memoria oltului Şi romanaŢilor · 2017-07-24 · revistă de istorie şi cultur ... constantin...

An. VI, nr. 7 (65) iulie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.7 (65), iulie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Generalul aviator Emanoil Ionescu (n. 17 martie 1893-m. 13 iulie 1949;

imagine din arhiva Costel Vasilescu- Caracal);

2. Sus: Mareşalul Ion Antonescu şi generalul Emanoil Ionescu inspectează la 6

iunie 1943 Grupul 7 Vânătoare pe aerodromul din Krivoirog. Al doilea în

plan îndepărtat- căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu (n. la Coloneşti Olt

în 1912);

Mijloc: căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu (stânga), generalul Emanoil

Ionescu- comandantul Corpului Aerian Român (mijloc) şi generalul Gh.

Jienescu (dreapta) pe Frontul de Est în vara anului 1943;

Jos:Generalul Emanoil Ionescu, comandantul Corpului I Aerian Regal şi

căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, comandantul Grupului 9

Vânătoare, în 1944 (imaginile se reproduc din volumul prof. univ. dr. Valeriu

Avram- ,,Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu- asul cerului”, Bucureşti,

2012);

3. Lideri politici însoţindu-l pe Octavian Goga în campanie electorală la

Corabia în decembrie 1915.

4. Octavian Goga în campanie electorală la Corabia în decembrie 1915. Al

treilea în dreapta, cu pălărie, Nicolae Titulescu, deputat de Romanaţi

(S.J.A.N. Olt).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Cuprins

1. Din manuscrisele lui Demetru Iordana (I).........................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XII).............................................../9

3. Dumitru Botar- Marea adunare de la Corabia ................................................/15

4. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (III)....................................../20

5. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (aprilie- iunie 1946)........................../36

6. August Pessiacov- O excursiune în Romanaţi- Recica (Antina-Romula)........./41

7. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: Mănăstirea Dobruşa

(VII)......................................................................................................................./48

8. Aurică Ivaşcu- Pristolnicul de piatră de la Şerbăneşti......................................./51

9. Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion. C. Preda

(II)........................................................................................................................./56

10. N. Popescu-Optaşi- Optaşi- un toponimic greu de descifrat............................../69

11. Alina Elena Marin, Sabina Elena Vasilescu- Un oltean în elita aeronauticii

româneşti şi mondiale: generalul aviator Emanoil Ionescu............................../70

12. Virginia Toma- Monografia Şcolii primare din comuna Perieţi, judeţul Olt

(II)........................................................................................................................./82

13. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (III)................/88

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Iulie.........................................../97

15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la bibliografia lui Petre

Rădulescu-Tudoran............................................................................................../99

O epistolă necunoscută a Luciei Caracostea............../104

16. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

satul Păroşi, judeţul Olt....................................................................................../107



Din manuscrisele lui Demetru Iordana (I)

Scriitorul slătinean Demetru Iordana (n. 20 martie 1918- m. 15 martie 1979),

victimă a securităţii regimului comunist, căruia revista noastră i-a dedicat atenţia

cuvenită (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51, 58/2016) , a

lăsat mai multe manuscrise valoroase. Unele dintre ele i-au fost confiscate de

securitate şi aşteaptă şi acum în arhivele C.N.S.A.S. un cercetător atent care să le

restituie posterităţii. Regretăm că factorii de decizie din domeniul culturii judeţului

Olt nu găsesc de cuviinţă să aloce din fondurile destinate culturii o sumă oarecare

(mai mică poate decât aceea cheltuită

cu un spectacol în aer liber al unor

,,vedete”) pentru recuperarea şi

publicarea manuscriselor, scriitorilor

olteni, confiscate de fosta securitate.

Este trist, este nedrept, este

regretabil că la atâta timp de la

căderea comunismului, intelectualii

condamnaţi de acest regim rămân tot

condamnaţi, opera lor rămâne mai

departe necunoscută, suferinţele lor

neştiute. Dacă lucrurile vor rămâne

aşa în continuare, înseamnă că de

fapt securitatea i-a învins.

Nădăjduim însă că nu va fi aşa şi la

fel cred şi alţii ca noi. Este şi cazul

unor distinşi intelectuali slătineni

precum dl. Mircea Şerbu- primul

care ne-a atras atenţia asupra acestui

valoros scriitor, şi a d-lui Vlad Iovu

care a păstrat în arhiva familiei un

manuscris al prietenului său

Demetru Iordana pe care l-a

încredinţat spre publicare revistei

noastre. Manuscrisul din care

prezentăm aceste fragmente este de fapt un caiet studenţesc de 89 de pagini scrise

citeţ cu cerneală albastră doar pe pagina din dreapta, având corecturile autorului

făcute cu aceeaşi cerneală şi la final nota: ,,Slatina, 1976.”

Alte corecturi şi adăugiri făcute cu creionul de o persoană neidentificată ar

face manuscrisul de neutilizat şi de aceea am decis să nu ţinem seama de ele. De la

sfârşitul caietului, Iordana a scris în 1979 (anul morţii sale), pe 20 de pagini din

stânga, un fragment de roman intitulat ,,Cutremur”.

Dacă în Fata doctorului Ambrozie, singurul roman publicat de Demetru

Iordana în 1943, Perpessicius vedea un ,,preţios debut epic”, în aceste poeme-proză

Demetru Iordana



din ultimii ani ai vieţii, păstrate în manuscris, descoperim un autor reflexiv,

preocupat de filosofie, artă şi destinul omului şi creatorului într-un regim

concentraţionar, consideraţii pe care le împleteşte cu detalii biografice esenţiale.

Aducem mulţumiri sincere d-lui Vlad Iovu care ne-a încredinţat manuscrisul

şi d-lui Nicu Petria care a trudit la tehnoredactarea lui.

Ion Tîlvănoiu

CUVINTE PENTRU TOȚI

Autobiografie

Era o beznă surâzătoare într-un secol himeric, nemărginit. Fără soare și fără zări,

doar cu lună și cu stelele ascunse. Noaptea se îngâna complice cu ziua în creștere. Stelele

când se iveau sclipeau șirete unele altora ca niște becuri înșurubate de mâini pricepute.

Ora nu era solemnă, dar era răcoroasă; iarna își strecurase între clipele ei ultimele înfiorări

de ninsoare. M-am întrupat între oameni pe întuneric. Era în anul una mie nouă sute

optsprezece, în douăzeci martie, când luna trece prin zodia peștelui și-şi face pârtie peste

vise între noapte și zi; între somn și nenoroc. Am fost „zvârlit” din cer, într-un leagăn aurit

cu bronz, înconjurat de genuni

înflorite și de oglinzi. Erau

niște oglinzi vechi, care își

aruncau una alteia imaginea

lor și-a mea, în progresie

geometrică la infinit așa încât

îmi puteam contempla

creșterea de la starea de

mormoloc somnoros, la starea

de om visător în picioare,

trecând, pe brânci, prin starea

de alergător după hrană și

dragoste. Până la urmă am

ales oglinzile multiplicate. În

ele mă puteam uimi de

propriul meu chip reflectat.

Era un chip necăjit, ca lovit cu o leucă în creștet. Dar era chipul meu adevărat și n-aveam

un altul.

Cred c-am trecut pragul pământului cu piciorul stâng și-am izbutit să mă țin de

soroc în ciuda unui vânt despotic, care vroia să m-arunce înapoi de unde coborâsem: și

coboram din trei zei cântăreți, instalați într-un Olimp clandestin. Sunt copilul din flori al

unuia Withman, al unuia Tagore și al lui Eminescu, niște zei tutelari care par trei munți

puși în mișcare ca să sprijine cerul pe umerii lor, căci acoperișul ăsta albastru era să ne

cadă în cap; noroc că l-au proptit ei la timp, doar cu privirile. De fapt m-am născut în anul

una mie nouă sute treizeci și unu, în plină lumină deși era tot beznă între stele, în acel

început desprins dintr-o noapte de taină, dintr-o horă de iele nebune și anume când am

recunoscut în cei trei cântăreți înalți cât trei munți pe cei trei tați vitregi ai mei, trei Adami

diferiți și tustrei cu sufletul cărunt. Cât despre mamă am două: una care mi-a dat un trup

gol de rege fără aripi lipite pe umeri, cealaltă lumina care m-a luat drept sub frunte, ca un

fulger tăcut, căzut dintr-un cer nevăzut, aurit, peste un frunziș fraged.

Prima pagină a manuscrisului lui Demetru Iordana



Când am aflat că sunt copilul din flori al celor trei cântăreți uriași, care își țin

frunțile în cer, de la fiecare am desprins câte-o taină ascunsă în sipetul minții lor. De la

Withman, am învățat mersul elefantului prin valurile de fire de iarbă înspicată, răsfirată pe

grinduri imense. Și-am mai învățat să plutesc, în bărcuța mea șubredă pe Oltul de acasă,

când pălesc zările veștejite ca pe un Mississippi în miniatură, în bărcuța mea șovăielnică,

fără să mă clatin într-o parte și într-alta, la smucituri, dar și fără să mă scufund, ci numai să

alunec și s-aud cântecul sirenelor, vrăjitoarelor, venind din adâncuri, cu viersul lor

fermecat. De la Tagore, am învățat să-mi aștept culesul roadelor coapte, și-am mai învățat

să mă joc, pe malul mării tăcut, cu pietricele colorate, ca într-un joc al hazardului, când

marea aruncă pe plajă aripi de pescăruși înspumați.

Și-am mai învățat să mă închin celor patru elemente: aerul, apa, pământul și focul,

prezente întotdeauna când mi se dăruieşte norocul de a rezista sub soarele înalt la culesul

roadelor coapte. De la Eminescu am învățat să cânt singur cu arcușul condeiului simfonia

lui Beethoven, fugi de Bach și menuete de Mozart, ca din buzele naiului când se despart

apele de pământ. Am învățat să le cânt singur în ritmuri sonore ca niște flaute, ca niște

piculine ascunse și acompaniate, când și când, de bubuiturile surde ale unei tobe de jazz; și

încă ceva am învățat: să urc scări aeriene printre nori până dincolo chiar și de stele de

Beethoven, de Bach și de Mozart, ca să aud muzica sferelor și să privesc fascinat cum se

învârtesc lumile în cosmos. Da, am învățat să cânt singur și să privesc, de la tustrei am

învățat simplitatea. Dar nu aceea de la care pleci, ci aceea la care ajungi după ce ai urcat

abrupt muntele. Simplitatea aceea de a spune bună ziua cu firescul cuvenit cu care zeii

şi-au spus noapte bună înainte de a adormi definitiv în Olimp.

Simplitatea avea glasul meu ca și al lor, este ca şi ciulinii și ca apa, ca și ei de

nestânjenit. Îmi deapăn misterul când la lumina soarelui, când la a lunei, când plin de dor

ca năierul, când plin de bucuria unui om aplecat peste crinii treziți în zorii înălbiți. Da,

glasul meu este ca și al lor. Ei, uriașii, cântă pe piscurile cele mai albastre ale munților pe

când eu, piticul, cânt la poalele abia înspicate ale munților. Nu-i totuna, desigur, dar este

aidoma, căci în cuprinsul rotund al pământului, piscurile și poalele munților își răspund în

tăcere. Ei nu cântă la voci grave, ei strigă melodios de pe acoperișul lumii. Sunt niște lei

care rag în octave la chipul lunii palid și mut. Mă tem însă că încep să șușotesc în urechea

fraților mei, oamenii, ca un urs mic, care a mormăit pianissimo, în timp ce ei rag de pe

acoperișul lumii. Uriașii ăștia te strivesc dacă te apropii de statura lor dreaptă, sau dacă din

nebăgare de seamă calci pe umbra lor nepătată. Pe când de mine să nu vă feriți: puteți să

vă apropiați cât de mult, puteți chiar să mă călcați în picioare – eu nu strivesc. Căci eu nu

am altă dorință decât să fiu, fiecăruia dintre voi, un frate geamăn, căruia să-i sărut fruntea,

pe care o cred neprihănită, ca și a mea. Dar n-am altă dorinţă. De mine nu veți fi zoriți să

escaladați Everestul cum o fac ei, ca niște alpiniști pur-sânge. Cu mine veți merge până în

vârful Everestului, și apoi peste el, dar pe poteci înguste și cuminți.

Luați, deci seama: tot acolo veți ajunge cu mine, însă fără vertijul aventurii

teribile, care pe ei i-a doborât în moarte, ca pe niște giganți care făceau prea mult zgomot.

În mândria lor superbă ca și-un curcubeu, ei s-au măsurat cu zeii din Olimp, pe care i-au

întrecut în statură, dar au fost doborâți ca niște giganți. Luați deci seama: cu mine tot peste

Everest veți ajunge, dar pe poteci șerpuite și netede ca-n palmă. Am și eu ascuns un

curcubeu trufaș, dar sunt și ca floarea din câmp.

Withman este de la apus unde se scufundă soarele, maiestos ca un rege în valurile

tumultoase ale unui totuși pacific ocean. Este de la Apus și are barbă, mustață și plete ca

un Adam după izgonirea din Rai. Pe când eu... eu îmi cosesc mereu chica, mustața și barba

cu secera ruginită a lunii. Eu nu sunt de la Apus.



Tagore este de la Răsărit, de acolo unde soarele se ivește ca o rană pe cer, ca să

privească uimit la ruinele pământului răscolite de razele lui. El este împăroşat alb ca un

sfânt. Pe când eu... Eu îmi smulg singur ghioceii din tâmple, ca să răsară mereu alții, din

lutul ce sunt. Eu nu sunt de la Răsărit, nu.

Eminescu este din cer de printre astrele mari, luceafăr care-mi răsare mereu din

umbră de cetini ca să-mi zâmbească prieten. Da, este din cer, de printre astrele mari. El are

o coamă de armăsar cu sânge albastru, care-i flutură în vânt ca un drapel zdrențuit purtat

glorios prin lupte cumplite. Pe când eu... mie îmi linge vântul părul bleg de pisoi și-i

numără firele cum îmi numără Parcele zilele hărăzite. Eu nu sunt din cer.

În copilărie m-am jucat cu săbii de lemn, în timp ce stam cu ochii holbați asupra

celuilalt tărâm, nevăzut, dar care mie mi se arăta ca prin vis. Și de aceea mă împiedicam

des și cădeam. Dar nu în țărâna pământului, ci în somnul lui plin de țărână, din care mă

trezeau doar țipetele unui soare înfricoșat de moarte, fiindcă mă împiedicam. În

adolescență umblam după niște fantome, ca după fete, dar nu le puteam săruta decât

umbra, în gând, iar ele se depărtau vecinic, fără să se mai uite înapoi, ca niște fete

morgane, căci eu umblam după niște fantome.

Cea mai apropiată fantomă a fost mama, de aceea poate mi s-a gravat mai clar

numele ei în memorie, deși sărmana a trecut de mult Akheronul. Iar acum umblu după

fantomele vorbelor. Dar cea mai apropită fantomă a fost mama.

Când am devenit matur ca și salcâmul din poartă, m-am înlănțuit cu o cosânzeană

– alta decât cea din poveste – prin două verighete de tinichea argintată și-am zămislit cu

ea doi feți-frumoși mărunței care-mi sparg urechile – și așa sparte din copilărie- cu

gălăgia lor divină de îngeri obraznici. Chiar din această cauză m-am apucat să-nșir aceste

cuvinte inocente, pentru frații mei, oamenii: încerc să țip și eu, copilărește, mai tare ca ei,

ca să fiu auzit – și trag nădejdea asta din inimă. Asta mi-e viața. Și-acum îmi aștept

moartea, ca pe o altă mireasă.

*

Despre cărți

O, eu am dumicat multe cărți, biblioteci în etaje și m-am intoxicat de parcă aș fi

înghițit cobre și vipere, căci am dumicat multe, prea multe cărți. Îmi trebuie un purgativ

puternic, ca pentru cai, ca să elimin din mine otrava, atât am înfulecat de mult prea multe

cărți. O, dați-mi un purgativ puternic ca pentru cai.

Știe cineva ce sunt cărțile? Nu, nimeni nu știe, în afară de mine, care am meșterit

cartea de față. Este cartea pe care o țineți sub ochi, ca pe-o oglindă, și în ea vreți să vă

vedeți chipul. Nu, nimeni nu știe ce sunt cărțile în afară de mine. Sunt niște sicrie mici și

bizare în care slovele cernite înmormântează adevăruri și minciuni, cum sunt înmormântați

cinstiții și hoții în morminte alăturate frumos, ca și cărțile între rafturile mute ale unei

biblioteci în etaje. Sicrie mici și bizare sunt cărțile.

Ați observat că o bibliotecă seamănă cu un mausoleu, ridicat carte cu carte ca niște

cărămizi de hârtie, pentru niște morți uneori iluștri, dintre care unii mai sunt încă în viață?

Da, cu un mausoleu ridicat carte cu carte seamănă o bibliotecă, în etaje. Iată de ce urăsc

toate cărțile. Le urăsc cu o ură fără de ură cu o ură duioasă, mai înainte de ele mă urăsc pe

mine însumi înduioșat fiindcă m-a blestemat Dumnezeu să fiu salahor vorbelor care-mi

bântuie sufletul ca niște fantome oribile care-ți bântuie casa. Iată de ce iubesc totuși

cărțile, cu o patimă oarbă de lunatic îndrăgostit de întuneric.

*

Peisaj după război

Războiul trecuse pe șenile de oțel flămând peste brazdele însărcinate cu semințe



aurite și făcuse din ele un terci de aur coclit, acel afurisit război purtat pe șenile de oțel

flămând. Ciorile ciuguleau de peste tot gloanțe, de-acum oarbe, ca pe niște boabe de

porumb blindat și, în loc de copaci, erau înfipte țevi de tun, printre care ciorile ciuguleau

de peste tot gloanțe, de-acum oarbe. Printre flori cernite, mucegăiau mitraliere ruginite

demult și printre ele ciorile ciuguleau mereu boabe de porumb, blindat, după acel afurisit

război purtat pe șenile de oțel flămând, care a trecut hămesit peste toate. Ca niște harbuzi

ofiliți, zăceau peste tot

grenade crăpate și gropi

de șrapnele își holbau

ochii spre cer. Peste tot

trecuse acel afurisit

război pe șenile de oțel

flămând și prefăcuse

totul într-un cimitir al

oţelelor în gropile acelea

de șrapnele care-și

holbau ochii spre cer. Iar

printre toate, într-o

groapă mai mică, mai

familiară, care-și ținea și

ea ochiul holbat către

cer, sta ciucit un pui de

român, cu pantalonii

trași până jos și privind

nepăsător la acel cimitir

al oțelelor, se c..a liniștit.

*

Absurda dorință

O, dacă Soarele s-ar opri pe cer ca o stea, iar dacă Luna ar încremeni în lumina ei

feciorelnică. Dar nu, Soarele parcurge mereu drumul dintre răsărit și apus, iar Luna se

stinge palidă, și se reaprinde mereu, strălucitoare, ca un lampion suspendat între cer și

pământ.

O, dacă Soarele și luna ar încremeni! Dar nu, ei se plimbă pe cer ca un boier și o

boieroaică pe moșiile lor, fără să le pese niciodată de noi.

O, dacă oamenii ar avea creieri și inimi întregi – dar mulți, prea mulți au doar nişte

bășici de porc goale și niște sloiuri mici de gheață artificială – atunci s-ar înstăpâni atâta

pace sfântă pe pământ, încât moartea nu ne-ar mai pune în mișcare mecanică, pe șenile de

tanc și pe roți de camioane, sub căști de oțel și în loc de puști am avea în brațe stâlpări de

finic și-am striga: Osana! Dar nu, bășicile de porc goale se tot înmulțesc, iar sloiurile de

gheață artificială devin iceberguri cât munții și moartea ne rânjește ca o haită de lupi

hămesiți, care abia așteaptă să ne lase os lângă os și noi nu strigăm măcar: Huuuooo!

De s-ar stinge în creierul nostru, zdruncinat ca un ceasornic izbit de peretele Timp,

cuvântul „viteză” și cuvântul „cădere” și cuvântul „întoarcere”, atunci din inimile noastre

ar înflori crini albaștri, iar prin ochii noștri am privi în jur vecinicia. Dar nu. În ceasornicul

izbit de peretele Timp, viața aleargă printre roțile în viteză, Timpul este mereu în cădere,

iar gândurile noastre se întorc mereu spre trecut. Şi de aceea din inimile noastre amorțite

nu vor înflori crini albaștri, iar prin ochii noștri miopi nu vom privi în jur vecinicia.

La naiba, suntem mai plăpânzi decât niște lăstari cruzi.

Ultima pagină a manuscrisului lui Demetru Iordana



*

Ciutură și fântână

Iubesc stelele, aceste flori de lumină de aur care răsar noaptea pe câmpul albastru

din cer. O, cât de mult iubesc stelele ca pe înșiși ochii mei care clipesc ca și acele flori de

lumină de aur, şi-şi răspund una-alteia într-un schimb mut, dar ascuns de înțelesuri de mult

ştiute. O, cât de mult iubesc stelele, acele flori de lumină de aur care-și rotesc horele prinse

în marele Rost. În fiecare noapte limpezit la față, îmi agăț ochii de stele și-mi împletesc

îndelung privirile cu privirile lor, ca şi ele de vrăjit şi de neclintit, şi totuşi mișcându-mă în

mine, precum stelele se mişcă, neclintite, în ele însele.

Să stai, nemişcat şi totuşi să te mişti ca o ciutură intrând și ieșind dintr-o fântână.

Doamne, numai Tu poți să faci asta stând neclintit pe tronul Tău și mișcându-te cu toate

gândurile Tale în tumult fiindu-Ți Ție însu-Ți, la inifinit, ciutură și fântână.

Ca un Dumnezeu mic mă simt când privesc stelele şi-mi agăţ ochii de ele ca de

nişte flori de la mina de aur; atunci timpul este o biată nălucă oarecare, ce nu te mai atinge

cu alunecarea ei băloasă de melc.

O, cât de mult iubesc stelele neclintite și vecinice!

Marele melc

Urăsc melcii și, când îi văd îi strivesc sub călcâi – rămână vorba între noi. Și de

fiecare dată am credința deșartă c-am oprit Timpul în loc. Urăsc melcii, căci ei duc în

cochilia lor fiecare clipă a Timpului, pe care o plimbă încet și o înmulțesc și-o târăsc mai

departe, și-o ascund geloși în cochilia lor strălucitoare. În mersul lor lent, cleios și târât,

clipele se năclăesc una într-alta, într-un șir fără capăt, într-un chin nesfârșit, incolor.

Dar mai tare urăsc pe Marele melc care alunecă încet, pe-o talpă jilavă ca și limba

unui mut. El vine lin, fantomatic, de la minus infinit și se prelinge către plus infinit,

trezind același chin nesfârșit, neîndurat. Este grea lupta cu Marele melc. Mai ales când

trece prin inima ta și numără bătăile din mers ca să-ți amintească perfid că dacă a fost

cândva un început, va fi și un sfârșit fără greș.

O, cât de tare urăsc pe Marele melc, mă lupt eroic cu el, dar nu pot să-l opresc,

nici să-l grăbesc înainte să treacă halucinat spre marele hău, care ne stă vecinic căscat în

față ca să ne-nghită pe rând, hămesit. Îl urăsc cu o ură fierbinte pe marele melc.

O, de-aș putea să-l strivesc pe Marele melc...

Despre poezie

Astăzi, fratele meu bun, cititor în zodii și-n stele, nu s-a mai scăldat plictisit în apa

încropită din baia lui de faianță prin azur și miresme, scufundându-și sufletul în cer, unde

nu sunt de găsit băi de faianţă, dar sunt nori călători în chip de băi de faianță, plini de azur

și miresme. Astăzi prietenul meu cel bun nu şi-a mai băut cafeaua cu lapte, ci a băut direct

din Calea Lactee, până s-a albit la suflet ca laptele, iar în loc de bucăţele pătrate de zahăr

și-a îndulcit cu stele cafeaua cu lapte luată direct din Calea Lactee, cum iei șoaptele din

tăceri. Astăzi el n-a mai înfulecat hămesit hălci de carne cântărite farmaceutic, sub obroc

pe întuneric, ci cu un polonic de argint, doar nectar și ambrozie, care nu-ți cad în pântec,

greu, ca hălcile de carne cântărite farmaceutic, ci în inimă, ca o anaforă a sângelui și-o fac

să duduie ca o sobă plină de jar și de vâlvătăi. Astăzi fratele meu bun nu s-a mai dus la

plimbare cu iubita la braț, ci doar cu ființa ei aburită, care îi apare în visuri suav-colorate și

este poate ea însăși un vis, pe care nu poți să-l iei de braț la plimbare, ci el te plimbă pe

tine printre nori, printre stele. Astăzi fratele meu bun n-a mai călcat vremelnic printre

ierburi și pietre, ci pe clapele inimii lui, în care nu sunt ierburi și pietre, ci doar sunete



clare, ca să-și asculte cântecul unicei lui esențe, pe care cineva, unul cu inima în cap, îl

ajută să-l înțeleagă deplin, în timp ce calcă pe clapele inimii lui.

Astăzi becul aprins sub veioză n-a mai ars în lumină electrică, ci în mister radios,

ca flacăra unei lumânări de ceară de un leu. Tot astăzi florile din grădina lui s-au

preschimbat, discret, în flori artificiale de plastic, care nu se mai ofilesc ca florile din

grădină, dar le păstrează mireasma.

Astăzi prietenul meu cel bun, cititor în zodii și-n stele, a aflat un lucru curios: că o

carte cu poezii bune este ca un borcan cu gogoșari rumeni, care nu mai au comun cu cei

din răzoare, decât culoarea lor roșie aprinsă, căci au fost alterați de-o esență acidă, dar

blândă. Acum el privește la un astfel de borcan cu gogoșari preparați și chiar ar vrea să-i

mănânce, dar nu cu dinți flămânzi, pentru pântecul lui, ci doar cu ochi avizi, pentru inima

lui fragedă. Îi urez: poftă bună!

*

Despre artă

În căușul inimii pline, un om a făcut un rug greu și totuși ușor și a pus pe el, cu

răbdare serafică, tot ce a cules gândind și simțind. Din adâncuri tresaltă căutând chip și

înțeles, dar recade în inform, ca o jăruire sub cenușă. Și când rugul a fost gata, l-a aprins

cu cremenea minții, până ce s-a mistuit totul într-un foc jucăuș. Totul s-a prefăcut într-o

flacără, care semăna doar cu ea însăși. Părea reflectată într-o oglindă de vis, care i-ar

întoarce imaginea în același contur, dar netremurat ci pe veci încremenit în luciul ei de

cristal. Flacăra aceasta nu se va stinge de-a pururi, ci va lumina neclintită beznele oarbe

ale veacurilor, din luciul de cristal al oglinzii.

Amintirile unui scriitor slătinean (XII)

Ion Lazu

Da... Fotografiile de familie. M-au fascinat întotdeauna, nu numai cele din casa

noastră, obiect constant de contemplaţie-interogaţie pentru copilandrul ce eram. Dar, şi

mult mai târziu, fotografiile de pe la gazdele mele, cea de la nuntă, una și mai veche, din

armată. Şi de fiecare dată s-a nimerit să fie despre oameni care deja trecuseră... Mi se

păreau, acele fotografii, pietrele rămase după ce apa trece... (Eu, care sunt îndrituit să ştiu

ce anume sunt pietrele de râu, d. ex. la Slatina, aduse tocmai dinspre Turnu Roşu, de nu

chiar din Răsăriteni... Mă uit şi-ţi spun ce e cu pietroiul din prund!)

Da, acordam acelui moment o importanţă deosebită, pe care istoria a confirmat-o...

Mereu construiam în jurul momentului cu pricina o poveste de viaţă, un mic roman al

familiei pornită la oraş, la atelierul foto. (O a doua fotografie cu bunicul patern este făcută,

neaşteptat, în deal, la Via neagră. Fotograful cu cutia în spinare? Da, pentru că a treia este

făcută în curtea boierului Russo, din vecinătate... Iată romanul, frate!

Se intitulează ,,Fotografii de familie" pagina-paginile în care am descris, în ,,Veneticii",

această fotografie de acum 100 şi ceva de ani).

Probleme cu învăţătura nu am avut niciodată. N-am fost niciodată premiant, din

a-ntâia şi până la terminarea celor 10 clase, basarabean venetic printre olteni iuţi la replică,

dar nici la faculate; însă m-am plasat de fiecare dată printre primii 3-4. Asta e tot. Iar

teribila mea timiditate în anumite împrejurări era de fapt legată numai de fete, cărora n-aş

fi vrut în ruptul capului să le fac o proastă impresie, drept care evitam tete-a-teturile.

Citisem atâtea replici iscusite ale eroilor mei îndrăgostiţi în cărţile cu care mă nutrisem în

adolescenţă şi acordam o importanţă aşa de mare impresiei pe care se cuvenea să o fac

unei posibile prietene, încât nu voiam nicicum să-mi asum riscul. Până la a se constitui



într-un defect. Poate să pară lipsă de bărbăţie, în cazul meu cred că era o exigenţă

exagerată faţă de persoana spre care îmi îndreptam atenţia, dar mai cu seamă în ceea ce mă

priveşte.

Acum despre bulgari, care nu doar pe lunca Siretului au urcat, ci pe toate luncile

râurilor de la N de Dunăre, pe Jiu, Olt, Argeş. Comuna mea era Cireaşov, iar cele vecine

din zona Slatinei erau Clocociov, Milcov, Dranovăţ, Dobrotinet etc, etc. Chiar Grădinari,

care tot bulgari fuseseră. Au venit şi au plecat, pământul fiind excelent, însă nu al lor. Dar

au mai şi rămas. Autohtonii i-au perceput ca venetici, ca slavi, ca sârbi, sunt nenumărate

sate de bulgari poreclite Sârbi... De-ale filologiei...

Despre bulgari noi avem o părere superficială, i-am tratat de sus, ca venetici,

săraci, vorbind o altă limbă, boscorodită, poate cumva caraghioasă. De necrezut câte

ascendente aiurite îşi găseşte localnicul... La şcoală nu se învaţă mai nimic concret despre

Bulgari. În fapt, aceşti slavi au venit prin sec. V-VI, au asimilat un trib turanic, de la care

s-au ales cu numele de bulgari. Au stat sub bizantini până spre 1200, iar de pe la 1400 sub

turci. Unii deveniţi musulmani, alţii rămaşi ortodocşi. Şi prin care noi am preluat

creştinismul, dar şi scrierea chirilică. Dar gravă pentru ei este istoria celor 5 secole sub

turci. Avem noi criterii ca să estimăm obida lor, zbaterea sub musulman, mutilarea

sufletelor? Noi am fost doar sub valurile tătarilor care au venit şi au trecut. Ci ei au pătimit

sub hangerul turcesc... Abia la 1878 , cu ajutor rus-român au devenit Principat, ceea ce noi

eram de 500 de ani. Deci tot respectul pentru suferinţa lor, dar şi pentru destoinicia lor. Zic

aşa: de-am fi avut noi 60% munţi, păstori rămâneam în veci. De-ar fi avut ei 65% teren

agricol, unde ar fi ajuns?

M-am născut într-o casă fără cărţi – şi nu trebuie văzut ceva scandalos sau măcar

ruşinos aici, căci era starea generală în familiile româneşti, imediat după război. Ca să nu

vorbesc de casa unui refugiat, care desigur nici nu era casa lui, ci se muta de acolo-acolo,

după împrejurări…Primele cărţi citite, desigur la nimereală, le-am procurat contra schimb

de la un coleg de bancă, prin clasa a V-a - acela pusese ochii pe creionul meu mecanic, o

noutate pe atunci. A fost declanşarea unei mari pasiuni care mi-a înflorit sfârșitul

copilăriei, întreaga adolescenţă şi ca să spun tot adevărul, nu s-a istovit nici până astăzi.

Însă fac menţiunea că pasiunea pentru citit nu implică neapărat nevoia de a scrie tu însuţi.

Cunosc cazuri de mari cititori, cu care nici nu mă compar din acest punct de vedere – şi

care totuşi nu au pus mâna niciodată pe condei, pentru autoexprimare. Totuşi voi spune,

ceea ce se

eludează

îndeobşte: că

scrisul poate

începe din dorinţa

de a te apropia

prin toate

mijloacele de

marii scriitori

îndrăgiţi, inclusiv

prin încercarea de

a-i imita, în taină

şi fără vreo

pretenţie, de a te

pune în starea lor

de spirit, de a afla măcar o parte din secretele meseriei; ce anume i-a adus la performanţă.

O recenzie a unui volum de Ion Lazu apărută în ziarul Oltul, An. XI,

nr. 2214/2 octombrie 1979...



În cazul meu, lucrurile au stat mai altfel. Am început prin a le face epigrame

colegilor/colegelor, căutând rime nostime,

anume ca să stârnesc hazul celor ce luau

parte la jocurile mele amuzante. Simple

șarje amicale. Niciodată cu gând rău, nu.

Tăcut, retractil, dar mai ales timid, căci

exigent cu mine însumi, am fost mirat de

reuşitele în acest gen lipsit de vreo pretenţie.

Şi pe neobservate am început să scriu poezii

ca atare. Încurajat la Poşta redacţiei de un

Geo Dumitrescu, de un Mihu Dragomir,

deşi nu erau defel nişte poezii pe linie;

despre minunatele realizări, despre

dragostea de patrie. Primele poezii mi-au

apărut în Ateneu, aveam 24 de ani. Peste 2-3

ani am depus un manuscris. Şi în aşteptarea

debutului în poezie, care întârzia, la

încurajările lui George Bălăiţă, care îmi

publicase alternativ şi câteva proze scurte,

în decurs de un an am finisat un manuscris

care a apărut curând la Eminescu. Ne

aflăm în 1970. Iar volumul de poezii a mai

aşteptat un deceniu.

7 iulie 012. Salcia, da... Salcia şi apa -

izvorul, fântâna. În amintirea mea sunt inseparabile. Sălcii la izvorul unde Grigore merge

cu Vera, imediat după sosirea din Basarabia, să aducă apă ca să se îmbăieze, după drumul

de săptămâni, cu căruţa...; sălcii la izvorul de sub deal, în Satul Vechi, doi trei ani mai

târziu, când începusem să aduc eu însumi apă în ulcioare...; altă salcie la Vălcea, în

capătul ulucului fântânii: o salcie bătrână, scorburoasă, cu cuib de pupăză, ca-n cărţi...

Evocările mele n-ar avea niciun sens în lipsa acestor sălcii mirabile. Dăruind fără păs

smicele fiecărui creştin, în Săptămâna Patimilor...

8 iulie 012. Amărui... e gustul mugurilor de salcie... Stejarul e în pădure, salcâmul în

fundul grădinii, corcoduşul în gard... iară salcia la izvor, cum s-a văzut. Atunci e de înţeles

de ce imaginea acestui copac se impune cu autoritate în memoria copilăriei? Erau două

sălcii uriaşe, sub care se adunau oile satului, la amiază. Ciobanul Didu se trântea şi el sub

gardul grădinii. Ne-a luat învăţătoarea basarabeancă, într-un început de primăvară, în

zăvoiul dinspre mănăstirea Strehareţ, să adunăm muguri de plop, ni s-a spus că din

mugurii zdrobiţi se obţine o pastă cu care te ungi şi îţi trec buboaiele. Să mai spun că pe

acele vremuri de sărăcie lucie, de secetă şi foamete, toţi şcolarii eram plini de bube, cele

mai nesuferite fiind în cap? Ne vom fi uns cu acel clei verzui, ni se vor fi vindecat cât de

cât buboaiele? Se va fi întâmplat şi asta, cum multe altele din ce ne spunea Doamna

Tătaru...Iar soţul ei, blondiu-scundac, tot învăţător, mergea mai departe, în satul vecin. A

suplinit-o de două trei ori în 4 ani. Un om cam ironic, ci noi o iubeam pe doamna Tătaru...

Nici eu nu vin dintr-o familie cu cărţi în casă, ar fi fost şi peste mână să ajungă cu

ele de pe malul Nistrului, în contextul refugiului... Am avut însă norocul unui unchi, Gică,

soţul sorei mai mari a tatei, în casa căruia, când am ajuns la Craiova, am găsit o bibliotecă

personală fabuloasă. Era un împătimit al lecturii. Însă date fiind împrejurările, nu l-am

auzit niciodată vorbind despre cărţi (ci despre foamete, secetă, moldoveni, colectivizare...).

...şi un portret al autorului din aceeaşi

perioadă



Le devora, cărţile, le achiziţiona de prin toate deplasările sale prin ţară şi îşi nota

oraşul, data... Într-un fel sau altul mi-am dat seama apoi, când unchiul Gică nu mai trăia,

că şi tanti Dona era o asiduuă cititoare. Va fi fost o tendinţă generală, a orăşenilor: să

citească romane... Un aspect de emancipare a societăţii. Pentru mine însă, locul lui Tudor

II l-a avut un coleg de clasă dintr-a V-a, care îmi împrumuta cărţi.... Şi fapt este că pe el

cititul fără limită l-a scos din rânduri; iar pe mine m-a marcat pe viaţă, însă efectele au fost

mult întârziate, probabil de firea mea conformistă... Sunt mereu atent când scriitorii

relatează împrejurările în care s-au apucat de scris.

În ce mă priveşte, dimpotrivă, am fost remarcat de profesorul de secundară, dl. D.

Câlniceanu, fost preot, om cu vocație didactică, admirator de Caragiale ca excelent stilist.

Zicea, memorabil pentru alde mine: ,,Din Caragiale nu poți scoate sau înlocui nici un

cuvânt”! Idem a procedat şi profesorul meu de la liceu, Gh. Ungureanu - care a scris apoi

o cronică despre prima mea carte. Însă, poate părea curios, aceste încurajări ale

profesorilor mei nu m-au adus în faţa coalei de scris... Mult mai târziu, prin ultimul an de

facultate, am izvodit 2-3 poezii. În acest stadiu, de penibilă inhibiţie şi lipsă de aplomb,

m-am pomenit la convocarea de la sfârşitul facultăţii în acelaşi regiment cu Ilie

Constantin, deja debutat în volum... Cu aere de mare poet al naţiei. Timorarea mea a

căpătat dimensiuni strivitoare...

20 sept. 012. Eu însumi, strămutat cu tot clanul nostru basarabean, la refugiul din martie

44, de pe malul Nistrului pe malul Oltului, într-o comună cu nume bulgăresc: Cireaşov,

am putut constata că mai toate comunele din proximitate, despre care aflam din discuţii,

înşirate de-a lungul Oltului, aveau nume slave: Clocociov (de unde provine Marin Mincu),

Milcov (unde s-au găsit fosile de elefanți Elephas primigenius şi cămile, Camelus

alutensis), Dobrotinet (de unde vine Damian Stănoiu), Dranovăţ etc. Dar şi numele

specific: Grădinari. Nostim nu este acest aspect istoric, de infiltrare şi asimilare a

elementului sud-dunărean, bulgaro-sârbesc, ci e nostimă uitarea bruscă a originilor, faptul

că oltenii printre care am fost aduşi cu hârzobul, ne tratau de Venetici, când ei erau bulgari

stabiliţi aici la a 5-a, la a 6-a generaţie, cu nume de familie Pârvu, Mudava... În vizite la

rudele noastre din Craiova, mi-a fost dat să văd în biblioteca vecinei lor, dna Despina

Teodorescu, profesoară de română şi fostă directoare de liceu, un impozant volum

,,Omagiu Iorgu Iordan". Era încă pe atunci academician, era septuagenar sau deja

octogenar. Un ditamai cărţoiul, care mi-a dat o primă idee de ceea ce va să zică un om

celebru, încă în viaţă. (Poate, cândva vicepreşedintele Academiei. Şi a fost să-i pun eu

placă memorială, pe când preşedinte al Academiei era unul dintre studenţii D-sale...)

Aici nu e vorba doar de faptul că suntem basarabeni. Mai întâi este corecta citire a

textului şi receptarea mesajului uman dar şi artistic. Pe ce se sprijină demersul autorului:

pe cunoaşterea temeinică a subiectului, abia apoi pe implicare şi în final pe abilitatea de a

pune cuvintele în frază. Abia apoi vine faptul că v-a impresionat reluarea în roman a

suferinţelor noastre de refugiaţi. În rest, ca între basarabeni, sunt multe de discutat. Da,

eram vânaţi spre a fi retrimişi în Basarabia, recte în Siberia. Listele, din tot ce-am cercetat,

le făceau diverşi oameni de nimic, pârâtori, delatori, vecini, prieteni falşi; în cazul Manu-

Lazu, denunţătorul a fost preotul trimis din Regat în comuna noastră, şi care îi purta pică

tatălui meu. Nu mai ştiu dacă în forma definitivă a romanului a rămas textul delaţiunii, am

redus vreo sută şi ceva de pagini -, n-am vrut să sperii nici editura nici cititorul. Dar făceau

liste şi evreii, cu mare sârg; sovieticii aveau documente; armata română, la întoarcerea

armelor, nu şi-a protejat cadrele, a dat pe mâna ruşilor toate dosarele, situaţia frontului din

URSS, deci ruşii se uitau în dosare şi ştiau numele celor care se remarcaseră pe frontul

împotriva lor. Nu l-au iertat nici pe Mihail Ciobanu, în carte Hanganu, fratele mamei,



decorat la Odessa... Deci Mihail

pedepsit nu pentru că a

supravieţuit, ci toţi ca el erau

pedepsiţi pentru că luptaseră în

Est. Sovieticii au cerut o armată cu

cadre noi, din popor, de aici ofiţerii

făcuţi pe puncte... Nu, nu sunt

defel xenofob şi mulţumesc mult

pentru această remarcă. Nu

popoarele sunt de vină, ci

conducătorii. Ce căutau

macedonenii păstori la malul

Indusului, de nu-i mâna acolo

Alexandru?! Etc. Tata îmi spunea

de colonii franceze în Basarabia,

înţelesesem că unii au rămas de pe

vremea lui Napoleon, alţii de pe

vremea războiului ruso-turc din

1856. Elveţieni? Da, poate din

Elveţia de limbă franceză. Ruşii

gospodăroşi? Păi, da, am o teorie

într-aceasta. Pe vremuri de pace nu

pleacă de acasă toţi neisprăviţii, ci

oamenii destoinici, care speră că

vor face treabă bună în ţară străină.

Ruşii de care vorbesc, erau

proprietari, intelectuali, erau mai

ales buni negustori. Tata a lucrat la

fabrica unui rus; rămânând orfan, acela l-a ajutat în armată, l-a reprimit la fabrică după

liberare etc. Repet, spusesem astea în roman, fiind o carte de o viaţă şi de 600 pagini, nu

ştiu ce a rămas în ultima variantă. Mulţumesc pentru a fi adus în discuţie povestea cu

copiii care ascultă ce spun cei mari, fapt ce consolidează legăturile de familie chiar mai

mult decât cele ce se spun în casă, decât educaţia propriu-zisă.

Da, există o taină privind pasajul cu bocetul Verei, o taină doar a mea. Dar pe de

altă parte, nu poţi scrie durabil dacă nu îţi asumi Durerea lumii. Ce e amintire de familie,

cât e ficţiune? Din drumul spre Oltenia, la 4 ani ai mei, nu am decât o amintire, care

întâmplător nici nu a intrat în carte. Iar mama, ce să-mi fi spus, o frază, două. Că era să-l

piardă pe Mihăilă într-o gară. Tot restul, absolut tot ce scriu în cele multe pagini despre

calvarul drumului am luat pe seama mea.

Şi, da, pentru familia mea Amintirea Basarabiei nu s-a estompat în timp, ci s-a

consolidat, a devenit Viaţa care a fost...

21 ian. 013. Am mai notat undeva faptul doar în aparenţă ciudat că dintre colegii mei de

şcoală secundară - clasele V-VII, cum erau pe-atunci, făcute de noi la Ionaşcu în Slatina -,

doar eu şi încă un coleg, V.D., acesta din Satu Nou, am mers mai departe, la liceu, pe când

toţi ceilalţi, vreo 15 la număr, s-au orientat spre şcoli tehnice, spre meserii... Explicaţia

simplă este că bieţii lor părinţi, strâmtoraţi la maxim, îi îndemnaseră spre şcoli care îi

puteau scoate pe leafă pe fiii lor, în doar 3 ani; pe când după liceu, ce meserie aveai, ce

perspective, ce şanse de a aduce cât mai repede un salariu în casă?!

Mihail T. Ciobanu, ofițer artilerie, fratele mamei,

Grigore Lazu, Vera Lazu și fratele meu cel mare,

Mihai Lazu, atunci în vârstă de 1 an, decedat în

1950, la 12 ani, de meningită



Însă altceva vreau să evoc, de data asta. Uneori când veneam de la şcoala Ionaşcu

sau chiar în zilele de vacanţă se întâmpla, nu foarte des ci dimpotrivă, la un an, la doi ani,

să ne/îmi iasă în cale vreunul dintre cei doi tineri din comună care merseseră la şcoli

înalte. Mă trăgeam / ne trăgeam pe marginea drumului şi îi salutam cu mare respect. Ei

treceau, înalţi, bine îmbrăcaţi, de fiecare dată la costum şi cravată, cu servieta în mână,

niciodată cu bagaj, ca tot omul care vine pe la părinţi ori pleacă de acasă, după o scurtă

vacanţă. Din partea noastră, timiditate, din partea lor, nici pic de atenţie. Să ne zâmbească?

să ne arunce o vorbă? Nicidecum. Asta ne plasa în lumi diferite, necomunicante. Nişte

consăteni care nu mai erau consăteni de-ai noştri, cărora poate ar fi fost cazul să ne

adresăm într-o altă limbă... Tare ciudat lucru!

Iar mai în detaliu vorbind despre ei, nici eu dar nici vreun alt coleg consătean nu

ştiam ce hram poartă aceşti intelectuali ridicaţi din satul nostru, ajunşi de-o vreme oameni

mari, la Bucureşti, poate la Craiova. Să fi reieşit cumva că unul dintre dânşii era asistent

universitar? n-aş putea garanta. Şi fapt este că veneau pe la părinţi, oricât de rar, se

închideau în curtea şi în casa lor, aşa încât pe toată perioada şederii nu-i vedeai prin sat, cu

vreo treabă, ori la plimbare, ori să-şi caute foştii colegi de şcoală, de adolescenţă. Să

umble seara după fete; să iasă la horă, la biserică... Nu vorbeau cu nimeni. Nu mi s-a

întâmplat să-i văd prin ograda lor cu vreo îndeletnicire gospodărească, prin grădină. Unul

dintre cei doi despre care relatez aici, fiind fiul cel mare al familiei Sorescu, vecini cu noi,

peste o casă, deci fratele Marioarei, pe care am descris-o într-un capitol din Veneticii. Iar

celălalt oaspete de seamă, pe care s-ar fi părut că noi nu-i meritam, de fel din satul

Sărăceşti, făcea parte din cea mai nevoiaşă familie pe care am avut ocazia să o văd cu

ochii mei, în acei ani de foamete, imediat după război... Uneori, vara, cânt tata mă trimitea

la fostul primar Vasile Chiţu, proprietarul casei unde ne mutasem de nevoie, sau la Matei

Ciungu, alt personaj din Veneticii, mi se întâmpla să-l zăresc pe sală, un fel de prispă în

lungul casei: stătea în picioare, drept ca un alt stâlp dintre cei care susţineau streaşina - şi

privea în gol, neclintit - şi tot acolo îl zăream, la întoarcere... În curtea lor, o sărăcie atroce,

imposibil de descris. De câte ori îmi revenea în minte imaginea acestui asistent universitar

înţepenit pe prispa casei părinteşti, îmi era peste puteri să fac legătura dintre crâncena

paupertate a familiei sale şi cariera sa universitară.

După o vreme, la terminarea liceului, am lipsit de acasă mai mulţi ani la rând,

prins vară de vară cu excursiile şi practicile studenţeşti. Le-am pierdut urma celor doi

intelectuali ridicaţi din comuna Cireaşov. Poate au continuat să dea pe-acasă, uneori. Poate

chiar să-i mai fi văzut eu însumi, după aceea, fără să pot lega o discuţie; însă interesul meu

pentru ei s-a stins, i-am trecut printre aspectele inexplicabile ale vieţii. Să fi aflat, mai

târziu, că fiul Ungurenilor a înnebunit? Chiar că nu mai ştiu nimic precis... Şi nici nu mai

am pe cine să întreb, din familia mea, din vecini... În comuna mea de adopţiune, unde

reveneam mereu, până acum vreo zece ani, practic nu mai am cu cine să vorbesc. Mai grav

este că până şi casele nu mai sunt aceleaşi, în timp şi-au schimbat radical înfăţişarea, chiar

poziţia...

Cum să nu te întorci atunci, cu oarecare înverşunare, asupra amintirilor de demult,

dintr-o vreme ce se lasă citită fără dificultăţi, despre o comunitate care în mintea mea avea

şi are în continuare o coerenţă, o poziţionare riguroasă în vălmăşagul lumii!?



MAREA ADUNARE DE LA CORABIA

Dumitru Botar

Pentru alegerile din 3.01.1916, Federaţia Unionistă din ţară în frunte cu Nicolae

Filipescu, Take Ionescu şi Nicolae Titulescu au propus pentru cele două locuri vacante la

Covurlui şi Romanaţi pe Vasile Lucaciu şi respectiv Octavian Goga.

Nu era deloc

uşor chiar dacă cei

doi erau cunoscuţi în

epocă drept luptători

pentru idealul

naţional, adevărate

conştiinţe naţionale;

pentru că ei erau

cetăţeni austro-

ungari, pe atunci

Transilvania făcând

parte din Imperiul

Austro-Ungar. Acest

fapt i-a deranjat

profund pe cei de la

Viena, ministrul de

externe atenţio-

nându-l pe Ionel

Brătianu, amintindu-i chiar că între cele două ţări exista un tratat de alianţă încă din 1883.

Premierul român a intervenit, cele două

candidaturi fiind în final respinse, interesele

politice au fost mai puternice.

La Caracal, Federaţia Unionistă a făcut o

pregătire deosebită pentru susţinerea lui

Octavian Goga, a fost editat ziarul ARDEALUL,

s-a jucat la Teatrul din localitate piesa poetului,

,,DOMNUL NOTAR”, au fost organizate tot

felul de întruniri sau adunări pe tot cuprinsul

judeţului, în vederea reuşitei.

Printre aceste acţiuni un loc cu totul

special l-a avut STRĂLUCITA ADUNARE DE

LA CORABIA, unde a fost prezentă întreaga

conducere a Federaţiei Unioniste de la Bucureşti,

cât şi din Romanaţi.

În ziua de 23 decembrie 1915, peronul

gării Caracal era ticsit de lume, pe faţa tuturor se

citea încrederea în izbândă, voinţa fermă de a

câştiga. Pleca la Corabia împreună cu Octavian

Goga, tot ceea ce avea Caracalul mai de seamă,

pentru a le prezenta şi corăbienilor pe acest mare

Octavian Goga (X) în campanie electorală la Caracal

(decembrie 1915)

Campaniei electorale desfăşurate

de Goga la Romanaţi prin ziarul

Ardealul ...



simbol de unitate

naţională, în numele căruia

să le solicite ca la

3.01.1916 să-l voteze.

Erau de faţă Octavian

Goga, Mihail Demetrian,

Nicolae Titulescu, Mişu

Chintescu, Marcu

Celăreanu, General

Iatropol, Stavarache

Borcescu, N. Demetrian,

N. Ghizdăveanu, dr.

Teodor Popescu şi mulţi

alţi fruntaşi romanaţeni.

Cu trenul din Piatra Olt

soseşte şi Principele

Constantin Basarab

Brâncoveanu însoţit de

marele român Nicolae

Filipescu şi deputatul

liberal Tilică Ioanid. Primirea a fost ceva cu

totul special, entuziasmul a continuat chiar

până la Corabia.

La sosirea în gara Corabia erau peste

500 de cetăţeni, atât pe peron cât şi pe terenul

dinaintea ei, care au primit cu puternice urale

pe Goga şi însoţitorii lui. Cetăţenii corăbieni

aveau în fruntea lor pe Ştefan Popp, fost

deputat şi senator, Teodor Popescu fost

primar, Cosma Constantinescu fost primar,

Nicolae Popescu, C. Constantinescu, Antonie

I. Popescu, Ion P. Budurea, Dumitru Velica,

Dumitru Ceauş, Alecu T. Popa, Tudor Ţuinea

etc.

În cuvinte alese, din inimă, Ştefan

Popp, salută cu admiraţie pe Octavian Goga şi

pe Nicolae Filipescu, dar şi pe toţi cei sosiţi.

La fel a făcut şi Atanasie Popescu.

Le răspunde Octavian Goga, apoi toţi

cei prezenţi se pun în mişcare, era un mare

alai, un fel de nuntă naţională cu chiote de

bucurie puternice. În frunte, pe jos, mergea

Goga flancat de Nicu Filipescu, principele

Basarab Brâncoveanu, N. Titulescu deputat

de Romanaţi şi Mişu Chintescu senator de

Romanaţi. Locul unde avea loc adunarea era

sala teatrului din Corabia (Palatul

Constantinescu) care era plină, oamenii

...contracandidatul său liberal Vasile Oroveanu îi

răspunde în paginile ziarului Idealul Naţional

Între susţinătorii lui O. Goga s-au

remarcat: Mihalache Demetrian...



dornici să soarbă o apă

vie din cuvintele

înţelepte ale celor

aclamaţi veniseră în

valuri. Toţi cei prezenţi

erau de-o inimă şi-un

gând, cu toate că au

existat unele încercări

ale adversarilor de a-i

opri, diminuând astfel

semnificaţia adunării,

dar nu s-a reuşit.

Adunarea a fost

deschisă de Ştefan

Popp, care îndeamnă pe

cei prezenţi să asculte

cuvântul fruntaşilor

ţării, veniţi să sprijine

candidatura lui Goga.

Urmează Principele Basarab-Brâncoveanu, preşedintele

Federaţiei Unioniste din Romanaţi, un adevărat român

ce lupta pentru înfăptuirea idealului naţional, spunându-

le corăbienilor că au datoria să sprijine interesele

românismului, pentru că Octavian Goga este cătăţean

român, el merită dragostea noastră, pentru că nu este

candidatul unui partid ci unul naţional susţinut de toate

partidele de aici.

A încheiat spunând „Ţara vrea alegerea,

rostiţi-vă în numele ţării şi alegeţi pe dl. Octavian

Goga”. Mihail Demetrian, şeful liberalilor din Caracal

spune că deşi aceştia

i-au cerut să

candideze el, şi-a

înţeles perfect datoria

de român,

retrăgându-se în faţa

candidaturii poetului

Goga „Căci de-am fi

uniţi micşorăm primejdia, dat fiind că la căldura

sentimentelor unite, preparăm ora marelui sacrificiu”.

Nicolae Titulescu, deputat de Romanaţi, rosteşte

aceste cuvinte impresionante: „Sunt fericit ori de câte

ori mă aflu în mijlocul prietenilor din Corabia. Sunt cu

atât mai fericit azi cu cât nu am niciun interes personal,

nici pentru o luptă om la om, nici pentru o luptă

strâmptă de partid, ci pentru o cauză naţională

întrupată azi, în carne şi oase în persoana poetului

Octavian Goga”. Apoi continuă şi mai frumos:

...Pavel Brătăşanu şi N. Titulescu (primul, aflat în Elveţia la

căpătâiul soţiei bolnave, a trimis telegrame de susţinere)...

...Marcu Celăreanu...

...generalul T. Iatropol...



„Triumful lui nu va fi triumful vreunui partid,

nici a tuturor la un loc, ci triumful românismului

care trebuie să plutească senin peste luptele

meschine de toate zilele”. În încheiere spune

foarte clar că interesul neamului cere ca Goga

să fie ales, acest lucru va fi semnul că „România

liberă şi-a priceput datoria” iar „împotriva lui

Goga nu se poate lupta azi pe faţă”.

În luarea sa de cuvânt Tudor Popescu –

fruntaş liberal din Corabia, subliniază că azi este

în joc viitorul ţării şi „pentru moment cinstea

judeţului Romanaţi” de aceea este convins că

după atâtea fapte mari care-i cinsteşte trecutul

„şi de această dată o să fie la începutul

drumului ce duce la realizarea idealului

naţional”. La final le spune celor prezenţi

„Votaţi cu Octavian Goga”.

Primit cu ovaţii şi aplauze, se ridică şi

vorbeşte Octavian Goga, mulţumind pentru

călduroasa primire, încărcată de românism

adevărat, rostind o frază cutremurătoare: „Dacă

mi-am pierdut o ţară, am regăsit aici un petec

de pământ, unde pot să prind rădăcini”.

Apoi a continuat: „Moşii şi strămoşii mei

dorm somnul în ţărâna Ardealului. Eu vin din

Ardeal şi D-voastră care trăiţi sub stăpânire românească nu vă puteţi da seama de jugul

străin. Nu ştiţi că în Ardeal noi plătim

de două ori, şi pentru că suntem români

şi pentru că suntem săraci dar am

convingerea că de aici de unde a plecat

popa Şapcă, tot de aici va pleca şi

înţelegerea suferinţelor din Ardeal”.

A încheiat cum era firesc, într-o

notă optimistă: „Am credinţa că în

acest colţ de ţară... D-voastră veţi avea

cinstea să daţi un vot de dragoste

Ardealului”.

Alte intervenţii au fost ale

medicului Vayas care a spus cu toată

convingerea „D-le Goga, copil

îndurerat al unui Ardeal pustiit, noi te

simţim, căci cine simte sufere şi cine

sufere iubeşte”, încheind cu aceste

frumoase îndemnuri „La 3 ianuarie,

iubiţi alegători să veniţi în haine de

sărbătoare ca la biserică”.

...Stavarache Borcescu şi alţii

La adunarea de la Corabia a fost prezent

Ştefan Popp (aici într-o imagine din 1911)...



Îl urmează Marcu Celăreanu, fruntaş

al Partidului Conservator Democrat –

Caracal cu un apel de suflet „Votaţi cu

Octavian Goga căci asta este datoria

noastră către strămoşii noştri şi către fraţii

din Ardeal”.

Vine rândul şi pentru Nicu Filipescu

aclamat cu mare entuziasm, cuvintele lui

sunt ponderate, dar din inimă „Fiecare

român, fiecare copil de şcoală, fiecare faţă

să-şi impună angajamentul să lămurescă pe

alegători că trebuie să voteze cu Goga.

Triumful idealului naţional cere ca Goga să

fie în Parlament”.

Face şi o precizare importantă, în

sensul că dacă la Bucureşti ar fi fost un loc

vacant, ar fi fost o mândrie să-l aleagă pe

Goga acolo, dar „trimiteţi-l D-voastră,

capitala o să-l ştie primi şi, o să-l ştie

menţine”.

În încheierea adunării, Ştefan Popp,

rezumă cu această frază: „Vă asigur că aici

zvâcneşte sânge românesc”.

Adunarea s-a sfârşit în mijlocul unui

entuziasm aproape delirant, unde glasul

conştiinţei naţionale s-a auzit mai puternic şi

mai cald ca niciodată.

Din păcate Goga nu a reuşit la

Romanaţi, intervenţia lui Ionel Brătianu a fost

decisivă ajungându-se la balotaj deşi dintre

toţi candidaţii poetul obţinuse voturile cele

mai multe. Supărat şi mâhnit nu s-a mai

prezentat. Singurul care a participat a fost

Vasile Oroveanu, acesta fiind declarat

câştigător.

Deci atunci ca şi astăzi, te vrea ţara, dar nu te doreşte Europa. Interesant. Primul

Ministru a spus că s-a ajuns aici din interese superioare, asemenea situaţii se pot observa şi

astăzi. Să învăţăm deci din istorie!

...împreună cu Teodor Popescu, mare

proprietar şi donator al localului liceului

din Corabia...

...şi principele Basarab-Brâncoveanu



Prefecţii judeţului Romanaţi (III)

Cornel Manolescu

PROTOPOPESCU, GHEORGHE.

1.1876, mai 9 – 1877, octombrie 24, prefect de Romanați.

2.1879, martie 30 – 1883, mai 21, prefect de Romanați.

S-a născut pe la 1828. În august 1863 era confirmat ca membru supleant în

Consiliul Municipalității orașului Caracal.1

La 1 februarie 1866 ,,Gheorghiță’’ Protopopescu, fiul lui Marin Vădăstreanu și

Ioana Marin Vădăstreanu’’ la vremea aceea răposați, se căsătorește cu Maria Bancu, fiica

lui Bancu Ganov și Ivanca Ganov. Menționăm că Maria era sora lui Theodor Bancu ( n.

1854-ϯ 1896, iulie 15 ).

Gheorghe Protopopescu și soția au avut mai mulți copii:

*GEORGE PROTOPOPESCU ( n. 1867, febr.7-ϯ 1868, febr. 22),

*ALEXANDRU PROTOPOPESCU ( n.1870, februarie 25 ),

*ZOE PROTOPOPESCU ( n.1871, aprilie 29 ),

*CORNELIA PROTOPOPESCU ( n. 1874,sept. 16-ϯ 1875, iulie 1 ),

*TEODORA PROTOPOPESCU ( n. 1876, mai 27 ).

*ELVIRA PROTOPOPESCU ( n.1877, iunie 10 ).

*THEODOR PROTOPOPESCU ( n.1882, februarie 27 ),

*AURELIU PROTOPOPESCU ( n. 1886, august 21 ).

În perioada 1871-1872 a fost primar al orașului Caracal. În 4 mai 1871, primar în

funcție, încheie un proces-verbal, pentru constatarea îndeplinirii formalităților referitoare

la alegerea unui deputat al colegiului al II-lea.

Redăm acest proces-verbal, păstrând grafia și exprimarea din acel timp.

,,Județul Romanați

Comuna Caracal Anul 1871, mai 4.

Proces verbal

Noi Gh. Protopopescu Primarele comunei urbane Caracalu Județul Romanați

Având în vedere decretul domnesc cu No. 687 din 3 aprilie 1870, prin quare se

reglează cu alegerea Deputatului colegiului al II pentru adunare trebuie să se facă în ȡioa

de 4 mai 871.

Am deschis în localul școlii Primare de băieți a orașului ședința colegiului II

pentru alegerea Deputatului astăzi 4 Maiu 871 ora 9 de dimineață potrivit art.20 din

legea electorală. În prezența alegerea sub scriși în aquest Proces verbal care s’au

încheiat pentru constatarea îndeplinirii aquestei formalități.

Primar Gh.Protopopescu

Semnăturile alegătorilor’’.2

1 Monitorulŭ. Jurnalŭ Oficialŭ, No.159 / 1863, pag.1

2 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud. Romanați, dosar 18 / 1871, pag.1



În perioada 1876, mai 9-1877, octombrie 24 a funcționat ca prefect al județului

Romanați.

În timpul războiului de independență ( 1877 -1878 ), soția sa Maria, conducea

comitetul doamnelor din Caracal, care se ocupa de îngrijirea răniților.

În perioada 1879, martie 30-1883, mai 21 , a fost din nou, prefect al județului

Romanați. A fost deputat și președinte al Clubului național-liberal din Romanați. În

Monitorul Oficial găsim numirea lui:

,, MINISTERUL DE INTERNE

Prin înaltul decret cu No.771, din 28 Marte 1879, după propunerea făcută prin

raport, de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne,

D.G. Protopopescu, fost prefect, s’a numit prefect la județul Romanați, în locul

D-lui Ghelmegeanu, transferat”.3

În 29 iulie 1881, prefectul de Romanați scria ,, Domnului ministru de interne”

următoarele:

,,Viu din district; secerișul este în genere terminat; cultivatorii’și strâng recolta; o

mare parte au început și la treerișul grâului, precum am mai spus, însă în cea mai mare

parte stricat de ploi; iar porumbul este de o rară frumusețe.

Prefect,

Protopopescu”.4

A fost decorat cu ordinele ,,Steaua României’’ și ,,Coroana României.’’

Gheorghe Protopopescu a decedat la ,,douăzeci și nouă Aprilie 1908, orele șease

seara, în casa sa din suburbia Târgu de afară.’’

Avea 80 de ani și era căsătorit, prin urmare soția sa Maria era încă în viață.5

DELEANU, CONSTANTIN C

* 1877, octombrie 24 – 1878, aprilie 27, prefect de Romanați.

În 24 octombrie 1877, C.C. Deleanu este numit prefect al județului Romanați,

funcționând în această calitate până în 27 aprilie 1878.

,,Prin decrete cu data din 22 aprilie 1878, după propunerea făcută prin raport, de

D. Ministru secretar de Stat la departamentul de interne , actualul prefect de Romanați

este numit în asemenea calitate la județul Olt , în locul D-lui Apostol Aricescu,

demisionat.’’6

,,Prin înaltele decrete regale cu data din 25 iunie 1882, Constantin C. Deleanu,

actualul prefect de Romanați este transferat în asemenea calitate la județul Neamțu.’’

La 1 septembrie 1883, C.Deleanu este numit inspector financiar.

,,Ministerul de finanțe

Prin decretul regal cu No.1925 din 1 septembrie 1883, în urma propunerei făcută

prin raport de domnul ministru secretar de Stat la departamentul de finance, domnul C.C.

3 Monitorul Oficial, No. 77 / 5 Aprilie 1879.

4 Monitorul Oficial, No.98 / 1 August 1881.

5 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 411 / 1908, pag. 85.

6 Monitorul Oficial al României, nr. 94, din 28 aprilie 1878.



Deleanu, fost prefect, s’a numit în funcțiunea de inspector financiar, în locul domnului

T.Furduescu, care rămâne a se chiema în altă funcțiune.’’7

În 1887, fiind prefect de Olt în al doilea mandat ( 1886, mai 5-1888, aprilie 15 ), la

Slatina a fost construit localul prefecturii ( azi Muzeul județean ).

A fost căsătorit cu Aneta Deleanu, având urmași, 3 fete și 2 băieți: Constantin și

Gogu.

Constantin C. Deleanu a decedat pe 20 octombrie 1890, de vărsatul negru

(variola), la vârsta de 46 ani ( n. pe la 1844 ), în timpul mandatului de deputat de Olt. Avea

domiciliul în str. Obrocari ( Slatina ).

,,Prin D.R., dat în București, la 3 decembrie 1890, Colegiul I-electoral pentru

deputații din Județul Olt este convocat a se întruni în Ziua de 20 ianuarie 1891, spre a

alege un deputat, în locul D-lui Constantin Deleanu încetat din viață’’.8

GHELMEGEANU, MIHAIL

1878, aprilie 27 – 1879, martie 30

Originar din județul Mehedinți. În listele

electorale din 1863, figura având ca vârstă 31

ani. Deci, se pare că s-ar fi născut pe la 1832.

Dintr-o lucrare de referinţă aflăm despre

Mihail Ghelmegeanu:

,,Fost magistrat ( procuror, președinte de

tribunal și membru la Curte ).

Primar al orașului Turnu-Severin și

prefect al mai multor județe.

Fost deputat în mai multe legislaturi.

Fiind deputat ( 1892-1895 ) s’a retras cu toată

opozițiunea liberală din Cameră ca protestare

contra legilor minelor.

Ales senator în martie 1901’’.9

În perioada 1878, aprilie 27-1879, martie

30, a fost prefect al județului Romanați, în locul

lui C. Deleanu.

În această calitate trimite un raport, cu

No.13.728, către ,,D. ministru al cultelor și instrucțiunei publice’’ cu următorul conţinut:

,,Domnule ministru,

Peste numèrul învèțătorilor rurali plătiți din casa județului în număr de 30, după

insistența făcută de noĭ, s’a încuvințat de consiliul județean, în ședința de la 23 ale

curenteĭ, ca să se mai adaoge în cursul anului viitor încă un număr de 10, plătindu-le ca

salariŭ din leĭ pe lună ce lua din casa județului peste cifra aceea preveȡută prin budgetele

comunale încă lei 20, în total 50 lei pe lună, descărcându-se casele comunale, în vedere

că veniturile comunale nu sunt destul de suficiente.

Eră asupra ordinului D-vόstră cu No. 10 426 citindu-se în ședința de astăȡi a

consiliului, s’a dispozat ca, cu ocasia verificărei budgetelor comunale de către comitetul

7 Ibidem, nr.124, din 8 septembrie 1883.

8 Ibidem, nr.200 din 6 decembrie 1890.

9 Niculescu, George D, Parlamentul român, Edit. Socec, 1905, pag.194.



permanent, să se preveȡă fonduri satisfăcĕtόré în raport cu miȡlόcele budgetare; cu tόte

acestea, vĕ asigur că dupe revisiele făcute mai fie-căreia case comunale în parte, am

inspectat tot-uă-dată și șcόlele, și veȡénd că unele din localurile șcόlei sunt ruinate și

lipsite de material necesar, înainte de a începe anul scolastic 1878-1879, dupe

disposițiunile luate, s’aŭ făcut mari reparațiuni localurilor, cumpărându-se și materialul

necesar în marginile budgetare, așa că serviciul nu sufere.

Aceste déră am creȡut necesar a le supune respectuos la cunoscința D-vostre, ca

respuns la citatul ordin, asigurându-vĕ că prin budgetele comunale, în facia celor ce

preced, voiŭ stărui a se prevedea cifrele de bani posibile în scop de a se repara și înființa

nouĭ localuri pentru șcόle.

Bine-voițĭ vĕ rog, domnule ministru, a primi asigurarea profundului meŭ respect.

Prefect, M. Ghelmegeanu.’’

Prezentăm și răspunsul Ministerului la raportul prefectului de Romanați, Mihail

Ghelmegeanu:

,,Vĕdênd inițiativa luată de D.M.Ghelmegeanu, prefectul județului Romanați; în

interesul respândirei instrucțiuneĭ morale și spre încuragiarea învĕțătorilor din acel județ,

dupe cum probéază raportul cu No.13. 728, anexat, ministerul vine printr’acésta a’ĭ

esprima viua și deplina sa mulțumire pentru uă asemenea frumόsă și patriotică iniţiativă.

No. 10, 965 1878, Noembre 1’’

,,Prin decrete cu data din 31 Marte 1879, după propunerile făcute, prin raporturĭ,

de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți și transferați:

D. Ghelmegeanu, actualul prefect de la județul Romanți, în asemenea cualitate,

la județul Mehedinți, în locul D-lui Elefterie Corneti, care urmează a se chema în altă

funcțiune.10

La sfârșitul lunii decembrie 1879, demisionează din funcția de prefect al județului

Mehedinți.

,,Prin înaltul decret cu No.3313 din 28 Decembre 1879, după propunerea făcută

prin raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.P.Chintescu fost

președinte de tribunal, este numit prefect la județul Mehedinți, în locul D-lui

M.Ghelmegeanu, demisionat.’’11

În 26 iunie 1887, trece de la Mehedinți la Gorj.

,,Prin decretul regal cu No. 1776 din 26 iunie 1887, dupe propunerea făcută prin

raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.G.Piersiceanu

actualul prefect de Gorj, este transferat, pe ȡiua de 1 iulie 1887, în aceeași calitate la

județul Mehedinți, în locul D-lui M.Ghelmegeanu, care va trece la județul Gorj, în locul

ocupat de D.G.Piersiceanu.’’12

În numărul 1660 din 10 aprilie 1890, al ziarului ,,Voința Națională’’, era anunțat

decesul fiicei lui M.Ghelmegeanu: ,,Din Severin ne sosește trista știre despre încetarea

din viață a d-rei Ana Ghelmegeanu, fiica d-lui M.Ghelmegeanu, fost prefect și deputat’’.

În urma alegerilor efectuate în ziua de 1 februarie 1892 pentru colegiul I de

deputați din toată țara, la județul Mehedinți a fost declarat ales Mihail Ghelmegeanu cu

194 de voturi.

10

Monitorul Oficial al României, No.8o / 8 aprilie 1879. 11

Ibidem, No.292 / 30 Decembre 1879. 12

Ibidem, No. 72 / 3 iulie 1887.



În nr. 3261, din 17 octombrie 1895, pag.3, ziarul ,,Voința națională’’, anunța

numirea lui M.Ghelmegeanu, în funcția de prefect al județului Mehedinți.

Între anii 1896-1906 a fost construită biserica din comuna Ghelmegioaia, avându-l

ca principal ctitor pe Mihail Ghelmegeanu.

CALEȚEANU, GHEORGHE (,,GEORGE’’ ) I.

*1883, mai 21 – 1884, octombrie 12, prefect de Romanați.

Născut pe la 1826. Căsătorit cu Ana, fiica lui Dumitru ( ϯ 1871, august 3 ) și

Angelina Carianopol , născută în București (1839 ) și domiciliată în Craiova. Ana avea 28

de ani, divorțată de Eliodor Periețeanu (căsătoriți la 22 decembrie 1855 ) și proprietară a

moșiei Enușești-

Romanați13

. Din

mariajul celor doi soți

Ana și George

Caletzeanu s-au

născut 5 copii:

-Alexandru (

n. 1864 – ϯ 4.01.

1896, la 32 de ani, la

Viena ),

-George (n.

1865, iulie 18,

Craiova, fiul lui ,, G.

Cacalețeanu, parucic

și comersant’’).

-Maria (

n.1867, septembrie

21, Craiova ),

căsătorită Mitescu.

-Virgil ( n. 1870, februarie 14, Craiova – ϯ 15 august 1896 ).

-Constantin ( n.1872, mai 22 ). Licențiat în drept. Teza de licență: ,,Divorțul în

dreptul roman și român. Tesa pentru licență de Constantin G. Caletzeanu. Bucuresci

(Lito-Tip. Carol Göbl ). 1894 ( 23,5x16 ) 32 p. ( Facultatea din București )’’.14

În perioada 1883, mai 21 – 1884, octombrie 12, George Calețeanu, Caletzeanu,

13

Memoria Oltului și Romanaților, nr.7, iulie 2015, pag.4. 14

Onofrei, Neonila, Bibliografia Românească Modernă ( 1831-1918 ). Vol. 1: ( A-C ), pag.535, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Ana Caletzeanu şi fiica sa Maria (căsătorită Mitescu). Tablou

aflat în biserica din Enuşeşti-Piatra Olt

Semnătura Anei şi a lui George Caletzeanu pe un act al moşiei Ienuşeşti-

Romanaţi



sau Cacalețeanu a funcționat ca prefect al județului Romanați.

În 1889 era primar al orașului Craiova.

A decedat la 3 ianuarie 1890, la vârsta de 64 de ani, în orașul Craiova, iar în 6 iulie

1900 a decedat și soția sa, Ana.

DEMETRIAN, MIHAIL, I.

1.1884, octombrie 12 – 1888, aprilie 1, prefect de Romanați.

2.1895, octombrie 7 – 1899, aprilie, prefect de Romanați.

3 1901, februarie 17 – 1902, prefect de Romanați

S-a născut în noiembrie 1853. Fiul lui Ion Dimitriu ( n.1795 –ϯ1859 ), rezultat din

a doua căsătorie, cu Dumitrana ( Mitrana, Mătrănica ) Prejbeanu, cu care a mai avut un

băiat, pe Gheorghe, sau Iorgu, căsătorit cu Ecaterina

Guran, având urmași pe Jean ( 1878 – 1967 ), Nicolae

zis și Camil , Mimo ( ϯ 31 octombrie 1937, la 54 de

ani ) și Aurel.

Cu prima soție, Elena Lânaru, Ion Dimitriu a

avut pe: Elena, ( căsătorită Nicolau ), Maria (

căsătorită Marinescu), Tache ( necăsătorit ), Niculin (

căsătorit cu Ecaterina Cândea, fiica postelnicului Ioniță

Cândea din Băbiciu ).

Ecaterina împreună cu fratele ei zidesc biserica

din Băbiciu.15

În urma adunării din 15/ 25 septembrie 1857,

administratorul de Romanați, căpitanul Farcaș îi

înmânează lui Ion Dimitriu misiunea de a pleca la

București pentru a participa la lucrările Adunării Ad-

hoc. La 1 noiembrie acelaşi an, fiind grav bolnav ,,dă

picere” I. Dimitriu cere concediu pe termen nelimitat

pentru a se trata împotriva bolii de care suferea şi i se

aprobă 15 zile.

A decedat la 3 ianuarie 1859 și a fost

înmormântat în tinda Bisericii ,,Toți Sfinții”,16

din

Caracal.

Mihail Demetrian a fost licențiat în drept la Paris.

Prin decretul A.S.R. Domnului cu No. 2.635 din 23 Noembrie 1878, după

propunerea făcută , prin raport, de D. Ministru secretar de Stat la departamentul justiției

sunt numiți și permutați.

D.M. Demetrian licențiat în drept de la facultatea din Paris, vechiu procuror la

Tribunalul Romanați, întrunind condițiunile art. 1, 3 și 7 din legea de admisibilitate,

judecător de instrucțiune la tribunalul Doljiu, în locul D-lui Ulisse Boldescu.17

La 12 octombrie 1880 se căsătorește cu Mari ( Maria ) Dobruneanu ( n.1860 ),

fiica lui Nae Ștefan Dobruneanu și Zoe ( Zinca ) Nae Ștefan Dobruneanu, fiica lui Iancu

15

,,Memoria Oltului’’, septembrie 2014. 16

Ibidem, pag.51. 17

Monitorul Oficial al României, nr.265 din 29 noiembrie 1878.



Jianu. Notăm, printre martorii prezenți la acest eveniment, pe Ioan Nae Dobruneanu, frate

cu Mari și pe Theodor Nicolae Becu.18

A doua căsătorie a avut-o cu Eugenia Guran, soră cu soția fratelui său Gheorghe

( Iorgu ), iar a treia cu Arety, aceasta fiind din București, o femeie bogată și cultă.

În 7 iulie 1881 se naște Mihail, fiul său,rezultat din căsătoria cu Mari Dobruneanu.

La 2 (14 ) aprilie 1883, lui M.Demetrian, președinte la Tribunalul Romanați i-a

fost acceptată demisia din acest post. În acest an făcea parte din ,,personalul advocaților

din județul Romanați.’’ A făcut politică liberală.

În perioada 12 octombrie 1884-1 aprilie 1888 a fost prefectul județului Romanați,

funcție pe care o va mai îndeplini, mai târziu, timp de patru ani ( 7 octombrie 1895 –

aprilie 1899 ).

Ministerul Afacerilor Străine.

Prin decretele regale mai jos indicate, date în baza propunerilor miniștrilor

respectivi, s’au făcut următoarele înaintări sau numiri în cele duoe Ordine naționale.

2. Ordinul ,,Coroana României’’.

În gradul de Cavaler.

Decret No.3317 din 31 decembrie 1886.

Demetrian ( Mihail ), prefectul județului Romanați.19

A treia oară, mandatul prefectorial a durat mai puțin- 1901, februarie 17 – 1902.

Numit prin D.R. 604, din 1901, februarie 17, în locul lui Ion Brabețianu, demisionat.20

În data de 1 februarie 1892 au avut loc alegeri în toată țara pentru Colegiul I de

deputați.

La județul Romanați rezultatul alegerilor a fost următorul:

Poroineanu Constantin – 129 voturi, ales

Demetrian Mihail – 106,

Popescu Dimitrie C. – 89,

Cesianu Dumitru – 85,

Nanu, Constantin I -76.

Pentru al duoilea loc biuroul a declarat balotagiu.21

Balotajul pentru al doilea loc în colegiul I de deputați a avut loc în ziua de 8

februarie 1892, iar rezultatul a fost favorabil pentru M. Demetrian.

Bucuresci, 8 februarie,

Rezultatul balotagiului ce a avut loc în ziua de 8 Fevruarie 1892 pentru Colegiul I

de deputați.

Romanați.

-Alegători înscriși -283.

-Voturi exprimate-240.

-Buletine anulate-5.

-Numele candidaților

18

S.J.A.N. Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 331 / 1880. 19

Monitorul Oficial al României, nr.11 / 15 aprilie 1887. 20

Ibidem, nr.258 / 18 febr.1901. 21

Ibidem, nr.240 / 2 Februarie 1892.



Demetrian Mihail – 148 voturi.

Cezianu Dimitrie - 86 voturi

Nanu Constantin-4 voturi

Proclamat ales de biuroul electoral

Demetrian Mihail. 22

Ziarul ,,Voința Romanaților’’, din 21 aprilie 1906, scria că M.I. Demetrian era la

acea dată președintele Clubului liberal din Caracal.

În anul 1907, lui M.I. Demetrian i se eliberează pașaportul cu nr. 102 din 20

august 1907. Călătorea cu soția Eugenia , 44 de ani ( n.1863 ).23

Prin raportul cu nr. /8.500, din 12 mai 1909, al ministrului de interne, Ion

I.C.Brătianu, înaintat regelui Carol I , se prezintă situația de la primăria Caracal, unde

Consiliul comunal nu mai poate funcționa doar cu 4 membri, ceilalți 7 fiind demisionați.

De asemenea ministerul de interne propune dizolvarea Consiliului și numirea unei Comisii

Interimare.

Raportul d-lui ministru de interne către M.S. Regele,

,,Șapte din membrii consiliului comunei urbane Caracal demisionând, cei 4

rămași în funcțiune nu se mai poate întruni spre a delibera și a lua deciziuni valabile.

În consecință pentru ca interesele comunei să nu sufere am onoare a ruga

respectuos pe Maiestatea voastră ca, pe baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea

comunelor urbane, și văzând avizul consiliului administrativ permanent, să binevoiască a

semna alăturatul proiect de decret pentru dizolvarea consiliului sus zisei comune și

numirea unei comisiuni interimare compusă din d-nii: M.Demetrian ca președinte;

C.Demetrescu, vice-președinte; Leon Grigorescu, M.Voiculescu și Toma Hagi Kirea,

membri, cari să gereze afacerile comunei până la alegerea și instalarea noului consiliu

comunal.

Sunt, cu cel mai profund respect,

Sire

Al Maiestății Voastre

Prea plecat și prea supus servitor,

Ministrul de interne

Ion I. C. Brătianu

No./8.500 1909, Maiu 12.

Iată și Decretul Regal, prin care este numită C.I., avându-l ca președinte pe

Mihalache Demetrian.

București, 14 Mai 1909

MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională rege al României;

22

Ibidem , nr.247 / 9 februarie 1892. 23

S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud. Romanați, dosar nr.44 / 1907.



La toți de față și viitori sănătate;

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.8.500;

Pe baza art.38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și 2 și 3 din

legea asupra procedurii electorale;

Am decretat și decretăm:

Art.I.Consiliul comunei urbane Caracal se dizolvă de Noi pentru motivul arătat în

sus citatul raport și se numește o comisiune interimară compusă din d-nii M.Demetrian,

ca președinte:C.Demetrescu, vice-președinte; Leon Grigorescu, M.Voiculescu și T.Hagi

Kirea, ca membri, cari să gereze afacerile comunei până la alegerea și instalarea noului

consiliu comunal.

Art.II.Pentru alegerea membrilor consiliului comunal colegiile electorale se

convoacă de Noi după cum urmează:

Colegiul I pentru ziua de 9 iulie a.c.

,, II ,, ,, ,, 11 iulie a.c.

Alegerea delegaților va avea loc în

ziua de 1 Iulie a.c.

Art.III. Ministrul Nostru secretar de

Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.24

Dat în București, la 12 Maiu 1909.

CAROL

Ministrul de interne

Ion I.C.Brătianu

În 12 mai 1909 este instalat ca

președinte al unei Comisii Interimare.

Proces Verbal

Noi Dimitrie Christide, Prefectul

județului Romanați.

Constatăm că astăzi conform

Înaltului Decret Regal No.1695 din 12 mai

a.c., după ce am primit jurământul legal al Domnilor Membri care compun comisia

interimară din com.Caracal, anume:

1.D-nu M.Demetrian-Președinte,

2. ,, C.Dumitrescu-Vice-Președinte,

3. ,, Leon Grigorescu,

4. ,, M.Voiculescu,

5. ,, T. Hagi Chirea.

I’am instalat în funcțiune potrivit art.39 din legea comunală. După care noi ne-am

retras.

24

Monitorul Oficial al României, nr.36 / 15 mai 1909



Făcut în sala de Consiliu , astă, astă-zi 13 Mai 1909.

Prefect

s.s.Dimitrie Christide

Membrii

Semnături indescifrabile.25

Prin D.R. nr.1937, din 9 iunie 1909, dat la Castelul Peleș și contrasemnat de Ion I.

C. Brătianu, Președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Demetrian, senator de Romanați

este numit membru al Ordinului ,,Steaua României’’, în gradul de Comandor.26

În numărul său din 9 februarie 1911, ziarul ,,Isbânda’’, publică articolul

,,Candidații noștri’’, în care îl prezintă pe Mihalache Demetrian, candidat al opoziției

unite la Colegiul I.Senat.

Redăm acest articol respectând grafia acelor vremuri.

,,Mihail Demetrian, este o figură care face cinste județului Romanați de unde se

trage din strămoși. Părintele său a reprezentat în Divanul Ad-hoc tot județul Romanați.

Fiu al Romanaților d. Mihail Demetrian a avut chemarea să ajungă la cele mai

înalte locuri ale justiției, dacă dragostea sa pentru județul Romanați nu l’ar fi ținut strâns

legat de pământul unde au trait bătrânii lui și unde s’a născut. Ajuns la demnitatea de

președinte de Tribunal, tot la Romanați d-l Demetrian a renunțat la haina de Magistrat ca

să se consacre muncei pe arena politică intrând în partidul național-liberal.

Prin cultura sa și înaltele sale însușiri, D-l Demetrian a fost prefect și de mai

multe ori reprezentant al Romanațenilor în Parlamentul țărei, prin înaltele sale calități, i

s’a recunoscut înalta situație de șef al partidului liberal din Romanați.

Având plămădită într’însul dragostea pentru acest județ, d. Demetrian și’a

consacrat întreaga putere de muncă pentru ridicarea culturală și materială a acestui

județ.

Cum foarte bine a zis d-sa la întrunirea de la Corabia, acești doi oameni d-nii

Demetrian și Brătășanu s’au războit în vreme de 25 ani cine să facă mai mult bine

județului Romanați.Toate prefacerile bune de aici poartă , dar, deopotrivă pecetea d-lor

Demetrian și Paul Brătășanu.

Iată dar cu ce însușiri înalte, cu ce trecut frumos se prezintă înaintea alegătorilor,

șeful partidului national liberal din Romanați.’’

La alegerile pentru Senat, colegiul I, care au avut loc în noiembrie 1912, a fost

ales senator, iar pe 26 noiembrie 1912, a avut loc deschiderea Corpurilor Legiuitoare,

Camera și Senatul.

În ziua de 8 februarie 1914 au avut loc alegeri pentru Colegiul I.Senat, rezultatele

fiind următoarele:

*Județul Romanați

*Numărul reprezentanților de ales-2.

*Alegători înscriși-477.

*Alegători votanți-344.

*Buletine anulate-19.

*Numele și pronumele candidaților

-Paul P. Brătășanu-conservator democrat-221 voturi

-Mihail I.Demetrian-213 v.

-M.C.Chintescu-conservator-143 v.

25

S.J.A.N.Olt, Fond primăria orașului Caracal, dosar nr.1, pag. 30. 26

Monitorul Oficial al României, nr.61 / 16 iunie 1909.



-N.Negri-conservator-92 v.

*Numele și pronumele celor proclamați aleși de biuroul electoral.

-Paul P.Brătășanu- conservator-democrat.

-Mihail I.Demetrian.

,,Adunarea generală ordinară a băncii ,,Romanați’’, fiind convocată pentru ziua

de 8 Martie 1915 în vedere că mandatul d-lor Mihail I. Demetrian, C.N. Demetrian și

Marin Nicolăescu a expirat din membrii în Consiliul de administrație, votează cu

unanimitate realegerea d-lor Mihail I.Demetrian, C.N. Demetrian și Paul P. Lazăr în

consiliul de administrație pe un period de patru ani.’’27

A fost directorul băncii ,,Romanați’’ Caracal. La 31 decembrie 1918 semna

bilanțul băncii pe anii 1916, 1917, 1918.28

Pe la jumătatea secolului trecut, întreaga moșie a Fălcoiului era proprietatea

Jienilor, cumpărată de la Fălcoieni, ctitorii bisericii din sat, construită în 1710. Om cult cu

vederi liberale, Mihail Demetrian a fost în relații bune cu țăranii; a donat un hectar de

pământ în vatra satului, pentru construirea clădirii școlii. Drept recunoștință țăranii de pe

moșia lui nu s-au răsculat în 1907.

A decedat în anul 1941 și este înmormântat în comuna Fălcoiu.

A lăsat prin testament conacul său din Fălcoiu, statului român.

Astăzi conacul face parte din patrimoniul Consiliului județean Olt, fiind centru de

îngrijire pentru persoane vâstnice.

CESIANU, DIMITRIE ( DUMITRU )

*1888, aprile 1 – 1889, aprilie 25, prefect de Romanați

S-a născut în anul1852, în

Caracal. Fiul lui Stănuț Cezianu și

Maria (,,Marița’’ ) Slătineanu

(1829-1889). Stănuț Cezianu a fost

fiul lui Dumitrache Jianu, fratele

haiducului Iancu Jianu. La

jumătatea secolului 19, Stănuț

(,,Stănuță’’) și-a schimbat numele

de familie din Jianu în Cezianu

dezicându-se astfel de numele

părintesc și de unchiul său Iancu

haiducul, ale cărui fapte le-a

dezavuat.

27

Ibidem, nr. 283 / 27 martie 1915, pag. 12.948. 28

Ibidem, nr. 282 / 15 martie 1919, pag.6576.

Conacul Demetrian de la Fălcoiu (după

,,Conace din Romanaţi”, de Dumitru Botar)



În 1876, Dumitru Cezianu a absolvit

Școala de arte și manufacturi din Paris.

A fost membru al Partidului

Conservator. Mare proprietar și industriaș.

La 1aprilie 1888 este numit prefect al

județului Romanați în locul lui Mihalache

Demetrian, care demisionase la sfârșitul lui

martie 1888. A funcționat ca prefect până în 25

aprilie 1889, când a fost numit ,,în funcțiunea

de director general al telegrafelor și poștelor ,

în locul d-lui M.Th. Suțu, demisionat.’’29

În nr.1643, din 25 aprilie 1890 ziarul

,,Voința Națională’’,, anunța cu plăcere logodna

d-rei Clara Bibescu, fiica principelui Bibescu,

deputat al județului Ialomița cu D. Cesianu, fost

director al poștelor și telegrafelor.’’

Din mariajul celor doi a rezultat

Nicolette (1891- 1968), care a fost soția

principelui Mihai-Constantin-Basarab

Brâncoveanu ( n.1 oct.1875 la Amphion-les

Bains, în Savoia-Franța- decedat în 1967 ).

Revine la conducerea Poștei ( 17 octombrie 1892 – 16 octombrie 1895 ), după

Ernest Sturza.

În timpul directoratului său, Cezianu s-a ocupat foarte mult cu lucrările clădirii

Palatului Poștei. Planurile întocmite de arhitectul Al. Săvulescu au fost supuse aprobării

Consiliului tehnic superior de țară, după care s-a cerut avizul arhitecților profesori din

Paris GIANIN și GERADET.

La licitația din 24.01.1894 construcția Palatului Poștei a fost adjudecată de către

,,Societatea Română de

Construcții și Lucrări

publice.’’

Construcția, grație

stăruințelor directorului

Cezianu, a început imediat,

iar la 20 octombrie, la ora 11

dimineața M.S.Regele

Carol, sosește la locul

construcției,unde urma a se

pune prima piatră la

fundație. După un serviciu

divin directorul Cezianu

rostește o cuvântare,

prezentând ,,viitoarea

clădire care va costa peste

3.000.000 lei aur,

împodobind Capitala cu un

29

,,Voința Națională’’, nr.1386 / 28 aprilie 1889



monument care se va putea număra între cele dintâi palate poștale din Europa.’’

OPERA :30

*Discursul Domnului Dumitru Cesianu rostit la Cameră în ȡiua de 30 Maiu 1891.

Scrisoarea adresată ȡiarului ,,Timpul’’ la 1 Noembre 1895, Bucuresci (Stab. grafic I.V.

Socecu), 1895 ( 19,5x 12,5 ).31 p. ( I.411490 ).

Scrisoarea adresată ziarului Timpul, arată realizările Administrației Poștelor și

Telegrafelor în epoca în care director general a fost D.Cesianu,

*Fabrica de zahăr și rafinerie de la Chitila. Memoriu asupra fabricilor de zahăr

în general și în special asupra fabricei de Zahăr și rafinerie de la Chitila ( București,

1893 ) ( 35,5x22,5 ). 10 f. mss, 7 f.tab.litografiate ( III.85785 ).

Descriere după titlul de la începutul textului. Autorul, la finalul textului.

*Folόsele și necesitatea introducerii culturii și a industriei zaharine în România:

de Dumitru Cesianu, inginer de arte și manufacturi. Bucuresci ( Stab. Grafic I.V.Socecu),

1895. ( 26x21 ). 45 (-47 )p, 1 f.pl. ( II. 81428 ).

*Tratat practic asupra culturei sfeclei de zahăr întocmit în vederea pământurilor

din România de un agronom al Fabricei de zahăr de la Chitila [=Cesianu ? ]. Bucuresci

(Stab.Grafic I.V.Socecu ), 1896. (24,5x16,5 ). 31p. ( II.394302 ).

A decedat pe 17 februarie 1898.

VARLAM, VASILE.

*1889, aprilie 25 – mai 24, prefect de Romanați, numit provizoriu.

În 1878, Octombre 15 ,,Raportul Comitetului permanent al județului

Romanați, prezentat consiliului general la deschiderea sesiunii sale ordinare’’, era

semnat de:

Președinte, I.Puricescu și

Membri- C.Prejbeanu și V.Varlam.31

De la 1aprilie 1883, funcționa ca director al Prefecturii Romanați.32

În urma ,,alegerilor pentru Consiliile județene, efectuate în ȡiua de 4 Maiu

1887,de către colegiul II’’, Vasile Varlam, a fost ales consilier cu 142 de voturi.

Au fost înscriși 455 de alegători, iar dintre aceștia 273 au fost votanți.33

Prin D.R.No.881, din 11 aprilie 1888, în urma propunereĭ făcută prin raport de

către D.ministru secretar de Stat la Departamentul de interne, D.Vasile Varlam, fost

director al prefecturei județului Romanați, este numit în locul D-lui Iόn Vasilescu,

demisionat. 34

În 25 aprilie 1889, Vasile Varlam, directorul Prefecturii Romanați, este numit cu

titlu provizoriu, prefect al acestui județ.

Despre această numire, periodicul ,,Epoca’’, nr.1035, din 30 aprilie nota

următoarele: ,, D. V. Varlam, directorul prefecturii județului Romanați este autorizat să

gereze provizoriu afacerile acelei prefecture până la numirea unui titular, în locul D.S.

Cezianu, trecut în altă funcțiune.’’35

30

www.biblacad.ro 31

Monitorul Oficial al României, nr.245 / 30 octombrie 1879, pag.6871-6874. 32

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dosar 15 / 1884. 33

Monitorul Oficial al României, nr. 27 / 6 mai1887, pag.516. 34

Ibidem, nr.14 / 16 aprilie 1888, pag.311. 35

Dimitrie Stănuț Cezianu la 25 aprilie 1889, este numit director general al Poștei.



În urma alegerilor colegiului II pentru consilieri județeni efectuate pe data de 5

mai 1895, Vasile Varlam, cu 189 de voturi obținute este declarat consilier județean.

Prin D.R. 2945, dat în București, la 18 mai 1905, în funcțiile de delegate ai

fiscului în comisiunile de apel, pe un period de trei ani, la județul Romanați, sunt numiți

membru C. Nanu, iar supleant Vasile Varlam.36

BORUZESCU, ELIODOR.

*1892, februarie 19– martie, prefect de Romanați.

După actul de deces și vârsta sa la nașterea copiilor, se poate aprecia că s-a născut

pe la 1832. A fost fiul lui Nicolae și Ana Boruzescu. Căsătorit cu Eliza Toma Vasilescu,

împreună cu care a avut mai mulți copii:

-Amilcar Boruzescu ( ϯ 1872, martie 31, la 9 ani și șase luni ),

-Gheorghe Boruzescu ( ϯ 1894, decembrie 8, la 32 de ani ),

-un băiat cu numele indescifrabil ( n. 1865, noiembrie 15 ),

-Fulvius Boruzescu ( n.1866, octombrie 22, sau 29 ),

-Pompeius Boruzescu ( n.1867, decembrie 27 –ϯ 1868, martie 21 ),

-Lucreția Boruzescu ( n.1869, decembrie 18 - ϯ 1882, mai 15 ),

-Eugenia Boruzescu (n.1870, decembrie 2 – ϯ 1872,decembrie 23 ),

-Petre Boruzescu ( n.1871, noiembrie 18 – ϯ1873, iunie 12 ),

-Adrian Boruzescu ( n.1873, mai 16 – ϯ 1873, noiembrie 19 ),

-Eugeniu Boruzescu ( n.1876 – ϯ 1907, martie 18 ),

Din 25 iunie 1883, Eliodor Boruzescu a funcționat ca subprefect.37

,,Prin înaltele decrete regale, cu data din 24 iulie 1881, dupăpropunerile făcute,

prin raporturi de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.Eliodor

Boruzescu, fost supleant, procuror și judecător de tribunal, sub-prefect la plasa Oltu de

Sus, din județul Romanati, în locul D-lui Nae Petrescu.’’38

,,MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I.

Prin grația lui Dumneȡeŭ și voința națională, Rege al României,

La toți de facia și viitori, sănătate,

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat în departamentul de interne,

cu No. 4.978;

În virtutea alin. 2, de la art. 2 din legea votată de Corpurile legiuitόre și

sancționată prin înalta Nόstră ordonanță, sub No.827, de la 25 martie 1882.

Am decretat și decretăm:

Art.I. Numim pe următόrele persόne în posturi de sub-prefecți cari aŭ a

administra duoĕ plăși.

Județul Romanați

D. Eliodor Boruzescu la plășile Otul-de-Sus și Oltețul.’’39

Soția Eliza a decedat înainte de anul 1882.

36

Monitorul Oficial al României, nr. 41 / 24 mai 1905, pag. 1590. 37

S.J.A.N. Olt Fond Prefectura județului Romanați, dosar 15 / 1884. 38

Monitorul Oficial al României, nr. 95 / 29 iulie 1881, pag.3023. 39

Ibidem, No.3 / 3 Aprilie 1882.



,,Prin decretele regale din 21 curent ( n.n. iulie 1884 ),în urma propunerilor

făcute prin rapόrte de D-ministru secretar de Stat la departamentul de interne, s’a

autorizat și numit

D. Eliodor Boruzescu, sub-prefectul plășii Ocolul din județul Romanați, a

îndeplini funcțiunea de director al prefecturei acelui județ, pe timpul absenței titularului

în congediul ce i s’a acordat.’’40

La 19 februarie 1892 este numit provizoriu, prefect al județului Romanați.

,,Prin decretul regal cu No.473 din 19 Februarie 1892, dupe propunerea făcută

prin raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D. Eliodor

Boruzescu, actual director al prefecturei județului Romanați, este autorizat să gereze

provizoriu funcțiunea de prefect al acelui județ până la numirea unui titular prefect, în

locul D-lui C.M. Chintescu transferat.’’41

C.M. Chintescu fusese transferat ca prefect al județului Mehedinți.

Eliodor Boruzescu a decedat la 15 noiembrie 1892.

,,Actu de mόrte

Din anulu una mie opt sute noă ȡeci și doi, luna Noembrie ȡiua șapte sprezece

orele ȡece Dimineața.

Actu de moartea Dumnealui Eleodoru Boruȡescu de religie ortodocsă de profesie

foncționaru de ani șai ȡeci Domiciliatu în Caracalu. Văduvu.

Mortu la cincispreȡece corentu orele ȡece dimineața în casele Dumneaei Mitrana

Stefan Conea din suburbia Tîrgu de afară.’’42

ORĂSCU, ALEXANDRU

*1892, martie – mai 30, prefect de

Romanați.

Nu avem date certe asupra funcționării sale ca

prefect al județului Romanați.

SĂVOIU, CONSTANTIN C.

*1892, mai 30 – 1893, decembrie 14, prefect de

Romanați

În anul 1862, avea 39 de ani (n. pe la 1823 ) și

un venit anual de 500 de galbeni. La 1869, era

prefect al județului Gorj.

La 16 octombrie 1871, Constantin C. Săvoiu,

36 ani de profesie ,,agricol proprietar’’, născut în

Târgu-Jiu, în anul 1835 ( dată mai sigură decât anul

1823 ),fiul lui Constantin Săvoiu ( 60 de ani ) și

Ecaterina Săvoiu se căsătorește cu domnișoara Aneta

Guma, 19 ani, născută în Sibiu la 1852, fiica lui

Nicolae Guma- decedat și a D-ei Aneta Borănescu- 35

ani, domiciliată în București.

40

Ibidem, No.89 / 25 iulie 1884. 41

Ibidem No.263 / 27 februarie 1892, pag. 7026. 42

S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă-Caracal, registr.361 / 1891, pag.211 v.

C. Săvoiu era deputat de

Gorj la 1859



Aneta Guma, pictură

,,Din căsătoria sa cu Aneta von Guma, descendenta pe linie maternă din familiile

Borănescu și Gigurtu, s-au născut trei fete și trei băieți. O fiică, Ana, a fost căsătorită cu

generalul Gheorghe Sănătescu, tatăl generalului Constantin Sănătescu’’.43

În februarie 1892 , fiind prefect la județul Mehedinți este transferat în aceeași

funcție la județul Gorj. ,,Prin D.R. cu No.471, din 19 Februarie 1892, dupe propunerea

făcută prin raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.

C.Săvoiu, actual prefect al Județului Mehedinți, este transferat în aceeași calitate la Gorj

în locul vacant.’’44

În postul său ca prefect de Mehedinți a fost transferat de la Romanați

Constantin M. Chintescu.

,,Prin jurnalul consiliului de ministri cu No.1 din 30 Maiŭ 1892, dupe propunerea

făcută prin referat de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D.C.

Săvoiu, actual prefect al județului Gorj este transferat provi-zoriu și sub rezerva

sancțiunei ulteriόre a M.S. Regelui, în aceeași calitate la județul Romanați’’.45

În perioada 1893, noiembrie 16 – 1894, iunie 18, C. Săvoiu a fost prefectul

județului Olt.

43

Mihai Sorin Rădulescu ,,De neamul Săvoilor’’, articol publicat în ,,Ziarul Financiar’’, din 13.08.2004. 44

Monitorul Oficial al României, No.263 /27 februarie 1892, pag.7026 45

Ibidem, nr.49 din 4 iunie 1892, pag.1545.



Răsfoind ziarul Fapta (aprilie-iunie 1946)

Ion Tîlvănoiu

Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

în total colecţia cuprinzând 1018 numere legate în 13 pachete. Pagina a doua a ziarului

rămâne importantă pentru cercetătorii acestei epoci pline de transformări, pentru cronicile

artistice, muzicale, teatrale, interviurile ori literatura de valoare ce nu puteau lipsi dintr-o

gazetă condusă de un scriitor de certă valoare ca Mircea Damian (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 12-14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 39, 46/2015; 47-50, 54, 56, 58/2016).

Din curiozitate faţă de opera

consăteanului meu, am parcurs de mai multe ori

întreaga colecţie, la început notând într-un caiet

lucrurile pe care le-am considerat de interes, apoi

fotografiind spre a putea analiza amănunţit

articolele respective. Vom încerca să redăm în

continuare aceste lucruri, semnalându-le

cercetătorilor istoriei literare, cât şi cititorilor

noştri, spre a ne putea face o impresie despre

activitatea celui mai important ziarist pornit din

Izvorul Romanaţilor- Mircea Damian.

În acest episod răsfoim colecţia ziarului

din perioada aprilie-iunie 1946.

Apar medalioane închinate unor scriitori

şi artişti46

.

Colaborează frecvent: Al. Mironescu47

,

Joachim Botez48

, Valeriu Popovici49

şi

sporadic: Valeriu Ciobanu50

, D. Moraru Slivna51

,

Pavel Chihaia52

, Traian Coşovei53

.

Al. Raicu investighează culisele teatrale54

.

Cronici literare semnează Marin Sârbulescu55

şi Emil Manu56

, ultimul având şi

alte contribuţii57

.

46

,,Bucura Dumbravă” (An.IV, nr. 498/8 mai 1946, semnat de Marin Sârbulescu); ,,Comemorarea lui G.M. Zamfirescu” (An. IV, nr. 513/26 mai 1946; scriitorul a fost omagiat la Teatrul Muncitoresc); ,,Victor Vlad Delamarina” (An. IV, nr. 534/21 iunie 1946, semnată de Iosif E. Naghin; la 50 de ani de la moartea poetului bănăţean, opera i-a fost reeditată la Craiova cu un cuvânt înainte semnat de prof. Al. Bistriţeanu);

47 ,,Pompiliu Constantinescu” (An. IV, nr. 502/13 mai 1946; la moartea criticului literar, arată că a avut

faţă de el ,,o preţuire neîntreruptă: pentru ţinuta lui, pentru priceperea lui în îndeletnicirea literară şi pentru probitatea lui profesională. Activitatea lui de critic literar de o competenţă unanim recunoscută s-a desfăşurat pe un teren ferm”);

48 ,,Mortăciunea” (An. IV, nr. 504/16 mai 1946); ,,Politica în şcoli” (An. IV,nr. 506/18 mai 1946);

,,Profesiunea” (An. IV, nr. 508/20 mai 1946); ,,La apa Prutului” (An. IV, nr. 531/17 iunie 1946); 49

,,18 umbre” (An. IV, nr. 519/3 iunie 1946; autorul semnalează pensiile prea mici oferite unor scriitori precum Bacovia, Mărgărita Miller-Verghi ş.a.); ,,Constantin Graur şi prezentul” (An, IV, nr. 524/9 iunie 1946; este evocat fostul director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa);

50 ,,Umanitatea poeziei argheziene” (An. IV, nr. 488/21 apr. 1946);

51 ,,Opera filosofică a profesorului Anton Dumitriu” (An. IV, nr. 523/8 iunie 1946);

52 ,,Salonul oficial” (An. IV, nr. 526/10 iunie 1946);

53 ,,Mimetism literar” (An. IV, nr. 527/13 iunie 1946); ,,Poezia idealului” (An. 530/16 iunie 1946);

54 ,,De vorbă cu d. Sică Alexandrescu” (An. IV, nr. 530/16 iunie 1946);

55 La volumul ,,Tălmăciri”, de Miron Radu Paraschivescu (An. IV, nr. 528/14 iunie 1946, traduceri din

lirica franceză);

Mircea Damian (1899-1948)



În mai 1946 are

loc procesul lui Ion

Antonescu, Mihai

Antonescu, Pantazi, Piki

şi Dobre. Din

interogatoriul lui Mihai

Antonescu redat în Fapta,

reţinem că acesta fusese

avocatul lui Ion

Antonescu într-un proces

în care îi apărase

,,onoarea, familia şi

demnitatea”. La

întrebarea dacă sunt rude,

răspunde că ,,mama d-lui

mareşal era verişoară cu

tatăl meu”. Detalii de la proces, depoziţii ale celor acuzaţi şi ale martorilor sunt redate pe

prima pagină a ziarului pe tot timpul procesului.

Publică poezii Constant Tonegaru58

şi sunt prezentate apariţiile recente din

librării59

.

În cadrul rubricii ,,Marginalii” sunt prezentate proiectele scriitorilor60

. La 7 iunie

1946 este remarcat Emil Manu ,,un poet în plină cursă a afirmării”; tot aici, în notiţa

,,Omul... Bacovia” este accentuată latura socială a creaţiei poetului în aceşti termeni:

,,Necunoscut sau, în orice caz, foarte puţin apreciat ca poet social, este-totuşi- cel mai

mare cântăreţ social din literatura română, fiind mare nu numai prin aceea că a surprins

în accente majore clocotul proletar al vieţii, dar şi pentru că a încercat să ridice poporul

la un mai înalt nivel senzitiv, nu să se coboare la puterea lui de înţelegere şi de

recepţie”61

;

56

La volumele: ,,Cetăţile albe”, de Dimitrie Stelaru (An. IV, nr. 528/14 iunie 1946), ,,Moartea lângă cer”, de Ben Corlaciu (An. IV, nr. 533/20 iunie 1946); vezi şi ,,N. D. Cocea traducător” (An. IV, nr. 537/24 iunie 1946, în care sunt semnalate 5 traduceri valoroase ale gazetarului: ,,Grădina lui Epicur”,de Anatole France; ,,Spinoza”, de Will Durant; ,,Voltaire”, de Will Durant; ,,Daphnis şi Chloe”, de Longos; ,,Măgarul de aur”, de Lukian);

57 ,,Pe marginea romantismului” (An. IV, nr. 540/28-30 iunie 1946);

58 ,,Negru pe alb” (An. IV, nr. 488/21 apr. 1946, p. 3);

59 ,,Stele căzătoare”, de Erastia Peretz (An.IV, nr. 502/13 mai 1946); ,,Marea furtună”, de Aurel

Baranga (An. IV, nr. 510/23 mai 1946, semnată de George Costin: ,,Cu un suflu de largi dimensiuni şi cu o clarviziune specifică poetului născut, Aurel Baranga îmbrăţişează perspective generale, cântând omul etern al tuturor meridianelor şi societăţilor geografice [...] Ne găsim în faţa unui poet de dârză atitudine şi elegantă ţinută, scriitor despre care în lirica noastră va mai fi vorba.”); ,,Ţara luminii”, de Magda Isanos (An. IV, nr. 510/23 mai 1946); ,,Ferma Coţofana veselă”, de Radu Tudoran şi ,,Obsesia”, de Demostene Botez, roman, la ed. Pro-pace (An. IV, nr. 517/31 mai 1946); ,,Cetăţile albe”, de Dimitrie Stelaru (An. IV, nr. 528/14 iunie 1946. Aflat la cel de-al treilea volum, autorul dovedeşte o viziune fantastică dublată de tragism.); ,,Atenţie mărită”, roman de Ionel Neamtzu (An. IV, nr. 534/21 iunie 1946, carte ,,captivantă de la început până la sfârşit, având ca fir conducător povestea de dragoste a unui concentrat” din vremea dictaturii);

60 La 13 mai 1946 aflăm că Ben Corlaciu va scoate peste câteva zile noul său roman ,,Moartea lângă

cer”; la 31 mai 1946 suntem informaţi: ,,Confratele nostru Al. Raicu va face să apară în curând ,,A doua moarte” (roman) şi ,,Cartierul” (poeme) într-o cunoscută editură bucureşteană”; la 14 iunie 1946 este semnalat volumul lui Tudor Savin ,,Economia românească sub jugul imperialismului german”; la 16 iunie 1946 este anunţată viitoarea apariţie a volumului ,,Libertatea de a trage cu puşca” de Geo Dumitrescu, volum ,,aşteptat cu nerăbdare, conţinând o sumă de poeme inedite”; la 30 iunie 1946 este semnalat romanul Trubendal al lui Virgiliu Monda;

61 Acad. Eugen Simion (coordonator)- Cronologia vieţii literare româneşti, perioada postbelică,vol. II,

1946-1947, Ed. Muzeul Literaturii Române, p. 112-113;

Ziarul Fapta despre procesul lui Ion Antonescu şi Mihai

Antonescu



iar la 21 iunie 1946 Ion Th. Ilea cu Sora Magdalena. Reeditarea Patului lui Procust de

Camil Petrescu este salutată în aceeaşi rubrică la 6 iunie 1946. De o prezentare ironică are

parte poeta Nina Cassian la 28 iunie 194662

.

Sunt semnalate expoziţiile unor artişti plastici63

iar Rene Theo şi Valeriu Popovici

îşi continuă seria de reportaje despre viaţa din cartierele bucureştene64

.

Editorialele lui Mircea Damian au caracter polemic65

sau memorialistic66

, vorbesc

despre libertatea presei67

şi calitatea învăţământului68

iar la apariţia numărului 500 al

ziarului scrie între altele: ,,Ţin în mâini propriul meu steag care reprezintă un trecut de

trudă, de riscuri, de privaţiuni şi de luptă în slujba unei singure idei: aceea a democraţiei.

Pot să spun că m-am clădit singur, piatră cu piatră, că nu datorez nimănui nimic şi că îmi

voi vedea de treabă ca şi până acum, mereu în slujba cititorilor şi a ţării”69

.

Procesul lui Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori îi va prilejui

publicarea unei serii de articole grupate sub genericul ,,Procesul Democraţiei” în care va

analiza atitudinea partidelor politice, a politicienilor şi ,,tehnicienilor” în vremea

dictaturii70

. Gazetarul va polemiza cu N. Carandino de la oficiosul P.N. Ţărănesc

,,Dreptatea” răspunzând tăios acuzelor acesuia, oferind şi inedite detalii autobiografice71

.

62

,,Într-o notă din ultimul număr al revistei ,,Lumea 1946”, d-ra Nina Cassian îşi face autobiografia, declarând ,,nu frecventez institute de înfrumuseţare” (nu contrazicem, n.r.) şi asta ,,nu din dificultăţi financiare” (cele 12-20-30 de rânduri pe care le semnează bilunar în revistă îi aduc milioane, n.r.), că ,,nu mai sunt domnişoară” (nu ne ispiteşte, ,n.r.) şi că noi, după cum scriem, avem ,,picioare tare strâmbe” (dacă speră să i le arătăm, se înşeală, n.r.). Mai amuzant este că afirmă că seamană când cu Dante, când cu d. Mircea Damian. Se vede că d-ra Nina Cassian are o predilecţie pentru nasul d-sale: şi l-a luat la purtare” (An. IV, nr. 538/26-28 iunie 1946);

63 ,,Iulia Simu expune la Salonul Oficial un peisaj de iarnă (249). Numele Iuliei Simu îl cunoaştem de la

saloanele trecute şi de la Tinerimea Artistică. Trecerea de la gravură la ulei ne descoperă o nouă faţă a talentului ei. Aşteptăm de la Iulia Simu o expoziţie personală pentru că în plastica feminină numele său e de mult impus” (An. IV, nr. 522/7 iunie 1946);

64 ,,Viaţa de noapte a Capitalei. Parisul... Rahovei” (An. IV, nr. 516/30 mai 1946); ,,Când s-aşterne

praful şi uitarea: Luzana, Pariziana, Leul şi cârnatul” (An. IV, nr. 517/31 mai 1946, autorii descriu localurile şi grădinile de vară situate între B-dul Regina Maria şi Parcul Carol ); ,,Viaţa de noapte a Capitalei. Jazz, antren şi veselie” (An. IV, nr. 518/2 iunie 1946);

65 ,,Despre abilitate” (An. IV, nr. 485/18 apr. 1946); ,,Despre pekinezi” (An. IV, nr. 486/19 apr. 1946; în

ambele polemizând cu N. Carandino, redactor la ziarul Dreptatea al P.N. Ţărănesc); 66

,,O chestiune mai mult personală” (An. IV, nr. 499/9 mai 1946, cu amintiri de la închisoarea Văcăreşti din 1942 când bucuria sosirii primăverii era umbrită pentru deţinuţi de glasul mareşalului care vorbea din megafoane despre Europa Nouă, speriind câinii şi ciorile încât ,,rămâneau numai oamenii, ascultând placa sau lozincile cu capul în pământ, aşa cum asculţi un blestem sau o sentinţă. Nu mai simţeam atunci mirosul de liliac, şi nimeni nu se mai gândea la narcise şi la altele. Şi eram deprimaţi şi trişti […]. Se poate uita Valea Piersicilor unde au fost executaţi atâţia oameni nevinovaţi?” – se întreabă scriitorul, anticipând parcă deznodământul procesului lui Ion Antonescu ce va fi executat la 1 iunie 1946 tot în Valea Piersicilor. Iar mai departe adaugă: ,,Nu, nu mă durea atât faptul că eram la închisoare. Omeneşte vorbind, la puşcărie poate s-ajungă oricine, pentru o vină sau alta. Ci mă durea nedreptatea , mă durea faptul că stam acolo fără vină, aşa cum au stat sute şi mii de oameni, aşa cum s-au chinuit şi au murit sute de mii de oameni: pe nedrept” ; ,,Curajul civic” (An. IV, nr. 540/28-30 iunie 1946; cu amintiri din 1943 când scriitorul lucra la ziarul Informaţia zilei, condus de Grigore Malciu şi lua apărarea muncitorilor persecutaţi de patroni);

67 ,,Despre libertatea presei” (An. IV, nr. 518/2 iunie 1946; ,,Libertatea presupune dreptul la critică,

dreptul ziaristului independent de a critica şi guvernul şi opoziţia. Dacă însă guvernul poate să se uite urât la mine când îl critic, este oarecum în dreptul lui, fiindcă toate guvernele cred că fac numai lucruri bune. Dar opoziţia care pretinde că luptă pentru libertăţi depline; care zice că luptă pentru adevărata democraţie; care spune că este împotriva teroarei de orice fel- cum se face că nu-mi dă voie ca ziarist independent să am libertatea mea de opinie, de judecată, de gândire? [...]”);

68 ,,Pentru dl. ministru al şcoalelor” (An. IV, nr. 592/30 iunie 1946, în care semnalează cazul Elenei

Nistor, subdirectoare la Liceul de Fete ,,Regina Maria” din Bucureşti, care organizează petreceri în şcoală în vreme ce elevelor le vorbeşte despre morală);

69 ,,500” ( An. IV, nr. 500/10 mai 1946);

70 ,,Despre rezistenţă” (An. IV, nr. 501/11 mai 1946); ,,Urmează sentinţa” (An. IV, nr. 505/17 mai

1946); ,,Tehnicienii” (An. IV, nr. 506/18 mai 1946); ,,Stai să-ţi explic” (An. IV, nr. 507/19 mai 1946); ,,Pentru contra” (An. IV, nr. 508/ 20 mai 1946); ,,Politica de partid şi politica ţării” (An. IV, nr. 509/22 mai 1946); ,,Martiri şi eroi” (An. IV, nr 510/23 mai 1946); ,,Ţară şi popor” (An. IV, nr. 511/24 mai 1946); ,,Poporul” (An. IV, nr. 513/26



La 27 mai 1946 este publicată

scrisoarea generalului Crăiniceanu care

răspunde acuzaţiilor de fraudă la ,,Casa

Oştirii” apărute într-o notă din ziarul

Fapta la 26 mai 1946.

O notă apărută la 7 iunie 1946

informează că premiul naţional pentru

proză literară în valoare de 3 000 000 lei,

a fost decernat la 1 iunie scriitoarei

Hortensia Papadat Bengescu ,,ca o

încununare a activităţii sale deosebite în

domeniul muncii intelectuale şi

artistice”. Scarlat Răutu, relevându-i

meritele, se arată revoltat de faptul că

scriitoarei nu i-a fost acordat decât

tocmai acum acest premiu72

.

Violonistului român Ion Voicu îi

sunt dedicate 2 coloane la 20 iunie 1946.

Despre acesta aflăm că va participa la

mai 1946: ,,În politică este ca şi în dragoste: trebuie să vorbeşti inimii. Prinde şi şarlatania în foarte multe cazuri- dar nu durează. Şi nu prinde mai ales la oamenii simpli, care simte pe cineva mult înainte de a-l înţelege. [...] Pentru popor se luptă în stradă ca şi la tribună, în laborator ca şi la catedră, cu condiţia să nu fii demagog mai mult decât trebuie, nici cabotin mai mult decât este necesar. Căci atunci poporul capătă impresia că-l tragi pe sfoară, şi nu mai are încredere în tine”.); ,,Între tarabă şi steag” (An. IV, nr. 514/27 mai 1946; ,,Democraţia nu este numai o chestiune teoretică. Faptul că este cineva democrat nu-i scuză nici trădările, nici îmbogăţirea nejustificată peste noapte. Ceea ce are valoare sunt numai înfăptuirile în plan social”.); ,,Un răspuns şi o precizare” (An. IV, nr. 515/28 mai 1946; ,,Ziarul Dreptatea din 25 mai ne acuză că am intrat în slujba F.N.D. S-a mai agăţat de noi într-un chip tot atât de inteligent, ce-i este caracteristic, cu alte prilejuri sau pur şi simplu fără nici un prilej, spunând că suntem pe placul guvernului. Nu peste mult, va veni desigur cu afirmaţia că ne-am vândut comuniştilor. D. Carandino, care a slugărit toată viaţa pe unde a putut, ne măsoară cu propriul său tipar. Celălalt oficios din opoziţie, Liberalul, ne acuză că suntem pur şi simplu tătărescieni. Iar oficiosul comunist Scânteia ne suspectează de reacţionarism. De vreme ce toate oficioasele se simt mai mult sau mai puţin atinse, reacţionând fiecare în stilul şi vocabularul său, înseamnă că Fapta este un ziar independent. [...] Datoria unui ziarist independent este să vadă ce e bun şi ce e rău în amândouă taberele. De altfel, am de gând să-i destăinuiesc astăzi d-lui Carandino un secret: eu sunt membru al Partidului Naţional-Ţărănesc. Cererea de înscriere am trimis-o prin avocatul meu V.V.Stanciu de la închisoarea Văcăreşti în vara anului 1942. Până în ziua de azi n-am demisionat şi nici exclus n-am fost. De ce se supără d. Carandino şi latră la mine de trei ori pe săptămână? Ce apără dumnealui în Dreptatea şi ce apăr eu aici? Eu apăr democraţia împotriva tuturor oportuniştilor şi profitorilor, indiferent din ce partid sau grupare politică ar face parte. Iar d. Carandino face calambururi, aşa cum a făcut întotdeauna, apărând aşa cum se pricepe tocmai pe aceia împotriva cărora mă ridic eu. Cu alte cuvinte, d-sa reprezintă în presă pe ,,democraţii” care speculează democraţia în folos personal iar eu îi reprezint pe ceilalţi care văd în democraţie nu un scop ci un mijloc de a se ajunge la un trai mai bun pentru toată lumea, la acea mult visată dreptate socială pentru care s-a vărsat atâta sânge şi atâtea lacrimi. D. Carandino apără potentaţii Partidului Naţional-Ţărănesc, apără pe nepoţii şi oamenii de casă- iar eu apăr marea masă a democraţiei, pe toţi aceia care au fost traşi pe sfoară de către cei dintâi [...]”); ,,Concluzii” (An. IV, nr. 519/3 iunie 1946; vorbind despre libertatea presei, a întrunirilor, a cultelor opinează: ,,Libertăţile acestea sunt atât de necesare, încât fără ele omul aproape că nu poate să trăiască. Dar libertăţile acestea nu trebuiesc oare respectate? Să nu le restrângem, să nu le oprimăm ci să le respectăm conştienţi, în sensul că dacă eşti liber de exemplu să scrii şi să gândeşti ce te taie capul, dacă eşti liber să mergi unde vrei, dacă eşti liber să mori de foame- să nu te bucuri de aceeaşi libertate când e vorba să furi statul ori să te-mbogăţeşti în dauna altuia”);

71 ,,Nu vă plecaţi în afară...” (An. IV, nr. 517/31 mai 1946; în care răspunzând Dreptăţii care

reprodusese articolul lui M. Damian din primul număr al Faptei, arată că la 25 februarie 1943 ,,Mă liberasem din închisoare doar de 30 de zile, eram urmărit de Siguranţă, manuscrisul cărţii mele Rogojina în trei exemplare se afla în păstrare la trei prieteni: maestrul Jean Valjean, Florin Tărăbuţă- procuror la Tribunalul Ilfov şi Paul Teodorescu- actualul director al Oficiului Muncitoresc de Educaţie şi Cultură [...]”);

72 ,,Hortensia Papadat Bengescu” (An. IV, nr. 529/15 iunie 1946);



concursul internaţional de la Geneva care va

avea loc la sfârşitul lunii septembrie. Vor fi

prezenţi cei mai de seamă instrumentişti din

lume iar România va fi reprezentată de

violoniştii Ion Voicu şi Mihai

Constantinescu alături de pianista Lydia

Cristian. Având în vedere calităţile lui Ion

Voicu (,,virtuozitatea, sensibilitatea şi

temperamentul”) cronicarul anonim îşi

exprimă speranţa că are şanse să obţină bursa

instituită de marele violonist Yehudi

Menuhin care a donat în acest scop 20

milioane lei.

O realizare deosebită o constituie

traducerea Manifestului Existenţialist de

Jean-Paul Sartre în limba română. Meritul îi

revine lui Valeriu Popovici care în cadrul rubricii ,,Omul şi ideea” va publica în serial

această lucrare73

după cum îşi va aminti ulterior şi Emil Manu74

. Mircea Damian ar fi

exclamat atunci în glumă: ,,Mă făcurăţi şi existenţialist, dar eu nu fac politică. Mă văd

silit ca în loc de Fapta, ziar independent să trec Ziar existenţialist. Poate trece

neobservat!”

73

Începând cu nr. 538/26-28 iunie 1946 şi până la 6 iulie apar 7 episoade intitulate: I. ,,Pensionarii burgheziei” (An. IV, nr. 538/26-28 iunie 1946); II. ,, Responsabilitatea scriitorului” (nr. 539/27-29 iunie 1946); III. ,,Literatura ireală” ( An. IV, nr. 540/28-30 iunie 1946); IV. ,,Rolul omului” (An. IV, nr. 541/29 iunie-1 iulie 1946); V. ,,Falimentul analizei” (An. IV, nr. 542/30 iunie 1946); VI. ,,Sintetismul” (An. IV, nr. 543/1 iulie 1946); VII. ,,Omul total” (An. IV, nr. 545/4 iulie-6 iulie 1946, p. 2)

74 ,,Ultima ironie a lui Mircea Damian”, în Steaua, nr. 4/1976, p. 40, reluat sub titlul ,,Bucureşti, 6 iunie

1948”, în Contemporanul, An. XI, nr. 7, serie nouă (538)/22 febr. 2001, p. 10 (deci articolul a fost scris în ziua morţii lui Mircea Damian), şi cu mici modificări sub titlul ,,Memorii concesive” în Luceafărul, nr. 25 (517)/27 iunie 2001, p. 17;

,,Manifestul existenţialist” de Jean-Paul Sartre a fost tradus pentru întâia oară în

ţara noastră de V. Popovici în ziarul Fapta



O excursiune în Romanaţi- Recica (Antina-Romula)

August Pessiacov

În vara anului 1887, avocatul craiovean Aug. Pessiacov (1837-1918), pasionat

de istoria Olteniei, face o călătorie la Reşca spre a vizita ruinele vechii cetăţi romane

de acolo, despre care la acea dată nu ştia exact dacă sunt ale Romulei. Este însoţit de

fratele său şi de Tache Gazan, un personaj încă insuficient cunoscut nouă, decât

poate din scrierile sale şi din amănuntul că şi-a vândut casele din Caracal

magistratului I. Hagiescu-Mirişte, stabilindu-se ulterior la Verguleasa,

căsătorindu-se cu văduva Zoe Urianu, proprietară de acolo. Pe Tache Gazan (n.

1827), avocat, îl vom regăsi în noiembrie 1886 pe lista de candidaţi ai opoziţiei

pentru Colegiul I Caracal iar în preajma primului război mondial era un adversar

declarat al liderului P.N.L. Olt Alexandru Iliescu.

Pessiacov descrie în broşura sa (al

cărei conţinut îl reproducem aici integral)

starea de lucruri din acel moment de la

Romula, starea de dinaintea săpăturilor

sistematice ale lui Tocilescu din 1900,

conduse de Pamfil Polonic, descrie

drumul roman care la acea dată era încă

practicabil pe anumite porţiuni. Nota

dominantă a însemnărilor sale este

pesimismul generat de lipsa oricărei

protecţii a vestigiilor istorice a căror

importanţă o intuieşte cu realism atunci

când vorbeşte despre combaterea teoriilor

lui Roesler.

Pe lângă cunoştinţe de istorie,

Pessiacov şi le demonstrează şi pe cele

lingvistice, el face analize juste şi emite

ipoteze plauzibile.

Păcat că strigătul său de alarmă

nu a fost luat în seamă de autorităţile de

atunci iar distrugerea urmelor vechii

cetăţi din inima Câmpiei Romanaţene a

continuat.

La o mică distanţă spre nord-est de oraşul Caracal se află satul Recica, aşezat pe

vechile urme ale unei cetăţi dispărute. Probabil a unei colonii din timpul romanilor al cării

nume nu este încă hotărât de învăţaţi.

Unii dau cu socoteala că aci a fost Pinum de odinioară, iar alţii Romula din Tabula

lui Peutinger iar şi unii ca şi ceilalţi pretind că locuitorii din partea locului de azi, ar fi

numind-o Antina, cuvânt contras din Antonina sau Antoniana, după numele lui Antoniu

Caracala.

Între candidaţii Colegiului I din Romanaţi, ziarul

Vulturul prezintă în 1886 şi pe Teodor Gazan



Cunoşteam şi eu Recica, ca oricare

altul care a pus mâna pe o carte de ale

puţinilor autori ce s-au ocupat de descrierea

resturilor din clasica antichitate a Daciei lui

Traian, şi atâta tot. Cât pentru dorinţa de a o

vedea, cum nici eu nu sunt vreun arheolog,

nici Recica vre o Pompeia sau vre un

Herculanum- fie şi în miniatură- nu mă

gândisem niciodată că are să-mi vie.

Cu toate acestea, la 26 mai ce trecu,

aflându-mă cu o afacere în Caracal, şi pe de

o parte având câteva ore disponibile, iar pe

de alta auzind de la nişte cunoscuţi că la

Recica s-a dat de curând peste lucruri

antice, hotărâi ca să mă duc să le văd.

Pe lângă fratele meu Tache, care

voi să mă însoţească, mai adăogându-se şi

un amic din Caracal, d-nu Th. Gazan, luând

cu toţii o birje din piaţă, apucarăm spre

Recica.

În mai puţin de trei cuarturi de oră

furăm în marginea satului dincoa de râul

Tesluiu, care cură spre răsărit ca să se verse

în Olt. Aci puturăm observa două drumuri împietrite romane care vin de la Dunăre, unul

de la Celeiul de astăzi, iar celălalt de la Islaz, şi se împreună la capul podului după

Tesluiu. Cel care vine de la Islaz, trecând pe marginea satului Hotărani, nu departe de

Recica, este cel mai bine conservat, căci puturăm merge cu trăsura pe dânsul mai mult de

un chilometru, ca şi pe un drum din ziua de azi.

Locuitorii din partea locului, câţi puturăm întâlni şi întreba despre aceste drumuri,

nu ne spuseră nimic, că ar fi drumurile lui Traian, mărginindu-se a ne spune că se numesc

,,drumurile de piatră”, întocmai cum am avut ocaziune să constat în multe acte şi

documente vechi de ale unor moşii prin care ele trec, sau cărora servă de hotare.

Văzurăm că nemerisem într-o zi nefastă, era zi de marţi- de piază-rea după

credinţa poporului nostru şi mai era şi sărbătoare, ultima zi de rusalii, şi de bâlciu la

Caracal, căci prea puţini oameni găsirăm în comună pe la casele lor- fiind duşi mai toţi la

bâlciu.

Avurăm însă norocul să găsim acasă pe d. Primar, gata altfel şi d-lui să se urce în

trăsură ca să se ducă la bâlciu- (iarmaroc). Aflând însă scopul vizitei noastre, care la

început îl cam contraria, acest domn avu destulă delicateţă ca să-şi amâne plecarea şi tot

deodată să ne serve şi de Ciceronele nostru, începând cu a ne arăta mai întâi mica sa

colecţiune de vase casnice de terracota, din care avu extrema îndatorire de a-mi oferi şi

mie gratis chiar, o mică candelă şi o bucată de piatră nelucrată încă de carniolă- (carniol-

stein).

Afară de câteva obiecte şi monede de puţină valoare şi de un sarcofag de piatră

aşezat la o mică distanţă de o fântână- care este singurul monument ce a mai rămas

Recicăi din trecutul ei- nu mai aflarăm altceva ca vrednic de a fi remarcat, decât o piatră

funerară de curând descoperită de un ţăran în via sa. După această piatră copiarăm cu cea

mai mare exactitate următoarea inscripţiune:

În 1890, Pessiacov publică amintirile

sale într-o broşură de 14 pagini



D.M./AELGERMA/NUSVETER/VIXITANNIS/LXXAELGER/MANVSDEC/MVNI

CIPI/FRATRI/B.M.

Care cred că se poate complecta astfel: DIIS MANIBUS/AELIVS

GERMANVS/VETERANVS VIXIT/ANNIS LXX AELIVS GER/MANUS

DECVRIO/MVNICIPI/FRATRI/BENE MERENTI

Care se traduce în chipul următor: ,,Sântei umbre a lui Aelius Germanus,

veteranul care a trăit şaptezeci de ani. Aelius Germanus Decurionele Municipiului,

fratelui seu celui plin de merite”. Inscripţiunea, precum se vede, n-are nici o lipsă, este complectă şi are pentru noi

meritul că ne arată importanţa dispărutei cetăţi,

care s-a bucurat de dreptul municipiului. Ar fi

fost însă de un interes nespus de mare, dacă pe

lângă cuvântul de Municipii ar fi fost adăugat

numele acestui municipiu, cum s-a găsit pe alte

inscripţiuni de la Troesmis, Apulum şi altele.

Dar ce să facem? Decurionele nostru de

acum optsprezece veacuri poate nu s-a gândit la

noi. Şi mai puţin încă şi la aceea că va veni o zi

când numele cetăţii sale va fi şters ca şi dânsa

dupe faţa pământului şi că aflarea acestui nume

va fi o problemă de dezlegat! Zic- problemă greu

de dezlegat, pentru că până astăzi cel puţin n-am

văzut vreo inscripţiune, din câte s-au văzut la

Recica şi la Caracal, pre care să figureze numele

acestui municipiu.

Păcat că, când a fost scoasă din pământ

de ţărani această piatră a fost spartă în trei

bucăţi- (din greşeală sau cu voinţă?) şi mutilată

în partea superioară, de unde lipsesc trei busturi

ce erau sculptate, adică bustul veteranului la mijloc şi bustul a doi lei, emblema forţei, de

ambele părţi.

Recomandai,- (ce puteam face mai mult?) inteligentului primar, grija ca s-o ia, s-o

transporte la primărie, ca să se găsească când cineva ar voi s-o vază.

Şi mai norocos fusei în vecinul sat Hotărani, la mai puţin de un chilometru distanţă

de Recica, şi care Hotărani mi se păru că este situat pe aceleaşi ruine pe care stă Recica.

Alături cu Hotărani- spre sud-est, trece drumul de piatră ce vine de la Islaz, pe marginea

căruia se văd încă înşirate o mulţime de măguri (movilă-tumulus), de sub care s-au scos

multe sarcofage. Se ştie că romanii îşi aveau cimitirele pe marginea căilor publice.

La primarul din Hotărani (iar primar, ce să le faci?) găsirăm mai multe obiecte

aflate de ţărani într-un sarcofag de piatră. Aceste obiecte erau: 1. Una pereche cercei de

aur cu boabe de mărgăritar; 2. O brăţară de o compoziţie sticloasă neagră legată însă şi

împodobită cu aur având la mijloc o coroană de aur; 3. Mai multe foi de aur fin, care nu

erau alta decât frunzele unei cununi de aur; şi 4. Două ineluşe de argint, unul având trei

pieruzele iar celălalt cu o singură piatră rubinie purtând două rânduri litere microscopice

frumos săpate. Pe rânduri dintâiu se citeşte acest cuvânt ,,EVODI” iar pe cel d-al doilea

,,AKAK”, iar amândouă ,,EVODI AKAK”. Şi forma ca şi lucrătura acestor obiecte, nu

sunt lipsite nici de artă nici de gust. Ele trădează o epocă în care arta bijuteriei nu era

August Pessiacov



grosieră. Circonferinţa brăţării şi a inelelor atestă că aceste giuvaeruri au aparţinut unei

copile de vârstă între 10-12 ani.

La întrebările ce ne putem face asupra adevăratului înţeles al celor două cuvinte

elene: Evodi- Akaki sau Acachie cum şi a cauzei de se găseşte limba greacă pe inelul unei

patriciene din Dacia lui Traian etc, etc, mai multe răspunsuri se pot da cu aceeaşi şansă de

probabilitate. Aşa, de exemplu, asupra primei chestiuni, se poate zice că aceste vorbe

după înţelesul lor literar nu înseamnă decât urarea duioasă a părinţilor pentru bună

călătorie a sufletului răposatei lor copile pe lumea cealaltă; căci cuvântul evodi, nu este

altceva decât călătorie bună, de la ev-bun, şi odi-drum, cale; iar acac-acachi, de la a-in sau

ne şi cachi-răutate, vrea să zică inocentă, fără răutate- (ingenuă). Aşa le-am putea traduce

astfel: ,,Călătorie bună” sau ,,Cale uşoară, inocento”, ceva mai poetic decât ,,Fie-ţi

ţărâna uşoară!” din ziua de azi.

Se mai pot lua însă şi în înţeles de nume proprii, căci atât Evodi, Evodios, ca şi

Acachie-Acachius au figurat ca atari nume, ca şi Eudoxius- Eudoxia, Theodorius-

Theodora etc, etc, probă

despre aceasta istoria

imperiului Roman de

Răsărit în care vedem

că a existat prin secolul

al IV-lea un Achachius

iar prin al VI-lea un

Evodius- ambii ca

episcopi-. Şi aşa s-ar

putea admite că aceste

cuvinte sunt numele

răposatei, adică o

Evodia din familia

Acachilor de origină

poate greacă. Zic numai

poate pentru că s-a

putut să fie curat

romană şi să nu se fi

servit oameni de limba

greacă decât numai

pentru nevoia

circonstanţială, putând cu două vorbe foarte scurte să dea a înţelege o cugetare complectă

cu înţeles larg.

Oricum ar fi, mi se pare că acest inel, aceste vorbe dupe el, pot servi ca un

interesant studiu pentru filologi şi istorici, al cărui rezultat poate că ar fi aflarea cu

oarecare probabilitate a petrecerii acestei familii patriciene în Dacia veche.

Mai toţi autorii, câţi au scris despre antichităţile de la Recica, spun că locuitorii

din partea locului dau dispărutei cetăţi numele de Antina. Din toate informaţiunile ce putui

culege de la câţi oameni întâlnii cu această ocaziune, faptul acesta nu îl putui constata. Din

contră, toate răspunsurile ce mi s-au dat, mă făcură să cred că ceea ce aceşti locuitori

numesc antină nu este locul unde sunt urmele Castrului, căruia ei nu-i zic decât numai şi

numai simplu Cetate, ci cărămida pe care o scot din temeliile vechilor ziduri dupe acel

loc, cu care cărămidă fac un comerciu foarte lucrativ, sub formă de cărămidă de Antină. Şi

pe cât îmi deteră să pricep, prin acest cuvânt ei înţeleg ceva tare-indistructibil.

Planul oraşului antic Romula (după D. Tudor- Oltenia

Romană, Ed. Academiei, 1967, p. 190)



Altfel, cărămida aceasta este de patru ori aproape mai mare decât o cărămidă de

ale noastre, şi pe fiecare bucată se vede imprimat acest semn V, poate fi numărul V roman

al legiunei a cincea Macedonică.

Mărginindu-mă în rolul şi competinţa mea de simplu raportor al celor ce am văzut

şi constatat la faţa locului, trebuie să mai adaug că Recicanii şi Romanaţenii în genere, au

un limbagiu propriu al lor în privinţa antichităţilor, în care limbagiu abundă barbarisme de

tot neamul cu totul

necunoscute în restul

Olteniei. Astfel,

învăţai la Recica pe

lângă cuvântul de

mladanetz, după alţii

bladanetz şi pe

turcescul mangâr,

plural mangâri, cu

care cuvinte a botezat

aceşti descendenţi ai

lui Caracala monetele

şi medaliile antice,

între cari, cele mai

multe de ale

Antoninilor şi

Gordianus, pe cari le

găsesc şi azi în mare număr.

Mulţimea acestor monete, a vaselor şi altor unelte de casă, a cărămizilor, a

olanelor, a statuetelor şi coloanelor de piatră, a sarcofagelor şi a monumentelor sepurcrali,

şi mai cu seamă numărul cel mare al pietrilor carniolă săpate (camee), ce s-au găsit şi se

mai găsesc încă la Recica-Hotărani, ne dau a înţelege că însemnata cetate locuită de o

populaţiune numeroasă opulentă şi industriaşă, a trebuit să fie trecută prin foc şi sabie şi

populaţiunea ei jefuită şi masacrată. Şi după ce va fi fost distrusă, ca să nu mai fie în stare

de locuit şi de rezistenţă, a trebuit să fi fost abandonată în stare de ruină deoarece nici un

obiect, nici o piatră sau cărămidă posterioară catastrofei nu s-a aflat, care să fi putut atesta

de vreo reconstruire a ei în urmă.

Tot ce s-a găsit în urma urgiei Dumnezeieşti care o lovise, şi tot ce se mai găseşte

şi până azi, fără deosebire, a fost şi este roman, şi numai din timpul lor! Astfel se

adeverează o dată mai mult că barbarii care au cutreierat Dacia veche n-au făcut decât să

distrugă, şi după ce au luat cu dânşii numai ce le era mai de folos şi se putea transporta cu

înlesnire, s-au tot dus mai departe, lăsând în urmă-le numai ruine şi pustiul.

Cam pe atunci se vede că s-a născut proverbul nostru ,,Apa trece, pietrele rămân”.

Din nenorocire, la Recica nici piatră peste piatră n-a rămas. Era se vede destinat, ca şi ceea

ce valurile pustiitoare de barbari nu putuseră duce cu ele, să piară mai târziu cu totul, chiar

de mâna acelora ce erau să se mândrească cu numele de Roman.

Părinţii, ca şi moşii locuitorilor actuali din Recica-Hotărani, fericiţi poate că pot

locui în linişte în nişte mizerabile colibe în loc de măreţe edificii ale arhi străbunilor lor,

nu se mai gândiră nici la repararea vechilor locuinţe, nici la utilizarea materialului din ele;

ci, în lipsă de altă necesitate, socotindu-se destul de norocoşi că pot găsi muşterii care să le

cumpere, se puseră cu furia ce naşte dorinţa de câştig pe dărâmarea complectă a tot ce mai

sta în picioare pe deasupra pământului. Şi astfel, într-un mod inconştient şi inocent,

Ultima pagină a broşurii lui Pessiacov (Biblioteca

Academiei Române)



moştenitorii gloriosului nume de

Roman, terminară ei înşişi în pace şi

creştineşte opera de distrugere începută

de neamicii neîmpăcaţi ai străbunilor

lor!

Dar ce este şi mai rău este că

nici strănepoţii din ziua de azi nu se

lasă mai prejos de moşii şi părinţii lor,

căci această operă de vandalism

creştinesc urmează cu aceeaşi

perseverenţă şi linişte şi astăzi, ca şi

acum 50 de ani! Atât numai că astăzi

trebuie să ostenească mai mult, să sape

la o adâncime până la doi metri ca să

mai poată scoate pietrile şi cărămizile

ce bruma a mai rămas.

Văzurăm în Recica şanţurile

acestor săpături; iar în Hotărani

movilele cele de curând sparte. În cea

mai mare din aceste movile, două din

patru sarcofage de piatră mai erau pe

loc, neputându-se transporta din cauza

enormei sale greutăţi; iar unul mai mic

îl văzurăm servind de scăldătoarea

gâştelor şi a raţelor conacului moşiei-

după ce oasele scheletelor aflate în ele

fuseseră împrăştiate în toate părţile.

Ce dezgustător spectacol, care

ne făcu să ne credem pentru

moment într-o ţară turcească în

fundul Asiei!!

Am spus de la început prin ce întâmplare venisem să vizitez Recica. Umblasem

aproape trei ore pe urmele unei cetăţi al cărui nume antic nici până astăzi nu mi l-a putut

spune nimeni cu certitudine.

Fost-a oare Pinum? Fost-a Romula? Şi, sau unul, sau cealaltă, numitu-s-a ea

vreodată şi Antonina-Antoniana sau poate Constantina?

Eram tocmai în momentul de a mă încerca să dau un răspuns la toate aceste

întrebări, când primind România şi alte gazete de la Bucureşti, citii la Ultime Informaţiuni

ştirea că d-nul Haşdeu ţinea o conferinţă înaintea Societăţii Academiei, tocmai asupra

cuvintelor Antina şi Romanaţi.

Mărturisesc că această ştire îmi cam tăia pofta, cum zice proverbul, de a mă

amesteca unde nu îmi fierbe oala, şi mă făcu să amân pentru altădată, dacă nu pentru

totdeauna neînsematele mele încercări asupra legendarului nume de Antina ce se dă

dispărutului municipiu de la Recica.

Cum am mai spus mai sus, n-aveam iluziuni mari despre Recica, şi când plecai s-o

văd nu mă aşteptam la vreo surpriză înveselitoare. Ce să zic acum, în urma acestei vizite

de câteva ore? Nimic decât că mă alesei cu această tristă constatare, adică: că la noi în ţară,

locurile unde se mai află câte o rămăşiţă, câte o urmă din clasica epocă a Romanilor, nu

Fortuna Romulensis, zeiţa protectoare a

oraşului Romula, capitala Daciei Malvensis

(Muzeul Romanaţilor din Caracal)



numai că nu sunt mai băgate în seamă şi mai

ocrotite astăzi de cum erau pe timpul

neuitatului călător şi autor al Istrianei de-acum

patruzeci de ani, dar că cu tot lustrul ce ne

dăm pentru ochii lumii civilizate, suntem,

vai! Suntem şi mai orientali decât atunci!

Mai mult chiar decât orientalii, căci

ceea ce-şi permiteau cel puţin pe atunci numai

câte un ministru ca M. Ghica şi câte un învăţat

ca Laurian bătrânul, Cezar Bolliac şi alţii,

astăzi îşi permite cel din urmă sătean din

Recica şi Hotărani, căci încă o dată astăzi

ţăranii sunt singuri exploratori ai acestor

locuri interesante.

Necontrolaţi şi neîmpiedicaţi de nici o

autoritate, aceşti buni oameni, văzând că

mangârii, mladeneţii şi antinele lor se caută, li

să plătesc cu bilete ipotecare şi chiar cu aur,

după ce şi-au făcut sonde (burghie de pământ)

regulate, s-au pus pe scormonit pământul

peste toată întinderea vechiului oraş. Şi astfel,

într-un chip aproape sistematic, au dezvelit

toate măgurile, au violat toate mormintele, au întors tot pământul pe dos şi tot ce au putut

găsi: monete, vase, inele, brăţări, lanţuri, cunune de aur, pietre săpate (camee), statui,

sarcofage de piatră, de plumb (mi s-a spus că unul ar fi fost de aur) tot cu un cuvânt, şi

care ar fi putut compune un muzeu întreg, le-au vândut şi le vând adesea pe nimic la cine

găsesc şi le iese mai întâi înainte- în marea daună cred a istoriei noastre!

Pasionaţi se vede peste măsură, de interesantele de altminteri resturi de prin

fostele municipii de peste Dunăre: Troesmis şi Tomis, am dat unei complecte dar neiertate

uitări pe cele de la noi de acasă din Patria-mumă, fără să ne gândim că o singură

inscripţiune ca aceea cu ,,Evodi Acachi” bunăoară sau altceva analog, care însă ne-ar

documenta aflarea străbunilor noştri pe pământul Daciei şi în urma lui Galien sau a lui

Aurelian, ar preţui mai mult decât ori câte morminte de ale lui Ovid, ca să confunde

[combată, n.n.] fără cheltuială multă de vorbe pe toţi teoriştii Roeslerieni- cu Hufalvy în

frunte, ai necontinuităţei elementului roman în Dacia veche.

Am ferma convingere acum,că după puţin timp încă, după doi-trei ani, cel mult, în

zadar vreun arheolog, vreun membru al Academiei sau vreun simplu curios ca mine îşi

va da osteneala ca să mai caute vreo urmă veche din Pinum sau Romula- ori cum îi va

plăcea; căci nu va mai găsi decât găurile şi muşuroaiele lăsate de improvizaţii arheologi-

scormonitori de astăzi- din Recica şi Hotărani.

Avea-vor aceste rânduri norocul să cadă şi sub ochii celor în drept şi de datorie de

a se interesa şi de a protege aceste locuri, care cine ştie ce surprize preţioase vor mai fi

păstrând- ca nişte relicve ascunse – în sânul lor?

Un proverb zice că ,,N-aduce anul ce aduce ceasul”.

Aug. Pessiacov

În vacanţa mare

1887, Craiova

Zeiţa Dardania (relief descoperit la

Romula-Malva)



O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (VII)

Prof.Dr.Ștefan GRIGORESCU

POMELNICUL MĂNĂSTIRII DOBRUȘA. Cel dintâi Pomelnic al Mănăstirii

Dobrușa, scris probabil la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost pierdut în secolul următor.

Așa se face că odată cu refacerea bisericii și cu realizarea primei zugrăveli a interiorului,

s-a hotărât și scrierea unui Pomelnic nou. În anul 1777, la inițiativa și cu cheltuiala

ieromonahului Isaiia, starețul de atunci al Dobrușei, a fost realizat Pomelnicul păstrat până

astăzi77

, autorul fiind Dionisie Eclesiarhul de la Episcopia Râmnicului78

.

În legătură cu scrierea sa, este consemnat de către grămaticul de odinioară că:

,,Acest dumnezeesc Pomeanic ce să zice proscomisarion, fiindu vechiu de l[a] răposatul

Ep[iscop] al Râmnicului, kir Ștefan ctitorul, s-au înnoit acum, cu porunca și toată

cheltuiala cuviosului între ieromonahi kir Isaiia, ig[umenul] aceștii sfinte mănăstiri

Dobrușa, întru carele s-au scris arhiereii și domnii și s-au dat de obște la tot

preavoslavnicul creștin a să scrie numele acelor de bună rudă boiari mari cu neamul lor și

acelor din c[e]ata besericească și a celor din ceata mirenească, care dintru îndemnare

dumnezeiască să vor veni și vor milui la aciastă sfântă mănăstire după putința lor, cu sate,

cu moșii de moștenire, cu țig[ani], cu mori, cu scule besearicești, cu dobitoace, precum

s-au însemnat. Să să știe: de un nume bani 500 a să pomeni sufletile lor întru pomeniria de

veci. Iar când ar fi să să scrie cineva la acest d[um]nezeiesc Pomeanic, să fie cu

blagoslovenia arhiereului și cu știria soborului, ca să știe pentru ce iar să pomenească. Iar

de va îndrăzni cineva să scrie vreun nume fără blagoslovenia arhiereului și știria soborului,

de va fi preot sau diacon să i se ia darul, iar de va fi mirian, să să afurisească și așa să aibă

a să ținea ac[i]astă tocmeală, care iaste dată de la sfinții părinți ai sfintei Biserici. Anul

1777”79

.

Pomelnicul Mănăstirii Dobrușa menționează, în rândul ctitorilor, liste de boieri

din neamul Bengeștilor și Buzeștilor, apoi liste de arhierei ai Râmnicului, dintre care unii

au avut de-a face cu Dobrușa mai mult, iar alții mai puțin, liste de călugări și preoți mireni

care au sprijinit comunitatea monahală de acolo, donatori mireni ș.a.

Prima consemnată este lista episcopilor Râmnicului, de la cel dintâi și până la cel

din momentul scrierii, lista fiind practic copiată după Pomelnicele Episcopiei Râmnicului.

Astfel, sunt pomeniți: ,,Ilarion Episcop, Ioasaf Episcop, Paisie Episcop, Iosif Episcop,

Prohor Episcop, Grigorie Episcop, Savva Episcop, Onufrie Episcop, Mihail Episcop,

Efrem Episcop, Mihail Episcop, Daniil Episcop, Luca Episcop, Grigorie Episcop, Teofil

Episcop, Ignatie Episcop, Dimitrie Episcop, Ignatie Episcop, Serafim Episcop, Silvestru

Schimonah, Teodosie Arhiepiscop, Varlaam Arhiepiscop, Ștefan Episcop, Savva

Arhieroschimonah, Ilarion Episcop, Antim Arhiepiscop, Damaschin Episcop, Inochentie

Episcop, Cozma Arhieroschimonah, Grigorie Arhiepiscop, Partenie Episcop, Chesarie

Episcop, Filaret Episcop”80

.

77

Singurul istoric care a analizat acest Pomelnic, Pr. Teodor Bălășel, consemna ca ,,Acest Pomelnic a fost în

proprietatea mea [?] și l-am dat Episcopului Ghenadie Enăceanu, iar azi se află la Academia Română, catalogat între manuscrisele no. 2197", Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris de la 1777, în op.cit., p.215.

78 Sau, după o opinie avizată, Rafail monahul, tot de acolo. Vezi Gabriel Ștrempel,Catalogul manuscriselor

românești. Vol.I. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.211. 79

Teodor Bălășel, Un manuscris de la 1777, în op.cit., p.220. 80

Ibidem, p.216. Episcopul Filaret a fost adăugat la cinci ani după scrierea Pomelnicului, cu mențiunea: ,,Cu

porunca acestui sfânt Părintele Filaret s-au prefăcut chiliile”.



Urmează ,,Pomelnicul domnilor”, care cuprinde doar șase domnitori și două

doamne din secolul al XVII-lea, începând cu Matei Basarab și terminând cu Constantin

Brâncoveanu. Astfel, sunt pomeniți ,,Io Mathei Voevod, Elena Doamna lui, Io Costandin

Voevod, Bălașa Doamna lui, Radul Voevod, Grigorie Voevod, Șărban Voevod, Costandin

Voevod”81

.Sunt menționați apoi egumenii Dobrușei, de la întemeiere până la sfârșitul

secolului al XVIII-lea, fiind trecuți însă doar opt dintre aceștia, apoi unii dintre călugării

mănăstirii, viețuitori din secolele al XVII-lea-al XVIII-lea. Urmează apoi neamul boierilor

Bengești, apoi rudele Episcopului Ștefan, diferiți mireni, neamul boierilor Buzești, preoți

și mireni, iarăși boieri Bengești, rudele și apropiații stareților Gherasim și Isaiia,

neamurile popii Ștefan ot Zlătărei, alți mireni82

.

DOMENIUL MĂNĂSTIRII DOBRUŞA. Spre deosebire de marile mănăstiri din

Ţara Românească, precum Cozia, Tismana, Bistriţa, Snagov, Dealu, Argeş ş.a., care au

stăpânit zeci sau sute de moşii, Dobruşa a avut un domeniu funciar mai degrabă modest.

Donatorii săi au fost unii dintre boierii ctitori, apoi moşneni şi clerici din împrejurimi, în

vreme ce domnitorii s-au mulţumit doar cu întărirea proprietăţilor mănăstirii, fără să

doneze vreo moşie. De la începutul secolului al XVI-lea, domeniul mănăstirii a cuprins

moşii donate sau cumpărate în timp şi păstrate până la secularizarea din vremea lui Cuza.

Acestea erau: Dobruşa, Crivina, Fumureni, Poiana Ciolanului, Brăeşti, Zlătărei, Sârbi,

Măzărari şi Orleşti.

Dobruşa. Numită şi Vatra Mănăstirii Dobruşa, era moşia principală, pe care era

aşezată mănăstirea şi cuprindea curtea aşezământului şi dealul din vecinătate, cu vie şi

pădure. Mănăstirea a primit apoi a şasea parte din moşia Dobruşa, cu vatra satului, pădure

şi vie, care aparţinuse jupânesei Velica Boldeasca, apoi fiicei acesteia, jupâneasa Stanca

Buzescu, apoi soţului acesteia, marele clucer Radu Buzescu, de la care a ajuns în

proprietatea mănăstirii83

. Moşia era amintită şi la 23 aprilie 1586, când Mihnea Vodă

Turcitul întărea închinarea mănăstirii ca metoh al Episcopiei Râmnicului84

. Buzeştii au

păstrat unele părţi din moşia Dobruşa, aflată în vecinătatea întinsului lor domeniu funciar

de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. La 24 iunie 1671

însă, jupâneasa Caplea, nepoata marelui ban Preda Buzescu şi rudele sale făceau schimb

cu mănăstirea, luând câţiva rumâni din Crivina şi dăruind mănăstirii partea lor de moşie în

Dobruşa, ,,ce au fost cumpărat Radu clucer Buzescu încă mai înainte vreme, de la Socol

Bengescul”85

. Administrată de Episcopia Râmnicului, mai ales pentru însemnătatea viilor

sale, moşia Dobruşa a intrat în proprietatea statului în anul 1863.

Crivina. Numită mai târziu Buciumeni, era aşezată pe malul stâng al râului Olt,

mai jos de Drăgoeşti şi în drept cu satul Orleşti. Moşia a fost donată mănăstirii încă de la

începutul secolului al XVI-lea, în hrisovul primei atestări a mănăstirii, dat la 2 septembrie

1520 de către Neagoe Basarab întărindu-se ,,satul numit Crivina”, dăruit de ctitorii

Bengeşti, anume jupan Radul, jupan Badea paharnic şi soţia acestuia, jupâneasa Vlădae.

Domnul dăruia, la rândul său, ,,găleata domnească de la Crivina”86

. La 11 iulie 1523,

voievodul Vladislav al III-lea confirma şi el moşiile mănăstirii, amintind că moşia Crivina

81

Idem. 82

Ibidem, p.219-220. 83

La 25 iunie 1600, Nicolae-Pătraşcu Voievod întărea lui Radu clucer Buzescu ocinele rămase de la prima soţie,

jupâneasa Stanca. Vezi D.R.H.,B.Ţara Românească. Vol. XI (1595-1600). Domnia lui Mihai Viteazul. Editura Academiei,

Bucureşti, 1975, p.551, doc.400. 84

D.I.R.,Veac XVI,B, Vol.VI, p.441, doc. 456. 85

Maior Gh.S.Buzescu, Reconstituiri istorice, p.48, doc. 61. 86

D.R.H.,B.Ţara Românească, Vol.II, p. 386, doc. 198.



fusese dăruită de boierii Bengeşti87

. Crivina era întărită şi la 19 ianuarie 1570, de către

voievodul Alexandru II Mircea88

, fiind amintită şi la 23 aprilie 1586, în actul de închinare

a Dobruşei către Episcopia Râmnicului, întărit de Mihnea Vodă Turcitul89

. La 20 aprilie

1604, Radu-Şerban Voievod întărea mănăstirii ocinele sale, între care Prundul Graurului

din Crivina şi satul Crivina cu tot hotarul, amintind că fuseseră dăruite încă din vremurile

lui Neagoe Basarab şi Vladislav al III-lea. Cartea domnească menţiona şi că în domnia lui

,,Pătru Voevod” (Petru cel Tânăr), Secară armaş încercase să cotropească satele Crivina şi

Poiana Ciolanului, dar rămăsese ,,de lege şi de judecată” în faţa domniei90

.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, moşia

Crivina a fost încălcată de mai multe ori de către boierii Drăgoeşti. Astfel, în anul 1704,

postelnicul Matei din Drăgoeşti s-a judecat cu mănăstirea. Hotărnicia făcută de boieri a

fost întărită la 5 iulie 1706 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, dar postelnicul

tot nu a respectat-o. Pentru desele încălcări de moşie, egumenul s-a adresat iarăşi

domnitorului, care i-a poruncit postelnicului să lase mănăstirea în pace, altfel ,,vei petrece

scârbă de către domnia mea”91

. În anii 1745-1746, jupâneasa Despina Drăgoeasca s-a

judecat şi ea cu mănăstirea, astfel că la 20 iulie 1745 patru boieri au hotărnicit iarăşi

moşia, dar boieroaica tot nu a respectat înţelegerea. În iulie anul următor, alţi şase boieri

au hotărnicit moşia mănăstirii, acuzând-o pe jupâneasa Despina că ,,numai cu gura şi cu

mărturiea ţiganilor caută să împresoare moşia sfintei mânăstiri”92

. Moşia Crivina a rămas

în proprietatea mănăstirii până la secularizare.

Fumureni. Numită şi Humureni sau Poenile Mamului, moşia era peste deal de

Dobruşa, spre sud-vest, pe valea Mamului, mai sus de o altă ctitorie a Buzeştilor,

Mănăstirea Mamu. La 19 ianuarie 1570, voievodul Alexandru II Mircea întărea mănăstirii

şi ,,Humurenii, adică Poenile Mamului”, moşie dăruită încă de pe vremea lui Neagoe

Basarab93

. Moşia era amintită şi la 23 aprilie 1586, în hrisovul de închinare a Dobruşei

către Episcopia Râmnicului94

. La 20 aprilie 1604, Radu-Şerban Voievod întărea mănăstirii

şi ,,Fumurenii şi Poenile Mamului”, dania unor boieri (Bengeştii) încă din zilele lui

,,Băsărab Voevod” şi ,,Vlădislav Voevod”95

. La 26 octombrie 1609, acelaşi voievod

întărea mănăstirii ocină la Fumureni, parte dăruită de jupâneasa Stanca Buzeasca, ,,cu

limba ei”96

. La 21 mai 1659, voievodul Mihnea al III-lea întărea şi el mănăstirii ,,moşiea

ce să chiamă Fumureni şi Poenile Mamului”, de moştenire, poruncind ca cei care le

cumpăraseră ilegal să-şi ,,caute” banii unde i-au dat şi să lase moşia mănăstirii în pace. Se

amintea şi un hrisov de întărire dat de Matei Basarab câţiva ani mai înainte97

. Moşia

Fumureni s-a aflat în proprietatea Mănăstirii Dobruşa până la secularizarea din 1863.

87

Ibidem, p. 417, doc. 217. 88

D.R.H.,B.Ţara Românească,Vol.VI (1566-1570). Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 226, doc. 181. 89

D.I.R.,Veac XVI,B,Vol.VI, p. 441, doc. 456. 90

D.I.R.,Veac XVII,B,Vol.I, p. 117-118, doc. 124.

91

T.G.Bulat, Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei, p. 7. 92

Ibidem, p.12. 93

D.R.H.,B,Vol.VI, p. 226, doc. 181. 94

D.I.R.,Veac XVI,B,Vol.VI, p.441, doc.456. 95

D.I.R.,Veac XVII,B,Vol.I, p. 118, doc. 124. 96

Ibidem, p. 418, doc. 372. 97

T.G.Bulat, Din actele mănăstirii Dobruşa, în loc.cit., p. 250-251, doc. I.



Pristolnicul din piatră de la Șerbănești

Aurică IVAȘCU

Cu puțin timp în urmă, făceam câteva dezvăluiri inedite referitoare la anumite

descoperiri din neolitic făcute de anumiți localnici pe teritoriul comunei Șerbănești și, cu

acea ocazie, mă întrebam, retoric desigur, dacă or mai exista și alte asemenea obiecte din

piatră pe la diverși alți șerbăneșteni. Și aminteam atunci, în treacăt, despre un alt

colecționar de lucruri vechi și deosebite, Eugen Pisăru, care din păcate a murit. Același

colaborator al meu, Ionuț Preda, din Șerbănești, îmi promisese însă că va încerca să ia

legătura cu fiul acestuia, Valerică, și va încerca să obțină anumite informații de la el. Și

iată că, până la urmă, Ionuț a reușit să obțină câte ceva din ceea ce ne interesa...

,,Colecția” lui Genu lu’ Pisăru (zis Vânătoru’) nu este deloc de neglijat și, prin acest

material, voi încerca să pun în valoare doar unul dintre obiectele deosebite ale acesteia,

obiect care, deși nu este cel mai vechi dintre acestea, mi-a atras atenția, totuși, prin

câteva particularități puțin bizare, demne de o analiză mai atentă.

Pristolnic sau altceva? Când Ionuț Preda mi-a încredințat fotografiile alăturate,

facilitat fiind de Valerică Pisăru, era puțin derutat, deși el văzuse și pipăise obiectul

fotografiat, spunându-mi că este vorba despre ,,un pistolnic, cred [...] dar poate fi și

altceva”. Eu, văzând doar pozele, care nu surprind prea bine imaginea tridimensională a

acestui obiect de cult, am fost și mai derutat. Inițial, am crezut că este vorba despre niște

tăblițe din piatră, misterios inscripționate, după care m-am edificat repede, fiindu-mi clar,

acum, că este vorba, de fapt, despre un pristolnic din piatră, așa cum preconizase Ionuț!

De unde provenea nedumerirea mea și a lui Ionuț Preda? În primul rând, de la

faptul că nu văzusem niciodată, prin părțile noastre, un pristolnic din piatră și trebuie să

recunoaștem că asemenea lucruri sunt destul de rare, chiar și la nivel național, fiind mult

mai la îndemâna meșterilor, dintotdeauna, să făurească aceste obiecte din lemn... În al

doilea rând, crucea și simbolul creștin, la o primă vedere, par niște hieroglife greu de

Pristolnicul de piatră de

la Şerbăneşti



descifrat... În al treilea rând, ceea ce Valerică Pisăru i-a povestit lui Ionuț Preda, ca loc

unde a fost găsit acest pristolnic (adică la vreo 2 m sub pământ!) părea, de asemenea, ceva

greu de explicat...

Și, încercând să lămuresc, atât cât se poate acum, curiozitățile și nedumeririle

iscate de descoperirea acestui pristolnic, o să încep o abordare a lor pe rând, în ordinea

deja enunțată.

În primul rând, trebuie știut că acest pristolnic zace de ani buni în ,,colecția” lui

Eugen Pisăru și că povestea adevărată și completă a descoperirii lui trebuia să o aflăm de

la el, de la Genu lu’ Pisăru, care, din păcate, a murit și, în lipsa acestuia, ne-am mulțumit

cu ceea ce-și mai amintește fiul acestuia, Valerică...

Așadar, după cum spune Valerică Pisăru, șerbăneșteanul care deține acest

pristolnic, locul unde acesta a fost descoperit este situat undeva în cătunul Stârcu, ,,la

ieșirea spre Floru”, și a fost găsit în timp ce un localnic săpa o groapă, ,,pe la 2 m sub

pământ”.

Spuneam că acest pristolnic (numit, în mod curios, și pistolnic, pistornic,

pristornic, piscornic, prescurnicer sau pecetar) are o formă puțin ieșită din comun,

raportându-ne la alte asemenea obiecte de cult confecționate din piatră. Astfel, dacă

majoritatea pristolnicelor din piatră pe care le-am văzut, în documentările făcute, au o

formă pronunțat piramidală și elemente decorative ce amintesc mai mult de pristolnicele

din lemn, unde fantezia meșterului făurar are o libertate mai mare, pristolnicul din piatră

descoperit la Șerbănești are o formă de prismă triunghiulară ușor aplatisată și încrustațiile

ornamentale sunt minime. Acesta nu este singular însă numai prin forma sa! Analizând

asocierile de imagini din figura alăturată, s-ar putea deduce că, de fapt, la origine, acest

pristolnic ar fi putut fi, foarte bine, o daltă din piatră, din categoria numeroaselor

descoperiri din neolitic de pe teritoriul comunei Șerbănești, descoperiri despre care tocmai

am făcut primele relatări, cu puțin timp în urmă.

Apartenenţa morfologică a pristolnicului din piatră de la Şerbăneşti



După cum se poate observa, de asemenea, din grupa pristolnicelor prismatice cu

greu am putut asocia două astfel de obiecte, dar și acestea ar putea fi, la fel de bine, incluse

și în categoria piramidalelor... În plus, asemuirea cu o daltă din piatră doar pentru

pristolnicul de la Șerbănești ar putea fi invocată.

Ce scrie pe această piatră? Spuneam că, inițial, derutat fiind de orientarea fotografiei

primite de la Ionuț Preda, am crezut că pe acest pristolnic sunt înscrise niște ieroglife, greu

de descifrat... Acel XC rotit la 90o, deși puțin ciobit, așa cum rezultă din figura alăturată,

m-a făcut însă să dezleg repede, totuși, criptograma acestei peceți. Pentru că, în fond, acest

pristolnic este, de fapt, un sigiliu de piatră cu care se imprimă pe prescuri semnul crucii și

inițialele rituale ortodoxe, ilustrând astfel tema răstignirii Domnului. Și, pornind de la

această premiză, am început să descifrez,

rând pe rând, înscrisul de pe această

piatră. Așadar:

Semnul crucii l-am căutat și l-am găsit: în

primul rând, pe fața pristolnicului,

punctat adânc la extremități; în al doilea

rând, închis în dreptunghiul peceții,

dreptunghi care, în mod obișnuit, ar

trebui să fie un pătrat... Și, printr-o

speculație grafică, această pecete mai

pune în evidență și o a doua cruce,

secundară, în partea stângă, prin

contopirea și alipirea unor inițiale rituale,

așa cum vom detalia în cele ce urmează.

Inițialele rituale ortodoxe au fost, așadar, puțin condensate și bine criptate de meșterul

pietrar, constrâns fiind, probabil, de spațiu și de mijloacele rudimentare folosite pentru

cioplirea pietrei. Pentru că, altfel, cu siguranță, acest meșter era un știutor de carte! Altfel,

nu ar fi putut imagina o asemenea scriere simplificată, așa cum rezultă din decriptarea

ilustrată în imaginea alăturată. După cum se poate observa, inițialele rituale înscrise pe

acest pristolnic sunt IC, XC, HИ, KA, folosindu-se litere chirilice din perioada de tranziție

(v. H, în loc de N, potrivit alfabetului chirilic nou, dar și И, în loc de I, potrivit alfabetului

chirilic vechi). În alfabetul românesc actual, transcrierea acestor inițiale ar fi, desigur, IS,

HS (actual, HR), NI, KA,

abrevieri consacrate pentru

Isus Hristos biruiește (sau

biruitorul). Ca majoritatea

pristolnicelor vechi, și

acest pristolnic are însă,

conceptual, două greșeli

majore de inscripționare:

1. Pentru a fi imprimate

corect pe prescură,

inițialele rituale trebuiau

să fie încrustate ,,în

oglindă”; așa cum e acum,

înscrisul imprimat în

aluatul prescurii sau

colacilor, va ieși pe dos;



2. Inițialele lui Isus Hristos, IS și HS, trebuiau, normal, să fie inscripționate în partea de

sus a pecetei și silabele NI și KA (de la cuvântul grecesc nika, însemnând biruiește sau

biruitorul), trebuiau plasate în partea de jos a peceții.

De ce la 2 metri sub pământ? Potrivit tradiției, pristolnicul este considerat a fi un obiect

de preț, de artă creștin ortodoxă, neprihănit și util în pregătirea prescurilor folosite în

ritualul liturgic al Proscomidiei, când se pregătește, în taină, sfânta împărtășanie. Cu toate

acestea, el nu este considerat a fi un lucru sfânt însă, ,,în interiorul locuinţei tradiţionale

din Oltenia, locul pristolnicului era lângă icoană. După achiziţionarea unui astfel de

obiect, acesta era dus la biserică şi ţinut timp de patruzeci de zile, ca şi în cazul sfinţirii

icoanelor”. (v. Popescu, I.R. – Restaurarea unui pristolnic din colecțiile Muzeului

Județean Olt. În anuarul ,,Muzeul Oltului” nr. 3, Muzeul Județean Olt, Slatina, 2013).

Același lucru mi-l amintesc și eu, că în casa bunicii, pristolnicul era agățat într-un cui la

icoană și nu îl lua de-acolo decât când făcea colaci și prescuri pentru anumite pomeni sau

sărbători, după cum era obiceiul. Atunci se naște, firesc, întrebarea: de ce Valerică Pisăru

spune că acest pristolnic din piatră a fost găsit la 2 m sub pământ? O fi fost el considerat

obiect de preț și de cult, dar nimeni nu a auzit, până acum, că s-ar fi îngropat cineva cu

pristolnicul lângă el... Și, în plus, în cătunul Stârcu din Șerbăneștii de Jos, acolo unde a

fost descoperit acest pristolnic, nu sunt dovezi de niciun fel că ar fi fost descoperite,

vreodată, ceva morminte.

Socotind după alfabetul chirilic de tranziție, folosit pentru inscripționarea peceții

acestui pristolnic, ar rezulta că el datează din perioadă imediat următoare anului 1830,

când s-a trecut de la alfabetul chirilic vechi la alfabetul chirilic nou (v. * * * - Alfabetul

chirilic român. Wikippedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_chirilic_rom%

C3%A2n, accesare 24 iunie 2017). Și dacă privim, în harta de la 1864 a lui Szathmári,

locul unde a fost

descoperit acest

pristolnic se afla,

undeva, la intersecția

dintre drumul ce merge

de la Șerbănești spre

Floru și fostul drum al

poștei, ce venea de la

Balaci, trecând peste

râul Vedea, pe la Barza,

și, după aceea, traversa

valea Brănesei, și ieșea

în drumul ce merge la

Slatina, unde se afla

stația de poștă de la

Șerbănești. Prin acel

loc, aflat în partea de

nord-est a Șerbăneștilor,

se pot observa ceva

așezări omenești. Era

vremea, după cum

povestea, prin 1935, jarcalețeanul Anton Radu Iordache ,,când venea dă-i pusăse la bir,

iei atuncia avea bordee și numai decât, când îi punea la bir aicia, iel fărâma buordeiu și

se ducea noaptea în altă comună ca să nu mai plătească biru, până când s’a stabilit uo

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_chirilic_rom%25%20C3%A2n

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfabetul_chirilic_rom%25%20C3%A2n



dată la un loc” [v. GAMILLSCHEG, E. - Die Mundart von Serbanesti-Titulesti

(Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). În ,,Berliner Beitrage zur Romanischen Philologie”,

vol. VI, Jena şi Leipzig, Editura Wilhelm Gronau, 1936].

Așadar, este foarte posibil ca pristolnicul din piatră de la Șerbănești să fi fost uitat

sau rătăcit într-un bordei de la marginea cătunului Stârcu, după ce acesta a fost demolat

sau devastat. Între timp, groapa bordeiului s-a astupat și pristolnicul a rămas îngropat la 2

metri sub pământ, timp de peste un secol, până ce a fost descoperit, întâmplător... Un semn

de întrebare ar apare totuși, dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spun descoperirile

arheologice de până acum: ,,Adâncimile obișnuite ale gropilor de bordeie analizate de

arheologi sunt cuprinse între 0,80 și 1,30 m față de cota solului actual, dar sunt și cazuri

unde această adâncime măsoară între 0,40 și 0,80 m, iar la altele ajunge la [...] 1,50-

1,85” (v. * * * - Bordei. Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Bordei, accesare 24

iunie 2017). Poate că, totuși, bordeiul în care a fost păstrat pristolnicul din piatră de la

Șerbănești avea o groapă ce se încadra în plaja 1,50 – 1,85 metri, aproximarea de 2 metri

fiind, oarecum, firească! Motivul ar putea fi, de pildă, faptul că acolo, în dealul Stârcului,

ca și în cătunul Lisa, unde eu am copilărit, solul este de tip negru și brun-argilos compact,

slab humifer și cleios (vertisol), știut fiind că o caracteristică a acestuia este faptul că

,,alternanța perioadelor umede, ce favorizează gonflarea argilei, cu cele uscate, când se

formează crăpături largi cu adâncimi care depășesc 100 cm” (v. * * * - Caracterizarea

principalelor tipuri de soluri dupa SRTS-2000. Răsfoiesc.com,

http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/geologie/Caracterizarea-principalelor-

t77.php, accesare 24 iunie 2017) a obligat pe localnicii din acea zonă să-și sape bordeiele

la adâncimi mai mari de 1 m, pentru a evita, în acest mod, inundarea bordeiului, după

fiecare ploaie, prin crăpăturile formate în sol.

Concluzii. Ca și în cazul descoperirilor din neolitic de la Șerbănești, despre care scriam cu

o altă ocazie, cu puțin timp în urmă, acest pristolnic din piatră merită mai multă atenție din

parte specialiștilor, istorici, muzeografi și arheologi, deopotrivă. De ce spun asta? Pentru

că tocmai am evocat câteva particularități ale acestui pristolnic, particularități pe care le-aș

sintetiza, în loc de concluzii, după cum urmează:

1. Pristolnicul din piatră de la Șerbănești este un unicat, în zonă, prin forma și proveniența

sa;

2. Pecetea pristolnicului de la Șerbănești este singura pecete criptată cunoscută,

deocamdată;

3. Pristolnicul de la Șerbănești este singurul pristolnic descoperit, în mod misterios, la

circa 2 metri sub pământ.

Sper, cu toată convingerea, că cineva se va încumeta să facă, totuși, o investigație

mai profesionistă decât ceea ce am încercat să fac eu aici, prin acest material evocator!

Altfel, Valerică Pisăru este lesne de înduplecat, nepăsându-i prea mult de

moștenirea pe care a dobândit-o, vrând-nevrând, de la tatăl său, Eugen Pisăru... Despre

Ionuț Preda, numai de bine, pentru că lui îi datorăm toate aceste informații!

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bordei

http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/geologie/Caracterizarea-principalelor-t77.php

http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/geologie/Caracterizarea-principalelor-t77.php



Jurnalul de front al lui Ion C. Preda (II)

Aurel Oprişan, Constantin Stancu

Jurnalul ce prezentăm în paginile următoare a fost scris de Preda C. Ion zis

Dumitru C. Ion. Acesta era bunicul din partea tatălui soţiei d-lui Aurel Oprişan din Caracal

(pensionar, absolvent al Şcolii de Maiştri Militari de Radiolocaţie de la Braşov, încadrat la

unitatea militară de la Deveselu). Domnia sa a păstrat în arhiva familiei caietele cu

însemnări, cărţile poştale şi alte documente pe care le-a prezentat şi d-lui Constantin

Stancu din Caracal (pensionar militar din 1995, fost maistru militar de radiolocaţie la

aceeaşi unitate militară), cititor al revistei noastre şi pasionat de istorie. Domnia sa a

transcris cu pasiune aceste caiete cu însemnări de război (pe alocuri greu de descifrat),

respectând stilul autorului şi transmiţând textul spre publicare revistei noastre.

Însemnările sunt transcrise de autor prin 1973 după însemnările vechi şi sunt

împărţite în două părţi: ,,Cum am petrecut războiul din 1941-1942 împotriva Rusiei” (25

pagini) şi ,,Amintiri din războiul dus contra nemţilor, anul 1944” (15 pagini). Având în

vedere întinderea materialului, am ales să îl prezentăm în serial.

Mulţumim deopotrivă domnilor Aurel Oprişan şi Constantin Stancu pentru acest

gest de restituire considerând acest lucru un dar nepreţuit făcut cititorilor Memoriei

Oltului şi Romanaţilor la un secol de la Marea Unire.

Îndemnăm totodată pe toţi posesorii unor asemenea mărturii de preţ să le

valorifice în paginile revistei noastre.

LUNA MAI 1942

De la 1 mai până la 10 mai am stat în

cantonament de au completat cu cei veniţi din

ţară . De la 10 mai până la 16 mai am lucrat la

tranşee iar în ziua de 17 mai ne-am retras la

Coavno. Pe ziua de 18 m-am întâlnit cu Zâzi

al lui Buche şi tot în această zi a venit şi Petre

de la Studiniţa din ţară, care îi dădusem cu

Petre al lui Chiriţă şi Florea al Danii de la

Tabon scrisori să le ducă acasă şi să ne aducă

şi nouă câte ceva de acasă .

Dar când a venit nu mi-a adus decât

100 de lei care nici nu aveam ce face cu ei pe

front spunându-mi că nu i-au mai dat nimic

însă îi dusese în borcan muşchi, brânză veche

şi a oprit-o acasă crezând că nu ne mai

găseşte , că auzise că ne-a distrus compania.

Pe ziua de 18 ne-am retras iar în

Nicolaevsko. Pe ziua de 19 spre 20 mai ,

noaptea ne-am dus de am ocupat poziţia. Pe

ziua de 20 mai ora trei dimineaţa, a început

artileria să tragă şi la ora patru am început

atacul . La ora şase a fost rănit d-l locotenent

Dan Ştefan.

În această zi am avut multe pierderi,

ne-a ţinut toată ziua cu burta la pământ



bătându-ne cu brandurile

având 42 de răniţi şi 9

morţi .

Pe ziua de 21 mai

am stat pe poziţia pe care

o ocupasem, iar pe 22 am

atacat iar la ora trei

dimineaţa i-am respins pe

ruşi şi am mers până seara

fără să dăm de vre-o

rezistenţă. La ora 12 ziua

am fost bombardaţi de

aviaţia germană, 31

Calafat, armamentul şi

cercetarea crezând că sunt

ruşi, că noi înaintasem

prea repede, am aruncat

un tub fumigen ca să vadă

că suntem români şi înaintăm , am făcut teuri cu cearceafuri în faţa noastră arătându-le

inamicul.

Pe ziua de 23 mai am mers iar în înaintare după inamic, noaptea dormeam în

câmp. Acum inamicul nu mai putea ţine rezistenţă căci astă iarnă noi stam în câmp şi ei

puneau rezistenţă pe sate, stau la căldură, când plecau la atac beau vodkcă şi plecau în

neştire, noi eram îngheţaţi şi tot nu ne scoteau de pe poziţie, că erau mitralierele care îi

secerau ca pe grâu şi nu scăpau nici unul de sub focurile lor căci nu îi lăsam să se apropie

sub 100 de metri şi atunci începea un foc viu şi nu mai scăpa nici unul.

Pe ziua de 24 mai în ziua de Rusalii am mers iar după inamic până la ora trei unde

am fost primiţi cu focuri. Pe 25 am mers iar după inamic şi am capturat trei maşini şi un

tractor, şi a plouat ca toamna cu vânt şi seara am fost opriţi de inamic.

Pe 26 mai a bombardat aviaţia noastră toată ziua căci îi încercuisem pe ruşi şi am

luat mii de prizonieri ruşi, maşini, muniţie şi fel şi fel de alimente. Veneau coloane întregi

şi se predau. Tot pe 26 ne-am întâlnit cu divizia a întâia iar pe 27 mai compania noastră a

unsprezecea s-a dus la

divizie la prizonieri.

Pe 28 mai compania

noastră s-a dus cu

prizonierii la Lozovenko

iar batalionul s-a deplasat

în comuna Lozovenko şi

trenul de luptă tot la

Lozovenko. Pe ziua de

29 mai am făcut curăţirea

terenului, am adunat

armamentul rusesc, pe

seară iar a plouat.

Pe ziua de 30 mai am

stat la trenul de luptă căci

a plouat. Pe 31 mai a

Ilustrăm acest text cu câteva imagini din arhiva d-lui Ion

Soreanu din Bucureşti- vechi prieten al revistei noastre-

imagini de pe frontul antisovietic



venit compania de la

Lozovenko de unde

duseseră prizonierii.

În vale la Berezeni,

sau Valea Plângerii

au avut ruşii cele mai

mari pierderi, nu

puteam să mergem

de morţi.

LUNA IUNIE

1942

Pe ziua de 1 iunie

s-a desfiinţat

batalionul nostru -3 -

şi ne-a vărsat la

batalionul – 1 –

compania a treia. Pe

ziua de 2 am stat pe loc iar pe ziua de trei ora 8 dimineaţa am plecat în spre Doneţ şi la ora

3 după masă am ajuns într-o pădure mică aşezată pe o vale unde curgea un pârâu prin

mijlocul ei. Pe ziua de 4 iunie am făcut corturi şi le-am camunflat cu verdeţuri căci aici ni

se spusese că va veni Mareşalul Antonescu să ţină o cuvântare şi tot odată să ne schimbe.

Pe ziua de 5 iunie am ocupat o poziţie tot în aşteptarea Mareşalului Antonescu. Pe

ziua de 6 iunie a plouat şi am stat la cort, iar pe ziua de 7 iunie, duminică, a făcut preotul

regimentului o slujbă şi ne-a şi botezat în pădure. Tot pe 7 seara am plecat la Doneţ, dar a

plouat şi a fost şi negură şi am rătăcit, toată noaptea am stat în picioare rezemaţi unul de

altul căci ploua în continuu şi eram plini de apă, jos nu puteam să stăm că era tot o apă şi

nici nu ştiam unde suntem. Noi agenţii ne duceam fiecare în câte o direcţie, că tot vom

descoperi ceva, dar în zadar, nu am putut face nimic până din spre ziuă.

Pe ziua de 8 iunie am continuat drumul până în altă pădure. Până seara compania

noastră a treia ne-am dus să schimbăm o companie, 26 infanterie . Când am ajuns acolo a

venit ordin să ne

întoarcem înapoi. Pe

ziua de 9 iunie am fost

iar în pădurea de unde

plecasem. Pe ziua de

10 s-a făcut tabel de

concediu. Pe ziua de

11 am dat o temă de

luptă şi după 12 ziua ,

ne–a făcut şi

inoculările.

Pe ziua de 12

am stat la corturi, pe

13 la instrucţie şi după

masă repaus şi tot pe

13 în concediu doi din

companie şi tot pe 13 a

venit un preot – maior-



de la corpul 6 armată

de ne-a ţinut o

cuvântare, trimis din

partea Mareşalului

Antonescu. El nu a

putut să vină a fost

decât până la corp,

acolo ne-a spus un

agent înconjurat de

tancuri nemţeşti .

Preotul ne-a

spus că a zis că o să ne

schimbe pe la 1 iulie,

cel mult 15 iulie iar

noi am strigat că e

mult până atunci. El a

spus că a fost vorba ca

armata Română să

lupte până la Bug, să

ocupe Odessa şi după

aceea să se retragă, dar nemţii i-au zis lui Antonescu să treacă şi Doneţul. Aşa că vă rog să

faceţi şi efortul acesta şi dacă nu vă dă drumul să nu mai luptaţi, că nemţii ne păcălesc,

acest preot era ardelean şi a avut curajul să ne spună aceste cuvinte.

Pe ziua de 14 şi 15 am avut instrucţie. Pe 16 a plouat şi seara la orele 8 am fost

într-o pădure lângă satul Stalin, acolo au dat soldaţii o serbare căci întotdeauna când era

vorba că plecăm la atac cu vorbe că ne dă drumul la serbări.

Nici nu s-a terminat serbarea şi a venit agentul să plecăm, am şi plecat imediat

atunci noaptea pe poziţie la Doneţ şi am ajuns dimineaţa. Pe ziua de 17 iunie am stat

într-un sat pe marginea Doneţului. Pe 18 am făcut exerciţiul cu bărcile de cauciuc ale

nemţilor, cum să trecem

Doneţul şi tot pe 18 m-am

întâlnit iar cu Zâzi .

În zilele de 19, 20

şi 21 ne-am pregătit pentru

trecerea Doneţului.

Dincolo de Doneţ era o

pădure care avea 120 km.

lungime şi 60 km. lăţime.

Această pădure mergea

până în oraşul Izum.

Oraşul Izum fusese ocupat

mai înainte de nemţi, dar

ruşii se retrăgeau în pădure

şi noaptea se duceau peste

nemţi şi-i scoteau din oraş

şi făcuseră mari pierderi

nemţilor căci ei nu puteau

să pătrundă în pădure.



Atunci nemţii au dat ordin ca ai

noştri să ocupe pădurea în 6 zile, dar ai

noştri au fost a treia zi în oraş. Doneţul

trebuia să îl treacă locotenentul Băluş

Constantin cu compania lui să facă un cap

de pod, dar a învăţat soldaţii să nu vrea să

treacă. Atunci a propus să treacă compania

noastră a 11-a şi a acceptat şi pe ziua de

22 iunie 1942 am trecut Doneţul, am fost

susţinuţi de 180 guri de tunuri -14 şi 19

artilerie .

A bătut artileria de se cutremura

pământul nu puteai să mergi în picioare.

Pe ziua de 22 în vărsatul zorilor la o

rachetă albă care însemna debuşirea la

atac, noi care ne strecurasem pe marginea

Doneţului ne-am repezit la bărci luându-le

pe mâini, le-am pus pe apă aruncându-ne

în ele şi neamţu conducea barca cu motor,

într-o clipă am fost dincolo trecuţi sub

focul artileriei. Când am ajuns dincolo era

un păpuriş şi barca nu putea să meargă,

ne-am aruncat în apă însă căpitanul Ţicur Vasile unde a sărit, cred că a fost vreo groapă că

nu s-a mai văzut. Un agent de la grupa de comandă fiind înalt şi când căpitanul a ieşit la

suprafaţa apei l-a luat în spinare şi l-a scos la mal.

Dincolo în pădure erau numai cazemate instalate, le-am observat, iarba fiind mare

noi am mers pe burtă până lângă cazemate şi dând cu grenade i-am luat pe toţi prizonieri.

Compania noastră nu a avut pierderi căci i-am luat prin surprindere şi nu au distrus decât

trei bărci. I-am urmărit pe ruşi după urmă şi nelăsându-i să se instaleze. Aici în pădure a

luptat fiecare unitate

pe socoteala ei, după

busolă, fiecare în

direcţia ei, nu aveam

legături nici în

dreapta, nici în

stânga căci unităţile

celelalte nu mai

puteau trece că

băteau ruşii firul

apei, atunci noi nu

am mai înaintat şi

am început să

tragem în stânga şi

în dreapta, ei

crezând că sunt

încercuiţi s-au retras

lăsându-i pe ai noştri

să treacă. Au venit Pionerii de au făcut pod şi au trecut căruţele, maşinile şi tunurile.



Pe ziua de 23

iunie ruşii au opus iar

rezistenţă, unde am avut

10 morţi şi 21 de răniţi

şi tot în această zi am

făcut legătura cu

celelalte companii şi

ne-am întâlnit şi cu

grupul de comandă al

batalionului unde era şi

colonelul şi toţi ofiţerii

de la companii printre

care şi locotenentul

Băluş Constantin care nu

vrusese să treacă el întâi.

Colonelul i-a

zis: ,,-Vezi că nu ai vrut

să treci tu întâi şi compania căpitanului Ţicu nu a avut pierderi?”, spunând că şi lui i-a

fost teamă, că nu avusese nici o luptă în păduri până astăzi. Însă locotenentul Băluş i-a

răspuns că el din această pădure nu scapă cu viaţă.

Mergând cu toţii la un loc- că aşa aveau de obicei, mergeau înainte până

descopereau inamicul, pe urmă trimiteau un agent de la companie de trecea înainte, de

sacrificiu- am fost descoperiţi de inamic, primul proiectil a căzut, şi a rănit pe locotenentul

Băluş, venind sanitarii să îl ia, l-au luat şi l-au dus în dreptul unui copac mare, însă alt

proiectil a căzut în plin omorându-i pe toţi şi pe sanitari. Aşa că locotenentul Băluş a avut

presimţirea că va muri în această pădure .

Pe ziua de 24 iunie, miercuri am ajuns în Izum, în marginea Izumului în pădure,

d-l colonel George Angelescu ne-a ţinut o cuvântare în onoarea batalionului 1, al nostru,

care primise ordin de la nemţi ca în şase zile să ocupe pădurea, în schimb noi am ocupat

pădurea în trei zile, au rămas şi nemţii uimiţi de vitejia ostaşilor români.

D-l colonel a dat mâna cu noi şi ne-a sărutat împreună cu ofiţerii nemţi. Pe ziua de

24 am intrat şi noi în Izum şi seara au venit nişte artilerişti de ai noştri în sectorul nostru

după pradă. Un soldat a anunţat pe d-l căpitan, şi d-l căpitan m-a trimis pe mine şi pe acel

soldat să-i luăm la goană. M-am dus şi i-am gonit fiindcă cetăţeanul rus avusese trei porci,

unul i-l luaseră alţii, şi vroiau să îi ia şi pe cei doi. La acest rus, erau doi bătrâni şi cu o

noră cu şase copii, i-am zis că dacă dă vre-un porc pe bani, că tot îi ia artileriştii, ei au fost

de acord, i-am dat 40 de ruble pe el şi au fost foarte mulţumiţi că l-am plătit şi ne-au cinstit

şi cu doi pui de găină.

A doua zi eu am fost trimis cu ordin în altă parte şi am venit seara târziu, aşa că

porcul l-au tăiat şi l-au gătit pentru companie şi eu nici nu am gustat din el cu toate că îl

plătisem eu. A mai înjurat căpitanul pe bucătari, dar a rămas cu înjuratul şi mie mi-au dat

hrană rece de am mâncat.

Pe 25 ne-a bombardat aviaţia rusă şi pe seară au venit două avioane româneşti –

Ştiuka- şi au doborât un avion rus. Tot pe 25 au mai plecat câte patru inşi în concediu de la

companii. Pe 26 era să plecăm din Izum dar s-a amânat plecarea până pe ziua de 27 iunie

şi am plecat tocmai seara la ora 11, şi pe data de 28 la ora 11 am fost în satul Pervomaiski .

Pe ziua de 29 iunie de sfântul Petru am făcut baie într-un pârâu din Pervomaiski, iar pe

ziua de 30 iunie am avut repaus .



LUNA IULIE 1942

Pe ziua de 1 şi 2 iulie - instrucţie. Pe ziua de 3 şi pe 4 iulie am dat o temă cu

compania şi a plouat după 12 în ziua de 4. Pe ziua de 5 iulie s-a făcut o slujbă pentru

morţi, noi am făcut parastas locotenentului Băluş, i-am făcut şi o colivă şi m-am dus eu şi

cu soldatul Daviduică Alexandru cu ea şi cu d-l maior şi cu o sticlă de vin, bomboane şi

colaci .

Slujba a făcut-o pe o poiană căci erau mulţi ţivili (civili ), oameni, femei şi copii,

copiii veniseră să se boteze, căci în acest sat erau nebotezaţi şi de 20 de ani de zile şi au

fost veniţi şi ziarişti de la noi din ţară. După slujbă s-au botezat 400 de persoane, a botezat

întâi d-l general Tudose şi după aceea au început să boteze şi ceilalţi.

Eu am botezat unul de 4 ani căci această femeie mai avea şi alţii mai mici pe care

i-au botezat alţii. Preotul era cu mânecile sumese şi în cămaşă fiindcă era căldură şi lumea

se înghesuia cu toate că era gardă de soldaţi, dar tot se înghesuiau să apuce mai înainte.

Preotul avea apă într-un hârdău, la cei mari le punea apă cu pumnul în cap, şi la

cei mici îi scufunda în hârdău. Pe ziua de 6 iulie am dat o temă cu compania a 2-a, însă

compania a 2-a a dat peste nişte mine şi la patru soldaţi le-au retezat picioarele, la unul i-a

scos şi ochii şi până au murit au stat numai în vaiete că le rupsese picioarele şi atârnau

numai vinele. Tot pe 6 iulie a venit şi d-l general Dragalina cu avionul.

Pe ziua de 7 am făcut instrucţie şi seara am plecat, până dimineaţa la 11 am ajuns

la un conac, seara am plecat iar şi dimineaţa spre ziua de 8 iulie am dormit în marginea

unei păduri şi dimineaţa am plecat iar.

Pe ziua de 9 iulie am trecut Ostrovu pe pod, acolo erau Pionerii lucrau la pod şi

cum am trecut podul am dat de o pădure numai de brazi şi după aceea am trecut calea

ferată şi am mers până la Lozovenko şi după 12 am plecat iar, era o căldură foarte mare şi

seara am ajuns în Miliacovko. Pe ziua de 10 la ora 12 am plecat din Miliacovko şi în

această zi a plouat. Pe ziua de 11 am plecat la ora trei dimineaţa şi la ora 11 am ajuns la

Parievolka şi tot pe ziua de 11 la ora 10 seara am plecat la Vazvarovka şi în ziua de 12 la

ora 11 ziua am ajuns la Vazvarovka. Pe ziua de 13 am plecat la ora 7 dimineaţa şi am

ajuns la ora 11 ziua la Starabiski şi tot pe ziua de 13 iulie m-am întâlnit cu Ghiţă al lui

Dioşteanu în oraşul Garabiezo. Aici am intrat într-o biserică, avea pictura la fel ca a

noastră dar doar pe bolţi sus mai erau sfinţi, încolo văruiseră şi în altar făcuseră tribună de

dau serbări.

În acest oraş, spuneau civilii că au fost prizonieri de-ai noştri şi când au văzut

ruşii că o să-i prindem noi, au făcut o groapă mare, i-au găzuit (au turnat gaz pe ei) şi le-a

dat foc în acea groapă. Pe ziua de 14 la ora trei dimineaţa am plecat din Garabiezo şi la ora

3 după masă am ajuns în Izmoi şi la ora 5 am plecat iar şi la ora 9 seara am ajuns în

marginea unei păduri unde am stat până dimineaţa.

Mergeam pe fiecare zi câte 50 – 60 de kilometri. Pe ziua de 15 iulie am plecat iar

din pădure şi la ora 4 am ajuns într-un sat în care au fost foarte mulţi partizani şi care

făcuseră 25 de morţi şi 50 de răniţi şi 4 ofiţeri din divizia a 1-a, cum am ajuns a început şi

ploaia. În această comună majoritatea populaţiei aveau stupi de albine.

Pe 16 iulie am plecat la ora 6 dimineaţa şi la ora 3 după masă am ajuns într-un sat

unde am fost primiţi cu arme automate, până seara am făcut curăţirea terenului, erau

partizani însă civilii se pârau şi ne spuneau unde erau ascunşi, seara am stat în câmp.

Noaptea batalionul 2 a fost atacat de partizani având 4 morţi şi 2 răniţi . Dimineaţa

pe ziua de 17 iulie a trecut aviaţia rusă şi în timpul acesta partizanii ne-au atacat pe la

spate căci se infiltraseră aşa de aproape de noi căci era grâul mare, i-am încercuit, au tras



şi ei până nu au mai avut cu ce şi au fost prinşi 7 ofiţeri care i-au şi executat pe loc. După

12 am făcut iar curăţirea terenului şi am găsit 70 de ruşi majoritatea ofiţeri.

Pe ziua de 18 iulie am plecat şi toată ziua ne-a plouat, seara am stat într-un sat la

un loc cu Brandiştii (cei cu brandurile) şi toată noaptea ne-a plouat. În acest sat am văzut

şi noi vişini că până aici nu era nici un fel de pom.

Pe ziua de 19 iulie am plecat iar, mergând până în alt sat. Pe 20 iulie în ziua de

sfântul Ilie am avut repaus. De la 21 iulie şi până la 25 iulie am mers în continuu făcând

câte 50 – 60 km. pe zi.

Pe ziua de 26 iulie 1942, ora 12 şi 25 de minute ziua, am trecut Donul cu nemţii cu

bărcile cu motor, la mijlocul Donului am luat apă cu pumnul din Don şi am băut, că eram

călare pe barcă, cu un picior mergeam prin apă. Dincolo de Don în stânga era o pădure

iar tot pe acolo era o fabrică în care s-a găsit mult vin, noaptea am stat în pădure.

Noi am fost prima divizie Română care am trecut Donul. Pe ziua de 27 iulie am

stat în pădure, dar am fost bătuţi de branduri şi Katiuşa, aici am văzut prima dată Katiuşa,

era ora 12 ziua, luasem masa. Maiorul a cerut ceva să pună sub cap ca să se culce, i-am

adus şi nu a apucat să pună capul jos să se culce şi am auzit un vuiet şi troznind copacii

lângă noi, caii care erau însamaraţi cu branduri şi mitraliere s-au speriat. Maiorul s-a urcat

în copac speriindu-se, mare frică au păţit toţi că nu văzusem până atunci aşa ceva.

Chiar pe nemţi îi distruseseră cu o zi înainte şi au avut 600 de morţi şi i-am

schimbat noi şi ei s-au retras. Pe 26 şi 27 au venit avioanele ruse să bombardeze podul

peste Don însă 5 avioane au fost doborâte de nemţi.

Pe 27 am ocupat poziţia şi seara au atacat ruşii cu Katiuşa, cu brandurile şi cu

artileria. Pe 28 ne-am făcut adăposturi şi în această zi am fost bătuţi de Katiuşe, branduri şi

artilerie. Pe ziua de 29 iulie am luat mulţi prizonieri ruşi. De la noi a murit caporalul

Moraru Marin. Pe ziua de 30 iulie am fost la trenul de luptă în pădure de am luat

corespondenţa. Pe 31 iulie 1942 am atacat de dimineaţă şi fiind ceaţă trupele noastre au

înaintat prea mult şi în urmă au rămas cuiburi de arme automate ruse luându-i pe la spate.

Din tot batalionul au scăpat 60 de inşi. Eu ţineam legătura cu plutoanele şi

comandantul companiei. Căpitanul mergea pe urmă cu telefonistul cu telefonul şi la un

moment dat s-a încurcat firul telefonic şi au rămas într-o groapă să îl descurce, eu trebuia

să ţin legătura şi cu plutonul şi cu căpitanul.

Ai noştri înaintaseră sub focurile de artilerie prea repede scoţând pe inamic, dar

proiectilele de la artileria noastră cădeau acum pe ei. Mulţi veneau în urmă strigând să

lungească tragerea. Ruşii care erau ascunşi prin buruieni, cu pistoalele îi curăţau, am

observat bine că sunt ruşi, m-am dus în urmă la căpitan căci era în urma mea la vreo 50 de

metri, i-am spus ce se întâmplă, a observat şi el cu binoclu mai bine, m-a trimis în urmă de

am adus o puşcă mitraliară şi a tras în aceia care erau ascunşi.

A fost imposibil să mai înaintăm, m-a trimis să fac legătura în stânga noastră cu

infanteria uşoară, numai pe burtă am putut să scap până în vale la Don unde am găsit un

majur cu trei soldaţi atât mai scăpaseră şi de la ei, fiind şi ei încercuiţi.

Am luat-o pe marginea Donului până la postul de comandă unde era maiorul, i-am

raportat cele întâmplate şi după aceea m-am dus de am venit şi cu d-l căpitan. Până la

orele 2 după masă de abia s-au mai strâns vreo 30 – 40 de soldaţi care mai scăpau din cerc.

Aproape de seară compania noastră a primit ordin să atace din nou, însă căpitanul

Ţicur Vasile care mai scăpase în norocul telefonistului că i se încurcase firul, a început să

plângă spunând maiorului că nu are cu cine mai ataca, spunând pe nume pe sergenţii care

au murit, să-i dea, că acum nu mai are cu cine. Până la urmă a fost nevoit să pornească din

nou, însă intrase panica în trupă şi nu mai vrea nici unul să iese din adăpost că majoritatea



îi aduseseră de la căruţă. Mă duceam la fiecare adăpost spunându-le să mai facă câte un

salt, de abia mai făceau câte 10 – 20 de metri.

Nu ajungeam bine la comandant în urmă şi iar mă trimitea. În sfârşit până seara

am ajuns în prima linie a inamicului căci se ridicase ceaţa unde i-am găsit pe ai noştri

morţi, majoritatea, cei buni îi luaseră cu ei. Am găsit pe cei de la branduri 6 soldaţi, atât

scăpaseră, i-am găsit morţi spate la spate. Luptaseră până terminaseră toată muniţia căci

apucaseră într-un adăpost şi după aceea s-au luptat la baionete, erau înţepaţi în mai multe

locuri dar în jurul lor erau ca oile în târlă, ruşi morţi şi ei 6 în mijlocul lor.

Seara nu s-a mai putut să stăm pe poziţie fiind bătuţi din toate părţile. Atunci

căpitanul a raportat colonelului în urmă care era dincolo de Don că nu mai poate să reziste

şi să se întoarcă la vechea poziţie pe marginea Donului. Colonelul i-a răspuns că nu se

poate, ordinul se execută, nu se discută şi să stea acolo.

Atunci căpitanul i-a spus că: am rămas singur dintr-un batalion, îmi iau soldaţii şi

mă duc şi mă predau la ruşi, altă scăpare nu am. A stat pe loc la telefon să vadă ce mai zice

colonelul, după câteva minute iar a sunat telefonul, suna colonelul să răspundă căpitanul

însă el nu a răspuns şi i-a zis telefonistului să spună că el a plecat pe linie la soldaţi. Atunci

colonelul a zis să trimită imediat agentul după el, am mai stat iar câtva timp şi după aceea

i-a spus că a venit. Acum la

telefon i-a vorbit mai blajin

spunându-i că ce s-a supărat

aşa, să facă ce vrea şi cum

crede însă să nu simtă ruşii că

se retrage că ne bagă pe toţi în

Don. Atunci căpitanul m-a

trimis la fiecare soldat în parte

unde se află şi când ajung la

ultimul să viu cu ei în aşa fel

să nu ne simtă ruşii. M-am

dus şi le-am comunicat dar

când am venit cu ultimul nu

am mai găsit pe nici unul se

retrăseseră într-o vâlcică,

şedeau pe burtă acolo şi mă aşteptau, i-am luat şi i-am dus unde era căpitanul.

Căpitanul m-a trimis cu ei la vechea poziţie să îi duc acolo şi să îi instalez pe

poziţia de acolo şi aşa am şi făcut.

LUNA AUGUST 1942

Pe ziua de 1 august am început iar atacul din nou la ora 6 dimineaţa, că ne-a mai

dat batalionul 2 o companie, compania a 6-a, înaintând numai în salturi foarte scurte fiind

focurile inamicului foarte puternice, după două ore de înaintare am ajuns în liniile ruşilor

scoţându-i din tranşee cu grenade şi cu baionetele şi nelăsându-i din urmărire până i-am

prins şi a fost ordin să îi executăm şi s-au executat 500. Restul am primit ordin să îi ierte.

În liniile ruşilor am găsit pe fraţii noştri români toţi cu mâinile pe arme, morţi,

înţepaţi cu baionetele şi fel şi fel de chinuri groaznice. Între aceşti fraţi de luptă am găsit

pe cei mai dragi camarazi ai mei Romănăţeni, Dumitrescu Constantin caporal din Godinel

fost perceptor şi Gligore Alexandru din Vădăstriţa zis al lu’ Căţea pe paliere. La ora 12 am

fost în sat, l-am ocupat, unde am stat până seara, am dormit într-un câmp.

Aici în această poziţie au fost numai puşcăriaşi şi le spusese să lupte că îi iartă de



puşcărie, aşa că au fost nevoiţi să lupte până au stat şi la baionete că până aici nu

stătuseră, când ne apropiam de ei ori fugeau, ori se retrăgeau.

Pe ziua de 2 august am mers iar în urmărirea inamicului, pe 3 iar în urmărire, seara

am dormit într-o vale. Am mers două zile şi nu am dat de nici un sat şi nici o apă doar

pustiuri şi lucerni. Pe ziua de 4 august am mers până în stânga oraşului Otelnicovo unde

era o gară de făcea legătura cu Stalingradul şi Caucazul.

Pe ziua de 5 august am trecut pe marginea oraşului Otelnicovo şi am mers pe calea

ferată, am fost bătuţi de artilerie şi de branduri, seara am dormit la o şiră cu fân, un avion

rus a fost doborât de artileria nemţească.

Pe ziua de 6 august am plecat de la şira cu fân şi am mers până la ora 12, iar după

12 nu am mai putut să mergem că au opus rezistenţă ruşii şi ne-au bombardat cu aviaţia, a

căzut o bombă la 20 de metri lângă mine şi a omorât un sergent din Redea care era cu

Gheul [aruncător de grenade ?], Butuşină şi un sanitar din Vâlcea .

În acest timp eu m-am întâlnit cu un agent de la regiment care aducea

corespondenţa, unul Mândreanu Gheorghe din Vlădila, am luat scrisorile batalionului

nostru şi am găsit şi o scrisoare a mea, m-am apucat să o citesc însă aviaţia venea înspre

noi, ne descoperise că mergeam în deplasare, am plecat din acest loc, ducându-mă în urmă

unde era un Gheu, am stat puţin acolo şi mi-am făcut planul că o să ne observe din avion,

că sclipeşte Gheul şi m-am retras iar de unde am plecat.

În timpul acesta avioanele s-au apropiat, erau cam pe jos în faţa mea, în faţa mea

era calul căpitanului, am văzut că un avion s-a lăsat asupra calului lăsând şi bomba, însă

bomba a trecut şi peste cal şi peste mine şi a căzut unde era Gheul făcându-l praf şi pe

aceia care au fost cu el.

Pe ziua de 7 am stat într-o vale, aici a fost şi 31 Calafat şi 26 Rovine, au atacat dar

au fost decimaţi de ruşi. Pe ziua de 8 august am stat într-o vale până seara şi seara ne-am

retras mai în urmă de ne-a completat cu Batalionul B.M.D. al lui 26 şi după aceea ne-a

trimis ca să luăm pe inamic pe altă parte, că pe acolo nu se putea să trecem şi am mers

toată noaptea.

Pe ziua de 9 august am ajuns la un colhoz în marginea unei ape, la acest colhoz

erau numai capre; de acolo am mers mai înainte şi la ora 12 am luat masa într-un lan de

grâu.

După 12 am pornit la atac să ocupăm un sat, însă nu s-a putut că am fost primiţi cu

branduri şi artilerie şi a şi înnegurat.

Pe ziua de 10 august, luni, am stat pe poziţie şi ne-a bătut artileria şi brandurile

ruse, în această zi nici nu am mâncat şi nici apă nu am băut, că nu a putut să ne aducă.

Seara am fost cu d-l locotenent Peca Florea în recunoaştere că am schimbat poziţia mai la

dreapta vreo 5-6 km. ; tot în noaptea aceea a venit tot batalionul de a ocupat poziţia, şi

batalionul 1 şi 2, iar pe ziua de 11 a atacat batalionul 2, al nostru, şi am fost bătuţi de

branduri şi de artilerie şi tot pe 11 august 1942 am găsit într-o vale, în marginea unui

pârâu pe Iacov Ion din Vădăstriţa din compania 8 , mort, se dusese să bea apă din pârâu

şi acolo îl împuşcaseră .

Pe ziua de 12 august a atacat iar 31 Calafat, în dreapta noastră şi divizia 4, toată

ziua a bombardat aviaţia noastră. Tot pe ziua de 12 august a căzut un proiectil de brand

lângă noi rănind pe d-l căpitan Ţicur Vasile la orele 2 după masă. Eram pe o vale depărtare

de sat vreo 2 km. , în marginea satului se vedea o moară de vânt. Căpitanul Ţicur Vasile a

zis că i-a venit somn, să se odihnească puţin, a zis la un soldat să rezeme arma în dreptul

lui şi să pună prelata să nu îl ardă soarele. Eu i-am spus să nu pună că ne observă ruşii de

la moară şi încep iar să ne bată cu brandurile dar el a zis că or dormi şi ei că e căldură şi



este după masă. Nu am terminat vorba şi un proiectil a şi apărut în spatele nostru, la 60 de

metri cum era el cu spatele spre soare, căci groapa nu era adâncă, de la mijloc la deal era

afară, că el a fost rezemat cu spatele de zid, şi o schije a venit şi l-a lovit în spate şi a

pătruns la plămâne şi a doua zi a şi murit.

Acest ofiţer petrecuse toate luptele cu noi de la Bug, şi orice mâncare îi aducea lui

nu se putea să nu îmi dea şi mie. Aşa că pe ziua de 13 august a şi murit căpitanul Ţicur

Vasile, toţi l-am plâns ca pe un frate că prea a fost bun cu toţi.

Pe ziua de 13 au atacat ruşii la 31 Calafat, respingându-i, de aceea a contraatacat

batalionul 2 al nostru şi i-am respins pe ruşi. După aceea au atacat din nou ruşii la

compania 5 făcându-le multe pierderi. Tot pe ziua de 13 august a murit soldatul Gheorghe

Marin din Ianca , lovit în cap de un cartuş .

Pe ziua de 14 august a fost rănit caporalul Mândreanu Gheorghe din Vlădila, şi

până la spital a şi murit. Acest caporal fusese agent la regiment de când a plecat din ţară

era pe lângă colonel că era de fapt sârb şi se înţelegea bine cu ruşii, era ca tălmaci la

regiment. Până la urmă, nemaiavând comandanţi de grupă i-a dat grupă în primire şi l-a

băgat pe linia 1-a, cum a intrat l-a şi rănit. Tot pe 14 august a bombardat aviaţia noastră

satul din faţa noastră. Acest sat era dat ocol cu şanţ anticar. Tot pe ziua de 14 august

compania a 3-a cu două plutoane a trecut în rezervă la regiment şi pe la ora 12 ruşii au

pătruns pe şanţul anticar luând prizonieri şi omorând 5 soldaţi, cu grenadele şi omorând şi

sublocotenentul, comandantul plutonului.

Noi, cele două plutoane din rezervă, am şi primit ordin să contraatacăm, ne-am

strecurat pe o vale în fuga cea mai mare respingând inamicul şi ocupând vechea poziţie

având numai un mort. Aici luase comanda companiei locotenentul Iordache Ştefan,

rezervist venit nou din ţară. Acesta nu ştia cum să lupte, nu avea experienţa războiului.

Chiar când a primit ordin să ocupe şanţul anticar ne-a luat în coloană de marş şi-mi zicea

mie să merg înainte, eu îi spuneam că nu sunt cercetaş să merg înainte, misiunea mea e să

ţin legătura cu plutoanele. Mă înjura numai de Dumnezei. Totuşi eu mai rămâneam când

au intrat pe şanţul anticar şi la un cot când înaintau ruşii au şi tras în el , noroc că a căzut în

dosul şanţului. Atunci în loc să dea ordin plutonului să ia în trăgători, a început să mă

înjure şi că mă împuşcă; un sublocotenent comandant de pluton a luat o puşcă mitralieră

de la un soldat, a dat ordin să o ia în trăgători şi a ocupat poziţia, luând şi prizonieri.

Seara au venit şi două plutoane de la regimentul 26 infanterie şi ne-a schimbat

după poziţie şi noi am trecut iar în rezervă. Când eram în rezervă era mai rău ca pe poziţie

linia întâia că stai în adăpost, dar în rezervă în orice timp când atacau ruşii şi îi respingeau

pe ai noştri trebuia să te duci imediat să contraataci şi să ocupi poziţia.

Seara, eu cu soldatul Mârzescu ne-am dus pe poziţie să luăm bagajul

locotenentului Iordache căci îl lăsase pe poziţie, credea că se duce iar înapoi, dar nu i l-am

mai găsit. Atunci am luat-o pe marginea unui pârâu să ne ducem la plutoane, dar am

aşteptat într-un loc pe pârâu să vină căruţele cu masa şi să-i îndrumăm unde să meargă. Au

venit căruţele, le-am oprit la pârâu şi eu am plecat să caut drumul pe unde să o luăm; când

am ajuns în vârful dealului, Katiuşa începuse să tragă şi eu aşteptam să văd unde cade şi

după aceea să anunţ căruţele. Însă ce să vezi, primul proiectil a căzut la 10-20 de metri de

mine, m-am culcat la pământ, cu mâinile la ochi să nu mai văd proiectilele de la Katiuşe

cum cad în rând, depărtare unul de altul cam la 5 metri, aşa că urma în spre mine, mergeau

în vale nu mai ştiu al câtelea proiectil a căzut la capul meu; după ce a încetat m-am ridicat

şi am fugit în vale la pârâu, căci eram înecat de fum şi nu mai puteam să respir, m-am dus

la pârâu, spălându-mă cu apă pe ochi până mi-am revenit. Caii cu căruţele se speriaseră şi



fugiseră mai departe, dar auzeam bucătarii vorbind că a omorât agentul. Au venit căruţele

şi le-am dus la unitate de a dat masa la soldaţi .

Aceste proiectile de la Katiuşe sunt ca nişte putinee şi ele când cad nu bat razant

ca brandurile şi schijele bat în sus, roşii ca şi când ar fi scoase din foc .

Pe ziua de 15 august m-a dat ca agent la regiment şi am stat până pe ziua de 18

august 1942. Pe ziua de 18 august am ocupat altă poziţie în dreapta lui 85 infanterie pe

şanţul anticar. Pe ziua de 19 am stat pe poziţie, a plouat şi seara am schimbat iar poziţia,

au venit cavaleriştii în locul nostru şi noi ne-am mutat în sectorul lui 31 Calafat.

Pe ziua de 20 august am atacat, am fost bătuţi de branduri, artilerie şi Katiuşe la

metru pătrat. Pe ziua de 21 am stat pe poziţie şi ruşii au vrut să atace, dar nu au putut face

nimic căci rămăseseră ca snopii în faţa noastră morţii şi au fost nevoiţi să se retragă şi să

ne bată cu brandurile, în această zi a căzut un proiectil lângă mine, la 1 metru

acoperindu-mă cu pământ şi a omorât şi doi soldaţi.

Pe 22 august au atacat iar ruşii bătând cu brandurile, artileria şi Katiuşa omorând

şi pe sublocotenentul Peca Florea şi trei soldaţi şi rănind comandantul de companie

Iordache Ştefan şi sergentul Vasile Marin.

A luat comanda companiei sublocotenentul Popon Vasile. Pe ziua de 23 august am

stat în gropi că nu puteai să scoţi capul din groapă, că şi te loveau, că eram prea aproape

de ei, seara am atacat iar. Pe 24 august am stat în adăposturi. Pe 25 seara am întins firul la

pluton că nu mai puteam să mă duc cu ordinele.

Pe 26 august tot în gropi şi pe 27 până la ziuă au atacat ruşii în stânga noastră la

pionieri şi i-au scos din adăposturi, noi am ţinut rezistenţă cu toate că ne încercuiseră, pe

urmă a contraatacat grupul de comandă al batalionului şi o companie şi au ocupat poziţia

şi la ora 12 au venit 60 de avioane de ale noastre şi au bombardat în două rânduri .

Pe 28 iar au încercat ruşii să atace, dar nu au făcut nimic. Pe ziua de 29 august

ne-au depăşit nemţii, au bătut cu aviaţia şi cu artileria şi pe urmă au încercat cu tancurile,

însă în sectorul nostru nu au putut să pătrundă şi au pătruns pe la 31 Calafat şi i-au luat pe

ruşi pe la spate, erau să mă împuşte şi pe mine nemţii, crezând că sunt rus, că am fost cu

rachete la pluton să tragă să vadă că sunt de ai noştri.

Când s-au apropiat nemţii de ruşi, ruşii au ieşit din adăposturi şi au fugit la noi că

le era frică de nemţi că îi împuşcă. Când au venit nemţii şi au văzut ce era în faţa noastră,

s-au mirat şi ei. Noi la orice poziţie care o ocupam nu puteam să mâncăm de miros, că îi

lăsam pe ruşi să vină până lângă noi şi de aici trăgeam şi nu mai scăpau şi se împuţeau în

faţa noastră. După 12 i-au scos din poziţie şi am mers în urmărire.

Pe 30 august, în urmărire, pe 31 august până la 12 am avut repaus pentru spălat şi

bărbierit, după 12 am plecat şi la ora 11 noaptea am stat în câmp.

LUNA SEPTEMBRIE 1942

Pe ziua de 1 septembrie tot în urmărire după ruşi. Pe ziua de 2 septembrie ofiţerii

au fost să recunoască poziţia şi noi am plecat la ora 3 şi la ora 1 noaptea am ocupat poziţia,

am schimbat pe nemţi, acolo erau numai cazemate betonate şi pus pământ pe ele, se

observa doar o singură moviliţă. Erau la 50 de metri depărtare una de cealaltă, dar erau

multe rânduri de cazemate şi aveau loc de tragere în patru părţi şi tot odată şi tot terenul

era minat cu mine şi sticle incendiare, cum se spărgea o sticlă ardea tot ce lovea împrejur.

Aici erau multe maşini şi tancuri nemţeşti distruse, nu se mai putea înainta. Era în sudul

Stalingradului, depărtare de Stalingrad de 5 kilometri şi de Volga tot 5 kilometri. În

poziţia aceasta am stat de la 2 septembrie 1942 până la 20 noiembrie 1942 când s-a rupt

frontul. Pe ziua de 3 septembrie am stat pe poziţie, am luat trei prizonieri noaptea. Pe ziua

de 4 sept. dimineaţa au venit iar doi prizonieri de s-au predat.



Aici care ruşi erau în sectorul ocupat de noi, veneau singuri de se predau, dar nu

puteau că îi împuşcau, aşa că ei veneau seara sau dimineaţa în timpul când le da masa. Ei

se predau la noi căci ai noştri le da drumul acasă.

Pe ziua de 5 sept. 1942 am împlinit un an de când am plecat de acasă. Tot pe 5

sept. a atacat 31 Calafat şi a ocupat un sat, Ceapornicul Mic.

Pe 6 sept. ne-au bătut ruşii cu brandurile şi cu artileria. Pe ziua de 7 sept. au atacat

ruşii dar au fost respinşi, ne-au bătut cu branduri şi artilerie. Pe ziua de 8 septembrie, a

venit locotenentul Vasilescu Valeriu care fusese ajutantul maiorului, a venit la noi numit

comandant de companie, că plecase căpitanul Dinuţ la spital.

Pe ziua de 9 sept. au atacat iar ruşii dar nu au făcut nimic, le-am luat 8 prizonieri,

ei ne-au bătut cu brandurile şi artileria şi am avut 2 răniţi. Pe ziua de 10 sept. am fost mai

liniştiţi. Pe ziua de 11 era să ne schimbe mai la dreapta însă s-a amânat schimbarea.

În zilele de 12, 13, 14, 15 şi 16 sept. a fost foarte frig, am stat în adăposturi, ruşii

ne-au bătut cu brandurile şi artileria. Pe ziua de 17 a mai venit un prizonier iar pe ziua de

18 sept. au mai venit 4 prizonieri, dintre care unul era român basarabean.

Pe ziua de 19 sept. dimineaţa au venit trei prizonieri şi s-a dus de i-a luat unul

Mărzen Stan; când a venit cu ei, unul a scăpat şi s-a dus înapoi şi cei rămaşi nu am putut

scoate nimic de la ei, nici o informaţie. Până în aceşti prizonieri îi luam numai eu după

poziţie şi îi duceam la batalion şi nu s-a întâmplat să-mi scape nici unul.

Eu când îi luam era ordin să punem baioneta la armă, să încărcăm şi să-i luăm

dindărăt. Însă eu în faţa ofiţerului aşa făceam, după ce plecam luam baioneta şi puneam

arma la şold şi începeam să vorbesc cu ei şi le spuneam că le dă drumul acasă dacă ei spun

totul şi le părea foarte bine. Dar acesta când i-a luat, a pus baioneta şi i-a luat dinapoi, ei

crezând că îi duce să îi execute, de aceea a fugit unul şi s-a dus înapoi.

Pe 19 sept. a atacat batalionul 2, au tras ai noştri cu brandurile şi din repezeală

acela de la brand în loc să bage brandul cu capsa la vale, a băgat cu focosul şi s-a spart

brandul omorându-i pe toţi din adăpost unde era şi caporalul Spiridon Florea din Călăraşi.

Până să tragă cu brandurile venise un frate al caporalului Spiridon de la 26

Rovine să vorbească cu frate-său că nu se întâlniseră de mult dar nici nu a ajuns la unitate

şi i-am telefonat că a murit frate-său, nici nu îi venea să creadă că doar plecase de la el.

Tot pe 19 sept. pe seară am atacat, şi un pluton de al nostru a ocupat 15 cazemate

de beton, seara a şi plouat. Pe 20 sept. au venit 50 de maşini ruseşti în satul din faţa

noastră.

Pe ziua de 21 sept. ne-au bătut ruşii cu brandurile, pe 22 sept. a fost rănit

caporalul Popescu Florea, pe 23 au bătut iar cu brandurile, pe ziua de 24 sept. la ora 1

noaptea au atacat ruşii şi au tras cu tot felul de arme automate, eu am fost pe firul

telefonic de la pluton de l-am legat că îl rupseseră brandurile pe 10 – 15 locuri şi nu mai

aveam nici o legătură cu plutoanele, la ziuă au bătut brandurile noastre, tunurile Bafor

Breda şi Snaidurile. Pe ziua de 25 spre 26, noaptea, la ora 12 noaptea au atacat din nou

ruşii bătând cu Katiuşa, artileria şi brandurile dar nu au putut face nimic, căci tot ai noştri

de la batalionul 2 au luat 18 prizonieri ruşi. Pe ziua de 26 spre 27 sept. , noaptea a aruncat

aviaţia noastră butoaie de benzină pe ruşi şi pe 27 au bătut ruşii cu brandurile. Pe ziua de

28 spre 29 sept. am luat 5 prizonieri ruşi la ora 12 noaptea. Pe ziua de 29 sept. marţi, au

atacat ruşii la divizia 1-a şi a respins-o luând prizonieri, 7 tunuri şi mai multe căruţe. Dar

a atacat din nou divizia 4-a cu nemţi şi i-a respins iar pe ruşi luând iar satul înapoi,

Ceapornicul Mic. Pe ziua de 29 sept. spre 30 sept. au atacat iar ruşii din nou, noaptea la

compania 2-a dar nu au reuşit atacul. Pe ziua de 30 septembrie au atacat nemţii cu divizia

a 4-a şi au ocupat iar o poziţie şi noi am luat doi prizonieri.



Optaşi – un toponimic greu de descifrat

N. Popescu - Optaşi

Între atâtea scrieri istorie de valoare risipite în presa vremii, profesorul slătinean

Nicolae Popescu-Optaşi ne-a lăsat şi valoroase studii de toponimie. Este şi cazul acestui

mic studiu închinat satului natal, pe care îl reproducem din ziarul local Oltpress din 6

ianuarie 1995.

Numele topic Optaşi, ca localitate, este unic pe teritoriul ţării noastre. În lipsa

datelor istorice, etimologia lui poate fi explicată, deocamdată, numai prin ipoteze pe care

încercăm să le formulăm:

1. Pe la 1895, bătrânii satului credeau că numirea de

Optaşi şi-ar fi luat-o satul de acolo că la o numărătoare

s-au aflat numai opt case. În acest caz numele a apărut

în cadrul procesului de destrămare a obştilor ţărăneşti

prin împărţirea proprietăţii devălmaşe în proprietăţi

individuale, dar nu total. Cea mai veche împărţire a

satului pe părţi distincte este împărţirea pe moşi sau

bătrâni. Bătrânii nu sunt întemeietorii satului, ci cei

dintâi care au împărţit satul cu cetele lor. Satele de

bătrâni apar în documente abia în secolul XVI, dar

procesul stăpânirii individuale a început, desigur, încă

din secolul XV. N-ar fi exclus, deci, ca numirea de

Optaşi să fi fost dată tocmai pentru a păstra amintirea

unui astfel de moment al împărţirii satului devălmaş

într-un sat de opt bătrâni în sec. XV-XVI.

2. S-ar putea ca obştea sătească a Optaşilor să fi fost

întemeiată prin sec. XIII-XV de emigranţi de peste

munţi. Aceşti emigranţi veneau grupaţi pe familii şi

neamuri – părinţi, copii, nepoţi cu rudele lor apropiate -,

în cazul nostru opt grupări.

3. Filologul Iorgu Iordan se întreabă dacă nu cumva numele de Optaşi a fost la origine un

termen militar având sensul, probabil, de conducător al unui grup de opt oameni. Dacă

numele de Optaşi a apărut, cum este înclinat să creadă Iorgu Iordan, în legătură cu

organizarea militară, el a provenit – completăm noi – fie de la un grup militar mărunt,

Optaş – mai mare peste opt ostaşi, fie de la grupul de opt ostaşi staţionat pentru pază aici,

la răscrucea unor străvechi drumuri. Menţionăm că în secolul XVIII apare în documente

un căpitan, Dumitrache Olcescu, care la 1778 a construit în acest sat o biserică pe moşie

megieşească.

4. Numele satului Optaşi poate fi pus în legătură şi cu organizarea fiscală din perioada de

înflorire a orânduirii feudale, strâns împletită cu cea militară. Satele erau supuse aceluiaşi

regim fiscal şi diferenţa se manifesta şi în numele lor. Multe sate îşi precizau prin

denumirea lor situaţia fiscală. În izvoarele istorice apar boierii veliţi care plăteau opt dări.

Originea numelui Optaşi ar putea fi stabilită şi după o altă poziţie fiscală. În general

valorile sufixelor – ar şi – aş sunt diferite. Derivatele cu – ar arată o funcţie, ocupaţie,

cele cu – aş arată o stare: dijmar este cel ce strânge dijma, dijmaş este cel ce o dă. Sunt şi

cazuri când ele se suprapun, fiindcă documentele amintesc de taleraşi, cislari, zlotari,

N. Popescu-Optaşi

Profesorul Nicolae Popescu-

Optaşi



gălbenari, leuaşi, agenţi fiscali ce strângeau dările. În sec. XVII, organele fiscale s-au

înmulţit şi s-au specializat în funcţie de natura dărilor. Optaşii vor fi fost agenţi fiscali

care strângeau cele opt dări stabilite prin ruptoare pentru unele categorii de contribuabili

şi, ca în atâtea alte cazuri, numele lor s-a păstrat şi ca toponimic.

5. E posibilă, în sfârşit, şi o altă explicaţie a toponimicului Optaşi. La romani se dădeau

nume copiilor şi după ordinea în care se năşteau:Quintus, Sextus, Octavius, Decimus. În

limba română regula numerotării copiilor după ordinea naşterii lor se aplică foarte rar. Se

întâlnesc totuşi prenume de relaţie

familială ca Prim, Pârvu, Pătrulea,

Cinciul, Şeptică, Optaş, Zeciul. Ele au

apărut iniţial ca porecle, apoi au devenit

antronime – patronime, servind şi ca

toponime. E posibil ca Optaşi să aibă şi

această provenienţă, după cum, ca nume

de agent, poate să păstreze şi amintirea

unui tată cu opt copii.

Aşadar, numele de optaşi poate fi

un termen catagrafic – de colonizare, sau

arătând destrămarea satului devălmaş - ,

termen militar, termen fiscal, termen de

relaţie familială. Prin roire, satul Optaşi a

dat naştere satului Optăşani, din sectorul

nordic al judeţului Olt. Sufixul – anu,

variantă a lui – eanu, produce nume

legate de localitatea matcă.

Un oltean în elita aeronauticii româneşti şi mondiale:

General aviator EMANOIL IONESCU

(n. 17 martie 1893 – d. 13 iulie 1949)

(Comuna Tâmpeni, azi Movileni, jud. Olt)

Prof: Alina- Elena MARIN & Sabina- Elena VASILESCU

Emanoil Ionescu – combatant în cele două războaie mondiale; … de la şcoala

din Tâmpenii Oltului, la comanda Şcolii Superioare de Război; pleacă de pe malul

Dorofeiului, ca soldat, purtând în raniţă bastonul de general, în numai 26 de ani

încununându-se cu răsunătoare izbânzi profesionale şi glorioase fapte de comandă spre

triumful aeronauticii româneşti; eroul care a servit, pe timp de pace şi război, sub două

regimuri politice; aviatorul a cărui amprentă a fost pusă pe întreaga epopee a celui de-

Al Doilea Război Mondial.

(N.a.: Închinăm acest material documentar aviatorilor români, ca omagiu, cu

prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei la mijloc de iulie 2017, sub patronajul Sfântului Prooroc

Ilie Tesviteanul, iar tuturor cititorilor fragmente insolite spre descifrarea adevărului

dintr-o istorie zbuciumată.)

Ştampila satului Optaşi din plasa Vezii,

judeţul Olt, la 1861



Emanoil Ionescu s-a născut la 17 martie 1893 - în

comuna Tâmpeni (azi Movileni), Plasa Perieţi, o localitate

situată în partea central - estică a judeţului Olt, pe malul

stâng al pârâului Dorofei. Este străbătută de DJ 546 B

(Potcoava - Şerbăneşti) şi înconjurată de comunele

Şerbăneşti, Icoana , Potcoava, Perieţi, Schitu, la sud-vest

învecinându-se cu comuna Vîlcele.

Emanoil Ionescu a fost un fiu destoinic, talentat şi

valoros al comunei Tâmpeni, precum şi un remarcabil

caracter al aeronauticii şi armatei române, parţial

controversat pentru atitudinea manifestată după 6 martie

1945.

A absolvit gimnaziul şi Şcoala Normală, devine

învăţător, pasionat şi marcat de cariera didactică a tatălui

său. Părinţii – tatăl Marin şi mama Ecaterina – au fost

intelectualii satului, având capacitatea şi condiţiile de a-i asigura o educaţie aleasă.

Conform Monografiei Şcoalei Primare Mixte din comuna Tîmpeni, jud. Olt75

,

familia Ionescu a marcat începuturile şi evoluţia învăţământului din această localitate.

,,MARIN IONESCU este primul învăţător al satului cu diplomă de şcoală

normală. Marin Ionescu a fost numit învăţător în anul 1881 pe baza diplomei cu nr. 8120.

[…] Marin Ionescu, ridicat din fiii satului, a făcut Şcoala Primară din Slatina, probabil la

Ionaşcu. Ajutat de proprietarul N. Dabija a fost dus la Şcoala Normală <Carol I-iul> din

C. Lung76

. A fost un element valoros şi după un an şi jumătate de funcţionare la Şcoala

Primară din comuna Cucuieţi – Olt, a fost transferat la Şcoala Primară din comuna

Tâmpeni – Olt în anul 1882. Din toate actele lucrate de Marin Ionescu, din corespondenţa

cu autorităţile şcolare, administrative, reiese că era temeinic pregătit. Din aprecierea

elevilor prin note la studiu şi la purtare, reiese că era un bun pedagog, sârguitor învăţător

şi obiectiv apreciator al calităţilor morale şi intelectuale ale elevilor ce a studiat şi

instruit. Această opinie este dedusă din faptul că oricare elev absolvent al şcoalei din

comuna Tâmpeni şi pregătit de Marin Ionescu, care a încercat să păşească în

învăţământul secundar, au reuşit şi au ajuns oameni cu răspunderi în statul român.

În urma acestui om de valoare au rămas 7 copii:

EMANOIL IONESCU – General aviator;

Ionel Ionescu – sub-inspector şcolar;

Eugen Ionescu – căpitan aviator;

Nicolae Ionescu – profesor;

Victor Ionescu – învăţător mort;

Alexandrina Ionescu şi

Smaranda Ionescu.

Grija şi dragostea de copii i-a insuflat tot elanul cu care a luptat în viaţă.

[…]

EMANOIL IONESCU – absolvent al Şcoalei Normale <Carol I-iul>, trece puţin

timp pe la această şcoală, unde lasă dâre luminoase de dascăl strălucit. Plecat în războiu

75

Lucrare de gradul I a învăţătorului Pătraşcu St. Gheorghe de la Şcoala primară Mixtă din Tâmpeni-Olt, aflată în manuscris la Arhivele Naţionale din Bucureşti, fond Ministerul Educatiei Naţionale, Dosar 682/1942, filele 248-302;

76 A absolvit în 1881 Şcoala Normală ,,Carol I” din Câmpulung (vezi C. Nicolaescu, Al. Bunescu, Gh.

Pârnuţă- Monografia Liceului Pedagogic Câmpulung- Muscel, Bucureşti, 1967, p. 202);

G-ral Emanoil Ionescu



îşi face datoria cu prisosinţă. Imediat ce activează în arma aeronauticei unde atrage

atenţia superiorilor cu însuşiruile deosebite. Azi e general în aviaţie.”

Din fragedă adolescenţă a fost, însă, caracterizat de spiritul de cutezanţă, cariera

armelor oferindu-i un larg orizont de afirmare, constituţia psihică şi fizică adecvată

completând fertil bagajul nativ, amplificat de o notă suplimentară de rigoare şi patriotism,

domeniu căruia i s-a dedicat.

În numai 26 de ani a parcurs treptele ierarhiei militare, obţinând toate gradele, de

la soldat la general, distingându-se în domeniile în care a fost repartizat şi sectoarele pe

care le-a coordonat, la modernizarea şi sporirea capacităţilor acestora aducându-şi

valoroasa contribuţie: a fost mai întâi infanterist, apoi pilot, brevetat la 11 iulie 1918,

comandant (de la nivelul patrulei şi până la comanda aeronauticii române) pe timp de pace

şi în cele două conflagraţii mondiale, profesor şi comandant de structuri în cadrul Şcolii

Superioare de Război, conducător de raiduri aviatice şi concursuri care au făcut faima

mondială a aviaţiei şi aviatorilor români.

Şi-a făcut stagiul militar într-un regiment de infanterie unde a fost avansat

plutonier în rezervă, Emanoil Ionescu concretizând celebrul aforism napoleonian, e drept,

la două secole distanţă şi

în alt spaţiu: „În raniţa

fiecărui soldat se află

bastonul de mareşal.”

După ce a urmat

cursurile pentru rezervişti

ale Şcolii de Ofiţeri de

Infanterie, la terminarea

cărora a fost avansat

sublocotenent, a luptat pe

front în anii Primului

Război Mondial, fiind

încadrat în Regimentul 4

Infanterie. În paralel, ca

voluntar, s-a înscris în

Şcoala de Aviaţie de la

Botoşani şi a obţinut brevetul de pilot la 11 iulie 1918, fiind repartizat la Grupul 4 Aviaţie.

Implicarea şi ascensiunea marelui aviator şi comandant oltean începe în primăvara

anului 1919, când armata maghiară a atacat România, locotenentul Emanoil Ionescu

cerând să fie încadrat la Grupul 5 Aviaţie de la Sibiu, subunitate aeriană pusă la dispoziţia

generalului Gheorghe Mărdărescu, comandant al trupelor române din Transilvania.

Pe parcursul lunilor aprilie–iulie 1919 a executat mai multe misiuni de luptă

(obţinerea de informaţii şi bombardarea unor obiective inamice), la bordul unor avioane de

tipul Sopwith Struter. A fost avansat la gradul de căpitan la 1 aprilie 1920 şi numit

comandant de escadrilă, iar în anul următor, pe temei excepţional, a fost înaintat în corpul

ofiţerilor superiori - maior şi pus la comanda unui Grup Aeronautic.

Din 1925 până în 1937 a zburat intens şi a devenit cunoscut opiniei publice în

urma ,,Raidului României Mari” (3.700 km în 11 ore, cu o escală), realizat împreună cu

Traian Burduloiu în anul 1927.

Nu a neglijat nici perfecţionarea ca ofiţer şi comandant, urmând, între anii 1927 –

1929, Şcoala Superioară de Război.

Generalul Emanoil Ionescu (mijloc) împreună cu generalul

de aviaţie german Karl Angerstein (dreapta) în oct. 1943



La 1 aprilie 1937 a preluat comanda Flotilei 3 Aviaţie (Galaţi), având gradul de

căpitan-comandor, spre finele anului fiind avansat, la excepţional, comandor.

A făcut parte din grupul de aviatori de elită, selecţionaţi pentru a susţine examenul

pentru gradul de general, aşa cum reiese din următorul document:

DECIZIUNI

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE

Prin decizia d.lui General de Corp de Armată Adjutant Iacobici Iosef, ministrul

apărării naţionale Nr. 2 din 1 Aprilie 1941, examenul comandorilor aviatori pentru

gradul de general de escadră aviator va avea loc între 5 – 17 aprilie 1941, în regiunea

care se va fixa de preşedintele comisiunii.

Comisia de examinare va fi constituită din: preşedinte, general de corp de armată

Dumitrescu P. Membri: general Ioaniţiu Alexandru, general Ionescu Ramiro, general

Celăreanu Constantin. Secretar, general Rozin Gheorghe.

Statul major al Comisiei de examinare, prevăzut pentru armata de uscat, prin

decizie ministerială, se completează pentru aeronautică cu personalul din tabelul alăturat.

Comandorii aviatori, admişi de Consiliul superior al armatei pentru a trece probele de

examen, sunt: comandor av. Rădulescu Scarlat, comandor av. Gheorghiu F. Ermil,

comandor av. Jienescu Gheorghe, comandor av. Ionescu Emanoil.

Examenul va consta din trei probe asupra conducerii aeronauticei în cooperare

cu armata de uscat şi în operaţiuni aeriene. Compunerea probelor va fi stabilită de

comisiune. Drepturile Comisiunii de examinare, ale Statului major şi ale candidaţilor pe

tot timpul examenului, vor fi cele prevăzute în decizia ministerială nr. 3542 din 17 martie

1941. – Monitorul Oficial din 7 apr. 1941.

*

În 1941, când

România a intrat în

cel de-Al Doilea

Război Mondial, a

comandat aviaţia

repartizată Armatei a

4-a române având

gradul de general de

escadră aeriană.

În următorii

doi ani a deţinut

funcţii importante în

sistemul de

învăţământ

aeronautic, iar în septembrie 1943 a devenit comandantul Corpului 1 Aerian, singura mare

unitate a aeronauticii române aflată pe frontul de Răsărit.

După 23 august 1944, când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, a

continuat să comande aeronautica română aflată în linia întâi pe frontul din Transilvania,

din Ungaria şi Cehoslovacia, reorganizând-o din mers. La 10 martie i-a predat funcţia

Generalului de escadră aeriană Traian Burduloiu şi a revenit la Bucureşti unde fusese

numit Secretar de Stat al Aerului.

Constantin Cantacuzino, Tudor Greceanu, Ion Di Cesare,

Gheorghe Jienescu, Emanoil Ionescu, Alexandru Şerbănescu,

Ioan Milu



Sub comanda acestor doi bravi aviatori, participanţi la lupte pe fronturile de est şi

de vest, forţele aeriene au contribuit la eliberarea nord-vestului ţării, a Ungariei şi a

Cehoslovaciei.

Pe frontul de vest, aviaţia română a participat la misiuni cu 415 avioane din care

au fost pierdute 176, pierderile Corpului Aerian Român şi ale formaţiilor auxiliare şi de

spate ridicându-se la 729 de oameni. Corpul Aerian Român a executat în intervalul 23

august 1944 – 12 mai 1945, un număr de 4.200 misiuni de luptă la inamic, cu 8.300 ieşiri

avion, şi 11.000 ore de zbor. În timpul acestor misiuni, aviatorii au lansat 1.360 tone de

bombe, distrugând 126 de avioane inamice (germane şi maghiare).

În total, între anii 1941 – 1945, aviaţia română a pierdut 2.000 de aviatori,

observatori, mecanici de avioane şi militari din trupele auxiliare. Aviaţia a obţinut, între

1941 – 1944, un număr de 2.000 de victorii aeriene, printre cei mai buni piloţi

numărându-se căpitanul Constantin Cantacuzino cu 68 de victorii, căpitanul oltean

Alexandru Şerbănescu (a doborât 60 de avioane inamice), locotenentul Tudor Greceanu

(cu 42 de victorii), sublocotenentul Ioan Di Cezare (cu 40 de victorii)…

La intrarea României în război împotriva URSS, la 22 iunie 1941, ca aliat al

Germaniei, aviaţia militară română avea în serviciu 621 avioane. Henschel HS 129,

Messerschmitt 109, SM 79, Junchers 87, IAR 80 au fost cele mai bune avioane din dotarea

aviaţiei române. Pe frontul de est a acţionat gruparea aeriană de luptă cu 235 de avioane

vânătoare.

Generalul de escadră Emanoil Ionescu a fost contemporanul şi coordonatorul

acestor izbânzi, şi, totodată martorul tragediilor şi pierderilor umane şi materiale cu care

istoria se scrie, ceea ce denotă o mare capacitate de organizare şi multă tărie de caracter.

Peste toate acestea, putem concluziona, fără teama de a greşi ori exagera, că

generalul de escadră Emanoil Ionescu a fost ori norocos, ori oportunist cu orice preţ, sau,

de ce nu, şantajabil până la discreditarea în faţa propriei persoane, din moment ce a slujit,

de pe treapta cea mai înaltă, două regimuri antagonice, total opuse ca doctrină…

A fost combatant pe ambele fronturi, ca înalt factor decident, aducând, de fiecare

dată, elogii victoriilor de pe câmpul de luptă, secvenţele din documente şi presa vremii

fiind elocvente.

În calitate de Comandant al Aeronauticei, în anul 1941 prezenta M.S. Regelui

Mihai I următorul raport:

Grupul aeronautic Lt-C-dor Popişteanu

D. general de escadră a rostit în faţa MS Regelui, cu ocazia glorioasei săvârşiri

din viaţă a lt.-comandor Alex. Popişteanu, un raport, din care cităm următoarele:

„Majestate

Comandantul aeronauticei raportează astăzi Majestăţii Voastre îndeplinirea

datoriei, pentru unul din grupurile sale, pentru eroicul Grup 7 de sub comanda lt.-

comandor Alexandru Popişteanu.

În 60 zile de luptă, zburătorii acestui Grup din faţa Majestăţii Voastre au executat:

- 59 misiuni însoţite de bombardamente;

- 11 misiuni recunoaştere la inamic;

- 9 misiuni atacuri la sol;

- 144 misiuni vânătoare liberă în sector.

Total, 223 misiuni la inamic, purtând 40 lupte aeriene cu rezultatul următor:

- 55 victorii aeriene;

- 20 avioane lovite la sol;

Total, 75 avioane inamice distruse.



În fruntea acestui grup a fost exemplul viu de curaj şi sacrificiu lt.-comandor

Popişteanu Alexandru, care are 35 de ieşiri la inamic în fruntea zburătorilor săi şi 2

aterizări în liniile de luptă terestră, pentru a-şi salva doi dintre zburătorii săi, loviţi de

gloanţele duşmane în avion.

De câteva zile vânătoarea inamică (sovietică, s.n.), superioară numericeşte, face

eforturi de a zădărnici înaintarea trupelor noastre, dar curajul vânătorilor din Grupul 7

micşorează în fiecare zi numărul lor.

În ziua de 24 august 1941, la orele 18,30, în misiunea de vânătoare liberă, lt.

Popişteanu Alexandru, în fruntea a 10 vânători din grupul său, atacă la 3500 m o

formaţie de vânătoare inamică, superioară ca număr. Numai în această luptă sunt

doborâte 6 avioane inamice, dar această frumoasă victorie este plătită scump de Grupul 7

vânătoare, prin însăşi moartea eroică a comandantului său. A căzut îndeplinindu-şi

datoria la postul de onoare pe câmpul de luptă. Fapta sa a înscris-o cu sângele său în

Cartea de Aur a Aviaţiei şi va rămâne de-a pururi un exemplu viu pentru toţi zburătorii” –

relatau ziarele din data de 1 sept. 1941

*

Generalul av. Emanoil Ionescu – comandantul Corpului 1 Aerian, a fost decorat

cu <Crucea de cavaler al Crucii de Fier> la 10 mai 1944 de către Luftwaffe Generaloberst

Otto DeBlogh – comandantul „Luftflotte 4”, pe un aerodrom din Moldova.

*

In ianuarie 1944, armata sovietică a ajuns la vechea frontieră a Poloniei; în

februarie, pe malul Nistrului, în nordul Basarabiei; iar în martie, pe Prut în faţa Iaşului.

Aviaţia militară română a trebuit să părăsească Tiraspolul şi să se mute, succesiv, la

Tecuci, Bacău şi Roman. Aviaţia de bombardament se afla la Focşani şi Ziliştea, iar cea

de asalt – Stukas, de recunoaştere şi sanitară, era la Tecuci. Corpul de Armată comandat

de generalul Emanoil Ionescu se afla la Nicoreşti. Românii luptau acum pe teritoriul

naţional, bombardat în nenumărate rânduri de aviaţia inamică. La 20 august 1944

armatele sovietice au declanşat o mare ofensivă. Aviaţia noastră de atac şi cea de

bombardament în picaj, Ju-87 Stukas, au atacat punctele de forţă sovietice de peste Prut

care aveau un foc aerian extrem de puternic. A fost o zi cu multe pierderi pentru aviaţia

românească. Trei zile mai târziu, România avea să încheie lupta contra URSS, SUA şi

Anglia. – (Rador, SRR.Ro).

*

În urma retragerii de pe fronturile din Moldova şi a evenimentelor care au urmat,

unităţile Corpului 1 Aerian Român au intrat în refacere astfel: aviaţia de vânătoare cu

avioanele Me- 109 a fost grupat la Bucureşti; cea cu avioanele IAR 80/81 la Geamăna,

Piteşti; bimotoarele SM – 79 la Stăneşti, iar restul unităţilor la Craiova. Refacerea s-a

impus în urma pierderilor cât şi a oboselii personalului. Prin ordinul nr.- 2428/29 aug.

1944, Corpul 1 Aerian Român s-a contopit cu Regiunea 1 Aeriană, iar punctul de comandă

a fost stabilit la Sibiu. La 7 sept. 1944, Grupul 8 Asalt a primit ordin de deplasare pe

aerodromul Balomir. Tot aici au fost dislocate Grupurile 5 Bombardament şi 6 în Picaj.

Corpul 1 Aerian român, aflat sub comanda generalului Emanoil Ionescu, era deja

în compunerea Armatei 5 Aeriene Sovietice din cadrul Frontului 2 Ucrainean. Piloţii

români au fost primiţi cu ostilitate de ofiţerii şi soldaţii sovietici care ocupaseră

aerodromul. Practic, au fost puşi sub arest, cu santinele pe aerodrom şi la barăcile unde au

fost duşi. La intervenţia generalului Emanoil Ionescu, care s-a deplasat personal la

Balomir, însoţit de mai mulţi ofiţeri sovietici, acea situaţie a luat sfârşit. A ordonat

pregătirea avioanelor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă, întrucât trupele germano –



maghiare presau puternic şi era nevoie de aviaţie. Acţiunile de luptă ale Corpului 1 Aerian

Român au durat până la 12 mai 1945, dar au primit ordin de deplasare în ţară abia la 29

iulie 1945.

*

Biografia generalului Emanoil Ionescu, aşa de stufoasă, determinată de o activitate

impresionată, printre cele mai ilustre din aviaţia şi armata română, marcată prin studii

militare, de specialitate şi specializări în ţară şi străinătate, participarea în campaniile

decisive ale ambelor conflagraţii mondiale, soldată chiar şi cu rănirea pe front, prezenţa în

bătălii, dar şi în amfiteatrul învăţământului militar românesc, în calitate de combatant şi

comandant, fiind martor şi coautor al evoluţiei aeronauticii interbelice, poate fi reliefată

exhaustiv numai prin prezentarea <Memoriului Personal>, document pus la dispoziţia

noastră de Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare şi Istorice, Piteşti:

Emanoil Ionescu a participat în următoarele campanii:

- Campania 1916 – 1918;

- Campania din Transnistria 1918 – 1920;

- Campania din Basarabia 1920 – 1921;

- Campania din Est 1941- 1942 şi 1943-1944;

- Campania pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei.

*

Rănit. În Campania din Basarabia într-un accident de avion la 28 august 1920 la

Chişinău.

Aptitudini speciale:

- Brevetat pilot la 11 iulie 1918, brevet nr. 127;

- Brevetat observator aerian la 15 sept 1928, bv. nr. 201;

- Brevetat observator avion în Franţa la 1 sept. 1926;

- Brevetat internaţional pilot 1 aug. 1921, bv. nr.15.

*

Studii:

- Primare – Gimnaziul

- Secundare – Şcoala Normală

Studii militare

- Şcoala pregătitoare a ofiţerilor de rezervă;

- Şcoala de pilotaj Tecuci, 1918;

- Şcoala de observatori aerieni, 1923;

- Şcoala de observatori aerieni Versailles, curs pregătire pentru grad maior,

absolvit;

- Şcoala de aplicaţii a Aeronauticei Versailles, 1923;

- Şcoala Superioară de Război, 1930, promoţia 36.

*

Recompense, decoraţiuni şi medalii

- Ordinul Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice cu spade, 1930;

- Ordinul Steaua României cu spade grad Cavaler cu panglică, 1924;

- Ordinul Coroana României cu spade grad Cavaler cu panglică a Virtuţii Militare,

1919;

- Ordinul Coroana României în grad Ofiţer, 1924;

- Ordinul Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice, 1930;

- Ordinul Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice cu o baretă, 1931;

- Ordinul Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice cu două barete, 1932;



- Medalia Virtutea Militară de pace, clasa

I, 1928;

- Medalia Victoria, 1926;

- Crucea Comemorativă, 1920;

- Legiunea de onoare în grad de cavaler,

1932;

- Medalia 25 de ani de serviciu.

*

Ştiri importante din ziarul ,,Unirea

Poporului”, nr. 11/1945, pag. 3:

,,Noul guvern

Domnul Dr. Petru Groza, preşedintele

,,Frontului Plugarilor”, a format noul guvern.

Între membrii executivului se află şi: Gheorghe

Tătărescu – vicepreşedinte al Consiliului de

Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Lucreţiu

Pătrăşcanu – Justiţie, Gh. Gheorghiu Dej –

Lucrări Publice şi Comunicaţii, General Vasiliu

Răşcanu – Ministru de Resboiu.

(n.a. Guvernul cuprindea un număr de 18 miniştri

şi 14 subsecretari de stat.) General Emanoil

Ionescu - Subsecretar de Stat al Aerului.”

*

„Ardealul cedat şi noul guvern

Domnul Dr. Petru Groza a anunţat imediat după depunerea jurământului că D.L

mareşal Stalin s-a învoit ca în Ardealul cedat să se instaureze autorităţile române şi ca

prizonierii noştri de resboiu din Rusia să fie lăsaţi acasă. Totdeodată s-a hotărât ca zilele

de 11 – 13 Martie să fie zile de sărbătoare, de bucurie că autorităţile române au putut

intra în Ardeal, iar în ziua de 13 Martie să se dea mulţumită lui Dumnezeu în toate

bisericile ţării pentru aceasta. Întreaga presă a sărbătorit acest eveniment şi a adus

mulţumire D.lui mareşal Stalin pentru aceste două hotărâri ale D-Sale.”

*

„Consiliul de miniştri la Cluj

În Consiliul de miniştri de Duminică 11 martie s-a hotărât ca cel mai apropiat

consiliu de miniştri să se ţină la Cluj, în capitala Ardealului, în 13 Febr., drept

recunoştinţă pentru intrarea administraţiei româneşti în Ardeal.”

*

Conform publicaţiei ,,Revista aeronauticei” (nr. 7- 8, iulie – august 1945, p.

26) Ministrul Subsecretar de Stat al Aerului din cadrul guvernului condus de dr.

Petru Groza, general Emanoil Ionescu se adresează aviatorilor militari români cu

cuvintele: ,,Aviaţia se întoarce victorioasă în ţară, dar nu pentru a se odihni. O altă

muncă o aşteaptă, una care cere imperativ ca aripile româneşti să slujească mai departe

interesele patriei”.

Din păcate pentru aviaţie, ca şi pentru celelalte forţe româneşti, ce a urmat în

primii ani după război nu a fost o muncă, ci a însemnat o adevărată decimare a

forţelor armate, prigoana împotriva militarilor români cu orientări ,,nesănătoase şi

În memoriul personal de la

Arhivele Militare din Piteşti se

păstrează datele esenţiale

despre activitatea generalului

Emanoil Ionescu cu care ilustrăm

acest material (arhiva autorilor)



periculoase” pentru conducerea

comunistă instaurată în România de

către trupele sovietice de ocupaţie.

*

Ziarul Scânteia, nr.281/22

iulie 1945, în pag. 3 scria:

Sărbătorirea Zilei Aviaţiei

la care membri ai guvernului au

fost decoraţi cu „Virtutea

Aeronautică”

Aflăm că „ ...de Ziua Aviaţiei,

pe şoseaua Jianu s-au aliniat unităţi

din Geniu Aeronautic, Şcoala de

Aviaţie, Artileria Antiaeriană, în

frumoase uniforme albastre...”

Din discursul d.lui general aviator Emanoil Ionescu, am reţinut: „Aviaţia română

este astăzi în sărbătoare. În fiecare an aviatorii se adună la măreţul Monument al

aviatorilor ce cu aripile întinse priveşte departe în zările albastre şi azurii ale

progresului, aducând omagiul lor celor ce s-au jertfit. Sărbătorirea de astăzi – a continuat

d. general Ionescu – are însă o semnificaţie cu mult mai mare, căci este prima sărbătoare

după atâţia ani de crunt război în care aviaţia română şi-a făcut datoria în lupta contra

Germaniei hitleriste. Aportul adus de aviaţia

română, precum şi valoarea ei, au fost

recunoscute şi concretizate prin citări în

ordinele de zi ale generalisimului Stalin, dar

în afară de aceste fapte de arme, aviatorii

români au reuşit ca din lupta şi din

sacrificiile comune să închege cu armatele

sovietice o camaraderie, o frăţie de arme şi

o prietenie, bazate pe cunoaştere şi

apreciere reciprocă, care reprezintă o

trainică bază pentru dezvoltarea legăturilor

noastre viitoare cu marele aliat de la

Răsărit. Aviaţia are un mare rol de

îndeplinit în perioada de după război,

uşurând transporturile, făcând o legătură

cât mai strânsă între state.”

După discursul d-lui Ministru al

Aviaţiei – titrează cotidianul „Scânteia” –

urmează ” înmânarea decoraţiilor pe care

M.S. Regele le-a conferit membrilor

guvernului, ofiţerilor generali şi superiori,

ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor aviatori,

personalului aeronautic.

Au fost decoraţi cu „Virtutea

Aeronautică”, d. dr. Petru Groza, tov.



Ministru Gh. Gheorghiu-Dej, d. Ministru

general de cop de armată Vasiliu-Răşcanu,

d. Ministru Mircea Durma, d. Ministru

Bejan, d-nii g-ral Ionaşcu, g-ral

Dămăceanu, g-ral Dombrovschi, tov. I.G.

Maurer, Vâlcu etc...

Solemnitatea s-a încheiat printr-o

frumoasă defilare a trupelor în faţa d-lui

dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului

de miniştri, a membrilor guvernului şi a

delegaţiilor sovietice şi aliate conduse de:

d. col Listrov, din partea Armatei Roşii,

gen. Skyler, din partea Misiunii militare

americane şi vice-amiral al aerului

Stevenson, din partea Misiunii militare

britanice. Au defilat unităţi din

transmisiuni, pionieri, şcoala de aviaţie,

artileria anti-aeriană precum şi o unitate a

Armatei Roşii, într-o ireproşabilă ţinută.”

*

(n.a. Constatăm, aşadar, că aviaţia

militară românească era reprezentată

numai de şcoala de aviaţie. Grupurile şi

Regimentele de aviaţie au fost decimate:

tehnica aeronautică distrusă în încleştările

aeriene şi bombardamentele, de la

Stalingrad până în Munţii Tatra; piloţii,

mecanicii, observatorii şi navigatorii rămaşi pradă pe câmpurile de luptă, în lagărele

sovietice ori închisorile noului regim).

*

În total, între anii 1941 – 1945, aviaţia română a pierdut 2.000 de aviatori,

observatori, mecanici de avioane, militari din trupele auxiliare.

…. Până la Odesa, aeronautica militară română a obţinut 661 de victorii aeriene.

Aviaţia militară română a luptat pe frontul de est până la 22 august 1944, participând la

marile bătălii de la Stalingrad sau de pe fronturile din Crimeea şi Ucraina.

Aviaţia română a obţinut între anii 1941 – 1944 un număr de 2000 de victorii

aeriene. Printre cei mai

buni piloţi români s-au

numărat: cpt. Ctin

Cantacuzino – 68 de

victorii, cpt. Alex

Şerbănescu – a doborât

60 de avioane inamice,

lt. Tudor Greceanu – 42

de victorii, slt. Ioan Di

Cezare – 40 victorii.

După 23 august

1944, când România a



trecut de partea Naţiunilor Unite, aviaţia militară reorganizată în Corpul Aerian Român

comandat de generalul Emanoil Ionescu (8 sept. 1944 - 11 mart 1945) şi generalul Traian

Burduloiu (12 mart. – 12 mai 1945) a contribuit la eliberarea nord-vestului ţării, a

Ungariei şi a Cehoslovaciei.

.... Corpul Aerian Român a executat în perioada 23 aug. 1944 – 12 mai 1945, un

număr de 4.200 misiuni de luptă la inamic cu 8.300 ieşiri avion, în 11.000 ore de zbor.

*

,,Împreună cu trupele terestre, un aport important în luptele de pe teritoriul

Cehoslovaciei a avut Corpul aerian român, cu un efectiv de peste 7300 oameni*, 20 de

escadrile şi un număr de 239 de avioane**. Sprijinind activ atât acţiunile ofensive, cât şi

pe cele de apărare, aviatorii români au dat dovadă de un înalt spirit de eroism şi

sacrificiu. Trecând prin barajele artileriei antiaeriene inamice şi înfrângând atacurile

aviaţiei de vânătoare a acestuia, zburătorii noştri au dat lovituri puternice sistemului de

apărare hitlerist, i-au dezorganizat transporturile de pe calea ferată şi şosele, i-au lovit

rezervele şi grupările de contraatac în adâncimea dispozitivului şi au împrăştiat coloanele

ce se deplasau spre front sau în spate, spre noi aliniamente de apărare.

Sprijinirea acţiunii de la Zvolen sau a luptelor pentru eliberarea oraşelor

Kremnica şi Previzda, a ofensivei de la Trenci sau Uhersky Brod, iată numai câteva dintre

acţiunile de luptă în care aviatorii români au intervenit prompt, hotărât şi eficace în

sprijinul trupelor terestre. Pentru participarea activă şi eroismul de care au dat dovadă în

luptă, aviatorii români au fost citaţi prin ordine de Comandamentul suprem sovietic. Prin

ordinul 329/ 4 apr. 1945 al comandamentului menţionat, se arată că ,,în lupte duse de

trupele sovietice, în cooperare cu cele române, s-au distins trupele Armatei 4 române şi

aviatorii Corpului aerian român de sub comanda generalului de divizie Emanoil

Ionescu”***. Activitatea dusă de Corpul aerian român pe teritoriul Cehoslovaciei

însumează, statistic, 2.578 de misiuni cu 4.981 de ieşiri avion în 6.304 ore de zbor. În

timpul acestor misiuni au fost lansate asupra inamicului peste 900 t de bombe

producându-i pierderi evaluate la 29 tancuri, 20 baterii de artilerie de diferite calibre,

448 de autovehicule şi 239 căruţe cu materiale de război şi trupă, peste 40 de trenuri

militare, 3 aerodroame şi nenumărate puncte de sprijin ale infanteriei şi alte lucrări de

apărare. Succesele obţinute în luptă de către aviatorii noştri au fost obţinute cu jertfa a

135 de oameni**** şi 62 de avioane pierdute”.

*. Arh. MFA – M.St. M., dos. 686/84, anexa 21, şi dos. 686/126, f. 217 – 183.

**. Ibidem. Dos. 686/187, f. 195; dos. 686/85, f. 24, 31; dos. 686/82, f. 37; dos.

732/1, f.37.

*93 Ibidem Dos. 457/387, f. 21.

*94 Ibidem, Dos. 686/187, f. 195; dos. 234/2, f. 279 – 426; dos. 234/3, f. 427 –

565; dos. 686/2, f.34, 35, 75; dos. 732/9, f. 37, 44; dos. 234/63, f. 13, graficul nr. 44.

*

Un cuvânt pentru aviaţie

<România aeriană>, ianuarie 1946

„Aviaţia românească trece astăzi prin împrejurări deosebite, în strânsă legătură

cu prefacerile adânci ale ţării noastre. Am ieşit dintr-un război, în prima lui parte

dezastruos şi antinaţional, pe linia adevăratelor destine ale poporului nostru, în a doua

lui parte. Acum sîntem alături de marile popoare aliate, cu care împreună am izbândit şi

cu care împreună vom fi chemaţi să construim pacea.



Aviaţia noastră urmează linia acestor prefaceri. Am avut o aviaţie de război, care

şi-a făcut cu prisosinţă datoria pe frontul apusean pentru zdrobirea fascismului hitlerist –

maghiar, sub conducerea destoinică a generalului comandant aviator Ionescu Emanoil.

actualul ministru al aerului. Fireşte, aviaţia militară îşi are bine închegate rosturile sale.

Însă cu mult mai largi – şi pe drept cuvânt – sînt orizonturile aviaţiei civile, pe care o

înţelegem, sub toate aspectele ei: comercial, sanitar, sportiv, educativ, ştiinţific,

agronomic, propagandistic etc.

Numai din această scurtă înşirare se poate vedea cât de larg este câmpul (am

putea zice mai exact „atmosfera”) de activitate a aviaţiei civile.

În ce ne priveşte ca reprezentanţi ai unui departament de o valoare deosebită în

politica largă a guvernului dr. Petru Groza, pentru democratizarea ţării, pentru

asigurarea unui bun trai general, pentru întărirea păcii, am simţit nevoia, din primul

moment, a unui sprijin în activitatea noastră din partea aviaţiei.

De aceea, după oarecare stabilizare şi organizare a ministerului propagandei

ne-am îndreptat imediat către conducătorul departamentului aerului, domnul general

comandant aviator Emanoil Ionescu, care personal şi înţeles de toţi colaboratorii săi

imediaţi ne-a dat tot sprijinul. Am organizat un serviciu de aerotransport cu personal şi

avioane de la S.S.A., Direcţia aviaţiei civile, ataşat cabinetului, care deserveşte

deocamdată regionalele ministerului propagandei, înfiinţate de acum câteva luni……..

În acest fel, aviaţia se integrează complet rosturilor vremurilor de astăzi, de luptă

sistematică pentru construirea unui viitor mai fericit şi pentru poporul nostru.”

Menţionăm şi devotamentul faţă de principiile venite de la Răsărit, precum şi

hotărârea guvernului, aşa cum a fost anunţată în ziarul „Unirea Poporului”, nr. 11/1945,

pag. 3:„Jefuitorii şi saboteurii

Adică aceia care vor lucra împotriva democraţiei şi a guvernului, vor fi pedepsiţi

cu moarte. Tribunalele vor judeca rapid (= iute), şi sumar (fără multă vorbă; sau fără a

recurge la formele obişnuite). Aşa a hotărât Consiliul de Miniştri de Duminică, 11

martie”.

*

Generalul de Corp de Armată aviator

Emanoil Ionescu rămâne un etalon remarcabil pe

firmamentul aeronauticii româneşti!

Un aviator care-şi are locul distinct în

istoricul aeronauticii. Devreme, la numai 56 de

ani trecuţi, a plecat la Domnul!

A fost căsătorit cu d-ra Matilda Ergas –

de religie catolică, în 18 oct 1928, în oraşul Seine

(Franţa), cu aprobarea I.G. Aeronauticii nr.

13107/1928. Au avut împreună un băiat, Pierre-

Emanuel, născut la 21 iunie 1932.

Domiciliul, str. Dr. Babeş, nr. 29,

Bucureşti. A fost vorbitor al limbilor: germană,

franceză, italiană şi rusă.

În semn de recunoaştere, câte o stradă din

municipiile Slatina şi Bucureşti îi poartă numele,

la fel ca şi Baza militară – Flotila 71 Aeriană de

la Câmpia Turzii.

Generalul Emanoil Ionescu pe

coperta revistei ,,Der Adler”,

ediţia românească



Monografia Şcolii primare din comuna Perieţi, judeţul Olt (II)

Virginia Toma

În lucrarea monumentală – De la Bacea la Tituleşti, pagini de istorie - Iancu Stan

Toma arăta: ,,Un

moment important în

istoria monografiilor

săteşti îl constituie

lucrările câtorva serii

de învăţători, prezen-

tate în manuscris la

Ministerul Învăţămân-

tului pentru obţinerea

gradului I, în perioada

1940-1943, idee fericită,

care a contribuit în

oarecare măsură la

dezvoltarea istorio-

grafiei săteşti”.

Între aceste

lucrări se înscrie şi

Monografia şcolii

primare din comuna

Perieţi a învăţătoarei Virginia Toma care se găseşte în original la Arhivele Naţionale din

Bucureşti, Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, din care prezentăm partea

a II-a.

Prima parte a acestei interesante monografii am prezentat-o în numărul 60/2016 al

acestei reviste.

Ileana-Monica Barbu, Mihai Barbu

Învăţământul

Rezultatele statistice se pot vedea pe 24 ani începând cu 1918, de când şcoala

posedă matricole. Cele anterioare, în afară de una din 1901-1902, au fost distruse în timpul

ocupaţiei din timpul războiului de întregire.

Anul

şcolar

Totalul

copiilor

recenzaţi

Total

B+F

Totalul

copiilor

obligaţi să

urmeze

Total

B+F

Elevi

înscrişi

B+F

Elevi

absolvenţi

a 4-5

clase B+F

Elevi

absol-

venţi a 7

clase

B+F B F B F

1901-1902

- - - 56 2 58 58 9 -

1917-1918

- - - 94 8 102 102 2 -

1918-1919

90 80 170 146 20 166 166 9 -

1919-1920

98 79 177 132 34 166 166 7 -

Învăţătorii Al. şi Virginia Toma, naşi de cununie la căsătoria

preotului Nicolae Mezdrea cu Janeta (20 sept. 1936)



1920-1921

105 110 215 135 40 175 175 8 -

1921-1922

107 130 237 168 45 213 213 25 -

1922-1923

148 104 252 137 56 193 193 32 -

1923-1924

159 138 297 124 65 189 189 25 -

1924-1925

115 172 287 96 71 167 167 26 -

1925-1926

178 170 348 101 64 165 165 - -

1926-1927

214 181 395 104 67 171 171 - -

1927-1928

146 164 310 96 71 167 167 - 3

1928-1929

179 183 362 104 66 170 170 - 4

1929-1930

182 169 351 102 66 168 168 - -

1930-1931

203 195 398 109 63 172 172 - 2

1931-1932

201 160 361 124 89 213 213 - -

1932-1933

224 182 406 133 113 246 246 - -

1933-1934

229 192 421 124 120 244 244 - -

1934-1935

218 202 420 157 108 265 265 - -

1935-1936

225 200 425 121 161 282 282 - -

1936-1937

240 219 459 142 126 268 268 - -

1937-1938

248 239 487 122 108 230 230 - 3

1938-1939

217 226 443 113 99 212 212 - 2

1939-1940

265 280 545 109 116 225 225 - 4

1940-1941

299 287 586 126 110 236 236 - 17

TOTAL - - - - - 4884 4884 143 35



Din examinarea tabloului de mai sus, se observă că numărul copiilor obligaţi să

urmeze şcoala, faţă de cei înscrişi este mai mare. Această disproporţie pe măsură ce s-a

înmulţit numărul posturilor de învăţători şi numărul sălilor de clasă s-a micşorat, ajungând

ca azi să nu mai fie aproape niciun copil care să nu aibă măcar cursul elementar.

În unii ani, se observă

oarecare diferenţă între

înscrişi şi recenzaţi, diferenţă

ce se explică prin faptul că în

recensământ se trec copiii

după vârstă şi între ei intră şi

absolvenţii cursului primar

care nu mai sunt obligaţi şi

nici nu se înscriu. De

asemenea între recenzaţi

intră şi elevii cu patru clase

care s-au înscris la şcoli

secundare, precum şi copiii

de la 5-7 ani.

Până în anul 1925, absolvenţii cursului primar, sunt socotiţi cei cu 4 sau 5 clase

primare.

Pe anii

şcolari 1917 –

1925, au fost

înscrişi 1429

elevi şi au

absolvit 143.

Pe anii

şcolari 1925-

1926 şi 1926-

1927, n-avem absolvenţi ci numai promovaţi în clasa a V-a şi a VI-a.

Primul contingent de absolvenţi cu şapte clase s-a dat în anul 1928.

Pe anii şcolari 1930-1937 nu au fost absolvenţi, deoarece elevii nu urmau, iar

sancţiuni nu se aplicau, din cauza regimurilor politice care se supralicitau, prin a-i absolvi

de ele. Pe de altă parte, cetăţenii nu vedeau foloase imediate pentru cei cu şapte clase, şi cu

mare greutate s-au putut convinge ca să organizeze şapte clase.

S-au mai dat absolvenţi între 1938-1941.

La 4884 înscrişi pe 25 ani, sunt 178 elevi absolvenţi, dintre care 143 cu 4-5 clase

şi 35 cu 7 clase.

Menţionăm că în anii 1924-1927, au funcţionat şi cursuri de adulţi care au dat 22

absolvenţi, fiind conduse de Alexandru Toma.

Dintre absolvenţi, au urmat cursuri superioare cursului primar următorii: Dumitru

Perieţeanu – doctor chimist; Lungu Ioan – colonel; Lungu Stancu – căpitan; Brânzaru

Aristotel – căpitan; Gurlui Iancu – căpitan; Mihăilescu Constantin – medic, mort în război;

Drăghicescu Constantin – funcţionar bancă, mort în război; Drăghicescu Richard –

căpitan; Drăghicescu Dumitru – profesor la Gimnaziul Industrial Slatina.

Manuscrisul monografiei Şcolii Primare Mixte din

comuna Perieţi, jud. Olt...

...poartă semnătura învăţătoarei Virginia Al. Toma



Învăţători cu

şcoală normală:

Stoica Mihalache,

Guţescu Ioan, Cosma

Marin, Alexe

Ecaterina, Ionescu

Maria, Florea Ilie,

Iliescu Marin,

Voiculescu Aristotel,

Lincă Gheorghe,

Olteanu Mihail- mort

în război, Pirciulescu

Alexandru – decedat,

Mărculescu Sofia.

Alţi

absolvenţi: Cosma

Mihail - avocat

Slatina, Deaconescu

Traian – avocat

Bucureşti; Nicolescu

Iancu – locotenent; Pirciulescu Vasile – avocat Bucureşti; Mărculescu Teodor – căpitan,

Antonescu Marin preot teolog.

Dintre absolvenţii cu 4 sau 7 clase primare, foarte mulţi ocupă diferite servicii în

administraţie, CFR, bănci, PTT etc.

Biblioteca

În anii din urmă şi pentru cerinţele timpului, şcoala a devenit un centru de

activitate, pe lângă care au luat fiinţă anexele necesare. În primul rând, pentru absolvenţii

şcoalei, să nu piardă contactul cu şcoala, s-a înfiinţat o bibliotecă, care numără azi peste

200 de volume şi peste 100 reviste diferite, majoritatea cu conţinut agricol. Cărţile au fost

date parte de Casa Şcoalelor şi parte donate de învăţători. Aceste cărţi sunt citite mai ales

iarna.

Muzeul şcolar care ar fi de dorit în fiecare şcoală. Şcoala are un bogat muzeu

alcătuit din diferite obiecte din piatră găsite la Floru de învăţătorul Aristotel Voiculescu;

diferite monede, stampe, fotografii, seminţe de plante, materiale intuitive necesare la

predarea ştiinţelor naturale, ştiinţelor fizico-chimice.

Grădina şcolară - este împrejmuită şi cultivată cu flori şi legume. Aceasta fiind

prea mică, s-au luat măsuri ca terenul de 1,5 ha proprietatea şcoalei, ce se află situat între

primărie şi cimitirul satului, la o distanţă de 300 m de şcoală, să se împrejmuiască şi să se

constituie grădina şcoalei.

Diverse

Şcoala are un cor bisericesc, care dă răspunsurile liturghice, la sărbători. S-a

observat că de când elevii cântă la biserică, vine mai multă lume; părinţii simt o mândrie

când îşi văd odraslele cântând.

Lucrului manual i se dă toată atenţia. Elevii cursului supraprimar lucrează coşuri

şi preşuri din foi de porumb, mături şi împletituri din paie şi altele. Elevii lucrează şi în

O parte dintre notabilităţile comunei Perieţi în 1936. Sus: preotul

Nicolae Mezdrea, învăţătorul Al. Toma, un învăţător neidentificat;

jos: Ion Cosma, Marin Davidescu (socrul lui Al. Toma), şeful de post,

persoană neidentificată, preoteasa Janeta Mezdrea, învăţătoarea

Virginia Toma (în costume populare), perceptorul Alexandru Cosma

(stând) şi un grup de copii şi părinţi (după Claudia- Theodora Truţă,

Mihai Barbu- Monografia comunei Perieţi, judeţul Olt, 2013)



atelierul de tâmplărie. În acest an, nu a fost numit niciun maistru şi elevii lucrează obiecte

uşoare sub conducerea învăţătorilor bărbaţi.

Cantina şcolară În anul 1938, a luat fiinţă cantina şcolară, care a servit şi serveşte şi azi ceai cu

pâine la 20-22 elevi săraci. Din acest an li se serveşte la prânz, de 3 ori pe săptămână şi

hrană caldă. Posedă vesela necesară, procurată prin grija directorului şcoalei. Se conduce

efectiv de subsemnata, ajutată de elevele de clasa a IV-a şi cele din cursul complementar.

Fondurile sunt de la primărie şi din colecte făcute în sat.

Cooperativa şcolară În anul 1940, s-a înfiinţat cooperativa ,,Ardealul”, cu un capital de 800 lei şi 40

membri. Scopul cooperativei este de a-i iniţia pe elevi în spirit cooperatist, precum şi a-şi

cumpăra cărţi şi rechizite cu preţuri mici.

În acest an, cărţile s-au procurat prin cooperativă depunându-se rabatul de 900 lei,

la diversele venituri. Cooperativa are azi un capital de 1200 lei, care în doi ani a adus un

beneficiu de circa 3000 lei.

Primul consiliu de administraţie a fost compus din următorii elevi: Popa S. Marin

clasa a VII-a, Alexe Elena clasa a VI-a, Lică Tudor clasa a VII-a, Ghimiş Florea clasa a

V-a, Antonescu Tudor clasa a IV-a şi Mezdrea Vasile clasa a IV-a, iar cenzori: Cosma

Emilia clasa a VI-a, Lică Gherghina clasa a IV-a şi Cosma Filofteia clasa a IV-a. În anul

şcolar 1941-1942 o parte din membrii consiliului absolvind, iar alţii plecând la şcoli

secundare, consiliul s-a reconstituit astfel: Burciu Constantin clasa a VI-a, Pârvan I. Marin

clasa a VII-a, Florea Ilie clasa a V-a, Tudor Ion clasa a VI-a, Predescu Alexandra clasa a

VI-a şi Ionescu Gheorghe clasa a IV-a, iar cenzori: Găbunea Ion clasa a IV-a, Diaconescu

Georgiana clasa a IV-a şi Ghimiş Constantin clasa aVI-a.

Căminul cultural

Pe lângă şcoală a luat fiinţă în anul 1939 – căminul cultural ,,Perieţi” prin

activitatea căruia se dirijează toate acţiunile culturale, economice şi sociale. În anii 1940-

1941 s-au colectat prin cămin diferite obiecte de îmbrăcăminte, săpun şi alimente pentru

ostaşi şi răniţi.

A fost condus de următorii preşedinţi: Ofiţă Nicolescu – arendaş (1919-1922); Ion

Georgescu (1922-1930); Dumitru Stoicescu (1930-1931); Smarandache Ungureanu (1931-

1933); Preot Gheorghe Diaconescu (1933-1934); Ion Antonescu (1934-1936); Victor

Olteanu –perceptor (1936-1940); Preot Nicolae Mezdrea (1940-1941).

De la înfiinţarea comitetului şi până azi, secretar a fost Alexandru Toma cu

întrerupere de 2 ani: 1927 şi 1928 când a fost subrevizor de control şi în anii 1935-1938

când a fost revizor şcolar al judeţului Olt.

Administraţia Şcoala a fost administrată de următorii diriginţi-directori: Florea Drăghicescu –

până la 1 septembrie 1918; Alexandru Toma – învăţător gradul I de la 1918, în care

calitate se găseşte şi astăzi. În acest interval a girat direcţia în anii 1927 şi 1928 învăţătorul

Ilie Popa, pe timpul când învăţătorul Alexandru Toma a fost subrevizor şcolar de control.

Pe perioada 1935-1938 când Alexandru Toma a fost revizor şcolar a fost înlocuit

de: învăţătorul Mihail Stoica – 1935-1936, învăţătorul Marin Ionescu 1936-1937 şi

învăţătorul Aristotel Voiculescu 1937-1938.

Inspecţiuni Până în anul 1918 în arhivă nu se găseşte nicio condică de inspecţie.

Din 1918 şcoala a fost inspectată astfel: revizorul şcolar Paraschiv Rădulescu – 10

octombrie 1918; revizorul şcolar Gheorghe Poboran – 1 septembrie 1920, 7 decembrie



1920, 23 februarie 1921, 22 decembrie 1921;

revizorul şcolar M. Andreescu – 23 mai 1921, 11

mai 1927; revizorul şcolar N. E. Căpăţână – 29

martie, 16 mai 1922, 13, 23 noiembrie 1923, 3

martie 1924, 22 noiembrie 1927, 27 aprilie 1929,

15 ianuarie 1930; inspectorul şcolar N. Gh.

Teodosiu – 15 aprilie, 12 iunie 1921; subrevizorul

şcolar Ion F. Popescu – 2 martie, 23 mai 1922, 15

martie, 13 octombrie 1923, 11 noiembrie 1924, 17

septembrie, 7 decembrie 1925; subrevizorul şcolar

C. Niţulescu – 2 iunie 1926; subrevizorul şcolar

Pavel Vitănescu – 9 martie 1925, 24 septembrie, 12

noiembrie 1926, 11 mai 1927; inspector şcolar

Victor Protopopescu – 11 decembrie 1923, 17

decembrie 1925; inspector şcolar Paraschiv

Rădulescu – 26 noiembrie 1926; subrevizor şcolar

Mihail Ristea – 25 februarie 1927, 9 decembrie

1932; subrevizor şcolar Alexandru Toma – 24

octombrie 1927, 4 aprilie, 24 octombrie 1928;

inspector şcolar Teodor Dumitrescu – 9 martie

1928; subrevizor şcolar Stancu Predescu – 4

decembrie 1928; subrevizor şcolar Ion Ionescu –

26 mai 1929, 13 martie 1930, 22 februarie 1939, 23, 28 mai 1939; subrevizorul şcolar

Radu Popescu – 22 ianuarie 1931; revizorul şcolar Dionisie Popescu – 19 aprilie 1932;

revizorul şcolar Dumitru Giuculescu – 27 septembrie 1933, 16 aprilie 1938; revizorul

şcolar M. Marinescu – 4 decembrie 1933; inspector şcolar M. Boldescu – 9 ianuarie 1934,

9 iunie 1937; subrevizor şcolar I. Bărăscu – 14 februarie 1934, 29 mai 1935; inspector

şcolar C. Nedelcu – 6 iunie 1934; revizorul şcolar Alexandru Toma – 5 decembrie 1935,

12 februarie, 28 iunie, 21 septembrie, 3 decembrie 1936, 9 martie 1938; subrevizor şcolar

M. Şerbănescu – 4 martie 1936; inspector şcolar Şt. Diaconu – 3 aprilie, 9 iunie 1937;

inspector şcolar Şt. Ionescu – 28 martie, 16 aprilie 1938; subrevizor şcolar Marin Popescu

– 14 noiembrie 1940, 4 februarie 1941; revizorul şcolar Teodor Rădulescu Barbu – 6 iunie

1941; revizorul şcolar R. Niţu – 16 septembrie 1941; subinspector şcolar Şt. Diaconu – 3

decembrie 1941; inspector şcolar regional D. Giuculescu – 14 ianuarie 1942.

Din inspecţii se constată numai sfaturi şi îndrumări date învăţătorilor, în interesul

şi pentru progresul învăţământului şi al şcoalei.

Închei această monografie, împăcată în conştiinţă, că m-am străduit a o face cât

mai completă, iar dacă nu voi fi reuşit îndeajuns, este lipsa de documente din arhiva

şcoalei.

Totuşi, dacă la fiecare şcoală s-ar întocmi o monografie cel puţin ca aceasta, s-ar

întocmi celule sigure pentru întocmirea în viitor, a istoricului şcoalei româneşti, cât mai

precis.



Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (III)

Ne-a parvenit printr-o fericită întâmplare un document excepţional. Este vorba

despre un manuscris de 8 pagini intitulat ,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii

personale”. Documentul este scris de mâna

pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa în

partea de jos şi a aparţinut profesorului

slătinean Gheorghe Mihai, fost director al

Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al

istoriei locale. Bănuim că documentul i-a

parvenit de la profesorul caracalean Crăciun

Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care

s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această listă,

Marius Bunescu face o trecere în revistă

completă a tuturor cronicilor plastice din presa

anilor 1919-1966 care fac referire la expoziţiile

sale. Cu alte cuvinte, pictorul ne indică peste

timp în ce direcţie va trebui să căutăm mărturii

ale activităţii sale artistice. Pornind pe acest

drum, am căutat la Biblioteca Academiei

Române din Bucureşti publicaţiile indicate de

artist, descoperind o parte din cronicile plastice

menţionate în document. În numerele 60 şi 62

ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor am

prezentat cronicile plastice referitoare la anii

1919 şi 1922. În documentul citat, pictorul nu

menţionează pentru anii 1923-1924 nici o

cronică iar pentru anul 1925 semnalează

următoarele cronici plastice, autorii, ziarele şi data publicării:

1. B. Marian, Universul, 21. II. 1925

2. Fulmen, Dimineaţa, 21. II. 1925

3. Nichifor Crainic, Cuvântul, 1. III. 1925

4. Note de artă, Lupta, 22. III. 1925

5. O. W. Cisek, Gândirea, 9. IV. 1925

Sperând ca în viitor să le identificăm pe toate, prezentăm în acest număr al

revistei patru din cele cinci cronici plastice dedicate pictorului romanaţean Marius

Bunescu, apărute în presa anului 1925.

Floriana Tîlvănoiu

Oscar Walter Cisek77

, în GÂNDIREA, anul IV, nr 9/aprilie 1925, în spațiul acordat

cronicii artistice, întocmește o concludentă și foarte relevantă listă de aprecieri asupra

tehnicii picturale pe care pictorul Marius Bunescu o aplică în lucrările sale. De remarcat

sunt analogiile pe care Oscar Walter Cisek le face între pictorul Bunescu și mari pictori

consacrați, precum Cézanne78

, Daumier79

, și alții de un înalt calibru artistic :

77

Oscar Walter Cisek, scriitor, corespondent la numeroase publicații literare din București și din țară, important și bun cunoscător critic de artă în perioada dintre cele două războaie mondiale, de origine germană , s-a născut la București la 6 decembrie 1897. A decedat tot la București, la 30 mai 1966.

78 Paul Cézanne, pictor francez (n.19 ianuarie 1839- d. 22 octombrie 1906).

79 Honoré Daumier, pictor, caricaturist, litograf și sculptor francez. A trăit în perioada 26 februarie 1808-

10 februarie 1879.

Marius Bunescu- ,,Autoportret”



,,Ca și aiurea, majoritatea acelora care

țin penelul între degete nu știu ce vor,

circumscriind clipele cele mai somnoroase cu o

formulă banală. Un dovleac sub o pălărie cască

și spune: ,,Numai eu știu ce e focul sacru!” Dacă

nu știe să desemneze, se apucă de

IMPRESIONISM, dacă nu pricepe ce e modern,

fiindcă în viața lui n-a priceput ceva, se

îndeletnicește cu pictura clasică făcând din

culoare un fel de lanolină. Iar în fața figurilor

sale de ceară, cumpărătorii binevoitori rămân cu

gurile căscate. Nu vom tulbura nici noi liniștea.

Dar somnoroși de soiul acesta au devenit de

mult un pericol pentru orice artă adevărată.

Dacă te numești Kimon Loghi80

, Băncilă81

sau

Anton Pawlowicz, trebuie să iei numai o

atitudine de triumfător pentru ca toate

portofelele să se deschidă. ( Trăiască toți aceia

care au confundat focul sacru cu un ghiveci

național sau albanez! Nu trebuie uitat că Albanezii sunt specialiști în ghiveci ca și în ce

privește șerbetul de fisticuri și cel de trandafiri.) Uneori însă și nerozia e nemărginită. Și

domnul Kimon Loghi și domnul Teodorescu-Sion e neapărat altceva. Nu trebuie uitat că

domnul Teodorescu- Sion e încă în dezvoltare,

pe când ,,maestrul” Loghi a atins o culme.

Aceea a mediocrității.

Când însă îi ascultăm pe pictorii

noștri cei mai valoroși, auzim de obicei

cuvintele: ,,Pastă, construcție, compoziție.”

Neapărat că intenția, simțământul

predominant care încheagă întregul artistic se

presupune de la sine. Dar uneori parcă tot ne

vine să credem că de dragul inteligenței

artistice și a meșteșugului solid, intuiția trece

pe planul al doilea. Și atunci avem în fața

noastră lucrări foarte îngrijit lucrate, dar

lipsite parcă de o răsuflare puternică și largă.

Și în privința aceasta, ca și pentru oricare altă

artă, criteriul trebuie să fie: cât mai mult

simțământ stilistic izvorât din cât mai multă

libertate! Curentul impresionist a neglijat

forma, dar existența lui a fost cât se poate de

firească, fiindcă a însemnat o culme a

tendințelor picturale în artele plastice. Faptul

80

Kimon Loghi (n. 1873, în Macedonia- d. 1952, la București)- pictor român, de origine aromână, reprezentant al simbolismului.

81 Octav Băncilă, pictor român, de influență realistă. S-a născut la 4 februarie 1872 la Botoșani și a

decedat la 3 aprilie 1944, la București. Este pictorul răscoalelor țărănești de la 1907.



că a însemnat și un fel de sfârșit al unei evoluții

care a provenit de la Andrea del Sarto82

, de la

Correggio83

și de la meșterii Veneției, nu poate

și nu trebuie să-i convingă pe toți pictorii de

astăzi, că pitorescul nu mai are nicio

însemnătate pentru arta de mâine.

Arta domnului Marius Bunescu e foarte

picturală și e diametral opusă sculpturii

domnului O[scar ] Han84

. Se știe cred, că există

o pictură sculpturală întocmai ca și o sculptură

picturală; a Barocului, a lui Bernini85

și a lui

Rodin86

, Daumier e un Michelangelo87

al

caricaturii, cum Bernini e un Monet88

al

sculpturii. Dar când mă gândesc la arta

domnului Bunescu, nu-mi aduc aminte de un

singur tablou, de pasta curată pusă cu cuțitul

sau cu penelul, ci de un simțământ puternic și

predominant, care face din toate lucrările sale

un întreg de viață, scăldat în atmosferă.

Mijloacele de exprimare nu se identifică întotdeauna cu viziunea interioară, de care însă

se apropie tot mai mult. Din cauza aceasta se ivesc uneori și stângăcii în arta lui.

Realizarea nu se bazează pe o intenție formală, pornind de-a dreptul din domeniul

atmosferic. Nu cunosc în artele plastice românești o altă pictură care să fie într-atât

portretul intuitiv al creatorului ei. Și astfel pe când forma statică se afișează ca dorința

principală a anilor din urmă, pictura domnului Bunescu a devenit tot mai dinamică,

fiindcă elementele lineare s-au pierdut tot mai mult, lăsând drum larg răsfrângerii

aerului. Și tot din aceeași pricină sensul concret al acestei picturi devine atât de

generalizator, încât detaliul își pierde din importanța lui, iar peisajele se desbară

aproape în întregime de caracteristicul local.

Pentru noi peisajele domnului Bunescu nu redau și nu crează numai încă o dată

pe pânză Dunărea la Vâlcov sau Coasta de lângă Constanța ci și în mai mare măsură,

impresii mult mai generale, soarele trecând prin zilele de iarnă, căldură, frig, apă, amurg.

Dar aceste aspecte variază mereu și sunt deosebit diferențiate ca pe pânzele meșterului

Petrașcu. Stilul pictural al lui Bunescu nu le îmbracă o uniformă, tocmai fiindcă

înfățișarea ritmului de culoare și al formei e foarte strâns legat de înrâurirea luminii.

Această constatare ne face să credem că artistul e un peisagist născut, care nu se va

pierde niciodată în detalii ornamentale. Dar sintetizarea picturală a diferitelor planuri în

peisaj înseamnă, pare-mi-se, un fel de grenadă în ce privește realizarea compozițiilor

82

Andrea del Sarto, pictor italian renascentist (n. 16 iulie 1486- d. 21 ianuarie 1530, la Florența). 83

Antonio Correggio, pseudonim de la localitatea unde s-a născut; pe numele adevărat Antonio Allegri. A fost pictor italian din perioada Renașterii (n. august 1489- d. martie 1534).

84 Oscar Han, sculptor român, după tată de origine germană și mama româncă, s-a născut la 3

decembrie 1891 la București și a murit la 14 februarie 1976, tot la București. 85

Gian Lorenzo Bernini, cunoscut sculptor italian, reprezentant de seamă al stilului baroc (n. 7 decembrie 1598-d. 28 noiembrie 1680).

86 René François Auguste Rodin , sculptor și gravor francez (n. 12 noiembrie 1840- d. 17 noiembrie

1917). 87

Michelangelo Buonarroti, geniu artistic al Renașterii. Pictor, sculptor și arhitect, Michelangelo s-a născut la 6 martie 1475, în Italia și a decedat la 18 februarie 1564, la Roma.

88 Oscar- Claude Monet, pictor francez de orientare impresionistă (n.la 14 noiembrie 1840- d. 5

decembrie 1926).



monumentale. Într-un domeniu deosebit al picturii, unde gestul și înfățișarea omului

concentrează și sublimează aerul din jurul său, pictorul Bunescu a devenit meșter încă de

când a realizat una din lucrările cele mai definitive ale picturii noi românești: Povara.

Domnul Bunescu n-a început ca alți începători. Târziu i-a fost dat să se decidă a

lucra numai pe tărâmul artelor plastice, dar când s-a întors din străinătate, nu poseda, ca

alții, numai mijloacele, ci și incontestabil simț de interpretare individuală.

În primăvara anului 1919 i-am văzut pentru întâia oară o expoziție în localul

editurii MINERVA. Pe lângă expozițiile de atunci ale domnilor Iser89

și Teodorescu-Sion,

complexul acesta de lucrări, în care nuanțele unui galben predominau, însemna foarte

mult. Căci fragmentele luate din natură și văzute sub un unghi de perspectivă cât se poate

de caracteristic, se închegau în ritmul culorilor străvezii și uneori stinse ca pe gobelinuri

vechi. Era prin urmare, un fel foarte impresionist de interpretare, care se apropia cel mai

mult de maniera lui Vuillard90

. Un minunat exemplu pentru acest stadiu al picturii

domnului Bunescu ni se înfățișează în pânza din Muzeul Simu care a fost mult admirată și

de domnul Focillon91

. O sensibilitate cu totul deosebită în ce privește gradarea nuanțelor

de culoare, susținută de țesătura mlădioasă a ritmului liniar, adaugă la aceste fragmente

luate din natură un spirit oarecum romantic, dar de o nebănuită seninătate. Un simțământ

cât se poate de unitar făcea din toate aceste peisagii un singur reflex intuitiv. Materia și

adâncimea spațiului erau de-acum foarte picturale, norii tiviți cu aurul soarelui se

fugăreau cu mișcări de copil, arborii se înălțau parcă cu aripi de arhangheli.

Dar întreaga

plasă a pastei de culoare i

s-a părut artistului nostru

prea plăpândă,

nesfârșitele game ale

galbenului se puteau

realiza relativ ușor fiindcă

tocmai această culoare e

cea mai caldă din câte

există. Și domnul Bunescu

nu voia să lucreze prea

ușor, să rămână la

virtuozitate unei singure

maniere. Presărarea unei

lumini de sidef peste

torsul unui peisaj, notarea

atâtor vibrații plăpânde

ale aurului, cerea multe

mijloace cu care nu se

putea ajunge la simplicitatea adevărată, care cuprinde firesc zece fețe, fără a le destrăma

vreodată. Și în celelalte expoziții ale domnului Bunescu, sensibilitatea pentru chipul

atmosferei ce plutește ca o aureolă deasupra lucrurilor, vorbea cuvântul cel mare dar

mijloacele de exprimare deveneau tot mai simple, tot mai severe. Culoarea ducea în

89

Iosif Iser, pictor si grafician român. Evreu de origine s-a născut la 21 mai 1881, la București și a decedat la 25 aprilie 1958, tot la București. A fost membru al Academiei române.

90 Edouard Vuillard, pictor francez, n. 11 noiembrie 1868- d. 21 iunie 1940.

91 Henri Focillon, istoric de artă. S-a născut în Franța, la 7 septembrie 1881, în localitatea Dijon și a

murit în Statele Unite ale Americii, Connecticut, la 3 martie 1943.

Marius Bunescu- ,,Povara”



aceste tablouri, o luptă cu nuanța plastică, cu tonalitatea luminii, materia se îndesa cât

mai mult, dar rămânea totuși scăldată în valurile luminii. Acum predomina un verde – în

expoziția ,,Arta Română din sala Liedertafel”, - mai târziu- în expoziția domnului

Bunescu dintr-o sală la Maison d’Art- un albastru puternic se întindea aproape strident

peste planurile tablourilor. Însă stadiul acesta din urmă însemna mai mult pentru evoluția

viitoare, decât pentru realizarea plastică a atâtor peisaje, din care se reliefa mai mult o

luptă temporară, decât suveranitatea liniștii în echilibrul creațiunii.

Pe de altă parte, întoarcerea picturii noi la întâietatea formei l-a tentat și pe

impresionistul Bunescu, care începu să-și reducă tot mai mult variabilitatea paletei sale.

Concepțiile nu se închegau monocrome, dar aspectul culorilor se apropia tot mai mult de

pămâtul umed. Planurile în care se îndesa culoarea curată, cuprindea mai sintetic masele,

pe când valorile ce se alăturau în asprimea lor severă, apăreau într-o lumină foarte puțin

obișnuită.

Era prin anul 1922, când domnul Bunescu a expus Povara și Turcoaicele la malul

mării. Soliditatea pietrei și a falezelor redate într-un tablou al domnului Bunescu,

sufereau uneori printr-o tipică revărsare a atmosferei, dar în Povara și în toate celelalte

lucrări elementele figurale întăreau și mai mult expresia sufletească a lucrurilor. Erau

parcă atmosferă cristalizată, răcoarea înghemuită a toamnei, briza mării, prinsă în

înfățișarea întunecată a câteorva veșminte. Privind Povara domnului Bunescu,câțiva

cunoscători s-au gândit la o înrâurire venită de la Laermans92

a cărui Întoarcere de la

câmp împodobește Muzeul Simu. Poate că un grăunte al celei mai vagi intenții de

realizare a pornit din domeniul spiritual al acestui tablou. Despre o înrâurire în sensul

concis al cuvântului nu poate fi vorba. Dar țiu să adaug aici că Povara domnului Bunescu

ni se înfățișează atât în ritmul culorii, cât și în viguroasa predominare a unei mase ce se

mișcă, cuprinzând întregul

spațiu din jurul ei. O unitate

sfântă centraliza fiecare

amănunt.

Reîntoarcerea la

forma clasică și la compoziție

îl ademenea tot mai mult pe

pictorul nostru, astfel că într-o

bună zi el începu portretul

copilașului său, desenând cu

penelul. Încercarea aceasta ca

și un autoportret plastic,

realizat cu două sau trei culori

au putut fi greu înțelese. Și

într-adevăr n-a fost luat în

seamă. Lumea se întreba unde

se ascundea culoarea. Nu

vreau să înșir aici o

comparație superlativistă, știu

însă că această lucrare mi-a adus aminte de Daumier. Un spirit aproape dureros se

zbătea într-o întruchipare a câteorva planuri rotunjite. (Citind aceste rânduri unii colegi

92

Eugéne Laermans, pictor belgian născut la 22 octombrie 1864- decedat la 22 februarie 1940.

Marius Bunescu- ,,Constanţa”



ai domnului Bunescu rămân foarte mirați, căci dumnealor n-au dat o importanță mai

vădită faptului acesta!)

Dar și lucrarea aceasta ca și altele ale pictorului Bunescu trebuie să fie numărată

printre cele mai de seamă lucrări săvârșite în artele plastice românești, în preajma atât de

zbuciumată a ultimilor ani. Și pornind din nou la drum din sfera de spirit a acestui

portret, pictorul nostru începu și alte lucrări, în care culoarea cânta în surdină, iar

alăturarea diferitelor valori se lega ca în pasteluri. Unele nuanțe se stinseră, dar

atmosfera le încercuia și mai covârșitor. Din ziduri vechi și cenușii soarele rupea câte un

roșu aprins, un verde îmbibat cu sucul humei.

După multe încercări, după câteva compoziții în care elementele picturale

aduceau un fel de exprimare în liniștea construcției, domnul Bunescu a pătruns și mai

mult în aerul mișcat al peisajului. Și acum încă materia pare uneori prea înrâurită de

culoarea atmosferei. Însă pe de altă parte trebuie să constatăm că spiritul artei domnului

Bunescu devine tot mai adâncit prin intuiție, printr-un simț primitiv, nespus de prețios în

timpul nostru. Cu o pastă ireproșabilă, domnul Bunescu a transpus în noile sale tablouri

din Vâlcov un simțământ atât de curat, cum rar se poate întâlni în pictura noastră. Sunt

sigur că tocmai aceste realizări pot fi confundate cât se poate de ușor cu altele, ce n-au

nimic comun cu spiritul lor. Mai ales într-un timp , când și în artele plastice românești

cerințele formale sunt deseori ridicate deasupra tuturor. În cazul acesta, arta atât de rară

a domnului Bunescu nu e câtuși de puțin arta zilei, arta modei. E chiar o artă care, după

cum am arătat și mai sus, nu se transmite ușor și nu se dă fiecăruia. Dar chiar

incontestabila inegalitate a

picturii domnului Bunescu nu

reduce prin nimic constatarea

noastră. Peisajele lui conțin

atâta bogăție de simțământ în

ritmuri de culoare, că renunță la

orice artificiu. Liniile orizontale

care simbolizează liniștea și

tăcerea, predomină față de

gesturile stinghere ale unor

arbori tineri ce se avântă într-un

cer înfiorat până în fundul

spațiului. O culoare viguroasă,

uneori chiar eruptivă, a luat

asupră-și menirea armonică a

nuanțelor de altă dată.

Pe lângă aceste lucrări,

pictorul nostru ne mai arată în

expoziția sa recentă destule altele care, deși cu mult mai simple decât cele de odinioară,

nu au mai puține calități. Unele marine din Constanța, câteva impresii de iarnă din

București sunt menite să ne aducă în minte cele mai valoroase realizări din trecutul

pictorului, ba să ne întărească chiar convingerea, că simțul ezoteric și îndepărtat din

lucrările din Vâlcov a adăugat forțe noi și acestor peisaje în care ritmul linear al

malurilor nu zdruncină prin nimic volumul solid și dârz al pământului. Și astfel se poate

trage concluzia, că inegalitatea pictorului nu e o urmare a unui simț neechilibrat, ea

conturează numai un zbucium al mijloacelor pentru o cât mai intensă apropiere de

Marius Bunescu- ,,Canal la Vâlcov”



simțământul ce predomină în toate lucrările lui. Pentru domnul Bunescu ,,impresia” nu

înseamnă o nălucă fugitivă, ci o sintetizare între masa colorată și atmosferă.

Câteva zile înaintea morții lui, Cézanne scria unui prieten cum că ar avea

speranța că pe viitor va putea realiza măcar câte ceva. Căci el se simțea începător. În

sensul acesta înalt al cuvântului și domnul Bunescu își începe în fiecare zi soarta din nou.

Multora le e dat să conceapă ceva nou, o formă răsleață, o legătură ținută de punțile

intelectului. Domnul Bunescu ne arată că și-a intensificat simțământul printr-un sânge

nou și proaspăt, că a crescut mult din preajma orizontului său propriu.

Și tocmai de aceea arta acestui pictor român al peisajului și al predominării

elementare a atmosferei, va rămâne întotdeauna valoroasă și un exemplu pentru alții,

care și-au depus jurământul pe afișul zilei.

Acest artist nespus de sincer care e și un fanatic luptător pentru binele confraților

lui , rămâne deocamdată, în fond, un om stingher.”

***

O apreciativă cronică plastică despre expoziția pictorului Bunescu în atelierul

personal, din 1925, se regăsește în paginile ziarului UNIVERSUL93

. Cronica este semnată

de B. Marian:

,,Unui artist înțelegător al frumosului și pasionat cunoscător de artă cum este

pictorul Bunescu, i-a fost ușor să producă însuflețitele lucrări pe care le prezintă de astă

dată în expoziția-i din atelierul său de la Muzeul Simu (bulevardul Brătianu 37).

Ceea ce deosebește expoziția aceasta de cele

anterioare ale artistului, este că pe când celelalte

atrăgeau din cauza uniformității subiectului care

trata de pildă exclusiv pădurea, aceasta se distinge

printr-o pronunțată variație de paletă: cap, peisaj,

marină, interior, compoziție, totul amănunțit studiat

și simțit redat. Portretele au mișcare, expresie,

viață, cu deosebire cel de la 4 e de o realitate

impresionantă. Un număr excepțional este cel

denumit Corăbii la Vâlcov cu un cer de o

incomparabilă transparență, cu superbe efecte de

lumini și într-o remarcabilă atmosferă de adevăr, ca

de altfel mai toate motivele luate la Vâlcov:

naturalul din 7, elocventul joc de lumini din

dimineața 9, corectul reflex din 21, efectele

luminoase din 34 și minunata interpretare din 35.

Vrednică de admirat redarea iernii în motivele 5, 14,

30, 37, meritând câteși patru o specială atenție.

Reușite: cerul și efectele de lumini în vederea 6 din

Constanța, perspectiva 15, realitatea crudă superior

exprimată în 10, ideea puternic închegată în 13,

jocul de lumini și adorabila goană din 23 și 26,

pulsul de viață din 28, evidenta elocvență din

interiorul animat 31, naturalul din 40 și din furtuna pe plajă 42, sinceritatea magistral

exprimată din marina 47 și în general toate lucrările poartă pecetea unei inspirații

sănătoase și a unei realizări măiestrite.”

93

UNIVERSUL, director Stelian Popescu, sâmbătă 21 februarie 1925.



În ziarului DIMINEAȚA94

din 26 februarie 1925, este anunțată expoziția pictorului

Bunescu, expoziție găzduită de atelierele personale de la Muzeul Simu. Despre

această expoziție se fac referiri în același ziar95

la rubrica rezervată artei plastice:

,,Talentul serios, inspirația avântată a d-lui Bunescu, prezidentul SINDICATULUI

ARTIȘTILOR, a atras în expoziția ce a deschis în atelierul său din Casa Muzeului Simu un

public ales care apreciază la justa sa valoare pe distinsul artist. O selecție de pânze toate

tratate cu mână de maestru stăpân pe desen, sobru în colorit sincer în redactarea

efectelor întâmpină și reține admirația amatorului de artă. În plin apogeu al culturii sale

artistice, d. Bunescu e sigur pe formulă, d-sa nu caută inovații adesea nereușite. E cineva

și rămâne în personalitatea sa care a știut să se impună îndemnând poate pe alții pe calea

adevărată a artei, seriozitatea și echilibrul. Frumoasele pânze ce ne dă constituie fiecare

o operă destinată să marcheze un punct culminant în frumosul pictural. Portretele sale au

acel aer de desăvârșire al adevăraților maiștri care disprețuiesc dulcegăriile și efectele

ieftine. Totul e armonizat cu artă, totul e gândit: de la nuanța pielei așa de naturală, de la

expresia privirii, până la cutele rochiei care cad cu moliciune. În această notă de verism

scăldat în atmosfera transparentă redată de minune de artist avem, Portretul la mare No.

3. Apoi impresionanta pânză Pe Dunăre (No. 8). De o puternică realitate într-o pastă de

un relief și armonizare remarcabile e admirabila Furtună (No. 32). Norii întunecați,

frământați, adunați deasupra apelor parcă se apropie din ce în ce. Ne mirăm că nu auzim

tunetul într-atât ne fură sinceritatea ansamblului.

Poetic scăldate în ape Casele din Vâlcov (9-11), ne dau o idee foarte reușită de

acest ciudat colț al Dobrogei, un fel de mică Veneția foarte bine prins. Bărci pe mare,

Faleze sunt de asemenea adevărate perle și constituie o recreere a sufletului pentru

vizitatorul frumoasei expoziții.”

****

Despre expoziția pe care

pictorul Bunescu a oferit-o publicului

iubitor de artă în anul 1925, apare o

cronică artistică și în ziarul LUPTA96

:

,, A lucra sub aripa ocrotitoare a unui

templu de artă înseamnă un mare

avantaj pentru un artist , și d. Marius

Bunescu al cărui atelier se află chiar

în edificiul pe care înțeleptul Mecena

, d[omnul] Anastase Simu, l-a

închinat Artei, se bucură de o

asemenea situație privilegiată. Iată

deci un artist care poate munci în

liniște, folosindu-se de o atmosferă

94

DIMINEAȚA (ziar fondat în 1904 de Constantin Mille, ziarist, nuvelist, poet avocat și militant socialist, n. 21 decembrie 1861- d. 20 februarie 1927): ,,Expoziția pictorului Marius Bunescu are loc în sala MuzeuluiSimu, atelierele pictorului, intrarea prin Bulevardul Brătianu 37.”

95 ,,Note de artă”, în Dimineaţa, An. XXI, nr. 6568/26 februarie 1925, semnat Fulmen;

96 LUPTA, director publicistul și prozatorul Emil D. Fagure ( pe numele adevărat Samuel Honigman,

colaborator la numeroase publicații ale vremii precum: EVENIMENTUL din Iași, PAGINI LITERARE, LUMEA NOUĂ, MUNCA ,EVENIMENTUL LITERAR ș.a, n. la Iași în 1875- d. la București în 1946), numărul de duminică, 22 martie 1925.

Marius Bunescu- ,,Pe vapor”



purificată, care constituie nu numai un stimulent, dar și o minunată pavăză împotriva

vieții împovărătoare, atât de ingrată cu lumea noastră artistică.

Și opera domnului Bunescu reflectă în întregime această liniște sufletească, care-l

împiedică de a întocmi lucrări pripite, de o concepțiune superficială și de o prea grabnică

tratare, precum se întâmplă cu cei mai mulți dintre pictorii de azi. D.[omnul] Bunescu

lucrează pe îndelete: pânzele sale nu sunt scânteieri ale unui artist înfrigurat care cu

orice preț dorește să se avânte pe tărâmuri necunoscute, d[omnia]sa judecă, reflectează,

combină, raționează: compozițiile sale au un caracter de sentimentalism tihnit; s-ar părea

că în fiecare tablou d[omnia]sa caută să dezlege o problemă nu atât vizuală cât

intelectuală, și în măsura în care izbutește să dezvăluie adevăratul caracter al subiectului

pe care-l tratează, lucrările sale sunt mai avântate sau mai conținute, mai aspre sau mai

armonizate.

Sobrietatea este caracteristica operelor acestui artist, o sobrietate împinsă

adeseori până la asprime; totul e sobru în pânzele sale, desen, culoare, idee, și această

însușire, pare-se constitutivă a temperamentului său provine probabil din faptul că

artistul n-are firea nici prea imaginativă, nici prea îndrăzneață. Totuși prin voință dorește

câteodată să reacționeze și atunci devine violent – acea violență a oamenilor potoliți,

modești care surprinde prin izbucnirea ei neprevăzută și care în pictură ca și în viața

obișnuită constituie o disonanță. Când d[omnul] Marius Bunescu parvine să redea pe

pânză concepțiunea sa bine lămurită, pusă la punct adică adâncită fără nicio preocupare

de a-și violenta sensibilitatea și când întrebuințează pentru executare mijloacele cele mai

simple, atunci reușește să înfăptuiască opere de o factură puternică și mai cu seamă de o

sintetizare sigură. Dar fenomen curios în cele mai multe lucrări ale sale cu toată

sobrietatea sus- numită, pasta culorii are o tendință prea pronunțată spre tonalitățile

întunecate; nu e destul de transparentă, de limpede; pentru a-și lumina și curăți paleta, ar

trebui ca d[omnul] Bunescu să nu lucreze decât cu tonuri cât mai lămurite, poate chiar în

singura gamă a culorilor naturale. Deși practică cu o egală virtuozitate toate genurile,

totuși se pare că mai cu seamă peisajul convine temperamentului său și însuși în acest gen

d[omnia]sa manifestă o predilecțiune hotărâtoare pentru peisajele dobrogene și în special

ale portului Constanța. Nici un pictor n-a priceput mai bine și n-a redat mai cu căldură

decât d[omnia]sa acest minunat colț al Mării Negre unde orientalismul nu se mai ivește

decât în mod răsleț și unde totuși nu

vibrează încă atmosfera occidentală.

Constanța n-are exuberanța

turbulentă orbitoare a Balcicului;

tonalitățile luminii sunt mult mai

atenuate, și această discrețiune se

adaptează de minune sufletului

modest de visător al d[omn]ului

Bunescu. De aceea credem că

părăsind atelierul, deși stă în umbra

unui tabernaclu de artă d[omnul]

Bunescu va căuta cât mai mult să se

apropie de natura cam aridă, dar

discretă de dincolo de Dunăre, spre a

înfăptui opere din ce în ce mai

conforme aspirațiunilor sale sufletești

și vizualității sale artistice” (note de artă întocmite de Olimp Grigore Ioan).

Marius Bunescu- ,,Canal la Vâlcov”



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR – IULIE

.5 iulie 1516, domnitorul Neagoe Basarab întăreşte fraţilor Buzeşti (Dumitru, Vlad,

Balica) moşia Căluiul de Sus.

.19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi- Olt.

.24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban.

.2 iulie 1713, Constantin, fiul voievodului Constantin Brâncoveanu aşează crucea de piatră

de la Patriarhie în amintirea morţii bunicului său, Papa Brâncoveanu.

.12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe

mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită inscripţiei

de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir.

.4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu şi Dumitraşcu Pleşoianu.

. 1 iulie 1751,aşezământul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbăneşti-Morunglav.

.1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu.

.20 iulie 1818, începe construirea Bisericii ,,Toţi Sfinţii” din Caracal.

.28 iulie 1857, n. la Şopârliţa-Romanaţi Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi.

.12 iulie 1864, n. Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu.

.5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor.

. 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti; a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de opere de

artă.

.20 iulie 1874, n. istoricul N. Dobrescu , membru al Academiei Române, la Celei-

Romanaţi.

.3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni-Romanaţi.

.7 iulie 1881, n. la Fălcoiu-Romanaţi prof. univ. Amza Jianu, medic.

.iulie 1883, apare la Caracal ,,Vocea Romanaţului”, director N. A. Bibian.

.25 iulie 1883, n. Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935).

.20 iulie 1886, apare la Caracal ,,Buletinul Romanaţiului” transformat în ,,Vulturul”.

.25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933.

.25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt.

.10 iulie 1891, este finalizată clădirea Gimnaziului din Slatina.

.14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului Naţional din Caracal (arhitect Franz

Bilek).

.iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti.

.6 iulie 1902, n. la Brastavăţu-Romanaţi aviatorul Octav Oculeanu.

.19 iulie 1904, dr. Badea Cireşeanu pleacă într-o călătorie la locurile sfinte.

.1 iulie 1905, n. la Scărişoara doctorul Haralambie Teodoru.

.8 iulie 1906, Elena Cornetti lasă prin testament o parte din moşia Olari-Romanaţi pentru

şcoala de muzică din Craiova.

.2 iulie 1908, n.Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei

Române.

.7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului.

.30 iulie 1909, n. Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun-Romanaţi.

.14 iulie 1910, m. dr. Al . Stăncescu, fost deputat.

.13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N. Iorga, I. Kalinderu)

vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi.

.5 iulie 1914, principele moştenitor Ferdinand vizitează Caracalul.

.19 iulie 1914, m. la Laussane-Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850).

.15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n.Spineni), autorul ,,Tezaurului Liturgic”.



.15 iulie 1922, este inaugurată ,,Fântâna monumentală’’ de la Dumitreşti.

.1 iulie 1923, O. Goga şi Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul filialei

Romanaţi a P. Poporului.

.3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal.

.14 iulie 1924, fabrica de cherestea ,,Carpatina” din Stoeneşti este mistuită de incendiu.

.31 iulie 1924, n. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (Bălăneşti).

.8 iulie 1926, n. la Caracal actriţa Beatrice Augusta Biega.

.2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal.

.6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe.

.15 iulie 1927 ,,Vremea Nouă” anunţă moartea lui I.G.Sfinţescu, autorul Dicţionarului

Geografic al judeţului Olt (1895).

.25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi

.28 iulie 1935 , n.scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru.

.22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. univ.Vasile Sandu, filolog.

.9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu.

.15 iulie 1938, n. Ianca-Romanaţi comentatorul sportiv Sebastian Domozină.

.6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist.

.19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost

ambasador al României la Paris.

.26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag. Face şcoala primară la Profa- Spineni.

.27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman).

.4 iulie 1941, n. la Stoeneşti-Romanaţi poetul Virgil Dumitrescu.

.10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860).

.20-28 iulie 1942, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în

Transnistria sfinţind mai multe biserici.

. 3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi

domeniilor.

.16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care

participă şi Maria Antonescu.

.5 iulie 1944, n. poetul şi publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012).

.16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni.

.9 iulie 1947, n. la Priseaca scriitorul Marcel C-tin Runcanu.

.23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu.

.23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul şi ziaristul C-tin Sorescu.

.8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893).

.14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).

.25 iulie 1967, m. la Bucureşti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal).

.26 iulie 1967, m. Ion Moroşanu, directorul Muzeului de istorie din Slatina.

.8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş).

. 5 iulie 1980, se inaugurează la Drăgăneşti-Olt Muzeul Câmpiei Boianului prin strădania

lui Traian Zorzoliu.

.18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor- Romanaţi la 1 iunie 1923).

.25 iulie 1984, m. la Coloneşti poetul Petre Popescu.

.6 iulie 1985, m. g-ralul Florian P. Vlad (n. Vişina Veche), fost comandant al Spitalului

Militar din Bucureşti.

. 26 iulie 1995, m. la Bucureşti acad. prof. dr. C-tin Anastasatu (n. Corabia 2 sept. 1927).

.8 iulie 2014, m. Nicolae Nica, meşter popular născut la Chilia-Făgeţel.



Inscripții

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI PETRE RĂDULESCU-

TUDORAN

NICOLAE SCURTU

Biografia și bibliografia institutorului, revizorului școlar, inspectorului și

senatorului Petre Rădulescu-Tudoran (n. 1871, com. Amărăștii de Jos, jud. Romanați – m.

25 noiembrie 1949, București) se impun a fi cercetate, cu atenţie, întrucât acest dascăl a

onorat învățământul din ținutul Romanaților prin calitățile sale morale şi profesionale,

precum și prin oportunitatea inițiativelor.

Apreciat de colegi, de colaboratori, de

prieteni, dar și de însuși Spiru Haret (1851–

1912), ministrul Instrucțiunii Publice și al

Cultelor, Petre Rădulescu-Tudoran are, de câteva

ori, prilejul de a fi în dialog epistolar cu cel mai

longeviv reformator al învățământului românesc.

În epistola1 din 22 septembrie 1902,

ministrul Spiru Haret îi comunică: „Domnule

Rădulescu, Trebuie să faci pentru Voința

Națională un răspuns Conservatorului, în felul

scrisorii, pe care ți-o înapoiez. Trebuie scris în

mod cu totul obiectiv. Când vei trimite Voinței,

alătură și carta mea, ca să ți-l publice, Haret.“

Unele clarificări sunt necesare. În ziarul

Conservatorul din București s-a publicat un

amplu articol2, denigrator, la adresa lui Petre

Rădulescu-Tudoran, și, evident, cu trimiteri,

necruțătoare, la personalitatea lui Spiru Haret.

Petre Rădulescu-Tudoran, în calitate de

revizor școlar, și cu C. Ionescu, director al

gimnaziului din Caracal, au înființat în orașul din

Câmpia Romanaţilor o librărie în care se

depozitau și se desfăceau cărțile didactice

necesare cursurilor primare, iar acest fapt nu

convenea unora dintre cei ce comercializau manuale și rechizitele școlare în mod cu totul

nesatisfăcător.

La rugămintea lui Spiru Haret, dascălul și revizorul școlar Petre Rădulescu-

Tudoran elaborează un răspuns3 ziarului Conservatorul pe care la sugestia ministrului îl

publică în Voința Națională fără, însă, a-l semna.

Acest articol se constituie, de fapt, într-o nouă contribuție la bibliografia lui Petre

Rădulescu-Tudoran ce ar trebui, cândva, publicată integral.

Din Caracal

(Unde este scandalul şi ruşinea)

Ziarul Consrvatorul într-un prim al său articol, bazându-se pe o informaţiune ce



spune că a primit din judeţul nostru, găseşte

prilejul să atace, aşa cum ştie el, pe d[omnul]

Spiru Haret, ministrul instrucţiunei publice.

Informaţiunea de care e vorba

glăsuieşte astfel:

«Din iniţiativa revizorului şcolar

Petre Rădulescu şi a lui Barbă-Roşie,

director la gimnaziu, s-a înfiinţat o librărie

cooperativă în Caracal, fundată pe acţiuni, pe

care revizorul şcolar le-a impus

învăţătorilor. Instituţia are de scop

monopolizarea cărților didactice; revizorul

şcolar dirijază în persoană, având drept,

după statutele alcătuite şi impuse de el, a

hotărî în toate. Societatea are şi un scop

politic. Până acum rezultatul este că a impus

în toate şcolile din judeţ numai cărţile alese

de el şi de la care are personal beneficii; şi,

în primul rând, a pus cărţile al căror autor

este el. Nici un învățător nu îndrăzneşte a se

opune. Scandalul provocat de acest neruşinat

comerţ ajuns până la minister, s-a orânduit o

anchetă, cu care a fost însărcinat tot

revizorul şcolar, etc.»

Grav lucru! îşi vor fi zis cititorii

Conservatorului care nu vor fi scriind de

cele făptuite de d[omnul] Take Ionescu, pe

când era ministru, în ţară, cu faimoasele

contracte de închirieri de case ale amicilor pentru școli care, în acelaşi timp, se desfiinţau

şi, afară din ţară, cu cheltuieli pentru școli care nu existau.

Credem însă că vor fi fost şi oameni cuminţi care, citind articolul Conservatorului,

se vor fi întrebat: Cu ce se dovedesc toate acestea? E destul să ai o informaţie, în care

învinovăţirile sunt aduse fără nici o probă, fie acea informaţie chiar şi de la omul tău de

încredere dintr-o localitate, pentru ca să scrii, cum scrie Conservatorul, că ministrul

tolerează scandaluri?

Și dacă se dovedește că toate cele arătate în informaţiunea de mai sus, afară numai

de faptul că s-a înfiinţat o librărie cooperativă, în Caracal, din iniţiativa d[omnu]lui P.

Rădulescu, revizorul şcolar, şi a d[omnu]lui C. Ionescu, directorul gimnaziului, sunt

neadevăruri, cum rămâne cu acuzările aduse cu atâta violenţă?

În adevăr, statutele societăţii cooperative «Asociaţiunea Corpului Didactic din

Romanaţi» sunt deja publicate în Monitorul Oficial, nr. 132, din 17 septembrie 1902.

Cei de la Conservatorul, dacă își vor da osteneala să le citească (le-ar folosi la

ceva, dacă ar face-o), ar vedea că, nici în ce privește conducerea societăţii şi cu atât mai

puţin în ce privește dirijarea librăriei întemeiate de societate, revizorului şcolar nu i s-a

rezervat niciun drept.

Statutele sunt în acord cu cerinţele codului comercial şi prevăd toate atribuţiunile

consiliului de administraţie, care e compus din nouă membri.



Scopul societăţii nu este nici politic şi nici de a monopoliza cărţile didactice; art. 2

din statute, determinând scopul societăţii, zice: «Societatea are de scop înfiinţarea unei

librării, unde se vor depozita şi desface şi obiectele lucrate de elevii şcolilor primare din

Romanați.

Din beneficiul net al librăriei, o parte, care se va hotărî în fiecare an de adunarea

generală şi care nu va putea trece de 30%, se va întrebuinţa, conform unui regulament

special, pentru întâmpinarea cheltuielilor de care societatea va avea nevoie în activitatea

ce va desfăşura pentru ridicarea culturală, morală şi economică a populaţiei sătești din

Romanaţi, prin conferinţe populare, organizări de şezători, biblioteci populare, şcoli de

adulţi, ateliere de meşteşug, etc.».

Cât de frumos şi de curat este deci scopul societății cooperative din Caracal şi cât

de rău greşeşte Conservatorul sau amicii săi de aci, când, orbiţi de patima de a lovi în

conducătorii învăţământului primar şi secundar din Romanaţi, denaturează cu desăvârşire

faptele, căutând «scandal şi ruşine», cu orice preţ!

Actul constitutiv, publicat odată cu statutele, arată că, încă de la 25 aprilie 1902,

profesorii, institutorii şi învățătorii, care au voit să fie membri ai societăţii s-au înscris cu

numărul de acţiuni ce fiecare a dorit să ia. Cei care n-au putut sau n-au voit să fie

acţionari, nu sunt nici azi. Somăm pe Conservatorul să dovedească că s-a impus cuiva

vreo acţiune!

Librăria cooperativă din Caracal are un diriginte, doi vânzători şi un băiat ca

ajutor. Apoi, dacă revizorul şcolar ar dirija totul în persoană, ce rost ar mai avea

funcţionarii librăriei şi îndeosebi dirigintele?

Dar culmea este că articolul din Conservatorul a apărut tocmai în timpul când

d[omnul] P. Rădulescu, revizorul şcolar, era ocupat cu inspectarea şcolilor din judeţ şi,

prin urmare, numai timp să se ocupe de librărie n-avea.

La librărie s-au adus din toate cărţile şi caietele aprobate de minister. Cei care au

dat informaţia la Conservatorul ar fi putut merge să le vadă şi s-ar fi convins că nu s-a

monopolizat nimic! Fiecare învăţător şi-a ales cărţile care i-au convenit, căci a avut de

unde şi din ce să aleagă.

Şi apoi, cam ce «beneficii personale» ar fi putut avea, fie revizorul şcolar, fie

directorul gimnaziului de la cărţile ce se vând în librărie?

În societate nu e nici un acţionar care să aibă mai mult de 20 acţiuni (de câte 25 lei

una), adică 500 lei. Să presupunem că librăria ar da un câştig mare, 20% de exemplu. Ce

dividend s-ar cuveni celui mai mare acționar? – 100 lei, din care, scadent 5% pentru

fondul de rezervă şi 30% pentru cheltuielile de care e vorba la art. 2 din statute, ar rămâne

acţionarului un beneficiu de 65 lei!

Aceasta în cazul cel mai bun. Apoi, în vederea unor câştiguri de câte 65 lei, crede Conservatorul că au muncit

câţiva profesori şi institutori din Caracal, împreună cu revizorul şcolar, ca să întemeieze

societatea cooperativă?

Prin urmare, societatea cooperativă cu librăria din Caracal nu reprezintă interesele

unuia sau altuia, ci pe ale tuturora şi mai presus de toate are un scop mai înalt, precizat la

art. 2 din statute.

Atât de scrupuloși au fost întemeietorii societăţii acesteia, încât până şi pe casier

(al societății, nu al librăriei) şi pe contabil i-au luat dintre particulari, nu dintre profesori

sau institutori!

Sunt însă acţionari şi din afară de corpul didactic, aşa: d[omnul] Remus Iliescu,

arhitect, are 10 acţiuni; d[omnul] Iorgu Petrescu, tipograf, 5 acţiuni; d[omnul] I.



Beculescu, proprietar, 20 acţiuni; G. Chirulescu, inginer, 5 acţiuni; I. Popescu, proprietar,

14 acţiuni; Marcu Celarianu, avocat şi conservator înfocat, 2 acţiuni; în fine, d[omnul]

Eliodor Dolghirescu, comerciant, şi alţii.

Cât despre «ancheta cu care ar fi fost însărcinat tot revizorul şcolar», îi asigurăm

că nu s-a orânduit nici o

anchetă, de vreme ce

ministerul ştia şi ce se

face, şi în ce scop, şi

cum se face.

Mai adăogăm

că, atât de liberi au fost

institutorii şi învăţătorii

să introducă în școli

cărţile ce voiau şi să le

procure de unde voiau,

încât unii au trimis

anume pe elevii lor la

librăria lui Isac Barat

(singura librărie ce mai

există, în Caracal, afară

de cooperativă).

Conservatorii

din Caracal însă, care

n-au făcut nimic, cât

timp au avut judeţul pe mână, decât doar afaceri, acum când cu concursul d[omnu]lui Mih.

Demetrian, inteligentul şi de toţi iubitul prefect de Romanaţi, s-au făcut, într-un timp atât

de scurt, 9 săli de şcoli rurale, s-au înfiinţat două şcoli profesionale de agricultură şi

meserii, 31 de grădini şcolare, 34 de bănci populare, îşi dau şi ei seamă cât de incapabili

au fost şi cât de în deşert s-a scurs vremea când judeţul încăpuse pe mâinile lor! De aci ura

şi veninul lor, în contra a tot ce se face astăzi, spre binele obştesc.

Până acolo au mers

oamenii aceştia, mici de

suflet, mari de patimi, încât

au îndrăznit să ameninţe,

printr-un fost subprefect al

lor (acum, se pretinde,

avocat), că vor trimite în

Dobrogea pe învăţătorii care

conduc băncile populare! A

strigat însă acel fost

subprefect, până când, un

harnic şi distins învăţător i-a

răspuns: – Domnule, fii sigur

că orice ni s-ar întâmpla, n-o

să avem nenorocirea să te

luăm pe d[umnea]ta avocat;

dar d[umnea]ta ai s-ajungi să

te împrumuți la băncile

La Caracal, tradiţia librăriei şi tipografiei lui Iorgu Petrescu

(aici într-o frumoasă reclamă din 1904)...

... a fost continuată de fraţii Ştefan şi Ilie Mărculescu

(aici într-o imagine din 1914)...



populare şi rău faci că

nu te înscrii de pe-acum

ca membru! Şi de-

atunci, a tăcut.

Cum era să

vadă cu ochi buni

membrii asociaţiei

conservatoare din

Caracal o instituţiune

care leagă într-un

mănunchi pe toţi

dascălii din Romanaţi şi

care e menită a da un

nou avânt mişcării ce

cu atâta succes s-a

început pentru binele

obştesc?

Ei nu puteau lăsa pe evreii din Caracal să scrie numai în Cronica israelită, articole

ca «Cooperativă antisemită în Caracal», afirmând, încă de la 23 august, când nu se

deschiseseră şcolile, că d[omnul] C. Ionescu, directorul gimnaziului şi directorii şcolilor

primare revizuiesc cărţile copiilor, veghind ca ele să poarte ştampila librăriei cooperative!

Dar Conservatorul să se facă ecoul unor acuzări atât de infame, şi să defăimeze pe

profesorii, institutorii şi

învăţătorii dintr-un judeţ,

zicându-le «nenorociţi» şi

«gheşeftari»! (a se vedea

numărul de la 25

septembrie), asta e prea

mult şi prea fără nici o

socoteală!

A căutat el

«scandal şi ruşine» acolo

unde nu era decât o

mişcare curată şi

îndreptată spre binele

neamului; – de «ruşine şi

scandal» însă a rămas

Conservatorul.

Note

Acest articol se

reproduce din ziarul

Voința Națională din București.

1. Epistola lui Spiru Haret din [Bucureşti], 22 septembrie 1902 a fost publicată în

Operele lui Spiru Haret. Volumul 11. Cu introducere de Gh. Adamescu. Cu note de Gh.

Adamescu, G.N. Costescu, G.C. Ionescu, N. Nicolaescu, Gr. Teodossiu şi alţii. Bucureşti,

Editura Cartea Românească, [1938], p. 321.

... şi de Mihai Făget (aici la o plimbare cu familia în 1925)...

...proprietarul librăriei ,,Unirea” din Caracal (ultimele 3

imagini din colecţiile S.J.A.N.Olt)



2. Scandalul și rușinea din învățământ în Conservatorul, 2, nr. 204, joi, 19 septembrie

1902, p. 1, col. 1-2.

3. [Petre Rădulescu-Tudoran] ~ Unde este scandalul și rușinea în Voința Națională, 19,

nr. 5261, miercuri, 2/15 octombrie 1902, p. 2, col. 5-6. [Din Caracal].

O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUCIEI CARACOSTEA

Biografia profesoarei și traducătoarei Lucia Caracostea (1882–1970) nu e

cunoscută de cercetătorii literari deoarece, în calitate de soție a lui Dumitru Caracostea a

manifestat anumite rezerve și a fost cât se poate de parcimonioasă în ceea ce privește

mărturiile și amintirile despre soțul și, respectiv, familia sa.

Se știu, relativ, puține informații despre Lucia Caracostea. Este absolventă a

Facultății de Litere și Filosofie din București. S-a căsătorit cu Dumitru Caracostea în anul

1905 și a colaborat o singură dată1 la revista Viața nouă a profesorului Ovid Densușianu

cu o traducere din literatură franceză.

De asemenea, e bine de menționat că i s-a publicat o epistolă2 către Ovid

Densușianu privitoare la unele cărți ale familiei lui Dumitru Caracostea, ce fuseseră

depozitate în locuința lingvistului și savantului cărturar.

Epistola ce se publică acum, întâia oară, este trimisă profesorului, esteticianului și

filosofului Eugeniu Speranția (1888–1972) și este prilejuită de apariția unei evocări, pe

care acesta, i-a făcut-

o lui Dumitru

Caracostea.

Emoționată

și recunoscătoare,

Lucia Caracostea îi

solicită profesorului

de la Cluj să

restabilească

adevărul în ceea ce

privește întâlnirea lui

Petre Grimm și

Dumitru Caracostea

cu filologul austriac

Wilhelm Meyer-

Lübke.

Din motive

pe care, deocamdată, nu le cunoaștem, Eugeniu Speranția nu a restabilit adevărul în ceea

ce privește incidentul din casa profesorului Wilhelm Meyer-Lübke, întrucât peste un an, în

1967, această evocare este inclusă, fără nici o modificare, în cartea sa de amintiri ~ Figuri

universitare.3

*

[București, 9 martie 1966]

Dragă domnule Speranția,

Cu adâncă emoție am citit frumosul dumitale articol din revista pe care mi-ai

trimis-o și pentru care îți mulțumesc călduros.

Dumitru Caracostea, Lucia Caracostea (născ. Walter),

fiica lor Lucica (n.1906) şi Eufrosina Caracostea (c. 1908).



Am simțit în rândurile dumitale

toată prietenia și dragostea care vă legau.

Am retrăit și eu o parte din

amintirile tinereții noastre atât de duios

evocată de dumneata.

Dar în toată această frumoasă

evocare un lucru mă neliniștește: nu soțul

meu a fost acela care i-a sărutat mâna lui

Meyer-Lübke4, ci Grimm

5.

Soțul meu cunoștea casa și

obiceiurile, pentru că mai fusese acolo și

alte dăți. Cum însă Grimm mergea pentru

prima dată, cunoscându-i firea de boem,

soțul meu l-a dăscălit cum să se poarte și

i-a atras atenția că doamna este

formalistă așa că să aibă grijă, când i-o

întinde mâna, să i-o sărute. Așa că bietul

Grimm, care era o persoană distrată, cum

i-a întins cineva mâna, a și sărutat-o.

De ce mă nelinișteşte aceasta?

Pentru că s-ar putea ca dușmanii lui – și

are încă destui, căci nu te poți ridica

peste semenii de specialitate fără să fii

dușmănit – să vadă în această întâmplare

un gest de servilism.

Dragă domnule Speranția, mă întreb, n-ar fi posibilă o rectificare într-un număr

ulterior? Pentru ca această întâmplare să nu fie interpretată de către unii ca o trăsătură de

caracter, pe care dumneata știi bine că nu o avea.

M-ar bucura, dacă găsești timp, să-mi dai vești de la dumneavoastră.

Să te întreb și eu, mai scrii poezii sau te ocupi de filozofie. Și doamna cum se

simte? Ați mai fost prin București. Poate,

când mai veniți, să poposiți și pe la mine,

deși n-ar mai fi același lucru, dar mi-ar

face plăcere.

Îmi dai voie să-ți trimit și eu ceva?

O scrisoare pe care am găsit-o printre

hârtiile lui și m-am tot întrebat dacă s-o

trimit sau nu.

Cu ocazia asta, am s-o trimit

împreună cu o fotografie, care cred că o să-

ți facă plăcere.

Încă o dată îți mulțumesc pentru

căldurosul articol și închei cu o strângere

prietenoasă de mâini. Doamnei îi păstrez

cele mai bune amintiri și o salut călduros.

Lucia Caracostea

Lucia şi Dumitru Caracostea în mai 1964



[Tovarășului profesor Eugeniu

Speranția, Strada Caragiale, nr. 10,

apartament 19, Cluj: Expeditor – Lucia

Caracostea, Bulevardul Ana Ipătescu, nr.

28, Raion 30 Decembrie, București].

Note

Originalul acestei epistole,

necunoscute, se află în biblioteca

profesorului Nicolae Scurtu din București.

1. Guy de Maupassant ~ Sub farmecul

lunii. Traducere de Lucia D. Caracostea

în Viața nouă, 4, nr. 9, 5 iunie 1908, p.

177-181.

2. Scrisori către Ovid Densușianu.

Vol[umul] 1. Ediție îngrijită, introducere,

note, tabel cronologic și indici de Liviu

Onu, Ileana Vîrtosu și Maria Rafailă. Sub

redacția lui Liviu Onu. București, Editura

Minerva, 1973, p. 183. (Documente

literare).

3. Eugeniu Speranția ~ D. Caracostea în Figuri universitare. [București], Editura

Tineretului, [1967], p. 52-58.

4. Wilhelm Meyer-Lübke (1861–1936), lingvist și filolog austriac, directorul

Institutului de limbă

română din Viena, a

condus doctoratele mai

multor intelectuali

români şi a stabilit

relaţii de colaborare şi

prietenie cu Nicolae

Iorga şi Sextil Puşcariu.

5. Petre Grimm

(1881–1944), istoric

literar, profesor de

engleză la Universitatea

din Cluj, traducător și

excelent cunoscător al

operei lui Shakespeare

și Byron.



Monumentul eroilor din satul Păroşi, jud. Olt

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Se găseşte în incinta cimitirului din Leleasca, cimitir aflat peste drum de biserica

cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Monumentul este orientat cu faţa spre drumul

judeţean 703D. Este confecţionat din piatră (granit), având un aspect piramidal. Pe cele 4

feţe ale trunchiului de piramidă aşezat pe un suport confecţionat din beton, se găsesc

inscripţionate numele şi prenumele eroilor,

localitatea, anul ridicării edificiului, numele

autorului etc. Soclul monumentului este înalt de 1

m (1,55/1,40 m.). Prezintă deasupra soclului două

corpuri cioplite în piatră, respectiv, unul la bază,

mai mic cu circa 20 de cm decât partea superioară

a soclului. Deasupra segmentului mai mic se

înalţă obeliscul. În vârf tronează o cruce de

marmură fixată în anul 1970, pe care este

sculptată o cască militară încadrată de frunze de

laur. Aceleaşi elemente ornamentale de natură

vegetală se întâlnesc sculptate şi pe segmentele

principale ale monumentului. Pe faţadă este

gravată următoarea inscripţie: Ridicatu-s-a acest

monument în amintirea eroilor Păroşani morţi în

războiul de unire a neamului în anii 1916-1919 în

zilele gloriosului Rege Ferdinand şi al Doamnei Regina Maria, ocrotitoarea celor obidiţi.

Pildă generaţiilor viitoar, iar mai jos este inscripţionat numele autorului monumentului:

M. Constantinescu, pietrar, R[âmnicu]-Vâlcea. Pe partea dinspre miazăzi sunt săpate în

piatră cuvintele: Trăiască România unită, de la

Dunăre, Nistru [şters], Tisa şi Mare pe veci unită şi

nedespărţită. JUD. OLT. COMUNA PĂROŞI. 1923.

Monumentul eroilor din satul Păroşi a fost

înălţat la iniţiativa preotului Ioan Şt. Simionescu (n.

22 nov. 1890- d. 27 apr. 1972 ), fost protopop de

Vedea-Olt, fiul preotului Ştefan Simionescu (decedat

la 26 ianuarie 1946 de 85 de ani ). Eroii din primul şi

cel de-al doilea război mondial sunt trecuţi pe feţele

de la apus, de la răsărit şi de la miazănoapte.

Eroi din primul Război Mondial:

Partea dinspre apus:

“Du-te la oştire

Pentru ţară mori

Şi-ţi va fi mormântul

Încoronat de flori”.

Pr. Ioan Simionescu



1. Nicolae D. Negoescu,

capit.

2. Plut. Florea T.

Negreanu

3. Serg. Grigore Popescu

4. Ion D. Dumitraşcu

5. Ion I. Negreanu

6. Marcu Stan Moga

7. Ion Marin Breazu

8. Ieremie I. Moga, 3 inf.

9. Cap. Gh. Rădulescu

10. Constantin Mateiaş

11. Sold. Ion I.

Dumitraşcu, V.M.

12. Marin Gh. Miulescu,

S.V.

13. Dumitru M. State

14. Nicolae Paşol

15. Gheorghe I. Udroiu,

călă.

16. Nicolae M. Onete, 14

art.

17. Ştefan Zăvoianu

18. Ion Cojocaru

19. Dumitru B. Suran

20. Ion I. Grigorescu, 43

inf.

21. Nicolae Şt. Neaga

22. Gheorghe I.

Iordăchescu

23. Nicolae I. Şerban

24. Marin N. Petricel

25. Ene Alexandru

26. Deaconu Nicolae

27. Ion D. Sandu

28. Dumitru Dobrică

29. Nicolae Gh. Ieremia

30. Gheorghe Zăvoianu

31. Gheorghe Negoiasa

32. Dumitru I. Bobicioiu

33. Stan I. Bobicioiu

34. Marin I. Roşulete

35. Gheorghe M. Miulescu

Partea de la răsărit:

1. Dumitru Văduvan

2. Stan Drăguşin

3. Dimitru Dresan

Andreica

4. Gheorghe M. Neagoe

5. Florea N.M. Radu

6. Florea I. Stancu

7. Ion Ivaşcu

8. Stancu M. Florea

9. Ciobanu Grigore

10. Ion D. Dobrică

11. Constantin Zamfir

12. Blejgan Constantin

13. Nicolae St. Ionescu

14. Dumitru M.Dumitraşcu

15. Nicolae Mocanu

16. Marin Moga

17. Nică Fl. Duminică

18. Teodor Deaconu

19. Christea M. State

20. Badea I. Langa

21. Alex. I. Gheorghişor

22. Dumitru P. Firu

23. Ion N. Ilie

24. Vasile Constantin

25. Nicolae Mateiaş

26. Gheorghe Zanfir

27. Marin I. Marica

28. Dumitru D. Sandu

29. Dumitru Din. Firu

30. Florea I. Niculaescu

Partea de la miazănoapte:

Dulce şi frumos este să

mori pentru patrie şi credinţă.

1. Costea Dicu Ioniţă

2. Dumitru Bobicioiu

3. Dumitru Iordache

4. Alexandru Gh.Cuceanu

5. Gheorghe D. Burciu

6. Marin R. Paşol

7. Manole Ion

8. Ştefan Luţu Neacşu

9. Nică D-tru Dobrică

10. Marin V. Mutu?

11. Nicolae Preda

12. Dumitru C. Văduva

13. Popa Constantin

14. Florea Ioana Fulga

15. Popa Florea

16. Sublt. Stancu A.

Alexandrescu

17. Ion Anghel

18. Florea Vasiloiu

19. Gheorghe Ghinea

Campania 1941-1945:

1. Grigorescu M. Nicolae

2. Ţopârlan N. Nicolae

3. Păunescu I. Florea

4. Ghinea M. Ion

5. Ghinea Gh. Ion

6. Şerban Nicolae

7. Niţulescu Nicolae

8. Ionescu Ion

9. Grigorescu D. Marin

10. Floroiu I. Dumitru

11. Ieremia Constantin

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

memoria oltului Şi romanaŢilor · 2017-07-24 · revistă de istorie şi cultur ... constantin...

Documents