticitatea

sugestiei. Țâșnia din el – ca lava dintr-un vulcan în erupție – o credință, ce-și afla rădăcinile

dincolo de limitele unei întâmplări izolate și care părea să explice nu numai acest incident, ci multe

altele, variate ca conținut și manifestare, asemănătoare însă în privința pricinei inițiale și

determinante, incidente cari au obligat coroana și națiunea să înfrunte și să accepte, suferința

multor încercări, multor renunțări și a multor consolări neplăcute și necesare.

Verva biciuitoare și serioasă a d-lui deputat Șeicaru, a știut s-ă n-alunece pe povârnișul

reflexiunilor banale și vulgare, ci menținându-se pe drumul drept al unei convingeri deajuns

analizate și cântărite – să dispuie pe cititori a cugeta ei singuri și cu îndrăzneală mai departe. D-l

Șeicaru nu și-a turnat în conturul articolului d-sale tot conținutul ideii ce-l frământa, ci s-a

mulțumit doar să antreneze pe cititor pe calea unor presupuneri și a unor cugetări, ce depășiau

cadrul unui articol de gazetă, oricât de îndrăzneț.

Și totuși d. deputat Șeicaru nu a fost chemat la parchet. Fraza d-sale – lucioasă și ascuțită

ca un paloș de oțel, proaspăt lustruit, în jurul razelor de soare – n-a trezit scrupulele celor ce

păzesc integritatea actualelor rânduieli morale și sociale; n-a pus pe gânduri pe nici un preot al

ordinei publice, ci a fost îngăduită și lăsată să se

risipească tăcută , în conștiința și preocupările

fiecărui cititor, stârnind în urmă-i multe semne de

întrebare.

Peste câteva zile, scriitorul Mircea Damian,

turburat ca și d-l deputat Pamfil Șeicaru de acelaș

incident, publică un articol sub formă de „Scrisoare

deschisă către A.S.R. Principele Regent Nicolae”.

Mai publicase o srisoare înainte – într-o

împrejurare aproape similară – și acum profitase de

prilej, pentru a ticlui încă una.

E drept: de astă dată în termeni mai aspri.

O fi fost stimulat poate de chiar seriozitatea

incidentului și încurajat de răsunetul pe care – a

bănuit el – l-a avut în opinia publică. Fapt e, că a

spus lucruri, despre care Ministerul Public a socotit

că ating grav prestigiul personagiului princiar,

căruia le erau adresate, și a invitat pe autor să se

explice, pentru a aprecia dacă nu e locul să i se dea

prilejul unei apărări în toată forma, prilejuită –

eventual – de procesul ce s-ar deschide împotrivă-i.

Lumea a aflat că autorul scrisoarei a fost

citat la parchet: și-a închipuit numaidecât, că ea

cupride lucruri neîngăduite și a fost cuprinsă de

curiozitatea – naturală și explicabilă – de a le cunoaște.

Astfel revista care a publicat scrisoarea, a fost cerută cu insistență și în câteva zile și-a

epuizat câteva ediții. Și iată cum o citare la parchet, a prilejuit unei reviste, o reclamă pe care

Mircea Damian, evocator fără egal

al lumii închisorilor (ziarul Azi, 1940)



spiritul cel mai inventiv și imaginativ

n-ar fi descoperit-o. Și iată cum lumea

care nici n-auzise că Principele Regent a

bătut un șofer, a luat deodată cunoștință

nu numai de fapt în sine, dar și de o

îndrăzneață comentare a lui. Totuși,

nimic îngrijorător n-ar fi până aici.

Prilejul fatal – după urma căruia un

șofer a agonisit o bătaie mai puțin sau

mai mult gravă, ar fi dispărut din

memoria opiniei publice și timpul – care

înmormântează în mohorâtele lui cute

aproape toate străduințele și

manifestările noastre, ar fi mistuit și

amintirea acestui incident, împreună cu

aceea a comentariilor lui.

Dar svonul public – acest zeu

rău și cinic, care plimbă pe aripile lui capriciile tuturor închipuirilor – anunță, fălos și vindicativ,

că împotriva aceluia care și-a pus talentul în slujba unei nedumeriri, se va deschide acțiune

publică. Va fi deci chemat să mărturisească în fața judecătorului ce sens a înțeles să dea fiecărui

cuvânt folosit în scrisoarea sa, ce intenție a însămânțat în fiecare idee, ce ambiție sau ce dorință l-a

mânat și l-a susținut, când a conceput scrisoarea. Apoi va fi condamnat sau achitat.

Până aici iar nimic anormal. Fiecare om zdravăn la minte trebuie să fie în stare a da

socoteală de orice acțiune a sa și să poată spune ce a urmărit când a făptuit-o.

Dar dacă operațiunea aceasta de lămurire se vădește mai primejdioasă decât însăși

acțiunea sau gestul care-i formează subiectul? Dacă ea necesită și cuprinde în sine amănunte cari

amplifică și complectează trainic, însuși faptul pe care ar vrea să-l diminueze, să-l reducă? Nu e

oare temerar să scormonești singur lucruri peste care interesul îți poruncește să arunci cât mai

curând umbra uitărei? Și dacă totuși scormonești, nu dovedești că nu știi deosebi un interes de-o

vanitate?

Căci ce se va întâmpla dacă d. Damian va fi judecat? Își închipuie oare cineva că

procesul lui se va putea desfășura într-un ritm calm obicinuit, încadrat – ca orice proces comercial

– în indiferența oiniei publice? Că nu va provoca și întreține o nervozitate păgubitoare liniștei și

ordinei țării?

Când articolul d-lui Damian a dat revistei prilejul apariției aceluiaș număr în vre-o șase

ediții, procesul său se va dezbate fără răsunet în presă și în curiozitatea publică? Dar presupunem

chiar că procesul s-ar desfășura fără vâlvă, că opinia publică – hărțuită de alte curiozități, – se va

desinteresa de el și că Damian va fi chiar condamnat? Însemna-va oare condamnarea lui Damian

repararea prestigiului princiar jignit, când – dacă el a fost cumva jignit – adevărata și singura lui

jignire – cum remarca d. deputat Șeicaru – o constitue însăși bătaia aplicat de Pricipele Regent?

Nu! Ea va însemna doar că Damian și-a exercitat părerile într-o formă neîncuviințată de

legi și de tradiție cari înconjoară familia domnitoare cu atâta respect, încât nici un fapt, săvârșit de

chiar un membru al Ei să nu fie în stare a o coborî în vâltoarea polemicelor și discuțiilor de rând.

Dar faptul în sine? Bătaia? Putea-va ea fi ștearsă? Putea-va ea fi contestată?

Dacă șoferul va fi cerut martor al incidentului din care s-a ales cu atâtea pătimiri, putea-va

cineva să-l oprească a descrie desfășurarea incidentului? Și cunoaște cineva o bătaie a cărei

descriere să nu impresioneze penibil? Există oare un interes ca opinia publică să fie alimentată cu

vești, menite a-i ațâța nervii și a-i stârni închipuirea? Există vre-un interes să se creeze în țara

A doua scrisoare deschisă adresată Prinţului

Regent Nicolae



aceasta eroi ai condeiului și ai proceselor de lese-majestate? Noi nu-l vedem. Există vreun

interes de a se satisface ambiția celor ce vor să cucerească, cu orice preț, să se judece cu membrii

familiei regale?

Coroana n-are nevoie de intervenția justiției pentru a-și menține prestigiul. Are singură

suficientă capacitate. Și nici de temut nu se teme. Pe neîmpăcatul adversar al principiului

monarhic, pe polemistul cutezător și subtil N.D. Cocea, nu l-a grațiat ea, când l-a condamnat

justiția?

Dar dacă justiția găseşte totuși nimerit să încerce a pedepsi acolo unde nu există

isbucnirea unei revolte ideologice – deci mai primejdioase – ca în articolele d-lui deputat Pamfil

Șeicaru, ci una pur sentimentală – care, de aceea, se manifestă mai îndrăsneață, dar se astâmpără

mai repede – dacă crede mai nimerită și necesară, practicarea în împrejurarea de față a dictonului

„Pereat mundus, fiat justiția”, fără să țină seamă de măsura în care ea s-ar potrivi convenabil

actualei dispoziții sufletești, atunci da, înțeleg nu numai procesul de lese majestate intentat de

justiția omenească lui Mircea Damian, dar încep să pricep tot ca o manifestare a justiției, de astă

dată a celei imanente, nestrămutate și inflexibile, însăși incidentul care a prilejuit atâta supărare și

a făcut atâta vâlvă, pentru a arăta că, deasupra convenientelor sociale și protocolare, deasupra

îndatoririlor de castă, mai puternic decât legea și tradiția, decât voința și stăpânirea de sine, se

ridică aspru, trufaș și înfruntător, temperamentul uman, comun tuturor și acelaș pretutindeni,

copleșind și doborând sub povara lui, distincțiunile organizate cu atâta trudă și perseverență de

evoluția vieții sociale. Dar asupra acestui punct socotesc că nu se cuvine să vorbesc acum”.

Procesul a fost fixat a se judeca la 15 decembrie 1929 la Tribunalul Ilfov, secţia a III-a

civilă în şedinţă publică. Pentru apărarea inculpaţilor Mircea Damian şi I. Constantinescu se

înscriseseră ca apărători dezinteresaţi avocaţii N.D.Cocea, I. Dongorozi, Toma Dragu, M.

Gregorian, I. Pardos, V.V. Stanciu şi C. Vicol după cum informa o notă din Cronica politică şi

parlamentară.

În aceeaşi zi apărea în ziarul Dimineaţa un articol al lui Em. Socor sub titlul ,,Pedepsiţi-l!

Lui Mircea Damian i se cuvine maximul pedepsei”cu următorul conţinut:

,, Prietenul Radu D. Rosetti a scris un admirabil articol în „Adevărul”, inspirat de

ciudatul caz petrecut la procesul dela Tribunal al d-lui Mircea Damian. Inculpat de lese-majestate

– cunoscuta scrisoare adresată prin publicitate prințului regent Nicolae – ziaristul s-a prezentat la

judecată fără apărător și, după cât sunt informat, n-are nici până astăzi lângă el pe nimeni, care să

facă sfântul oficiu atât de important și esențial în pretoriu judecății corecționare. Nu s-a găsit un

apărător pentru un ziarist care, indiferent de ce a scris și cum a scris a făcut- în conștiința lui – un

serviciu public. E, în adevăr, bizar. Sunt convins că aceasă penibilă scenă nu se va repeta.

Indiferent dacă procesul, sorocit pe astăzi, se va judeca sau nu, d. Mircea Damian va avea

apărător la Curte sau la Tribunal după caz, și cauza lui nu va rămâne ne susținută de un

reprezentant al biroului în numele „sfântului” drept de apărare. Dar pentrucă împrejurările nu-mi

permit acum să ridic glasul în favoarea celui greu inculpat, fie-mi îngăduit ceia ce aș fi putut spune

în fața judecătorilor.

Domnilor magistrați.

Inculpatul Mircea Damian este vinovat și, prin urmare trebue pedepsit. El a scris ceia ce în

esență, era în cugetul nostru al tuturor, ceia ce zăcea adânc în conștiința d-voastră, ceia ce

plana în atmosfera vibrantă de discuțiunile de pe stradă, de vociferările din cafenele, de accentele

de indignare cari provocau ecoul răsunător din sala pașilor pierduți ai Palatului Justiției. El este

însă vinovat și trebuie pedepsit. O supremă necesitate de stat cere ca asememea îndrăzneli

publiciste să fie sancționate pentru împlinirea legală a unor norme de înaltă politică. Sunt oameni

cari au dreptul să maltrateze pe semenii lor, pentrucă sunt ceva mai mult decât oameni și ceva mai



puțin. Ei pot fi aplaudați, onorați, adulați, dar nu criticați. Și cine îndrăznește să contravină acestei

prescripții divine, trebuie să suporte consecințele.

Mircea Damian este, prin urmare vinovat și cată să-și primească pedeapsa.

O știu! Judecătorii sunt suverani apreciatori ai gravității faptului. Art. 60 din codul penal le

dă dreptul să coboare pedeapsa până la 15 zile de închisoare și chiar mai jos. Mai mult, ei pot

schimba pedeapsa închisorii în amendă. Dar judecătorii lui Mircea Damian nu vor face această

greșeală. Vina lui e atât de mare, încât cu regretul de a nu putea urca în ierarhia pedepselor până

la sancțiunea cuvenită crimelor, ei trebue să aplice inculpatului maximul pedepsei prevăzute de Art.

77 – doi ani închisoare corecțională.

Și justificarea e simplă. Gazetarul are dreptul să scrie ceea ce nu se știe – în aceasta consistă

meseria de informator al opiniei publice. El poate să critice acte și idei ignorate de citiorii săi – e

rolul lui de îndrumător al cititorilor. El este chemat să formuleze teorii noui, oricât de

abracadabrante – e savoarea noului și originalității ce nu poate fi contestată ziaristului.

Dar el n-nare dreptul – și este vinovat când se abate – să înșire lucruri cunoscute de toată

lumea; el nu poate – și este vinovat când își atribue puteri ce nu i se cuvin – să critice acte la fel

criticate de opinia publică; el trebue pedepsit când se ridică, în virtutea dreptului comun și al

sentimentelor de elementară justiție; cufundându-se în apobarea unanimă a celor din jurul său.

Și Mircea Damian a comis aceste păcate.

Procesul este, prin urmare, simplu; vina evidentă; iar maximul pedepsei deplin cuvenit.”

O relatare amănunţită a modului cum a decurs procesul avem tot în revista citată:

,,PROCESUL DE LES – MAJESTATE

Dosarul cu pricina, are o culoare cu totul deosebită de celelalte, și poartă Nr. 41. Nu-i

voluminos: numărul „Cronica politică și parlamentară” cu „scrisoarea” încriminată, declarațiile

inculpaților Mircea Damian și I. Constantinescu și aceia a lui Dralex, precum și o scrisoare

anonimă a unui foarte bun „prieten” al lui Mircea Damian. Se mai află deasemeni un raport al

Siguraței Generale, în care printre altele, se face descoperirea foarte senzațională că inculpatul

principal, Mircea Damian, nu și-ar fi plătit chiria de vreo două luni!...

Dezbaterile încep abia pe la orele 3,30. Ședința nu este nici secretă, nici publică. N-are voie

să intre în sală nimeni afară de advocați și reprezentații presei.

– Nici inculpații? – întreabă cineva.

Ușa este păzită de un agent și doi jandarmi. În sala pașilor pierduți, lume destul de multă,

care ar vrea să intre. Dar nu se poate, deși în citație stă scris negru pe alb: „ședință publică”.

Procesul începe.

– Cum vă numiți?

– Mircea Damian.

– Parcă vă mai chiamă și Mătușa Constantin.

– Da.

Criminalul este un tip înalt, cu o figură lombrosiană: fălci proeminente, privire cruntă, părul

mare. Auzi, îl mai chiamă și altfel. Desigur, a făptuit numeroase crime. În sală se pun rămășaguri

că el ar fi spintecătorul din Dusseldorf, atât de mult căutat.

Procurorul: Domnul Mircea Damian, are un trecut foarte bogat. N-ar fi bun să ne

povesteasă ceva din el?

Inculpatul: E cam lung!

Procurorul (ironic): Am să v-ajut eu. Este adevărat că ați fost condamnat o lună de

închisoare de Consiliul de Război al Corpului VI Aramată?

Inculpatul: Da!

Procurorul: Pentru care motiv?

Inculpatul: Din plictiseală.



Procurorul: Dv. ați publicat un articol scrisoare în revista „Cronica politică și

parlamentară” la adresa prințului regent Nicolae?

Inculpatul (foarte răspicat): Da!

Publicul din sală, care este compus din advocați de ambele sexe, ascultă stupefiat.

Auzi dumneata, criminalul și mișelul, cu câtă seninătate și cu cât cinism afirmă! Nu mai

încape nici o îndoială că el este criminalul din Dusseldorf!...

Vine la rând celălalt inculpat, I. Constantinescu, care, la „Cronica internă” a „scăpat” un

dialog necuviincios la adresa prințului-regent. Lămurește tribunalul că n-a avut intenția să

jignească pe prinț și că el a făcut corecturile de rigoare articolului dând alt sens frazei, dar zețarul

a uitat să scoată din formă.

D-l procuror caută să-l încurce cu întrebări meșteșugite. Inculpatul are însă doi apărători,

care lămuresc apoi, tribunalul, că intenția inculpatului a fost să redea pur și simplu unele

convorbiri și să pomenească evenimentele săptămânii. În cele din urmă, advocații cer disjungerea

procesului clientului lor de cel al lui Mircea Damian, urmând ca fiecare proces să se judece în

parte.

Legea însă este foarte inteligentă, fiindcă are „articole” și pentru advocați și pentru

procurori. Și dacă advocații, conform art. cutare cer – și pe sfânta dreptate – disjungerea

procesului, – d. procuror, în replică, cere – și pe sfântă dreptate – ca tribunalul să nu admită

cererea.

Onoratul tribunal admite desigur, cererea procurorului. Și procesul începe să se judece.

D-l procuror citește „scrisoarea” inculpatului Mircea Damian. O citește cu multă scârbă,

fiindcă e o scrisoare urâtă, desigur. Apoi, d-sa amintește cum se pedepseau în antichitate cei ce

insultau pe rege, cerând, în concluzii, o pedeapsă aspră pentru acuzatul principal Mircea Damian,

și deasemeni pentru celălalt acuzat I. Constantinescu, pe care îl invinue de lașitate.

Mica Damian: Domnule președinte, eu nu am apărător.

Președintele: Apără-te singur!

Mircea Damian: Cer amânarea procesului și rog onoratul tribunal să-mi numească un

adocat din oficiu.

Procurorul: Onorat tribunal, acuzatul nu poate să ceară avocat din oficiu; inculpații au acest

drept numai la Curtea cu juri.

Mircea Damian: Depun, totodată o listă de martori.

Președintele: Pentruce?

Mircea Damian: Pentru apărare.

Domnul președinte nu admite însă proba cu martori, fiindcă D-sa socoate că martorii nu

sunt deloc necesari. Apoi, d-sa face apel la foarte numeroșii advocați din sală, doar s-o găsi

vreunul care să ia apărarea fiorosului criminal. Toți advocații se îngrozesc însă, și refuză tăcând.

Ședința se amână în continuare pentru Joi 19 Decembrie.

Președintele (către inculpat): Faceți o cerere la asistența juridică să vă dea un advocat din

oficiu. Iar dacă nu se găsi niciununul, vă apărați singur.

Mircea Damian: Desigur, domnule președinte. Deși, incult cum sunt, nu știu cum voi putea

să mă apăr.

Auzi, cinism! Bestia făcea aluzie la afirmația procurorului din rechizitor:...„inculpatul,

care este incult...” Hotărât: trebue condamnat la moarte și executat prin ștreang. Fiindcă nu i s-a

părut destul să scrie ceeace a scris la adresa unui înalt regent, și mai are și tupeul să recunoască și

să fie, uneori, ironic!

Ptiu!

Ședința se suspendă.

Criminalul a ieșit în fața ușii, îl înconjoară o droae de advocați.



– Ai fost impresionant!

– zice unul.

– Ai făcut o impresie

minunată! – adaugă altul.

– Ai avut curaj!

– Ai fost...

Numai vorbe frumoase, de

laudă și de admirație: Numai

sfaturi „prietenești”; pentru un

cetățean care a avut curajul să-și

manifeste ideile pe șleau și să le

recunoască în plină ședință, în

fața oamenilor și a lui

Dumnezeu...

Ah, criminalul a mai auzit,

desigur multe vorbe de astea.

Toate însă spuse în șoaptă și pe furiș. Lumea e prudentă, și bine face. Pentruce să-și vâre capul

sănătos supt evanghelie!!...

Sala pașilor pierduți se liniștește târziu de tot. A auzit multe vorbe în seara de 13 Decembrie

și a fost, desigur, scârbită de atâta lașitate.

În ședința viitoare, acuzatul va fi și apărătorul său. Fără îndială că așa va face. Și măgar ar

fi, dacă face altfel. Dintre toți advocații, – el, care va fi advocatul său, – este cel mai curajos.

– Te apăr și eu! – se propune un avocat tânăr.

– Bine, bine... mulțumesc! – răspunde criminalul.

Iar în gând: „Las’ că mă apăr singur. Ce dracu! Trebue să mă învăț doar să și vorbesc, nu

numai să scriu!”

Ziua a II-a

Criminalul se prezintă fără apărător. Închiuiți-vă: are tupeul nemaipomenit de a se apăra

singur! I s-a dat însă un apărător din oficiu pe d. Toma Dragu.

Dezbaterile încep cu sala tixită. Maestrul Toma Dagu, începe: (cităm din „Dimineața”, ca să

nu ne mai confiște): „În afacerea care se dezbate în fața tribunalului, nu este vorba de o chestiune

de principii, nu se discută chestiunea monarhiei: În articolul lui Damian intitulat: „A doua

scrisoare deschisă” dânsul n-a ridicat chestia aceasta. Este vorba prin urmare numai dacă s-a

adus o ofensă prințului-regent. Desigur că discuția se face în asemenea caz, în jurul presei și a

persoanei din vârful piramidei sociale. Și iarăși este stabilită intenția pe care a avut-o cel inculpat,

când a scris scrisoarea deschisă, în care s-a ocupat de persoana prințului și de unele fapte ale lui”:

Iar mai departe, tot din „Dimineața”:

„Prințul este vioi, dar cam nervos. Se socoate mai presus de legi. Confundă situația sa de

regent, care o pune deasupra oamenilor și se crede deasupra oricăror legi și îndatoriri. Calcă

regulamentul circulației: împinge cu botul mașinii o căruță a unui franzelar. Între Alteța Sa și

vizitiu are loc un viu conflict. Altă dată are loc un incident tot atât de viu cu un profesor universitar.

Uneori insigna de pe automobilul regal lipsește sau nu este vizibilă... Am auzit că Alteța Sa a lovit

un șofer, lăsându-l în nesimțire...”

Mai departe, tot din „Dimineața”:

„O condamnare ar constitui o încurajare a pornirii exemplelor rele de mai sus (primejdie

semnalată totdeauna de sociologi și oameni de drept) și prin aceasta justiția n-ar aduce un

serviciu societății românești. O achitare, ar însemna o indicație din partea justiției că legile sunt

Tirajul revistei a crescut datorită seriei de scrisori

deschise (notă din Cronica politică şi parlamentară)



pntru toată lumea și că cei de sus n-au dreptul să le

calce, ba dimpotrivă, cu cât sunt mai sus, cu atât au mai

adâncă datorie să le respecte...”

Stupefacție în public și satisfacție în ochii

criminalului! Vasăzcă legile sunt pentru toată lumea!

Curios! Fiindcă și Mircea Damian a spus

acelaș lucru în „scrisorile” cu pricina. E drept, sub altă

formă, adică mai pe șleau. Fiindcă ticălosul e oltean, și-i

place să vorbească și să scrie oltenește...

Dar ia să ascultăm și pe ceilalți apărători.

I-auzi: d Budișteanu, d. Vlădescu, d. Petrovici,

d. Jianu, vorbesc la fel. Ei, comedie! Mircea Damian

parcă n-ar fi atât de ticălos. Și nici celălalt inculpat, I.

Constantinescu.

A! uite că vorbește procurorul! El cere pur și

simplu maximul pedepsei, mai ales pentru Mircea

Damian, fiindcă mișelul acesta a cutezat să se prezinte

ca inculpat, în fața tribunalului, neavând alte studii

decât 4 clase secundare! Bravo, domnule procuror!

Maestrul Toma Dragu, în replică, începe astfel:

– Două puncte sunt câștigate pentru noi: mai

întâi, d. procuror a fost violent...

Într-adevăr, d. procuror a fost violent. Trebuia,

fiindcă n-avea ce să spună. Și omul se manifestă cum poate.

Sentința: Mircea Damian: 4 luni închisoare și 5000 de lei amendă; I. Constantinescu: 15

zile închisoare și 1000 de lei amendă.

– Ei, ce zici? – întreabă Dralex pe inculpatul principal, când să părăsească sala.

Mircea Damian răspunde plictisit:

– Ce să zic? De! patru luni... treacă-meargă, dar și 5000 de lei?!..”

Mircea Damian a ispăşit din întreaga pedeapsă doar 75 de zile. Din această experienţă a

rezultat volumul Celula nr.13 sugestiv subintitulat ,,Şaptezeci şi cinci de nopţi la Văcăreşti” (Ed.

Cultura Românească S.A.R., 1932). Prima ediţie fiind epuizată, a apărut şi ediţia a II-a în acelaşi an.

Mircea Damian devenise un scriitor cunoscut.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].

mailto:[email protected]

revista memoria oltului si romanatilor nr. 56/octombrie 2016

Documents