memoria oltului Şi romanaŢilor · 2. alexandru tănăsescu (cel cu chitara) în vremea...

An. VII, nr. 4 (74) aprilie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 4 (74), aprilie 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu,

Vasile Radian.

Planşele noastre

Ilustrăm acest număr cu câteva imagini din arhiva personală a d-lui

inginer Eugen Tănăsescu din Slatina puse la dispoziţia redacţiei prin

intermediul d-lui Florin Cârstea, directorul Bibliotecii Judeţene ,,Ion

Minulescu” din Slatina.

1. Judecătorul Spiru Tănăsescu (n. 6 octombrie 1879, Islaz-Romanaţi)

într-un tablou aflat în posesia familiei

2. Alexandru Tănăsescu (cel cu chitara) în vremea războiului alături de

camarazii de arme

3. Spiru Tănăsescu în uniformă militară

4. Spiru Tănăsescu- portret executat la atelierul foto al lui Albert Boga

din Caracal.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă-Oameni care au fost......................................................................../3

2. Ion Lazu-Amintirile unui scriitor slătinean (XX)................................................./5

3. Dumitru Botar-Poezii însângerate....................................................................../14

4. Dumitru Nica- Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu

Greceanu” din Slatina........................................................................................../16

5. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (IV).................................................................../25

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (I)..................................................../41

7. Comandor (r.) Nicola Tudor- Jurnalul de operaţiuni al Regimentului 59

Infanterie (V)......................................................................................................../49

8. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (II).............................../60

9. Maria Puşcaşu- Biserica Domnească din Caracal............................................./66

10. Jeana Pătru- Goleştii- făuritori de ţară şi neam (I).........................................../69

11. Col. (r.) Dumitru Matei- Un judecător în război.............................................../79

12. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-Aprilie......................................../87

13. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la biobibliografia lui Demetru

Iordana................................................................................................................/88

-Însemnări despre lecturile lui Demetru Iordana...................../90

- Întregiri la bibliografia poetului Haralamb G. Lecca............./93

14. Corneliu Vasile- O revistă de la Caracal mai puţin cunoscută........................../94

15. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-Monumentul eroilor din

satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti ................................................./95

16. Dialog cu cititorii................................................................................................../96



Scrisori natale

Oameni care au fost

ION ANDREIŢĂ

Alături de învățători - luminătorii satului - periețenii au avut noroc şi de nişte oameni

la fel de luminați, care în vremurile

de dinaintea tancurilor staliniste au

fost alături de obşte, ajutând-o să se

dezvolte, să prospere. Sunt familii cu

rădăcina în numele dintâi al locului,

care s-au impus prin hărnicia şi

cinstea lor, prin sfatul bun şi umărul

alături de nevoiaşi. Amintesc câteva

nume vechi care, în timp, au alcătuit

adevărate dinastii locale: Drăghici -

Drăghiceştii; Ghimiş - Ghimişeştii;

Barbu - Bărbuleştii; Cosma -

Cosmeştii; Antonescu-Antoneştii;

Florea - Floreştii; Preoteasa -

Preoțeştii; Fântânatu - Fântânenii;

Găbunea - Găbuneştii. Unii au fost

mai înstăriți, proprietari de pământ -

ca Fântânenii şi Găbuneştii (care au

construit şcoli şi-au ctitorit biserici);

dar toţi aveau pentru ce să dea şi să

primeasacă ,,bună ziua”. Erau şi

ceva săraci: puţini loviţi de soartă,

mai mulţi leneşi care, ca să scape de

munca grea a câmpului, se băgau

slugi pe la grajdurile boierilor,

îngrijind de vite. Cei săraci, dar cinstiţi, cu mai puţin pământ, luau loturi în dijmă de la cei

mai avuţi şi trăiau destul de bine. Ţigani nu existau în comuna Perieţi; aş zice că nici în

altele, din apropiere: Bălteni,Schitu.

Din acele familii cu urice în temelia satului se alegeau primarii, notarii, alţi

slujbaşi trebuitori obştii. Au rămas în conştiinţa locului numele unor primari ca:

Antonescu, Preoteasa, Cosma. În toate împrejurările, aceste familii - devenite încrengături

cu zeci şi sute de urmaşi - au dat seama cu onoare de virtuţile lor. Mai ales în vremuri de

supremă încordare, ei au fost alături de ţară. Nu ştiu să se fi ridicat vreun general dintre ei

(colonei, da!) dar fiecare a fost erou pe câmpul de luptă al celor două războaie mondiale.

Aş da un exemplu din cel de-al doilea măcel, desprins din monografie1: Florea I. Ion (din

neamul Floreştilor amintiţi mai sus) - născut la 21 august 1916 (când țara intra în primul

măcel). A luat până la Cotul Donului. A fost rănit de două ori. Prima oară la 23 noiembrie

1943, când a făcut parte dintr-un pluton de sacrificiu. Apoi în 1944, la trecerea peste râul

Tisa, când a căzut prizonier. Avea 96 de ani, când rememora unele întâmplări prin care a

1 Referire la ,,Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt” de Claudia-Theodora Truţă şi Mihai Barbu, Ed.

Antim Ivireanu, 2013.

Elena Fântâneanu şi Maria Ungurelu, soţia

senatorului Constantin Fântâneanu (tablou

votiv de la biserica din Stoicăneşti)



trecut. Am reţinut două. Prima s-a petrecut lângă Odessa, după cucerirea ei de către armata

română. S-a dus, împreună cu trei camarazi, să cosească nişte fân pentru cai. Într-o lizieră

de pădure au fost prinşi de partizani - şi aşezaţi în genunchi spre a fi executați. În

momentul când rușii își pregăteau puștile - mitralieră și boscorodeau ceva în limba lor, a

fugit, prăvălindu-se pe o coastă la vale. Gloanțele i-au găurit vestonul, dar el a scăpat.

Celălalt moment s-a petrecut în prizonieratul la neamți. Odată nu a putut merge la muncă

și, rămânând în lagăr, a mers la o baracă vecină, a prizonierilor englezi, care primeau ceva

ajutoare de hrană de la Crucea Roșie. A adunat din lada de gunoi niște coji de cartofi, le-a

înșirat pe-o sârmă și-a încercat să le prăjească aprizând niște hârtii de pe jos. A fost prins

de gardieni și bătut până şi-a pierdut cunoştinţa.

Dar el a avut noroc să se întoarcă acasă. Mulți, foarte mulți alți ostași români,

aflați în floarea tinereții, au rămas în gropi anonime ori înscrişi pe crucile cimitirelor ce

împânzeau continentul.

Pentru cinstirea celor trei sute de eroi din comuna Perieți căzuți în primul război

mondial - în luptele de la Jiu, Mărăşti, Oituz, Mărășești - s-au ridicat, în anul 1922, două

monumente: unul la Primărie, celălalt la Şcoala Mierleşti. Între numele celor jertfiți pentru

țară, trei mă cutremură ori de câte ori pun o floare pe lespedea albă: Dinu Ion, Andreiţă

Florea și Andreiţă Ilie. Sunt nume al căror sânge urcă înviforat în sângele meu. Au scăpat

de glonțul morții alte două nume de același sânge: Lincă și Iliescu.

Trebuie să explic această enigmă numismatică.Tatăl meu, Andreiţă Marin,născut

în anul 1895, s-a numit mai întâi Iliescu. Așa era pe atunci, mi-a spus el. Pleca ţâncul la

școală, și învățătorul îl întreabă: Cum te cheamă, băiețaș? Constantin, răspundea țâncul.

Constantin și mai cum? Nu știu. Cum îl cheamă pe taică-tău? Ion.

Dar pe bunicu-tău? Ilie. Foarte bine, conchidea dascălul- să știi că pe tine te cheamă

Iliescu, Iliescu Constantin. Alții, tot din familia mea, s-au numit Ghimiş, Dinu ori Lincă.

Așa au primit ,,acte de identitate” cei 12 frați ai tatei- și unii dintre ei au rămas cu ele toată

viața. Familia noastră se trage din vechiul neam al Ghimişeştilor - şi aşa s-a numit până

prin a doua jumătate a secolului XIX. Atunci a apărut primul Andreiță. Era un venetic din

părțile Gorjului, plecat în lume să se arănească - ori să scape de cine știe ce alte necazuri.

S-a însurat aici, în Perieți, cu o fată din neamul Ghimişeștilor. Trebuie să fi fost el cineva,

să fi însemnat ceva, de-a putut să-şi ia nevastă din acest neam fălos. Acel Andreiţă a fost

bunicul tatei - și străbunicul meu. Iar numele s-a impus mai târziu când tatăl meu devenit

notar, al comunei - din 1925, vreme de 20 de ani - a cercetat arhive edificatoare.

(Paranteză. Student fiind, primesc un plic pe numele meu. Desfac, citesc - și nu prea

înțeleg. Când mă uit mai atent, îmi dau seama că nu mi se adresa mie - și nu venea de la

tatăl meu. Era trimis de un Andriță, pentru studentul Andriţă. Venea din comuna

Bărbătești-Gorj. Adrisantul era un coleg de cămin, student la Istorie. Când ne-am întâlnit,

avea și el în mână un plic pe nume Andreiță. Semn că acolo, în Gorj, erau mulți de-alde

Andriţă, Andreiţă - încă o dovadă în favoarea străbunicului meu).

Revenind la Monumentul Eroilor din comuna Perieți, aș mai adăuga un fapt. Tatăl

meu, Andreiţă Marin, împreună cu fratele său, Andreiţă Paraschiv, au luptat la Mărășești

alături de tatăl lor, Dinu Ion. Într-o luptă de baionetă, tatăl lor (bunicul meu) a fost ucis.

Cei doi frați și-au îngropat, plângând, tatăl - și-au mers mai departe.

... Până la cel de-al doilea război mondial, în Ziua de Înălțarea Domnului nostru

Iisus Hristos, se făcea parastas eroilor, elevii participau la slujba de pomenire, depuneau

flori la monumente, cântau cântece patriotice, începând cu Imnul Eroilor: ,,Presăraţi pe-a

lor morminte/ Ale laurilor foi/Să le fie dulce somnul/ Fericiţilor eroi...”



Amintirile unui scriitor slătinean (XX)

Ion Lazu

Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg

spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în

colţul stâng al faţadei, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de nimic, ea

are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să

revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A

plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionare a

statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă

de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o

aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te

halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila

deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea

Bastilei, 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat

întotdeauna. Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna.

Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor

de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în

scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai

important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de

împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul

soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe

fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite

prin toaletarea recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă

apreciabilă. Ce-ar fi, după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă

arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu

statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu,

măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR,

USR. Cineva tot trebuie să o facă. Trebuie?

Plec spre strada general Vlădescu, acum str. G. Călinescu. Şi se face că,

gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea

Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi

localnici, mă trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două

nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e

cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici

ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele; un chioşc de paznic în

dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei

locuinţe evoluează tocmai acum o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos;

iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte,

roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este

„Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea

să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C.,

Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se

află basorelieful lui Călinescu, însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care

nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în

manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din

blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă,



ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii

ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din

sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în

genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile

mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G. Călinescu:

ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, însă Tudor

Vianu cu ditamai viloiul, iar G.Călinescu cu căsuţa-i prizărită - ca să nu mai amintim

faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei – deci Vianu l-a

trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G. Călinescu o carte sau o scrisoare – şi povestitorul

menţionează râvna lui G. Călinescu de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti

curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate,

vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt

Versailles, nu?)

Revin în Piaţa Domenii, apuc pe Roma, caut de data asta celălalt număr, 34, unde

a locuit până la moarte Ovid Densusianu. La numărul 36 tocmai intra o doamnă cu căţel;

vorbim, e veche în cartier, dar nu ştie să fi fost o clădire la nr. 34, în zona asta fusese un

loc viran, unde îşi făceau exerciţiile un cuib de legionari, apoi pe acel loc s-a construit

impozanta clădire pe care o văd, o policlinică a M.A.I., imensă. Chiar vila aceasta a lor, de

la nr. 36, cu intrări pe ambele laturi (probabil o curticică în spate) a fost ridicată, din câte

ştie ea, pe locul unei gropi de var. Pe când vorbeam, câinele, deja, a intrat pe portiţă şi

stăpâna se grăbeşte să-l ajungă din urmă.

Alături, policlinica e cât un minister şi în dreapta intrării se află un chioşc şi un

subofiţer de pază. Îmi iau seama: Aici va trebui să vin data viitoare, garnisit bine cu adrese

şi ştampile, altfel nu vor accepta să trateze cu mine.

Ies în Dorobanţi, iau maşina 330, opţiune greşită, căci o coteşte la stânga şi aflu că

merge în Colentina. Revin cu 34 până la fostul depou Bonaparte, tai colţul la Clopotarii

Vechi şi-mi amintesc că pe dreapta, prin anii 60, la nr. 21 a stat Nichita Stănescu pe

vremea celor 11 elegii, în casa prietenului Aurel Covaci - iar alături, pe colţ, era casa

sculptorului Valbudea. Toată zona a fost demolată, sistematizată, pe locul respectiv se

ridică acum Electrica. Urc multele scări ale Electricei, întreb portarul ce adresă au. Nu

ştie... Trăim în România, păi nu! El este nou, a venit de la alt sediu, să-i ţină locul unui

coleg care... Dar ce voisem? Să caut adresa lui Emanoil Bucuţa. Nu o găsesc. Deduc că va

fi fost vorba despre o dependinţă a Spitalului Gr. Alexandrescu – Emanoil Bucuţa fiind de

profesie medic...

Trec b-dul Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, dar fost mai înainte Lascăr

Catargiu, cum îi răspunsesem lui V.: Ce-au avut cu Ana Ipătescu? Dar ce-au avut cu

Lascăr Catargiu? Şi la numărul 5, pe Puţul de Piatră revăd placa memorială a lui Cornel

Medrea, 1958-1964, deci prin anii facultăţii, când treceam pe General Budişteanu,

maestrul era încă în viaţă, însă locuia în altă parte, nu la atelier. Iar la numărul 6, unde din

tabelul meu se află placa memorială a lui Octavian Goga, văd că s-a ridicat un nou imobil

de multe etaje. În timp ce mă învârt, derutat, căutând fostul număr 6, apare un tânăr

paznic. Ce căutaţi? Îi spun şi îmi arată placa cu basorelief, au montat-o pe zidul despărţitor

dinspre numărul 4. Fiind cam stropită cu var şi greu de observat printre diverse ţevi

rămase de la construcţie, tânărul se oferă să o spele cu jet de apă, vine un al doilea tânăr cu

o perie şi freacă. Au înţeles că vreau să fac poze. Recopiez textul, 1881-1938, „O.G., poet,

ziarist, om politic”; mulţumesc celor doi paznici binevoitori, care îmi promit că au să

degajeze zona şi placa va fi bine pusă în evidenţă, vor dispărea ţevile, uneltele etc. Ne

despărţim în termeni amiabili. Ce-ar fi fost să încep recitarea: „La noi sunt codri verzi de



brazi / Şi câmpuri de mătase/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori

din alte ţări / vin doina să ne-asculte/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe,

multe...” Poate chiar ar fi meritat ca aceşti oameni tineri să se minuneze de suflul poetic al

fiului de preot din Răşinari.

Vin înapoi pe Lascăr Catargiu, spre Romană şi în splendidul imobil de pe colţ, la

numărul 39, unde pe vremea debutului meu funcţiona ESPLA, pe atunci singura editură

literară din ţară, se pare că a stat Păstorel. Cel puţin aşa rezultă din cartea de telefon a

anilor 50. Acum ambasada Irakului, straşnic păzită. Ce şanse am să pot plasa aici o placă

memorială a ghiaurului?

Şi iată-mă lângă chioşcul MLR, dând ocol unui imobil cu faţadă de cărămidă

aparentă, unde presupun că a locuit poeta Maria Banuş. De la intrarea de pe latura dinspre

Muzeu iese un domn vârstnic, ar fi norocul meu ca un vechi locatar să-mi poată confirma.

Dar domnul nu ştie, deşi îmi precizează că el locuieşte aici de la început. Dar de strada

Fundaţiei a auzit? Nu. Păi, stimate domn, MLR se află în fosta clădire a Fundaţiei regale

pentru literatură şi artă Carol al II-lea. Asta e strada. Înghite găluşca. Mă uit adânc în ochii

lui albaştri, opacizaţi de vârstă şi mă întreb cât este ignoranţă crasă, cât este senilitate şi cât

reavoinţă. Între timp coteşte pe alee, venind dinspre Romană un alt bătrân; cu mare

curiozitate îl întreb şi pe el, de faţă cu celălalt venerabil şi îmi confirmă că da, să intru pe

uşa principală, dinspre B-dul Dacia. Păi vedeţi, domnule? îl pleznesc (la modul abstract)

pe băiatul (bătrânul) cu ochi albaştri. Aţi stat o viaţă întreagă la scara vecină cu Maria

Banuş, marea poetă, nelipsită din toate manualele şcolare...

Mai multe interfoane, sun la Traduceri, mi se deschide, intru, în hol apare o tânără

foarte amabilă, cu alură de actriţă, îi spun povestea, mă îndeamnă să sun la apartamentul 3,

unde locuieşte administratorul. Un coridor slab luminat, sun şi sun. Nu răspunde nimeni.

Apare pe scări o colocatară, îi repet povestea, mă conduce la etajul 3, sună, vorbesc cu un

domn vârstnic: da, Maria Banuş a locuit vis-a-vis, începând de prin 1956, însă datele

exacte, de când şi până când, mi le va putea spune dl. Manu. Sun alături, mi se răspunde

de la altă uşă, apare un bătrânel mărunt, nas coroiat, chip emaciat, dar privire atentă, îi

spun..., da, poeta a locuit chiar în acest apartament, între anii 1951 şi 1999. Dar fiind

nevoie de o aprobare pentru placă, să o solicit de la dl. Liviu Pătroşescu, apartamentul 3.

Fiindcă am discutat „între uşi”, nu–l mai întreb alte detalii pe dl. Manu, ci cobor, îmi mai

încerc o dată norocul la soneria din coridor, apoi ies în stradă şi fac poze cu faţada

roşcatului imobil.

Şi pornesc spre strada Mihai Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde

ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar plăcea să mă pricep mai mult la stiluri

arhitectonice şi să pot spune că respectivul imobil aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare.

Oricum un imobil impozant, cu mai multe etaje, cu ferestre în ogivă, cu frumoase feronerii

la primul nivel, cu un fel de marchiză deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde

ştiu sigur că avea acces maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a

condus în anii 60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în

particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui aspiranţi la muze.

Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat interioarele acestei clădiri;

venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam

pe umăr o taşcă plină cu manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile

prin uşa deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o scenă

în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am renunţat să mai intrăm, ne-am

întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie” care mă urmăreşte şi în vis?)



Pe larga faţadă este reclama unei firme stomatologice. Loc berechet pentru o placă

memorială, iar vederea din stradă este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la

ideea că Eugen Barbu nu s-ar fi dus cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea

în fiecare seară de luni la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa

la discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici un scriitor

în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu se gândeşte în ruptul capului

la momentul când i se va pune o placă memorială pe peretele dinspre stradă al casei în care

a locuit... Iar cu doamna Marga, pe care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de

fantomă, cred că e mai bine să vorbesc la telefon.

Pe Polonă în sus, până în Dacia şi la dreapta spre Piaţa Gemeni, unde a locuit

Cornel Regman, pentru poze. Iar cu doamna Zorina am să vorbesc de asemeni la telefon, e

mai simplu, fără cine ştie ce deranj. Intru în curte, caut din ochi un loc favorabil; latura din

stânga a imobilului, unde locuia familia criticului, nu oferă vizibilitate, va trebui să pun

placa în colţul clădirii, dar să vedem ce e de făcut cu tufa de liliac întinsă până deasupra

ferestrei de la mezanin.

În fine, merg înapoi, în staţia din Dacia, urc într-un 135 care mă aduce până la

McDonalds-ul din Dristor; rupt de şale, simţind că mă dezagreg, iau tramvaiul pentru două

staţii, ceea ce n-aş face în mod obişnuit. Însă adevărul este că abia mă târăsc spre casă,

după şase ore de mers continuu.

Acasă pun la punct carnetul, tabelul, fişele de pe calculator. Rezultă că am

identificat vreo două duzini de imobile în care au locuit mari scriitori, însă de la unele nu

am acordul de principiu al asociaţiei de locatari/proprietari. Să obţin adrese de la USR. Şi

va trebui să verific pe teren lista de la CopyRo, incompletă şi aceea, completând-o cu

adrese pe care le voi vâna din cărţile de telefon, la Biblioteca Academiei.

10 aprilie 2007. Încerc să refac contextul de marţi 10 aprilie, a treia zi după Paşti:

Cu metroul până la televiziune, caut strada Pictor Iscovescu, lipsă pe tabelul din Pagini

Aurii, găsită însă de Andrei pe Internet, şi, după ce merg în sens descrescător, mă

dumiresc, trec înapoi strada cu statuia lui Simon Bolivar El Libertador şi găsesc imobilul

pe dreapta, la o curbă a străzii care se întoarce spre Piaţa Ch. De Gaule, - o vilă arătoasă, la

stradă, cu intrare largă şi trei nivele; intru şi sun la parter – se nimereşte să dau chiar de

administratoră – o tânără femeie Cristina I.; îi spun, îmi dă telefonul mobil, o rog să se

intereseze între ce ani a locuit aici Alexandru Ivasiuc (apoi doar doamna Ivasiuc; aflu că

acum în apartamentul cu pricina stă altcineva). Voi reveni cu un telefon.

Revin în staţia de la TVR, iau pe 330, care mai ieri mă dusese unde nu trebuie,

acum cam gol, merg cu el până la Obor, apoi pe jos şi fiind vorba de şos. Colentina nr. 1,

vis-a-vis de marele imobil Bucur-Obor, intru pe un gang al unui bloc cu numeroase

magazine la parter – zonă intens comercială, nu? şi revin către bulevard, căci Leonid

Dimov a stat la scara 7. De acolo tocmai ieşea un ins ca la 60 de ani, însă degradat fizic, cu

fes; îl abordez, aflu că este omul de serviciu al blocului; m-ar servi, dar se duce să-i ajute

pe cei de la salubritate, veniţi să ridice gunoiul. Zice să mă adresez administratorului, se

întoarce şi sună chiar el la 266 şi, răspunzându-i o femeie, aflu că insul tocmai coboară: e

într-o canadiană portocalie, îmi spune Fesul, să-l interceptez. Apare insul, îl pun în temă,

vrea să se lămurească unde vrem să punem placa, aici e vorba numai de proprietari, unii au

să facă opoziţie; cel mai bine e s-o punem pe zidul holului de la intrare. Şi se întâmplă că

holul are forma unei gherete lipită de imobil, nu cine ştie ce arătoasă, dar nu prea contează,

căci şi așa aici suntem pe partea din spate a blocului, dosită şi proiectanţii au găsit pentru

holul de la intrare această soluţie de compromis. Practic nu este vorba de pereţii nicunuia

dintre apartamentele de la parter. Cu atât mai bine, nu însă şi estetic. Totuși, pe cealaltă



parte a blocului, spre Bucur Obor, faţada este ocupată de poştă, de bănci, de ACR etc.,

firme care ori nu mi-ar da voie să pun placa, ori dacă aş pune-o ar fi inobservabilă. Fac

două poze, insul se grăbeşte undeva, cere să ne prezentăm cu o adresă oficială. Pleacă la

târguieli, probabil comandă urgentă de la soţie, din mers îmi spune că l-a cunoscut pe

Leonid Dimov, era om comunicativ, de viaţă, îi plăcea şi un păhărel, o şuetă... Eu,

impenetrabil.

Prin spatele blocurilor pe unde venisem, o iau înapoi, în căutarea adresei din

Colentina 7, dar aici e aleea Alexe Ion; dau de doi inşi care nu ştiu, de altul care mă

întreabă de Reînvierea, în fine, musai să ies la şosea - şi îndată dau de nr. 5, apoi de 7,

intrare cu interfon, întreb două femei în vorbă pe planşeul de la intrare: da, aici a stat Ion

Caraion, dar nu-şi amintesc exact anii, să mă adresez administratoarei; una dintre doamne

îmi dă numărul ei de telefon, se va interesa între timp la vecina ei şi îmi va comunica

datele când a locuit aici.

Iau tramvaiul până la Iulia Hasdeu, unde îmi amintesc a mă fi aşteptat cândva

Sorin Titel, să-i dau clişeul developat şi pozele pe care i le-am făcut pe stradă, în zona

Ministerului Agriculturii. Au apărut mai târziu în diverse albume, fără menţionarea

fotografului. Îmi amintesc faptul că la revenirea sa din călătoria în America,

povestindu-mi păţaniile lui cu aparatul de fotografiat Zorki, a cărui casetă nu a ştiut să o

scoată din aparat – şi nimeni dintre cei cărora le-a solicitat sprijinul nu l-au putut ajuta, -

i-am promis să-i lucrez eu pelicula respectivă. Ne-am dat întâlnire în staţia de la liceul

Iulia Hasdeu, ca să preiau materialul, lui fiindu-i mai aproape de casă. Acum îmi

imaginam drumul lui spre casă într-o după amiază de vară, într-o seară de iarnă geroasă,

cu nămeţi. Jocuri sufleteşti imponderabile. Cobor la prima, merg pe jos pe Căminului, o

stradă paralelă cu bd. Ferdinand în capătul căruia zărisem Gara Obor, dar se vădeşte că

m-am plasat greşit; aici grădini vraişte, nişte case de paiantă, locuite de ţigani, o doamnă

mă îndrumă să merg până în capătul străzii şi să mă întorc pe următoarea la dreapta, aceea

e Spătarului.

Ajung la adresa lui Sorin Titel, un imobil cu etaj, renovat de curând, intru cu

prudenţă în curte, după ce mă asigur că nu au câini, la prima intrare lateral stânga un

cabinet medical de psihiatrie. De fapt sunt două imobile, unul în continuarea celuilalt şi

între ele un spaţiu cât pentru tomberoane. Ce-ar fi să mă înţeleg cu locatarii blocului de la

stradă? Pe la uşi, diverse anunţuri pe teme medicale, probabil medici de famile, expertize

psihologice, altceva de acest gen. Constat că numai un cabinet este deschis, celălalt are un

program alternativ, sau ore de teren... Un pacient în aşteptare. Deschid uşa, ocupat, două

persoane cu spatele şi medicul, un domn bine, prezentabil, abia înspicat, la 40 de ani, îmi

face semn să aştept. Pe coridor mai apare un pacient. Merg la clădirea din spate, ascunsă

perfect după imobilul de la stradă. Acolo, la parter, doi muncitori care au dat jos tencuiala

până la cărămidă şi acum fixează rabiţul; o placă izolantă de 2 cm de ipsos şi încă altceva.

Unul dintre ei tocmai vorbea pe mobil cu proprietarul. Ei lucrează pentru o firmă. Dar eu

insist cu privire la foştii locatari. Aflu că mama scriitorului şi sora Brânzescu au vândut şi

s-au mutat în Drumul Taberei, pe moment sunt în Germania, revin în septembrie. Noii

proprietari sunt de acord cu fixarea plăcii, dar clădirea fiind ascunsă, ar trebui să apelez la

cei de la stradă. Mergem acolo, intră omul, vorbeşte, acelaşi răspuns: Să aştepte! În fine,

iese pacientul cel vârstnic, intru, explic, dar medicul zice de la început Nu şi că îşi asumă

riscul. E vorba despre cealaltă clădire, nu? Sorin Titel nu a locuit aici. Nu vrea să amestece

lucrurile, recte firma lui cu... E drept ce spuneţi, înţeleg, dar m-am uitat cu atenţie şi am

observat că pe cealaltă clădire, chiar când se vor termina lucrările, nu avem unde plasa

respectiva placă, este de nevăzut de pe trotuar sau din stradă, deci absolut inutilă. El ce



poate să facă? Lucrurile stau aşa şi nu altfel. Am comite un fals amplasând placa pe o

clădire unde persoana nu a locuit... Nu toţi scriitorii au trăit la stradă, zic, sunt atâtea case

vagon în Bucureşti, punem de fiecare dată placa memorială într-un loc vizibil din stradă,

acesta fiind rostul ei propriu-zis. Nu poate fi de acord. Nu aceasta e casa. Şi că a avut

conflicte de familie. Dar, zic, acum e vorba despre altceva, S.T. este unul dintre marii

noştri prozatori, un egal cu Breban, cu Buzura, care nu au decât norocul de a-i fi

supravieţuit două decenii... or, aceşti oameni de vocaţie, care au edificat o cultură, au dat

neamului nostru o carte de vizită... Şi el a vrut să facă multe. Această ţară nu i-a dat nicio

şansă! Dar aţi scris dvs 20 de romane!? Nu, dar pentru pacienţii lui... E altceva, zic, v-aţi

asigurat recunoştinţa din partea pacienţilor dumneavoastră, dar pe de altă parte nu aţi pus

umărul la cultura naţională... Că timp de 45 de ani bunicii şi părinţii lui au fost prin

închisori. Deci viaţa nu v-a cruţat, dar n-aţi învăţat lucrul cel mai important, esenţial...

Care? Să fiţi generos! Şi reiese din ce spune că a primit adresa de la Uniune, i-a dat-o

fiicei lui Sorin T., dna Brânzescu – dar aceia nu au dat niciun semn... Păi, zic, mai au ei

vreun drept de decizie, la această adresă? Pe când dumneavoastră puteţi lua o decizie

favorabilă, sprijinind acţiunea Uniunii Scriitorilor... Ridică din umeri, a neimplicare...

Deci nici pic de solidaritate intelectuală, altă noţiune fără acoperire... Îi spun medicului

făţos nevoie mare: Se vede că nu-i cunoaşteţi opera... Nu prea, recunoaşte medicul. A citit

una sau două dintre cărţi...să nu exagerăm... Iarba verde, verde de acasă... Nu, aia nu e o

carte, e un film, zic, după o carte de-a lui. Şi a mai citit Uite-o pe mama! Nu, probabil vă

referiţi la Femeie, iată fiul tău!, un roman excelent, acesta fiind un citat din Noul

Testament. Dar pe care Sorin Titel precizează că l-a pescuit de pe prima pagină a unei

partituri muzicale celebre... Şi îl las într-ale lui pe acest pseudo-intelectual, un ins

resentimentar, refulat. Dar din vina cui?! Ce-i lipseşte azi unui medic specialist,

prezentabil, cu cabinet particular, ca să se realizeze? Nu, el e ranchiunos pe faptul că în

urma lui Sorin Titel a rămas o operă...

Un om spre 40 de ani, înalt, alură sportivă, trăsături fotogenice, de june-prim care

se ignoră, din nu se ştie ce pricină... Şi, prin recul, m-a dus gândul la Cehov, la atâţia

medici scriitori, pictori, muzicieni, colecţionari... Dar cum să te vindeci de nebunia

resentimentului, a relei-voinţe? O expertiză în cabinetul de alături? Spunea medicul: Pe

mine acest regim nu m-a ajutat cu nimic. Mă gândeam, crucit: Cu ce să-l ajute, dacă e

medic şi are cabinet particular, în propriul imobil? Şi mă mai gândeam, în timp ce mă

îndepărtam cu amărăciune de locul eşecului meu, la enigmaticul zâmbet, abia schiţat, mai

mult o părere, de pe chipul lui Sorin Titel, pe bustul plasat în faţa şcolii generale din

comuna Margina, între Făget şi Lugoj, unde în tinereţea sa a fost suplinitor. Era cumva un

zâmbet sfios, de om însingurat, neîncrezător în semenii printre care a fost nevoit să-şi ducă

existenţa?...(Ai zice că ei te ignoră, cu dinadins, însă vei fi cutremurat să afli cât de mult

te-au urât, pentru simplul motiv că eşti diferit de ei... Faţă de infirmitatea spirituală a

acestora, parcă nici nu mai contează optuzitatea sau ifosele câte unei soţii

supravieţuitoare). Pe un soclu destul de înalt, bustul prozatorului ST, zâmbind vag, a

resemnare. Se pare că ştia ceva... Îl crezusem necăsătorit, un singuratic, umblând cu câţiva

prieteni de condei: N. Ciobanu, Marcel Mihalaş, Gh. Suciu, dar văd că a avut familie. Fără

verighetă. Totdeauna singur. Îmi răspundea la telefon o voce subţirică, părea de copilă, am

crezut a fi vorba despre sora lui. Pleca tot singur în excursii, în Franţa, în USA. Şi nimic

despre familia lui. Cândva a apărut un album Sorin Titel, acolo multe fotografii, printre

care şi unele făcute de mine, fără specificaţia de rigoare. Album girat de tatăl

supravieţuitor.



Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul casei lui Al. Philippide, dincolo de

Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai

printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe strada Elev Ştefan Ştefănescu, şi de acolo pe

Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile

străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de strada Ilarie Chendi..., să o iau

prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare; ajung

astfel la nr. 19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul

ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie

în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând:

este fiica lui Al. Philippide, iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului.

Doamna este scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri,

nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut

prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la

Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un

recital din poezia marelui Al. Philippide, o antologie din Floarea din prăpastie. Ambii se

arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu

cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte.

Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor

maeştri. Eu: De fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, din auzite, din referiri la...,

iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea

cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul -, căci harul

nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă.

Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele

criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti, cunoscută mie, cu numele

poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, ca

să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care

ne urmează...

Tânărul îmi spune că imediat după colţ, pe bulevardul Pache, în faţa Pro-Tv, există

o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana

Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin

Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu

mai ştie unde era plasată casa romancierului Ion Marin Sadoveanu.

Merg pe B-dul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa

din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi

irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină

în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când

ştii că n-ar fi fost vorba decât de mici amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor,

ale burlanelor. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om

care să cârpească acoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube

incomensurabile...

Cei doi îmi spuneau că Ionel Teodoreanu ar fi locuit pe Romulus, ar fi cazul să o

întreb pe Victoria Dragu-Dimitriu, care ştie atâtea despre vechea generaţie de intelectuali

ai capitalei. Sau pe cine?

Tot pe b-dul Pache, la numărul 89, poze cu plăcuţa pusă Henrietei Yvonne Stahl,

iar pe aleea adiacentă, la numărul 2, fac alte poze cu placa memorială a lui Vladimir

Streinu şi a cenaclului său. Transcriu, pentru mai multă precizie. Iau troleul două staţii,

cobor la Armenească, trec bulevardul, cercetez imobilul de la nr. 40-42, merg la intrarea

din stânga, aşa cum mi s-a spus, aici un gang întunecos, numai bun de pisuar, dau de două



intrări din gang, cu scări pe dreapta şi pe stânga, baricadate - dar eu înaintez spre o

minusculă curte interioară; în stânga, pe ciment, e instalat un mic grătar cu cărbuni,

dincolo o uşă deschisă..., dau glas, apare o tânără în capod, foarte dichisită, încondeiată,

parcă ar fi aşteptat o întâlnire. Nişte fâlfâieli prin piept. Îi spun tărăşenia în forma ei

oficială, nu ştie nici de Dan Botta, nici de marele actor Emil Botta, poet el însuşi, dar

promite să se intereseze, vecinul ei, administrator, se întoarce peste o săptămână. Îmi dă

telefonul familiei respective. Mergem să sunăm la un mai vechi proprietar Cismaru, dar nu

răspunde nimeni. O tânără foarte participativă, spun doar atât.

Nu ştiu de ce, dar când dau de casele acestor scriitori, mi-i închipui întorcându-se

din oraş la ore târzii din noapte, pe străzi rău luminate, neglorioase, deprimante, sau iarna,

prin mari nămeţi ostili... Ideea mă obsedează de când am căutat adresa lui Sorin Titel, pe

care îl ştiam fragil, temător... sau mai ştii, poate că viscolul îl învârtoşa, amintindu-i iernile

la ţară, în copilărie...

Trec strada şi merg înapoi pe Armenească până la intersecţia cu strada Latină, apoi

caut numărul 36, unde a locuit conu Alecu Paleologu; dar intersecţia schimbă numerele,

sunt derutat, merg mai departe, ajung la nr. 36, de acolo iese un tânăr şi-mi spune că nu

ştie, aici e o firmă, el a venit pentru..., în curte se văd 4-5 maşini parcate, ale firmei. Înapoi

e o curte cu zid foarte înalt, cu poartă oblonită de fier şi nici un număr, nicio clanţă, nicio

sonerie, se poate ca intrarea să fie de pe cealaltă stradă. Ocolesc. Dar e clar că nu am pe

cine să întreb, revin în Armenească, de data asta pe celălalt trotuar, mă adresez unei

persoane în vârstă de la geamul unei vile -, nu aude ce-o întreb, îmi face semne că va trece

la cealaltă fereastră, apare mai amânat: e o venerabilă doamnă, nu un domn, cum mi se

păruse, îmi arată casa conului Alecu, dincolo de intersecţie, pe colţ, unde este firma unui

cabinet veterinar. Trec strada, sun, iese un băietan de 10-12 ani, slăbuţ-înalt, cârlionţat;

întreb, aflu că părinţii lui se întorc după amiază. Îmi dă telefonul şi ştie că Al. Paleologu a

trăit aici între anii 1919-2005. Răspuns de băiat isteţ. O vilă cochetă, cu 3 nivele.

Apoi spre staţia de metrou Universităţii şi când traversez pasajul subteran îmi dau

seama că sunt absolut dărâmat de alergătură.

13 aprilie 2007, rememorarea zilei de 11 aprilie 2007. Şi am s-o ţin tot în

rememorări, căci continui să fiu excedat de alergătura mea bezmetică, nedându-mi

posibilitatea să şi notez, aşa că partea scripturală o fac seara, în momentele de respiro.

Cinci-şase adrese identificate pe zi, cu sau fără a obţine acordul proprietarilor - observ că

mai mult de-atât nu pot realiza, căci după 5-6 ore de bântuit pe străzi mă întorc acasă

desnodat, nu alta. Totuşi, sper ca până la sfârşitul lui aprilie să dau gata o primă formă a

listei mele, din care deja unele nume au căzut, din diverse motive, primul fiind acela că nu

e lesne să stabileşti adresele unui Şt. O. Iosif, chiar pe a lui G.Topârceanu, mult prea

trecător chiriaş şi mereu fără telefon, după cum m-am convins la Biblioteca Academiei,

consultând vechi cărţi de abonaţi telefonici. Aşadar:

Miercuri 11 aprilie, descind în Piaţa Alba Iulia, pentru placa lui Nicolae Labiş;

însă, acum e acum! Strada Miletin e undeva, în spate, data trecută o dibuisem, dar nu pot

reconstitui contextul, într-atât de mult au schimbat sistematizările alura vechilor străzi din

Dudeşti. Dau de un fragment din vechea stradă, dar nu are continuare, întreb 2-3 persoane.

Nu ştiu!, răspunde unul, înciudat, de-mi vine să-i răspund: Se vede că nu ştii! Îmi spune o

doamnă binevoitoare: Ori mergeţi până la capătul străzii ăsteia şi faceţi la dreapta înapoi,

ori daţi ocol şi coborâţi pe scăriţă. Aleg a doua variantă. Sunt nişte trepte improvizate ca să

ajungi la nivelul vechii străduţe. (Dar înțeleg oare onor locuitorii actuali ai acestei capitale

că terenul ca-n palmă al urbei a fost cândva destul de accidentat, ca să nu spun mai mult,

cu văiugi, râulețe, bălți și gorgane – între timp nivelate-astupate cu lama buldozerelor? - că



la început de secol XX Orașul era un târgușor pierdut în Câmpia Bărăganului, ascuns

,,Sub plopi de-argint, muiați în soare” (Macedonski), cu o populație de zece ori mai mică

și ocupând o suprafață neglijabilă prin comparație cu extinderea actuală? Ei sunt

bucureșteni sadea, domnule, ei locuiesc într-o capitală pe care au luat-o de-a gata și despre

care nu se străduiesc să afle nimic. Îmi amintesc a fi mers, pe vremea studenției, la

conferința unuia dintre profesorii mei de geologie, pe o temă privind istoria orașului

București – chiar așa!

Cobor scăriţa pe lângă o dugheană şi, după ce trec de câteva case, îmi dau bine

seama că e vorba de un fragment din Miletin care începe cu nr. 48 şi merge spre 74. Revin

în faţa scăriţei, privesc în jur, se pare că strada Miletin venea de undeva din stânga, poate

chiar de dincolo de Piaţa Alba Iulia. Ar fi posibil să o găsesc dincolo? Încolţeşte un pic de

speranţă, în descurajarea care se lățește, căci ar trebui să fie destul spaţiu între numerele 48

şi 14, unde a stat în gazdă în ultimul său an de viaţă, al 21-lea, la prietenul Aurel Covaci,

poetul Nicolae Labis, „buzduganul noii generaţii”, cum a fost numit. Nu-mi rămâne decât

să trec dincolo de Calea Socialismului şi să păstrez direcţia străzii. Păcat că n-am la mine

busola, de unde să fi ştiut ce situaţii survin? Ajung dincolo de marea piață de la intersecție,

în spatele frontului principal de blocuri din stânga bulevardului (azi) Unirii, dau de o alee

prin spatele blocurilor ceaușiste - şi la poartă văd un domn. Intru în vorbă. Strada Miletin?

Era un localnic, mă gândam că dacă nu ştie el înseamnă că acel capăt de stradă a dispărut

în întregime. Aşteptam cu trac, ca în faţa marelui verdict, lucru oarecum de înţeles, fiind

vorba de Labiş. Zice: Mai sunt pe partea asta doar două case, a doamnei Decusară, care a

fost campioană naţională la înot, ea s-a născut pe această stradă, desigur ştie multe despre

vechii locatari.

Omul meu, înalt, chelos şi cu ochelari se arată pe loc foarte mişcat de povestea

sfârşitului lui Labiş (spusă de mine, pentru captarea bunăvoinţei), l-a admirat mult, a fost

coleg la facultatea de construcţii cu sora cea mică a lui Labiş. Păi n-a terminat filologia?

Nu, construcţiile. Şi-mi aduc aminte a fi vorba despre două surori ale poetului din Mălini...

El e de fel din Rucăr, acolo trăia un neam de oameni liberi, aveau în proprietate de la Vodă

tot locul în sus de Sătic, inclusiv Cheile Dâmboviţei; se făcea acolo un târg anual, dar nu

aveai voie să vinzi decât cu acordul obştei. Îmi dă aceste detalii pentru că i-am spus că am

lucrat ca geolog la Dragoslavele, la Cetăţeni-Lăicăi? Iată oameni care au conştientizat

nobleţea obârşiei lor, asta îi ajută să aibă altă atitudine în problema naţională, să ţină la

statutul lor, la demnitatea umană. După război, zice, aveau multe rude rămase în munţi,

partizani. El însuşi nu a fost membru de partid. Şi cu toate astea ajunsese şeful şantierului

de la Cernavodă. În continuare foarte emoţionat de cele ce-i spun despre viaţa lui Labiş: în

vara lui 1956, după Congresul lui N. S. Hruşciov, rămas secret pentru români, însă ideile

destalinizării au ajuns în vest, inclusiv în ţările socialiste; şi democraţii din Ungaria au

crezut că pot iniţia o mişcare de eliberare de sub ruşi. Dar revoluţia a fost zdrobită. Or,

Labiş era la noi un lider cu mare audienţă în studenţime, iar pe de altă parte era foarte bine

informat cu mersul lucrurilor, în contact permanent cu alde Covaci, Lucian Raicu, etc. Aşa

că deja se declarase împotriva liniei adoptată de ştabii noştri, care nu voiau să-i sperie-

nemulţumească pe ruşi. Cântase imnul regal într-un restaurant, deja securitatea îl

identificase ca dizident, era practic interzis ca poet, poeziile lui erau respinse în redacţii,

iar volumul Lupta cu inerţia i-a apărut postum. Era urmărit neîncetat, în trei schimburi; ca

redactor, am avut în mână manuscrisul unei cărţi Persecuția, scrisă de Silvia, soția lui

Aurel Covaci, bazată pe documentele de la Securitate; poetul era urmărit pas cu pas pe

străduţele acestui cartier, de la domiciliu din strada Miletin 14 la cantina studenţească din

Matei Voevod, de acolo la facultate, de la ieşire pe tot parcursul prin oraş şi până ce



ajungea, noaptea, acasă. Omul meu îmi spune că a avut de suferit ca participant la greva

studenţească din 1979, când au cerut vacanţă de Crăciun -, totul a fost muşamalizat, nu s-a

vorbit despre asta. Şi-a ridicat această vilă pe două locuri de casă, apoi a cumpărat şi al

treilea loc, dinspre Bulevard, teren delimitat cu o dungă ştanţată în asfalt, practic până la

nivelul casei din dreapta, care vine cu vreo 6-7 metri mai în faţă. E decis să mute gadul

casei lui, făcut din plăci prefabricate, e terenul lui, nu al statului! Va fi simplu pentru un

inginer constructor să mute panourile, numai stâlpii vor fi noi. Aici ar fi bine, dar

particularii sunt presaţi de firme, care vor să facă din cartier ceva rezidenţial. Unii dintre

vecini s-au retras care şi pe unde, el la vârsta asta nu vrea să mai plece nicăieri. Să mă mut

în Berceni? exclamă el, oripilat de o asemenea perspectivă descalificantă. În acest om, o

dârzenie care poate vine de la strămoşii lui musceleni, dacă nu chiar ardeleni trecuţi peste

Făgăraş. Sunăm la d-na Decusară, nu răspunde. Ne despărţim în termeni prieteneşti, revin

în Piaţa Alba Iulia şi după calculele mele numărul 14 ar veni cam în dreptul pasajului de

pietoni dinspre Mihai Bravu. De ce n-am pune o placă memorială pe spaţiul verde?! Nu

merită Labiş acest efort?

Revin spre Unirii, şi din aproape în aproape, blocurile din faza grandomană a lui

Ceașcă fiind cu deosebire lungi, cu magazine şi alte firme la parter, ajung în fine la blocul

şi scara lui Ioan Flora, consiliat şi de portăreasa de la ministerul de alături. Intru, sun la

interfon 39, răspunde cu greu o voce de femeie, este soţia lui Ioan Flora, se scuză, azi

noapte a revenit cu avionul din Israel. Îi explic. Să-i las telefonul meu şi să o sun la Radio,

sau acasă, îmi dictează telefoanele. O previn că trebuie să obţină aprobarea celor din bloc.

POEZII ÎNSÂNGERATE

Dumitru Botar

Maiorul CRANTA IOAN s-a născut la data de 14.01.1902 în comuna Gura Padinii

din județul Romanați și a decedat în ziua de 07.09.1944 în comuna Ilieni, județul Harghita.

În anul 1928 absolvă Școala militară de ofițeri activi de infanterie, fiind avansat

sublocotenent și repartizat la Regimentul 84 infanterie, parcurgând un traseu care l-a adus

în aprilie 1934 la Regimentul 19 infanterie cu reședința la Caracal, devenind căpitan în

anul 1939.

La 23 august 1944 deținea funcția de comandant de batalion în Divizia „Tudor

Vladimirescu” având gradul de maior evidențiindu-se în luptele din zona Sfântu

Gheorghe, subunitatea lui atacând în dimineața zilei de 07.09.1944 pe direcția Dobolii de

Jos – Sfântu Gheorghe. El era în fruntea batalionului, iar inamicul ataca cu infanterie și

tancuri dinspre Coșeni și Ilieni. Deși a organizat cu minuțiozitate apărarea, totuși un

proiectil de brand a căzut chiar pe punctul de comandă unde se afla bravul maior,

ucigându-l.

În buzunarul vestonului însângerat s-a găsit o scrisoare a fiicei sale, cu aceste

versuri impresionante:

Iar de cumva în calea ta

S-a așezat dușmanul rău

Lovește-l tu, că poți lovi

Îți știu puterea ta, doar eu.

În gloria și faima ta

Să sune țara de ecou

Te-aștept tăticul meu cel drag

Te-aștept, tăticule erou.



A fost decorat post-mortem cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade,

„Pentru priceperea și energia cu care și-a condus batalionul în luptele de la Sfântu

Gheorghe” conform Decretului Regal nr. 3231 din 11.11.1946.

La fel de tulburătoare este și o altă poezie scrisă în anul 1942, tot de o fată, către

tatăl ei plecat pe front, de care i se făcuse dor și-l tot aștepta mereu. Autorul nu-l cunosc,

poezia mi-a fost oferită de dr. Inginer Corneliu Nedelciuc. Este devastatoare, m-a

impresionat până la lacrimi, dar sunt convins că asemenea situații au mai fost, rămâne să le

aflăm.

DRAGĂ TĂTICULE (1942)

Din birou la tine, am furat s-ajungă

Două coale albe, am furat și-un plic

Ca să scriu acuma o scrisoare lungă

Celui mai departe și mai scump tătic.

XX

Dragă tăticule, nu știu cum să-ncep

Ca să-ți spun mai bine, că eu nu pricep

De ce mama plânge de o săptămână

Şi-are acuma ochii stinși ca o bătrână?

XX

De ce stă pe gânduri singură şi tristă

Şi-are acuma margini negre la batistă?

Eu de-o întreb acuma stă mereu tot mută

Şi mă ia în braţe iar când mă sărută

Îşi ascunde ochii în mânuţa mea

Şi când plânge mama, plâng şi eu cu ea.

XX

Dragă tăticule, eu ştiu că-i război

Şi tu lupţi acuma ca şi alţi eroi

Pentru ţara noastră, pentru-al ei pământ

Ştiu că-ntâi e ţara şi pe urmă noi.

XX

Ştiu că steagul nostru braţul tău îl poartă

Către biruinţă peste morţi şi vii

Pentru ţara care se clădeşte azi pentru

vecii

Şi mi-e dor de tine, iar tu nu mai vii.

XX

Şi mi-e dor de tine şi mi-e atât de dor

De simt câteodată sufletul din mine

Cum se subţiază ca un fum uşor

Şi se duce tată, nevăzut spre tine.

XX

Şi dacă te-ajunge când tu lupţi din greu

Fumul meu din suflet creşte iute iară

Şi se face ceaţă care te-nconjoară

Să nu vadă moartea pe tăticul meu.

Iar dacă te-ajunge când tu ai o clipă de

răgaz

Fumul meu din suflet te sărută dulce pe

obraz.

Dragă tăticule după ce-am primit cartea

ta poştală

Ne-am şi pomenit cu Gheorghiţă,

ordonanţa ta

Avea ochii roşii, parcă scoşi din el

Şi ţinea în mână casca-ţi de oţel.

XX

I-am sărit în braţe, să-l întreb de tine

Şi mi-a spus că iarăşi eşti voinic şi bine

Şi de bucurie pentru vestea dată

I-am pupat lui Gheorghe mâna lui

crăpată.

XX

Dragă tăticule, nu ştiu, nu-mi dau seama

Ce-a vorbit pe urmă Gheorghe şi cu

mama

Fiindcă de atuncea plânge tot mereu

Şi se-mbracă-n negru şi, mă-nbrac şi eu.

XX

Eu ţi-am scris acuma ca şi tu să ştii

Că din casa noastră soarele s-a dus

Şi de mila mamei trebuie să vii

Cât poţi tu mai iute, vesel şi voinic

Să aduci măicuţei soarele în casă

Iară mie-n braţe cel mai scump tătic.

Aş fi foarte bucuros dacă cineva ar putea da mai multe relaţii despre această poezie

şi autorul ei care a putut să scrie asemenea versuri tulburătoare.



Societăţi cultural-ştiinţifice ale elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

Dumitru Nica

Infiinţat ca „Gimnaziu Real” în 1884 după ,,dorinţa şi stăruinţa orăşenilor prin

aleşii lor deputaţi şi senatori......”, a luat naştere în oraşul nostru- într-un timp când

nivelul cultural era aici puţin ridicat- acest ,,lăcaş de cultură românească” ce se cheamă şi

azi liceul ,,Radu Greceanu” care înseamnă deopotrivă cultură şi tradiţie. A vorbi de liceul

„Radu Greceanu” înseamnă a evoca un glorios trecut cultural în care acest aşezământ

educativ a fost o statornică şi luminoasă prezenţă. În istoria învăţământului, nu numai de

pe meleaguri oltene, dar şi pe plan naţional, liceul „Radu Greceanu” se bucură de

apreciere şi stimă unanimă, pentru rezultatele muncii desfăşurate de profesorii liceului,

reflectate în pregătirea ştiinţifică a elevilor.

Pe lângă bogata activitate educativă desfăşurată în acest liceu, s-a desfăşurat şi o

muncă cultural- ştiintifică susţinută, în beneficiul elevilor.

În rândurile care urmează, am să mă refer la cele două Societăţi cultural-

ştiinţifice care şi-au desfăşurat activitatea in perioada 1884-1989, în acest liceu.

Societatea cultural-ştiinţifică „TITU MAIORESCU” a fost înfiinţată de elevii

liceului înainte de 1919, după cum reiese din Anuarul 1923- 1924, dar şi din însemnările

lui Traian Biju care specifică: ,,Societatea „TITU MAIORESCU” a fost reînfiinţată după

primul război mondial”, ceea ce înseamnă că ea a existat şi înainte. Însă, documentul

scris, de înfiinţare a acestei Societăţi apare tocmai la 10 februarie 1923, după cum tot

Traian Biju consemnează în anuarul 1926 1927.

Că Societatea ,,TITU MAIORESCU” a apărut înainte de 1919 arată şi Nicolae

Popescu- Optaşi care menţionează: „Rezultatele remarcabile ale şcolii noastre se

datoresc în cea mai mare măsură pregătirii prin lecţii- forma de bază a procesului

instructiv- educativ, dar şi prin activităţile desfăşurate în afara clasei şi extraşcolare.

Începuturile manifestărilor culturale datează din anul 1887, când elevii liceului au

prezentat un program artistic, care după cum arată profesorul de ştiinţe fizico- naturale

Iuliu Moisil, a fost prima manifestare culturală a elevilor gimnaziului din Slatina. De

atunci au urmat numeroase serbări prezentate în faţa publicului slătinean”.

Din studierea Anuarelor, a ,,Însemnărilor” lui Traian Biju, rezultă că Societatea

„TITU MAIORESCU” reprezenta „o formă de activitate în afara clasei, care ocupă un

loc de prestigiu în întreaga istorie a liceului „Radu Greceanu” , dată fiind complexitatea

actului intelectual solicitat de ţelurile sale înalte”, „având drept scop intensificarea

culturii generale pe care o urmăreşte şcoala şi formarea personalităţii elevului sub toate

raporturile”.

Societatea ,,Titu Maiorescu“ avea ca membri elevi din cursul superior al liceului,

care îşi alegeau un Comitet, condus de preşedintele şi secretarul societăţii. Întreaga

activitate a Societăţii era condusă de ,,Un Comitet al elevilor din cursul superior (cls.V-

VIII, azi cls. IX-XII) şi îşi desfăşura activitatea cultural- artistică sub directa coordonare

şi supraveghere a directorilor şi a profesorilor”. De obicei, se alegea un profesor care se

interesa permanent de activitatea societăţii, numit „Preşedinte de onoare”.

Activitatea Societăţii „se desfăşura în şedinţe săptămânale”. Dizertaţiile aveau

loc duminica şi erau urmate de observaţii critice ale auditoriului, după care se prezentau

recitări şi muzică (corală şi instrumentală). De coordonarea întregii activităţi a Societăţii

,,Titu Maiorescu” s- au ocupat doi oameni de bază ai colectivului didactic: prof. Traian



Biju- prof. de geografie (sept.1912-

sept.1945) şi director timp de aproape 15

ani, cu câteva întreruperi, a coordonat

Societatea în perioada 1919- 1945.

Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi, prof.

de istorie la Radu Greceanu, în perioada

1944-1971a coordonat activitatea

Societăţii în perioada 1945- 1971 când s-a

pensionat, dar nu s-a despărţit de activitatea

didactică şi nici a Societăţii până în 1989,

pentru că în 1966 Societatea ,,Titu

Maiorescu” se transformă în ,,JUNIMEA

NOUĂ” avându-l ca preşedinte de onoare,

tot pe prof. Nicole Popescu Optaşi. Acesta

scrie că „Începând cu anul şcolar 1966-

1967 s- a reorganizat Societatea, dându- i-

se numele de ,,Junimea Nouă”, în cadrul

căreia s-au organizat sesiuni de referate şi

comunicări (ajungând astăzi la a şaptea

sesiune)”.

Elaborarea tematicii fiecărei întâlniri

a membrilor societăţii solicita elevilor

,,...eforturi deosebite de informare, sistematizare, interpretare şi de redactare.......” , care

îi „iniţiau în actul de cercetare ştiinţifică şi în egală măsură în regulile severe ale

vorbirii.......”.

Pentru a ilustra cum se desfăşurau întâlnirile Societăţilor, am să prezint, mai pe

larg un material numit ,,Retrospectivă” apărut în revista „Zburătorul” nr. 3 febr. 1969,

semnat Alexandru Popescu, absolvent 1947: ,,Labuntur anni.... Sunt aproape 22 de ani de

atunci de când, preluând de la predecesorii noştri tradiţionala flacără a culturii, aprinsă

cu mulţi ani în urmă în citadela culturală care a fost Liceul de băieţi din Slatina, ne-am

legat prin jurământ solemn s-o purtăm mai departe şi s- o predăm cu cinste urmaşilor

noştri”.

În toamna anului 1946, la începutul ultimului an şcolar pe care promoţia 1947

îl mai avea de petrecut în şcoală, conform tradiţiei, ,,…. am luat conducerea societăţii

literare ,,Titu Maiorescu” societate ce funcţiona de mulţi ani în cadrul liceului”. „Animaţi

de dorinţa de a nu fi mai prejos decât înaintaşii noştri şi de a aduce o contribuţie mai

substanţială la progresul activităţii cultural-ştiinţifice am pornit hotărâţi la lucru.

Îndrumaţi de profesori ca N. Popescu Optaşi, preşedinte de onoare al Societăţii în acea

vreme, George Botez (română), Constantin Ciocan (latină), Alexandru Popescu

(geografie), Eugen Ghimpeţeanu (psihologie) şi alţii, oameni însetaţi de studiu şi dornici

de a sădi în minţile şi inimile noastre sămânţa rodnică a culturii, a frumosului şi a binelui,

am început munca şi lupta neobosită pentru o nouă orientare în desfăşurarea activităţii

societăţii literare. Trebuia să realizăm un salt calitativ care să pună în concordanţă

această activitate cu marile prefaceri social culturale ce aveau loc în acea perioadă în

ţara noastră”.

Strânşi în jurul conducerii societăţii şi mobilizaţi de aceasta, ajutaţi cu multă

dragoste de prof. Nicolae Popescu-Optaşi, elevii promoţiei 1947 şi-au respectat

angajamentul luat. Bilanţul prezentat în Darea de seamă asupra activităţii cultural-

Programul festivalului artistic dat de

elevii Gimnaziului din Slatina la 40 de ani

de la înfiinţarea acestuia (1924)



stiinţifice şi literare pe anul 1946- 1947 scoate în evidenţă bogata activitate desfăşurată:

22 de şedinţe de-a lungul a opt luni de activitate în care s-au prezentat 37 de conferinţe cu

caracter ştiinţific şi literar,16 lucrări originale în proză şi versuri, un proces literar, scurte

comunicări, fiind prevăzute şi premii pentru câştigători etc. ,,Printre elevii de acum 21 de

ani care au adus o contribuţie deosebită la elaborarea acestor materiale, nu pot fi uitaţi

cei ce astăzi lucrează în domenii diferite de activitate: dr.Leonida Gherasim, dr. ing.

Eugen Ionescu, ing. Dumitru Pătru, ing.Mihai Runceanu, ing. Petre Diaconescu, prof.

Gheorghe Mateescu, juriştii Titică Predescu,Vasile Vlad, Ion Predescu şi mulţi alţii”.

Nu pot trece aşa repede mai departe,fără a scrie câteva cuvinte despre două

personalităţi din cele enumerate mai sus.

LEONIDA GHERASIM, şef de promoţie 1947, născut la 20 febr. 1929,

comunaTeiuş Olt, a urmat facultatea de Medicină Bucureşti între 1947-1953, doctor în

medicină 1969, peste 200 lucrări publicate în ţară şi în străinătate. Este membru al

Academiei Române. Este

creator de şcoală în

cardiologia românească.

Este autorul a

nenumărate lucrări

ştiinţifice şi autor de

tratate în domeniul

medicinei interne, cu

contribuţii esenţiale în

patologia arterelor

coronare, insuficienţă

cardiacă, hipertensiune

arterială şi terapia

modernă a bolilor cardiovasculare. L-am cunoscut mai bine cu ocazia aniversării a 110 ani

de la înfiinţarea liceului Radu Greceanu, apoi cu ocazia sărbătoririi a 115,120,125,130 de

ani, dânsul fiind participant activ la toate.

ION PREDESCU, absolvent- 1947, doctor în drept, ministrul Justiţiei (1992-

1996), senator în Parlamentul României (1992-2005) , judecător la CCR (2005- 2013),

când şi-a încheat activitatea. Am avut bucuria şi marea şansă să- l cunosc mai bine, în anul

2004, când eu am ajuns senator de Olt. Cum s- a întâmplat? Doamna Stănoiu a trecut

Consilier la Preşedintele

Iliescu iar eu, care ocupam

locul trei pe listă, i-am luat

locul pentru un an- 2004.

În acea perioadă,

dl.Predescu era

preşedintele Comisiei

Juridice din Senat. M-a

invitat la dânsul în birou

spunându- mi: ,,Am auzit

că vii de la Slatina, că ai

avut funcţii de conducere

în învăţământ şi că eşti

absolvent de Radu

Greceanu” . Apoi, mi-a

Academicienii Octavian Popescu şi Leonida Gherasim

alături de directorul Colegiului Radu Greceanu din Slatina,

prof. Gianina Pârvu

Ion Predescu, judecător la Curtea Constituţională



relatat că şi dânsul este absolvent -1947, tot la acelaşi liceu (acest fapt îl cunoşteam din

timpul când coordonam revista „Zburătorul”).nDe la dânsul am învăţat foarte multe

lucruri, pe care mi le-am întărit, de-a lungul anilor: rigurozitatea, punctualitatea,

cunoaşterea legilor, dar mai ales respectarea şi aplicarea lor. Era un om de o desăvârşită

puritate morală, un om de aleasă distincţie şi de o mare omenie.

Din programul celor 22 de şedinţe nu au lipsit niciodată manifestările artistice ce

se îmbinau în mod armonios cu activităţile care erau pe ordinea de zi, creând o atmosferă

„plăcută, atrăgătoare pentru elevii şcolii,participanţi în număr foarte mare.”

În cadrul acestor manifestări, un loc de seamă ocupa muzica instrumentală şi cea

corală în execuţia corului şcolii,care se afla sub conducerea, ,,fostului elev Doru Iliescu şi

sub îndrumarea profesorilor Dorel Georgescu şi Ion Bratu. Nu lipsea nici teatrul şi nici

alte forme de manifestare artistică. Prin aceste câteva rânduri am dorit să impărtăşim

actualei generaţii de elevi dragostea şi gustul pentru cultură, de care noi- ca foşti elevi

ai liceului- eram animaţi. Totodată am vrut să le transmitem, pe această cale, urarea de a

duce mai departe flacăra vie a tradiţiei culturale din liceu”.

Consider că,

intenţionat prof. Traian

Bij, imediat după ce

spune că s-a reînfiinţat

Societatea ,,Titu

Maiorescu”, aminteşte

şi despre „Biblioteca

liceului- refăcută după

1918”, Excursii”- unde

prezintă o listă întreagă

de excursii, Revista

,,Luminiţa”- apărută în

1927, Cinematograful

liceului, Corul- al cărui

nucleu s- a format în

jurul „meu ca pianist-

între anii 1913- 1915”,

continuând până în

1989, pentru că toate au

fost sub conducerea Societăţilor.

Acelaşi lucru îl recunoaşte şi Nicolae Popescu Optaşi: ,,Dispunem de tradiţii

puternice care să ne sprijine din punct de vedere moral, de energii spirituale care

aşteaptă prilejul revărsării şi de un mediu social prielnic manifestărilor culturale.

Şedinţele lunare ale cercurilor pe obiecte, sesiunile de comunicări, serbările publice,

olimpiadele, excursiile, simpozioanele, seratele literare, revistele elevilor, corul, formaţii

de muzică, teatrul, iată o gamă largă de manifestări organizate in cadrul Societăţilor, cu

concursul binevoitor al unor reprezentanţi de seamă”.

Pentu că până aici am pomenit de câteva ori de prof. Dorel Georgescu, se impune

să mai adaug câteva lucruri. Numele dânsului era Theodor Georgescu, dar toţi elevii îl

cunoşteau ca ,,nea Dorel”. A fost un devotat al artei muzical-corale, nu numai în serviciul

Liceului ,,Radu Greceanu”, ci în egală măsură- sau poate mai ales- în slujba vieţii cultural-

artistice a oraşului Slatina. Scena corală slătineană s-a aflat timp de peste 30 de ani sub

puterea baghetei profesorului Th.Georgescu.

Corul ,,Ciprian Porumbescu”, devenit corul Sindicatului

Învăţământ din Slatina, şi dirijorii Mihai Georgescu şi Dorel

Georgescu (tată şi fiu)



Că profesorul Dorel Georgescu era

recunoscut în toată ţara mi-am dat seama, o dată

în plus prin 1982 sau 1983, când la Slatina a

avut loc Etapa Finală a Festivalului ,,Cântarea

României” a ansamblurilor corale ale copiilor şi

elevilor. Mie, în calitate de inspector de

specialitate la I.S.J.OLT (organizatorul finalei)

mi-a revenit sarcina să mă ocup de Comisia

Centrală care avea ca preşedinte pe Marin

Constantin- dirijorul corului Madrigal şi ca

membrii, personalităţi de frunte ale muzicii

româneşti. Comisia avea 15 membri. Mai

trebuia nominalizat un membru, din partea

părinţilor elevilor. Când m-a chemat inspectorul

general şi m-a întrebat pe cine să punem, m-am

gândit la dl. Dorel Georgescu. Prima întâlnire,

de organizare şi cunoaştere a membrilor

Comisiei, am ţinut-o la Liceul de Construcţii

Slatina. Spre surprinderea mea, Maestrul Marin

Constantin l-a îmbraţişat pe „nea Dorel”,

spunând: ,,sunt foarte bucuros că, peste mulţi

ani, iată mă întâlnesc cu profesorul meu din

primii ani de facultate”. Iar „nea Dorel”, printre

altele, cum era mereu plin de umor, a spus „nu ştiu cine a fost cu ideea să vin eu în

această comisie, dar îi mulţumesc, pentru că mi-a crescut viaţa cu peste 10 ani”.

Erau anumite perioade când trebuia să se mobilizeze toate cadrele didactice

pentru o bună organizare şi desfăşurare a activităţilor cultural artistice. Îmi amintesc, prin

1971 sau 1972, când eram director adjunct, că trebuia să participăm la un Festival al

formaţiilor de muzică uşoară. Am apelat la fostul meu diriginte din liceu, prof. George

Jitaru, pentru că îl ştiam că iubeşte mult muzica instrumentală. Împreună, am stat de vorbă

cu elevul Marcel Stancu, foarte bun muzicant. Au fost mobilizaţi şi elevi de la cursul seral

şi s-a reuşit să se formeze o formaţie care a luat locul întâi la acel festival. De atunci,

Liceul a avut formaţie de muzică renumită.

Că prof. Traian Biju nu a stat departe de şcoală după pensionare, o

demonstrează şi ,,Îndemn” apărut în revista „Zburătorul”, nr. 1/1967, probabil, cu ocazia

schimbării numelui Societăţii în „Junimea Nouă” , din care aleg câteva rânduri, care pot

fi şi azi învăţăminte: ,,Nu fiţi surzi la dreptele şi bunele îndemnuri; deschideţi inimile

voastre sfaturilor date de părinţii şi profesorii voştri- adevăraţi prieteni. Supuneţi-vă

disciplinei, ca mâine să vă supuneţi pretenţiilor şi exigenţelor societăţii.... Învăţaţi deci,

dragi copii şi stăruiţi în muncă!”

Am avut fericita ocazie, o singură dată, să stau de vorbă cu cel despre care

citisem foarte mult în istoria liceului Radu Greceanu, şi anume prof. Traian Biju, cred,

prin toamna anului 1975, eu fiind director adjunct al liceului. Într-una din revistele

,,Zburătorul” publicasem un articol despre sărbătorirea a 90 de ani de la înfiinţarea

liceului nostru, dar conducerea judeţenă comunistă nici nu a vrut să audă despre vreo

manifestare cu acest prilej. Atunci, l-am invitat pe profesorul Ion Georgescu- absolvent

1953 (cu care am colaborat permanent în cunoaşterea istoriei liceului) şi am stabilit un

nou plan, pentru a sărbători 100 de ani. În acest sens, a avut loc întâlnirea mea cu dl. prof.

Profesorul Theodor Georgescu



Traian Biju (a fost înlesnită de prof. Ion Georgescu). În cabinetul directorului adjunct a

intrat un bătrânel scund, adus un pic de spate, l-am invitat să ia loc. I-am spus că nu am

reuşit să sărbătorim 90 de ani, dar că vrem să sărbătorim 100 de ani, în 1984. Ne-a

felicitat pentru interesul nostru manifestat faţă de istoria liceului, spunîndu- ne: ,,Sunteţi

tineri, vă îndemn să aduceţi la lumină tot ce s-a făcut bine în istoria liceului, dar să aveţi

grijă, că nu vă va fi uşor” (am citat din memorie). După aproape două ore de ,,poveşti

frumoase şi interesante” a scos dintr- o „servietă de om în vârstă”, o mapă, un fascicol de

vreo 30- 40 de coli scrise de dânsul, în care era prezentată întreaga istorie a liceului, din

vremea dânsului. Aceste coli le am şi acum şi eu le-am numit „Însemnări nepublicate

10.lX.1975”, de Traian Biju. Întotdeauna când scriu ceva despre ilustrul dascăl şi director

Traian Biju, consult aceste însemnări. Aşa l- am cunoscut, făcându-mi clar imaginea unui

„profesor -director, în parte unicat, în parte normal pentru ceea ce a insemnat şi trebuie

să însemne un dascăl în cadrul acestui liceu” ( prof. Ion Georgescu).

Am să prezint pe scurt, câteva aspecte din ,,Darea de seamă” întocmită pentru

anul şcolar 1966- 1967, realizată de câţiva elevi, care formau Conducerea Societăţii, acum

,,JUNIMEA NOUĂ”, apărută în revista ,,Zburătorul” , nr.1/1967. În cadrul rubricii

,,Succesele noastre” sunt prezentate câteva capitole:

1.,,Reuniunile ştiinţifice- mijloc de stimulare a interesului elevilor pentru activitatea de

cercetare”- semnat de Andreescu Ghizela, cls.a XI a E, în care se arată: ,,Sunt convinsă că

de aceste sentimente au fost stăpâniţi toţi elevii care s- au prezentat cu lucrări şi referate

la ultima sesiune ştiinţifică, cea din anul şcolar trecut, desfăşurată sub conducerea

tovarăşului profesor Nicolae Popescu-Optaşi”. Sunt apoi prezentate rezultatele pe

cercuri: literare, de matematică, de istorie, de fizică, excursii şi drumeţii etc.

„Această manifestare instructivă dar şi agreabilă prin veritabilul concert susţinut de

Leanca Dan, care a prezentat şi o compoziţie proprie, socotesc că poate fi extinsă în acest

an şcolar prin participarea unui număr mai mare de reprezentanţi ai tuturor cercurilor

[...] Reuniunile vor avea şi valoarea unor trieri serioase şi exigente a lucrărilor elevilor

pentru a le putea face publicabile în revista noastră, pe care o dorim mai interesantă,

originală, de o înaltă ţinută artistică şi ştiinţifică”.

2.,,Participarea noastră la olimpiadele şcolare” , elaborat de Matei Eleonora, cls. a XI-a

A.

3.,,Fruntaşi la învăţătură, fruntaşi la sport” , de Bălănescu Traian, cls. a XI-a F,

responsabilul Comisiei Sport în cadrul Societăţii

4. „Studii şi cercetări”, realizat de Stănescu Adrian, Drăghici Ion, Grosu Dumitru, cls.

a XI-a F.

5.,,Creaţii literare originale”, Stănescu Costel, cls. a XI-a C, Marica Elena, cls. a XI-a

D.

6. ,,Impresii”- , Zamfir Ana, cls. a X-a B.

Putem spune că sub egida celor două Societăţi s- au desfăşurat ,,toate

sesiunile, ceea ce numim cercurile pe obiecte, reviste şcolare, corul, excursiile,

orchestre de muzică etc.”

Fiecare sesiune de referate şi comunicări ale Societăţilor, beneficiau de un

Program tipărit, aceasta demonstrând atenţia acordată de Comitet fiecărui element privind

organizarea acestora. Am să prezint Programul ,,Sesiunii de referate a Societăţii

,,Junimea Nouă” , dedicată sărbătoririi a 2050 de ani de la constituirea primului stat dac

centralizat şi independent de către Burebista”- Slatina- 1980. Într- una din pagini se

găseşte invitaţia: ,,Societatea stiinţifico- literară ,,Junimea Nouă” din cadrul Liceului de

Ştiinţe ale Naturii „RADU GRECEANU” Slatina vă invită să luaţi parte la a XIV-a



sesiune de referate programată în cadrul manifestărilor privind sărbătorirea [...]

Manifestarea va avea loc în ziua de 25 mai 1980, conform acestui program” .

În continuare se prezintă ,,Desfăşurarea lucrărilor” , care cuprinde:

A. Şedinţa plenară de deschidere:

- Sala de festivităţi a liceului- orele 9,00- 10,30

1.Cuvânt de deschidere - Prof.Ion Georgescu- directorul liceului

2.Cuvântul reprezentantului Comitetului Judeţean P. C. R. Olt.

3. ,,2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat

independent de către Burebista- moment de cea mai mare importanţă în istoria milenară a

poporului român” -prof. Mihai Gheorghe- director- Arhivele Statului.

B.Şedinţă de lucru pe cercuri- orele 10,30- 12.

C.Vizitarea expoziţiei cu lucrările elevilor privind activitatea de cercetare tehnico-

aplicativă.

D.Încherea lucrărilor- Concluzii.

Apoi,urmează cercurile de: istorie, istorie şi critică literară, creaţie literară

„Mihai Eminescu”, ştiinţe sociale, biologie-geografie, chimie, matematică- fizică,

electrotehnică. La fiecare găsim Colectivul de conducere, format din doi profesori şi un

elev şi 5-7 referate realizate sub îndrumarea profesorilor.

Dacă studiem fiecare program al fiecărei sesiuni, se observă rigurozitatea în

organizarea activităţilor propuse, precum şi ordinea şi disciplina în întocmirea referatelor,

în prezentarea lor, în stabilirea unor concluzii finale.

Pe lângă activităţile săptămânale sau bilunare, cele două Societăţi organizau

şi ,,Conferinţe” pe diferite teme, pentru care Amfiteatrul liceului devenea neîncăpător.

Am să amintesc numai câteva:

-Un elev din cls. a VI a, în anul 1943 a debutat conferenţiind despre Dimitrie

Cantemir. Mai târziu ajunge prof. dr. Valeriu Streinu, care a făcut clasele V- VII la Liceul

,,Radu Greceanu” între 1942- 1945. Datele sunt luate din Scrisoarea trimisă la 22 mai

1974, când luase la cunoştinţă de dorinţa noastră de a sărbători 90 de ani. Scrisoarea se

găseşte în arhiva mea.

-La 10 octombrie 1946, prof. Nicolae Popescu-Optaşi a prezentat elevilor

tema „Valoarea istoriei”, iar în 1947 tema ,,Mediul natural, ca factor constitutiv şi

permanent al istoriei”, ca în 1948 să prezinte „Originea, evoluţia şi perspectivele istoriei

universale” şi în 1961 temele ,,Esenţa şi caracterul istoriei” şi ,,Locul istoriei în sistemul

frontului unic, al obiectelor de învăţământ, în tecut şi în prezent”.

-Îmi amintesc cu destulă plăcere, de o întâlnire a alevilor de clasa a XII-a (erau

şapte clase), cred că prin 1975 sau 1976, pe la începutul lunii mai, cu poetul Adrian

Păunescu. Cum s- a întâmplat? Într- una din zile, a venit la mine Preşedintele Comitetului

Societăţii şi m-a întrebat cum facem să-l aducem pe poet să conferenţieze în faţa elevilor.

Eu, ştiind că urma să vină la Slatina cu „Cenaclul Flacăra” i-am promis că rezolvăm.

Fiind director adjunct, având în responsabilităţi şi activităţile extraclasă şi extraşcolare, am

luat legătura cu Dl. prof. Iuliu Curta, şeful secţiei propagandă, spunându-i ce aş dori. Cum

dânsul era profesor de filosofie, un om apropiat şcolii, a fost încântat de propunerea mea,

ca poetul să aibă o întâlnire cu elevii claselor a XII-a. Timp de 3-4ore, elevii l-au

„bombardat” pe marele poet cu o mulţime de întrebări .Mai întâi dânsul a conferenţiat pe

tema „Prin muncă, spre fericire” ( cred că mi-am amintit bine tema), apoi elevii au purtat

discuţii, „aproape de la egal, la egal” cu marele poet. În anul 2004, fiind senator de Olt, am

avut numeroase discuţii cu dânsul, amintindu-şi cu plăcere de acea întâlnire, dar mai ales

de nivelul ridicat al dezbaterilor cu elevii.



Cele două Societăţi cultural-ştiinţifice, au desfăşurat acţiuni care au avut un

efect deosebit în formarea elevilor de liceu, în iniţierea lor în munca de cercetare, creând

bazele în formarea lor profesională. Am să aleg aleatoriu, câteva nume de absolvenţi,

diferite promoţii, care cu diferite ocazii au lăsat scrise amintirile lor, sau au participat

efectiv la diferite aniversări ale liceului, sau la aniversările de promoţii:

1.Matei Vlad- absolvent- 1948: „M- am format la acest liceu, m-am integrat

pe deplin activităţilor Societăţii „Titu Maiorescu”, având o mulţime de profesori

deosebiţi, punându-l în frunte pe dl. prof. Nicolae Popescu-Optaşi, care m-a făcut să

urmez facultatea de istorie”. Menţionez că Matei Vlad a fost cel care ne-a ajutat să redăm

numele de „Radu Greceanu” liceului nostru.

2.Caius Traian Dragomir- absolvent-1953, cu ocazia aniversării a 125 de ani

de la înfiinţarea liceului spunea: ,,În 1950 s-a sărbătorit, cu un maxim de efort şi

dedicare, Centenarul naşterii lui Mihai Eminescu. A conferenţiat un remarcabil profesor

de română al liceului nostru, Dumitru N. Bărbulescu (Dnebeul). [...] Referindu-se la

,,Radu Greceanu” a spus: Liceul acesta este cea mai importantă instituţie de cultură din

judeţ [...]”.

În 1995, fiind inspector şcolar general la I. S. J.

Olt, am fost o lună de zile,într- un schimb de experienţă,

în Franţa, cu care ocazie s- a înfrăţit ,,Liceul Pedagogic”

din Slatina, cu „Centre I U F M Bourges”.Am fost

însoţit de patru cadre didactice de la Liceul Pedagogic şi

de un cor de 35 de fete. Era începutul lunii noiembrie.

Ştiind că dl. Caius Dragomir este ambasadorul României

la Paris şi că ne apucă 1 Decembrie în Franţa, i-am

propus să fim şi noi la această mare sărbătoare, la

ambasadă. A fost încântat de propunere şi am stat două

zile la ambasadă, susţinând şi spectacol cu corul

nostru.Au fost două zile de neuitat pentru toţi.

3. Ion Andreiţă- absolvent- 1956, ziarist şi

scriitor, Cetăţean de onoare al oraşului Slatina, spunea:

,,Mă duc cu gândul la timpul când eu însumi eram tânăr,

elev al acestui Liceu, alături de colegii mei de generaţie.

Eram tineri şi eram îndrăgostiţi şi eram frumoşi. Şi era

un Decembrie peste care ningea cu lerui-ler- şi noi

treceam subţiri pe sub sărutul lunii, ca nişte siluete decupate din aurora boreală [...]

uneori recunosc portrete sub care se aştern nume ca: profesor de fizică Victor Biltz- surâs

sfios,după multe dioptrii; marele istoric Nicolae Popescu-Optaşi; reputaţii profesori de

română George Botez, Dumitru N. Bărbulescu, Maria şi Gheorghe Ungureanu; Angela

Cruceru- profesoară de chimie şi diriginta clasei mele; imbatabilii matematicieni Mihai

Popescu,Marin Stegaru, Ştefan Predescu [...]”.

4. Ion Lazu-promoţie- 1956- Scriitor (inginer geolog): ,,În vacanţa clasei a

noua, profesorul meu de română, Gh. Ungureanu, care era şi noul director al liceului,

m-a trecut pe lista celor vreo 15 liceeni care urmau să facă o excursie de 7 zile la cabana

Voina de la polele sudice ale masivului Făgăraş- Iezer- Păpuşa. Eram un bun elev, mai cu

seamă sârguincios [...] S-a optat pentru provenienţa numelui Slatina, de la Vama [...] ,

lucru pe care l-am aflat mult mai târziu, dintr-o comunicare a profesorului nostru de

istorie, altă eminenţă a învăţământului, Nicolae Popescu- Optaşi, faimos şi el în tot

judeţul sub porecla Pristu”.



5. Ion Georgescu-promoţie-1953, director (1969-1970;1978-1989): ,,Şi totuşi din

noianul de amintiri, una se desprinde cu intensitate, întâlnirea poate cu cea mai

proeminentă figură didactică a acestui liceu, profesorul şi directorul Traian Biju [...].

Activitatea extraşcolară a elevilor viza din plin principiul că şcoala trebuie să slujească

drept izvor de cultură şi civilizaţie şi când te gândeşti că astăzi ne ferim să pomenim

expresia ca aparţinând, chipurile,ca idee, altcuiva”.

6. Ţecu Ion- promoţie- 1975, prof . de matematică –director (1993- 1998):

„Cred că numai printr- o rememorare scrisă sau nescrisă, timpul trecut al acestei

instituţii, a oamenilor care i-au dat viaţă poate fi făcut prezent cu noi aici şi ne poate

astfel da puterea de a depăşi toate graniţele ce s- ar ivi în calea atingerii scopului pe care

îl avem, acela de a forma actuala generaţie pe măsura standardelor generaţiilor din

trecut”.

7. Antonius Nicolescu-absolvent -1964. A făcut parte din orchesta semisimfonică

a liceului (pian), în perioada 1962-1964. Antonius Nicolescu este cel de-al doilea

remarcabil interpret de operă, dintre absolvenţii liceului nostru, urmând linia deschisă de

Ionel Tudoran, elev al liceului nostru în perioada interbelică. Antonius Nicolescu este un

om împlinit,un om care a învăţat ce inseamnă excelenţa la Greceanu!

8. Mugurel Stan- absolvent- 1988, unul dintre olimpicii permanenţi la

matematică: ,,Vă scriu aceste rânduri din Zagreb. Mă aflu aici pentru că sunt membru la

bordul unei reţele prestigioase care lucreză cu tineri. Organizăm aici o conferinţă

europeană în care discutăm despre mobilitatea tinerilor [...] Citiţi mult! Lăsaţi de o parte

jocurile şi facebook- ul şi formaţi- vă vocabularul, cultura generală, lărgiţi-vă şi

rafinaţi-vă perspectivele! Construiţi-vă viitorul, bucuraţi-vă de timpul prezent! Poate

pentru noi a fost mai simplu şi mai sigur, dar pentru voi traseul este mult, mult mai

provocator, iar satisfacţiile pot fi mult mai mari”.

Se poate spune acum, cu deplin temei, că toţi cei care au trecut pe sub arcadele

de lumină ale liceului nostru, împărtăşindu- se din ,,spiritul leregist”, nu s-au abătut de la

îndemnul cu profunde rezonanţe în timp, lansat în 1934, în anul de sărbătoare a

semicentenarului, de către directorul de atunci, Traian Biju, unul dintre cei mai mari

profesori pe care i-a avut vreodată liceul nostru: ,,Nu uitaţi că sunteţi elevi ai Liceului

,,Radu Greceanu”, liceu trecut printre cele mai de frunte ale ţării, graţie corpului său

profesoral şi muncii ce se desfăşoară în el”.

B I B L I O G R A F I E 1.Gh.Ungureanu- Liceul Radu Greceanu-110 ani de la înfiinţare- Slatina- 1994.

2.Dumitru Nica - O statornică şi luminoasă prezenţă, în Oltul, Mai-1973.

3.Traian Biju – Însemnări nepublicate 10.IX.1975, manuscris, arhiva Dumitru Nica

4.Dumitru Nica- „Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete”- în Memoria

Oltului şi Romanaţilor- septembrie -2016.

5.Revista „Zburătorul” a Liceului „Radu Greceanu”, nr.1- 1967, nr.3/1969, nr.4/1970.

6.Dumitru Nica- Arhiva personală: ,,Din istoria Liceului Radu Greceanu” (Corespondenţă cu

absolvenţi din diferite promoţii, Programe ale diferitelor Sesiuni ale Societăţilor cultural- ştiinţifice

etc.)

7.Anuarele Liceului ,,Radu Greceanu”.

8.Ion Ţecu,Ilie Catana- File de monografie – Slatina, 2009.

9.Nicole Popescu-Optaşi- „Prezenţa liceului în viaţa spirituală a oraşului”, în Oltul, 17

ianuarie 1969.

10.Pârvu Geanina Isabela, Minciu Damian- 130 de ani de la înfiinţarea Colegiului

National „Radu Greceanu” Slatina, 2014.



Mirajul Afroditei (IV)

Paul Dogaru

Profesorul şi scriitorul slătinean Paul Dogaru a lăsat în manuscris romanul ,,Mirajul

Afroditei”, roman elaborat între 1968-1972. Păstrat în arhiva sa, el a fost încredinţat spre

tehnoredactare prietenului său Nicu Petria cu care colaborase şi în timpul vieţii. Domnul

Petria a încredinţat redacţiei noastre textul şi manuscrisul din care prezentăm cititorilor

noştri capitolul al patrulea. Între timp, printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia

arhivei lui Paul Dogaru, arhivă ce conţine 12 dosare mari cuprinzând acte personale,

manuscrise, decupaje din presă, desene, scrisori şi numeroase fotografii de familie cu care

ilustrăm şi textul din acest număr. Mulţumim acelora care au păstrat aceste amintiri dragi

şi care au ştiut să le valorifice în interesul culturii.

,,Şi eu şi tu suntem supuşi aceluiaşi implacabil călău: timpul”

Colbul străzii se înalţă în rotocoale, dens ca într-un joc fantastic de batiste

incolore, obsesii de balsam purtat de vânt din ţările deşertului, ale beduinilor cu glas de

pasăre şi fugă de zmeu, se depune simplu ca un prohod de nicăieri venit pe lucruri cu

dimensiuni nătânge, împletit cu zborul unghiular al cocorilor spre mai bine, cu murmurul

înfundat al izvorului îmbătrânit de prea multă plictiseală în aceeaşi matcă. Frunza pălise

de mult şi căzută la margine

de rădăcini într-o coapsă îşi

aştepta descompunerea

unindu-se, după cum îi este

destinul, cu lutul. Altele îi vor

lua locul, acolo sus, şi vor

cânta identicul cântec al

primăverii fierbinte neuitând ca

vara să-şi hrănească înaltul

senin al cerului. Viermii

încovoiaţi peste stacojii

învelişuri de mucigaiuri nu

mai mişcă biciuiţi de lene şi

neputinţă. Nici şopârlele nu

mai caută soarele. Doar lupii

pregătesc o nouă simfonie a

urlatului.

Sosise toamna ca un cal nărăvaş nesleit de puteri, cu coama despletită a uscăciune

şi paliditate. Toamnele-s bogate, dar şi usturătoare! M-am trezit cu obrazul ursuz, reflectat

caraghios în oglinzi şi-mi pare că în miezul nopţii visasem coşmaruri, un topor ridicat

deasupra capului – scânteia urgisitor – gata în fiecare secundă să-şi astâmpere setea de

sânge pe grumazul meu, învârtit de-o mână nevăzută. Şi râsul meu, râs de dement (cum de

am puterea hilarică a nebunilor n-am să descopăr niciodată!) mă definea ca neom. L-aş fi

vrut mânuit de-o codană cu degete lungi, vineţii cu nume pipărat. Nu desluşeam mâna,

înclinam să cred că-i o umbră desprinsă din umbre, cu sânii prealuminaţi peste nimicnicie

ce se învrăjbeau cu înverşunare pe pigmenţii mâinlor mele, cerceta amprentele anilor mei,

mă spiona. Cu ochii închişi stau pregătit să evadez în afară dacă mâna vămuită nălucii s-ar

Paul Dogaru ,,surprins de o metaforă” împreună cu

Lenuţa şi George Vaiman (Slatina, februarie 2001)



apropia vizibil de ovalul maxilarului.

Dar toporul a tremurat pe înalturi

nehotărât, a luat forme crâmpoţite, în

dispersie şi cuprins de flăcări s-a mistuit

aiurea. Vâlvătăile m-au luminat opac

întorcându-mă în materie.

În acea zi a sosit ordinul de

încorporare adus de un militar pedant cu

zâmbetul înflorit trei sferturi pe buze.

Mi-a spus că am cincisprezece zile până

voi cânta un imn de slavă patriei

înconjurat de camarazi. Era un lucru

grav raţional şi de aceea n-am râs şi

n-am plâns. Am gândit mult, pe un scaun

în iarba grădinii, m-am jucat cu culoarea

nedefinită a toamnei şi-am azvârlit zece

mere după ciorile cerului. Ciorile!

Culoarea lor, culoarea ochilor Ei...

Migdalată! Uitasem de fata cu ochii

migdalaţi întâlnită la răscrucea tinereţii,

pe străduţa emoţiei! Uitasem de Adina, suflet bântuit de intemperiile deceniului! Uitasem

de toţi, de toţi! Doamne, cât de egoişti sunt oamenii! Şi-n seară mi-am adus aminte că

Rodica mă aştepta în parc – loc îndeobşte cunoscut – ecoul paşilor mei, cuvintele bine

rotunjite şi îmbrăţişările calde, lipsite de inutil. Mă cuprinde o tristeţe aburitoare, mi se

caţără în minte, tulbură cada şi mă-ntreb ce-i cu mine, de nu-mi trimit anii să bată-n poarta

nopţii să-şi ceară taina dezlegară de lanţurile aşteptării crescute până deasupra glesnei. Pe

ţărmul amintirii nu sunt singur, umbra-mi

ţine trena cu miile-i de braţe şi-mi

răsucesc valurile peste mări

surpându-mă înapoi în palma zilelor

neprihănite. Seara-i trecută de jumătate, se

sparge-n oglinzi de brazi ca chipul Ei,

răsfrânt dincolo să mi-l desenez încă o

dată, nu nălucă şi nici basm agonic. Cum

va râde, Rodica? Cu râs înecat de lacrimi

sau va fi copia zeiţei Afrodita, măcinată de

vânturi, tatuată de ploi în aşa hal încât noi

muritorii n-o vom recunoaşte! Ruină!

Am găsit-o stând cuminte pe

banca încă umedă de puful ploilor

vânturate pe aici. Se juca din capriciu

exclusiv feminin cu şuviţele-i de păr

căzute-n dezordine pe umeri. Avea păr

frumos, de neguri învrăjbite, neprofanat în

săruturi. I-am strâns mâna schiţând un

zâmbet cald peste moliciunea serii şi

cuprinzându-i umerii, odihnim muţi, ca

după o îndelugată trudă pe povârnişul Împreună cu colegele Mirela, Nuţi şi

Marcela



muntelui. Ea priveşte în

pământ sfioasă de existenţa

atâtor lucruri nedesluşite sau

incerte, eu aiurea pe lângă

năsucul ei drăgălaş, zvârlit în

sus. Aş fi vrut să fac haz de

descoperirea mea mereu

nouă deşi repetată la

nesfârşit, dar rămân

congestiont. Era gânditoare,

i-aş fi îngreunat gândurile

răvăşindu-le incomplete! Mă

mulţumesc să-i contemplu

linia ovală a obrajilor,

obositor de ovală, gura mică, izvor de senzaţii, şi dinţii strălucitori în opacitate, ascuţiţi, de

rozătoare. Se întoarce brusc, mă dimensionează revoltată, apoi îşi revine, se calmează

echilibrat, îmi prinde câteva fire de păr imaginare, pe frunte hoinare, le îndreaptă cu

fermitate şi-mi şopteşte parcă temându-se să n-audă cineva:

– Aşa eşti mai serios chiar de insişti atât de mult în analize estetice, de detaliu.

Îmi spuneai că renegi cravatele? De ce totuşi porţi cravată? Sunt aceeaşi şi fără cravata ta.

„Adică? Ce-o fi vrând să sugereze şi de când adoptă parabola?”

– Peste cinsprezece zile n-o mai port! – disec răspunsul. Voi lipsi cu desăvârşire. Şi

de eşti obsedată acum de cravată, vei fi oare obsedată şi de lipsa mea?!

– O, Dane, ce tot povesteşti?! Cum poţi crede că-s meschină? Voiam doar să te

deliberez din situaţii neverosimile. Cravatele încorsetate pe gât nu-ţi plac. Voiam ... Ce

găseşti rău într-asta?

Mestecam vestea între dinţi şi n-o rostogoleam în afară dintr-un calcul al tinereţii,

fiinţele noastre au nevoie de un fond

sufletesc senin sau de-o pregătire în

prealabil care să reziste la schimbări bruşte

de situaţii.

– Cum merge şcoala? Întrebare

obişnuită, nuanţare diferită. Încropez

intenţionat ziduri între ceea ce suntem şi ce

vom fi.

– Creştem. Odată cu ideile. Cercuri

pe nisipul din curtea şcolii nu mai facem,

nu mai cochetăm cu soarele arcuit peste

ramurile teilor. Suntem în miezul

întrebărilor şi împărţim în stânga şi dreapta

răspunsuri. Frumos, nu?

– Rody, astăzi am primit ordinul de

încorporare. Vocea nu-i a mea, cineva a

hăulit în curbura pădurilor pe munte.

Mă priveşte uluită. Râsul

îngheţat pe buze se cristaliza vesperal.

Tace, se adună dezmeticită ca dintr-un vis

cu subterane şi pagode.

Căsătoria lui Paul Dogaru



– Pleci într-adevăr? Se întreba singură, căuta răspuns. „Se bucură! - mă brăzdează

o scânteie de gând. Nu-i

certitudine. Fals sunt în

presupuneri”. Faţa-i lividă

acum, mirositoare, de

volbură.

– Trebuie să-ţi pară

bine. Nu mă-ndoiesc că

sufletul tău e sfârtecat de

vreun regret!

– Fireşte. Dar totul

se întâmplă aşa de repede,

pe neaşteptate încât sunt

surprinsă!

– Nu vrei să plec?

(O întreb de parcă de Ea ar

depinde).

– Ba da. Adică...

vezi, Dane... nu prea ştiu.

Rămân singură, nu-i aşa ? ,,Am fără îndoială un caracter ciudat, dar nu poţi fi altfel decât

ceilalţi dacă nu ai o factură deosebită: eu sunt un colţ de stâncă aruncat în spaţiu” – a spus

la vremea lui Napoleon. În acastă seară îi împrumut cuvintele. Îşi reazimă capul de

genunchi şi plânge nevinovat, lacrimile-i scânteiază pe obraji. Îi mângâi părul.

– Plec, Rody. Întoarcerea-mi va fi proaspătă, aerisită. Voi fi de două ori eu însumi.

Crezi Îi ştergeam cu batista roua şi ea tremura ca un fir de iarbă în răsăritul soarelui. Îi

dau mâna, o strânge crispat într-ale ei, o păstrează intrând într-o totală nemişcare. Doar

buzele dovedesc că trăieşte.

– Nu te superi dacă te privesc. Îmi va

fi dor, tare dor de tine. Mi-e teamă de ce-ar

putea să se întâmple. M-am obişnuit cu fiinţa

ta alături, fie şi aici pe bancă, la şcoală,

pretutindeni. De acum înainte cine mă va

aştepta în drum spre casă? Nu-i prea vesel ce

spun! Te cunosc atât de puţin! Trei luni e un

timp scurt. Îmi vei lipsi mult!

Un scriitor spunea filozofând: „Prin

spiritul şi munca ei o femeie obişnuită este

inferioară bărbatului, dar prin moravurile şi

sentimentele ei îi este mult superioară ceea ce

compensează celelalte scăderi”. Câtă dreptate

are! Sentimentele trezite în corpul ei sculptat

de Dumnezeu pentru a fi deliciu şi prosternare

bărbatului erau mai presus decât crezul meu.

Depun eforturi considerabile de a o împăca

împletind lucruri serioase cu fleacuri hilarice.

Nu fac altceva decât să-i adâncesc şi mai mult

durerea. Culoarea obrajilor – culoarea

Profesorul Paul Dogaru în drumeţie împreună cu elevii săi

din clasa a VII-a de la Slătioara-Maramureş (1968)



înfloriţilor muguri! Câtă

dreptate zace în dogoarea

lor! Să fie doar flăcările

tinereţii?

– Pleci, Dane.

Într-adevăr pleci?

– Da, Rodica.

De ce naiba

repetă întrebarea? Ciudat

suflet mai are! ca o taină

imposibil de dezlegat.

Taine sunt toate femeile.

Unele ca nişte cetăţi fără

porţi, în care trebuie doar

să pătrunzi pentru a le înţelege rostul, altele străjuite cu străşnicie de tenebre şi minciună!

„Tu eşti adevărată sau o nereuşită realitate! Mă chinui de chinul tău. Atingerea respiraţiei

nu-mi provoacă înfiorare. Tu eşti ca o mare în voia hulei supusă, leneşă de tentaculele ei,

eu sunt peştele ce înoată spre alte guri de apă dulce. De mă întorc sunt altul, mai

dezgheocat de umbră, mai rebel în zâmbet”.

– „Mă iubeşti, Rody" – o întrebasem cândva, eclipsind rotaţia multilaerală a

lucrurilor din juru-mi.

– „Da! – Şi la zâmbetul meu reliefat neîncrezător a adăugat : vezi, eu n-am spus

nimănui aceste cuvinte. Niciodată. Nu le ştiam conturul de aceea sunt ridicolă în

sinceritatea mea”. Şi se împotriveşte cu înverşunare când îmi apropii ochii de ai ei şi-o

privesc adânc, contemplativ. Şi-mi este ciudă, aş vrea s-o pălmuiesc, să-i strig în faţă, că-i

neadevăr, că nu mă iubeşte, că cel iubit zace undeva la câţiva paşi de ierburi, în lut sau nu

s-a născut încă.

– Merit?

– Spiritual te doresc, imaterial.

Înţelegi?

N-a înţeles nicicând asemenea

legături. Se lăsa sărutată chinuit, cu

reproşuri şi luptă. Nu-mi aparţine întreagă şi

n-o stăpânesc, afectiv vorbind, şi n-am reuşit

să fim o singură fiinţă, un singur filon de aur

incandescent şerpuind prin deşertul

anotimpului. Dorinţa-mi este castă, vitregită

în sinusoide sau poteci umbrite prin care

vicleanul sânge să îndemne la crimă!

Zilele au trecut repede consumate

între dimineţi, mustind a vise şi dans de

raze, şi seri, domoale pe umărul ploilor, pe

banca din parc. Acelaşi geamăt surd

năşteam în graiul nostru, în paşii şi ochii

noştri. Regretam copilăreşte că nu voi mai fi

o prezenţă lângă ea, la rădăcina nopţii.

Ultima seară plouă. Plouă şi pe

vârstă. Învălmăşit. La margine de cer, în În august 1968, Slatina



mijloc de parc ne adunăm visele, cuvintele.

„Hai, fetiţo să le rânduim după culori.

Acestea-s cercuri de dorinţe, opreşte-le tu!

Sunt necsare. Ah, iată şi un cărbune de dor! Îl

iau cu mine. Voi scrie cu el prin păduri, pe

coaja copacilor numele nostru. Terific! Să

rămână, să-mi amintească în marşuri lungi că

nu sunt singur. Te întregeşti?! Atunci ne-am

înţeles. Dar cum procedăm cu teii, cu stelele,

cu florile întoarse nefiresc cu rădăcinile

otrăvite spre soare-apune? Nu le luăm în

seamă? Indiferenţă?! Fie cum zici tu. A mai

rămas ceva? Să ne gândim bine. Tu treci pe

banca de vis-a-vis, poate-ţi mai aminteşti

ceva! Nu intuieşti c-au început culorile să se

descompună?! Până spre târziu vom rămâne

singuri. Singuri, fără culori! Trist! Foarte trist!

Hai, mai spune şi tu ceva! Un cuvânt doar, în

nici un caz cel de adio. Eşti sterilă în cuvinte?

Se poate întâmpla aşa ceva? Eu n-am ştiut.

Dar aflu acum. Nu eşti prea tristă! Gândeşti că

la primăvară natura înfloreşte şi odată cu ea şi

sufletul tău. Ai dreptate, legea nescrisă a naturii ne încropează şi dezorientează. E răcoare

şi tremuri. Să-ţi mai dau un vis să-ţi înfăşoare sânii?! Să nu mai tremuri. De ce tremuri în

fond? Că plec sau că revin de unde plec? Te-ai golit de cuvinte complet. Caută, caută,

poate mai găseşti câteva fărâme. Până după miezul nopţii n-avem altceva de făcut decât

să le punem una lângă alta poate descoperim vreo noutate. Ţi-este greu? Poate-mi cânţi

totuşi. Mi-ar face plăcere cântecul acela cu despărţirea. Ştii tu care. I-ai pierdut melodia?

Nu-i nimic. În lipsă de altceva ascult şi cuvintele. A, uitasem că nu te caracterizează

cuvintele. Iartă-mă! Vrei să plecăm, fiecare pe drumul lui?! Dar ce-i ăsta? Un lănţişor! Are

şi-o inimă cam pe la mijloc. Drăguţ! Mi-l dăruieşti? De ce tocmai mie? Pentru că mă

cheamă Dan şi că de mâine nu mai am nume? Pentru tine, desigur. Numele-l iau cu mine,

nu-l pot lăsa, e strâns lipit de suflet. Îţi mulţumesc pentru lănţişor şi pentru inimă. E roşie,

da? Nu prea observ şi tu vrei neapărat să pleci. Doar câteva minute mai întârziem, umbrele

noastre vor să-şi întindă

mâna. Aşa! Acum putem

pleca. Îţi mulţumesc

pentru... A, ţi-am mai

mulţumit?! Şi ce dacă! Aşa

sunt eu, obositor de galant.

Ai murmurat ceva?! Ce?

N-am înţeles precis, sunt

cuvinte de adio sau de

revedere? Nu mă auzi.

Mulţumesc pentru...

pentru...”

N-am plecat

nicăieri. Deci nici la



armată. Întotdeauna ziua

de mâine îţi oferă

neprevăzutul. La centrul

de recrutare o fată cu

statură de amazoană, fără

zâmbete caraghioase

atribuite tuturor, m-a

zmuls din melancolia

anotimpului lovindu-mă

cu putere de realitate.

Mereu taciturnă, semn

adânc lăsat de trecut, îşi

făcea drum necontenit ca

un argint viu cu dosarele

viitorilor militari de la o

cameră la alta. Şi mersul

ei aidoma unui dans oriental mi-a atras atenţia. „Mers de contesă – mi-a luat-o imaginaţia

prin surprindere voi numi-o astfel, căci numele sonorizează-n mine, clinchetul vesel al

râului curs în ecluze sau plesnetul ploii în pietre”. Avea ceva diferit de celelalte. „Ce

anume, ce anume? mă străduiesc eu să aflu. Să fie răceala arborată pe ochi cu mândrie,

fără vlagă, oarecum nefirească! Râdea cu Rodica lângă mine şi printre cuvinte se definea

Contesa, se aşeza între noi cu zâmbetul ei de lac tulburent şi-mi excita simţurile. O prefer

în carne şi oase Rodicăi? Nu, categoric nu, şi nici să le reduc la două linii paralele nu se

poate. Prea multă discordanţă!

Mă plimb prin oraş către seară fără să ştiu de unde vin şi încotro merg. Sunt

memorări fără valoare. Pe cine interesează, de exemplu, ce-am făcut astăzi, din zece în

zece minute. Sau ce planuri se chivernisesc în capul cutărui inginer?

Din nenumăratele fiinţe, din învălmăşeală se desprind deodată ochi cunoscuţi.

Salut, oprindu-mă. Pe ofiţer îl înlănţuie de braţ logodnica lui, Lenuţa, parteneră de

copilărie. Şi-n partea opusă? Stupoare! Chiar Contesa. Iată cum îşi aruncă nevăzutul plasa.

Eu sunt cobaiul abisului şi nu întârzii să dau glas tentaţiei. Se fac prezentările de rigoare,

Contesa se înpurpurează ca

un mac în amurgul serii,

îngăimă ceva, probabil

numele ei şi-mi balansează

pe dinainte o mână albă şi

moale, tremurătoare.

Intuiesc că timiditatea mea,

teatrală fireşte, nu-i

displace. La film râde

feciorelnic, se oprea

intermitent căutând către

mine, cercetându-mă.

Nimbul ce închidea enigma

făurită, dedusă şi impusă,

despre Contesă se derula

grotesc, coborând-o din

înalturi, descoperind-o de Paul Dogaru împreună cu elevele din clasa a VIII-a de la

Şcoala Găneasa la banchet (5 iunie 2003)



dumnezeire. Realitate şi

blam! E o fiinţă

oarecare, are ochii negri

– seamănă cu alţii! – cu

trup zvelt de ciută şi

răsuciri de cântec. Mi-a

spus apoi, o poveste

tristă – cândva ştiam că

poveştile triste-s că vrem

noi, neexistente-n sine

sau decupate singular –

povestea vieţii ei redusă

la câteva fugare fraze.

Mama-i murise de mult.

Se împliniseră patru ani

în vară. Căsătorie nereuşită.

Vina întreagă o trecea pe numele atât de des criticat al tatălui. O iubise mult şi-şi legase de

amintirea ei tot ce avea mai frumos, mai pur şi delicat. După moartea fiinţei dragi un

singur gând i se zbătea în tâmple, arzător, cu întinderi de aripi şi foşnet de plecări, să-şi

termine liceul şi să se afunde în lume, în rotirea acelor de ceasornic oriunde. O răvăşea

dorul, decorul şi-o întrista dureros. A plecat fără şovăire, dintr-un instinct al orientării ce

nu înşeală decât rar. Tatăl, cu aceeaşi indiferenţă nedezminţită s-a recăsătorit. N-a cerut

nici un cuvânt de aprobare sau negare nimănui. Fata cu părul negru şi ochii tăciune nu-l

interesa. Nimeni în afară de căsătoria lui stupidă, pur organică!

În Slatina, sora mamei, femeie robustă cu aer tutelar, a primit-o exagerat conştientă

de sarcina ce-i revine. I-a dat o cameră, un pat şi un sfat, să intre cât mai curând în lumea

oamenilor de rând. A ascultat-o nefrămătătoare, fără tragere de inimă sau învolburări

afective. Şi de atunci lucrează la Centrul militar. Se transformă şi confundă cu natura, cu

timpul, devine mai femeie, i se subţiază obrazul pălind, obrajii ei cu pomeţii reliefaţi,

mersul se încarcă cu gestaţie şi presupusă rutină.

– Nu prea am timp de fleacuri. În plus mă pregătesc pentru horticultură. Îmi este

greu, dar într-un fel voi rezolva-o. De părinţi nu ştiu nimic de doi ani.

Şovăiala o însoţeşte pretutindeni şi-i va fi atât de dăunătoare. Refuza categoric

orice intenţie de curtoazie din simplul motiv că: „Nu concepe să-i fie profanată liniştea. De

vrei să ştii, singurătatea-i singurul meu prieten”.

Straniu! Mergea singură pe stradă, la filme şi poza încremenită în dreptul

vitrinelor admirând

până la efuzie şi nerv

obiectele de lux sau

mărunţişuri. Tempera-

mentul o împiedica să-şi

găsească un corespon-

dent afectiv, fie prietenă

între cele două colege de

cameră.

După câteva zile:

– Bună, Dane!

Mergi cu mine? Caut un

Elevi ai şcolii Găneasa şi profesorii: Petre Ileana

(matematică), Şerban Constantin (istorie), Cornelia Dincă

(informatică), Nicolae Alexandru (religie), Şuţu Rodica

(engleză), Pelcea Gabriela (chimie), Ivan Traian (fizică) şi

Paul Dogaru (lb. română şi diriginte) în 2003



doctor, ştiu unde stă.

Unchiul e tare bolnav! –

mi-a explicat dintr-o singură

răsuflare. Doamne, cât mă

doare capul! – Deci mă

gândesc mai întotdeauna o

doare capul. – Îşi trece

mâna peste fruntea

transparentă, albăstrie.

Doctorul stă la bloc, în

deal, e aproape! – voia să

mă convingă.

Călcăm pavajul străzii în contratimp şi dăm la iveală zgomote diferite, goale,

enervante. Ne oprim.

– Aşteaptă aici! Şi-a dispărut pe una dintre uşile blocului. Aprind o ţigară. Trag

fumul în piept. Cu nesaţ, şi nu ştiu de ce mi se pare amărui. Ca niciodată! De la o fereastră

doi ochi de femeie în capod, cu sâni curbaţi peste pervaz, mă iscodesc. Scrutaseră

depărtările, acum au un teren precis de speculaţie, mă simt o jucărie în raza lor sticloasă şi

agresivă. Se mişcau odată cu

paşii mei de colo până colo,

ca la promenadă şi îmi place

să cred că se întreba cine sunt

şi ce caut. Printre cercuri de

fum şi ceaţă le întâlneam

săgeţile, fără culoare,

impertinente şi insistam

economic să bat asfaltul cu

pas leneş. Uneori o înfrunt,

fără reuşită însă. Mă cuprinde

senzaţia de a fugi departe, în

întuneric, îmi revin

dojenindu-mă şi rezist, rezist.

Contesa apare şi mai nedefinită ca la plecare. Ca o umbră, ca un mister. Şi

nemulţumită. Înainte de a-i vorbi de ţipătul monocord al nopţii pe verticala blocului sau de

ochii incolori de la un anume etaj –

n-ar fi interesat-o prea mult –

zăboveşte balansându-se de pe un

picior pe celălalt indignată.

– Lipseşte! I-am lăsat un

bilet. Mi-a spus soţia că se întoarce

imediat. Îl vom aştepta. Schimbând

tonul. Dane, iar fumezi?! Mi-ai

promis că vei fi rezonabil!

Mai mult nu gândea. Nu

i-am promis că voi face incestul

oniric de-a azvârli pachetul.

Improvizează, se complace şi râde

oarecum mulţumită de iureşul



fanteziei sale. Îşi

cerne ochii pe mine,

ochii ei de frig, de

parc-aş fi o apă să mă

imobilizeze; caută

puncte de sprijin, de

controversă. Nu gă-

seşte, se lamentează şi

convine în cele din

urmă:

– Bine. Dar

odată tot o să

sfârşeşti. De ce n-ar fi

acum?!

N-am nimic

de zis. Încă un cuvânt

şi discuţia s-ar

prelungi fără noimă.

Sfârşitul nu există

decât teoretic. Şi-apoi

e prea aproape pentru a-l complica. „N-ai vrea să vorbim de elucubraţii. Despre teluricele

regrete care tulbură somnul copacilor toamna, când pe margini de cer frunzele uscate

fluieră cercuri prin care rostogolită trece lebăda lunii să-şi caute poemele? Care-i al nostru

din cele douăzeci şi trei? Nu-l ghiceşti? Dar ţie nu-ţi pasă de poeme! La ce gândeşti? Nu

mă imaginezi cosaş ce adună de pe brazdele siderale ecouri de flori rămase cenuşă din

iubire! Iiubirea noastră. Avem într-adevăr o iubire proprie, ce s-ar întâmpla de n-ar exista?

Ne-am prosterna, umili, în umbra sărutului dăruit de luceafăr mării. Frumos, nu? Şi

cântecul sfânt ce ne caută urmele fiind al nostru, pentru noi, pe unde rătăceşte? O vioară se

frânge de mijloc, secătuită de note, o alta naşte pe suflet şi noi mergem să curgem în

copacii vârstei unde nimeni nu intră pe umărul stâng”...

– Doctoru-i setos de viaţă sau plictisit? Cum e?

– Hm! Între două vârste, nu-i frumos. Pe deasupra-i grosolan.

– Adică?

– E neavantajos să te umplu cu fleacuri. O eventuală rememorare mă supără!

Şi-a râs cu râsul ei de şobolan gol pe dinăuntru, searbăd şi lipicios pe dinafară. Remarc că

eşti din fire curios!

– Te ascult! Ţi-ai schimbat impresia despre el într-o zi când?...

– Insişti? Fie. Când unchiul meu, tot ăsta de acum, era bolnav. M-a rugat să

merg după doctor, să-mi iau şi-o prietenă. Nu l-am ascultat, prietene având prea puţine sau

deloc. Dintr-o convingere personală că ele n-aduc nimic proaspăt în fiinţa mea, nu mă

schimbă într-un fel oricât s-ar strădui. Aşa că am plecat singură. Sun la uşă. Era seară,

bătea un vânt puternic. Sun a doua oară. Seara se întindea pe coridor hulpavă, neagră,

abilă. Pe când răbdarea-mi era pusă la grea încercare uşa se deschide şi-n cadrul ei apare

doctorul. Era în pijama. Graţios, neîntrecut în maniere, m-a poftit insistent înăuntru fără

a-mi cere motivul vizitei mele. Ce trebuia să fac? Faţa lui traversată de raze policrome îmi

inspira încredere. „Poftiţi domnişoară. Vom discuta înăuntru. Nu-i frumos ca o fată atât de

drăguţă să aştepte la uşă în picioare. Ia loc”. – şi mi-a arătat un fotoliu destul de încăpător.

Paul Dogaru (al treilea din stânga) împreună cu colegii de la

Institutul Pedagogic din Piteşti la despărţire



De jur împrejur covoare şi

menajament modern. M-am aşezat sfioasă,

străină şi timorată de existenţa lor. O

pendulă mare, proiectată samavolnic pe

perete bate asemeni tam-tamului în umbra

colibelor de lut şi-mi pătrunde-n creier ca un

ţipăt de cocor. Era o pendulă de mărime

medie, croită după stilul Ludovicilor, cu

accesorii ce-ţi provoacă compasiune, fior,

sugrumare. De cum am intrat privesc spre ea

neluând în seamă zâmbetul doctorului, în

lumină trădat, fals. Nici cuvintele-i alese

n-au darul să aducă linişte. Mă obişnuiesc cu

ele şi încep să le descopăr golul, lipsa de

sinceritate şi mai ales descopeream ceva de

care mă temeam, ceva ca o lamă de cuţit

învârtită în luciul soarelui. Se îndreaptă spre

masa fixată în mijlocul camerei, caută o

ţigară, o aruncă pe buzele-i mişcătoare,

cărnoase, apoi scuzându-se în aceeaşi

manieră cu mimica, îmi întinde caseta cu un scurt „Fumaţi ?” şi-o duce la locul iniţial cu

gestul rafinat al omului ce regretă. Îşi scuză ţinuta – n-avea de unde să ştie că va avea o

vizită atât de plăcută – şi se înfundă în fotoliu până-n gât.

„Ce vânt vă aduce la mine, domnişoară ?”

În sfârşit o întrebare serioasă care-mi dozează simţurile. Îl privesc atentă. Are un

nas încovoiat lin spre gură, până deasupra buzei superioare, un gât puternic şi roşu. Părul

cârlionţat, des îi contura şi mai mult pigmentaţia brună a feţei. Buchisesc răspunsul:

„Unchiul este bolnav. M-a trimis la dumneavoastră. De aveţi timp şi binevoiţi vă

conduc”.

„Grav?”

„Altfel n-aş avea cum să-mi motivez prezenţa !”

„Oricum, puţin mai poate să aştepte. Sunt, după cum vezi, aproape dezbrăcat, nu ?

Dar unde te-am mai văzut ?

Privirea i se scurgea în aer

încordată, a aducere aminte,

a strădanie. Nu lucrezi la:

Şi-mi spune un nume de

instituţie din localitate.

Pentru a nu lungi

interogatotul confirm. Da,

da. Acolo evident te-am

văzut. Dumneata mă

cunoşti ?”

„După câte deduceţi

nu numai pe dumnea-

voastră, dar şi adresa”.

Se apropie de

fotoliul în care stam, mă Împreună cu colegii de Institut



priveşte din faţă, din profil, mişcându-se exagerat de încet.

„Dar dumneata eşti o fată drăguţă. O, dar ce spun, eşti într-adevăr frumoasă. Îmi

prinde bărbia între degete, mi-o îndreaptă către el. Nu ştiai ? Cretini şi orbi sunt bărbaţii...”

„Domnule doctor, eu am venit...”

„Ştiu, ştiu, mă linişteşte. Merg cu cea mai mare plăcere, am promis doar. Dar ce

spuneam? A, da. Presupun că ai ars multe suflete cu frumuseţea dumitale. N-am dreptate?

la o asemenea frumuseţe şi pietrele freamătă, prind viaţă. Şi ce mâini delicate ai! Vei

deveni o doamnă adevărată. Cum de m-am grăbit! Ce greşeală, ce greşeală!” – îngâna

frenetic, năpustindu-şi ochii peste mine pe de-a-ntregul.

Mi-am retras mâinile cu nerv dintr-ale lui şi-i dau ocazia să se încline mai mult

către fotoliu, fără voia mea. „Ce strident este glasul acestui om! – reflectez. Glas metalic,

rece, ce stopează sângele în corp”.

„Îţi place pendula? De când ai intrat aici o priveşti cu insistenţa omului ce-şi

doreşte lucrul valoric. Dacă-mi dai voie, mai am încă una mai mică şi mai frumoasă, pot

să ţi-o dăruiesc! Nu mă refuzi, da?!”

M-a sărutat brusc, m-am trezit cum braţele lui îmi strângeau corpul ca-ntr-o

meghină.

„Nu-i frumos ce faceţi. E dizgraţios! Eu am venit să...” Nu mai continui, ci mă

împotrivesc cum pot, dezlănţuită, cu mâinile, cu picioarele... Îmbrâncit, dezechilibrat s-a

retras câţiva paşi şi-a aranjat părul şi-a râs nervos.

„Eşti şi diavoliţă, nu numai frumoasă! Pe onoarea mea că eşti o reuşită perfectă.

Îşi mângâie obrazul. Pe cel stâng o linie vineţie musteşte a sânge. Se şterge cu dosul

palmei râzând ca de un fapt împlinit pozitiv în favoarea lui. Merg în camera cealaltă să mă

îmbrac. În lipsa mea priveşte atentă pendula. S-ar putea să vă împrieteniţi!” râdea.

Iată de ce am dorit să mă însoţeşti.

Fumul de ţigară e amărui, mai amărui ca înainte. Contesa se supără sensibil c-am

aprins o nouă ţigară, eu chibzuiesc cu gândul la povestea ei neterminată. „Am mers până la

scările blocului. Un motiv de siguranţă ?” „Nicidecum. Adică cu ce i-ar păsa doctorului că

o persoană oarecare, fie şi tânără, aşteaptă jos? Şi mai ales, cu l-aş incomoda? Şi doctorul

întârzie. Iartă-mi, Doamne, pasul hoinar, n-am luat din daruri decât o fărâmă de viaţă şi

împăcat merg să-mi împlinesc sorocul. Îmbrac hainele ruginii ale toamnei şi-mi surp matur

roua peste pleoape să nu-mi fie teamă de iernile ce deasupra-mi vor fluiera îndelung.

Amurgul de alături schijuie duzii – îi mai ţii minte, bunicule? – Şi nu pregetă să spargă

valul lângă roata morii, se aude de departe ca un vălmăşag de nelinişti. Eu nu cred c-a sosit

timpul să-mi slobod aripile pentru a zbura prin beznă! Cocorii unde-s? Ah, ei vor veni de

dincolo de infinit să-şi adâncească

nopţile în noi, cu viori sparte în

sensuri obscure, cu întârzieri în

zile, peste creste. Tu vrei, Contesă,

să smulg clipelor acestea valul,

să-mi vezi duzii putreziţi în

rădăcini de trădarea ta? Nu-i

adevărat şi nu se va întâmpla

povestea potopului cu noi,

repetându-se! O stea se stinge pe

cer, un meteorit probabil şi-o

aureolă. Cad între cucute, fără glas.

Altceva nimic. Linişte. La Slătioara-Sighet, septembrie 1967



Dar pe unde-ţi plimbi paşii? Te-am văzut ieri pe-o motocicletă, dinainte cu un tânăr

roşcovan şi nu prea semăna a tânăr! O cunoştinţă de-a mătuşii?! Nu te contrazic, mai cu

seamă că nu-i frumos să refuzi când te invită la o plimbare ademenitoare prin creola iarbă

a pitorescului. Pe tine nu te deranjează minciuna? Nici pe mine când e reuşită. Cum de

n-ai ştiut că am capriciile mele ca oricare?! Tu n-ai? Parcă-mi spuneai că-ţi place

singurătatea! Acum nu ştii dacă mai există? Bah! Nu chiar aşa! Şi asta datorită mătuşii! Eu

n-am nici un amestec în toată chestiunea. Nu emit pretenţii şi sunt măgulit că te-am

cunoscut. Nu acelaşi lucru poţi spune tu despre mine. De ce? Da, da sunt curios, un curios

exagerat. Nu te-am rugat să-mi spui povestea cu doctorul decât protocolar. Ai făcut-o şi

nu-ţi pare rău! Totul e firesc căci oricum tot o spuneai cândva, conştiinţa nu te lasă şi mai

cu seamă mâncărimea de pe limbă. Şi s-a nimerit ca tocmai eu să fiu cel torturat.

Pe unde-ţi mai poposesc paşii? Nu-l cunosc! Şi ce dacă nu-l cunosc? Ar trebui?

De ce, fiindcă-i ofiţer? Aşa sunt eu, redus în cunoştinţe. Nu mi-l prezinţi? Da, da, ai

dreptate, s-ar plictisi de moarte cu mine, şi-apoi eu nici nu ştiu să vorbesc despre rochii

sau briliante, nici mărcile de maşini nu le stăpânesc îndeajuns. Ce plictisitor pot fi ca

partener. N-am să pot niciodată să-i impun comparaţia. O, nu te supăra, am glumit! Cum

aş putea avea îndrăzneala să-i vorbesc? De-l întâlnesc voi privi într-altă parte, nu de

altceva dar ca să-ţi fac pe plac! Frumoase sunt sentimentele şi mă tot întreb de ce nu-i

declari o iubire veşnică? Ascunzând-o s-ar putea să veştejească! Suferi că nu te înţelege! O

fi având capriciile lui, ca oricare, ca mine, ca tine! A, nu vrei să aibă capricii? Spune-i să

le arunce, apa Oltului curge prin apropiere. Te va asculta de te iubeşte. Aşa să procedezi că

va fi bine. Curaj şi la revedere! Nu uita să-mi povesteşti cu lux de amănunte cum s-a

lepădat un tânăr ofiţer de capriciile lui. Da, da. Sunt un caraghios exagerat. La revedere”.

Este ora 15,30. Ora când ploile stau în grea cumpănă şi băierile cerului se desfac

ceremonios cu trăsnete şi fulgere. Şi curg ploile, năucele ploi ale toamnei! Însă astăzi,

patru luni după întâlnirea cu contesa nu plouă. Soarele îşi face loc printre nori, îi persecută

îmbrâncindu-i spre orizont. Razele îmi mângâie fruntea, o încadrează maiestos cu un

deliciu de nedescris. Soarele ăsta-i un bătrân vrăjitor ce supune oamenii fără diferenţiere.

Îi aduc injurii, dar el rămâne pasibil, cald şi zâmbitor ca întotdeauna. Ce doreşte soarele?

Pe noi nu ne impacientează, ştie el ce face! Şi de mi-o aduce pe Contesă în cale e tot una

din vrăjitoriile lui. Dincolo, la capătul străzii pasul zveltei fetişcane sună înfundat,

mohorât. Se opreşte în faţa mea cu obrajii de humă şi zâmbet de măscărici.

– Tu erai?! Să nu te recunosc! Te-ai schimbat mult. Nu-i de mirare cu timpul

ăsta!

,,La ce timp se referă?” Felul ei de a vorbi mă amuză. Dacă noi trăim mai mult

înăuntru, pe pământ, cu siguranţă că ea îşi extrage gândurile subpământene din sfere

necunoscute nouă. Vorbeşte câteodată fără interlocutor, nu-i nebună şi lungeşte partea

sonoră până te reduce ca personalitate, ca prezenţă.

– Ochii sunt de vină! Afurisiţii ochi ce se îmbată în fântâni de culori şi se

transfigurează. Ochii tăi şi-au pierdut culoarea.

– Sunt incolori! Nostim! Îşi lăţeşte obrajii şi dilată pupilele de parcă ar fi

descoperit o comoară căutată de cei mai renumiţi arheologi ai timpului.

– Sunt verzi. Mincinoşi. Adânci.

Se bucură fără să priceapă o iotă din ce-i spun. Îi plac cuvintele pe dinafară,

dezgheocate de conţinut, de sens şi oboseşte când încearcă să le pătrundă esenţa.

– Mă aşteptai? (Stupide întrebări pun femeile! Ştiu multe lucruri pe de rost şi

ard de nerăbdare să le audă iară!)

– Într-un fel, da. De patru luni.



– Câtă răbdare pe tine! Se spune că oamenii sunt calmi şi răbdători când prevăd

sfârşitul ca pe-o reuşită totală. Te ghidezi după aşa ceva?

– Mă bucur că te-am întâlnit! – mă complic deşi complimentul nu-i va provoca

nici cea mai mică indigestie. Te grăbeşti? Eşti obosită? O atacam frontal oarecum

pulsionat de soarele revărsat din abundenţă peste noi. Cădea oblic foşnitor.

– Nu prea.

– Mergem?

– Unde?

– Eu ştiu! Undeva aiurea!

Urcăm scările apartamentului tăcuţi, ea înainte, eu după. Se oprea sacadat la

capătul fiecărei scări, obosită, mă întreba câte mai sunt şi pleca fără a afla răspunsul.

Presupuneam că are picioarele dilatate de efort, priveam alături spre hăul deschis în stânga

noastră materie, fără spirit.

– Am ajuns! Îmi revine spiritul, cel rămas pesemne pe scări. Stă descumpănită

o clipă. Se întoarce respirând greu, neîmbujorată. Deschid. Contesa intră şovăitoare.

Totu-i pare străin. Trag yalla. Tresare, dar persistă în a iscodi împrejurul. Îi iau plasa din

mână, tresare pentru a doua oară, cedează şi zâmbeşte cu zâmbetul ei searbăd, lipicios.

– Îmi place apartamentul! – conchide.

Abandnează scaunul în favoarea patului, stă pe margine cu mâinile aruncate

înapoi, respiră normal. Obrajii ei n-au sânge, sunt spelbi ca un cadavru.

– Şi acum, dragă Contesă, să-mi spui ce doreşti, un coniac, o cafea? N-o

frapează ospitalitatea mea. Continuă să fie extraterestră. Gândeşte cu ochii ţintuiţi pe un

tablou minuscul în perete, o coajă de copac pe care-s aruncate culorile toamnei (nu-i

pendulă!).

– Un coniac!

Scot din bufet o sticlă de coniac indian şi două păhărele pe care le umplu în

timp ce ea-şi desăvârşeşte contemplarea. În colţul gurii îi apare o cută vagă, o străduinţă, o

neînţelegere.

– Îmi plac tablourile, deşi nu prea le înţeleg. Cine le-a pictat, vreu pictor

presupun?

– Mda! Eşti pe aproape! Pentru a-i risipi nedumerirea adaug: Eu. Îmi sunt un

bun prieten, nu?

– Nu cred. În definitiv, oricine ar fi, are talent!

– Încântat! Îi întind păhărelul „Câtă reţinere şi indiferenţă la un loc” – remarc.

– Pentru cine bem ? - mă escaladează cu o altă întrebare.

– Eu zic să bem pentru prieteniile sincere. E singura urare la care ţin cu

adevărat.

– Pentru prietenia noastră, a accentuat, şi pentru toate prieteniile din lume!

Plescăie din buze. E tare coniacul. Şi mi-e sete. Goleşte paharul şi se întinde pe pat. Sunt

cam obosită! Cât să fie ora?

– Nu-i târziu. M-am aşezat lângă ea. A fost greu astăzi?

– Cam. Nişte dosare ale naibii îmi dau bătaie de cap. Şi n-ai încotro, trebuie să

le aşezi într-o anumită ordine, să le clasezi...

– Îmi închipui!

O cuprind de mijloc lunecându-mi mâna dreaptă peste talia-i suplă, de atletă.

Tace viclean. Liniştea se scurge vijelios peste noi, ne astupă căile auditive, ne pietrifică.

Ochii-i sunt pe jumătate închişi, priveşte teatral şi rafinat. Apoi gândesc: „Ce ochi de

vulpe vicleană are!”



- Ţi-ai scurtat părul! – o dojenesc, cu toate că este un lucru la modă. Îmi trec

mâna peste podoaba capilară şi mă apropii mai mult de viclenii ochi care devin tandri,

copilăroşi, torturaţi de nevinovăţie de teamă. De ce ţi-ai tăiat părul, Contesă, de ce?

– Pentru că aşa...

N-o las să termine. O sugrum cu o sărutare lungă şi rece dintr-o pornire nu prea

bine definită. Simt corpul moale sub mine rotindu-se în jurul unei axe nevăzute. Sânii mici

ca nişte raze perpendiculare de soare îmi împung pieptul răscolitor transmiţându-mi fiorul

carnaţiei. Braţele-i goale descriu galeş prin aer segmente de cerc şi-mi înlănţuie gâtul fără

scăpare.

„De ce n-aş avea curajul să-mi spun adevărul în faţă, să-l biciui cu puterea de a trăi

intens atât cât mi-este scris, atât cât merit, nu în plus ca o povară. Plânsul ce mijeşte sub

pleoape, draga mea Contesă, nu-i oare un triumf asupra naturii, asupra monotoniei ce ţi-o

reclamă ea?”

Zvâcneşte în dezordine, neconvingător. Lumina soarelui se cerne prin perdele

ciudat de asimetric. Descopăr şi-mi pare inedit de parc-aş fi pruncul adus din peştera

nopţii, adus spontan în cornul luminii. Ochii

mei sunt ridaţi, Contesa are pleoapele vineţii,

de cremene, buzele păstrează un parfum

îndulcit de plăcere ca după o noapte de vise

fermecătoare. Cu timpul respiraţia-i devine

ritmică, genele freamătă uşor, se desfac ca

aripile unui fluture gata de zbor. Se miră când

mă vede ca imediat să-şi acopere faţa cu

mâinile amândouă. Nu-i pun întrebări,

consider c-ar durea-o. Îi vorbesc (nu ştiu de

unde am început!) despre timpul efemer,

despre anii ce se duc pe apa sâmbetei

îmbătrânindu-ne, despre vremea când vom fi

moşnegi pe veranda casei sau undeva la ţară

privind cu tihnă senilă în zare şi să ne

reamintim florile sădite pe brazdele tinereţii.

Nu vom putea să luăm drumul înapoi. Şi ce

dacă! Nimic neconsumat nu vom fi uitat în

paşi. Am trăit degeaba? Nu-i decât un singur răspuns: viaţa ne-a fost dată cu sârg şi n-am

chinuit-o surpată în suflet şi n-a fost scăldată doar cu lacrimi. Ne răsucim în cercuri, suim

în lut pieptănaţi de raze solare, bem licoarea vie a amiezii, intrăm în toamnă cu tot

cortegiul de cântece şi frunze pe umăr şi ne consumăm lin sub neguri la apus, fără ţipăt de

cocor sau scrâncet demenţial.

Contesa se uită docilă, se întreabă probabil de ce răpim timpului ce-i al nostru,

ce ne aparţine sau ce trebuie să ne aparţină.

– Ridică-te! Bea-ţi coniacul! Îţi va face bine. Te vei scufunda, de vrei, şi mai

mult în lumea himerelor. Tonul profetic creşte şi nu-i convine. Poate-i destinată

într-adevăr altei lumi, una dezolantă, rece, indiferentă.

– Mă doare capul îngrozitor! Ce repede se învârt acele ceasornicului. Sunt

extenuată!

Cu Mireluşa la Slătioara-Maramureş în

aprilie 1968



„Nu face parte din lumea himerelor de vreme ce-a obosit ca un om obişnuit!”

Îmi curg prin cap cuvintele. Se ridică alene acoperindu-şi cu rochia pulpele-i fine, de măr

pârguit. Luciul lor ridează ochii. Mă cuprinde o dorinţă nebună de a-i spune să plece şi să

n-o mai văd câteva decenii. Şi totuşi nu-i spun nimic pentru că sunt un laş şi n-aş vrea să

fiu. Rămâne în continuare cu ochii spălaţi în gol, îşi trece privirea prin mine ca printr-un

obiect sticlos, fără imagine.

– Plec! Trupul zvelt se

unduie spre uşă. Repede mai trece

timpul.

Pe scări şovăie de câteva ori

şi imaginaţia mea bolnavă mi-o reflecta

într-o cădere abisală cu zgomot înfundat

la temelia scărilor, cu capul zdrobit şi

pletele, frumoasele-i plete artistic

conturate năclăite într-o baie de sânge.

Nu eram beat, ci convins ameţit de

luciditate. La o sută de paşi de casă o las

singură cu umbra. Se înserase şi n-am

pronunţat nici o silabă din lipsă totală de

orientare. Doar două perechi de ochi

şi-au întâlnit fărâma de scântei, atât cât

mai rămăsese din pelerinajul prin

anotimpuri. Erau duşmănoase sau

prietene? Greu de dedus! Mai degrabă

sterile, fără efect. S-a întors rotund pe

călcâie şi-a cutezat să-şi consume

făptura în distanţe. Adoram liniştea. Apoi s-a spart crud. Pare-mi-se în autobuz unde

frânturi de fraze bălăbăneau informe prin creier şi nu-mi aparţineau. Erau de împrumut.

– A fost o după-amiază caldă. Toridă!

– Oltul şi-a scăzut albia. Bine de scăldat.

– ... filmul de aseară. E admirabil Ben Quik.

– Rana de la picior sângerează.

Doctorul mi-a prescris un program static. Şi

eu cum sunt cam zurbagiu... Ce vrei, sânge

de strămoş dac în vine!

– Ce dracu de merge aşa de încet

autobuzul ăsta. Voi pierde trenul şi altul nu

mai am decât peste patru ore.

– Dă-te, domnule, mai la o parte.

M-ai înăbuşit împingându-mă înapoi...

Lumina opacă din vehicul

dănţuia în bucăţi de umbre pe feţele

călătorilor. Mişcarea lor îmi opreşte

gândurile înainte de ar încolţi. Când am

coborât cineva m-a salutat şi eu am zâmbit în

chip de răspuns.

Şi noaptea zâmbea, cu ochii

mincinoşi până-n piept surpată în regrete...

La Slătioara-Maramureş împreună cu

profesorii Cocean Ion, Tuşnea Nicolae şi

Bondrea Vasile (21 octombrie 1967)



Prefecţii judeţului Olt (I)

Cornel Manolescu

Harnicul cercetător al arhivelor care este dl. profesor Cornel Manolescu a publicat

de curând volumul ,,Conducătorii judeţelor Olt şi Romanaţi”, făcând lumină într-un domeniu

al istoriei locale încă insuficient studiat. Această contribuţie se adaugă acelora dedicate

primarilor oraşelor Slatina şi Caracal apărute anterior în volum. Am selectat pentru cititorii

noştri un fragment din volumul citat.

TĂRTĂȘESCU, TOMA I *1859, februarie14 – mai 27, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ].

În anul 1863 avea 48 de ani (n.c.1815).2 Numirea sa o găsim în Monitorul Oficial:

,,PRINCIPATELE-UNITE, MONITORUL OFICIAL AL ȚEREI ROMANEȘCI

Nr. 14 februarie 16-18 1859.

PRINCIPATELE – UNITE ȚARA ROMÂNEASKĂ ȘI MOLDAVIA

NOI ALECSANDRU IOAN,

Cu mila lui Dumnezeu și voința națională- DOMN MOLDOVEI ȘI AL ȚEREI

ROMÂNEȘTI

La toți de față și viitori sănătate!

Am ordonat și ordonăm

Art. 12-Am numit și numim pe D-l Toma Tărtășescu administratorul districtului

Oltu.

Datu-s’a în capitala Noastră București anul 1859, Februarie 14’’.

După activitatea administrativă ca prefect al județului, a avut mai multe funcții,

dobândite prin decrete domnești.

,,Bucuresci, 23 Iuliu

Alecsandru Ioan I Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor Unite.

La toți de faҫă și viitori sănetate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la departamentul Cultelor

și Instrucțiunei Publice cu No.8967;

Am decretat și decretăm ce urmează.

Art. 1. D-nu Toma Tărtășescu se confirmă și se reintegrează în postul sêu de

Revisor al acelui Minister, în locul D-lui Ioan Duculescu.

Art.2. și cel din urmă.

Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii

publice este însărcinat cu ecsecutarea ordonanței de față.

Dat în Bucuresci, 18 iunie anul 1862.3

ALECSANDRU IOAN.

Ministru Secretar de Stat la Departamentul

Cultelor și Instrucțiunei Publice.

N.D. Racoviță”.

2 Monitorulŭ.Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1863, No.5, pag.3.

3 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficiale.No.161, pag.



Prin Decretul cu data 14 Noembrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raportŭ

de Ministru Secretar de Statŭ la Departamentul Cultelor și Instrucțiuneĭ Publice D.

Thoma Tărtășescu , actualul Revisore al acelui Ministeriu, se numește Membru la

Comisia regulatόre documentelor monastirilor pământene ȡise închinate, cu retribuțiunea

de lei 1.300 pe lună în locul pre- sânției sale Arhiereului Scriban, trecut în alt post, iar în

locul D-lui Tărtășescu se numesce Revisore D.Zaharia Ionescu.’’4

BĂLEANU, COSTACHE *1859, mai 27 – decembrie 1, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].

RADIANU , BOICEA *1860, decembrie 1 –

1861, iulie 23, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897,pag. 416;

G.Poboran, 1908-II, pag.217 ].

S-a născut în anul 1822 ( sau 1820 ), la

Craiova și a decedat în 1873 în orașul natal.

Absolvent al Școlii centrale din Craiova. La

începutul anului 1848, scriitor la Poliția

orașului.

În timpul Revoluției a fost numit

subcârmuitor la Plasa Jiul de Sus. A devenit

ulterior secretarul de leafă al generalului

Gheorghe Magheru, având și funcția de secretar

al magistraturii Craiova.

,,Boicea Radovici-Lăcuitor din Craiova:

s-au arestuit la 26 octombrie după arătarea

cîrmuitorului, pentru că au fost secretar la

Magheru. În spitalul Colții de la 10 noembrie

1848’’.5

În anul 1848 a participat la arderea

Regulamentului Organic la Craiova, apoi a fost

arestat și închis la Văcărești. În 1859 a fost

președinte al Tribunalului Romanați, consilier la

Curtea de Apel din Craiova, prefect al

județului Olt (1860, dec.1 – 1861, iulie 23), iar după anul 1866, prefect al județului

Mehedinți. Numit prefect al acestui județ, de către locotenența domnească, salută cel dintâi

pe principele Carol la sosirea sa în țară.6 Devenind locuitor al orașului Turnu Severin,

ocazie cu care a cunoscut familia boierilor Țăpârdea și-a căsătorit fiul Alexandru Radian

cu domnișoara Fineta Țăpârdea.

În 1871, împreună cu Anastase Stolojan7, pune la cale o mișcare antigermană,

francofilă în Oltenia, fiind convins că Franța va câștiga războiul .

4 Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor – Unite, No.239, p.1.

5 Direcția generală a arhivelor statului din R.P.R.- ,,Documente privind anul revoluționar

1848 în Țara Românească” , București 1962. 6 Predescu, Lucian- Enciclopedia României Cugetarea, Saeculum I.O., Editura Vestala,

București, 1999, pag. 706. 7 Anastase Stolojan (n.5 august 1836, Craiova – ϯ 25 iulie 1901, București ) a fost un politician

român, parlamentar și ministru din partea P.N.L. Mare proprietar rural, s-a ocupat cu avocatura și

Boicea Radianu (după Arhivele

Olteniei, nr. 17/ian.- febr. 1925)



M. Theodorian-Carada8 publică un articol intitulat ,,Un uitat: Boicea Radianu’’

în revista ,,Arhivele Olteniei”, nr. 17/ ian-febr. 1925, pag. 3-4, din care prezentăm câteva

fragmente: ,,La 1848 îi zicea Boicea Radovici și era slujbaș judecătoresc, grefier de

tribunal. Sub acest nume l-am găsit printre Comisarii Guvernului Provizoriu în Doljiu și

sub el a fost închis de guvernul reacționar de după 13 Septemvrie ca un revoluționar

primejdios.

Nu știu când a schimbat pe Radovici în Radianu, dar amândouă numele dintâi

dovedesc că era slav de origină, bulgar foarte probabil. Născut și crescut în Oltenia, era

însă român trup și suflet.

Mormântul

său din cimitirul

Sineasca a fost

profanat în ultimul

timp de administrația

orașului Craiova,

care i-a aruncat

oasele și a vândut

altcuiva locul ,,pe

vecie’’ al acestui

luptător ,,șeful

liberalilor din Craio-

va, întemeietorul și

organizatorul libera-

lismului oltean’’.

VĂLEANU, COSTICĂ *1861, iulie 23 – 1862, aprilie, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897,pag.416 ; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ].

Fiul slugerului Dumitrache Văleanu. A fost căsătorit cu Maria Niculescu, dintr-o

familie boierească, cu care a avut mai mulți copii:

-Sofia Văleanu, Col. Văleanu, Constantin Văleanu, Maior Văleanu, Eufrosina

gen. Băicoianu, Maria gen. Poenaru și Viorica N. Filitti.

La 24 august 1861, prefectul C.Văleanu trimite corpului profesoral al școlii de

băieți nr. 1, Slatina o invitație pentru a participa la ceremoniile organizate cu prilejul

aniversării onomasticii principelui A. I. Cuza.9

A fost frate cu Gheorghe (Iorgu) Văleanu, Prefect (Administrator), la 1848, al

județului Olt și mai târziu Ministru al Țării, însurat cu Hariclia Zătreanu având împreună 3

fete.10

publicistica, având studii de drept la Paris. La 14 martie 1868 a devenit primar al Craiovei, pentru

ca în 1869 să facă parte din parlament, demnitate în care a fost ales de mai multe ori. 8 Theodorian-Carada, Mariu, avocat, scriitor, om politic. Născut la 24 octombrie 1868,

Craiova, decedat în 1949. Fiul lui Ioan Theodorian. Studii la Liceul Carol I, din Craiova

(bacalaureatul în științe și litere); Facultatea de drept din București (Licențiat în 1890). A fost

avocat al Creditului Funciar Român, în Baroul Ilfov, președinte al Presei Catolice din România,

senator. 9 S.J.A.N.Olt, Fond Școala Elementară de Băieți nr.1 Slatina, dos. 23, pag. 86.

10 Poboran, George , op.cit. pag. 452.

8/20 mai 1866: sosirea și întâmpinarea regelui Carol I pe

pământ românesc ( la Turnu-Severin ). Tabloul original de la

Expoziția Generală din 1906, realizat de Alex.Resmeriță.



GÂRLEȘTEANU, VASILE H. *1862, aprilie 30 – august 12, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217].

În 1862 ,,Vasilică Gârleșteanu’’, cum era apelat de către cei apropiați avea 36 de

ani (n. pe la 1825 ) și un venit anual de 100 de galbeni. Fiul lui Hristodor și Zoița. Era pe

,,Lista de alegători primari cu venitu foncier cel pucinu de 100 de galbeni pe an .’’11

Magistrat, pitar la 1850. În 1857 se căsătorește cu Alexandrina (Lucsandra)

Roscovschi.12

Naș le-a fost marele logofăt și mare postelnic Dimitrie Haralamb (n.1795 –

ϯ 05.04.1867, Craiova ), iar fii săi au fost Dimitrie și Iosef, general în armata română.

Prin Decretul Domnesc nr. 276 din 30 aprilie 1862 este numit prefect ,,al

districtului Olt’’.

,, ALECSANDRU IOAN I.

Cu mila lui Dumneȡeu și voința națională, Domn al Principatelor-Unite.

La toți de faҫă și viitori sănĕtate;

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat de la Departamentul din

Întru cu No.1688.

Am decretat și decretăm ce urmeză:

Art.1. D. Vasilie Gărleșteanu se numesce în postul de prefect al districtului Olt.

Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru este însărcinat

cu îndeplinirea ordonanțeĭ de faҫă.

Dat în Iași la 30 apriliu 1862.13

ALECSANDRU IOAN.

Ministru Secretar de Stat

la Departamentul din Întru

CATARGI No. 276’’

Prin decrete cu data 18 octombrie 1863, ,,dupe propunerea făcută prin raporturi

de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției, sîntu numiți:

D. Vasilie Gîrleșteanu actual Procurore la Curtea Apelativă Secsia I din Craiova,

în post de membru la aceeași Curte în locul D-lui M.N.Mihăescu demisionat.’’14

,,Prin Decrete cu data 22 Noembrie 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi

de Ministru Secretar de Stat la Departamentul Justiției sîntu numiți:

D.V. Gărleșteanu, actualul membru la Curtea de Apel din Craiova, Secsia I din

causă că fostul Procurore la acea Curte, opinând în mai multe procese și neputând

participa acum ca membru, se permută în aceeași calitate la Secsia II,în locul D-lui

C.Otnescu.’’

V. Gârleșteanu a fost proprietar de moșii în Urzica și Bratoi și a avut case în

Craiova.

A decedat în Craiova, la 21.VII.1902.

11

Monitorulŭ. Jurnal Oficial al Principatelor-Unite, 1862, nr.5, 12

Ciobotea, Dinică și alții, Din istoria mulltimilenară a satelor Cârcea și Preajba-

monografie, Edit. Sitech Craiova. 13

Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ.1862, nr.95, pag.1, Bucuresci, 30 apriliu. 14

Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1863, nr.210, pag. 1.



RIZESCU, COSTACHE. *1862, august 12 – 1863 , august 21, prefect de Olt

[ A.M.I., 1897, p.416; G.Poboran, 1908-II, p.217 ].

La începutul lunii august 1862, Costache Rizescu , demisionează din funcția de

,,Revizor general pe lîngă Ministerul din Întru’’:

,, ALECSANDRU IOAN I.

Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domn al Principatelor – Unite.

La toți de faҫă și viitori sănătate

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru

No..

Am decretat și decretăm ce urmează

Art.1. D-nu Costache Ciocârlan este numit Revizor general pe lîngă Ministerul

din Întru în locul D-lui Costache Rizescu demisionat.

Art.2. Și cel din urmă. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul din

Întru, este însărcinat cu scsecutarea ordonanței de faҫă.

Dat în Bucuresci, la 4 August, anul 1862.15

ALECSANDRU IOAN

Ministru Secretar de Stat la

Departamentul din Întru

N.CREȚULESCU. No.586”.

Prin Decretul Domnesc, nr. 634, din 12 august 1862, COSTACHE RIZESCU

este numit în funcția de prefect al județului Olt.

,, Bucuresci, 17 august 1862.

ALECSANDRU IOAN I.

Cu mila lui Dumneȡeŭ și Voința Națională, Domnul Principatelor Unite.

La toți de faҫă și viitori sănătate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Întru

No.650.

Am decretat și decretăm:

Art.1. Sunt numiți în posturi de Prefecți de județe:

D-nu Maior Costache Cerchez, Prefectul județului Doljiu, în locul colonelului A...

D-nu Ghiță Golescu, Prefect județețul Vâlcea în locul D-lui D.Ștefănescu.

D-nu Vasile Bucșenescu Prefect al Jud.Gorj locul D-lui Ioan Zamfir Broșteanu.

D-nu Costache Rizescu, Prefect al județului Olt, în locul D-lui V.Gârleșteanu.

Art.2. Ministru Nostru Secretar de Stat la departamentul din Întru, este însărcinat

cu ecsecutarea acestui Decret.

Dat în București, la 12 August anul 1862.16

ALECSANDRU IOAN.

Ministru Secretar de Stat la

Departamentul din Întru.

N.CREȚULESCU No. 634’’.

15

Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ. 1862, nr.174, pag. 1. 16

Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1862, nr.181, pag.1.



La 6 decembrie 1862, prefectul Costache Rizescu solicită profesorului superior al

Școlii elementare de băieți nr.1 Slatina, rezolvarea situației școlii din com. Izvoarele de

Sus, rămasă fără profesor.

În 21 august 1863, demisionat fiind din funcția de prefect al județului Olt, este

înlocuit cu Costache Manu.

MANU, CONSTANTIN ( COSTACHE ) I *1863, august 21 – 1866, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G.Poboran, 1908-II, pag. 217 ].

S-a născut în anul 1837 și a decedat la 24.01 1907.Făcea parte din familia

boierească Manu, care avea origini în Italia.17

A fost fiul fostului agă Ioan ( Iancu ) Manu ( n.1803, iunie 24 - ϯ1874, noiembrie

29 ), mare vornic și caimacam al Valahiei în 1858 și al Anei Ghika (1810 – 1872).

Costache Manu a avut ca frați pe:

-ELENA, căsătorită prima data cu A. Florescu și a doua oară cu C. Cornescu.

-GEORGE ( n. 26 iulie 1833, București – ϯ 16 mai 1911 ).18

-ALEXANDRU, căsătorit cu Maria Filișanu .

-DIMITRIE.

În perioada 21 august 1863 - 1866 a fost prefect al județului Olt, numit prin

Decret Domnesc.19

,,Bucuresci, 28 August

Prin Decrete cu data 21 și 23 August 1863, dupe propunerea făcută prin raporturi

de D.Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, sîntu numiți:

D. Costache Manu,în funcția de Prefect la județul Oltul, în locul D-lui C. Rizescu,

demisionat”.

În 17 decembrie 1864, prefectul Costache Manu cere revizorului școlar al

județului Olt, înlocuirea învățătorului de la com. Bălănești destituit din funcție.

Căsătorit la 1865 (veri de-al treilea), cu Ecaterina Crețulescu (ϯ 1894).

Au avut copii pe Constantin C. Manu, magistrat și prefect la Olt (1907), căsătorit

cu Lucie Lafond și Ioan C. Manu- căpitan.

,,Prin decrete cu data 3 și 9 Ianuarie 1867, după propunerea făcută prin raporturi

de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți:

-D. Constantin Manu, în funcțiune de prefect la județul Buzeŭ, în locul D-lui

Pantazi Ghica, demisionat’’.20

A fost prefect la Poliția Capitalei (1869 – 1870).

,,Monitorul Oficial’’ nr. 89 din 20 aprilie 1877, prezentând lucrările Adunării

deputaților, în Ședința de la 19 Martie 1877, nota următoarele:

,,Suspendarea justiției în mai multe procese civile și criminale.

Ca introducere la acest capitol, punem sub ochii justiției și ai opiniunei publice

următoarele telegrame emanate de la prevenitul Alexandru Lahovari, ca ministru al

justiției, pentru amânări de procese”.

Sunt prezentate mai multe cazuri, în care ministrul Alex. Lahovari, prin ordinul

său a dispus închiderea unor procese.

17

www.genealogie.lovendal.ro 18

George Manu – General, om de stat, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri între 1889 și 1891. Primar al Capitalei între 1874 – 1877.Unul dintre fruntașii Partidului Conservator. Afost inspector al artileriei până în 1888, ministru de război în guvernele Teodor Rosetti și Lascăr Catargiu ( 1888 – 1889 ).Președinte al Camerei Deputaților ( 1891 – 1895 ). Căsătorit cu Alex. Cantacuzino.

19 Monitorulŭ. Jurnalu Oficialu-1863, nr.168, pag.1

20 Monitorul Oficial al României, No.7, din 10 Ianuarie 1867.



Iată un caz, în care este implicat Costache Manu:

,,4. 1875, Maiu 5-D-lui Alex. Lahovari, ministru de Justiție Bucuresci – cu cheia

prefecturii Olt.

D. Costică Manu s’a opus cu forța la execuțiunea unui mandat emis de judele de

instrucțiune și după raportul comandantului garnizoanei de aci: l’am dat în judecată

pentru rebeliune. Eri instrucțiunea procesului s’a terminat aproape, căci s’a amânat la 10

Maiu numai pentru a se mai asculta un martor.

Mandatele de înfățișare date în contra unor alegători din colegiul II de deputați

după terminarea alegereĭ, sunt pentru a le lua deposițiunea ca martori propuși de Manu.

Accept ordinul D-voastră de urmare.-Procuror de Olt Emil P. Teodor ( N.P.veȡi

originalul în dosarul 29, fila 9. Apendice, pag. 50 )”.

Răspunsul lui Alex. Lahovari, ministrul de justiție:

,,5. 1875, Maiu 11.

D-lui Teodor, procuror-Slatina-Ve dau ordin a închide imediat actiunea în contra

D-lui C.Manu. Faptele acestea provenite din excitațiunea luptei electorale, de și

blamabile, nu cred să pόtă da loc la uă acțiune seriόsă.Prin închiderea acțiunei se vor

calma pasiunile mai bine decât prin urmărirea ei.

-Ministru Al.Lahovari ( N.B.Veȡi telegrama din dosarul 29,fila

13.Apendice,pag.151 ). Acțiunea s’a închis”.

BROȘTEANU, IOAN ZAMFIR *1866 –, prefect

George Poboran îl indică drept prefect al județului Olt în 1866. Un Ioan Zamfir

Broșteanu îl găsim prefect de Romanați în perioada 1866, iulie 28 – 1867, mai 1.

Despre acest I.Z. Broșteanu se poate spune că făcea parte din familia boierilor

gorjeni Broșteanu , care au avut în stăpânire satele Broșteni, Turcenii de Jos, Turcenii de

Sus, Calopăr și mai târziu Fărcășești Birnici.

De asemenea aveau și proprietăți în Târgu-Jiu.21

Prin Decretul Domnesc nr. 634 din 12 august 1862 , Ion Zamfir Broșteanu, prefect

al județului Gorj este înlocuit în aceeași funcție cu Vasile Bucșenescu.22

SLĂVESCU, MIHAI *1867, Iulie 17 – 1868, mai 16, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217.23

Prin Decretul Domnesc No. 483 din 10 iulie 1862, Art.2

,,D-nu MIHAIL SLĂVESCU este numit director la Prefectura Rîmnicu Sărat, în

locul lui I. Dimitrescu care se permută în aceiași calitate la Prefectura districtului Gorj.

Prin Decret cu data 26 Martie 1863, dupe propunerea făcută prin raport de D.

Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Întru, Directorele Prefecturei județului

Rîmnicul Sărat D. Mihail Slăvescu trece în asemenea calitate la județul Romanați, în

locul D-lui Boruzescu.24

În perioada 1867 – 1868, mai 16 a fost prefect al județului Olt.

,,Prin decrete cu data 13 Iuliŭ curent, după propunerea D-lui secretar de Stat la

departamentul de interne, sunt numiți și permutați:

21

www.verticalonline.ro 22

Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ, 1862, nr.181, pag.1 23

Ibidem , nr.151, pag.1 24

Ibidem, 1863, nr.65, pag. 2.



D.Michail Slăvescu, actualul director de la prefectura județului Olt, prefect la

acel județ’’.25

TĂRTĂȘESCU, CONSTANTIN *1868, mai 16 – 1869, februarie 4, prefect de Olt

[A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag.217].

S-a născut în anul 1831 și a decedat în 1893. A fost căsătorit cu Ecaterina fiica lui

Ioniță Izvoranul, cunoscut în tradiția sătenilor localnici și sub numele de ,,Domnul’’.

Constantin Tărtășescu s-a stabilit la moșia soției sale (care a primit numele moșia

,,Tărtășescu’’), construind conacul în satul Malul Roșu.26

În perioada 1868, mai 16 – 1869, februarie 4, a fost prefect al județului Olt.

În sesiunea ordinară de la 15 octombrie 1890 ,,consiliele județene din tόta țera au

ales, precum urmează, biuroul lor pentru tόte sesiunile anului.

Județul Olt.

Președinte-D.Constantin Tărtășescu

Vicepreședinți-D-nii G.Radovici și Tr. Negulescu.

Secretari-D-niiC,C.Filipescu și Bucur Spirescu”.27

Soția sa a trăit între 1834 – 1909. Ambii au fost înmormântați în cimitirul

comunei Bălănești. Au avut 4 copii: Elena , Dinu, Anicuța și Alexandru.

SĂULESCU, ANTON *1869,februarie 4 – 1870, august 10, prefect de Olt.

[ A.M.I.,1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].

,,Prin decrete cu No. 209, 210, 212, 213 și 1733, după propunerea făcută prin

raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți

D. Anton Săulescu, prefect al districtului Olt’’.28

FĂLCOIANU, GRIGORE., 1)1870, august 10 – 1871, februarie 9, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag. 416; G. Poboran, 1908-II, pag. 217. 2)1871, martie 19 –

1872, noiembrie 1, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897, p. 416; G. Poboran, 1908-II, p. 217-218

indică 1871, mart.10 ].

,,Prin decrete cu data de 10 August 1870, după propunerea făcută prin raport de

D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne au numit și permutat în funcțiuni

următόrele persόne:

-D-nu Grigore Fălcoianu, fost directore al poliției capitalei, prefect la județul

Oltu, în locul D-lui Anton Săulescu demisionat’’.29

TITULESCU, ION N. *1871, februarie 9 - martie 19, prefect de Olt.

[ A.M.I.,1897, pag.416; G. Poboran, 1908-II, pag.217 ].

S-a născut în anul 1838, mai 29, în comuna Titulești, județul Olt. Descendent

al unei familii de moșneni, a fost fiul protopopului Nicolae Economu. Deputat de Olt pe

Colegiul 3. Căsătorit cu Maria Urdăreanu (1850 – 1924), fiica lui Ghiță Urdăreanu și

Luxandra (Uța) Urdăreanu, fiica serdarului Dimitrie Aman.

25

Monitorul. Jurnal Oficial al României, No. 159, 16 Iuliŭ. 26

Vitănescu, Pavel T., Monografia comunei Bălănești din jud.Olt, 1937, pag. 27-28. 27

Monitorul Oficial, nr.208 / 16 decembrie 1890. 28

Monitorul.Ḑiar oficiale al României, No.28-joi 6 Februarie 1869. 29

Monitorul Oficial al României, No.177 din 13 August 1870.



Ion N.Titulescu, împreună cu Uța

Urdăreanu a avut copii pe:

Cornelia,căsătorită cu col. Gh. Nenișor

(1859 – 1915), Nicolae (1882 – 1941),

marele diplomat, căsătorit cu Ecaterina

Burcă, Paula, căsătorită cu gen. Dumitru

Christu.

Licențiat în drept la Facultatea de

Științe juridice din Paris. A fost membru al

Baroului avocaților din Dolj (înscris în

1868), procuror general și prim președinte al

Curții de Apel din Craiova (1885), deputat

de Dolj, în timpul guvernării liberale a lui

Ion C. Brătianu (1876 – 1888).

A fost prefect al județului Olt, în

perioada 1871, februarie 9 – martie 19, iar

prin ,,înaltele decrete cu data din 4 Mai

1876’’ a fost numit prefect al județului Dolj,

în locul ,,D-lui C.Budișteanu, demisionat’’

,,Prin înaltul decret sub No. 2 din 1

ianuarie 1878, Măria sa Domnul a bine-voit,

în virtutea art. 9 din legea pentru instituirea ordinului ,,Stéoa României’’, a conferi acest

ordin, în gradul ,,Crucea de comandor’’

-D-lui Titulescu, prefect al județului Dolj.’’30

S-a numărat printre întemeietorii satelor Tunarii Noi, Ciupercenii Noi, Piscu Nou,

Basarabi din sudul județului Dolj, în urma împroprietăririi unor tineri care au participat la

Războiul de independență.31

Decedat în octombrie 1885.

Regimentul 59 Infanterie în Basarabia

Comandor (r.) Nicola Tudor

Unirea Basarabiei cu România

O dată cu Revoluția Rusă din 1917 a început dezmembrarea Imperiului Țarist. Pe

teritoriul fostului imperiu au luat naștere comunități naționale, punând în practică

principiul autodeterminării.

La 20 octombrie 1917, la Chișinău s-a desfășurat Congresul Ostașilor Moldoveni,

care a decis constituirea unui organism reprezentativ pentru Basarabia, intitulat Sfatul

Țării. Conducerea acestui organism, în frunte cu Ion Inculeț, a anunțat autonomia

Basarabiei în cadrul Rusiei democratice.

Revoluția bolșevică de la 25 octombrie și tendința Ucrainei de a ocupa Basarabia

au determinat Sfatul Țării să proclame la 2 decembrie Republica Democratică

Moldovenească. Situația Basarabiei devenea foarte grea. Destrămarea armatei ruse a

30

Monitorul Oficial al României, No. 1/ 1 ianuarie 1878. 31

aman.ro / personalități doljene.

Ion N. Titulescu



permis intensificarea agitațiilor Bolșevice. Succesul bolșevicilor periclita menținerea

legăturilor dintre guvernul român de la Iași și serviciile de aprovizionare românești ce au

fost dislocate în sudul Rusiei.

Securitatea spațiului basarabean era o componentă a securității spațiului

moldovean, care, în acel moment, reprezenta statul liber român. În aceste condiții,

Consiliul Directorilor din Basarabia a cerut intervenția armatei române pentru restabilirea

ordinii interne.

La începutul lui ianuarie 1918, trupele române la chemarea Sfatului Ţării intră în

Basarabia și dezarmează trupele ruseşti, ceea ce a determinat reacția dură a guvernului

condus de Lenin. Acesta a întrerupt relațiile cu România și a confiscat tezaurul în lunile ce

au urmat.

În fața posibilei extinderi a puterii sovietelor, tot mai multe voci cereau unirea

Basarabiei cu România. Curentul favorabil unirii a avut exponenți pe Pantelimon Halipa,

editorul gazetei „Cuvânt Moldovenesc” și pe Ion Pelivan.

În aceste împrejurări, ia 27 martie 1918, Sfatul Țării alcătuit din reprezentanții

tuturor naționalităților, a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România.

Unirea Bucovinei cu România

În Bucovina, diviziunile din cadrul elitei politice românești și agresivitatea

mnaționaliștilor ucraineni au creat obstacole în realizarea unirii cu România. Însă aceste

obstacole au fost înlăturate cu ajutorul armatei române.

În timpul Războiului, Bucovina fusese teatru de operațiuni militare, fiind ocupată

în trei rânduri de trupele ruse și de tot atâtea ori cucerită de forțele austro-ungare.

Procesul destrămării dublei monarhii a declanșat și în Bucovina energiile

naționale. Spre deosebire de Basarabia, unde populația românească era majoritară, în

Bucovina așezarea populației ucrainene a determinat modificarea raportului demografic în

defavoarea românilor.

Când naționalitățile din Austro-Ungaria au început, în 1918, să-și revendice

drepturile, Bucovina era amenințată cu divizarea întrucât ucrainenii erau deciși să-și

asigure controlul asupra acestei regiuni.

Obiectivul reprezentanților români era de a asigura integritatea teritorială a

Bucovinei. De mare însemnătate în organizarea forțelor a fost ziarul „Glasul Bucovinei”,

condus de Sextil Pușcariu.

În acest spirt s-au desfășurat la Cernăuți, în 14 octombrie 1918, lucrările Adunării

Naționale a Românilor, care a hotărât unirea cu celelalte teritorii românești din Imperiul

Austro-Ungar.

S-a constituit Comitetul Național Român alcătuit din 50 de membri și un Comitet

executiv condus de Iancu Flondor. De îndată ce haosul a cuprins Austro-Ungaria,

ucrainenii au declanșat acțiuni de înstăpânire asupra Bucovinei și au cerut guvernului

austriac să le transmită puterea.

Confruntat cu primejdia divizării provinciei, Iancu Flondor a cerut sprijinul

guvernului român, care a trimis în Bucovina Divizia XVIII Infanterie. Legiunea

ucraineană s-a retras precipitat, iar ostașii români s-au bucurat de o călduroasă primire.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 15 noiembrie 1918 Congresul General al

Bucovinei, la care, în afară de Consiliul Național Român, au luat parte Consiliile

Naționale german și polon. Ucrainenii și evreii au refuzat să participe.

În unanimitate Congresul a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul

României.



Fenomenul militar în preajma Unirii

Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri

procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la

nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia.

Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile la nesupunere şi părăsirea

frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis

ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască populaţia civilă, să

ucidă şi să violeze.

De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul

României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi

comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la

încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor. Deşi Lenin a

propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta,

realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa

armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice.

Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul

imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să

lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812.

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra

cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev,

comandantul rus al frontului.

Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură

pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat,

cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei

care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară

prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi.

Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată

pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul

pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali ar fi preferat ca România să se sacrifice din

nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii“ provocând pierderi şi imobilizând încă o

perioadă importante forţe germane.

Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema

bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând

comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi

Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de

generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la

cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza

nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs. trupe fără a mă vedea

amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”.

Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat.

Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu

mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de

soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva

kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea

acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia:

„Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile



de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără

aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S.

Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar

era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului,

cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea

maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost

executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au

fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator

bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd,

cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea

mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate,

l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar:

eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor

săi. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a

guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în

republică bolşevică. În drumul său, Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat

în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului

Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul

trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a),

Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la

Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de

la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura

cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe

Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească

de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris

contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din

ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide

atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu

distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. În zorii zilei de 22

decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt

dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă.

Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a

contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt

întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere

capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe

urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luaseră măsurile de

precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost

poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu

comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi

Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au

început să urmărească şi să dezarmeze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele



mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică,

ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când

armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului

de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate

în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile

noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în

Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din

proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu

trebuie bruscate unităţi sau soldaţi ruşi care se poartă corect şi păstrează o atitudine

demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate,

trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în

dispoziţiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate, a

acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală,

foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos

inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul

Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat

într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României.

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare

de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii

dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum

cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă,

să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

Pe 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la

comandamentul Diviziei a IV-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele

ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului

Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept

comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin

foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci - Galaţi, se afla Armata a VI-a rusă, cu trei

corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 - 6 000 de luptători

la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată Divizia a IV-a română pentru a le

supraveghea. După ultimatumul rusesc, Divizia a IV-a ia măsurile necesare şi primeşte

două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la Divizia a XIII-a vecină ca şi ajutor.

Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie Divizia 40 rusă porneşte spre

Pechea, dar este întoarsă pe front de Divizia a IV-a română. Corpul Siberian, unitate de

elită, porneşte spre Galaţi, la fel ca şi Divizia a IX-a siberiană, care avea mulţi militari ce

forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor,

pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit

ce trupe puteau, respectiv Regimentul 5 Infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două

plutoane din Regimentul 21 în locul Regimentului 136 rus.

La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg

corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de

marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul

coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii

a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse,



aflate în defileul dintre bălţile Mălina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este

zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp

4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în

jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei

a IV-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai

mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe

Dealul Ţiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se

astepta, de altfel, atacul principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o

escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lângă

bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi

(Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Ţiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din

afară, şi din interior. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la

est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de

infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de

două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest

de Fileşti înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul

Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa,

surprind avanposturile româneşti de pe Ţiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi.

Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie

de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se întăreşte

detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i

impiedice pe ruşi să folosească cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din

strada Daciana, cu care ei voiau să atace pe la spate trupele române de la Tiglina.

Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului

Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii

işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezându-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra

Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la

Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, până la ora 3 după-amiază. Dacă nu, vor

bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 3:00 Armata

rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra

poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi

pricinuiesc pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra

bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul se încheie.

În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente

încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să

depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi

pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă

cu putere şi ocupă strâmtoarea dintre Mălina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de

infanterie şi artilerie din Divizia a X-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura

Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi

prin surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului

Ţiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape

de valea Ţiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi

dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate. Detaşamentele

române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea

rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un

detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o

baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintând spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lângă



Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedată de patrule

de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de

infanterişti înarmaţi din Divizia a X-a. Rând pe rând, ei dezarmează posturile noastre de

grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă

Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp,

tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.

Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele sunt

acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se

constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vreo trupă română. Orice

măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între

soldaţi.

În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din

detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care

sosesc în fugă. Infanteriştii români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de

la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte până trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătură

incredibilă şi pe dealul Ţiglinei. Mâna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua,

ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de

Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stânga de

bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe celebrul lor

inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub

comanda colonelului Bădescu, între lacurile Mălina şi Calica, împotriva grosului Diviziei

a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj

al artileriei ruse. Dar bateria română îi sustine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste

barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din

flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea

noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. În

frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc

dealul Ţiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi

respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep să se îngrămădească spre sud,

înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de

bombardament aruncă bombe asupra masei de soldaţi ruşi strânşi acolo. Furia cu care

românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o

hotărâre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea încep să treaca podul şi linia

frontului şi se predau germanilor. A fost un deznodământ total neaşteptat şi absolut unic în

istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor

inamicului şi sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea soldaţilor din regimentele 33 şi 35 de infanterie

rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua

zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul

regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie,

siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei,

împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau

concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau

românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni, caii şi căruţele lor. După ce au fost

dezarmaţi, li s-a dat voie să plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei

de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut,

pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost



singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi

aviatice în acelaşi timp.

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care

se afla armata rusă, evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi

menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului

şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi

expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le

supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând

să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou

la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar

până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre

Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni - Străjeşti pe mai

multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de

grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi

capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste

100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra Diviziei a IX-a română, divizia care s-a

acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce

părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de

oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc era detaşamentul

Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi

coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare.

Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. La fel se întâmplă la

Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici.

Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917,

ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest

prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva

revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima

ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea

tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim

nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou

câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate

ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar

devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de

moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului

român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de

pericolul bolşevic.

REGIMENTUL 43/59 INFANTERIE ÎN BASARABIA

4 ianuarie 1918 Conform Ordinului nr.786 al Brigăzii 21 Infantrie Regimentul a executat

marșul de deplasare de la Pufești la Cătunul Fântânele (com. Nicorești).



5 ianuarie La ora 7 și 30 Regimentul a părăsit cantonamentul de la Fântânele

îndreptându-se spre Tecuci, unde a ajuns la orele 11 urmând itinerariul: Nicorești,

Dobriceni, Hanul lui Ciucu, Tecuci. Batalionul 11 și Statul Major al Regimentului au

început îmbarcarea la rampa Tecuci care s-a terminat dimineața următoare.

6 -7 ianuarie Batalionul 1 care s-a îmbarcat cel dintâi dimineață sosește la Iași la orele 15

și se cazează în târgușorul Nicolina. Batalionul 3 sosește la orele 2 și se cazează în barăcile

de la Cetățuia. Batalionul 2 sosește la orele 7 și cantonează cu trei companii în Valea

Adâncă și o companie în târgușorul Nicolina. Se fac pregătiri în vederea deplasării a doua

zi.

8 ianuarie Regimentul începe îmbarcarea la orele 7 spre a pleca la Ungheni

îndreptându-se spre Basarabia.

9 ianuarie Eșalonul întâi sosește în gara Pârlita la orele 9 și 15 minute. Trupa rămâne în

tren până a doua zi.

10 ianuarie Sosire în satul Bahnunt la orele 22 după ce Compania a 11-a a fost lăsată la

garnizoană în gara Cornești. Cantonarea în timpul nopții se face în satul Bahnunt. Plecarea

la orele 11, tot ca avangardă a coloanei spre Vorniceni prin Șipote, Cornești, Seliște,

Călărași, Sadova.

11 ianuarie

Statul Major al Regimentului

Comandantul Regimentului: Col. Pomponiu Constantin

Ajutorul comandantului: mr. Cârligaru Ioan și cdt. B. I

Ofițer Adjutant: lt. Georgescu Victor

Medic Șef: mr. Ionescu Gheorghe și medic al B.II

Ofițer cu aprovizionarea: lt. Popescu Bartolomeu

Ofițer Contabil. Administrator: lt. Ionescu Berbecaru

Ajutor al Ofițerului Contabil: subof. de adm. Popescu Alexandru

Comandantul trenului de luptă: lt. Pârvu Ion

Șeful Biroului Informații: lt. Drăgescu Ioan

Șeful echipei pentru material de tranșee: lt. Voiculescu Pavel

Șeful muzicii: Vasiliu Nicolae, Clasa I-a

Preot: lt. asimilat Brumușescu Dumitru32

Șeful secției de telefoniști: slt. Niculescu Eleodor

Portdrapel: Plut. Dumitru Ion Ghiță

Gornist Călare: Plut. Chirițescu Ioan

Șef armurier: Plut. Niculescu Gheorghe

Agent sanitar: Plut. Mărculescu V. Mihail

Batalionul I

Comandant: mr. Grecianu Constantin

Stat Majorul

Ofițer adjutant. Slt. Oanță M. Ioan

Medic: Saru Ștrul

Agent sanitar: Serg. Andreescu Ioan

Compania 1-a

Comandant: lt. Căpățână E. Nicolae

Comandanți de plutoane: Slt. Neacșu Constantin

Slt. Criveanu Ion

32

Despre preotul Dumitru Brumuşescu de la Mierleşti-Olt, a se vedea amintirile sale apărute în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 22/2013; 23-24/2014. Este cel care a înmormântat-o pe Ecaterina Teodoroiu.



Plut. Popescu Ioan

Plut. Chic Ion

Compania II-a

Comandant: cpt. Mărculescu Ioan

Comandanți de Plutoane: ajutor slt. Olteanu Ilie

Slt. Popescu Ștefan

Serg. instructor Enache Ristea

Serg. Popescu Radu

Compania 3-a

Comandant: cpt. Panțuru Anton

Comandanți de Plutoane: slt. Popescu Petre

Lt. Popescu O. Ioan

Slt. Rădulescu Ilie

Serg. instructor Moldoveanu Aurel

Compania 1-a mitralieră

Comandant: cpt. Enăchescu Anastase

Comandanți de plutoane:

slt. Popescu D. Ioan

Slt. Georgescu Gheorghe

Serg. instructor Mihalache Ion

Plut. Pavlovici Gheorghe

Batalionul II

Comandant: mr. Călugăru Ion și ajut. Comandantului

Stat Majorul

Ofițer adjutant.: slt. Voiculescu Stoica

Medic: slt. Moisoiu Toma

Agent sanitar: Serg. Popescu Crăciun

Compania 5-a

Comandant: Lt. Vasiliu Ariton


slt. Andronescu Nicolae

Slt. Dogeanu Vasile

Serg. Mihai Vasile

Plut. Urziceanu Tache

Compania 6-a

Comandant: Lt. Ionescu Pavel


Slt. Marinescu Constantin

Slt. Isac Ion

Serg. Stănescu Constantin

Plut. Vlădoiu Petrache

Compania 7-a

Comandant: Lt. Rădulescu D. Gheorghe


Slt. Dănescu Gheorghe

Slt. Pretorian Nichita

Serg. instructor Sterie Florea

Plut. Lecu Constantin

Compania II mitralieră

Comandant: lt. Voiculescu Constantin


slt. Popescu Gheorghe

Slt. Ioan Gheorghe

Serg. instructor Nicolae Ioniță

Plut. Militaru Constantin

Batalionul III

Comandant: mr. Bărbulescu Dumitru



Stat Majorul

Ofițer adjutant: Slt. Ionescu Eustațiu

Medic: Mr. Ionescu S. Gheorghe și Medic Șef al Regimentului

Agent sanitar: Plut. Ionescu Ștefan

Compania 9-a

Comandant: Lt. Tatomirescu Vasile


Slt. Sinescu Ioan

Slt. Lupescu Gheorghe

Plut. Măndescu Constantin

Elev Plut. Mihail Mihail

Compania 10-a

Comandant: Lt. Buteică Constantin


Slt. Dumitru Ioan

Slt. Roșulescu Gheorghe

Plut. Goanță Marin

Serg. Buinea Vârjoghe Ioan

Compania 11-a

Comandant: Lt. Tatomir Ilie

Comandanți de plutoane: Slt. Păcuraru Alexandru

Slt. Mateescu Ioan

Plut. Băltărețu Petre

Serg. Popescu Eremia

Compania III mitralieră

Comandant: cpt. Popescu Teodor

Comandanți de plutoane: slt. Voiculescu Marin

Slt. Alexandrescu Nicolae

Plut. T. R. Nicolăescu Nicolae

Serg. Popescu Marin

Compania de mitralieră de poziție

Comandant: Lt. Mitucă Gheorghe

Comandanți de plutoane: Slt. Mitucă Gheorghe

Slt. Colonescu Florea

TABEL

cu ofițerii Regimentului 43/59 Infanterie rămași disponibili după încadrare

1. Căpăţineanu Dumitru33

, căpitan, la dispoziția Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice

ca învățător

2. Ciulei Mircea, locotenent, detașat la Regimentul de Marș al Diviziei XI pentru școala

puștii mitraliere

3. Georgescu Gheorghe, sublocotenent, detașat la ambulanța Diviziei XI fiind provenit din

seminarist

4. Aluneanu Ioan, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 2-a

5. Mihail Leon, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 6-a

6. Brăneanu Petre, sublocotenent, comandant de pluton provizoriu la Compania 7-a

7. Marinescu O. Mihail, sublocotenent, comandant de pluton 2 la Compania 6-a în locul slt.

Dogeanu Vasile detașat

33

Despre învăţătorul D. Căpăţineanu, ider al P.N. Ţărănesc din judeţul Olt, a se vedea Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr.16/2013, 25/2014



CARACAL-CAIRO. IMPRESII DE CĂLĂTORIE (II)

D.C. Eftimescu

În cursul anului 1928, elevi şi profesori ai Liceului Ioniţă Asan din Caracal au făcut

o excursie sub îndrumarea profesorului D.C. Eftimescu. Plecaţi la 1 aprilie 1928 din

Constanţa, excursioniştii s-au înapoiat la Caracal după două săptăpmâni. Impresiile de

călătorie au fost publicate în serial în ziarul local Vremea, apărând apoi în volum în 1929 la

tipografia Unirea din Caracal.

La 20 mai 1928, C. D. Eftimescu, directorul gimnaziului din Caracal, a susţinut la

Teatrul Naţional din oraş o conferinţă despre excursia în Egipt34

însoţită de proiecţii.

Reproducem acum aceste însemnări de călătorie din volumul aflat în colecţiile

Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

În Stambul

Din Bosfor se desface printre colinele Stambulului, care rămân ca un pinten în

apele Bosforului, și între Galata, o apă răsucită și înfiptă departe în uscatul Balcanic ca un

corn. Probabil că din această înfățișare s-a dat acestui golf numele de Corn, iar de aur

poate unde aici se căra tot aurul din împărăția turcească; poftim explicație de

excursioniști.

E demn de pomenit obiceiul vechi

turcesc, care se practică la ambele capete ale

podului. Vreo 10 turci, ce păcat! fără fesuri,

culeg de la miile de trecători peste pod, cu

aceeași repezeală cu care mâna dactilografei

culege literele de pe câmpul mașinei de scris,

piaștri, taxa de trecere, pe care apoi îi azvârle

în gențile atârnate de șold. Din chioșc ochii

holbați ai controlorilor spionează pe încasatori.

La câteva sute de metri spre vest se vede al

doilea pod pe cornul de aur.

Am intrat în Stambul cu tramvaiul,

suim sus la Sf. Sofia. Acest cartier are

înfățișarea europeană, magazine cu vitrine mari

și frumoase.

Iată-ne la Sf. Sofia sau Ahmedia cum îi

zic localnicii. După exterior nu te aștepți să vezi

înăuntru minunea minunilor, așa cum s-a

exprimat ctitorul ei Iustinian împăratul

Bizanțului. ,,Te-am învins Solomoane”. Niște cupole masive îngrămădite în toate chipurile,

complicate mai ales de modificările făcute de turci transformând-o în moschee.

Înainte de a intra, doi turci bătrâni ne pun în picioare peste ghete, câte o pereche

de papuci și apoi îi leagă bine.

Trăncănitul papucilor în vestibulele uriașe provoacă dispoziție între elevi.

Interiorul! Colosal!... imensitatea încăperii atât în lărgime cât și în înălțime 70-90

metri e prima impresie. Soliditate, nici vorbă de crăpături, deși 1400 ani au vremuit acest

34

Conferinţa d-lui director D. C. Eftimescu, în Vremea, An. I, nr. 5/27 mai 1928, p.1



uriaș și sfânt local. Îți ia ochii mozaicurile, coloanele de marmură, balcoanele aurite,

candelabrele, iar covoarele duble pe care calci și care îmbracă tot interiorul bisericii, costă

cred vreo 4 bugete de-ale primăriei Caracal. Semnalăm toți o minune cum îi zicea Preotul

D. (care era cu noi).

Sus pe bolți matahalele turcești zugrăvite se șterseseră de vreme sau din cauza

uleiurilor de proastă calitate și în locul lor apăruse vechile cruci negre de pe vremea lui

Iustinian. ,,Puterea Crucii fraților!” ziserăm toți la un gând. Iată aici în dreapta coloana

uriașă de piatră neagră în care se vede o spărtură, parcă ar fi tăietură de sabie.

De nemaiauzit. E tăiată de Mahomed a II- lea Cuceritorul, cu paloșul?! La o

înălțime respectabilă urmele de sânge ale unei mâini se văd clar pe peretele vecin.

Se zice că tot Mahomed, după ce a tăiat cu propria-i mână pe nobilii Creștini din

Constantinopol, s-a suit în picioare pe cal și a izbit mâna plină de sânge, cum era, în

perete, confirmând pentru secole vorbele Coranului: Mahomedanismul se impune cu

sabia. Un preot bătrân din Prahova, care mergea la Ierusalim și se atașase în timpul

drumului de grupul nostru, strigă la noi ,,Poftim Domnilor de vedeți cum dracul se

minunează și el de puterea lui Dumnezeu”.

Într-adevăr pe peretele alăturat, în piatră, figura lui Mefisto. Nu e pictată, ci lucru

ciudat, vinele lespedei de piatră radiază crețiturile în așa chip încât si coarnele și ciocul,

dar încă urechile ascuțite formează un desemn natural al diavolului smerit și parcă privind

sfios și retras interiorul Sf. Sofii.

Ce coincidență?! Pietrarul care a tăiat lespedea acum 1400, o fi observat oare acest

lucru, și dacă poate l-o fi observat, a pus lespedea înadins!?

Dar n-ai timp prea mult de gândit. Te înfiori și ochiul lacom caută să vadă alte

minunății în Sf. Sofia. Iată băieți și îngerii, Sfinți pictați de la început cum apar de sub

matahalele turcești zugrăvite peste ele poate cu 1000 de ani mai târziu. ,,Ce vreți fraților -

zic eu- asta e semn că Mahomedanismul e învins de creștinism’’. Dar iată aici piatra

plângătoare!

O piatră imensă rotundă și înaltă aproape de 2 metri, din care picură apă. Cum or

fi transportat și așezat aici acest colos, asta numai cei bătrîni știau. Iar dacă o ieși o apă din

ea ca o minune sau dacă prin vreun dispozitiv picură apa de secole, sunt lucruri care nu le

putem ști, nici afla. Dincolo sus balconul Sultanilor lucrat în lemn aurit, cu arabescuri

minunate; iată și locul cadânelor când asistau la slujba lor religioasă.

Cu regret trebuie să întrerupem contemplarea interiorului Sf. Sofia, plătind taxa în

piaștri la ieșire, ne despărțim de papuci și fără voie privim înapoi la Sfântul Lăcaș. Ne

îndreptăm spre moscheea lui Soleiman. Dispozitivul exterior al acestei moschei se

pronunță mai clar decât la Sf. Sofia turcizată. Interiorul este mai lucios splendid se

înfățișează zugrăveala interioară în care predomină culoarea albastră. E ceva mai mare

decât Sf. Sofia, mai luxoasă, dar fără a o compara în amănunt cu Sf. Sofia, această

moschee oricât ar fi de impunătoare, îi lipsește cele 15 secole bătrânețe și n-are nici

trecutul cu multe tragedii adevărate, altele legendare ale Sf. Sofii, așa că contemplarea

Soleimanei e lipsită de cuprinsul bogat ale Sf. Sofii.

Vizităm hipodromul, un fel de scuar dreptunghiular, tot sus pe Stambul. Aici s-au

dat luptele sângeroase ale partizanilor Teodorei, soția lui Iustinian, iscate din neînțelegeri

de nimic la alergări acum aproape 1400 de ani.

Astăzi hipodromul este un fel de scuar occidental. Se văd două obeliscuri, unul

egiptean și unul asirian, ridicându-se în înălțime. Te miră cum s-au adus aici aceste blocuri

de piatră, lungi de 10 metri unul. Iată și fântâna lui Wilhem al II-lea, ridicată de turci ca

omagiu pentru împăratul germanilor. Pornim apoi spre muzeu.



În drum Domnul I.C.35

ne arată casa în care a locuit Pierre Loti. Lângă fereastră

deasupra trotuarului, pe o lespede de marmură înfiptă în zid stă scris: Aici a locuit P.L.,

acela care a făcut mult bine turcilor în timpurile lor glorioase cât și în timpurile lor triste.

Cu ce melancolie citim aceste lucruri.

Cum năvălesc în sufletul nostru strălucirea turcească pe vremea lui Soleiman al

II-lea, asediul Vienei sau timpurile omului bolnav așa cum scriau diplomații despre turci

la începutul veacului al XIX- lea; dar ne grăbim și coborâm la muzeul militar turcesc.

Acest muzeu este montat de turci în biserica Sf. Irina ridicată în timpul lui Iustinian. La

prima vedere în interior mintea ți se întoarce îndărăt spre luptele lui Mircea, Mihai

Viteazul sau Vlad Țepeș.

Vremurie vechi ale țărișoarelor române pe jumătate primitive trecute pe sub

ascuțișul sculelor ucigătoare de tot felul ale armatelor turcești, în floarea civilizației lor.

Galantarii mari cu barde, topoare, iatagane, unele mai ascuțite și împodobite cu pietre

prețioase decât altele; unele ruginite; puști cu cremene sau țilindră, sucite. Iată armura lui

Mahomed al II-lea. Într-o etajeră cu geamlâc îți ia ochii aurul scafei lui M., mânerele cu

diamante sau rubinuri ale iataganului sau pumnalelor, zalele de argint și tot ce putea avea

un stăpânitor al jumătății răsăritene din lumea medievală.

Un elev mi-arată o bardă cu un tăiuș colosal; imediat mi aduc aminte de tabloul

istoric al turcului făcut tocător de Țarii bulgari pe care apoi cu o astfel de bardă tăiau

capetele, dintr-o singură lovitură. Apoi balcoanele cu manechine reprezentând uniformele

cu turbane ale soldaților turci. Vrem să mergem la Seraiul dar e închis, vaporul pleacă la

ora 2. Coborâm atunci la Bazarul din Constantinopol. Faimosul bazar este un rând de

chilii, probabil ale unei vechi cazarme militare transformate în prăvălii. Predomină

mărfurile fabricate în Europa; totuși multe mătăsuri, șaluri, covoare și obiecte de piele,

genți, valize etc. produse ale răsăritului, mărgele însă cu vagonul, mai ales că sunt căutate.

Surugiii de la Constantinopol, ca și cei din Atena își împodobesc caii cu șiruri întregi de

mărgele colorate în toate chipurile; la noi mărgelele sunt rezervate satelor și chiar orașelor.

Bazarul, ai putea zice că, e un haos, mărfuri multe, cumpărături aproape de fel. Atât am

putut vizita în Constantinopol la ducerea noastră spre Egipt. Cred că e destul în cele 4 ore

cât am alergat în toate părțile cât ne a dat răgaz vaporul în staționarea lui aici (de la 8

dim.-2). La întoarcere însă vaporul a stat mai mult.

Am avut vreo 10 ore de hoinăreală prin Constantinopol. Am sosit aici în Sâmbăta

Paștelui după amiază. Programul nostru era să vedem alte lucruri în oraș, pe care nu le

putusem cuceri întâi.

Astfel trecurăm podul și în vreo 4 bărci, conduse de niște turci bătrâni, plutirăm

pe cornul de aur în sus spre Fanar. Mahalaua creștinilor (greci). Deși în ajun de Paști nu

am avut impresia maselor mișcătoare în toate părțile grăbite ca în ajunul Paștilor la noi în

țară. Totuși lucrul nevăzut la noi cu acest prilej sfânt este obiceiul la grecii din Fanar cât și

la cei din Grecia (Pireu de ex.), să împodobească frumos vitrinele prăvăliilor cu tablouri

reprezentând pe Cristos răstignit sau alte vederi ale zilei.

Fanarul, case în toate chipurile așezate în terase pe deal. Foarte multe din lemn,

îngrămădite unele peste altele și cu etaje. Un chibrit și totul ar fi cenușă. Străzile înguste,

bolovani de piatră aruncați de-a valma, locuri virane cu temelii ruinate de construcții în

bolovani de piatră. Aceeași bolovani de piatră au servit poate la zeci și sute de generații în

bătrâna poziție a Bizanțului, unde stă alături trecutul de sute și mii de ani cu prezentul. Ce

sărăcie e Fanarul și ce urât pute fumul seului de oaie, mâncarea de predilecție a

35

Profesorul Ilie Constantinescu



orientarilor! Mergând pe ulițe strâmte și întortocheate după terenul pietros și râpele acestui

pintene deluros, care desparte cornul de aur de Marmara ne ndreptăm spre Esky- Serai și

Universitate. Ajungem pe niște străzi ceva mai largi, dar încrucișate în toate chipurile, ne

orientăm ușor căci spre dreapta noastră vedem apele albastre ale Mării de Marmara iar în

stânga în vale, catargurile vaselor după cornul de aur.

Splendid este portalul de la Universitate. Coborâm spre Stambul și mergem în

lungul unui zid uriaș care se ridică uneori până la 10-15 m. înălțime, iar acolo unde zidul

trece peste străzi, picioare mari îl susține ca pe un pod. Este apeductul lui Valens (împărat

al Bizanțului).

Se văd în zid burlane de pământ bine ars, prin care probabil venea apa în oraș. Ce

muncă colosală să ridici acest zid uriaș de cărămizi, (antice) ca să așezi în el tuburile de

apă, când ușor lucru ar fi fost să îngropi tuburile în pământ, cum se obișnuiește azi. Dar

așa erau timpurile. Atunci se lucra mai mult la suprafața pământului, în materie de felul

acesta, astăzi se scormonește pământul.

Ce –o fi de exemplu sub casele și străzile Parisului sau Londrei?! Dar iată Galata.

Case și prăvălii spațioase fără a vedea vreuna de lemn ca în Fanar acoperă dealul

peste Cornul de aur în fața Stambulului, având sus, înfipt la mijlocul acestui cartier,

foișorul. Vezi străzi largi, iar tramvaiul urcă pantele mugind ca pe panta de la Copou în

Iași, iar la vale te uimește viteza.

Sunt unele străzi numai scară cu trepte de piatră. Negustori de toate neamurile te

îmbie la prăvălia lor. În Pera n-am avut timp să coborâm.

Spre Atena

Ne îmbarcăm, iar Dacia încarcă o mulțime de străini, greci mulți, englezi și

oameni de toate neamurile. Străinii caută vapoarele române de călători, căci ard benzină,

nu cărbuni, că tot timpul pot călători pe bord, nu-i împiedică fumul, așa-mi explică

Căpitanul T. Admirăm Scutari, oraș pe malul Asiei Mici,în fața Stambulului cam la 2 Km

distanță.

Jos pe mal se vede localul splendid al facultății de medicină (făcută de americani

sau francezi). Se văd în fund spre stânga noastră insulele Axia și Platia din grupul

insulelor Prinkipos. Aici a dispus Kemal Pașa să fie aduși câini din Constantinopol.

Părăsiți bieți câini, în aceste insule sterpe și pietroase, s-au mâncat poate unii pe alții de

foame. Care o fi murit cel din urmă de foame și fără rival?!

Vaporul înaintează în Marea de Marmara. Spre dreapta se vede lângă Stambul,

Edicule (7 turnuri) un fel de ,,Jilavă” a noastră. Aici s-au căsăpit multe capete încoronate.

Cred că și capul lui Constantin Brâncoveanu s-a rostogolit în fântâna după deal, care

printr-un canal comunică cu marea.

Iată și San Stefano. Marea de Marmara se lățește mereu, ne-am depărtat și de

malul european, care de aici înainte e gol, fără a se mai vedea casele înșirate ca în Bosfor.

În acest drept, malul muntos al Asiei Mici (Munții Bitinici), se văd departe pierzându-și

vârfurile într-un albastru cețos.

Încă câțiva Km și rămânem singuri plutind pe Marmara fără a mai vedea malurile.

Singurii noștri tovarăși sunt pescărușii, care se țin stoluri după vapor croncănind, iar noi

ne distrăm aruncându-le firimituri de pâine. Delfinii se iau la întrecere cu vaporul. Ca

săgeata gonesc jos la prora vasului, parcă le e necaz, că nu pot ține prea mult cu vasul. Se



înnoptase, pe la ora 11 lăsăm la dreapta (vest) farul verde de pe continent, iar în stânga

farul roșu din capul peninsulei Galipoli și intrăm în Dardanele.

Orașul Galipoli nu–l mai putem vedea, e întuneric. La întoarcerea noastră însă din

Egipt, am făcut drumul prin Dardanele ziua.

Astfel Dardanelele sunt o strâmtoare mult mai îngustă decât Bosforul, în multe

locuri are cam 500 de m și apoi e lungă cam de 70 Km. Și de o parte și de alta se văd

aceleași maluri deluroase, care-ți amintesc de malurile Nistrului în dreptul orașului

Zalescic. Pe colina malului șerpuiește o șoșea, probabil făcută de armate în timpul

războiului. Se văd bine cupolele mascate, cu gurile tunurilor iar o mulțime de țevi de tun,

unele poate vechi, zac prin râpe, semne ale importanței militare ce prezintă Dardanelele.

Locuințe omenești puține, aproape deloc.

Împreunarea Dardanelelor cu Marea Egee se conturează în forme foarte regulate.

Firul apei Dardanelelor închis, strâmt între maluri deluroase, pe o distanță mare se

lărgește dintr-odată ocolind unghiurile pietroase ale malului european și asiatic, iar masa

de apă (în Egee) se lărgește mult, așa că ochiul pierde în depărtare de îndată ambele

maluri. Sus în pintenele colțului european, la intrarea în Dardanele, un monument din

piatră albă domină ținutul. Este ridicat aici în memoria eroilor, care plătiră cu viața lor

încercarea din 1914, de a trece Dardanelele. O grădină cu ronturi se vede înconjurând

acest monument. Jos în apă zac, jumătate în apă, jumătate la suprafață, două vase mari de

război ruginite.

Unul din ele e pe jumătate demontat. Flota de război engleză și franceză, care în

1914 au încercat să pătrundă în strâmtoarea Dardanelelor, a plătit scump această încercare.

Câte torpiloare sau vase mai mari nu zac pe fundul apei, deasupra căreia alunecă acum

,,Dacia”. Multe gânduri năvălesc în mintea excursionistului, în aceste locuri bogate în

rămășițe ale vremurilor mari istorice. Vaporul înaintează în largul Mării de Marmara.

Ne întâlnim cu un vapor străin. Nu se mai salută cu al nostru ca în ceața de pe

Marea Neagră.

În dreapta se vede insula Lemnos și foarte puțin malurile Asiei Mici ca și ale

Greciei. Marea își schimbă culoarea după cer, adică sub nor culoarea mării e vânătă

(culoarea pietrei vinete). Când razele soarelui sunt cernute printre spărturi de nori subțiri,

marea este albastră deschisă. Sub nori groși unii albi de ploaie, marea e de culoare închisă

ca ardezia. În lumina soarelui apa capătă o culoare sticloasă albăstruie, bineînțeles

zgronțuroasă din pricina agitației normale, de altfel în care se găsește veșnic marea.

Sub nori galbeni și subțiri culoarea mării trece printr-o gamă de culori de la

galbenele tulbure până la culoarea și aspectul aproape exact (ca forme) al mozaicului, pe

care l-am văzut în moscheia Ahmedia din Constantinopol, adică un albastru înflorat alb,

fărămițat de umbra norilor prin care razele soarelui se proiectează pe câmpul albastru al

apei.

Mi-a plăcut să merg tot timpul la prora vasului, rezemat de parapet. Clima dulce

îmi înlesnea acest lucru. Imensitatea apei privită de acolo îți face impresia unui Bărăgan

nemărginit solid și fix.

Te crezi cu trenul. Dacă însă te uiți în valurile albicioase ridicate de vas, atunci

fiorul adâncimei te cuprinde, iar răul de mare te tulbură. Era ora 10,30. În dreapta noastră

spre vest la vreo 3-4 Km se ridică Munții Eubeii; la mijloc un vârf (ni se spune cam 1500



m) este brăzdat alb, poate de zăpadă, ori fi jgheaburile astupate încă de zăpadă de cu iarnă.

În stânga noastră, cam la 10 Km, insula Andros.

Munții înalți sunt luminați în soare, iar între insule în fața noastră cerul e limpede

și frumos. Frumosul cer al Greciei! Temperatura e caldă, picăturile de ploaie izbesc

obrazul și sunt calde cum e vara la noi în țară. Mă ascund după parapetul prorei, ori de

câte ori vaporul intră în zonele răzlețe ale ploii. Mi-aduc aminte cu dor de acasă, deşi sunt

numai 4 zile de la despărțire, parcă ar fi trecut o eternitate. Dacia e mare, bine încărcată

(vreo 60 vag. petrol) vreo 50 kerestea, plus pasageri mulți, așa că fiind grea nu face

trepidații, iar marea fiind excepţional liniștită, vaporul nu tanghează. Te simți pe vapor ca

pe uscat în astfel de împrejurare și imensitatea lui îți dă un fel de încredere, că cu greu îți

poți închipui, cum ar putea înghiți valurile vasul, cu care te-ai identificat și căruia îi acorzi

tot creditul.

Vasul e condus de Dl. Comandor Negru. O figură prezentabilă și distinsă. Viața

noastră, și suntem mulți, e în mâinile lui. El parcă e conștient de răspunderea care apasă

pe umerii săi și de nădejdea ce-am pus întrânsul (cu ce ochi o privi călătorul pe

comandantul vasului pe timp de furtună?).

Stă neclintit la comandă deși are două ajutoare cu titlu de comandanți de vase.

Luni dimineața pe Marea Neagră la ora 4,12 el era la postul de comandă unde a stat

mereu până la ora 12 fiind ceață când intrăm în Bosfor.

Atitudinea lui de om conștiincios îmi întărește mai mult convingerea în

seriozitatea profundă a românului atunci când e vorba să muncească ceva și cu răspundere.

Aseară discutam cu Dl. Ilie Constantinescu despre primejdia ceții în timpul călătoriei pe

mare și eu citeam o informație din ziare, despre o ciocnire de vase engleze în Marea

Mânecii, vasele fiind conduse chiar de căpitani faimoși ai Angliei.

Un marinar, simplu soldat care ședea la spatele nostru și trăgea cu urechea la

reflexiile noastre, interveni îndrăzneț și cu ,,indignare”. Ce englez D-le? (contesta valoarea

lor) dar ce credeți Dv. că ei sunt mai dibaci decât noi românii? Și câtă convingere nu arată

privirea lui și cât dispreț radia din figura lui în ploaia palidă a lunii. Mult naționalism

trăiește un excursionist într-o astfel de călătorie.

Ce bine îți fixezi locul tău în comparație cu străinii.

Dacia avansează mereu spre Pireu.... Pe la amiază se văd în fund și dreapta insule

stâncoase.

Cerul e senin. Soarele bate călduros, puțin vânt cam rece de vest. La ora 1.1/4

după ce am trecut prin Doro (strâmtoarea între Andros și Eubeia) , avem în față și spre

vest Grecia peninsulară, probabil coastele maritime din nordul Pireului.

Ce insule, ce țărmuri pietroase și pustii! Și noi care din cărți le închipuiam

acoperite de măslini și locuințe omenești. Sărace ținuturi. Așa se explică faptul că grecii

socotesc România ca pe a II- a patrie a lor.

Marea Egee se strâmtează mereu. Insulele răsar din valuri în fața noastră. Dacia

alunecă pe lângă țărmul muntos al Greciei (Laurion). Sterp , pietros , cupole rotunde , niște

adevărați munți roșii de vreme , cu jgheaburi adânci și râpoși, nu se vede verdeață, nu e

locuință omenească . Unde sunt măslinii, portocalii și lămâii, pe care ne așteptam să-i

vedem în arhipeleagul egeic sau pe coastele insulelor?!



Geografia pe care am învățat-o în școală și chiar istoria formată în sufletul nostru

reprezentări, - vai greșite -, de insule populate, brăzdate de șosele, poiene muncite,

adevărate grădini strălucitoare în soarele cald și cerul senin al Greciei.

Dar deziluzie. Pustietate în valurile Mării Egee, pustietate în pământurile

stâncoase ale insulelor și malurilor peninsulare. Or fi și măslini, că doar istoria vorbește de

Socrate și Aristotel , că- și făceau școala sub umbra lor; o fi și verdeață, dar cine știe pe ce

văi înăuntru Greciei departe de țărmuri.

Hotărât lucru, verdeața țării noastre n-o mai vezi la sud.

Vasul înaintează mereu. În stânga noastră insula Fleva iar în dreapta șirul

munților Himetos înalți, un pisc este alb, parcă ar fi complet învelit de zăpadă, sau poate

pietre care lucesc în soare. O câmpie întinsă 2-3 Km., se lasă jos spre mare.

Iată în sfârșit un fel de păduri, ciufuri de stufișuri de pini maritimi sau alte plante

meridionale.

Biserica Domnească din Caracal

Maria Puşcaşu

Biserica cu hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din orașul Caracal,

cunoscută specialiștilor mai ales sub denumirea de ,,Biserica Domnească”, a stârnit de

multă vreme interesul istoricilor arhitecturii medievale românești și pe cea a istoricilor de

artă, deopotrivă. Trecerea timpului a afectat grav forma sa inițială în special prin

numeroase trans-formări și nefericite adăugiri intervenite de–lungul vremii. Chiar și așa,

cercetători din dome-niile amintite au invocat-o ca termen de comaparație în multe cazuri,

atunci când a fost vorba despre

începuturile arhitecturii medievale din Țara

Românească. Fațadele bisericii păstrau încă

anumite detalii vizibile (în special datorită

stării sale mai mult decât precare de

conser-vare), dar suficient de semnificative

pentru a stârni, deopotrivă, curiozitate și

interes.

Și astfel, în anii 1971-1972,

cercetarea și restaurarea Bisericii Domnești

din Caracal a fost nu numai propusă, dar și

acceptată drept obiectiv pe lista

monumentelor istorice care urmau să fie

supuse unor ample lucrări de cercetare

multidisciplinară și apoi lucrărilor pro-

priuzise de restaurare. Cele mai sus

enumerate reprezintă – fiecare în parte -

operațiuni delicate, menite ca – împreună –

să asigure atât conservarea monumentului,

restaurarea elementelor păstrate din

structura inițială, evidențierea vizuală a

etapelor de transformare și acestea în

Biserica Domnească în 1973



condițiile în care edificiul – gata restaurat – să-și păstreze funcția de locaș de cult.

Direcția Monumentelor Istorice și de Artă a asigurat în acea perioadă, prin

specialiștii săi, atât studiile (documentarea istorică și cercetarea arheologică), realizarea

proiectului de restaurare (șef proiect arhitect Ioana Juravlea) și execuția lucrărilor de

restaurare cât și finanțarea tuturor acestor etape enumerate.

Ca primă etapă, au fost întreprinse cercetări arheologice în anii 1973-1974.

Rezultatele acestor cercetări urmau să asigure baza științifică necesară pentru întocmirea

proiectului de restaurare a monumentului. Iată – în mare – în ce au constat principalele

încheieri științifice la care s-a putut ajunge atunci.

Asa cum se păstra în anii '70, edificiul suprapunea o necropolă anterioară din

care au fost dezvelite și

cercetate numeroase

înmormântări databile

încă de la sfârșitul

secolului al XV-lea și

până către mijlocul

secolului următor.

Acestea fuseseră

practicate în preajma unui

fost edificiu de cult, situat

undeva în afara ariei de

teren investigate de noi.

Trebuie subliniat faptul

că monumentul supus

cercetării nu suprapune

cu zidăriile sale nici un fel de edificiu construit anterior pe acel loc.

În etapa inițială - în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-ea - a fost

construită o biserică alcătuită din altar, naos și un pridvor deschis - realizată din

blocheți de piatră fasonată alternând cu asize de cărămidă (material de construcție refolosit

din alcătuirea unor foste edificii datând din epoca romană), și pardosită cu cărămizi

romane reutilizate și ele. O mențiune cu totul specială trebuie făcută cu privire la

pridvorul deschis, cu câte trei arcade pe laturile de sud, vest și nord dintre care cele din

mijloc asigurau accesul direct de la exterior. Anume această încăpere a fost folosită și

drept spațiu funerar.

A doua etapă, înfăptuită probabil în ultimii ani ai secolului al XVII-lea

sau la înce-putul secolului al XVIII – lea, a determinat schimbarea radicală a structurii și

aspectului bise-ricii deja zidite: au fost închise goluril pridvorului inițial și s-a adaugat,

spre vest, un nou pridvor, deschis și el, cu câte trei arcade trilobate pe laturile de sud, vest

și nord. Apoi, corpul păstrat din biserica inițială este supraînălțat pe tot traseul său de

plan și, firește, noul pridvor se desvoltă la noua înălțime a întregului edificiu astfel obținut.

La interior sunt dărâ-mate zidurile transversale, tot aspectul interior și exterior al

edificiului fiind total modificat. Alte reparații și transformări au fost executate în tot

decursul secolelor XIX și XX, și au avut drept efect alterarea și urâțirea întregului

monument.

Coroborarea datelor istorice cu rezultatele cercetărilor arheologice au îngăduit

unele constatări istorice importante. Familia stăpânitoare a moșiei Caracal – cu rezidența

nobiliară aici – a fost cea a Margăi (cea Bătrână, sora voievodului Neagoe Basarab) și a

soțului ei Marcea mare postelnic, atestați încă din 1518 și lor le atribuim construirea

Faţada nordică înainte de restaurare



lăcașului de cult (încă neidentificat) ridicat probabil cu funcția de capelă a reședinței lor și

în jurul căruia a funcționat prima necropolă. Fii cuplului Marga-Marcea, Matei și Vâlsan,

dimpreună cu soțiile și copii lor împart pentru o vreme reședința din Caracal. Însă după ce

amândoi fii mor (ante 1578) copii lui Vâlsan se duc la curțile din Brâncoveni ale bunicilor

lor unde vor deveni – cu calitatea de ”boierii din Brîncoveni” - ascendenții voievozilor

Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Fiica lui Matei, Marga cea Tânără, căsătorită

cu Ivan postelnic, sunt probabil cei care au construit prima formă a bisericii cercetate de

noi. Amân-doi mor înainte de anul 1588, fără urmași. Astfel spița boierilor din Caracal se

stinge.

Tipologia primei

forme a bisericii, care

cuprindea – așa cum am

menționat deja - un pridvor

deschis, beneficiază de

compararea cu monumente

ilustre, pentru perioada

secolului al XVI-lea:

Mitropolia din Târgoviște și

biserica Mănăstirii Snagov.

Amândouă edificiile au fost

construite de voievodul

Neagoe Basarab. Sens în care

considerăm că biserica de

curte ridicată de Marga cea

Bătrână, sora marelui

voievod, putea să adopte

același sistem, total neîntâlnit

la seria bisericilor de curte

boierească cunoscute pentru

acea vreme. Cândva, înainte

de anul 1563, Marga cea

Tânără reeditează tradiția

familiei construind în același

chip prima formă a bisericii

ce a constituit obiectul acestei

prezentări.

După efectuarea

lucrărilor de restaurare

Bisericii Domnești din

Caracal i-au fost redate atât înfățișarea sa inițială cât și pe cele ale fazelor sale de

transformare ulterioară, punându-se în valoare caracterul său de unicat în istoria

arhitecturii eclesiastice din Țara Românească.

Sperăm ca prezentarea foarte succintă a aspectelor ținând de rezultatele cercetărilor

arheologice, de documentarea istorică și – în ultimă instanță – de modul în care a fost

restau-rată Biserica Domnească din Caracal să stârnească dorința cititorilor de a afla în

detaliu firul argumentelor și înșiruirea datelor concrete expuse, de această dată, pe larg în

cuprinsul lucrării ai cărei autori vă invită să o parcurgeți în întregime. Este – fără doar și

poate – o pagină interesantă din istoria orașului Caracal.

Ferecătura Tetraevangheliarului dăruit de Marga cea

Bătrână și Marcea Mare Postelnic Mănăstririi Bistrița

Vîlcea, în anul 1518.



GOLEŞTII – făuritori de ţară şi de neam (I)

Profesor dr. Jeana PĂTRU

Colegiul Naţional „IONIŢĂ ASAN”, Caracal

În istoria naţională, ca şi în cea locală, familia fraţilor Goleşti ocupă un loc de

frunte. Nu se poate vorbi despre constituirea României moderne fără să nu fie amintiţi:

Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru

(„Albu”), dar şi vărul lor Alexandru

(„Negru” sau „Arăpilă”). Nu au ocupat

poziţii dominante în ierarhia socială, dar,

în ultimele patru secole, membri ai

familiei au fost prezenţi în toate

momentele cheie ale istoriei naţionale.

Erau buni gospodari, strângători - dar nu

peste măsură, nu au fost ambiţioşi - deşi

înrudiţi cu cele mai mari familii boiereşti

ale ţării, n-au arătat niciodată veleităţi de

domnie. Această familie a ajuns, prin

intermediul poprietăţilor deţinute, dar şi

prin înrudiri cu boieroaice din părţile

Romanaţilor, să joace un rol important în viaţa economică şi politică a judeţului nostru.

Interesul pentru cercetarea originii Goleştilor a venit în momentul în care mi-a

căzut în mână planul oraşului Caracal, din anul 1927. Nu mică mi-a fost mirarea când am

descoperit că strada de azi „1 Decembrie 1918”, din Caracal, s-a numit strada „Goleşti”

(„Fraţii Goleşti”). Cunoşteam câte ceva, despre Goleşti, din literatură, dar mai ales din

cărţile de istorie, cu toate acestea nu îmi imaginam că familia argeşeană ar avea rădăcini

pe aici.

Origini

Satul Goleşti din Argeş este atestat documentar încă din anul 1452. Primul înaintaş

al Goleştilor a fost Baldovin, pârcălab de Goleşti, pomenit în vremea domnitorului Vlad

Călugărul, adică pe la 1482-1495. Fiul lui Baldovin a fost Ivaşco, aşa cum rezultă dintr-un

act, al lui Radu de la

Afumaţi, care întărea

„...jupâniţei Magda a

jupânului Baldovin

pârcălabul şi fiului său,

Ivaşco,...satele Goleşti ... cu

Vierăşul”. Cu Ivaşco se

întrerupe succesiunea pe

linie masculină, acesta având

numai o fată: Caplea,

căsătorită cu Radu Furcă

(sau Furcovici) care va

semna în acte, după

căsătorie, ca Radu din

Planul oraşului Caracal, 1927 Planul oraşului Caracal în 1927

Arborele genealogic al Goleştilor



Goleşti. În timpul domnitorului Radu

Paisie, va ocupa dregătoria de mare

vistier. Fidelitatea faţă de domnitor

va fi demonstrată în mai multe

rânduri, cea mai relevantă situaţie

fiind cea în care Radu Paisie şi

contracandidatul său la domnie,

Laiotă Basarab, s-au confruntat în

bătălia de la Fântâna Ţiganului1.

Radu din Goleşti a avut trei

copii: Ivaşco, Albu şi Neaga.

Continuitatea familiei nu se va

realiza, însă, prin băieţi, ci prin

Neaga, căsătorită cu postelnicu Radu

din Brâncoveni (fratele lui Danciu,

deci unchiul lui Matei Basarab). Cei doi vor avea o fiică – Maria -, căsătorită cu David din

Brâncoveni. O nepoată a acestora – Vişa din Goleşti - se va căsători cu Stroie Leurdeanu.

Dintre numeroşii copii ai celor doi, Matei va prelua numele de Golescu, probabil odată cu

moşia, nume dus mai departe de fiul acestuia, Radu. În 1640, Stroie Leurdeanu a construit,

la Goleşti, un conac, cu ajutorul meşterului Stoica; în peisajul arhitectural românesc,

acesta este un unicat, întrucât reprezintă singura construcţie laică medievală fortificată din

ţară. Ştiind cât de schimbătoare erau vremurile, Stroie a înconjurat conacul cu ziduri

înalte, de cărămidă, iar în turnurile de apărare a instalat tunuri. Zidurile groase, etajul din

paiantă, eleganţa conacului prefigurează apariţia construcţiilor din perioada

brâncovenească. În 1646, Stroie Leurdeanu ridică biserica, din vecinătatea cona-

cului, care îmbină, cu fineţe, influenţele munteneşti cu cele din Moldova, Armenia şi

Orientul Apropiat. Sistemul de fortificaţii ale conacului, cuprinde zidurile cu contraforturi

şi metereze şi are forma unui patrulater, ce prezintă în colţuri câte un turn rotund, din

cărămidă, în interiorul căruia, pe o platformă de lemn, puteau sta soldaţii în poziţie de

tragere.

Printre primele menţiuni despre conac se numără şi cea a lui Paul de Alep care

nota: „Mărețul și elegantul palat al logofătului este o clădire armonioasă, apărată de

multe tunuri. Am dormit acolo, fiind primiţi cu mare cinste şi ospătaţi cu o masă

domnească, aici gustând cele mai dulci și bune vinuri din Ţara Românească”.

Conacul a avut de

suferit în anul 1716, când

a fost dărâmat de o gardă

turco-tătară condusă de

Nicolae Mavrocordat, în

contextul războiului ruso-

austriac şi de anexare a

Olteniei.

În secolul al XVIII-

lea, marele ban Radu

Golescu a refăcut și

extins conacul, etapă în

care a fost mărit holul

central, s-au adăugat

Conacul Goleştilor

Conacul Goleştilor astăzi



etajul din paiantă, un turn anexat

conacului, cu rol de bucătărie şi

spălătorie, precum şi foişorul de pază

de la intrare. Singura cameră din

această clădire care păstrează

trăsăturile iniţiale ale construcţiei de

la 1640 este camera de lucru a fraţilor

Golescu. În perioada modernă, în cele

patru turnuri fuseseră amplasate

tunuri de apărare a fortificaţiei.

Zidurile aveau 5,20 m înălţime şi

aproape 60 cm grosime. Au fost

restaurate în cea mai mare parte în

anii '40 ai secolului trecut.

Conacul Goleştilor a intrat în istorie odată cu numele familiei, datorită

evenimentelor istorice desfăşurate, şi aici, în secolul al XIX-lea. Ne referim la Revoluţiile

din 1821 şi 1848-1849, Unirea Principatelor Române din 1859, sosirea viitorului rege

Carol I în ţară, evenimente asupra cărora vom reveni. În perioada interbelică, domeniul

Goleştilor ajunsese o ruină şi numai intervenţia regelui Carol al II-lea l-a salvat de la

pieire. Astfel, regele a răspuns rugăminţii fostei lui profesoare, Elena Davila Perticari, care

împreună cu soţul ei, Ion/Jean, i-au dat lui Carol educaţia de care avea nevoie un viitor

rege2. În 1939, când domeniul era în paragină, regele Carol al II-lea a expropriat pe

urmaşii familiei Golescu, plătind suma de un million de lei şi organizând, aici, Muzeul

,,Dinicu Golescu”3- 7 iunie 1939.

Radu Golescu a fost un personaj foarte interesant, dacă ne gândim că el apare în

toate momentele cheie ale istoriei naţionale, începând din 1680 şi până la moartea sa din

1731. A fost unul dintre credincioşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, ruda sa, pe

care el şi Preda Brătăşanu l-au convins să accepte domnia. Nici domnitorul nu l-a ţinut

departe, încredinţându-i diferite misiuni, cele mai multe în Transilvania, regiune în care

Golescu avea interese, căci făcea comerţ cu Braşovul. Bun gospodar, Radu Golescu îşi va

spori averea, cumpărând moşii, case, prăvălii. A fost un opozant de frunte al regimului

fanariot, luptând pentru eliberarea ţării de sub turci şi trecerea acesteia sub suzeranitate

austriacă. După moartea sa (1731), a fost înmormântat la mănăstirea Hurezi. El a avut trei

fete: Zoe/Zoiţa s-a căsătorit cu Ştefan I Pârşcoveanu, altă fată s-a măritat cu Iancu Băleanu

şi cea de-a treia, Aniţa (Ana), cu Nicolae Ştirbei - ea va fi cea care va duce numele de

„Golescu” mai departe (dintre copiii celor doi, primului băiat i-au dat numele bunicului:

Radu).

Radu Golescu Ştirbei, nepotul (n. 1746 – d. 1818), va moşteni, de la bunicul său,

spiritul de întreprinzător, de bun negustor, două caracteristici tipice economiei capitaliste,

aflată într-un proces de pionierat pe meleagurile noastre. A fost un foarte bun gospodar,

unul dintre cei care ştie unde, când şi cum să investească, astfel sporindu-şi averea văzând

cu ochii, dar a fost şi un mare filantrop, dovedind aplecare spre cei sărmani. Din bogata

corespondenţă a Zincăi Golescu4, cu cei patru feciori ai ei, reiese că Radu avea strânse

legături cu Casa de negoţ, din Sibiu, a lui Constantin Hagi Pop, atât de afaceri, cât şi de

prietenie. Printre produsele vândute se numărau: vite, miere, ceară, fân, porumb.

Afacerile prospere i-au oferit posibilitatea să se extindă şi să deţină, în Bucureşti,

prăvălii5 şi hanuri. Un astfel de han îl avea în centrul oraşului, dar nu chiar în inima lui, ci

pe Podul Caliţei sau Calicilor6, actuala Cale a Rahovei, pe lângă Biserica Sf. Nicolae.

Conacul Goleştilor- interior



Hanul a fost construit pe la începutul

secolului al XIX-lea şi se afla în vecinătatea

vechii case a boierului Golescu, în mahalaua

numită a Golescului, unde se mai găseau şi

casele boierilor Ştirbei, Creţulescu, Manu,

Fălcoianu, Bobescu şi alţii.

Înainte de 1800, a construit o fabrică

de sticlărie, pe una dintre moşiile sale din

Dâmboviţa7, aducând muncitori „sudiţi

germani”, dar printre ei aflându-se şi români

din satul transilvănean Porumbacu. Produsele

acestei fabrici, mai ieftine, se vindeau bine în

Bucureşti, dar şi în alte oraşe, contribuind, şi

această investiţie, la sporirea averii8.

Întinsele sale afaceri cereau o mână

de fier şi o atitudine pe măsură, altfel nu ne

putem explica desele procese în care s-a aflat Radu Golescu, cele mai multe având

ca subiect stăpânirile de moşii.

Nu putem trece cu vederea numeroasele sale acte de danii: „venitul unui pod,

peste Argeş, ...să hrănească pe cei săraci, ... cum şi trei roate de moară în apa Argeşului, la

Leurdeni,... iarăşi pentru aceşti săraci să fie”, o sumă frumuşică pentru boierii scăpătaţi,

1.800 de taleri pentru măritişul unor fete sărace, iar alţi 3.950 - „cu aceşti bani să se scoaţă

dupe la puşcărie, dupe la grosuri oamenii...” Fost vornic al oştirilor şi epitrop al spitalelor

în 1797, epistat pentru stăvilirea ciumei în 1812, el are o contribuţie însemnată la ridicarea

noului spital al „calicilor” (n.n. este vorba despre Spitalul Filantropia), în 1815, alături de

doctorul Caracaş şi de banul Grigore Brâncoveanu9.

Radu Golescu nu a ocolit nici viaţa politică, ocupând, rând pe rând, treptele

dregătoriilor, ajungând până la cea de ban. A fost unul dintre boierii luminaţi de la

începutul secolului al XIX-lea, sprijinind renaşterea învăţământului românesc; după

exemplul altor boieri (Otetelişanu - la

Beneşti, Iordache Filipescu etc.), a înfiinţat

o şcoală elementară la Goleşti, dar îl găsim

şi epitrop al Şcolii Ionaşcu, din Slatina10

.

Din căsătoria cu Zoiţa Florescu,

s-au născut trei băieţi şi o fată: Nicolae, zis

Nae, Gheorghe, cunoscut mai mult sub

numele de Iordache, Constantin, cunoscut în

literatură sub numele de Dinicu, şi Ana. Lui

Iordache i-a lăsat Hanul de pe Podul

Calicilor, iar lui Dinicu - Hanul Roşu,

construit pe locurile, ce se vânduseră la

licitaţie, din fostul teren al Curţii Vechi11

;

dar, dincolo de proprietăţi, banul Radu

Golescu le-a insuflat copiilor dragostea

pentru învăţătură. Dintre cele două mari

calităţi ale lui Radu Golescu – dorinţa de

învăţătură şi spiritul afacerist -, băieţii nu au

moştenit-o decât pe prima, atât Iordache, cât

Stema familiei Golescu- un leu purtând

sabie

Banul Radu Golescu (1746-1818)



şi Dinicu, dedicându-şi întreaga energie pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Ei

au înfiinţat şcoli, au redactat reviste, au scris cărţi, toate aceste activităţi fiind puse în

slujba „luminării” poporului român.

Goleştii şi Romanaţii

Puţini dintre noi ştim că familia Golescu are rădăcini adânc înfipte în glia

romanaţeană, atât prin proprietăţile

deţinute, şi transmise din generaţie în

generaţie, cât şi prin alianţele

matrimoniale. Pentru a înţelege această

legătură cu Romanaţii, trebuie să urmărim,

prin intermediul genealogiei, momentele

principale ale acestei filiaţiuni.

Nu de puţine ori am afirmat că

familiile mari boiereşti căutau să se

înrudească între ele, astfel încât averea

agonisită să nu se disperseze, ci, din

contră, să sporească. Prin încheierea unor

astfel de căsătorii, se urmărea şi stabilirea

unor alianţe, socio-economice şi politice,

solide în lupta pentru putere, luptă care, nu

de puţine ori, însemna ocuparea domniei

sau sprijinirea unor candidaţi favorabili

pentru cea mai înaltă poziţie în stat. Nici

Goleştii nu au ocolit această practică,

căsătorindu-şi copiii cu descendenţi ai

puternicelor familii Pârşcoveanu, Racoviţă

ş.a.

Zoe, cunoscută sub numele Zinca,

s-a născut pe la 1792. Era fiica lui Alexandru

Farfara şi a Dumitranei Pârşcoveanu. Despre

originile ascendenţilor paterni, se cunosc

puţine lucruri. Posibil ca numele de „Farfara”

să fi fost numai o poreclă, deoarece şi azi se

foloseşte, dar cu sens depreciativ: „farfara-

fanfaron” – fluşturatic, vorbăreţ, lăudăros,

înfumurat, îngâmfat. Numele apare, pentru

prima dată, într-un document din 1783,

serdarul12

Alexandru Farfara înlocuindu-l pe

stolnicul13

Costea în funcţia de ispravnic14

de

Mehedinţi15

. În 1788, îl întâlnim ca

ispravnic-preşedinte al judecătoriei

Gorjului16

. Către sfârşitul secolului al XVIII-

lea, în Craiova este semnalată o casă a

acestui Alexandru Farfara, unde mai târziu,

pe locul acestei case, va fi construită clădirea

tipografiei „Scrisul Românesc”17

.

Proprietăţile moştenite, cumpărate sau

Constantin (Dinicu) Golescu (1777-

1830)

Zoe (Zinca) Golescu (Farfara) (1792-

1879)



provenite de pe urma căsătoriei, cu Dumitrana Pârşcoveanu, au împânzit judeţele Olt şi

Romanaţi; o astfel de proprietate se afla (şi) în satul Frunzaru, cătunul Uria, localnicii

denumind, multă vreme, terenul din nordul „Pădurii Stoica” drept moşia „Farfaroaica”. După mamă, Zinca provenea din familia Pârşcovenilor, mama sa - Dumitrana -

era una dintre cele şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu18

. La vârsta de 13 ani, a

fost căsătorită cu Constantin (Dinicu) Golescu, mai în vârstă cu 15 ani decât ea. Acesta “o

alesese ca soție pentru frumuseţea şi distincția ei naturală”. La un an de la căsătorie, s-a

născut primul lor copil – Ana-, apoi patru băieţi: Ştefan, Nicolae, Radu, Alexandru

(,,Albu”).

Zoe (Farfara) Golescu a fost o femeie cu multiple calităţi: soţie, matroană de

evenimente mondene, mamă a cinci copii, proprietară implicată direct în administrarea

moşiilor.

Tânără, plină de farmec, spirit deschis şi vioi, purtând ţinute care o recomandau ca

pe o fiinţă cu gusturi alese, Zoe era nelipsită din activităţile protipendadei bucureştene:

baluri, aniversări, petreceri, serate etc., pe multe dintre acestea organizându-le la reşedinţa

familiei, din Belvedere.

Dar, aceeaşi Zoe manifesta destulă pricepere, pentru o femeie, în administrarea

numeroaselor sale moşii („Ce face

Goleasca, nu mai desface

nimeni!”). De moşia de la

Gostavăţu, judeţul Romanaţi, se

ocupa, mai mult, „coana Zinca

Golescu”, „conaşul Dinicu” (n.n.

Dinicu Golescu), locuind la

Bucureşti, fiind văzut rar pe la

moşie. Situaţia poate fi interpretată

şi prin răceală survenită între cei

doi soţi, răceală care va duce, în

final, la o separare definitivă.

Indiferent de situaţie, Zoe nu era

femeia care să stea, într-un loc,

prea mult: o aflăm când la

Craiova, când la Goleşti, „chemată

de grijile moşiei”, când la casa din

inima Bucureştiului – Belvedere

(pe locul acesteia – vândut în

1833 - s-a construit, mai târziu, Palatul Regal).

De oraşul banilor, Craiova19

, Zoe Golescu era legată, în primul rând, prin casele

moştenite, fie de la tatăl său – Alexandru Farfara-, fie de la mama sa – Dumitrana

Pârşcoveanu, dar şi prin faptul că ginerele ei, Alexandru Racoviţă, era ispravnic aici.

Cu ani buni în urmă, prin satele Frunzaru, Uria, Cioflanu, bătrânii încă mai duceau

cu ei, prin vâltorile vieţii, poveşti despre „boieroaica Zoe Farfara”, iar terenul, care se

întinde dincolo de pădurea fraţilor Stoica, situat între Uria şi Cioflanu, a rămas în

amintirea oamenilor, până azi, sub numele de „Farfaroaica”.

În memoria colectivă, dar şi în istoria naţională, Goleştii au lăsat urme care nu pot

fi şterse de vreme şi uitare. Moşiile lor şi-au pierdut identitatea, trecând din mână în mână,

şi-au schimbat stăpânii, au fost colectivizate. În satele romanaţene în care, odinioară, au

Zoe (Farfara) Golescu



fost proprietari Goleştii, au rămas actele lor caritabile. De pildă, în comuna Gostavăţu, la

ridicarea bisericii, cu hramul „Sf. Nicolae”, a ajutat şi Cocoana Zinca20

.

În privinţa moşiei de la Gostavăţu, aceasta a cunoscut, de-a lungul timpului, mai

mulţi proprietari. Din primele surse istorice, reiese că satul, atestat documentar în hrisovul

din 17 decembrie 1569, prin care domnitorul Alexandru Mircea întărea lui Neagomir

ocina din Pietroşani pe care acesta a schimbat-o cu Mihail ban şi jupâniţa sa, Silca, „partea

lor de ocină din Gostavăţ, partea socrului lor, Tacal, toată”21

, a fost liber. De asemenea,

terenurile satului se întindeau de o parte şi alta a Oltului. Satul a fost cumpărat de Mihai

Viteazul şi lăsat moştenire fiicei lui, Florica. După mai multe vânzări şi răscumpărări,

moşia Gostavăţu a ajuns proprietatea Pârşcovenilor. Dintre cele şase fete ale lui Ştefan al

II-lea Pârşcoveanu, cea care a primit această moşie a fost Maria, căsătorită cu Iordache

Cantacuzino. Documentele mai pomenesc ca proprietari în Gostavăţu, alături de

Pârşcoveni, spre sfârşitul secolul al XVIII-lea, pe Ilinca Fălcoianu şi pe Alexandru Farfara.

La 2 ianuarie 1797, moşia Gostavăţu, partea din judeţul Romanaţi, a ajuns în proprietatea

lui Alexandru Golescu, în urma schimbului făcut cu popa Ştefan din Uria şi popa Pârvu

din Drăgăneşti, cărora le-a dat partea moşiei, stăpânită de el, din judeţul Olt. Potrivit

Dicţionarului localităţilor din judeţul Olt (G-O), editat de Institutul de Cercetări Socio-

Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, începând din 1814 Gostavăţul ajunge în proprietatea

lui Dinicu Golescu. În anul 1870, Zoe şi copiii săi vor vinde moşia lui Dimitrie Leoveanu

şi Ghiţă Mărăscu, cu suma de 43.000 galbeni, ultimul devenind proprietar peste toată

moşia, după moartea unchiului său - D. Leoveanu. La începutul secolului al XX-lea, moşia

ajunge la Demetrieni (G. Demetrian) care, după moartea sa în 1905, este împărţită în patru

trupuri: Nicolae Demetrian (532 ha), Dumitru Demetrian (322 ha), Vasile Demetrian (488

ha) şi Gh. Demetrian (278 ha)22

. Ultimii proprietari au fost copiii lui Iorgu Demetrian,

Camil şi Mimo. Trecută prin mai multe tranzacţii şi reforme agrare, moşia Gostavăţu va fi

colectivizată, foştii proprietari devenind o amintire, din ce în ce mai ştearsă din memoria

oamenilor, ultimele stăvilare, în calea uitării, fiind biserica din sat şi locurile care, încă,

mai poartă numele vechilor moşieri.

Goleştii au avut moşie şi la Cioroiu, moştenită de Zinca de la tatăl ei -

Alexandru/Lisandru Farfara. Greutăţile financiare, prin care va trece familia după moartea

lui Dinicu, au silit-o pe Zinca să o arendeze, împreună cu moşia Gostavăţu, cu 16.000 de

lei. Catagrafia din 1838 atesta că moşia era stăpânită de marea logofeteasă Zinca Golescu,

„care şedea în capitală”. Prin reforma din 1864, au fost împroprietăriţi 87 de săteni. Aşa

cum s-a întâmplat şi cu alte proprietăţi, Zinca Golescu a vândut moşia lui D. Coculescu, cu

6.500 de galbeni. După 10 ani, moşia era scoasă la mezat şi adjudecată de principele

Nicolae G. Bibescu, cu suma de 43.660 lei. În timp, moşia a trecut şi pe la principele

Alexandru Bibescu, apoi la Zoe Brâncoveanu, pentru ca, în 1904, proprietarul moşiei

Cioroiu să fie Mihalache Demetrian. La acea dată, moşia avea o suprafaţă de 708 pogoane,

dintre care 358 pogoane pădure şi zăvoi, 300 pogoane locuri cultivabile, 40 pogoane ape,

iazuri, prunduri, 6 pogoane case şi clădiri, şi 4 pogoane drumuri23

. În 1921, pământul

arabil a fost expropriat pentru împroprietărirea ţăranilor.

„Urmele” Goleştilor pot fi atestate şi la Corlăteşti-Cezieni. Satul Corlăteşti a fost

menţionat într-un hrisov din 3 noiembrie 1516, dat, la Piteşti, de către domnitorul Neagoe

Basarab, prin care acesta întărea logofătului Stanciu mai multe proprietăţi – ocine cu vii,

pomi, pădure -, în Titiriceşti şi Voinigeşti. Prin acelaşi document, Stanciul logofătul şi

fratele său, Frâncu, lăsau moştenire - după moarte, şi în situaţia în care „se stingea

neamul”-, toate moşiile lor mănăstirii Cornetu. Printre moşiile lăsate mănăstirii Cornetu,

era pomenită şi „partea lor, ... oricât este..”, din Corlăteşti24

.



La începutul secolului al XIX-lea,

proprietarul moşiei era marele vornic Barbu

Ştirbei care o lasă moştenire nepoatelor sale

de soră, fiicele Catincăi/Stancăi „Ştirboaica”

Pârşcoveanu (fostă Ştirbey). Într-un extras

din situaţia înaintată, de către Ocârmuirea

locală (Caracal), Departamentului din

Lăuntru, la 9 iunie 1837, în dreptul moşiei

Corlăteşti erau menţionaţi următorii

proprietari: Barbu Ştirbey, Costache

Cantaragiu, hatmanul Ioan Vlădăianu

(căsătorit cu Uţa Pârşcoveanu), Zinca

Golescu (Farfara)25

. Proprietăţile deţinute de

rudele vornicului vor fi vândute, astfel încât

moşia Corlăteşti va ajunge în stăpânirea

Jienilor: moşia Anei Rosetti – Bondrea - în

posesia lui Ştefan (Fană), fiul lui Amza,

ceilalţi proprietari, printre care şi Zinca

Golescu, s-au asociat şi şi-au scos moşiile la

mezat, acestea ajungând în proprietatea

aceluiaşi cumpărător: Alexandru/Alecu

Racoviceanu (fiul lui Dumitrache Jianu, dar înfiat de una dintre rudele sale, după mamă,

Racoviceanu)26

.

În ceea ce priveşte moşia de la Văleni, se pare că aceasta a fost cumpărată de

Alexandru Farfara şi lăsată moştenire celor două fete: Zinca şi Catinca. În statistica

moşiilor din plasa Oltului, din 1837, moşia Văleni era stăpânită de logofeteasa Zinca

Golescu şi de serdăreasa Ruset27

. În momentul aplicării reformei rurale din 1864,

proprietar era Petrache Hagiopolu, posibil ca acele două proprietărese să facă o înţelegere

şi să scoată la mezat, împreună, moşia Văleni.

Căsătoria dintre Zinca şi Dinicu a fost una de convenienţă, cei doi trăind mai mult

separaţi, decât împreună. În bună parte, Zinca, în venele căreia curgea sângele

Pârşcovenilor, s-a ocupat de administrarea moşiilor; soţul ei – Dinicu - s-a dedicat, cu

precădere studiului, a călătorit mult prin Europa28

, s-a ocupat să dea fiilor lui o instrucţie

solidă, înscriindu-i la Universităţi europene de prestigiu – Munchen şi Geneva. Dintre cei

cinci copii, numai primii trei s-au bucurat de căldura unei familii complete, ultimii doi –

Radu şi Alexandru - trăind mai mult lângă tatăl lor, despărţit de Zinca, în urma divorţului.

În 1824, Dinicu Golescu va pleca în faimoasa sa călătorie, luându-i cu sine şi pe cei patru

băieţi: pe cei doi mai mari îi va lăsa la studiu, în Elveţia, la Geneva, iar pe mezini, în

Germania, la Munchen, de unde vor pleca şi ei, mai târziu, în Elveţia, apoi în Franţa. După

încheierea studiilor, aceştia se vor întoarce în ţară şi vor intra în miliţia ţării: Ştefan –

căpitan, mai târziu maior, Nicolae – maior, amândoi vor ajunge aghiotanţi ai domnitorului

regulamentar Alexandru Ghica29

.

(Va urma)

Note:

1. Nemulţumiţi de modul în care conducea Radu Paisie, câţiva boieri, în frunte cu Stroe Pribeagul

(Stroe din Floreşti, fost mare paharnic), au adus, din „Ţara Ungurească” (Transilvania), pe un

„fecior de domn” - pentru a-l alunga pe Radu Paisie. Stroe era fiul lui Drăghici din Drăgoieşti.

Fugit din ţară în perioada 1538-1544, va fi ucis de Radu Paisie, în bătălia de la Fântâna Ţiganului,

Locul de veci al lui A. G. Golescu (,,m.

15 august 1881, de 63 ani”) şi al

Alexandrinei (,,n. 5 febr. 1803- m. 28

mai 1863”) de la Rusăneşti-Romanaţi



din anul 1544. Despre bătălia dintre cei doi, găsim informaţii într-un act de danie, dat de Radu

Paisie către vistiernicul său, Radu Furcă: „pentru că aceste sate au fost domneşti, iar domnia mea

am miluit pe Radu vistierul pentru credincioasa şi dreapta slujbă pe care mi-a slujit-o când a fost

cea dintâi luptă cu Stroe Pribeagul şi ne-a doborât Stroe şi s-a spart oastea...” (DRH, vol. II, B. Ţara

Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, p. 287.

2. Elena Perticari a fost fiica lui Carol Davila şi a Anicăi Racoviţă (nepoata lui Dinicu Golescu şi a

Zincăi Golescu); s-a născut în anul 1865 şi a copilărit la conacul Goleştilor, împreună cu fratele ei,

Alexandru, viitorul dramaturg. A moştenit, de la mama sa, dragostea pentru oameni, în special

pentru ţărani, pentru copiii neajutoraţi, şi, de la tatăl ei, puterea de muncă şi dragostea de ţară. Elena

Perticari Davila a studiat la Stuttgart, unde a frecventat cursurile Facultăţii de Geografie şi pe cele

ale Facultăţii de Medicină. Frumuseţea i-a adus repede un mare admirator care o face să renunţe la

preocupările universitare. Numele său: căpitan Ion Perticari, unul dintre eroii Războiului de

Independenţă. Datorită familiei sale şi poziţiei pe care aceasta o ocupa la curte, Elena ajunge să fie

invitată, în vara lui 1882, ca domnişoară de onoare pe lângă regina Elisabeta. Mai târziu, a devenit

doamnă de onoare a reginei Maria, funcţie ce a propulsat-o între cele mai importante românce ale

vremii, împreună cu Regina Maria, Martha Bibescu şi Maria Cantacuzino. Cu un astfel de

,,palmares”, Elena Davila Perticari a fost aleasă să fie educatoarea tânărului, viitor rege, Carol al

II-lea, iar Ion Perticari a devenit aghiotantul regelui Ferdinand. În Primul Război Mondial, Elena

Perticari Davila a însoţit-o pe regina Maria în Moldova, unde s-au ocupat de răniţii din spitalele din

Iaşi, iar generalul Perticari, aghiotant al lui Ferdinand, l-a însoţit pe Carol al II-lea în Germania, l-a

învăţat să mânuiască armele şi l-a găzduit la conacul Izvoru din sudul Argeşului. Familia regală

venea des la acest conac. De asemenea, conacul de la Izvoru a găzduit sute de copii ai refugiaţilor.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Elena Perticari Davila a primit, la cantina şcolară din

Izvoru de Sus, peste 20 de copii săraci, din sat şi copii ai refugiaţilor din Moldova, iar în 1945 -

încă 150 de copii, ai refugiaţilor, pe care i-a ţinut până în 1947.

3. Legea nr. 296 s-a promulgat prin Î.D.R., sub nr. 2337 din 1939, si s-a publicat în Monitorul Oficial,

p.I, nr. 129 din 7 iunie 1939. Prin lege, se declara, de utilitate publică şi în interes cultural –

naţional, exproprierea de urgenţă a imobilului, numit Casele Mari, împreună cu parcul, situat în

com. Goleşti jud. Muscel, proprietatea indiviză a moştenitorilor Golescu, compus din teren în

suprafaţă de 3 ha şi 9.071 mp, împreună cu toate construcţiunile aflate pe el, astfel cum este

prevăzut în schiţa de plan întocmită de serviciul tehnic al Ministerului de Interne. Imobilul se

învecina: la miazănoapte şi răsărit cu drumul comunal, la sud cu proprietăţile colonel Slăniceanu şi

B. Ionescu, iar la apus cu proprietatea colonel Slăniceanu.

Acest imobil s-a expropriat pe seama Ministerului Cultelor şi Artelor - Comisia Monumentelor

Istorice - şi urma să fie întrebuinţat pentru înfiinţarea unui parc şi a unui muzeu de istorie care să

poarte numele de MUZEUL DINICU GOLESCU.

Preţul oferit pentru expropriere a fost de 1.000.000 de lei, pentru teren şi construcţii, şi a fost

plătit de Ministerul de Interne.

Între 1942 – 1943, s-au restaurat construcţiile şi s-a constituit patrimoniul muzeal

iniţial.

4. Zinca Golescu a fost nora lui Radu Golescu.

5. În 1797, Radu Golescu a cumpărat, de la o văduvă, o prăvălie scoasă la mezat, plătind pentru ea

945 de taleri. Prăvălia se afla în mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, în faţa podului cel mare al

Târgului de Afară. Domnitorul Alexandru Ipsilanti îi întărea cumpărarea, prin actul din 28 iulie

1797. Terenul pe care se afla prăvălia a aparţinut Mănăstirii Colţea, vornicul Radu Golescu fiind

obligat să plătească o chirie de 16 poli. (George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului

Bucureşti”, 1634-1800, Editura R.S.R., Bucureşti, 1982).

6. Podul Calicilor.

7. G. Potra, „Goleştii, mozaic documentar”, în Studii şi comunicări de etnografie şi istorie, III, 1980,

p. 21.

8. George Potra, „Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti” (1821-1848), Editura R.S.R.,

Bucureşti, 1975, pp. 244-245).

9. „Goleştii,...”, p. XIII.



10. Gh. Mihai, „Aspecte privind dezvoltarea învăţământului în judeţul Olt”, în Studii şi comunicări de

istorie şi etnografie, II (1978), p. 23.

11. George Potra, în „Hanuri bucureştene”, susţine că Hanul Roşu a fost construit pe la 1800, când

domnitorul Constantin Hangerli a vândut terenul pe care, altădată, fusese Curtea Veche. Nu se

cunoaşte numele celui care l-a ridicat, cert este că hanul ajungea, în al doilea deceniu, în

proprietatea Mănăstirii Cotroceni. După mai multe procese de vânzare-cumpărare, Hanul Roşu

devine proprietatea lui Zinca Golescu şi a fiilor ei, dar nu va rămâne multă vreme nici în

proprietatea acestora, fiind vândut între 1850-1852 (George Potra, „Istoria hanurilor bucureştene”,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 134-136) .

12. Serdarul era o dregătorie întâlnită atât în Ţara Românească, dar şi în Moldova şi însemna

comandant de oaste, îndeosebi de călărime, inspector general al poştelor şi comunicaţiilor. În

secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, boier de rangul al III-lea, asimilat, de către Regulamentele

Organice, cu gradul de căpitan.

13. Stolnic.

14. Ispravnic.

15. V. A. Urechia, Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786, în Analele

Academiei Române, (1889-1890), Men. Sec. Istorie, p. 36.

16. Alex. Ştefulescu, Istoria Târgu Jiului, 1906, p. 117.

17. G. Mil. Demetrescu, Craiova în veacul trecut, în Arhivele Olteniei, anul III, nr. 13, p. 221.

18. Ştefan al II-lea Pârşcoveanu a fost căsătorit de două ori: o dată cu o descendentă a Obedenilor şi a

doua oară cu Stanca Ştibey. A avut şase fete: Sultana, căsătorită, mai întâi, cu Mihai Bălăceanu,

apoi cu Constantin, fiul stolnicului Ioniţă Bălăceanu, dintr-o altă ramură a acestei familii, Zoiţa,

căsătorită, prima dată, cu Gheorghe Jianu, apoi cu grecul Constandin Lazaru, Uţa căsătorită cu

paharnicul Ioniţă Vlădăianu, Dumitrana căsătorită cu Alexandru Farfara, Mări(c)uţa, căsătorită

întâi cu Iordache Cantacuzino, apoi cu Grigore Ralea, Ancuţa, căsătorită cu Gheorghe Radu

Bengescu (Ion D. Tîlvănoiu, Boierii Pârşcoveni, în „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, anul IV, nr.

2 (36), februarie 2015, pp. 60-67).

19. Pe strada Mihai Viteazul, la începutul secolului al XIX-lea, se aflau casele locuite de trei dintre cele

şase fete ale lui Ştefan al II-lea Pârşcoveanu: Zoiţa Jianu/Lazaru, Uţa Vlădăianu, Zinca Golescu.

Tatăl şi-a înzestrat fetele cu moşii sau bani. De asemenea, fetele Pârşcoveanului l-au moştenit şi pe

vornicul Barbu Ştirbey, fratele Stancăi (căsătorită cu Ştefan al II-lea Pârşcoveanu). Neavând copii,

vornicul a lăsat câte o moşie Dumitranei, Mariei, Uţăi, Zoiţei şi copiilor răposatei Sultana. După

aşezarea casei marelui vornic – în faţa caselor celor trei nepoate –, suntem îndreptăţiţi să credem că

terenurile au fost moştenite de la mama lor, Stanca Ştirbey.

20. Ştefan N. Ricman ş.a., Monografia judeţului Romanaţi, „Ramuri S.A.//Arte Grafice//”, Craiova,

1928, p. 415.

21. D.R.H., vol. III, p. 336.

22. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, Dicţionarul istoric al localităţilor

din judeţul Olt (G-O), Editura Alma, Craiova, 2009, pp. 53-55.

23. Ibidem, pp. 295-296.

24. DRH, vol. II, B. Ţara Românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1972, pp. 286-287.

25. Paul Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Editura Hoffman, Caracal, 2017, p.

289.

26. Paul Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Editura Alma, Craiova, 2010, p. 40.

27. Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu Plopşor”, op. cit., p. 85.

28. Se pare că Dinicu Golescu ar fi făcut trei drumuri în Europa de Apus: în 1824 - când ajunge în

Italia, trecând prin Buda, Viena, Trieste, Milano, în 1825 – a mers la băi, în Banat, şi, de aici, la

Pesta şi în 1826 – de la Braşov a mers în Bavaria şi Elveţia.

29. George Fottino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti – Boierii Goleşti, vol. I,

Imprimeria Statului, Bucureşti, 1939, p. 32.

Fotografiile din acest material provin din Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii, Goleşti cu excepţia

celei din urmă care a fost inclusă de redacţie.



Un judecător în război

Col. ( r.) Matei Dumitru

Încă de la formarea armatei române moderne, pentru raţiuni care ţin de rapiditatea

prezentării la mobilizare, în regimentele care aveau sediul într-un anumit judeţ –

Romanați, Olt sau oricare altul – au fost încorporaţi militari proveniți din acel județ, însă

în unele cazuri, în regimente se găseau şi ostaşi proveniţi din alte judeţe, din motive lesne

de înţeles. Astfel, Tănăsescu Spiru din judeţul

Romanaţi a fost încorporat la Regimentul 4 Argeş.

Se născuse la 6 octombrie 1879 în

comuna Islaz, plasa Balta a judeţului Romanaţi, ca

fiu al lui Tănase şi Rada Tănăsescu. Având

posibilităţi materiale, a urmat facultatea de drept

şi a devenit judecător.

A fost încorporat la 1 ianuarie 1904 şi la

prin Înaltul Decret nr. 24/1907 a fost avansat la

gradul de sublocotenent în rezervă.

La 6 ianuarie 1908 s-a căsătorit cu

Leontina din Drăgăneşti-Olt, care urmase un

pension de fete. Împreună au avut 3 copii: Ileana,

Nicolae şi Alexandru.

Sublocotenentul în rezervă Tănăsescu

Spiru a fost mobilizat, conform precizării din

Ordinul de Zi nr. 2/1913 şi a participat la Al II-lea

Război Balcanic de la 27 august până la

demobilizarea din 27 august 1913, după cum

rezultă din Ordinul de Zi nr. 50/1913, apoi, prin

I.D. nr. 6728 din 28 august din acelaşi an, a fost

avansat la

gradul de

locotenent în rezervă.

După începerea marii conflagraţii mondiale

din anul 1914, în perioada de neutralitate, când era de

aşteptat ca armata română să intre în război dintr-un

moment în altul, au fost mai multe concentrări pentru

pregătirea rezerviştilor.

Locotenentul în rezervă nu putea să

lipsească la vreuna. Prima concentrare a fost

începând cu data de 23 august 1914 pentru o lună,

prin Ordin de Zi nr. 698/1914 şi a durat până la 24

septembrie acelaşi an, conform O.Z. nr. 819/1914.

Au urmat alte două concentrări pentru

pregătirea rezerviştilor în anul 1915: una între 25

iulie (O.Z. nr. 530/1915) şi 13 august, alta între 28

noiembrie şi 18 decembrie (O.Z. nr. 1250/2015). În

1916 prima concentrare a fost pentru numai 5 zile, de

la 25 la 30 ianuarie (O.Z. nr. 1659/1916), apoi altele

mai lungi, între 8 februarie şi 23 martie (O.Z. nr.

Imaginile care ilustreză acest

articol au fost oferite redacţiei de

către dl. ing. Eugen Tănăsescu din

Slatina: Spiru Tănăsescu…

Nicolae Sp. Tănăsescu la

Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri

de Cavalerie ,,Regele

Ferdinand” din Târgovişte



1737/1916) şi între 23 mai şi

23 iunie (O.Z. nr. 260/1916).

Din carnetul de notiţe

păstrat din perioada

concentrărilor efectuate în

perioada neutralităţii, scris

îngrijit, cu cerneală neagră,

constatăm seriozitatea şi

meticulozitatea ofiţerului din

rezerva armatei, intelectual

cu simţul datoriei, preocupat

de temeinica pregătire a

viitorilor luptători, pentru

care întocmea programele de

instrucţie.

La 1 iunie 1916 a

făcut câteva notări cu

creionul, probabil unele indicaţii date de superiori cu privire la probleme care să fie

cunoscute de concentraţi: despre lipsa [de la unitate] şi neprezentare; ajustarea efectelor;

ajustarea curelei armei; împachetatul şi aşezarea

efectelor [în raniţă], prezentarea oamenilor: cum să

salute, să meargă, să vorbească, etc; instrucţia

individuală. Pentru gradaţi da indicaţii privitoare la

modul cum se dau comenzile, care este comportarea

soldatului în luptă. Alte notări completează

programul cu indicaţii pentru ofiţeri: să se împartă

neştiutorii de carte la cei care ştiu carte; să înveţe

gradele inferioare şi cele din companie; să se înveţe

capitolele regulamentului de manevră şi luptă de

către ofiţeri.

În timpul unor concentrări din anul 1916 a

făcut parte din Biroul III al Secţiei a III-a din Marele

Stat Major.

Din carnetul său rezultă care era programul

zilnic ce urma să fie executat de cei concentraţi: de

regulă, în prima parte a zilei se executau teme de

cunoaşterea armamentului şi exerciţii de instrucţie

cu armamentul din dotare, iar după amiaza se

continua cunoaşterea armamentului şi se executau

exerciţii de luptă a individului şi cu formaţii mici:

serviciul de siguranţă în marş şi staţionare, garda mare, executarea şanţurilor de trăgători şi

mascarea lor.

În primele concentrări din 1916 a comandat compania a 4-a din Batalionul IV al

Regimentului 4 Argeş şi a notat în carnet programul zilnic al companiei pentru 20 de zile

de concentrare, apoi programul de instrucţie pentru 30 de zile, incluzând exerciţiile pentru

şcoala plutonului şi şcoala companiei, cu teme prevăzute în regulamentul de manevră şi de

luptă: mişcări tactice de luptă şi marşuri, ca serviciul de siguranţă în marş şi în staţionare,

folosind patrule, cercetaşi, agenţi de legătură şi semnalizatori.

Permisul de călătorie pe căile ferate al soţiei lui Spiru,

Leontina Tănăsescu, (aprilie 1930)

Leontina Tănăsescu



Din carnet rezultă că a făcut

instructaje privitoare la lucrările de campanie

pe câmpul de luptă, gropi de trăgători, şanţuri

de trăgători, adăposturi lucrări de campanie

pentru companie, batalion şi regiment,

construcţii sau distrugeri de drumuri şi

poduri, împrospătarea muniţiilor, etc. A

planificat şi executat teme pentru lucrările din

staţionare, adăposturi de bivuac, adăposturi

pentru oameni şi mitraliere „aşa cum se

procedează în războiul modern”.

De asemenea, a făcut instructaje

despre barajele de sârmă, exerciţii practice de

determinarea distanţelor, trageri de instrucţie

în limitele muniţiei alocate în acest scop şi

scrimă cu arma.

Pentru instrucţia ofiţerilor din rezervă

a planificat teme pentru ca ei să poată

comanda compania şi batalionul, iar gradaţii

să poată comanda plutonul.

Comandanţii de batalioane, în limita

programului şi a ordinului, planificau timpul

de concentrare de 30 de zile pe săptămâni, iar comandanţii de companie detaliau

programul zilnic din programul săptămânal.

În carnet a notat numele ofiţerilor şi trupei din seriile care au fost concentrate de

regiment şi la care a participat în regiment.

În seria concentrată în luna februarie 1916 sunt trecute 74 de nume, primul fiind al

comandantului, locotenentul din rezervă

Tănăsescu Spiru, urmat de numele a 3

sublocotenenţi: Ghiţă Vasile, Netzle Iosif

şi Marinescu Mircea, apoi plutonierul

Catrina Marin, 12 sergenţi, 29 caporali şi

28 rezervişti.

De la 10 la 20 februarie au fost

concentraţi 115 rezervişti, iar de la 1 la 20

martie alţi 104 soldaţi: la unii dintre

aceştia este trecut gradul, contingentul şi

localitatea din care provin.

Într-o însemnare la sfârşitul

carnetului notează:

,,Concentraţi seria I-a: sergenţi 4,

caporali 5, soldaţi 43

Concentraţi seria II-a: sergenţi 3

+ 1 instructor, caporali 5, soldaţi 56

Concentraţi seria III-a: sergenţi 3,

caporali 5, soldaţi 44”.

Este notat „Apelul companiei a 4-a

după registrul de administraţie”, cu

Din Carnetul Ofiţerului de Rezervă al

căpitanului (r.) Spiru Tănăsescu din

Regimentul 85 Infanterie...

...reţinem că acesta era născut la Islaz în

judeţul Romanaţi la 6 octombrie 1879 şi

domicilia în Drăgăneşti-Olt



numele, prenumele,

gradul, contingentul,

comuna din care provine

şi echipamentul aflat

asupra fiecăruia: bluză sau

veston, pantalon, capelă,

armă, baionetă, centură,

cartuşieră şi opinci.

Pentru a avea o imagine a

acestei companii, redăm

organizarea acesteia, aşa

cum apare în carnet, fără

să notăm numele

soldaţilor din grupă:

-Secţia I-a:

sergent Epure Marin,

având grupa I-a, caporal

Antilă Buzuci cu 7 soldaţi; grupa II-a, soldat fruntaş Vochin Gheorghe cu 7 soldaţi.

-Secţia II-a: sergent Cerariu Gabriel, având grupa III-a, caporal Gheorghe Cristea

cu 5 soldaţi:

-Secţia III-a: sergent Cârstea I. Constantin, având grupa V-a caporal Stănescu

Paul cu 7 soldaţi, grupa VI-a soldat Gardiu Radu cu 7 soldaţi şi grupa VII-a caporal

Poenaru Ion, cu absenţii (bucătari, ordonanţe, fierar).

-Secţia IV-a: sergent Angheloiu Ion,

având grupa VIII-a soldat Stan Florea cu 8

soldaţi, grupa XI-a soldat Neacşa Gheorghe

cu 6 soldaţi, grupa XII-a soldat Ştefan Pătru

cu 15 soldaţi, dintre care în răspândiri: 1 la

manutanţă, 5 detaşaţi la Curtea de Argeş, 2 la

punctul medical 1 ordonanţăşi 4 dezertori.

Situaţia de efective a companiei era

următoarea: 1 ofiţer, 1 plutonier, 15 sergenţi

(11 combatanţi, 3 muzicanţi şi 1 cismar), 19

caporali (17 combatanţi şi 2 muzicanţi) 297

soldaţi (87 combatanţi şi 210 dispensarizaţi,

reformaţi, etc.), având total, după efectivul

control 331 oameni. Răspândiri începând de

la 8 septembrie 1916: La Piteşti: 1 sergent, 1

caporal şi 13 soldaţi, total 15 cu hrana în

bani; ordonanţe- 2: 1 pentru locotenentul rz.

Tănăsescu şi 1 pentru sublocotenentul

Teodorescu; la depozitul de la Curtea de

Argeş1 caporal şi 11 soldaţi, iar la Costeşti 1

sergent şi 8 soldaţi, total 37. Mai rămâneau la

companie 50 de oameni.

Din cei 331 oameni 52 nu erau puşi

la drepturi, iar 17 aveau hrana în bani,

rămânând la drepturi 262 oameni. Între cei

,,Carnetul de identitate pentru funcţionarii publici cu

reducere de 50% ” al judecătorului Spiru Tănăsescu de la

judecătoria Petroşani (aprilie 1930)

În curtea casei de la Drăgăneşti



nepuşi la drepturi erau 3 muzicanţi (gornişti),

1 cismar (şef), 2 la spital, 2 la infirmerie, 5 în

concediu medical, 4 dezertori, 2 lipsă la apel,

10 neprezentaţi şi 2 copii de trupă.

Pe ultima filă din carnet a notat 17

posturi din garnizoana Piteşti pentru ofiţerii

de rond anume: uzina electrică, gara, moara

Merazec, brutăria populară, podurile de cale

ferată din străzile Viilor, Sfânta Vineri şi

Obor, podul de la şosea (strada Viilor), uzina

de apă, prefectura, depozitul de pansamente,

poşta, magazia de pesmeţi, rezervorul de apă

(de la cimitir), garda Regimentelor 28, 4, 6

Artilerie şi 44, garnizoana, manutanţa,

depozitul de furaj şi arestul preventiv.

La 16 august a fost decretată

mobilizarea generală prin I.D. nr. 2784,

România intrând în război împotriva Austro-

Ungariei. Rezerviştii Regimentului 4 Argeş

au fost chemaţi la mobilizare prin O.Z. nr. 775/1916.

La 1 septembrie 1917 locotenentul în rezervă Tănăsescu Spiru, comanda compania

a 4-a din Regimentul 4 Argeş. A fost avansat la gradul de căpitan în rezervă prin I.D. nr.

1394/1917 şi a luptat în cadrul unităţii sale până 30 aprilie 1918, când a fost demobilizat,

dar din această perioadă nu a lăsat memorii scrise sau acestea nu au ajuns până la noi.

Într-un mai mic carnet de buzunar din timpul frontului sunt puţine însemnări, al

căror înţeles era numai pentru cel care le-a făcut,

dar din care putem trage concluzia că nu a fost în

prima linie a frontului, având însărcinări de ordin

administrativ.

A notat în primele pagini evenimentele

cele mai tragice pe care le-a cunoscut, apoi sunt

însemnări cu caracter de evidenţă a

echipamentului, alimentelor sau unor materiale

de strictă necesitate pe front.

Astfel a notat că „în noaptea de 30-31

decembrie 1916 în gara Ciurea lângă Iaşi, a

deraiat şi s-a aprins trenul de persoane care

mergea spre Iaşi; au fost arse sau omorîte peste

700 de persoane”. În paginile următoare sunt

notate câteva visuri ale sale cu copiii sau cu soţia

în situaţii dintre cele mai bizare.

A notat pe câteva pagini efectele aflate la

14 decembrie în magazia companiei:

-mic echipament: 185 pansamente

individuale, 195 pungi de pânză, 62 cămăşi, etc;

-marele echipament: pantaloni verzi

(buni) 160, vestoane 200 bune şi 34 reformă; -

puţine alte efecte bune (căciuli 105, opinci cu toc

Prima filă a carnetului cu însemnări din

1917, în care Spiru Tănăsescu a

consemnat accidentul de la Ciurea

Ileana Sp. Tănăsescu, (n. 1909)

fiica judecătorului Spiru Tănăsescu,

licenţiată în filologie, profesoară de

limba română (1925)



170, opinci fără toc 60, bocanci 55), multe reformă;

-marele echipament: 210 corturi model 1912 şi

203 corturi vechi, 22 saci merinde, 134 cartuşiere, 99

centiroane, 80 gamele; cazarmament suficient şi unelte

portative număr mic; armătura: 125 arme Löbel, 43 arme

model 1893 şi 79 model 1870.

Constatăm slaba dotare a companiei atât în

privinţa echipamentului, cât şi a dotării cu armament.

La 31 ianuarie 1917 notează că Ordinul nr. 2859

din 18 decembrie 1916 înaintat cu nr. 5 din 10 ianuarie

a fost comunicat cu nr. 9 din 11 ianuarie 1917 şi

cuprindea „instrucţiuni privitoare la constrirea unui

bordei de 125 oameni”. De data acesta constatăm lipsa

de operativitate în transmiterea ordinelor care să asigure

condiţii de viaţă minime ale ostaşilor în timpul geroasei

ierni 1916/1917.

În ziua de 9 aprilie notează: ,, …viscol mare

început noaptea”, iar la 18 aprilie notează: ,,Seara am găsit pe poala cămăşii un păduche.

Primul păduche”.

La 20 aprilie a cumpărat de la Târgu Frumos

327 scânduri de diferite dimensiuni şi a început

construcţia cuptorului de deparazitare la 21 aprilie

1917.

Mai notează că la 22 aprilie a fost clasat de

comisia medicală 2/4 la serviciul etapelor, iar la 23

aprilie a luat masa la maiorul doctor Baroncea.

În paginile următoare sunt note privitoare la

materiale şi alimente aprovizionate în lunile mai-iulie.

Preocupat de pregătirea intelectuală a copiilor săi, la 6

iulie cumăpără de la d-ra Jipa Cecilia 9 cărţi: Latina de

Lovinescu, Istoria de Anguletti, Chimia de S.

Niculescu,

Algebra de Tutuc,

Higena de

Bâsnoveanu,

Geometria de

Tutuc, Geologia

de D. Simionescu, Franceza de Candrea şi Dreptul de

Chiriţescu. Până în decembrie 1917 sunt notate

adrese şi nume de persoane, civili şi militari,

materiale cumpărate şi preţul lor.

Tot carnetul are notările făcute cu creionul.

Pe ultima filă a scris cu cerneală, probabil după

terminarea războiului, următoarele versuri:

,,Eu şi cu mine niciodată

Nu ne-am certat pentru nimic.

Ne aprobam întotdeauna,

Ori şi ce fac, ori şi ce zic.

Nicolae Tănăsescu

Spiru Tănăsescu în două

ipostaze



Eu pentru mine-n foc şi-n apă

De câte ori nu am intrat!

O! Numai eu îmi sunt pe lume

Prietenul adevărat!“

A fost demobilizat la 30 aprilie

1918, cf. O.Z. nr. 109/1918, apoi a fost

însumat la Regimentul 101 Infanterie

cu gradul de căpitan în rezervă, cf. O.Z.

nr. 729 din 10 martie 1921, la

Regimentul 85 Infanterie prin O.Z. nr.

354 din 1 august 1923 şi la 6 februarie

1928 a revenit la Regimentul 4

Infanterie, cf. O.Z. nr. 238.

A efectuat contoale medicale

anuale la 18 aprilie 1927, 31 martie

1928, 24 aprilie 1929, 15 aprilie 1930,

25 mai 1931 şi 26 martie 1932 pentru a

se constata că e apt pentru concentrare.

În anii 1928-1929 a avut domiciliul în

Drăgăneşti-Olt.

Din aprilie 1930 a fost

preşedintele Judecătoriei Petroşani,

judeţul Hunedoara şi a primit Carnetul

de Identitate eliberat de CFR la 29

aprilie 1929, care este vizat numai

până la 30 septembrie 1931.

Leontina Tănăsescu, soţia lui

Spiru Tănăsescu, a fost judecător la judecătoria Petroşani, judeţul Hunedoara, fapt ce

rezultă din Carnetul de Identitate emis de CFR, carnet care îi da dreptul să călătorească la

clasa I-a cu reducere de 50%. Carnetul valabil pentru perioada 29 aprilie 1930-31

decembrie 1934 a fost vizat numai până la 30 septembrie 1930.

Fiul său

Alexandru, născut la

Drăgăneşti-Olt la data de

25 mai 1914 a fost

încorporat cu gradul de

sergent major şi a

participat la cel de Al

Doilea Război Mondial

în cadrul Regimentului

19 Infanterie din

Caracal, de la 30

octombrie 1941 până la

10 mai 1945. A fost

licenţiat în drept şi a

funcţionat ca notar la

Dăneasa.

Trei imagini de familie



Celălalt fiu,

Nicolae, a urmat

Şcoala Pregătitoare

de Ofiţeri de

Cavalerie „Regele

Ferdinand I” de la

Târgovişte până la 1

noiembrie 1932.

conform tradiţiei din

familie, a fost şi el

licenţiat în drept. În

fotografie apare cu

gradul de

sublocotenent

Ileana, fiica născută în

ianuarie 1909, a absolvit

filologia devenind profesoară

de limba română. În anul 1925

avea Carnet de Identitate

eliberat de Ministerul Justiţiei.

Fotografiile ne

prezintă membrii familiei

Spiru Tănăsescu la diferite

date. Reţinem că au avut

studii superioare, iar bărbaţii

şi-au făcut datoria patriotică la

chemarea ţării, participând la

război, fiecare la timpul lui.

Familia Spiru

Tănăsescu este, poate, printre

puţinele din ţară în care

bărbaţii care au luptat în ambele războaie

mondiale, de la început până la sfârşit, au

supravieţuit.

Au fost însă numeroase cazurile când

din aceeaşi familie au căzut în luptă 2 sau mai

mulţi bărbaţi. Acest trist adevăr rezultă şi din

tabelul cu eroii din Războiul pentru Întregirea

Neamului înmormântaţi în cimitirul

Ostffyasszonifa, Ungaria.

Bilet de identitate al elevului T.R. Tănăsescu Nicolae

de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie

,,Regele Ferdinand” din Târgovişte (1932)

Certificat prin care se constată că Alexandru Sp. Tănăsescu, născut la 25 mai 1914,

domiciliat în Drăgăneşti-Olt, str. N. Titulescu, nr. 263 a luptat pe front în cadrul

Regimentului 19 Infanterie de la 30 oct. 1941 până la 10 mai 1944



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra.

- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .

- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi

- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).

- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).

- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .

- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.

- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.

- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la

Arceşti).

- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume.

- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul

Popânzăleşti- R-ţi.

- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la

Buftea.

- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.

- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.

- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.

- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.

- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.

- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.

- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.

- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic

,,Vocea Bisericii”.

- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul

,,Radu Greceanu” din Slatina).

- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.

- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată

Nirvan.

- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.

- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.

- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.

- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.

- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga.

- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.

- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.

- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.

-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.

- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.

- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ

P.N.Ţ. Olt .

- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la

Bistriţa.



- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.

- 25 apr. 1930, n. la Osica de Sus gazetarul Ion Mitran .

- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.

- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al

Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.

- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.

- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.

- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).

- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).

- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.

- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.

- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi

- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.

- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie

bisericească”.

- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.

- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893,Tâmpeni).

- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).

- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la

Slatina.

- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Inscripții

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI DEMETRU IORDANA

Nicolae Scurtu

Biografia și bibliografia prozatorului și

jurnalistului Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina

– m. 15 martie 1979, Slatina) se impun a fi cercetate cu o

desăvârșită rigoare spre a-i fixa, în timp, un portret

complet și, desigur, memorabil.

Lipsa informațiilor de ordin biografic,

necunoașterea revistelor și ziarelor la care a colaborat,

neidentificarea, până acum, a debutului său în presa

literară, inexistența unui catalog al manuscriselor și

cărților din biblioteca sa, precum și a corespondenței pe

care a trimis-o și pe cea care a primit-o fac aproape

imposibilă elaborarea unei fișe de istorie literară.

Remarcabile sunt cele două colaborări ale lui

Demetru Iordana la Revista Fundațiilor Regale cu o

poezie, Ochii și brațele mamei1, și cu o proză, Tăcere

2,

care s-au publicat în timpul celui de-al doilea cataclism

mondial.

Revelatoare este poezia Ochii și brațele mamei,



în care Demetru Iordana evocă, în sintagme insolite, imaginea celei mai adorate și iubite

mamei ce s-a stins prea devreme.

Elaborată, pe când autorul avea „douăzeci și cinci de primăveri“, poezia Ochii și

brațele mamei se constituie într-un omagiu absolut adus ochilor și brațelor celei care l-a

zămislit într-un moment unic al existenței sale.

Ultimele cinci versuri, N-am să-ți uit ochii și brațele, mamă, / nici după ce Moartea, /

cu o însorită bătaie din aripi, / mă va desprinde din micimea de humă, / înspre largurile

tainei albastre..., reprezintă un testament în care amintirea mamei va dăinui dincolo de

existența pământeană.

*

Ochii şi braţele mamei

O melodie ca din timpuri apuse

mă turbură suavă din senin.

Nu ştiu de unde urcă până la mine şi

cum;

dar, aducând a cântec de leagăn,

îmi trece prin suflet, firav,

şi se stinge în nemărginit...

O fi şuşotitorul cântec pe care

mi l-ai îngropat în adâncul fiinţei

cu glasul tău cutreierător, ca şoaptele

când eram doar un bulgăr de viaţă?

Nici astăzi nu l-am uitat,

deşi nu l-am învăţat niciodată.

Reînviat nu ştiu de unde şi cum,

mă trezeşte la o viaţă nouă...

Este rândul meu să ţi-l cânt azi;

dar altfel,

ca pe un cântec copt în mine amar

de douăzeci şi cinci de primăveri.

Vreau să-l cânt întru slava

ochilor tăi, din care tristeţea

şi-a făcut ferestre deschise, spre cer.

Sunt ochii cei mai robiţi înţelegerii

pe care i-a pus Dumnezeu vreodată

unei făpturi pe pământ.

În luminile lor, din adânc,

se aprinde şi arde, sfielnic,

un duh de zări albastre şi largi,

care se întunecă seara.

În lacrima lor am văzut,

pentru întâia oară uimit,

faţa cerului oglindită.

Din izvoarele lor,

ascunse în zăcăminte neştiute de nimeni,

s-au revărsat până în inima mea

înnoptări, înnourări şi raze,

care deseori au turburat

apele nepătrunse din mine.

Acum sunt prins în vraja ochilor tăi;

ei mă răpun cu un farmec negrăit de

dulce

şi dureros ca o chemare tăcută.

O poveste adevărată, nu prea veselă,

grăiesc ei celor ce vor să-i asculte:

povestea stinsei tale tinereţi.

Pentru ei vreau toată înseninarea

dimineţii

şi toată lumina care umple

necuprinsul fără margini...

Vreau să-l cânt întru slava

braţelor tale materne,

pe care şi astăzi le văd prin lumina

cum se frământă şi tremură

în grija zilei, a casei, a copiilor,

niciodată în a ta.

Între înmiit-nenumăratele braţe

care trudesc pentru sporul vieţii,

nu cred să fie în lume

braţe mai trecute prin trudă ca ale tale.

Ele m-au ţinut ca pe un trofeu

către cer şi către pământ

când eram doar o brazdă trecută prin

azur.

Şi tot ele m-au cuprins cu putere, sau lin,

şi-au descărcat în mine întâii fiori

ai infinitului, tainici.

Sunt singurele braţe în al căror culcuş,

am visat altădată, fericit,



întregul necuprins de sfinţi şi de îngeri,

pe care mai târziu l-am dezgropat

din tăcerea ta adâncită în evlavie.

Nici vântul, în scrânciob, n-a adiat mai

lin

prin trupul meu de sevă şi trunchiu,

decum m-au adiat mângâierile lor.

Braţe aspre,

cele mai catifelate totuşi, cele mai moi;

braţe zbârcite şi groase,

dar mai întremătoare şi mai vii

decât pâinea şi apa.

Ce aur ai în ele, de strălucesc

ca nişte ramuri în soare?

De ce noduroasele degete

înseninează împrejur aerul?

N-am să-ţi uit ochii şi braţele, mamă,

nici după ce Moartea,

cu o însorită bătaie din aripi,

mă va desprinde din micimea de humă,

în spre largurile tainei albastre...

Demetru Iordana

Note

Poezia se reproduce din occidentala publicație Revista Fundațiilor Regale.

1. Demetru Iordana ~ Ochii și brațele mamei în Revista Fundațiilor Regale, 10, nr. 9, 1

septembrie 1943, pp. 550 –552.

2. Demetru Iordana ~ Tăcere în Revista Fundațiilor Regale, 11, nr. 7, iulie 1944, p. 100–104. [E

necesar să precizez că Rodica Calcan și Horia Florian Popescu autorii cărții, Revista Fundațiilor

Regale. Indice bibliografic adnotat, București, 1995, îl menționează la Demetru și nu la Iordana,

așa cum, de altfel, este corect].

ÎNSEMNĂRI DESPRE LECTURILE LUI DEMETRU IORDANA

Literatura epistolară a poetului și prozatorului Demetru Iordana trimisă, timp de

câteva decenii, lui Perpessicius, mentorul său, conține numeroase referințe și detalii

privitoare la lecturile pe care le făcea în acei ani tulburi ai existenței noastre culturale.

Informațiile despre această îndeletnicire, pe care un eseist francez, Valéry

Larbaud, o numea „acest viciu încă nepedepsit“, privesc, mai ales, literatura universală din

care, direct din original sau din traduceri, se citea enorm și, firește, se și comenta.

În epistolele lui Demetru Iordana întâlnim autori și opere din marile literaturi

europene și intercontinentale, dar, nu de puține ori, și din literatura română.

Un exemplu elocvent îl constituie epistola ce se publică acum și în care se află

câteva glosări nuanțate despre epica lui Dostoievski și Maxim Gorki, scriitori însemnați

din spațiul literaturii ruse.

Trimiterile sunt la cărți, de acum arhicunoscute, precum Crimă și pedeapsă

(1866), Frații Karamazov (1880), Mama (1906) și Viața lui Klim Samghin (1936), care au

fost traduse și constant citite de intelectualii români.

Nu lipsite de interes sunt și impresiile de lectură pe care i le-a produs Postumele

lui Mihai Eminescu, publicate integral de sagacele istoric literar Perpessicius.

*

Slatina, 18 septembrie [1]953

Mult stimate domnule Perpessicius,

Am primit ambele epistole la un interval care pentru mine se comprimă la un timp

relativ scurt, fiindcă de vreo trei săptămâni trăiesc într-un tempo rapid și extatic, care este,

ca să zic așa, tempoul creației... (Dacă n-ar suna cumva pretențios „creație“!).



Am scris o nouă comedie, în trei acte, și-am început o alta, care va avea numai

două acte. Și dacă inspirația, care m-a năpădit, va mai dura astfel, voi mai scrie încă 2 sau

3 piese, fiindcă, se vede treaba, de la preocupările filosofice și metapsihice pendulul meu a

oscilat către odrasla lui Bacchus (dacă e să-l credem pe Nietzsche și pe toți cei ce susțin că

tragedia derivă din frenezia legendarului zeu al viței de vie).

Nu este exclus, în cazul că se va realiza un vis terestru al meu, de a trece ca

bibliotecar la Șc[oala] Teh[nică] de Finanțe1, să mă ocup din nou de roman, care cere și

timp și răgaz sufletesc mai îndelung.

O piesă se poate scrie, pe petice de hârtie, și între două trăsături de bidinea, pentru

ca apoi, seara, să fie transcris totul pe curat. Și cam așa am scris comedia anunțată.

Ea face parte dintre piesele pe care le tot cizelam mental, de mai demult, de când,

îmi amintesc, v-am trimis o întreagă listă cu „viitoarele“ lucrări ale mele.

Se numește Inimă de aur2, și dacă nu cumva păcătuiesc dintr-un sentiment de

paternitate literară mi se pare că e cea mai izbutită dintre piesele pe care le-am scris până

acum, vreo cinci la număr.

Dar poate unde e „ultima“. Poate după ce voi termina Momentul critic3, care va

avea numai două acte, aceasta îmi va părea cea mai bună, cum se întâmplă de obicei.

Dar am început-o de-a dreptul cu ale mele (ca să nu știe tradiția autenticului literat,

ce trebuie să vorbească întâi de el), când de fapt îmi stă pe suflet să încep cu prima

d[omniei] voastre epistolă, cea referitoare la impresiile despre postumele lui Eminescu.

Atât rândurile epistolei, în ele înseși, cât și perspectiva, care la început m-a cam

speriat, să-mi văd paginile, în care am înscris spontan impresiile mele, atașată la volumul

marei ediții critice, am sfârșit prin a mă încânta definitiv, fără însă a știrbi cu nimic din

modestia, care mă împiedică să sper că veți da urmare intențiilor exprimate acolo.

Am acceptat-o însă ca o expresie indirectă a bunei impresii ce v-a făcut epistola

mea, în care într-adevăr am încercat să exprim sincer tot ce-am simțit și gândit în același

timp, când am citit Postumele.

Am rămas și voi rămâne statornic la aceleași impresii, care au fost violente în tot

timpul lecturii.

De asemenea am citit cu deliciu ultima d[omniei] voastre epistolă, în care regăsesc

cu multă familiaritate exprimate impresiile pe care mi le-a făcut și mie Dostoievski, în

general, și Frații Karamazov, în special.

Îl găsesc mai bun decât Crimă și pedeapsă, care totuși, rămâne cel mai

dostoievskian roman.

Cât despre Kim Samghin, nu știu nimic, căci nu l-am citit, deși, privit prin sticla

vitrinei, m-a ispitit și pe mine lectura lui. Era însă prea gros pentru punga mea prea subțire,

așa că am renunțat.

Iar cum n-am dat peste el la nici unul dintre cunoscuții mei, nu la-m putut

inventaria printre cărțile citite. Nu mă îndoiesc însă deloc că aveți dreptate în cele ce-mi

scrieți despre cartea aceasta, fiindcă cunosc Mama și mai cunosc faptul că Gorki, excelent

povestitor în cadrul unei nuvele sau al unei povestiri mai lungi, este, precum, și un

excelent dramaturg (am citit vreo șase-șapte din cele 20 de piese ale lui, toate foarte bune),

nu-ți poate dilata talentul până la dimensiunile romanului, necum la ale epopeiei, ca în

Klim Samghin.

Trebuie să sară și el peste șa, ca orice scriitor care se respectă. Ceea ce a încercat

să facă Gorki în Klim seamănă leit cu „marea aventură“, în care, până la urmă, se aruncă

orice pătimaș al cuvântului magic, precum și orice don-juan al amorului.



Nu i se poate lua în nume de rău, i se poate socoti doar o „glorioasă înfrângere“.

Cât despre Novicov4, nimic!

M-a încântat deosebit faptul că d[omnu]l prof[esor] Botez v-a trimis cordialele

sale salutări de la Sovata. Probabil că era într-un din acele bune dispoziții, în care îl

regăsesc ades, când mă întâlnesc cu dânsul: dispoziții create oarecum... artificial. Cred că

înțelegeți.

Prin asta, nu vreau să cobor pe d[omnu]l Botez în ochii d[omniei] voastre, dânsul

îmi va rămâne, cred că până dincolo de mormânt, fiindcă în ciuda neîmplinirii prezicerii

„piramidale“, tot cred în viața aceea de „dincolo“, una dintre cele mai frumoase și mai

duioase figuri care au brăzdat puțintica mea existență.

Oricâte mici scăderi i-ar adăoga curgerea neîndurată a anilor, care-l îmbătrânesc

într-un ritm crescând, dânsul deține încă, nealterată, acea substanță umană, din care se

plămădesc oamenii buni și acel farmec inepuizabil, care vestesc omul înzestrat lăuntric cu

bogății sufletești și spirituale inestimabile,

Și toate astea, pe lângă faptul că mi-a fost unul dintre cei mai buni dascăli din câți

am avut în liceu. Iată de ce mă grăbesc să vă trimit adresa: Strada 23 August, nr. 46.

M-ar fi interesat să știu în ce stadiu se află soția d[omniei] voastre, cu ochiul și cu

sănătatea. A fost și mama la dr. D. Mihail, pe str[ada] Izvor, nr. 90 (sau 96) și a plecat cu

excelente impresii.

A ținut-o mai bine de jumătate de oră, în care timp a luat lungi însemnări și i-a

spus să revină în octombrie. Dacă starea sănătății d[oam]nei Panaitescu este bună, mă

bucură.

Vă rog să-i transmiteți urările mele de bine și de sănătate. De asemenea,

d[omnu]lui Dumitru Panaitescu, cordiale salutări de pe malul Oltului.

Am voit să vin la 1 sept[embrie] la București, însă nu am putut. Sper să vin la 1

oct[ombrie] sau la 15 oct[ombrie].

Până atunci, toate cele bune, de la

Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.

122 (fostă Strada Română), Raionul „1 Mai“, București; Expeditor – Dumitru Dumitrescu,

Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina, Regiunea Pitești].

Note

Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

21(42) .MXXXVI

1. Nu a fost bibliotecar la Școala Tehnică de Finanțe din Slatina.

2. Nu a fost, încă, identificată.

3. Nu a fost, de asemenea, identificată.

4. Mihai Novicov (1914–1992), teoretician și critic literar, prozator și memorialist.



ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA POETULUI HARALAMB G. LECCA

Un aspect mai puțin cercetat al bibliografiei poetului Haralamb G. Lecca (n. 28

februarie 1873, Caracal – m. 9 martie 1920, București) îl constituie prezența sa în unele

dintre cele mai însemnate antologii de poezie ale literaturii române.

Menționăm, aici, includerea sa în

arhicunoscuta crestomație a lui Radu D.

Rosetti1, în cea a lui I.C. Popescu-Polyclet

2,

precum și în cartea lui Ion Pillat, una dintre

rarele și prețioasele antologii tematice.

Se cuvine să precizez, dintru început,

că Ion Pillat a fost unul dintre cei mai buni și

mai profunzi cunoscători ai poeziei românești

și universale.

Poseda, după mărturiile contempo-

ranilor, o imensă bibliotecă de poezie din care

nu lipsea nici un poet român, iar pe poeții

universali îi avea în cele mai bune și mai

complete ediții critice, filologice și științifice.

În Antologia toamnei, carte care s-a

bucurat de o excelentă receptare, Ion Pillat a

inclus și poezia lui Haralamb Lecca ~ Amantă,

care este de o aleasă frumusețe imagistică și

stilistică.

Remarcabile sunt oximoronul Cânți

plângând și comparația extinsă, Grădina-ți

pare / Un catafalc-acoperit, care întregesc

fericit imaginarul autumnal atât de evocator în poezia lui Haralamb G. Lecca.

*

Amantă

Octombrie – spre sfârșitul lunii

Salcâmii haine nu mai au.

Cu berzele, ce-n zbor plecau,

E mult de când s-au dus lăstunii.

La foc, pe prispa casei, stau;

Mă uit cum se topesc cărbunii,

Pe când prin aer, ca nebunii,

Părăsitorii goană dau.

Tac și te-ascult înmărmurit.

Cânți. Cânți plângând. Grădina-ți pare

Un catafalc-acoperit

Cu crizanteme, de pe care

Natura-ți cere-o sărutare...

Ți-a fost amantă și-a murit.

Haralamb G. Lecca

Note

Această poezie se reproduce din Ion Pillat – Poezia toamnei. Antologie. [București],

Editura „Viaţa Românească“, 1921, p. 203.

1. Radu D. Rosetti – Cartea dragostei. București, Editura Librăriei Carol Müller, 1896.

2. I.C. Popescu-Polyclet ~ Antologia poeților olteni. Craiova, Editura Ramuri, 1929.



O revistă de la Caracal puțin cunoscută

Corneliu Vasile

Revista „Aripi de cuvânt” (atitudine, spiritualitate, știință, cultură, educație) a

apărut, se pare, într-un singur număr, datat 25 decembrie 2014, având pe coperta I

portretele unor profesoare de la școlile și liceele din Caracal și din Corabia, care au

colaborat la cuprinsul revistei.

Colectivul de redacție are, ca redactor-șef, pe Irina Onescu, pe atunci profesoară

de limba și literatura română la Colegiul Tehnic „Matei Basarab” (CTMB), fost liceul

industrial, redactor-șef adjunct Artemiza

Păsărică, profesoară de fizică la Liceul Teoretic

„Mihai Viteazul”, profesoara Daniela Iancu, de

la Corabia, ca secretar de redacție,

tehnoredactarea fiind realizată de Florin

Chiroiu, necunoscuta editură „România pur și

simplu” fiind editoarea publicației.

Pe coperta II, în afara redacției, se află

fotografia monumentalei clădiri a Teatrului

Național din Caracal, pe coperta III alte imagini

de clădiri de cultură din țară și o poezie semnată

de profesoara Constantina Ionescu de la același

colegiu tehnic, iar pe coperta IV poezia lui

Lucian Blaga „Ce aude unicornul” și alte

imagini color.

„Motivație” se intitulează articolul de

început, scris de redactorul-șef adjunct, care

explică rolul publicației, acela de a oferi

cadrelor didactice, părinților și elevilor ocazia

de a se exprima în legătură cu școala și cu

educația.

Un „Cântec pentru descălecători”, dedicat pelerinajului la Mănăstirea Dealu și

Mănăstirea Putna, locuri sfinte ale românilor, legate de figurile luminoase ale marilor

domnitori Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, semnează redactorul-șef.

În continuare, sunt cinci pagini, nesemnate, cu materiale dedicate voievodului

Mihai Viteazul, texte și imagini grăitoare despre lupta de la Călugăreni, uciderea

mișelească, aducerea capului domnitorului la Mănăstirea Dealu, fragmente din cronicile

vremii.

Concursul de eseuri pentru elevi „Scientist for a Day”, organizat de NASA, și

experiența personală de la marele accelerator de particule (CERN), situat în Elveția, la

100 m sub pământ, sunt prezentate de profesoara Claudia-Mariana Cocoșilă, de la

Colegiul Național „Ioniță Asan” pe opt pagini. De asemenea, sunt numeroase fotografii

ilustrative.

„România sub zodia migrației” este alt material, semnat de Artemiza Păsărică,

fiind particularizată tema la zona orașului Caracal.

Profesoara Veturia Colceag, de la Școala Gimnazială „Gheorghe Magheru”,

recenzează romanul „Întoarcerea”, publicat de tatăl ei, Ion Catrina, membru al Uniunii

Scriitorilor din România, filiala Craiova.



Profesoara Mihaela Slătculescu, de la CTMB, scrie un articol despre obiectul

esteticii, profesoara Eliza-Carmen Panaitescu, de la Școala Gimnazială Nr.2, expune

opinii despre argoul elevilor, profesoara Oana-Maria Puiu, de la Școala Gimnazială Nr.

66, București, publică impresiile dintr-o călătorie la Veneția, profesoara Daniela Iancu, de

la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” din Corabia, scrie despre importanța și rolul

activităților extracurriculare în educația copiilor, iarprofesoara Cornelia Popa, de la Liceul

Teoretic „Ion Gheorghe Roșca” din comuna Osica de Sus, pledează pentru scrisoarea

clasică, elegantă, în locul e-mailului fără reguli.

Elevii care publică în această revistă sunt: Săftoiu Elena Ștefania, Mihai Ștefania

(Osica de Sus), Hrițcu Sofia, Marinescu Iolanda, Vlad Fabio Cristian Onescu, Năstasie

Arensman Maartje Elisabeth, Ghiță Loredana, Băluță Diana, Petcu Andreea Maria,

Teodorescu Teodora (Caracal).

Irina Onescu prezintă figura celui care, probabil, a înlesnit apariția publicației,

Cristian Ghica, autorul romanului „Rockescu”, la editura sa, menționată mai sus, articol

însoțit de mai multe fotografii, între care una de absolvire, în fața clădirii Liceului „Ioniță

Asan”, în anul 1991. Aici pot fi recunoscute chipurile câtorva profesori care au predat la

clasa respectivă, clasa a XII-a A, acum în colectivul de redacție.

Un articol aduce în prim-plan cimitirul și închisoarea de la Aiud, unde au pierit

numeroși intelectuali, uciși în timpul represiunii dictaturii comuniste.

Două articole scriu Ileana Cristiana Puiu, profesor inginer la CTMB, despre

creativitatea în educație, și Claudia Milena Ghițoiu, profesoară la CN „A.I. Cuza” din

Corabia, despre necesitatea păstrării tradițiilor românești.

Această publicație este concepută și realizată numai de cadre didactice tinere, iar

componența redacției și alcătuirea cuprinsului îndreptățesc supoziția că, dacă nu o

orientare feministă, atunci măcar o sincronizare cu Ziua internațională a femeii este

caracteristica sa dominantă, numai data apariției, în decembrie, fiind în notă discordantă.

Tabloul publicațiilor romănățene cuprinde, după anul 1989, și alte reviste, care au

apărut efemer sau care nu au depășit cadrul îngust al unei singure școli sau localități. Ele

urmează să fie descoperite, pentru a fi, astfel și cu întârziere, făcute cunoscute publicului

larg.

Monumentul eroilor din satul Şerbăneştii de Sus, comuna Şerbăneşti

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor satului

Şerbăneştii de Sus a fost ridicat în

curtea bisericii cu hramul Adormirea

Maicii Domnului (1853). Este

confecţionat din beton, având faţada

orientată spre apus. Deasupra corpului

monumentului este fixată o cruce.

Lângă monument sunt câteva cruci,

una dintre ele cu fotografie pe suport

de porţelan a eroului caporal Bădălan

P. Radu, mort la 12 decembrie 1944 în

vârstă de 22 de ani iar alta, mai veche, Cap. Bădălan P.

Radu



a căpitanului Ioan Caracostea, mort la data de 10 februarie 1886 în vârstă de 44 de ani. Pe

faţada construcţiei se află o placă de marmură pe care sunt trecute numele şi prenumele

eroilor din primul şi cel de-al doilea război mondial:

Eroii satului Şerbăneştii de Sus

Eroii Primului Război Mondial:

1. Bădălan Lilea

2. Bunciu Constantin

3. Călin Ene

4. Comănescu Drăghici

5. Enache Constantin

6. Florescu Dumitru

7. Gherghe Marin

8. Ivaşcu Gheorghe

9. Jipea Ilie

10. Mareş Radu

11. Oprea Ilie

12. Oprea Gheorghe

13. Ţucă Constantin

14. Ţucă Gheorghe

15. Zavragiu Petre

16. Ilie Florea

17. Oprea Ispas

18. Ion Caracostea

19. Ciobanu Nicolae

20. Petrescu Ion

21. Crângeanu Alexandru

22. Crângeanu Ghe. Iorgu

Eroii celui de-al doilea război mondial:

1. Bădălan Radu

2. Serg. Baboi Aurel

3. Călin Radu

4. Chiţu Dumitru

5. Cap. Ciobanu Alexandru

6. Creţu Stancu

7. Comănescu Anghel

8. Dutchevici Mihai

9. Ivaşcu Alexandru

10. Ivaşcu Călin

11. Mihăilă Zamfir

12. Neacşa Constantin

13. Oprea Dumitru

14. Pătrana Marin

15. Popescu Ion

16. Stoica Ilie

17. Amza Marin

18. Vlad Tudor

19. Amza Marin

20. Bogdan Petre

21. Păun Micu Ion

22. Chiţu Ion

23. Petrescu Constantin

Dialog cu cititorii

Ioana Mareş (fostă Ioana Lăzărescu, profesor

pensionar, Caracal). Am citit apelul Asociaţiei

,,Memoria Oltului” din revista Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 11 din noiembrie 2017 de a prezenta

date care să cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două

războaie mondiale. Încerc să aştern pe hârtie câteva

gânduri evocatoare despre bunicul şi unchii mei care au

participat în aceste războaie. Fac parte dintr-o familie

numeroasă din comuna Redea, judeţul Olt, de care sunt

mândră: familia Lăzărescu. Bunicul meu, Andrei

Lăzărescu, născut în anul 1889 şi decedat în 1971 a

participat la luptele din primul război mondial. În

copilărie îmi povestea despre tinereţea sa şi despre anii

petrecuţi în armată, despre viaţa grea de pe front şi Eroul Ioniţă Lăzărescu



despre luptele la care a participat alături de alţi consăteni. Din fericire, bunicul meu a

scăpat teafăr, dar mulţi consăteni au pierit în

lupte. În cinstea eroilor căzuţi în lupte din

primul război mondial, a fost ridicat în

comună un monument în anul 1937. Nu

acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiii săi. Bunicul

a avut 8 copii: cinci băieţi şi trei fete. Mezinul

familiei a fost tatăl meu, Ştefan Lăzărescu.

Trei dintre băieţi: Ioniţă Lăzărescu, Gheorghe

Lăzărescu, Titu Lăzărescu şi soţul mătuşii

mele Ioana (Miţa) Lăzărescu, numit Vasile

Hurezeanu, învăţător din Gorj- au participat la

luptele din cel de-al doilea război mondial.

Păstrez de la ei fotografii şi o scrisoare de pe

front. Nu pot uita chipul îndurerat al bunicii

mele, îmbrăcată în negru şi plângându-şi fiii dispăruţi!

Ioniţă Lăzărescu a pierit în Rusia, în luptele de la Stalingrad, în anul 1942.

Gheorghe Lăzărescu a făcut parte din compania care aproviziona frontul cu

alimente. Îmi povestea că a ajuns până în Munţii Caucaz unde s-a întâlnit cu fratele său,

tanchist şi mitralior.

Acolo au făcut

împreună o fotografie.

Unchiul Ioniţă e

îmbrăcat în haină

militară. La Odessa,

compania unchiului

Gheorghe a fost

înconjurată de ruşi dar

soldaţii au fost salvaţi

de tanchiştii români.

Unchiul meu

Titu Lăzărescu a fost

înrolat în anul 1944 la

o unitate de infanterie.

A participat la marea

încleştare de la Oarba

de Mureş unde şi-au dat eroicul sfârşit peste 10 000 de soldaţi români, apoi la Carei, în

Ungaria şi apoi în Cehoslovacia unde a pierit în luptele din Munţii Tatra.

De la bunicii, unchii şi mătuşile mele ştiu că mormântul său se află într-un cimitir

al eroilor dintr-un oraş din Cehia. Surorile Miţa şi Stănica Lăzărescu, învăţătoare, încercau

să ţină legătura cu fraţii lor de pe front dar multe dintre scrisori nu ajungeau la destinatari.

Cu emoţie scriu că verişoara mea Doina Scheneider, fiica mătuşii Stănica, a

descoperit recent o scrisoare a unchiului Titu de pe front, datată 17 februarie 1945. Deţin

şi eu o copie xerox. M-a impresionat când am citit-o. Zilnic dispăreau camarazi şi

consăteni dragi iar el spera, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să scape teafăr. Dar n-a fost

aşa. La câteva zile a pierit în luptă şi a fost înmormântat de camarazi.

Răspunsul unchiului meu la scrisoarea sorei sale Stănica a fost scris pe coala

rămasă liberă de la scrisoarea din ţară.

Fraţii Gheorghe şi Ioniţă Lăzărescu

Învăţătorul Vasile Hurezeanu împreună cu câţiva camarazi de

arme



Cei doi fii eroi, Ioniţă şi Titu Lăzărescu, au

morminte simbolice, doar cu haine, în cimitirul de la

Redea iar numele lor de eroi sunt scrise pe un perete

din Biserica de Apus a comunei Redea, unde este preot

dl. Leon Marin.

În cinstea eroilor căzuţi în cel de-al doilea

război mondial nu s-a reuşit să se ridice un monument

deşi unul dintre camarazi, Gheorghe Barbu, a încercat

să strângă fonduri.

Soţul mătuşii Miţa Lăzărescu a luptat pe front

ca sublocotenent dar s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit

în 1945 (foto 4). Apare şi într-o fotografie cu camarazii

săi (foto 5).

În amintirea celor ce au luptat şi s-au jertfit

pentru pământul străbun şi pentru patrie, un gând pios

pentru memoria lor!

17 februarie1945

Dragă soră,

Află despre mine că sunt sănătos până acum, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. Tu ce

mai faci, cum te mai împaci cu viaţa de pe aci? Cred că mai bine decât mine. Timpul pe

aici este foarte schimbător. Zăpada mare şi frig grozav.

Dragă Stănica nu ştiu care să fie cauza de nu ai primit nici o scrisoare de la mine

căci eu ţi-am scris mereu. Şi văd că îmi scrii că mi-ai trimis mai multe scrisori şi eu n-am

primit decât acum una. În schimb am primit de acasă, mai mult de la Miţa am primit.

Altceva ce să-ţi mai spun? De Bibi ce mai ştii? Eu nu m-am întâlnit deloc cu el dar am

auzit că s-a întâlnit Gheorghe al lui Andrei Daran şi cu Bibi şi cu Căp. George sau care

din ei este şi spuneau că sunt sănătoşi. Gheorghe era cu mine. Iar acum a murit pe ziua de

13 februarie. Şi am rămas cam singur din Rede. Care au fost i-a rănit şi au plecat toţi.

Acum stau şi mi-aştept şi eu soarta. Nu ştiu cum voi scăpa. Cum ne-o da Dumnezeu! Văd

că până acum m-a ferit. Altceva văd că pe Tudor l-a luat iar. Încolo, cei de acasă sunt

bine.

Dragă Stănico, nu ştiu când va veni timpul să ne mai întâlnim cu toţii la un loc.

Mi s-a urât şi mie de atâta străinătate. Mai ales mereu prin munţi. Încolo sunt bine.

Măselele nu mă mai dor.

Copiii ce mai fac? Marian s-a făcut mare dar fata?

Acum caut şi termen fiindcă nu mai am timp. Te rog să mă erţi că ţi-am scris tot

pe aceeaşi foaie, căci nu am alta şi n-am avut ce face.

La revedere. Al tău frate care te doreşte din suflet.

Titu.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

Titu Lăzărescu

memoria oltului Şi romanaŢilor · 2. alexandru tănăsescu (cel cu chitara) în vremea...

Documents