memoria oltului Şi romanaŢ · editoarea unor opere de-ale lui apărute după revoluţie, (dintre...

An. VII, nr. 5 (75) mai 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 5 (75), mai 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei,

Vasile Radian.

Planşele noastre

Ilustrăm acest număr cu câteva imagini aflate în colecţiile S.J.A.N. Olt:

1. Judecătorul, epigramistul şi omul de cultură caracalean Ion P.

Dacianu (1882-1954) în tinereţe;

2. Ion P. Dacianu în anii maturităţii (imaginile au aparţinut

profesorului emerit Crăciun Pătru);

3. Sus: Şcoala din satul Izvoru (azi în comuna Găneasa) în anul 1939. Se

văd în spate atelierele învăţătorului Ioan S. Dumitrescu (Memoria

Oltului nr. 13/2013);

Jos: Cultura ovăzului pe rânduri spre a fi prăşit (imagine din

perioada interbelică de pe un lot experimental de la Izbiceni-

Romanaţi);

4. Imagini surprinse în anul 1926 la Buzeşti-Corbu în judeţul Olt cu

ocazia unui accident de automobil la trecerea peste pârâul din

localitate.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Semne de toamnă.........................................................................../3

2. Ion Lazu-Amintirile unui scriitor slătinean (XXI).............................................../5

3. Dumitru Botar-Oameni, fapte şi îmtâmplări din Romanaţul de altădată........./16

4. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (II).................................................../18

5. Paul Dogaru- Mirajul Afroditei (V)..................................................................../28

6. Victor Anestin- Haralamb G. Lecca autor dramatic (III)................................./41

7. Traian Diaconeasa- Oraşele noastre- Slatina...................................................../46

8. Ion D. Tîlvănoiu- Monumentul poetului Barbu Paris Mumuleanu................../50

9. Ion D. Tîlvănoiu- O mărturie despre ocuparea prefecturii din Caracal în

februarie 1945......................................................................................................./54

10. Ilie Dumitru- Învăţătorul Petre Niţă- In memoriam........................................../58

11. Nicolae Chirca- Jurnal de front (I)...................................................................../64

12. Cornel Manolescu- Popescu R. Ilie- învăţător şi primar în comuna

Morunglav............................................................................................................./68

13. Col. (r.) Dumitru Matei- Judeţul Romanaţi în timpul ocupaţiei germane

(octombrie 1916-noiembrie 1918)......................................................................../73

14. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (III)............................../84

15. Corneliu Nedelciuc, Manuela Stroie- Personalităţi ale Unirii Basarabiei cu

România în 1918.................................................................................................../87

16. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (III)............................../97

17. Marin Petran-Vlădila- Din carnetul unui medic de plasă............................../105

18. Dumitru C. Nica- LEREGEUL- revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din

Slatina (I).............................................................................................................107

19. Comandor (r.) Nicola Tudor- Memoriul preotului Emanoil C. Mărculescu din

Regimentul 59 Infanterie Caracal...................................................................../111

20. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Publicişti din Caracal şi ziarul ,,Neamul

Românesc”........................................................................................................../113

Câteva însemnări despre Haralamb George Lecca................./116

Note despre o epistolă a lui Florin Dumitrana......................../118

21. Marin Petran-Vlădila- Eroii din comuna Vlădila din Primul Război Mondial

(1916-1918)........................................................................................................./119



Scrisori natale

Semne de toamnă

ION ANDREIŢĂ

Toată noaptea s-au zbătut în geam ciocârliile. Soarele s-a ascuns în gutuile din

fereastră. Este iremediabil toamnă. Dintre plopii casei părinteşti apar albe năluci, peste

care ochii ard rotund şi intens. Într-o ciudată decantare, se conturează în fereastra

memoriei chipuri de prieteni depărtaţi şi îndrăgiţi, aşa cum îi ştiu eu rămaşi, sub Cornul

Caprei, încopciaţi în cele patru puncte cardinale, care acolo se cheamă Pitulata şi Balomiru

şi Coada Oblegului şi Vediţa. Chipuri peste care timpul n-a putut cerne praf de uitare

stăruie în fereastră…

… La dumneavoastră, gospodari ai oraşului, s-au deschis mustăriile. Pastrama

fuge ca argintul viu printre mese, cu mirosul împleticit în paşii ospătarilor rumeniţi peste

noapte în obraji. În căni de lut, mustul îşi împuţinează tăria, amestecat cu nu ştiu ce

substanţe ca să-l oblige să rămână imberb. Şi pentru ca decorul să fie perfect, pereţii

cârciumii au fost pavoazaţi cu fân şi trestie, şi-o fetişcană care până ieri cânta Ceao

ragazza, acum, încotoşmănată în ie şi catrinţă, se opinteşte în Ionel, băiatule şi în Bun îi

vinul ghiurghiuliu. Iar dumneavoastră aplaudaţi zgomotos, având ce povesti o iarnă

întreagă lângă calorifer, despre această nemaipomenită petrecere de toamnă.

Nu, gospodari ai oraşului, nu-i cel mai nimerit lucru. Faceţi mai bine un drum

până în satul cu viile şi lăsaţi-vă sufletul să se odihnească lângă o noapte a storsului de

struguri, când din fiecare boabă cade o lacrimă, pentru ca să renască împuternicită în

ulcica smălţuită a ogrezenilor.

… Dar nu despre aceasta voiam să vă povestesc, mai întâi. Pentru că înainte de

acest ritual sunt nişte nopţi risipite cu fete şi flăcăi şi fete prin vii; se cheamă timp de păzit

la vie, care de mult nu mai înseamnă aşa ceva, ci doar un prilej de petrecere, când se

îmbată luna de struguri şi-ţi coboară pe piept, şi joarde de viţă de vie te cuprind de după

umeri şi-ţi pun coroană de frunze pe frunte, şi tu treci ca un tânăr voievod prin moşie.

Toate acestea se petrec începând cu Sfânta Mărie Mare; adică atunci când soarele stă cruce

pe amiaza lui august.

… Ne adunam aşa seară de seară pe dealul cu viile, alegând un loc din care să

privim roată, şi încingeam foc în ciuda stelelor, rotunjind în juru-i porumbi la copt. Era şi

acesta un dichis, alesul porumbilor, şi nimeni nu era mai meşteşugit ca Ionel al lui

Codănău, care ştia să-i aleagă nici cu lapte, nici să-ţi pocâlteşti dintele în boabă; numai ce

punea deştiul pe drugă (fără s-o dezghioace, cum făceam noi) şi-ţi spunea la precizie ce şi

cum. Şi se lăfăiau porumbi la foc la fel ca purceii, şi noi îi învârteam cu beţe anume alese,

de zarzăr roşu; şi aici trebuia meşteşug ca să iasă porumbul bine rumenit, şi cu boabe

neplesnite. Şi dacă al lui Leasă mai da o fugă până la fântâna lui Dinică, unde era cea mai

bună apă de pe toată valea, şi aducea un ulcior- asta însemna că noaptea putea să curgă în

voie şi Cateriţa Evuţii să-şi joace veveriţele din ochi şi să dezlege cântecul.

… Ei, deci, aşa cum vă spuneam, prieteni, abia după ce strugurii erau păziţi aşa,



până se împuternicea peste lume septembrie, viile erau coborâte în ogrăzi – şi venea Lupu

de la Bacea cu storcătorul, şi din fiecare curte se auzea o noapte nesomnul stors în must,

lângă clanareta lui Ghencea. Nesomnul strugurilor se prelingea, apoi, mult mai târziu, în

bolboroseala fierberii vinului, cu aparate anume făcute, ca să-i uşureze durerea zborului –

până se limpezea, şi boaba era din nou lacrimă, lacrima putere şi curaj.

… Când vinul

începe să cânte pe fluierele

butoaielor, se petrec clăcile:

de curăţat de porumb, de

băgat pământ în casă ori de

tors la cânepă. Aveau însă

şi ele tipicul lor – şi nu

începeau aşa, oricum. Mai

întâi, erau flăcăii care, după

cină, hălăduiau grupuri-

grupuri pe uliţa mare a

satului, cuprinşi de umeri

sau de brăcinare. Tonul

trebuia să-l dea unul anume.

Şi dacă auzeai un glas ca o

viitură de ape, trebuia să ştii că acesta este Costel al lui Căţea. De răzbătea gâlceavă de

caval dinspre Diaconeşti, précis că era grupul lui Ducai; iar când se întâlneau Gibică şi

Dură al lui Ghiburici, satul era tot un cântec, de la un capăt la altul, şi curgea sfânt pe

valea dintre dealul Cosmeştilor şi-al Codoimanilor, de ieşeau oamenii în pridvor

minunându-se şi fetele strecurau priviri de după perdele, ascunse de ochiul iscoditor al

mamei.

Şi-abai, dadă,

Comuna Bacea de Sus,

Şi-abai, dadă,

Şapte păduri mi-a distrus, măi,

Şi-abai, dadă,

Plânge boierul cu jale,

Şi-abai, dadă,

De pădurea lui cea mare.

Cu Ion Andreiţă Cu Ion Andreiţă la Slatina



Amintirile unui scriitor slătinean (XXI)

Ion Lazu

O altă zi pentru identificarea adresei poetei Mariana Marin, dincolo de Barajul

Dunării, căci spre marginea urbei există şi o alee Barajul Bistriţei, precum şi un bloc de la

sfârşitul alfabetului: Y7, cu 10 etaje, vezi bine, ca să încapă aici toți cei care n-au mai

încăput în Bucureşti...; soare printre norişori, printre copaci deja înfrunziţi, inclusiv

castanii, nu şi plopii, mai e până să ajungă seva acolo, foarte sus..., după ezitări şi

stăruinţe, mă înfățișez la adresă şi o doamnă amabilă Stroe Valeria, preşedintă, îmi dă

acordul. Dar nu se prea ştie ce a devenit poeta după plecarea de aici.

Pe la Piaţa Miniş caut după informaţiile din cărţile de telefon locuinţa lui M. R.

Paraschivescu, dau cu mare greutate de un bloc unde locuieşte un jurnalist Radu

Paraschivescu, dar mi se spune că n-ar avea nicio legătură cu autorul Cântecelor ţigăneşti,

care oricum n-a locuit în acest bloc muncitoresc… Mai aproape de mine, la marginea

parcului I.O.R., dau de adresa lui

Daniel Turcea, ajung la un

administrator cumsecade, ardelean

după vorbă, venit din Târnăveni,

unde a lucrat la fabrica de carbid;

mergem la administraţie, caută în

dosarele vechi şi îmi confirmă că a

locuit la adresă, precum şi perioada

de trei ani. Poetul de care şi eu îmi

amintesc, dintr-o seară când

ieşisem de la cenaclul Labiş. El

însuşi părându-mi-se că aduce la

chip cu poetul de la Mălini.

Coborâm împreună, cercetăm

faţada blocului, ne sfătuim care ar

fi locul cel mai potrivit pentru

placa memorială.

Schimb tramvaie şi ajung în zona Nicolae Grigorescu, căutând imobilul lui Iordan

Chimet. În zona Nicolae Grigorescu dau de adresa lui Pituţ, un bloc spre răscruce, deci în

formă de Y, cu trei corpuri unite la centru, ocolesc pe toate laturile, în fine, dau de placa

lui Gh. Pituţ, cu basorelief, fac fotografie, deşi sunt convins că Valentina are aşa ceva.

Trec intersecţia, cercetez numerele de bloc, îmi dau seama că trebuie să caut în cealaltă

parte a bulevardului. Dar câte scări la aceste blocuri de-a lungul bulevardului, câte

intrări..., aştept să vină/să iasă cineva, întreb de scriitorul Iordan Chimet, nimeni nu ştie;

merg la casiera care printr-un noroc era la ghişeul ei de lângă lift, dna Mari, amabilă, îmi

dă telefoanele administratorului, preşedintelui, să aflu scara, perioada, etc.

Poezia din lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet:

Era oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint muiaţi în soare

O verde oază fermecată

Cu repezi ape cântătoare.

Pe-oricare străzi cântau izvoare

Şi sărutat de flori ce-mbată

Trăia oraşul de-altădată

Sub plopi de-argint, muiaţi în

soare.

(Al. Macedonski)

Cu Ion Lazu şi Ion Andreiţă

Cu Ion Lazu şi Ion Andreiţă la Slatina



(Şi iată cum, printr-o întâmplare, identific sursa inspiraţiei lui Daniel Bănulescu,

din descrierea Bucureştiului de altădată...)

Adresele pe care cu atâta trudă le obţin se rezumă la stradă şi număr, dar sunt

uneori 7-8 scări, îţi poţi pierde o zi ca să le bântui, adesea fără rezultat. Revin acasă obosit,

după drumuri nesfârşite prin cele cartiere muncitoreşti, cu străzi, grupuri de blocuri şi

numerotări complet aiuristice, care m-au buimăcit, nu alta. Azi, doar două adrese!

15 aprilie. Dna Dolores Botta, seara, la telefon (aflasem acest număr dând alte

multe telefoane), deosebit de amabilă şi la obiect, dar care, oricât ar părea de neverosimil,

este soţia supravieţuitoare a lui Dan Botta, dispărut încă în anii 50, şi mai mult de-atâta,

editoarea unor opere de-ale lui apărute după revoluţie, (dintre care Limite şi Roma-Treikia

le am şi eu, cadorisite de Ion Papuc de la editura Crater), îmi spune că cei doi fraţi au

locuit împreună cu mama lor Aglaia în casa inginer Orghidan, pe B-dul Pache nr. 40-42,

unde se înfiinţase special pentru Dan Botta o Asociaţie Știinţifică pentru editarea marii

Enciclopedii a României, unde el era director general, începând din 10 martie 1939. A

redactat toate volumele Enciclopediei, dar nu a apucat să apară decât primul, a venit

războiul... Casa a fost naţionalizată. Orghidan C. era administratorul acestei Asociaţii.

Îl prind la telefon pe dl. Marin Diaconu, căutat cu insistenţă - fusese dus la un

doctorat; pentru V. Băncilă să discut cu Dora Mezdrea, pentru Anton Holban cu Nicolae

Florescu, pentru Mihalache Dragomirescu să întreb la Primăria capitalei.

La prânz, discuţie telefonică cu Marga Barbu şi cu sora ei mai mică. Seara,

discuţie cu Barbu Cioculescu, îmi dă adresa lui Constant Tonegaru şi opinează că Ion

Negoiţescu a locuit la parter în ultimul imobil pe stânga când cobori pe Calea Victoriei

spre Dâmboviţa. Iar D. I. Suchianu locuia în blocul Spicul, la scara dinspre intrarea în

Cişmigiu (deci a lui Astaloş, îmi spun), Regina Elisabeta nr. 44. Iar Radu Tudoran pe

Şipotul Fântânilor nr. 5, înainte de a intra în parc. Ce m-aş face fără ajutorul unor literaţi

din vechea gardă, precum dl. Barbu Cioculescu?

Pentru poetul mort prea tânăr, dintr-o supradoză, Cristian Popescu, ajung pe

Mihai Bravu, undeva lângă Piaţa Iancului, nr. 107-119, căci s-au demolat multe case

pentru acest bloc cu numeroase scări: identific blocul E-1, poetul a stat la scara 5, etajul

cinci. Intru cu greu în hol, copiez numerele de telefon ale celor interesaţi, aici sunt măcar

afişate, urc la 5, aflu că familia a vândut unor chinezi. Să dau telefoane, căci programul de

încasări e neconvenabil.

Merg pentru Mihail Sorbul, la adresa corectă, unde a locuit din 1937 până în 1942.

E aici un grup de locuinţe de serviciu ale vreunui minister interbelic. Intru, spun ce vreau,

familia de la parter e de acord, coboară şi chiriaşa de la etaj, află ce doresc, aduce şi cartea

de imobil, dosare de repartiţie, contracte arhaice, le cercetez, deduc că înainte de război li

se repartizaseră case de serviciu mai multor scriitori, gazetari şi actori: Al. Cazaban la nr.

50, Mihai Celarianu la 52, Carol Ardeleanu la 54, Dumitru Karnabat la 56, iar M.N.

Sorbul pe str. lt Victor Manu nr. 4; mulţumit de această identificare, mă lăcomesc să dau

de capătul celorlalte adrese obţinute ca prin minune, merg pe Şos. Iancului, acolo nr. 48 şi

50 lipsesc, s-a edificat imobilul Metalurgica.

Cu tramvaiul 5 pe Calea Călăraşilor. Intrarea Vişinilor, unde a locuit Al. Balaci,

vilă somptuoasă. Sun, intru, o d-nă de vârstă medie, fiica academicianului, urcă şi coboară

scara interioară, în haine de lucru, căci se mută într-un spaţiu mai modest; privesc în jur:

biblioteca de la parter a fost strânsă, aici era salon de primire, boieresc, larg, ocupând

aproape tot parterul, cu ferestre pe două laturi. S-au mutat aici la cutremurul din 77 şi tatăl

a decedat în 2002. Cum zboară anii! Probabil fiica se gândeşte cu jale că din tot huzurul



de-altădată nu va rămâne în urmă decât placa memorială... Casă vândută d-lui B. N., îmi

dă telefonul mobil.

Merg pentru Ştefan Bănulescu în intr. Argeaua nr. 4, desprinsă din str. Sf. Ştefan.

Imobil în dreapta, cu trei nivele, intru împingând o uşă grea, acolo un hol strâmt înaintea

scării în melc, sub scară legat un ditamai dulău, însă cumsecade, trec pe lângă el. La etaj

dau de o d-nă Gabi Vlădică, uşor de ţinut minte, din expresia până la opincă, mă

încurajează doamna. Zice: Un mare gest, delicat, la un popor care nu a ştiut să-şi onoreze

valorile, etc. Am acordul locatarilor. Se intră pe la Pârâul Rece, îmi precizează prea

amabila doamnă. Câtă solicitudine, ce comprehensiune la o bătrână îmbrăcată foarte

modest, dar cu ochii sclipind de inteligenţă şi omenie. Să o fi descusut despre marele

prozator singuratic? Dar asta ar fi o altă meserie, pentru altcineva, în altă viaţă...

Ajung la imobilul Florenţei Albu, pe str. Colţei 23, caut din priviri Zidul martor,

ar fi mai multe de identificat după detaliatele descrieri -, totuşi un inspirat simbol, eu

dădusem unui roman de-al meu titlul Curtea interioară (roman scris în 1971, apărut, cu

chiu, cu vai, în 1982), tot ca să sugerez desprinderea de forfotul vieţii, concentrarea pe

lumea gândurilor. Ajung la administrator, dl. Pahonţu George este foarte cooperant, îmi

dă bune speranţe, îmi dictează telefonul surorii poetei, d-na Radu, care locuieşte în

apartament, dar se mişcă foarte anevoie.

Vizită la Gigi Astaloş. Posesor al arhivei Apostu, în apartament numeroase desene

de-ale lui Apostu. Ne arată vreo 9 cărţi copertate, există o editură creată special ca să-i

publice operele. Dă drumul fluxului verbal de neoprit. Povesteşte despre viaţa lui ca ofiţer

de geodezie. Domni, fotolii, nu mergea la demonstraţii, nici la învăţământ politic. Scria

poveşti despre marii ofiţeri de dinainte. Prieten cu Teodor Pâcă. Scrie fabula tigrului

bătrân. Era un evreu ungur ilegalist, ieşit la pensie, avea 4.200 lei, pe vremea când un

salariu obişnuit era 350 lei. Primea pe poeţi. Deschidea sertarul, îţi lua foaia, îţi dădea suta.

Cu o sută trăiai regeşte o săptâmînă. Dar de unde! Se întâlneau la Singapore. Îi tocau într-o

singură noapte. Odată iese Pâcă pe la 2 noaptea de la Singapore, în spatele lui unul beat

care îl tot înjura. Mama voastră cu poeziile voastre împuţite! S-a opărit Pâcă, i-a dat ăluia

o singură palmă, fusese campion de box, ăla din cădere se trezeşte că e ofiţer de securitate.

Articolul 234: huliganism, judecat în 24 de ore, condamnat la 4 ani detenţie, a făcut doar 2

ani şi jumătate. Fapt este că Th. Pâcă condusese demonstraţia a zece mii de studenţi pe

stadionul din Sibiu, când cu abdicarea regelui Mihai. Organele îl tot căutau pe lider, abia

după 2-3 ani l-au detectat, după fotografii, îşi lăsase barbă. Pâcă, cu doar patru ani mai

mare, părea matur, putea trece drept tatăl lui Gigi. Gigi, mereu campion la rugbi, la PTT,

apoi a plecat de-acolo. Născut la Ploieşti, familie de ceferist, cu regim ca de armată. L-au

mutat pe impiegat la Sibiu. Andrei Blaier nu este evreu ci neamţ, fuseseră colegi de liceu,

însă Andrei era extrem de deştept faţă de toţi ceilalţi. Părinţii lui au fost deportaţi în

Dombas, împreună cu ai lui Gigi, ca fiind etnici germani. Despre ura pe care a constatat-o

împotriva bucureştenilor în orice colectivitate, aceeaşi animozitate din partea

conaţionalilor faţă de bucureşteni a văzut-o la Paris, la Londra. Îi spun că eu însumi, am

auzit pe Târnave, de la ardeleni români pur sânge, spus cu tot dispreţul: N-am fost decât o

dată în viaţa mea la Bucureşti. Nu-mi mai trebuie în veci!

Tot Gigi povesteşte că s-a întâlnit cu Octavian Sava, care pe atunci lucra la noua

televiziune, au convenit o colaborare, dar să-i aducă un material. Gigi scrie de mână 18

pagini, se prezintă chiar a doua zi şi a urmat o colaborare întinsă pe patru ani. Spune

despre Paler, pe care l-a cunoscut pe când răspundea de televiziune: O fiară. Au vrut să

facă un spectacol di granda, a venit Paler şi nimic nu-i plăcea, balerinelor li se vedeau

picioarele. Un politruc sinistru, considerat ca atare de toţi, pe-atunci. Iar acum îl auzi: Nu



mai cred în democraţie, în libertate, în capitalism. Deci tot comunist, tot pentru dictatura

celor duri... La urmă îi spun: Am o listă cu 120 scriitori care ar merita plăci memoriale, din

care or să rămână vreo 20. Lucrează de pe la 5 dimineaţa, are destul timp şi de scris şi de

vorbit cu mine. Stă trei luni aici, apoi alte trei luni la Paris, din nou aici şi tot aşa. L-a

editat pe Ahoe şi pe Pâcă cu sonete, cu balade. Da, îmi confirmă, Ahoe a stat şi pe Polonă.

La el erau atâtea ploşniţe! Fraţi de cruce cu Ahoe şi Pâcă. Dar apelau la telefonul lui, la

titlul de căpitan când aveau probleme cu miliţia. Gigi avea mulţi veri, tatăl lui avusese

mulţi fraţi şi fiecare cu destui copii. El s-a născut în Hala Traian, ca şi mama şi bunica lui.

Fratele Helenei, absolvent al Scolii superioare pentru administraţie, a fost guvernator în

Volta de Sus. Apoi, rechemat, îi era la îndemână să administreze câteva arondismente.

Într-un colectiv de studii privind relaţiile economice cu Rusia.

16 aprilie 2007, luni. Sar direct la ziua de azi, şi ce-i în urmă nu-i doar o minciună,

sper să găsesc un mic răgaz pentru a-mi reaminti ce-am mai păţit de când mă aflu pe

urmele scriitorilor dispăruţi.

Plec de-acasă ca de obicei, în preajma orei 10, de la Dristor 2 până la Piaţa

Victoriei şi de acolo la Televiziune. Ies şi mă lansez o dată în plus prin cartierul ultraselect

Primăverii – unde primăvara şi-a deschis toate atelierele în natură, cireşi, vişini şi liliacul

în floare, iar de melodia Mirabelei Dauer, răbufnind prin toate ferestrele deschise, pe

versurile lui Macedonski, nu mai scap de vreo zece zile. Însă şi privilegiaţii din Primăverii

şi-au deschis atelierele lor de construcţii, şantierele. Mă abordează un tinerel însărsănat

întrebându-mă chiar asta: dacă acesta este cartierul Primăverii. Ăsta e, zic, sigur pe mine şi

cu harta oraşului în mână, dar ce stradă căutaţi? El: nu ştie, caută nişte oameni din satul

lui, care lucrează pe un şantier şi n-au ştiut să-i spună pe ce stradă... Păi, zic, o să cam ai

de umblat... sunt zeci de străzi şi pe fiecare stradă sunt şantiere dintr-astea, din două în

două case, peste tot e şantier...

Merg înainte, trec multe intersecţii, J. Monnet este spre marginea urbei, o ţin tot

aşa până la numărul 51; la telefon, doamna Leontina Niţelea îmi spusese că e vorba despre

o vilişoară – dar de unde! O vilă într-adevăr dintre cele mai spaţioase, şi foarte cochetă, cu

etaj, cu mare grădină în faţă, plină de tufe de liliac în floare.

Oricum, ceva se va fi întâmplat în mentalul nomenclaturii scriitoriceşti, îmi zic, –

alde Zaharia Stancu, alde Eugen Jebeleanu, alde Mihai Beniuc, de prin cotloanele unde

vor fi fost pe vremuri, ca pălmaşi la cine ştie ce ziare ale vremii – ajunşi în aceste vile

ultraelegante, de mari potentaţi, şi ştiind bine că adevăraţii boieri/stăpâni au fost alungaţi,

dacă nu băgaţi la zdup sau chiar la Canal, oricum spulberaţi, aduşi la zero, exterminaţi –

unde aflam aseară că l-au trimis pe generalul Mociulski, unul dintre titanii celui de-al

doilea război mondial. Ceva de genul: v-am luat locul, trăim boiereşte, acum să tragem

brazdă deasupra, să nu vi se mai ştie de urmă; în schimb, vom scrie poezii proletare,

împotriva burghezo-moşierimii, să vi se ducă buhul de exploatatori etc. Deci ceva se va fi

produs în conştiinţa acestor oameni de condei, deveniţi, prin trădare, noii boieri ai

regimului roşu. Altfel te simţi, altfel te mişti în high-life-ul comunist, altfel scrii. Altfel îţi

vin ideile roşii sub condei după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul. Să mai pleci de-aici?

Cum să nu lauzi regimul pentru asemenea pleaşcă, cum să nu lingi mâna care te-a adus

aici cu hârzobul – şi cum să-i mai priveşti cu simpatie sau cu umilinţă pe colegii de condei

lumpeni, supravieţuitori prin subsoluri ori mansarde, veşnic flămânzi, împuşcând francul

şi colaborarea? E în firea lucrurilor că alde Jebeleanu, scriitor proletar, nu-i aşa? însă cu

pâinea şi cuţitul în mână, se lansa într-un trai ultraboieresc, la nivel de ambasador, fără

obligaţiile aceluia, făcea împrumuturi de milioane, apoi se stropşea la cei de la Fondul

literar să-i fie radiate toate datoriile – şi o lua de la capăt. Cam astea îmi erau gândurile,



privind în grabă „vilişoara” lui Beniuc, cel scos, oricât de târziu, din marile jocuri, după ce

apucase să-i înlăture pe destui, acum ajuns la o venerabilă vârstă şi după ce păpase tot şi

minţise tot şi dăduse la o parte pe toţi cei care, prin opera valabilă, precum Blaga (pe care

l-a ostracizat toată viața), i-ar fi primejduit locul câştigat, de militant roşu; nu pregeta să-i

cânte în strună Cârmaciului, care avea greţuri la sintagma „domn”, drept care „toboşarul

timpurilor noi” se străduieşte să ne convingă că suntem tovarăşi.

Revin în staţia de la televiziune, iau autobuzul până la Arcul de Triumf, mă

îndrept spre stadionul Tineretului şi iute ajung pe strada aviator Petre Creţu. Nu există un

54 bis, ci aşa cum mi se explică la faţa locului, o a doua intrare, prin spate. „Cu atenţie

mărită” (vorba lui Ahoe) „orice curvă se mărită”- intru în curticică, din prudenţă îmi notez

numele de pe cutiile poştale (în eventualitatea unor telefoane, dacă acum nu rezolv nimic)

şi dând ocol imobilului, urc pe o scară din spate. Mă gândeam: În spate nu e făloşenie, dar

e mai linişte, pentru poet... tăcerea din care izvorăsc cuvintele... Urc, sun, iese un băietan

de 12-13 ani, cârlionţat, sportiv, îi spun rostul venirii mele, confirmă că aici a locuit poetul

Gellu Naum, dar mai bine să vorbesc cu mama lui (M. Vasilica). Care pe dată apare,

confirmă că aici au stat Gellu Naum şi d-na Ligia, care, la Comana, i-a supravieţuit doar

unul sau doi ani, ca în orice iubire adevărată. Admirabila doamnă îmi dă telefonul unui

domn de la Fundaţia Gellu Naum, îi spun că l-am sunat, am vorbit, mi-a spus anii când

poetul a locuit la această adresă. Că nu e decât o fundaţie, fără firmă, fără bani pentru o

placă memorială. Oare locatarii nu vor avea obiecţii, mă pot trezi cu un refuz, etc?

Nicidecum, e o onoare. Şi de fapt doar ei sunt proprietari şi cu o doamnă în vârstă de jos, o

foarte bună prietenă a Naumilor, iar în rest e vorba de câţiva chiriaşi care nu au temei să se

opună. Îi promit să o ţin la curent cu diligenţele pentru instalarea plăcii. Dar ce persoană

binevoitoare, agreabilă, ataşantă – o astfel de întâlnire, prin surprindere, te remontează, te

vindecă de insuccese şi de oboseală etc. - ca să nu spun că însuşi fiul doamnei îmi făcuse o

impresie excelentă. Deci există ceva de mare valoare umană în unele familii – şi cine ia

contact cu astfel de oameni simte imediat calitatea, se relaxează pe dinăuntru.

Ne uitasem amândoi pe harta Bucureştiului, după ce fiul aflase de pe internet

adresa şi telefonul fundaţiei Gellu N.- Strada Serdarului. Derută. Uitaţi-vă, zic,

dumneavoastră cu ochii dvs cei buni şi eu cu bieţii mei ochelari. Şi găsim strada, diferit de

ce crezuse dânsa, este nu departe de aici, la intersecţia cu Miciurin. Iau pe 41 o singură

staţie, cam în dreptul Cimitirului evreesc, mă bag printre blocuri, dar am greşit, o doamnă

în vârstă – la ora asta numai vârstnicii sunt pe stradă – cu accent rusesc, ochi albaştri,

amabilă şi ea, îmi indică direcţia corectă: pe după primul rând de blocuri. Găsesc blocul

13, urc, sun, acolo fiul mi-l dă pe mobil pe tată şi acela, prompt, îmi repetă anii şi că e de

acord cu fixarea plăcii. Perfect! Un al doilea punct bifat pentru astăzi.

Revin la staţia din Piaţa Filantropiei, iau pe 300 până la Romană, de acolo spre

Uniune. Deschid uşa la Gabriel Chifu, era cu doi domni, îi fac semn că avem de vorbit, mă

invită înăuntru. Cei doi: Dan C. şi Al. Istrate. Îi prezint lui Chifu stadiul investigaţiilor

mele, este impresionat de volumul acţiunii. Pune discheta cu lista şi adresele în calculator,

îi dau detalii. Discheta rămâne la el; o să printeze cele 34 de adrese, ştampilate, semnate şi

o să le expedieze la adresele stabilite de mine. Se pare că lunea următoare soseşte N.

Manolescu, iar Chifu îşi notează că problema plăcilor va fi pe lista discuţiilor din Consiliul

director. Şi să vedem dacă primăria dă bani pentru plăci, sau trebuie să-i dea Uniunea?

Deci la Chifu, cei doi, dintre care Istrate, vădit incomodat că mă băgasem în vorba

lor, nu a dat nici un semn că ar vrea să se implice – deşi venind vorba de semnături, G.C. a

sugerat că ar putea să semneze Istrate, ca director general. N-a venit cu nici o sugestie, a

tăcut pur şi simplu, privind în altă parte. Poate gândindu-se că îi mai cade o sarcină pe cap,



că va fi vorba de bani, etc. Iar Dan C., cu felul lui amânat de reacţii, a înţeles că Uniunea

nu mi-a pus la dispoziţie adresele sau măcar numele celor vizaţi, cu atât mai puţin o

maşină, oameni – că fac o treabă de detectiv. S-a ridicat şi, cu spatele la noi, se uita prin

rafturile de cărţi din stânga intrării – unde eu n-am ajuns cu privirile niciodată, căci intru

aici pe fugă; or, el va fi avut de nenumărate ori ocazia să se edifice. O făcea acum din nou,

până eliberez eu ringul...

Plec în grabă, între uşi îmi apare doamna Antoaneta Ralian, abia mişcându-se, şi

îmi spune că se simte foarte rău cu sănătatea, desigur. În timp ce-mi exprimam

compasiunea, apare de pe scări un domn încă mai bătrân, poate chiar nonagenar, scund,

prăpădit şi abia deplasându-se, pas cu pas, ajutându-se cu două cârje petrecute pe deasupra

coatelor. Ridică un pic faţa, salută cu o părere de zâmbet şi o urmează pe doamna

Antoaneta Ralian, încondeiată ca întotdeauna, dar de data asta nemaiascunzându-şi

descurajarea. Şi m-am gândit o clipă ce-l aşteaptă pe Chifu, care şi aşa izbucnise că e

excedat – el să le facă pe toate?! O va chema din concediu pe fata aceea... iar cei doi îi

dădeau dreptate... Dar unde le sunt oamenii din schemă? De ce nu sunt puşi la treabă?

Ieşind de la Uniune, o iau pe la Palat, pe la biserica Creţulescu, cobor spre blocul

turn, numai printre straturi şi ronduri de flori. Mă îndrept spre Cişmigiu, dau de vila cu

placa memorială şi efigia lui Victor Eftimiu, e o placă fixată cu ocazia a 110 ani de la

naşterea albanezului. Pe următorul colţ e placa lui C.Titel Petrescu, a locuit aici până să fie

arestat. Întreb oamenii de pe stradă despre Radu Tudoran, nu ştie nimeni, nici cei doi

bătrâni care plimbă căţei, ceea ce mă pune pe gânduri. De nevoie şi fiindcă mi-e în drum,

intru la Biblioteca Pedagogică din str. Zalomit, mi se spune că George Anca e de găsit la

etaj, bat, secretara spune că este foarte ocupat. Îi spun că sunt de la Uniune, bagă capul pe

uşă, îi spune domnului director că este căutat, acela iese, cam aiurit dar amabil ca

totdeauna, ne îmbrăţişăm, cu urări de sărbători, îi spun de Suchianu şi Tudoran, imediat dă

telefon unui domn Dumitrescu, fost avocat al lui Tudoran, aflu că l-a scos dintr-o pasă

gravă, când s-a spânzurat la el în casă tânăra lui soţie. Din spusele avocatului, rezultă că

marele prozator a stat pe Puţul cu Plopi la nr.5, pe lângă o benzinărie. Mă cam mir, dar iau

însemnărica de la George Anca.

Atac mai întâi blocul Spicul, în aşteptarea cuiva cu care să pot intra, fac o poză,

apoi iese o tânără, nu e de-aici, dar măcar am profitat să intru în hol. Mă uit pe la cutiile de

scrisori, deschid o uşă de notariat, la alta dau de o ieşire în spatele blocului, la alta sun,

apare o tânără, nu ştie, o întreb de preşedinte, de administrator, de chiriaşi-locatari mai

vechi. Se scuză..., mă scuz. Apare o doamnă foarte în vârstă, faţa prelungă, tenul spelb,

gen stafia blocului. Da, D. I. Suchianu a locuit aici, în blocul acesta ea s-a mutat prin 1948,

dar Suchianu se afla aici mai dinainte, de pe vremea nemţilor, pe-atunci el era puţin

legionar, de fapt un ins cam şmecher, un evreu care făcea pe creştinul. Apoi s-a dat cu

ruşii. A trăit aici până la moarte, apoi fiica lui a mai stat 2-3 ani şi a vândut. Întreb de

administrator, pentru obţinerea aprobării, îmi spune la ce etaj o găsesc pe doamna Mioara

L., apartamentul 61. Urc, sun, iese o tânără, îi spun, ea nu ştie, dar să vorbesc cu mama ei,

care este preşedinta... merge să o cheme. De pe hol mă priveşte precaut un domn vârstnic,

înalt şi slab, solemn, imobil ca o statuie, în lung halat de casă, îmi dau seama că nu se

dumireşte ce se întâmplă. E pierdut, neparticipativ. Apare tânăra cu mama ei, fiica dispare

imediat şi ne lasă singuri; doamna află ce caut, propune să nu stăm în uşă, mă invită

înăuntru, este într-un furou roşu-bordo, mă roagă să o scuz, îşi va lua un halat de casă.

Reapare în curând şi îi spun păsul meu, în holul blocului o doamnă deja mi-a confirmat...

Da, crede că ştie la cine mă refer, un domn foarte stilat, Minea sau Manea, profesor

universitar. S-a înecat în Herăstrău, apoi fata lui a vândut. Mi-l laudă, dar nu ştie exact anii



– şi în general, ceva nu rimează. Propune să dea un telefon la o locatară mai veche, aceea

îi spune că mă poate primi ca să-mi dea amănunte. Preşedinta este binevoitoare, dar îmi e

clar că a încurcat borcanele. Îi mulţumesc. La ieşire insul popândău e în continuare pe hol,

blajin, discret dar complet rupt de lume.

Merg pe cealaltă scară, etaj I apartamentul 15, o doamnă mă invită, e trecută de 50

ani, poate şi de 60, dar bine conservată, păr blond, bogat, elegantă. Intrăm. Îmi confirmă

că D.I.S. a locuit aici până la moarte. Scoate dosare, văd xeroxuri cu planurile

apartamentelor. Fiica lui Suchianu se numeşte Ecaterina, caută în dosare, a vândut în anul

cutare, a avut numărul de buletin.. eliberat de secţia... şi tot aşa, în timp ce eu mă cam

grăbesc, căci acesta e doar primul nume de pe lista mea de azi. (Doamna administrator mă

primise în furoul roşu, luase loc picior peste picior în faţa mea, furoul i se desfăcuse chiar

mai mult decât trebuie, dar dânsa ştia mai bine cât anume trebuie, femeile au unele lucruri

foarte clare în cap. Spunând mereu despre D.I.S. lucruri care nu se potriveau deloc). Nu

am timp să privesc cu luare aminte în casele unde intru, şi aşa sunt un intrus, la ore

nepotrivite, perturbând viaţa de familie, de alcov, de... Aici o masă lungă în camera de zi,

cu coşuleţ de ouă încondeiate, cu fursecuri pe farfurioare, iar la perete, pe o noptieră-

vitrină, nu mai puţin de zece sticloanţe cu tării – un fel de mini-bar. Mă retrag, cu

mulţumiri.

Plec spre celălalt capăt al Cişmigiului, tot cercetând. Şi, dincolo de Valter

Mărăcineanu, după ce abordasem câţiva bătrâni care nu ştiau de Radu Tudoran, de Toate

pânzele sus! sau au auzit de el dar nu ştiu unde a locuit, dau de o străduţă care mă incită, în

capătul celălalt zăresc un fel de monument - sau o fi staţia de benzină? Asta s-ar potrivi cu

descrierea avocatului, care îşi amintea numărul şi poziţia străzii, nu însă şi numele ei, pe

moment. Dau ocol imobilului, intru, sun, nu răspunde nimeni, cobor, pozez; asta e strada,

Şipotul Fântânilor, de aici confuzia bătrânului avocat, fiind vorba tot despre ape

potabile...O babă cu dinţii în fierăstrău, urcând cele câteva trepte ale imobilului vecin,

pentru ea o grea problemă, îmi spune: Da, aici a locuit Radu Tudoran, să nu aveţi nicio

îndoială. Mai sun, nu iese nimeni, apoi o fată cam zăludă mă lasă să intru şi să merg la

etajul I, unde mi se vor da detalii. În hol, cutii poştale, inclusiv a administraţiei, îmi notez

nume de locatari; sun la parter, la etajul I, la II, însă nu răspunde nimeni. Voi recurge la

telefoane.

Intru pe str. Sf. Constantin şi după două intersecţii, pe stânga, am surprza unei

plăci memoriale de scriitor necunoscut mie, la nr. 13-A. „În această clădire a locuit

scriitorul Theodor Mănescu între anii 1980-1990”. Apoi spre numărul 23. Un garaj încurcă

numărătoarea, 23 ar fi un gang cu intrare joasă şi poartă de fier. Nu prea cred ca aici să fi

stat Paul Georgescu. Sun la cele două butoane, nu par în funcţiune. În gang apare o pisică

tărcată, neatentă la context. La 25 deschid uşa unui garaj. La 21 încerc uşa de la intrare, se

deschide, dau de un imens hol cu două biciclete spânzurate în stânga, pe perete. Sun la

cele două uşi, nu răspunde nimeni. Ies, fac poze, apare o doamnă în vârstă la geamul de

sus, ca într-un tablou romantic pe dos, nu pot să mă fac înţeles din această poziţie, trec

strada, strig ce mă doare, îmi face semn să merg peste drum, la casa cu gard roşu; sun

acolo, apare un nene de cartier, 45 de ani, îmi împoaie capul, dar de fapt nu ştie nimic

despre un Paul Georgescu, prof. univ, critic literar şi mare şef la Gazeta literară, un domn

ce-şi trăgea un picior („românul care pleacă trăgând al lui picior”).

Revin la 21, intru, sun, urc la etajul I sau II pe o scară largă, cu stampe şi alte

desene pe pereţi, îmi deschide o doamnă autistă, continuă să nu răspundă la întrebări şi să

mă invite în casă. Blajină, vulnerabilă, dacă s-ar nimeri vreun răufăcător. Înţeleg că ar fi o

altă intrare prin spate. Cobor, împing uşa din capătul coridorului, e aici o grădiniţă



cochetă. Dar n-or fi și câini? Ajung în cealaltă parte a curţii, spre gangul pisicii. Urc pe

scara foarte îngustă, abruptă – să fi urcat Paul Georgeascu pe o astfel de scară, cu piciorul

lui beteag? Pe pereţii cu calcio vechio: coarne de căprioară, calendare cu stampe japoneze,

picturi, acuarele. Sun la o uşă şi reapare doamna de la „fereastra susă”. A, tot

dumneavoastră sunteţi?! Cum aţi intrat? Îi spun de uşa deschisă, despre doamna autistă. Se

îngrijorează, nu ar trebui lăsată singură. Trebuie prudenţă, aprob eu. Însă nimic despre

criticul literar, cu toată descrierea mea amănunţită, în speranţa că de la fereastra strategică

îl va fi reperat cândva. Ideea ei este să merg la 13A, unde trăieşte o familie de scriitori.

Seara, la telefon, proprietarul din strada Vasile Mironiuc: Da, dl Radu Albala a

locuit la adresa respectivă, în perioada notificată de mine, însă acum casa este închiriată

unei firme. La firmă, zic, nu este nimeni, şi în fond nu ei trebuie să dea acceptul pentru

placa în chestiune, ci proprietarul. Noul proprietar este fiul lor. I-au întocmit acte de

succesiune. Rog să fie întrebat dacă îşi dă acceptul. Va vorbi cu fiul. Telefon dnei Albala,

care se bucură, e emoţionată. (Peste nişte zile, telefon dnei Stanciu. Încă nu l-a prins pe

fiu, e şi foarte ocupat, tineretul de astăzi trăieşte în alt ritm). Da, trăieşte în alt regim. Alt

telefon. Încă unul. De data asta, cu toată sinceritatea: Am vorbit cu soţul, cu fiul, cu nora.

Familia nu este de acord. Bine, dar ce ce? În ce măsură ar putea să prejudicieze casei dvs.

o placă memorială, un dreptunghi de marmoră atestând că... Am mai pus astfel de plăci,

nimeni nu a făcut obstrucţie... Nu vrem să ne mai amintim de acest nume...După toate câte

ni le-a făcut. Nu şi nu! Telefon dnei Mia Albala: Uitaţi ce se întâmplă... Nu-mi vine să

cred! Cum de a putut spune aşa ceva?! Nu am intrat peste ei, nu ne-a adus ICRAL-ul pe

capul lor. A fost vorba despre un schimb de locuinţe. Ei voiau să se mute de la lemne, noi

le-am dat un apartament în Piaţa Palatului, soţul meu căuta o zonă mai liniştită,

ştiţi...Apoi, după evenimente, ne-am mutat în alt imobil, mai spre Piaţa Domenii. Dar am

păstrat legăturile, vorbim la telefon... Niciodată nu au fost conflicte... Nu vă mai

zbuciumaţi, zic, s-ar putea să nu fie vorba decât de un pretext, ca să-şi justifice refuzul.

Daţi-mi, vă rog, cealaltă adresă, poate acolo sunt nişte oameni mai cumsecade,

neresentimentari...

17 aprilie 2007, marţi. Plec mai spre prânz, după ce şi mâncasem bine, ca să nu mă

grăbesc la întoarcere. Să prind orele după-amiezei, când oamenii sunt acasă. De la metrou

Unirii, pe jos pe chei până în capătul Căii Victoriei. O intrare chiar pe colţ la imobilul de

la nr 2, unde mi s-a spus că ar fi locuit nu se ştie când Ion Negoiţescu; asta să fie singura

intrare? Dau ocol blocului dar nu se mai află nicio altă intrare pentru locatari; revin la

marea intrare din colţ, încărcată cu firme de avocatură, căci doar ne aflăm în proximitatea

Tribunalului, nu? Dar şi o editură Iriscon, care anunţă o expoziţie de pictură A.M.

Agrippa, deci o expoziție retrospectivă. Când să intru, apare un domn la 35 ani, cu căţel

şoricar, mă iau după el, îl întreb de Nego, nu ştie, este aici de 5-6 ani, dar ar putea să ştie

soacra lui, care locuieşte aici de cca 35 ani. Îi cer telefonul, pentru deseară. El: să încerc la

administraţie, la ultimul etaj, pe scara din stânga. Urc cu liftul până la 5 şi încă două etaje

pe scări. La administraţie nu răspunde nimeni. La o uşă de alături, răspunde o voce de

bătrână care îmi vorbeşte prin uşa încuiată, apoi chiar o crapă, dar fără să renunţe la

lănţug, fapt este că nu i-am zărit chipul. Ea nu a auzit de Ion Negoiţescu. Să întreb la

administraţie. Păi nu e nimeni! Şi ea ce, e administrator doi?! Ştie de un Manea, la scara

cealaltă, a luat premiul Pulitzer. Norman Manea? Da, a locuit pe cealaltă scară. Şi tot pe-

acolo un alt scriitor Manta, de care nu-mi poate spune nimic în plus. Ion Manta? Nu,

altfel! A avut şi o carte de-a lui cu autograf, dar a aruncat-o. Şi noi, care vrem să le punem

plăci memoriale! Puneţi-le! Nu se opune nimeni. Credeţi că nu se opune? Aşa e în viaţă,



decretează vocea nevăzută, unii construiesc, alţii dărâmă... Bine, doamnă, scuzaţi

deranjul... Să merg la cealaltă scară.

Coborând scările, îmi cad ochii pe numele soacrei domnului cu şoricar, sun, apare

o doamnă înaltă, slabă, gura pungită. N-a auzit de Ion Negoiţescu, după cum i-l prezint.

Ce-i drept, nu-şi prea cunoaşte colocatarii. Dar aici au locuit destui artişti, un timp chiar

Leopoldina Bălănuţă, apoi tot în trecere Maria Tănase, apoi actriţa Didona Popescu, iar pe

cealaltă scară a locuit un membru al Uniunii scriitorilor, Tudor Manta; nu are o părere

bună despre el, a scris ceva cu un măgar, soţia lui mai trăieşte, are o fundaţie, e în relaţii cu

un pictor în vârstă, Ion Murariu. E un bloc vraişte, se descarcă doamna, numerotat

anapoda, începe de la scara B, de jos în sus şi continuă la scara A de sus în jos. Ca

nelumea! Între timp s-a întors ginerele cu căţelul. Aha, zice, ca să nu mai daţi telefon

deseară... Prin spatele soacrei se iţeşte un copilandru de 6-7 ani, slăbuţ rău şi semănând cu

bunică-sa, mă salută, dezgheţat. Să creşti mare! Şi mă scuz de deranj.

Cobor în holul mare, mă uit la cutiile poştale de la cealaltă scară, nu dau de

niciunul dintre numele pomenite de dna Mateescu, atunci văd târându-se prin hol spre

scara A un bătrân, dau glas, mă aşteaptă, îi spun. Da! zice, aici a trăit Ion Negoiţescu, la

etajul III, am fost buni prieteni. De aici a plecat în Germania, iar după revoluţie s-a întors

pe-aici, ne-am revăzut. Apoi ar fi plecat la Cluj, nu ştie cu ce treburi, iar în urmă ar fi auzit

la TV cum că a murit. I-a părut rău, era un domn foarte cumsecade, avea o lădiţă cu nisip

pentru stins ţigările. Şi îl trata cu whisky. Iar pe fiul lui a încercat să-l înveţe să bată la

maşina de scris. Mai veneau pe la el gagici sau persoane care voiau să intre în Uniunea

scriitorilor. Când a locuit aici? Câţi ani? Începe să socotească: el a fost ofiţer, a venit aici

în 1953, ca sublocotenent, după 3 ani l-au făcut locotenent, apoi locotenent major. Cam

pe-atunci se afla Nego în blocul ăsta (deci prin 59-60, ar fi de înţeles); dar pe-atunci acest

bloc era domnos, era ordine, aveau portar la intrare. Acum e haos, firme care închiriază,

care cumpără şi revând, sunt locatari noi, iar cei vechi sunt acum bătrâni şi fără bani, au

datorii şi de sute de milioane la întreţinere. Nu vând? Nu! Unde să plece? N-au unde se

duce... Casele la țară, zic, sunt nelocuite, chiar în apropiere de București; și sunt ieftine, cu

cîteva pensii te faci proprietar pe casă și grădină. Iar traiul e mult mai ieftin, în liniște. Dar

vezi, țîfna bucureșteanului… Îmi dă numele şi telefonul: Petrişor Alexandru, o să-l întrebe

şi pe fiul lui, acum plecat la Tulcea, ba la Tecuci. Nevasta i-a murit acum 14 ani, el are

bani, pensie de ofiţer, nu

se compară..., dar ceilalţi

din ce să trăiască?

Ies, mai văd o

dată afişul Agrippa, 1940-

2000. Inima! Locuiam în

acelaşi cartier, ne-am

întâlnit pe stradă şi am

mers la o bere, ne-a

vizitat cândva, ne-a adus

cadou un tablou frumos.

Asta după ce Lidia

dăduse un recital în sala

unde el avea o expoziţie,

la Cuhnea din Palatul

Mogoşoaia, cam prin

1996-97, aşa ceva. Iar Placa memorială în amintirea poetului Tudor George



teribila lui expoziție de la Teatrul Național, la ultimul etaj, acolo unde se țineau pe vremuri

târgurile de carte, acea expoziție se numea: Inima! O obsesie, o premoniție…

Tocmai ies nişte doamne, poate chiar de la retrospectivă, dar eu n-am timp de

expoziţie, voi veni altă dată; nişte inşi de la editură cară pachete cu cărţi. Intrarea e doldora

de firme, unde să mai punem şi placa memorială?, ca să nu spun că fiind pe colţul clădirii,

rotunjit, posibilităţile sunt drastic reduse. Poate punem placa deasupra intrării, o soluţie in

extremis.

Cu gând să merg în Sabinelor 109, la casa lui Pompiliu Constantinescu, mă plasez

în staţia de pe chei a lui 385 - care nu vine o jumătate de oră, toate autobuzele 385 fiind

masate pe cealaltă parte, şi traficul pe Splai foarte dificil. O ascult pe-o bătrână

covrigăreasă vorbind cu vreo clientă: fata ei o să plece în Spania, aici nu câştigă decât 2

milioane şi patronul ei nu i-a făcut carte de muncă, mai pică de la vânzări, dar din asta să

trăiască? Zice: M-am încotoşmănat ca Baba Dochia, iar noaptea dorm în frig. O astfel de

viaţă am ajuns. După ce vânduse cei 3-4 covrigi, începe să împacheteze totul, timp de 15

minute: pe un cărucior lădiţa covrigilor, scăunelul pe care a stat, sacoşa cu covrigi,

paltonul pe care-l scosese de pe ea; are un baston în care se sprijină, leagă tot calabalâcul

cu două sârme pe care le petrece pe după cărucior – e o femeie la 80 de ani, foarte

voluminoasă, poate la 150 de kg. Cât o să mai vândă covrigi? O să plece fiică-sa în

Spania, o să-i trimită bani, să stea acasă, să se odihnească... Să-i fie tot mai greu de la

inimă, de la respiraţie, de la ficat... şi de la o zi la alta să moară...

Lume aşteptând – în speranţa/disperarea că dacă autobuzul a întârziat atât de mult,

musai să vină, în curând... O doamnă înaltă, în vârstă, vopsită roşcat, o culoare riscantă la

noi, unde nu abundă roşcatele irlandeze. Însă aşa de vlăguită, privirile stinse, puterile duse.

Mă uit o clipă la ea. Ce-i lipseşte? Un om, dar terminat, epuizat, fără nicio şansă de a se

reface, de a se reînviora, de a relua contactul cu viaţa. Cine ştie ce nevoi o presează de s-a

hazardat să plece de casă. Încolo şi încoace pe trotuar, diverse doamne vorbind la celular

chestiuni de dosare, căci suntem aproape de Tribunalul Mare, de birourile de avocatură.

L-ai rezolvat pe ăla? Nu, că n-am ajuns. Sau însoţite de domni care le sărută mâna, le

conduc la maşină sau peste podeţ. În fine, RATB-ul revine pe traseu, cu autobuzele unul

după altul, cum fuseseră și pe cealaltă parte; urc în al doilea autobuz, nici ăsta mai comod

decât primul, cobor la Puişor; mă lansez pe strada din stânga, chiar Sabinelor, aici numărul

113, deci nu am mult de mers. Şi iute dau de 109, o vilă de dinainte de război, proaspăt

renovată, cu liliac mândru rotat la colţul clădirii. Când colo, ce să vezi? Aici există o placă

memorială: „În această casă/ a trăit şi a creat/ între anii 1933-1946 /criticul literar

/Pompiliu Constantinescu”. Deci nu avem o evidenţă la zi a plăcilor memoriale deja puse?

Cine ar trebui să se ocupe cu asta? Uniunea, Muzeul literaturii, Institutele de Istorie şi

Teorie Literară, primăriile? Mai bine nimeni. Fac 3 poze, să fie; în stânga sus a plăcii

memoriale este lăsat loc liber, poate un spaţiu pentru efigie, care n-a mai fost făcută.

Revin la staţia dinspre Panduri, iau pe 385 în sens invers, de la Podul Izvor plec pe

cheiul gârlei pe jos, ajung la Sf. Elefterie, merg pe stradă în sus şi ajung la nr. 26, asta

înainte de biserica veche, rămasă în mijlocul străzii; o vilă cam ca a lui Pompiliu

Constantinescu, însă mai mare, în imobil este o firmă de instrumentar medical. Sun, merg

la subsol, mi se spune că patronii sunt şi proprietari – iau telefonul lor, fax, e-mail. Fac

poze cu vila unde a locuit poetul Adrian Maniu, atâta vreme ocultat de regimul roşu. Dau

ocol bisericii, tot Sf. Elefterie, dar cel vechi, de curând renovată. Pare o bijuterie

eclesiastică. Din păcate închisă la această oră. Ies la staţia de metrou Eroilor şi revin acasă.

O zi nu chiar aşa de rodnică, îmi spun. Şi nici măcar nu am trecut de jumătatea listei.



Mănânc, mă lungesc, mă sună d-na Flora, încântată de iniţiativa mea, vrea să

contribuie şi ea, vrea să punem un basorelief, vrea să încrusteze nişte versuri. O să

vorbească la Uniune. Îi notific că pentru basorelief şi altele sunt necesare demersuri

speciale la sistematizare, la... În fine, o soţie care vrea să facă tot ce se poate pentru

memoria soţului ei. Apoi petrec toată seara la calculator, completând textele ce vor fi

inscripţionate pe plăcile memoriale pentru care am deja aprobare. Îndeobşte sunt probleme

cu anii cât au locuit în respectivul imobil scriitorii. Să mai merg acolo, să dau telefoane la

ore potrivite, când lumea e acasă.

Azi dimineaţă, e-mail de la Horia Gârbea, se miră cât am muncit, însă habar nu are

de unde vom obţine banii. Dacă trebuie aprobare şi de la primărie. Şi doar îi spusesem ce

şi cum. Plutitor? Mai vorbim, zice. Vineri pleacă la Iaşi.

18 aprilie 2007, joi. Azi am realizat chiar mai puţin decât ieri. Iau metroul să ajung

în Bucureştii Noi, dar până la Victoriei mă răzgândesc, cu gândul la textele pentru plăci;

merg la MLR, în sala Sanctuar şi acolo consult cele două volume Sasu, aflând anii exacţi

pentru mai toţi scriitorii în discuţie, inclusiv câţiva mari decedaţi în străinătate – stau până

la 15:00 când se închide. După care merg să-mi iau două pateuri, ocolesc pe Artur Verona

şi constat că strada începe de la nr. 13, deci au căzut nişte imobile, tot capătul de dincolo

de bulevard, din motiv de magazin Eva. Titu Maiorescu rămâne în aer?

Mănânc pateurile în Pitar Moş şi intru pe Dionisie Lupu, la numărul 65, urc la

ap.18 şi-mi deschide doamna Nedelciu, pe care o abordasem telefonic – a obţinut

aprobarea de la colocatari.

Merg în vecini, dincolo de Dacia, pe strada Al. Philippide, la nr. 9, unde a locuit

familia Pillat, iar acum actorul Nicu Constantin, cum deduc din spusele unui domn pe

care-l abordez la intersecţie. S-a născut în anii 60, deci nu ştie de fosta stradă Pia Brătianu,

de faptul că toată această stradă era pe vremuri a familiei Brătianu, necum să fi aflat de

scriitorii Ion şi Dinu Pillat. Zic: dar nici strada M. Eminescu nu s-a numit aşa, ci Romană.

Nu ştie, el a fost la şcoală pe strada M. Eminescu. Dar ce se întâmplă? Sunt eu mai

bucureştean decât oamenii născuți-crescuți în acest cartier? Intru în curtea lui Nicu

Constantin, sun, iese o doamnă ca la 60 de ani, zâmbet ceva mai tânăr, amabilă; da, a auzit

că sus ar fi locuit Ion Pillat şi apoi fiul acestuia, Dinu. Apoi moştenitorii, care aveau drept

şi asupra terenului de alături, au vândut şi o firmă străină a construit acel imobil pentru

sedii de firme. Dar mai bine ştie maestrul, doamna îmi dă telefonul lui. Îi spun de Eugen

Barbu, da, erau în vizite cu d-na Marga Barbu, însă de vreun an n-a mai fost pe la ea; de

curând a văzut-o pe stradă pe sora mai mică, o femeie înaltă, dar nu a abordat-o. Zic: Am

vorbit cu cele două la telefon, ceva mi s-a părut în neregulă. Da, ultima dată când s-au

vizitat, Marga abia se mişca, iar pe de altă parte parcă a luat-o razna, fabulează. A găsit-o

aranjând cărţile lui Eugen Barbu. Îmi spune că bine fac cu plăcile memoriale, ştie că pe

strada M. Eminescu colţ cu Tunari-Drobeta, spre benzinărie, tot aşa, a fost dată jos placa

memorială a unui scriitor, nu-i ştie numele. Păi, zic, nu e vorba despre Perpessicius? Să

dau telefon dimineaţa după 9:30, sau pe la 14:30 ca să-l prind pe Nicu Constantin.

Ies, merg pe strada Drobeta, caut, întreb, nu găsesc urma plăcii dată jos, poate la

vreun imobil renovat, de nu se mai cunoaşte. Toate astea pentru că nu am la mine adresa

marelui muzeograf şi editor al lui Eminescu... Merg în Piaţa Spaniei, mă uit pe hartă şi mi

se pare prea departe să ajung pe jos în Hristo Boteev şi în Ion Ghica. Lista e lungă, puterile

zilei, mici. Trafic îngrozitor. Smog teribil. Stau şi privesc pe cealaltă parte a străzii statuia

lui C. Nottara. Din staţia lui Murgeanu schimb cu 135 şi ajung în cartier, abia mai

mişcându-mi picioarele.



OAMENI, FAPTE ȘI ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAȚUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Lectura ziarului VREMEA din perioada interbelică (1928-1934) este plăcută,

odihnitoare și deosebit de interesantă, atât ca diversitate cât și prin stilul gazetăresc care

evidenția nu de puține ori un profesionalism cuplat cu un autentic umor.

În numărul din 3 iunie 1928 sunt invitați aceia care aflându-se prin gara Piatra Olt,

între două trenuri, să treacă puțin în dosul gării unde este ȘCOALA DE MESERII,

condusă de E. Ghiorghiade, un

harnic și priceput director.

Merită vizitată, pentru că ceea

ce vor vedea acolo, le va

răsplăti osteneala și le va

produce o stare de satisfacție și

mândrie admirând ceea ce

poate ieși din mâinile acelor

elevi.

Poposim apoi peste timp

la Ciocănești unde la data de

20 mai 1928, CERCUL

CULTURAL CEZIENI – DIN

ROMANAȚI care grupează un

număr însemnat de învățători

a realizat o frumoasă și

înălțătoare întrunire, în

prezența unui public numeros,

locuitori ai satului. S-a reținut

dorința de a culege sfaturi și îndemnuri bune de la învățătorii ce n-au ostenit să le

vorbească, în special familia Teodor Stoiculescu (tatăl medicului Puiu Stoiculescu) din

comuna Ciocănești. A fost un mare entuziasm, întrunirea prelungindu-se până la orele 19

seara cu sfaturi și îndemnuri de ambele părți.

Teodor Stoiculescu a subliniat rolul bibliotecilor populare, amintind de măsurile

luate de Ministerul Instrucțiunii ca în toată țara să se înceapă luminarea tuturor prin citirea

cărților folositoare. Învățătoarea Marineanu din Preajba a vorbit cu multă căldură despre

portul popular, subliniind cum este căutat acesta de străini, iar învățătorul Petre Chițu din

Țărțăl îndeamnă pe săteni să trăiască în armonie și să se ajute la nevoie, asemenea moșilor

și strămoșilor noștri, care erau uniți atât în vremuri bune cât și rele.

Tot din VREMEA / 17 iunie 1928, aflăm de o frumoasă inițiativă a celor din BALȘ

pentru ridicarea unui MONUMENT AL EROILOR, inițiatori fiind: I. Marineanu – avocat,

fost primar, Al. Crivăț - directorul Băncii Comerțului, M. Dumitrescu, P. Corcoveanu, B.

Căpitănescu, Fl. Ionescu casier etc. Din donațiuni și baluri, comitetul de inițiativă a strâns

180.000 lei pe care i-a dat ca acont lui Alexandru Severin, sculptor din București, care

conform contractului se obliga ca până la data de 15 iulie să ridice la intersecția șoselei

naționale SLATINA – BALȘ cu strada gării, un monument care să reprezinte: ROMÂNIA

ÎN AVÂNT: o femeie ce îndeamnă un soldat român la luptă, totul amintind de ziua

mobilizării.



Pentru completarea sumei de 310.000 lei s-a organizat în seara zilei de 3 iunie un

mare bal, iar a doua zi o mare serbare câmpenească în zăvoiul de lângă gară, la care au

participat nu doar bălșenii, ci și locuitorii din comunele învecinate.

Muzica Regimentului 3 Infanterie a cântat, de duminică seara până marți dimineața,

la ora 4, când serbarea s-a terminat.

Doamnele din Balș, au contribuit la mărirea fondului donând pentru tombolă sume

între 200 lei și 3000 lei, dar și un frumos costum național. Pentru prima dată s-au văzut în

Balș la o serbare sute de focuri bengale și frumoase focuri de artificii, fără întrerupere de

la 8 seara până la 12 noaptea.

În numărul din 8 iulie 1928, citim o scrisoare acuzatoare, la adresa lui Take

Vlădescu și Vasile Brândușaru, „Primii ajutori de primar ai fericitei urbe Caracal”. Nu

este semnată, dar provine desigur din partea unui grup de cetățeni interesați de ceea ce se

întâmplă cu orașul lor, pe care cei aflați la conducerea lui între care și cei doi vizați, îl

neglijează destul de serios: „Am aflat despre admirabilul d-voastră gest și vă felicităm.

Doi oameni cinstiți ca d-voastră nici nu puteau face altfel. Am aflat că d-voastră înșivă

constatând că nu puteți face nimic ați hotărât să vă dați demisia, neînțelegând să încasați

8000 de lei pe lună fără să dați în schimb comunei ceea ce are dreptul să aștepte de la d-

voastră. Bravo. Cele bune.

Dar până atunci, când veți lua în serios ce ați hotărât fără a ne da prilejul fericit să

zicem și noi „alam să fie” aveți grijă că:

- Un oraș întreg stă fără baie, în canicularele lui cuptor, spre rușinea d-voastră;

- Poroineanu stă în beciul Librăriei Mărculescu, spre rușinea d-voastră;

- Pe strada Carpați nu există nici un bec electric, spre rușinea d-voastră;

- Eleșteul din Parcul Comunal s-a umplut de papură și rogoz, spre rușinea

d-voastră;

- Numeroase case ruinate din oraș dau aspect sinistru stradelor, spre rușinea

d-voastră;

- Câini morți, pisici și orătănii răposate îți strâmbă nasul de putoare, spre rușinea

d-voastră;

- Gropile străzilor, uluci dezgustătoare pe străzile centrale ne scot din sărite, spre

rușinea d-voastră;

- Vrăjmașii d-voastră susțin că v-ați hotărât să nu faceți nimic din toate acestea, ca

să ne dați nouă material de scris. Nu, nu este adevărat, sunteți obosiți, sunteți bătrâni,

sunteți plictisiți, sunteți surmenați;

- Hotărârea d-voastră de a demisiona este supremul act de cumințenie din partea

d-voastră;

- Sunteți doi MAURI, buni de scos la pensie.

Adio, bravi edili, adio!”

În numărul din 15 iulie 1928, continuă aceste acuzații, dar pe un ton mult mai

violent: „În loc să faceți ce trebuia făcut și ce vi s-a indicat, d-l Vasile Brândușaru și-a

permis să insulte în plin consiliu, direcția Federalei „Romanați” afirmând că a întreținut

baia comunală, cu combustibil furat de la Uzina electrică.

D-l Brândușaru s-a dovedit astfel a fi un nemernic calomniator, candidat la

disprețul unanim, ca orice client ordinar al cârciumilor, căci nu-i va face nimeni cinstea

să se judece cu el”.

Iată și o cerere dreaptă a locuitorilor din cartierul Bold al orașului Caracal, pe care

VREMEA / 28.10.1928 o preia spre bucuria lor, care în final vor obține ceea ce au solicitat:



„Locuitorii mahalalei Boldul solicită autorităților în mod îndreptățit încuvințarea

de a-și deschide o gheretă de măcelărie pentru aprovizionarea lor. Aici se găsesc

numeroși funcționari ale căror soții sunt deasemenea funcționare și cum stau la

aproximativ 1 km departe de Hala de carne și de piața comunală se înțelege ușor ce

dificultate întâmpină în aprovizionarea cu hrană. Conform legilor sanitare boldenii au

construit deja o gheretă ad-hoc după toate regulile higenice și solicită autorizația pentru

funcționare. Consiliul comunal i-o refuză pe motiv că e prea departe de centru, putându-se

sustrage astfel controlului. Ne permitem a pleda cauza boldenilor rugând călduros pe

onorații consilieri să binevoiască a aprecia că motivul acesta este mai slab decât nevoia

evidentă și cererea prea dreaptă a locuitorilor din Bold pentru a li se refuza autorizație.

Controlul au tot interesul să-l facă chiar consumatorii, ei fiind cei mai interesați

pentru a vedea ce se dă în consumație. Apoi primăria are vehicule pentru transport rapid

și în fine, găsim argumentațiile fiind toate mai prejos decât cea mai elementară logică.”

În urma acestui călduros apel, obiectiv și argumentat, Consiliul Comunal, a eliberat

autorizația cerută de Boldeni.

Consemnăm și un catren, cu trimitere la unii primari de atunci (VREMEA – 27 sept.

1931).

UNUI PRIMAR GOSPODAR Prea ai fost zelos, fârtate

Toate străzile curate

Ba tu însuși curățași

În virtutea inerției

Casieria primăriei...

Prefecţii judeţului Olt (II)

Cornel Manolescu

SOCOLESCU, THEODOR. 1.1872, noiembrie 1 – 1876, mai 22, prefect de Olt.

[ A.M., 1897, pag..416; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ]. 2.1891,martie 1 – iulie

19, prefect de Olt. [ A.M.I., 1897,pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].

În 1872, noiembrie, prefectul T. Socolescu solicită Școlii Ionașcu din Slatina să

ridice materialele care au fost solicitate.1

,,ADUNAREA DEPUTAȚILOR, SESIUNEA ORDINARĂ PRELUNGITĂ

Ședința de la 19 Martie 1877

92. Județul Oltu.-1875, Maiŭ 11-

D-lui Socolescu prefect.- Slatina.- Căutați a mănține candidatura lui Meitani și

dacă însă nu puteți face ast-fel și spre a evita orice neorânduieli la col.III de deputați și

Meitani la col.IV de deputați

Ministru, L.Catargi ( N.B. Veȡi telegr. Din dos.ofic.Slatina, No.29, pag.11

Apen.pag.39 ).

N.B. Din actele aflate la D. Socolescu,ex prefect de Olt, prin perchisițiunea de la

22 August 1876.2‟‟

Ziarul ,,Voința Națională „‟ din 19 iulie 1891, prezenta următoarea știre:

1 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Olt, dos. 1/ 1872, pag.25.

2 Monitorul Oficial, nr.83 / 13 Aprilie 1877 , pag. 2474, poz.92.



,,D.Theodor Socolescu fost prefect se numesce în vacantul post de administrator

al casei de credit agricol din județul Olt.‟‟3

URLĂȚEANU, ION S. *1876, mai 22 – 1877,ianuarie 10, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.416; G.Poboran, 1908-II, pag. 218].

A funcționat ca prefect la mai multe județe. Prin înaltul decret no. 50 cu data din 10

ianuarie 1877, după propunerea făcută prin raport de D. ministru secretar de Stat la

departamentul de interne

,,D.Ion Urlățeanu, actualul prefect de la județul Olt, este numit, în asemenea

calitate, la județul Prahova în locul D-lui Apostol Aricescu, permutat ( n.n. prefect la

județul Vlașca ).‟‟

În 3 ianuarie 1878, fiind prefect la județul Ialomița este transferat tot ca prefect, la

județul Dâmbovița.

,,Prin decrete cu data din 3 ianuarie curent, după propunerile făcute de D.

ministru secretar de Stat la departamentul de interne sunt numiți:

D.Vasile Obedeanu, prefect la județul Ialomița, în locul D-lui I. Urlățeanu

transferat în asemenea calitate la Dâmbovița.‟‟4

În august 1881, I.Urlățeanu era inspector administrativ în Ministerul de interne.

Inspector al serviciilor administrative.

,,Ion Urlățeanu, inspector administrativ al ministerului de interne, este însărcinat

cu gerarea afacerilor curente ale administrațiunei județului Dorohoi, pe timpul absenței

D-lui prefect Eduard Gherghel în concediul ce i s‟a acordat.

Dat în București, la 26 noiembrie 1881.5

CAROL.

Ministru secretar de Stat

la departamentul de interne

C.A.Rosetti No. 273”

,,Prin înaltele decrete regale, cu data din 21 Octomvrie 1882, după propunerile

făcute, prin raporturi, de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt

numiți:

D. Ion Urlățeanu actualul inspector al serviciurilor administrative, prefect la

județul Buzĕu, în locul D-lui C.Manolescu demisionat.‟‟6

De la Buzău trece prefect la Covurlui.

,,Prin decretul regal cu No. 334 din 6 februarie 1884, dupe propunerea făcută

prin raport de D. ministru secretar de Stat la Departamentul de interne sunt numiți și

transferați.

D.I.Urlățeanu, actualul prefect de la județul Buzĕu în asemenea calitate la județul

Covurlui.‟‟7

,,Prin decretul regal cu No.953 din 12 Aprilie 1888, dupe propunerea făcută prin

raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne D.I.S.Urlățeanu,

3,, Voința Națională’’, nr. 2031 din 19 iulie 1891.

4 Monitorul Oficial nr. 6 / 10 ianuarie 1878.

5 Monitorul Oficial nr. 196 / 2 decembrie 1881.

6 Monitorul Oficial nr. 169 / 24 octombrie 1882.

7 Monitorul Oficial , nr, 242 / 8 februarie 1884.



prefectul județului Buzeu, este transferat în aceeași calitate la județul Râmnicu-Sărat în

locul D-lui C.D.Dănescu demisionat‟‟.

DELEANU, COSTACHE *1877, ianuarie 10 – februarie 22, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897,pag. 416; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].

Pitar în 1852 . A fost prefect 40 de zile (1877, ianuarie 1877 – 1877, februarie 22).

Costache Deleanu a murit din cauza ,,vărsatului negru‟‟, contractat cu ocazia unor

manevre. Fii lui au fost: Constantin (,,Costică‟‟) Deleanu și Mihail (,,Micu‟‟) Deleanu.

Costică, deputat și prefect al județului Olt în mai multe rânduri a decedat în urma

unui ,,vărsat de vânt‟‟ (varicela ), la 20 octombrie 1890

FURDUESCU, IOAN 1.1877, februarie 22 – iunie 9, prefect de Olt.

2.1877, iunie 28 – iulie 25, prefect.

,,Prin decrete cu data de 21 februarie 1877, după propunerea făcută prin raport

de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne sunt numiți și permutați:

-D. Ion Furduescu, actualul prefect de la județul Muscel ( numit la 29 septembrie

1876 ) transferat în asemenea calitate la județul Olt.

-D.R. Fărcășanu, actual prefect de la județul Vâlcea, în asemenea calitate la

județul Muscel, în locul D-lui I.Furduescu, transferat.”8

,,Prin înaltele decrete cu data din 10 octombrie 1879, după propunerile făcute

prin raporturi de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt numiți și

transferați:

-Ioan Furduescu actual prefect la județul Vlașca în asemenea calitate la județul

Prahova în locul D-lui Ciocârlan transferat.9

În iunie 1887, pe Ion Furduescu îl găsim prefect al județului Prahova, iar prin

decretul regal cu nr.886, din 11 aprilie 1888, demisionat fiind, este înlocuit de către

C.Vlahuți.”10

MISSIR, BASILE ( VASILE ) M

*1877, iunie 9 – iunie 28.,

prefect de Olt [A.M.I., 1897, pag.417;

G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].

S-a născut la 17 iulie 1843, la Focșani

(alte surse indică orașul Roman ).

Urmează studii juridice mai întâi la

Facultatea de drept din Iași (1860), apoi la Paris,

unde obține licența în drept.

Intră în magistratură: procuror ( 4 aprilie

1869 ) și prim procuror ( 25 noiembrie 1869 ), la

Tribunalul Ilfov; procuror la Curtea de Apel

București (31 august 1870, apoi avocat al

statului pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - 12 februarie 1872 – 18 aprilie 1874 ).

Missir intră în politică, în rândurile

P.N.L.; prefect al județelor Olt ( 1877, iunie 9

8 Monitorul Oficial al României, nr.42 / 23 februarie 1877, pag.1386.

9Ibidem, No.232 / 13 octombrie 1879.

10Ibidem,No.14 / 16 aprilie 1888

Basile M. Missir



– iunie 28) și Brăila ( demisionat la 20

iunie 1878 ), avocat al statului pe lângă

curțile și tribunalele din București ( 12

noiembrie 1880 – 12 octombrie 1889 ).

,,La 16 octombrie 1881, prin

decret regal B.Missir, avocat este numit

membru al Consiliului de administrație al

regiei monopolului tutunului și sărei.‟‟11

Din 1896 face parte din gruparea

disidentă ,,drapelistă‟‟, deputat (din

1897).

,,Camera l‟a încărcat cu

demnitatea de vicepreședinte al ei, iar în

sesiunea 1898 – 1899, d-sa a fost ales, în

grelele împrejurări financiare prin care

trecea țara, ca raport general al

budgetului. Și raportul d-lui Missir a

rămas un monument în analele noastre

parlamentare. ( ,,Foaia populară’’, nr.6

/ 15 martie 1901 ).

Revine la liberali în 1899.

La numirea sa, ca ministru al

agriculturii, industriei, comerțului și

domeniilor ( 14 februarie 1901 – 18 iulie

1902 ), ,,Foaia populară, nr.6, din 15

martie 1901‟‟ îi făcea o elogioasă

prezentare: ,,Numirea sa în capul

departamentului agriculturei e din cele

mai fericite, căci, mai cu seamă în

împrejurările prin care trecem, e nevoe

de o minte luminată și o mână de fier

spre a ne ridica iarăși bogățiile noastre

unice: agricultura și comerciul. Și de la

d. Basile Missir țara are tot dreptul a spera ori-cât de mult”.

Președinte al

Adunării Deputaților

(15 dec. 1909 – 6 febr.

1910).

Prin D.R. nr.

1940, dat la Peleș, la 9

Iunie 1909 ,,Missir

(Basile M.), vice-

președinte al Adunării

deputaților este numit

membru al Ordinului

Coroana României în

11

Monitorul Oficial al României, nr.160 / 18 octombrie 1881

În 1897, un grup de politicieni liberali în

frunte cu P. S. Aurelian au constituit o

dizidenţă...

...având ca organ de presă ziarul Drapelul



gradul de Mare Ofițer”.12

Senator, din 1914. Președinte al Senatului în mai multe rânduri:

-21februarie – 22 aprilie1914,

-10 iunie – 17 noiembrie 1914,

-17 noiembrie 1914 – 16 noiembrie 1915,

-16 noiembrie 1915 – 9 decembrie 1916.

,,Ca scriitor, în materie juridică d-sa s‟a accentuat ca redactor fondator al

ziarului ,,Dreptul13

‟‟, încă de la 1870, unde a

colaborat neîntrerupt pânâ la 1881, dând

săracei literaturi juridice românești multe

articole de o incontestabilă valoare.‟‟14

OPERA

*Explicațiunea legei comunale cu un

apendice cuprinzând noțiuni generale asupra

actelor stărei civile și asupra căsătoriei

civile, o tablă sinoptică de materii, și o tablă

de concordanță între articulile legei

comunale, și numerile acestui uvragiu

corespondente esplicațiunilor, de V.M.

Missir absolvit student de Drept de la

Facultatea din București ( Tip. Lucrătorilor

asociați ), [ 1866 ]. 24 X 15,5 ). 1f.,II p.5-157

[-159 ]. 3 sfanți. Anul pe copertă.

*Despre mandat în dreptul roman și

dreptul român. Thesă pentru licență.

Susținută la [ 25 ] Maiu 1869 de

Basile M.Missir (Născut în urbea

Roman).Bucuresci (Imprimeria Statului, 1869 (21X14,5 ).2 f.[233-235 ] p. (

Facultatea de Drept din Bucuresci ).

*Concluziuni depuse la Tribunalul Ilfov, Secția comercială pentru anularea de

cambii antidatate în frauda legii [ de ] B.M.Missir. Bucuresci ( Tip. Gutenberg, Joseph

Gobl ), 1896 ( 23X15,5 ), 24 pag.

*O conferință asupra proiectului de lege pentru modificarea de procedură civilă,

de B.M.Missir. București ( Tip. Voința Națională ), 1900 ( 18,5 X 12,5 ). 46 p.

*Memoire sur les operations de vente des parties industrielles et commerciales de

la Societé Roumaine pour l‟Industrie et le Commerce du Petrole elaboré par B.M.Missir.

Bucarest ( Impr. Gutenberg, Joseph Gobl ), 1900 ( 24,5 X 16,5 ). 48 p. ( Societé Roumaine

pour l‟Industrie et le Commerce du Petrole ).

*Memoriu asupra operațiunilor de vendare a părții industriale și comerciale a

Societății Române pentru Industria și Comerciul de Petrol, [ de ] B.M.Missir.Bucuresci (

Tip.Gutenberg, Joseph Gobl ), 1900. ( 24,5 X 17 ). 47 p.

*Un mic studiu asupra câtorva articole ( art.54-75 ) din proiectul de lege pentru

modificarea codului de procedură civilă, de B.M.Missir.București ( Tip.Gutenberg,

Joseph Gobl ), 1900.

12

Monitorul Oficial al României, nr. 61 / 16 iunie 1909, pag. 2566. 13

Revistă condusă o vreme şi de juristul Constantin Dissescu, originar din Slatina. 14

,,Foaia populară’’,nr.6 / 15 martie 1901.

Basile M. Missir



*Diferite conturi de distribuirea veniturilor între moștenitorii repausatului G.O.

Bassarabeanu de către mandatarul lor D-l B.M.Missir. București ( Tip.Gutenberg, Joseph

Gobl ), 1904 (23,5 X 16 ). 12 p. Lipsă coperta.

*Discurs pronunțat în ședința de la 13 Martie 1904 a Adunării Deputaților cu

ocasiunea discutiunilor asupra proiectului de tarif general vamal, [ de ] B.M. Missir.

Bucuresci ( Imprimeria Statului ), 1904. ( 27, 5 X 19 ). 17p.

*Împărțeala de la 10 și 12 ianuarie 1904 pentru Suma de 1.151.400 Lei v.n. în

efecte și 113.468 Lei 20 Bani în Numerar din succesiunea lui G.O. Bassarabeanu, [ de ]

G.M. Missir. București ( Tip.Gutenberg, Joseph Gobl ), 1904 ( 26,5 X21 ).27 p., 1 tab.

*Legea pentru organizarea meseriilor și Regulamentul privitor la aplicarea ei

precedate de desbaterile Corpurilor Legiuitoare și de proiectele de legi anterioare,[ de ]

B.M.Missir.București (Atel.grafice I.V.Socecu ), 1905 (24 X 17 ).IV,33p.

*Discuția generală în Adunarea Deputaților asupra proiectului de lege pentru

înființarea unei case Rurale. Discurs rostit de D-nul B.M. Missir în ședința de luni 4

Februarie 1908. București, Minerva, Inst. de Arte Grafice și Editură, 1908 ( 21 X 13,5 ).

30 p.

*Discuția generală în Adunarea Deputaților asupra Proiectului de lege pentru

Mărginirea dreptului de a tine în arendă moșii. Discurs rostit de D-nul B.M.Missir în

ședința de Miercuri, 26 Martie 1908. București ( Tip.Gutenberg, Joseph Gobl ), 1908 ( 23

X16 ).24 p.

*Dreptul de a înființa o farmacie. Un mic studio de B.M. Missir. (Tip. G.A.

Lăzăreanu ) 1909 ( 25 X 16,5 ).32p.

*Memoriu asupra chestiunei de drept: Comerciantul poate cădea sub aplicațiunea

art. 43 din L. Vamală sau sub aplicațiunea art.47 din C.Penal în combinație cu același

art.43 [ de ] B.M.Missir. București ( Tip. Gutenberg, Joseph Gobl S-sori ),1910 ( 23 X

15,5 ).18 p.

*Memoriu asupra chestiunii: Care e patenta ce trebue să plătească societățile în

nume colectiv, care fac comerțul de bancă? [ De ] B.M. Missir. București ( Tip.

Gutenberg, Joseph Gobl S-sori ), 1911 ( 23 X 15,5 ). 18 p.

*Câteva cuvinte asupra proiectului de lege pentru organizarea meseriilor

creditului și asigurărilor muncitorești, de B.M. Missir. București (Imprimeriile

Independența ), 1911 ( 22,5 X 15,5 ), 28 p. ( Extras din ,,Buletinul Cercului de Studii”, nr.

5 și 6 ).

A încetat din viață în București, la 21 aprilie 1929.

ARICESCU APOSTOL D. *1877, iulie 25 – 1878, aprilie 22, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897, pag.417 ].

Funcționar public și de stat, militant politic. Fratele lui C.D. Aricescu.15

Participant la evenimentele revoluționare din 1848, Câmpulung-Muscel, comisar

(propagandist ). Jurământ pe Noua Constituție, Proclamația de la Izlaz (6 august 1848),

dezavuarea Regulamentului Organic și a Arhondologiei (Condica rangurilor boierești).

Refugiat, după înfrângerea revoluției, peste munți. Judecat și întemnițat inițial, la

Brașov, apoi la Colțea București ( 17 ianuarie – 22 iulie 1849).

15

C.D. Aricescu ( n.1823 – ϯ1886 ), istoric și publicist romăn, participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. A fost membru în Divanurile ad-hoc, desfășurând o intensă activitate în favoarea Unirii Principatelor române. Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung-Muscel, răscoala din 1821și revoluția din 1848. Ca scriitor, C. D. Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit (,,Misterele căsătoriei’’, 3 volume apărute în 1862, 1863, 1886 ). Mama sa era slătineancă.



,,Prin decrete cu data 20 și 23 Aprilie curent dupe recomandațiunile făcute de D.

ministru de interne, sunt numiți în funcțiune:

D.Apostol D.Aricescu, prefect la județul Vlașca, în locul D-lui G.Lehliu‟‟.16

Prefect al județelor : Argeș (15 iulie – 19 august 1876), Vâlcea (1876 – 1877) .

,,Prin înaltul decret no.50, cu data din 10 ianuarie 1877 după propunerea făcută

prin raport de D.Ministru secretar de Stat la departamentul de interne, Ap. Aricescu

actualul prefect de la jud. Prahova este numit, în asemenea calitate la jud. Vlașca, în locul

D-lui Al. Chirculescu, demisionat.‟‟17

Prefect de Olt , în perioada 1877, iulie 25 – 1878,

aprilie 22 ( demisionat ).

Inițiative favorabile dezvoltării economiei locale de factură modernă.

Susținător al obținerii independenței naționale pe calea armelor.18

DELEANU, CONSTANTIN C 1.1878, aprilie 22 – 1882, iunie 25, prefect de Olt.

[ A.M.I., 1897,pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ]. 2.1886, mai 5 – 1888,

aprilie 15, prefect de Olt. [ A.M.I.,1897, pag.417; G. Poboran, 1908-II, pag.218 ].

Fost deputat și prefect. ,,Prin decrete cu data din 22 aprilie 1878, după

propunerea făcută prin raport de D. Ministru secretar de Stat la departamentul de

interne sunt numiți și transferați:

D. Constantin Deleanu

actualul prefect de Romanați (1877,

octombrie 24 – 1878, aprilie 27), în

asemenea calitate la județul Olt, în

locul D-lui Apostol Aricescu,

demisionat.‟‟19

A funcționat ca

prefect al județului Olt până în 25

iunie 1882.

Prin D.R. cu data din 25

iulie 1882 este numit prefect al

județului Neamț.

La 1 septembrie 1883,

C.Deleanu este numit inspector

financiar.

,,Ministerul de Finanțe

Prin decretul regal cu

No.1925 din 1 septembrie1883, în

urma propunerei făcută prin raport

de domnul ministru secretar de Stat

la departamentul de finance, domnul

C.C. Deleanu, fost prefect, s‟a numit

în funcțiunea de inspector financiar,

în locul domnului T. Furduescu,

care rămâne a se chiema în altă

funcțiune.‟‟20

16

Monitorul Oficial al României, No. 92, din 26 Aprilie 1867. 17

,,Buletinul Oficial al României’’, nr. 15 din 21 ianuarie 1877, pag.1 ( 465 ). 18

Enciclopedia Argeșului și Muscelului, vol. I A-C, Pag.45, Pitești 2010. 19

Monitorul Oficial al României, nr. 94 din 28 aprilie 1878. 20

Ibidem, nr.124 din 8 septembrie 1883.

Decretul Regal de numire a lui C.C. Deleanu ca

prefect al judeţului Neamţ, fiind înlocuit la Olt

de Anton Suciu



În 1887, fiind prefect în al doilea mandat, la Slatina a fost construit localul

prefecturii (azi Muzeul Județean).

A fost căsătorit cu Aneta Deleanu, având urmași 3 fete și 2 băieți: Constantin și

Gogu.

Constantin C. Deleanu a decedat pe 20 octombrie 1890 de vărsatul negru

(variola), la vârsta de 46 ani ( n. c.1844 ), în timpul mandatului de deputat de Olt.

Avea domiciliul în str. Obrocari ( Slatina ).

,,Prin D.R., dat în Bucuresci, la 3 decembrie 1890, Colegiul I-electoral pentru

deputații din județul Olt este convocat a se întruni în ziua de 20 ianuarie 1891, spre a

alege un deputat, în locul D-lui Constantin Deleanu încetat din viață.‟‟21

SUCIU ANTON *1882, iunie 25 – 1883, iulie 7, prefect de Olt.

Născut în Turnu Măgurele, 1852, martie 11 (sau aprilie 12). Licențiat al Facultății

de drept din Iași ( 1876 ).

-16 Mai 1876, substitut tribunalul Vlașca,

-18 Octombrie 1876, jud. Instrucție trib. Neamțu (1878, octombrie) apoi Trib. Iași

până la 10 Martie 1879,

-1878, octombrie , Prefect jud. Neamț.

-Trib. Iași (până la 1879, martie).

-2 Aprilie 1880, președinte Trib. Iași,

-27 Iulie 1881, prefect jud.Neamț, apoi Olt până la 1 Iulie 1883,

,,Prin înaltul decret regal cu No. 2.654, din 24 octombrie 1882, după propunerea

făcută prin raportul D.Ministru , D-l C.I. Periețeanu, directorul Prefecturii județului Olt,

este autorizat a lua parte la ședințele Consiliului Județean, ce se află convocat în sesiune

ordinară, pe timpul cât D. Prefect Suciu va fi ocupat cu inspecțiunile.‟‟22

-12 Decembrie 1883 supl. Curtea Apel Focșani, apoi Iași până la 1 Septembrie

1890,

-31 Octombrie 1895 avocat al Statului cl. I Iași până la 1 Mai 1899,

-5 Octombrie 1902 procuror general Curtea de apel Iași,

-30 Decembrie 1902 consilier la aceeași Curte (fiind delegat procuror general

până la 29 Martie 1903 ),

-20 Ianuarie 1910 delegat procuror general aceeași Curte ,

- 1 Aprilie 1910 Consilier Curtea Casație sect.III.

. Vechime în magistratură-19 a. 10 și 4 z.

. Stag.în grad: consilier: 1a.și 6 l.‟‟23

CHIRCULESCU, ALEXANDRU *1883, iulie 7 – 1885, aprilie 24, prefect Olt.

[A.M.I., 1897, pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].

A fost prefect la mai multe județe.

,,Prin înaltul decret No. 50, cu data din 10 ianuarie 1877, după propunerea făcută

prin raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, Al. Chirculescu,

demisionat din postul de prefect al județului Vlașca este înlocuit de Apostol Aricescu, fost

prefect la județul Prahova.‟‟24

21

Ibidem, nr. 200 din 6 decembrie 1890. 22

Ibidem, nr.173 din 30 octombrie 1882. 23

Anuarul magistraturii, 1 octombrie 1911, pag. 259, Edit. ,,Minerva’’București 1012. 24

Monitorul Oficial al României, nr.15 / 21 ianuarie 1877, 1 (465 ).



,,Prin înaltul decret regal sub No.1652 din 7 iulie 1883, după propunerea făcută

prin raport de domnul ministru secretar de Stat la departamentul de interne domnu

A.Chirculescu, fost prefect, este numit în postul de prefect la județul Olt, în locul

vacant.‟‟25

De la județul Olt este transferat ca prefect la Ialomița.

,,Al. Chirculescu, actual prefect la Olt, în aceeași calitate la jud. Ialomița în locul

D-lui Peride, trecut în altă funcțiune.‟‟26

,,Prin decretul regal cu No.1315 din 21aprilie 1885, dupe propunerea făcută prin

raport de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, sunt transferați și

numiți: D .Al. Chirculescu, actual prefect la județul Olt, în aceeași calitate la județul

Ialomița, în locul D-lui E.Peride, trecut în altă funcțiune.

D.I. Paladi, prefect la județul Olt, în locul D-lui Chirculescu transferat.‟‟27

,,Prin decretul regal cu No. 1.205 din 14 aprilie 1887, dupe propunerea făcută de

D. ministru secretar de Stat de la Departamentul de interne, D.A. Chirculescu, prefectul

județului Ialomița, este autorizat să gereze provizoriu afacerile prefecturei Dolj, până la

numirea titularului, în locul vacant rămânând D.Procop Dimitrescu directorul prefecturii

Ialomița, a îndeplini asemenea provizoriu funcțiunea de prefect al acestui județ, pe tot

timpul absenței de la post a D-lui Chirculescu.‟‟28

,,Prin decretul regal cu No.1284 din 22 aprilie1887, în urma propunerii făcută

prin raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne sunt numiți și

transferați: D.A. Chirculescu actual prefect al județului Ialomița, în aceeași calitate la

județul Argeș, în locul vacant.

A fost înlocuit de Ilie G.Protopopescu fost președinte de tribunal și deputat.‟‟29

Prin decretul regal, No. 887, din 11 aprilie 1888, Al.Chirculescu, prefect al

județului Argeș, este înlocuit cu Daniil Kirițescu.30

,, CAROL I

Prin grația lui Dumneȡeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori sănĕtate.

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul afacerilor

străine sub No. 23.961.

Avênd în vedere art.12 din regulamentul ordinului ,,Stéua României‟‟,

Am decretat și decretăm

Art.I.Numim membru al ordinului,, Steaua României‟‟

În gradul de Oficier pe

D. Chirculescu ( Al ) prefect județul Argeș.

Art.II.Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul afacerilor străine este

însărcinat cu executarea prezentului decret.

Dat în Focșani, la 10 octombrie 1887.

CAROL

Ministrul afacerilor străine,

Cancelar al ordinelor

M.Pherekyde No.2.999’’.31

25

Monitorul Oficial al României nr. 77/ 10 iulie 1883 26

,,Voința Națională’’, nr. 0233 / 27 aprilie 1885. 27

Ibidem, nr.21 / 26 aprilie 1885. 28

Ibidem, No.6 / 9 aprilie 1887. 29

Ibidem, No.20 / 26 aprilie 1887. 30

Ibidem , No.14 / 16 aprilie 1888.



PALLADY ( PALADI ), ION ( IANCU )

T. *1885, aprilie 24 – 1886, mai 5, prefect

de Olt. [ A.M.I.,1897, pag.417; G.Poboran,

1908 – II, pag.]

Fiul lui Aga Toderaș Pallady și

Eufrosina Ghika, având frați pe

PUCCHERIA= Sturza și Zahareanu,

GHEORGHE, căpitan de

cavalerie=Natalia Manu și TEODOR,

căpitan=Al. Kretzulescu. Ioan T. Paladi,

căsătorit cu Maria Cantacuzino ( sora mai

mare a diplomatului Neculai B.

Cantacuzino), fost prefect în mai multe

rânduri. Are fii pe Teodor ( pictor, n.1871,

aprilie – ϯ 1956, august 16), căsătorit cu G.

Ghica, Ion, ( ϯ 1910), fost magistrat,

căsătorit cu Elena Sidery, Vasile, căsătorit

cu C. Enacovici și Marie, căsătorită cu George Racovitză.32

,,În 15 decembrie 1879, prin decrete regale, după propunerile făcute prin

raporturi de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D. Ioan Paladi, fost

prefect și senator, este numit prefect la județul Tulcea, în locul D-lui G.M. Ghica

demisionat.‟‟33

S-a implicat în îmbunătățirea infrastructurii orașului Tulcea, realizându-se

lucrări de infrastructură stradală: pavări de străzi, dar și schimbarea unor denumiri.

Menționăm că a funcționat ca prefect de Tulcea până în 10 mai 1881, când a fost

înlocuit de Remus Opreanu.

,,M.S.Regele, asupra raportului d. ministru secretar de Stat, a binevoit a conferi,

prin înaltul decret cu No.1579 din 26 Iunie 1883, ordinul ,,Coroana României‟‟.

În gradul de comandor Domnului Ion Paladi-fost prefect.‟‟34

,,Prin decretul regal cu No.1.315 din 21 aprilie 1885, dupe propunerea făcută

prin raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de interne sunt transferați și

numiți:

-D.I.Paladi, prefect la județul Olt, în locul D-lui Chirculescu transferat‟‟.

În nr. din 28-29 iulie 1885, ziarul ,,Voința Națională‟‟ nota următoarele:

,,D. Palladi, prefectul jud. Olt, a părăsit aseară Capitala, ducêndu-se în Moldova,

în virtutea unuĭ congediŭ‟‟.

Periodicul ,,Epoca‟‟, nr.138 , din 8 mai 1886, scria despre I.Paladi următoarele:

,,D.I.Paladi, actual prefect al județului Olt, este numit în funcțiunea de comisar-

director al prefecturei poliției Capitalei.‟‟

31

Ibidem, No.26 / 4 Mai 1888. 32

Lecca, Octav-George, op.cit., pag.385. 33

Ibidem, No.284 / 18 Decemvrie 1879. 34

Ibidem, No.71 / 3 iulie 1883.

Pictorul Theodor Pallady



Mirajul Afroditei (V)

Paul Dogaru

Dormi profund ca mâine în zori să fim doi străini

,,Deoarece susţii că eu sunt aceea care a făcut primul pas aş dori să-mi înapoiezi

fotografiile. Gestul e valabil şi la mine. N-am nici un interes să le opresc; de câte ori le

voi privi îmi vor trezi una şi aceeaşi amintire a unei poveşti triste de iubire”. Scrisoarea era

trimisă de Doina P, fata cu ochii de ametist cât o noapte de largă şi cu trup firav,

zburdalnic, de veveriţă. Victor T, colegul meu de facultate mi-l înmânase mormăind ca

un urs (chiar că semăna cu un urs la mers şi la vorbă !).

– Nu-mi miroase a bine. S-au

veştejit rozele, Dane! Sădeşte altele! Şi-a

plecat în treburile lui mulţumit ca un

misionar care a cules numai ridichii de lună.

– Nu plâng, dragule că s-au veştejit.

Sosise timpul, doar este toamnă!

Seara merg să servesc masa la

cantina facultăţii. Vremea rece îmbie

puternic pe cei plictisiţi să soarbă mai abitir

din aerul curat, purificat de ploi. Pe coridor

zarvă mare. Într-un cuvânt tinereţe prin care

nu poţi trece neobservat, cu capul plecat în

pământ, liniştit şi inofensiv. La masă acelaşi

rând şi obişnuita corvoadă. Întâmplător

lângă mine zăresc o veche cunoştinţă de

liceu. Este verişoara celui mai bun prieten

din acea perioadă. Înaltă, şatenă cu o uşoară

tendinţă de ascuţire a feţei, mai ales când

râdea. Mariana vorbea solemn cu o blondă

nereuşită şi-şi tot avânta mâinile într-o parte

parcă pregătindu-se de zbor. O cunoscusem

cu ani în urmă, era mai neîmplinită, fragilă.

Acum paliditatea feţei căpătase culoarea

roşiatică a maturizării, se împlinise în şoldurile arcuite bărbăteşte, osoase sub rochia

subţire şi lungă. Blonda era vizibil mai înaltă, cu părul decolorat de parcă toate ploile

secolului se abătuseră asupra creştetului ei; îl avea revărsat pe un gât de marmoră, cu nas

acvilin, ambiţios şi romantic, cu ochii de o nevinovăţie revoltătoare. Lângă ele, atentă la

discuţie, cu alura unui gen neutru se mişca neîncetat o altă colegă de-a lor. Era pistruiată şi

în plus de harul nestăvilit al Domnului şi când râdea da la iveală o dantură ireproşabilă.

Râsul îi era plin, cum rar mi-a fost dat să aud în viaţă, izvorât din adâncul sufletului,

terminându-se printr-un şuierat lung şi răsucit, semn al energiei clocotitoare. O chema

Magda Petrescu, purta pantaloni prin care i se reliefau cu toată ostentaţia ştofei, două

picioare voinice, maiestos liniate cu fibră puternică şi tânără. Râdea zgomotos şi nu cred

că-şi spuneau lucruri serioase.

Costică I. şi Paul Dogaru la Liceul

Metalurgic din Slatina (24 martie 1974)



– Colege de-ale mele! - le prezintă Mariana. Suntem distrate, tu scuză-ne! Sper

că te împaci bine cu viaţa? Câţi ani sunt de când nu ne-am mai văzut?

La sfârşitul mesei pe care am servit-o laolaltă, îşi întregeşte rolul de

interlocutoare:

– Ea este Magda Petrescu, vede

viaţa în culori şi îndrăgeşte la nebunie

sportul. Blondina grupului se numeşte

Amalia Pricop, face parte din pleiada

romanticilor. La despărţire: Azi e

sâmbătă, mâine va fi duminică cu

siguranţă. De vii mâine ne găseşti într-o

sală. Să te aşteptăm? Ne aduci şi câteva

poezii?

– Bine. La revedere !

A doua zi mă cuibăresc cum

cred că-i mai discret într-o clasă şi mă

cufund pe de-a-ntregul în poezia lui

Apollinnaire. Nu înregistrez timpul,

senzaţia nu este extirpată. Deodată uşa se

deschide brusc şi-un năsuc pistruiat

iradiază atmosfera.

– Sala e aproape goală! –

vorbele se pierd săltăreţe pe coridor.

Pentru ea eram acel „aproape” ce-o

împiedicase să spună absolutul.

Când am privit a doua oară

prin sală n-am fost surprins că-n prima

bancă două fiinţe, Mariana şi Magda se

jucau cu nişte foi de caiet. Şi-un creion pe

jumătate distrus de răutatea lor. Îl consumase între dinţi, dinţii ei albi, vegetarieni, într-un

ceremonial de sălbăticie.

Mariana răsărită ca din pământ lângă mine mă roagă să-i dau caietul cu poezii.

– Sau vrei să vii personal cu el la noi. Ce naiba, te aşteptăm de o oră. Magda

suferă!! Eşti rău, Dane!

Sunt asaltat de numeroase întrebări. În cele din urmă Mariana se retrage.

„Trebuie să iau o carte de la o colegă să-mi termin lucrarea de seminar la istoria

literaturii”. Rămân cu Magda, discuţii împletindu-se cu poezie şi relans. Sunt oarecum

jenat de tinereţea ei năvalnică ce nu căuta s-o ascundă, şi-i admiram în felul meu

naivitatea cu care privea lumea. Se tulbură şi bucură când află câte ceva despre mine, îşi

ţuguie buzele a supărare când arunc umbre peste conceptele ei de viaţă. Nu doreşte culori

noi, dar îşi apără pe cele vechi. Îi simt suflarea în obraz, arzătoare care-mi înfiora corpul.

„Cine te-a trimis pe acest drum pe care umblu şi eu? Ştiai cumva că am nevoie

de respiraţia ta?!”

Seara am întâlnit-o din nou. Mă dureau tâmplele de incertitudini, ea se

frământa ca de un fapt rău, ştiut sufleteşte, solitar, semăna cu o pasăre ce aşteaptă din

necuprins ţipătul incolor, veşted al toamnei pentru a-şi lua zborul spre ţările calde. Sau a

rămâne pradă iernii dure. Ţipătul nu sosea, nu-l auzisem, pierdut în aer odată cu frunzele

galbene pălite mai mult pe vertical nu avusese puterea pătrunderii către noi. O studiam

Paul Dogaru



drept, obraznic ca să-şi dea seama că este

mai avantajos să-şi uşureze sufletul de-i

plin şi insuportabil. La un moment dat,

obsedată de căderea în abis a stelelor îmi

spune cu ochii pierduţi în nicăieri,

incendiaţi înăuntru, înfometaţi de

cunoaştere, cu glas rugător:

– Nu-mi dojeni fiinţa şi mai ales

nu mi-o lua în nume de rău. Doina este

prietena ta? Te întreb aşa... Se bâlbâie, se

înroşeşte. Vrea un răspuns fără definiţie

precisă, copleşită de emoţie. O doare

adevărul ce-l ghiceşte între maxilarele

mele. Ne oprim lângă fereastră faţă-n faţă,

cu dorinţa de a vorbi pentru a elimina

atmosfera de plictis aşternută între noi grea.

Clipele trec apăsătoare ca nişte greutăţi

enorme şi-n tâmple probabil că aude nişte

lovituri de ciocan, înăbuşite, distrugătoare.

În seara aceasta vine de acasă. O aştepţi?

Ştie restul lucrurilor mai bine ca mine. Sunt

îndrăzneaţă dacă te rog să-mi laşi caietul cu

poezii. Nu l-am parcurs în întregime şi aş

vrea... Este seară şi duminică. Prin geam stelele se încârligau în pletele noastre sunătoare,

o muzică aparte, poate ceva asemănător cu hârşâitul ploii pe pânza umbrelor.

Vremea-şi deliberează sentinţa. Când plouă cu picături mici şi dese, când

norii se încremenesc de ciudă că nu-s luaţi în seamă.

În curând va fi soare, cerul ciugulit de nori va fi

albastru, de-o culoare liniştitoare ce nu agasează

nervii. Vom merge la film, aşa am hotărât. N-aş vrea

s-o întâlnesc. Dorinţa sa înjumătăţită sau aşa cred

eu; poate că nici nu există. Farmecul timpului, cu

toate aceste oprelişti nu poate fi evitat, ocolit chiar

de arunci în unda lui lină o piatră de nepăsare sau un

crâmpei de ură! Nu ştii niciodată ce se va întâmpla

în amănunţime! Aş fi pus piciorul în pragul

instinctelor de nu mi-ar fi dat ascultare în luptă

dreaptă sau vicleană, le-aş fi îngenncheat să nu-mi

tulbure vârsta cu înşelătoare lumini. Dar ... am curs

pe albia timpului, îmbrăţişat cu el, prieten şi duşman

deopotrivă. Am plecat la film unde aştepta Magda şi

încă două colege. Când am intrat în sală agasate de

îndărătnicia mea de a mă lăsa aşteptat, Victor,

colegul, s-a strâmbat nostim şi le-a urmat

lăsându-mă în postura celui ce plăteşte năzbâtâile

oamenilor refulaţi. Satisfăcut şi mânios pe de altă

parte mă plimbam cu paşi fermi pe dinaintea

cinematografului, sortit fiind să aleg una din

Paul Dogaru împreună cu alţi tineri din

Clocociov după o partidă de fotbal

Paul Dogaru elev în clasa a X-a

C la Liceul Radu Greceanu din

Slatina (1961)



alternative: să merg înapoi sau să intru în

sală.

Îngropat în gânduri hiperbolizate

conştient şi-n fumul ţigării stâlcite între

degete cu încăpăţânarea omului ce nu se

decide am revenit la realitate auzind în

spatele meu un glas cunoscut:

– Plimbarea de seară? N-aş putea

spune că-i prea nimerit locul!

Era Magda.

– Tu! - mă mir firesc. Parcă

intraseşi la film?!

– De moment ce sunt aici

înseamnă că te-ai înşelat. Nu trebuie să ai

prea multă încredere în constatări. Te înşeli

mai totdeauna, după cum vezi.

Batem străzile oraşului în neştire,

amândoi cu visul deşănţat în suflet.

Deodată cuvintelor fără număr rostite

oboseala se scurgea pe nesimţite prin corp

în pământ; o oboseală binefăcătoare,

creatoare de senzaţii cu poftă de hoinăreală.

Insist asupra prieteniei sincere, asupra

iubirii netrădătoare, pe când ea tăcută

ascultă, ascultă, ascultă... Lucrurile capătă

alt contur, mai precis, umbrele sunt mai

comunicative, mai ale noastre. Aer peste aer, suprapus, rezultă un univers. Din miile de

ipostaze aleg una să-mi mângâi rănile perorând că viaţa mea e o linie spirală în veacul

descris diametral prin sânul înserării. Ce gust au aromele? Tare aş vrea să ştiu la cumpăna

serii! Şi greierii cântă abracadabrant înţeleşi doar de îndrăgostiţi, huliţi de restul

oamenilor.

La capătul străzii ce delimitează scările căminului îmi place atingerea de mână,

căldura fiinţei ei, şi furişarea haină a umbrelor în direcţii contrare. Şi-mi mai place luna

care străluceşte deasupra frunţii ca o anathemă! Pe cine blesteamă şi spre ce păcat ne

îndeamnă?

* * *

Trenul pătrunde-n gară scrâşnind ca un uriaş înlănţuit. Printre oameni,

interminabile umbre dănţuitoare, caut un nume, caut o fată: se numeşte Doina şi n-o

zăresc. Să fi trecut fără s-o observ? Tot ce se poate!

Nici la cămin nu există. A doua zi, spre seară, am întâlnit-o pe coridor şi-mi părea

nespus de rău că n-am aşteptat-o la gară până la infinit. Este palidă, are cearcăne atât de

pronunţate încât, cu toată frumuseţea obrajilor de copilă, chipul mi se pare dizgraţios. Îmi

răspunde că-i obosită când vreau să ştiu de unde-şi are tristeţea, eu ştiu că nu-i acesta

motivul căci altfel n-ar avea ochii înroşiţi de plâns! Mai păstrează încă pe retină reflexe de

lacrimă, ochii înoată în ea şi-o trădează. Evită cu prudenţă să-mi spună adevărul. Apoi se

transformă radical, se uită la mine îndrăzneaţă şi ironică. O atitudine de dispreţ îi citeam în

privire, ultima ipostază a femeii seduse şi abandonate, deşi era pe departe de-o situaţie

similară „Nu cu atitudinea aceasta de aroganţă mă vei (putea) menţine lângă tine – aş fi

Paul Dogaru vorbind la o seară culturală

(Slatina, aprilie 1975)



vrut să-i rostesc în timpane. Îmi

îngrădeşti aerul, îmi răpeşti libertatea,

mă înăbuş!” Ea surâde crezându-mă

pierdut, nestăpân pe de-a-ntregul pe

soarta mea, asemeni ei, şi trăieşte cu

senzaţia că tot ce fac, tot ce spun şi

zâmbetele şi tristele ridicări din umeri

sunt tot atâtea naufragii în apropiere

de ţărmul pe care aşteaptă. Înadins

vrea să ştie ce-am făcut în cele două

zile când a lipsit. Şi ştie. Mărturie stau

lacrimile, ochii înroşiţi, dar s-audă de

la mine constituia una din satisfacţiile

diabolice ale sexului frumos. Sfârşeşte

prin a plânge cu lacrimi de-o schioapă

murmurând întoarsă către mine:

– Ştiu că m-ai minţit

mereu! Eşti plictisit, Dane, foarte

plictisit. Totul în jur se învârte în

dansul cel din urmă căci am intrat în

toamnă cu alaiul întreg al amintirilor.

Doar, întocmai ca un petec de hârtie

îngălbenit, cochilia visului ţine

evidenţa. Ghioceilor veştejiţi în mine.

E trecut de amiază, nu-i aşa?!

– Primul sau ultimul capitol al dispreţului?! Dragostea, dacă există evident, se

transformă pe nesimţite în dispreţ când caracterele-s deosebite şi şovăelnice. Ce propui?

Ne bate-n piept câte o inimă tânără ca o apă limpede de izvor în malul arhipelagului şi nu-i

alintăm învolburările-i hieratice! Ne cere mult? Ne cere doar ce-i al ei, să-i dăm aer,

oxigen. Se înăbuşe, Doina, şi odată cu inimile noastre ne definim cadavre, cadavre vii,

somnolente, umbre fără noţiune şi sens! Ce sunt eu? Un fascicol de raze în imensitatea

oceanului uman. Şi tot spre soare tânjesc. Cuprinde-mi palmele şi să ne urmăm drumul

spre înainte!

– E prea târziu! Mult prea târziu! Oboseala te-a cuprins şi pe tine. Multe

popasuri vei face pe cale. Sunt dezgustătoare popasurile! Unde-i bărbăţia şi surâsul puţin

ironic şi mai mult suveran?! Doreşti trei zile de reflecţie, de odihnă? Eu, nu sunt odihnită

de pe acum, nu însă pentru tine. Înţelegi? Nu sunt enigmatică şi nici tu. Nu ne găsim

ritmul. Atâta doar.

Iar peste exact trei zile am primit biletul. Concepuse totul dintr-o condiţie a

răzbunării contra destinului!

În sala de curs, o enormă încăpere unde se proiectează de obicei filmele,

studenţii vociferează căutând, în mâini cu scaune, balansându-le pe deasupra capetelor, un

loc potrivit, fiecare după preferinţe. Păşesc spre interiorul sălii unde am un scaun rezervat.

Îl ofer Magdei. Refuză. Insist. Înţelege din priviri că sunt optzeci la sută sincer, în rest

perfid şi se aşează nedumerită ca şi cum ar săvârşi un gest deplasat, netrebnic. (Doina, în

acea seară era de serviciu la cantină). Vieţuind peste spătar mă încovoi din când în când

şi-i şoptesc lângă tâmplă frânturi de cuvinte în legătură cu nu ştiu ce, numai să zic ceva, ea

îmi mulţumeşte şi pentru scaun şi pentru complimente – deci i-am spus lucruri în care

Paul Dogaru în aprilie 1976



rareori credeam – şi râde

nebuneşte fără să se

oprească, râde înflorit

şi-mi acidulează poziţia

verticală în aşa fel încât

regretam că n-am

aşezat-o pe genunchii

mei deşi ar fi fost un gest

în afara etichetei.

– Tu ce zici, e

rezonabil să cred în

această realitate? – mă

tachinează după douăzeci

şi trei de ore. E prea

liniştitor ca să fie şi

adevărat. Posedă o

inspiraţie fecundă, n-o

acuz de crima plagierii.

Începe să-mi placă şi mai acut viaţa, zâmbetele largi, nesilite, dar mai ales alfabetul cu

literele lui întortocheate. În dunga nopţii, pe piedestalul viselor s-a ridicat impecabil în

vârful picioarelor de delicată sportivă şi-a cutezat să aştepte sărutul, primul ei sărut primit

de la un bărbat. Buzele virgine s-au întredeschis pe măsură ce ochii se închideau şi-au

aşteptat îndelung, până la epuizare. Le-am intuit crisparea şi-ntr-o pornire de triumf le-am

acoperit. A zvâcnit scurt scăzând în înălţime, pătimaşe ca o fantezie, rezemându-şi capul

de colţul rece şi sordid al zidului. Trăia pe mai departe euforia nopţilor stelare! Trece

timpul pe lângă noi şi ne pare un interminabil pretutindeni. E o fată bună, mă ascultă cu

fidelitate şi-mi cântă perceptibil nazal, dar cu reale calităţi vocale „Nu mă-ntreba” şi

„Nu-ţi fie teamă!” Refrenul rodeşte-n mine şi de câte ori o ascult este o altă Magdă, mai

rafinată, mai insistentă în a-şi cere partea ei de afectivitate. Trei săptămâni se aştern peste

ecoul paşilor şi-s clipe de neuitat, păstrate cu tărie pe pânza anilor. Trebuia să le intuiesc şi

un sfârşit – toate pe planetă cu un început şi sfârşit, – n-am răscolit mintea obosit de

vulcanul serilor fierbinţi şi n-aveam curajul să fiu eu însumi. Peste câteva zile deveneam

străinii de la capătul visului, fiecare cu traiectoria lui, cu lacrimile lui şi mai ales cu

numele lui. Început frumos, tăiat ex abrupto de...

– Mâine voi pleca acasă. E sâmbătă. Mă reîntorc luni. Ce să-ţi aduc. Gândeşte

bine, fii lucid!

– Să-mi aduci o Magdă bună şi statornică în dragoste. O nouă Magdă.

A râs schiţat clătinând capul. N-am bănuit şi înţeles nimic. Era oare o sentinţă

sau doar sinceritatea usturătoare ce doboară şi oboseşte tendinţa de înălţare? Oricum, mă

întreb cu inocenţa copilului ce-l înţeapă albina când vrea s-o culeagă din apă, de ce s-a

întâmplat aşa, de ce?!

Zilele nu se uită uşor. Ţi le reaminteşti când nu gândeşti. Şi seara de douăzeci şi

opt noiembrie intră cu prisosinţă în filele calendarului trist, învolburat. Cum s-o numesc?

Seara fatalităţii lucrurilor, concludentul argument că destinul se joacă cu sufletele noastre

sau rebusul contabil al neşansei, al nenorocului?

Umbrele se presărau sever peste perdelele geamurilor şi mintea-mi le zorea

torentul. O aşteptam cu nerăbdare, o colegă de-a ei îmi şoptise bucuroasă că: „A venit

Magda şi nu va întârzia de la televizor”, ne-am alintat ca dinaintea unui dar preţios dat de

Paul Dogaru dansând (banchet, Şcoala Găneasa , 20 mai

2002)



natură şi am încremenit ca un copac în

asprimea gerului pe când mâinile-mi

răsuceau o scrisoare cu numele meu

scris pe ea. Mă năucea existenţa acestei

hârtii, faptul că nu-i Magda şi m-am

încumetat s-o desfac pentru a-mi citi

sentinţa. Indiscutabil că asemenea

scrisori primite în asemenea situaţii

sunt pur şi simplu crime premeditate.

Retras în semiobscuritate citesc cu

capul zvârlit înainte, sinusoidal şi greoi.

„Dane, credeai că odată

ajunsă acasă te voi da uitării. Te-ai

înşelat! Tot timpul n-am făcut altceva

decât să gândesc la tine. M-am gândit

mult, mai mult decât îţi închipui, poate

mai mult decât trebuia şi tocmai asta

m-a făcut să ajung... vei vedea unde.

Nu vreau să fac parte din

categoria lor (a celor care s-au

îndrăgostit de tine) şi de aceea mă

retrag din timp. Asta înseamnă că

pentru mine ca şi pentru celelalte vei fi

prin timp o amintire, iar ceea ce a fost

între noi voi socoti un vis frumos sfârşit

aproape înainte de a fi început... Aş dori să fiu alături de tine, Dane, când citeşti, aş vrea

să primeşti totul cu răceală, să ştiu cel puţin că n-ai de ce regreta pasul pe care l-am făcut.

Am spus că totul a fost un vis şi după cum observ nici acum n-am reuşit să mă trezesc

definitiv. De ce mi-a fost dat tocmai astăzi să ascult de trei ori. „N-am ştiut să te păstrez?!”

Să nu mă priveşti când ne vom întâlni, ştiu că nu-ţi voi putea suporta privirile, mă vor

ucide şi voi fi nevoită să fug, să fug... Să fug de tine, Dane? Ce crudă ironie a sorţii!!

Mi-am dorit întotdeauna libertatea, independenţa şi tocmai această libertate mă va apăsa”.

Mă prăbuşesc sub lovitură. Am numai impresia. Sunt la fel ca înainte, oarecum

dezorientat şi cu o dorinţă nebună de a urla. Cine mă poate opri? Nu prea am energie, dar

aş lovi cu pumnul în acest zid duşmănos ridicat pe neaşteptate lângă mine care parcă

rânjeşte fad, cu imensitatea câmpului de var. Braţele deschise se închid şi se iţează pe

verticală. Nu plânge nimeni în jurul meu de atâta întuneric? Şi Magda nu mai vine! Mă

reazem de balustrada scărilor fără o accentuare a gândurilor. Aştept. Ce? Poate să treacă

volbura ce-mi şfichiuie timpanul şi să elimin imaginea din care doi ochi senini de ciută

privesc ţintă în mine; curând se şterg ca o morgană pe zare îndepărtându-se şi mă răsfrâng

în linişte, singular, dureros de stingher. „Vino doar să-mi spui că m-ai iubit într-un simplu

joc scrumit la trei dintre pendulările zilei, să-mi cânţi despre sărutul întâi vărsat în cuşma

asprului vânt când norii se plâng de vremelnicia anotimpurilor”.

O umbră se contură pe coridor. Mă azvârl halucinant şi-o cuprind vânjos cu

ambele braţe. Se zvârcole dar mă urmează în tenebrele zidului gemând. Doi ochi mă

privesc ostil, duşmănoşi. Unde-s luminile de acum câteva zile? Dar buzele moi, livide în

aşteptarea sărutului? Nu-i greu să observ că Magda se străduieşte din adâncul fiinţei să

fie alta. Tăcută şi solemnă, protejată de umbrele nopţii îşi îndârjeşte privirea asupra mea,



mă explorează centimetru cu centimetru ca o

apariţie miraculoasă în viaţa ei şi clipeşte de

sute de ori stăvilindu-şi torentul de lacrimi

din spatele retinei. Ştiu că i-ar place să mă

usture aversiunea, se impacientează când nu

reuşeşte şi caută alte repere şi cu noi potenţe

îmi azvârle iar suliţi ucigătoare şi mincinoase.

– Hai, copilo, spune-mi că încă mă

iubeşti laolaltă cu luna, stelele şi câmpia

vărsată sălbatic pe rădăcinile prunilor! Taci?

Deci să ascultăm destinul ce loveşte frunzele

teiului strâns lipit de ferestre! E oricum mai

sănătos decât o linişte deplină, aşa de pură

încât să ne auzim scheunatul sufletelor

schilodite. Şi stând aşa aducem pe amintire –

încearcă să mă imiţi cât mai fidel – prima

seară ... lumină prin care a gâlgâit dragostea

cu fascicolul de raze-i, alpine, mult profunde

pentru un proolog. Şi acum hăule zăbăucă

natura în seva copacilor şi poate că pe undeva

cresc trandafirii roşii, trandafirii dragostei!

Nu le auzi creşterea obsedantă? Suntem

curaţi şi înalţi fie şi fără visul pruncului

părăsit în urmă-ne!

Se clatină dezmembrată. Rolul era

pe sfârşite. Intuieşte precis totul şi izbucnind năvalnic în lacrimi fuge de lângă mine

undeva în noapte să se liniştească. N-o urmez. De-abia din acest minut încep să-mi joc şi

eu rolul. Îmi tremură mâna mai reţinut acum, când străbat scrisorile ei, aceleaşi, în fiecare

zi câte una cu rugămintea de a le citi „în prag de seară când amintirile-s mai vii ca

oricând”. Le desfac uşor, cu teamă să nu profanez nuditatea ceremonialului, despăturesc

coala trecându-mi palma de câteva ori pe deasupra, păstrez momente de reculegere ca

pentru un mort proaspăt şi plâns ochii peste cuvinte mişcând fantastic de rar buzele:

„Dane, de acum gata, nu vei mai face cu creionul litera M pe lucrurile întâlnite

în cale, un timp poate nu vei mai face nici una, dar nu ştiu de ce am convingerea că nu va

mai dura mult şi locul lui M va fi luat destul de curând de altă literă... Nu mi-ai cerut nimic

peste puterile mele <<Caut un prieten, Magda, un prieten adevărat, care să mă-nţeleagă cu

care să împart necazurile şi bucuriile. L-am găsit în tine... Dăruieşte-mi-l! Îl vreau!>> De

ce nu ţi l-am dat? Pătimesc mult din cauza acestei greşeli".

În fiecare zi o întâlnesc. Prăpastia ivită între noi se umple cu buruieni, se

şterge vederii. Ea luptă cu dragostea, eu cu rânduiala amintirilor. Îmi scrie: „Dane, ţin la

tine, îmi pare foarte rău, sufăr de cele întâmplate dar nu revin pentru nimic în lume. Sunt o

fată destul de încăpăţânată pentru a mai lua un lucru de la capăt ca să-i îndrept greşelile”.

Adevărul era cu totul altul. Cuvintele-i aveam să i le dezmint peste o perioadă

foarte scurtă de timp. Fata nu era pe de-a-ntregul enigmă, rămăsese destulă substanţă

puerilă în verosimila ei făptură. Cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt, premeditate în mare

parte, căuta să mă îndepărteze suferind neuman. Când ne găseam cuvintele uitate şi

deveneam intimi trăind frânturi de ecou din trecut se îmbujora, se scuza şi pleca în grabă.

Îi era teamă de mine şi mai ales teamă de ea:

Paul Dogaru împreună cu prietena sa

Irina Iliescu în aprilie 1966



– Joci teatru ieftin, Magda. Eşti ridicolă în jocul odios al valorii dragostei.

Descoperită în intimităţile sale pe jumătate iresponsabilă îmi răspundea prin

scrisori sustrăgându-se situaţiilor de rigoare. Dragostea-i depăşea voinţa şi totuşi continua

să nege:

„Eu fac

parte din categoria

acelor oameni

meschini care îşi

schimbă faţa după

împrejurări – scria ea

– şi ţi-am dat ocazia

să constaţi lucrul

acesta pe propria-ţi

piele. Cât de uşor

te-ai lăsat înşelat de

bunătatea mea

aparentă. Cred că

acum, cel puţin, te-ai

convins de bunătatea

mea! Ţi-ai pus multe

speranţe în mine,

Dane, să nu negi că

aşa este. Am înţeles foarte bine lucrul acesta şi tocmai de aceea am făcut acum ceea ce am

făcut, pentru că mi-era teamă să nu mă trezesc că-i prea târziu ştiind ce urmăresc. Tu

n-aveai de unde să ştii când ne-am cunoscut că scopul meu era să-mi răzbun sexul, ceea ce

am şi făcut! Răspunde-mi te rog, spune-mi că de acum nu mai ai nimic pentru mine.

Scrie-mi că mă urăşti!”

Am aflat mai târziu că a compus scrisoarea cu lacrimi în ochi, îngenuncheată

lângă patul nefolositor odihnei în ultimele nopţi. Întâlnind-o pe scări cobora gânditoare

frământând între dinţi un caiet de notiţe la latină, ezit s-o salut, mă opreşte prinzându-mă

de mână fără cuvinte sau alte auxiliare. În ochi îi citesc cuvântul dur, de reproş

„Nesimţitule!” şi-i dau să înţeleagă că răspunsul meu ar fi o definiţie „Magda – izvor de

săruturi ieftine!”

– Cum îndrăzneşti să gândeşti aşa? Ah, Dane, de-aş putea te-aş strânge de gât –

ochii arătau hotărâre, dar lipsea puterea. Reuşisem s-o incit dimensional, s-o readuc la

realitate. Dar pentru cât timp?

– Vrei câteva fapte diverse. Iată-le: în această seară un student m-a întrebat

dacă-mi eşti prietenă ca apoi să adauge: „Nu te supăra, dar chiar acum era cu un tip,

înlănţuiţi amândoi pe aleea din spatele internatului”.

– Canalia! Îţi spun că-i minciună, n-am ieşit din cămin până la această oră! Îmi

stâlcea hainele zgâlţâindu-mă nebuneşte. Doar ţi-am repetat la nesfârşit că n-am nici un

prieten adevărat, iar cu C... sunt colegă de antrenament şi mă însoţeşte până la scări din

politeţe, pentru că i-o cer eu...

– Bine dragă, dar problemele astea-ţi aparţin! Eşti principială iar eu ţi-am

demonstrat că, deşi cauţi să te maschezi, descopăr trucurile tale fără a mă obosi. Ce

consistenţă au deducţiile mele? Mă obligi să analizez cu glas tare. Nu-i aşa că suntem

indiferenţi, doar mergem pe serpentine diferite?



– Ştii, Dane, dar pe serpentina mea aştept. Poate pe tine, poate pe altcineva. Şi

nu vine nimeni să umple spaţiul lăsat vacant de tine. Lungeşte discuţia, stam pe o treaptă

inferioară picioarelor ei, stau incomod şi nu-mi prieşte.

– Presupun, totuşi că ai motive puternice să ne numim „străini”. Fratele tău a

avut grijă să-ţi răstoarne în poală o mie şi una de motive, iar tu, înţelegătoare şi cuminte

cum pari a fi, n-ai vrut să treci mai departe. E greu. Şi teatrul la fel. De ce n-ai ales calea

cea mai dreaptă şi eficace? Ai vrut să mă cruţi? Ce grijulie, ca o mamă! Vrei să-ţi

mulţumesc?

– Cun vorbeşti! Doamne, ce tot spui? Voi termina prin a regreta clipa în care

te-am cunoscut. Şi-am înaintat vertiginos, fără calcul sau reţinere. Trebuia să-mi

schilodesc sufletul, nemiloasa lui credinţă în tabieturile iubirii!

– Nu suntem departe. Dacă aş regreta ceva m-aş opri la clipa în care te-am

înstrăinat: E cam acelaşi lucru, dar situat la cealaltă extremă.

– Mai avem ceva de făcut?

– Nimic, Magda.

– Dezolant final! Hai să-l temperăm într-un fel. Nu vrei să-ţi cânt ceva, ştii

aşa ca-n zilele noastre de „glorie euforică”?

Mi-a cântat o romanţă, un cântec trist pe care terminându-l a zâmbit şters cu

buzele de-o singură culoare, culoarea sângelui năclăit pe-o rană adâncă, şi-a apăsat părul

pe cap a tortură şi şi-a întins gâtul a remuşcare încremenită. Într-un târziu, uitată de soartă

lângă zidul alb al realităţii mă întreabă de-mi place cântecul şi mai adaugă candid, infantil

că-i asemănător cu noi, cu dragostea noastră risipită pe mii de cărări imaginare, cu

despărţirea noastră la margine de bucurie, şovăitori. Răspud ca pentru cineva nevăzut:

– Totul rămâne cum am hotărât.

Învinsese tot ea şi eram tulburat. Lucruri neşterse, acoperite de un strat fin de

banal se dezgropau maiestos cu putere şi năuceau conul liniştii.

– Cum de nu mi-am închipuit! Apoi gânditoare: cu puţină voinţă mă poţi

asculta... Aseară la televizor era cineva în spatele meu. Credeam că eşti tu sau aş fi vrut

să-ţi semene... Mai era şi o fată. Doar pe voi vă descifram. Mă împingea senzaţia nebuniei

de a merge la voi să vă înăbuş cu gelozia mea. M-am bucurat şi-am fost tristă că m-au

înşelat aparenţele. Dar ce rost au toate astea acum!

– Ne-am tranformat în umbre, Magda. Metamorfoză umană! Ce uluiţi privesc

îndrăgostiţii informa noapte fără lună. N-am fost atent, în seara asta luna-i prezentă? Nici

tu n-ai observat! Şi atunci îndrăgostiţii ca nişte umbre cristaline şi fragile se ocolesc

adunaţi în amprente de trecut, amprentele iubirii, şi plâng fără lacrimi că n-au înţeles

simfonia frunzelor de tei căzute în noapte pe plete!

– Te rog să taci! Vorbeşti frumos şi tocmai această nereuşită nu-mi dă pace!

N-am putere să leşin! Nu fi dur, fii înţelegător! Nimeni nu m-a sărutat atât de adevărat

cum ai făcut-o tu! Sunt bolnavă, Dane, tare bolnavă. Nu cunoşti vreun leac de

însănătoşire?

– Ce te doare, Magda?

– Tot. Şi zâmbetul ironic ce-ţi schimonoseşte gura într-un lac veninos, şi pasul

tău sunând indiferenţă în depărtare... Tot, tot. Eşti un laş, Dane. Şi eu. Ne ascundem unul

de celălalt. Cu ce-am greşit de ne chinuim ca nişte naivi?

– Tu ai vrut-o.

„Eu am crezut în tine ca astrologu-n stele/ Şi sunt ca la-nceput: cu gândurile

mele!/ Am strâns în suflet focul atâtor nopţi fierbinţi, / Ţi l-am adus în dar să te aud cum

minţi!” Mergi de Anul nou acasă?



– Da. Încerc o evadare din miezul cărnos al situaţiei în care ne complacem.

– Îţi va fi de folos, nu găseşti?

– Amintirile te însoţesc pretutindeni, dar voi încerca pe cât îmi stă în putinţă

să nu am în vedere acest lucru.

– Ce te supără poţi azvârli pe drumuri. Nu-i aşa?

Zâmbeşte şters ghicindu-mi tendinţa vorbelor.

– Nu-i prea greu?! Vorbeşti aberaţii. Se poate aşa ceva? Voi încerca dacă tu

mă sfătuieşti. Înseamnă că sunt şanse de izbândă. Egoistule! Voia să mă pălmuiască, a

ridicat mâna apoi a coborât-o dezarmată aducându-şi aminte că n-ar folosi la nimic gestul.

Coboară scările mai lent decât le urcase, cu lumea ei întreagă sau trei sferturi

de gânduri. „De mortuis nil ni-si bene!” Dar cine murise în noi? Dar cine s-a născut în

noi? Iată reflexe perpetuate mereu sau deloc. Ce vei face în noaptea-n care ai plecat? Îmi

spuneai că eşti singură! Pe mine de ce nu m-ai invitat? Te-ar fi tracasat dacă atitudinea

mea era contrară doleanţei tale sau mai bine zis capriciului tău. Ei, lasă! Nu ştii că-n

fiecare refuz lâncezeşte un regret oribil?

Într-un astăzi continuu, într-un acum efemer voi merge într-o sală. Din

întâmplare va fi aceeaşi sală în care am cunoscut-o pe Magda. Şi de va fi aceeaşi bancă

sper că n-are nimeni ceva de reproşat. Iau şi caietul cu versuri. Acelaşi. Voi scrie. Despre

ce? Tot despre dragoste. Fără comentarii. Şi poate din acelaşi capriciu al hazardului, al

legii rotaţiei progresive. Magda a intrat pe uşă cu un caiet fluturându-l în mână, cu privirea

enigmatică, fască. M-a observat prea târziu pentru a face calea întoarsă. Evită banca şi

privirea mea oarecum fără destinaţie prezumtivă, ocupă un loc dintre multele goale

cufundându-se (aşa voia să pară!) cu toată fiinţa între zecile de litere de pe paginaţie.

Interesantă-i atenţia ei disimulată! Îşi schimbase coafura, părul era „coc” dezvăluind

trăsăturile feţei până-n posibilele extremităţi. Hotărăsc să merg la ea s-o întreb cum a

petrecut de Anul Nou; ştiam că-mi va vorbi înflăcărată fiind, că mă va asculta cu

politeţea-i cunoscută... Şi zic eu, chiar dacă a dispărut orice urmă de sentiment între noi a

mai rămas totuşi o demnitate ascunsă şi imperturbabilă a fiinţelor noastre, a dorinţei

neştirbite de a ne

vedea din când în

când. Trecuse o

jumătate de oră şi

clipele scurse devin

agresive. Magda se

foia în bancă. „Mă

cheamă. Vin.

Iată-mă!” Din

câteva salturi

printre bănci

ancorez în

preajmă-i. Şoptesc

lângă tâmplă

cuvântul magic al

îndrăgostiţilor

căutând să fiu cât

mai natural.

Primeşte totul cu

seninătate.

Paul Dogaru (al patrulea din stânga) la un curs de perfecţionare

cu redactorii (Bucureşti, 13-18 ianuarie 1986)



– Şovăi

pentru că ştii că trebuia

să se întâmple aşa. Îmi

umple fiinţa, mi-o

sfârtecă, mă descoperă,

mă trădează.

– A fost

dureroasă aşteptare ?

– Despre care

aşteptare vorbeşti? Eu

n-aştept nimic.

– Nimic

înseamnă de fapt foarte

mult. Înţeleg.

– Deloc. Mă

plictiseam. Îşi aruncă

ochii pe o carte aşezată înainte, pe bancă motivând plictiseala.

– Dacă am admirat la tine ceva a fost voinţa.

– Viaţa-i plină de surprize. Mi-e teamă de fiecare dată când mă încearcă.

Există o diferenţă între noi. Eu trec prin ele, tu le persiflezi depăşindu-le cu aer de om

senil. Dar – cum a fost acasă la mămica?

– Bine! Alt răspuns nu găsesc.

– Am crescut în greutate! Şi-mi arată expresiv, pe viu traducerea

cuvintelor. Cum neglijez gimnastica, fie chiar şi o zi iau poporţii. E normal, aşa zic şi

doctorii. De, fiecare cu metehnele lui! Tu cum îţi menţii silueta?

– Naiba ştie! Îi iau mâinile. Protestează inconsecvent, fără consistenţă.

– Fii cuminte... Cristofor! Se apropie în mod ciudat de mine simulând că se

depărtează – obrajii ei sunt îmbujoraţi, gata să arunce flăcări, să pârjolească. Întreabă:

– Mă urăşti?

– Tu?

– Scriem pe hârtie răspunsul pentru a nu ne influenţa. Disecă o foaie de

caiet pe din două, îmi întinde o parte. Scriu fără tăgadă: „Din când în când simţi că trebuie

să-ţi întinzi mâna spre cupa amintirilor să-i bei seva, să te-nfiori, s-auzi un freamăt dureros

în apropiere, pe suflet, cu crâmpeie de cuvinte şi imagini hieratice, haotice. Şi prin geam

norii rostogoliţi a nea şi îngheţ peste deşarte distanţe să-ţi închistezi zâmbetul născut de

mult ca o rugăciune şoptită cu sfială în strană; să zâmbeşti cu zâmbetul intim gurii,

zâmbetul zăpezilor topite, al ierbilor ofilite, al ploilor cântate de-a lungul străzilor la ceas

târziu... Poem ucis undeva la răscruce de drumuri cu neteamă, copilărie şi răceală! Oare

doar pentru atât am străjuit sub stele visele, cu emoţie şi încredere în noi? Cândva vom

plânge fără lacrimi, cândva vom blestema gestul necugetat, zâmbetul zăpezior, cântecul

ierbilor ofilite, al florilor... Clipă a destinului distilată decât o singură dată cu gest

nostalgic în plecări tacite! Cum să ne diluăm amprentele ca obrazul vârstei să rămână

aureolat, drept şi solemn? Cum să plimbăm umbrele ca frunzele să nu pălească în

anotimp? Gândule nebun, întoarce-te de-ţi adună sufletul atât de ascuns luminii! Căci

bezna se vede, căci bucuria se simte! Şi dacă copilărescu-ţi orgoliu nu te lasă pradă

întoarcerii, să nu plângi iubito, a neputinţă. „Ce e val ca valul trece!” şi timpul acoperă

mârşav cu uitare calea pe care am fost ecou lângă ecou. Şi ne consumă această distanţă, ne

consumă!

Paul Dogaru cu bătrânul Rex, câinele lui George Vaiman

(Sâmbureşti, 2000, toamna)



... Cu

buzele arse, cu mâna

obosită de neodihnă

nu ating cupa

amintirilor, n-o

zdrobesc. Cioburile

ascund taine pe care

de le-ar cunoaşte

fiinţa, viaţa ar lua

întorsături

incredibile”.

Pe foaia

ei scrie: „La donna e

mobile!”

– Cel mai

sincer lucru pe care-l

spui de când ai

învăţat alfabetul. Şi

nu-s cuvintele tale.

Se lasă sărutată, îmi încătuşează gâtul cu mâinile ei vânjoase şi picuriate.

Izbucnesc în râs şi râd ca un copil viclean, ştiutor la nimicuri şi fapte vârstnice.

– Râzi?! Se retrage spre marginea băncii şi priveşte nedumerită mai mult în jos,

neştiind cum să riposteze.

– Greşeala cea mare a omului: Să se hazardeze în fleacuri de tot soiul. Logic ar

fi să-şi aleagă faptele la care să gândească şi să le rânduie în aşa fel încât să nu greşească

în dozarea lor afectivă. Dar noi mergem orbeşte, smulgem timpului cât credem că-i de

ajuns, indiferent ce şi cum. Iată marea noastră aventură! Să nu ne mirăm că sufletul ne

ceartă la fiecare sfârşit de zi. Menirea noastră este alta sau în mare parte alta.

Schimbându-ne hainele ne consumăm, ne sinucidem încet, pe-ndelete. În al

doisprezecelea ceas să nu te temi de cuvinte!, spune-i adevărul! Îl voi lua cu mine cum

altădată am cerut pritenul din tine. Cadou frumos, mai valoros decât o mie de sărutări şi

gesturi tandre. De eşti fecioară tupilează-ţi ochii în lacrimi şi desenează cu degetul cercuri

imaginare, aşa-i viaţa, de eşti femeie zdrenţuie-mi crezul cu cuvintele dure ale adevărului!

– Uiţi că inima-mi aşteaptă un prieten. Şi voi fi soţia lui, şi-l voi stima mult. Pe

tine te-am iubit!

– Mai sănătoasă-i o stimă prezentă decât o iubire trecută ar zice filozoful de te-ar

auzi.

– Principii şi gusturi! În toate dorm criminalele cuvinte. Simt c-a sosit un alt timp

decât cel aşteptat şi gândit. Se hârjoane viscoul în fereastră, îl vezi?, are dinţii albi şi stă

gata să ne sfârtece.

Concluzionez, nefiind prezent decât pin vorbe:

– Dă-mi mâna şi împreună, privindu-ne ca doi copii prieteni pentru ultima oară să

tragem cu buretele peste trecut, peste viitor şi peste prezent. Nu plânge! De data aceasta

lacrimile au efect distrugător şi nostim.

Plecăm pe poteci neegale, diferite, cu harul iubirii transformat în amintire.

„Magda în clipe de răstrişte, când vom răscoli trecutul să lăsăm o lacrimă să

cadă în semn că totul a fost atât de frumos dar trecător ca apele Dâmboviţei...”

Paul Dogaru împreună cu mai mulţi profesori de la Şcoala

Găneasa



Haralamb Lecca autor dramatic (III)

Victor Anestin

În anul 1901 (pe copertă 1902) apărea studiul critic al lui Victor Anestin dedicat

dramaturgului caracalean Haralamb G. Lecca în care sunt analizate operele dramatice ale

acestui autor atât de cunoscut în epocă. După ce în numerele anterioare am reprodus

opiniile despre piesele Casta Diva şi Jucătorii de cărţi, prezentăm în acest număr

consideraţiile autorului asupra piesei ,,Suprema forţă”.

Suprema forță

Zoe Lorian s-a măritat de tânără cu un bărbat mai în vârstă care avea deja o fată:

Silvia. Din această căsătorie se născu o altă fată: Nina. Bărbatul Zoei a murit, câtva timp

după căsătorie, ofticos. Silvia a fost trimisă la Notre-Dame din Paris să-și facă educația.

Actul I reprezintă grădina vilei în care locuiește Zoe Lorian cu Irina Lorian și cu

Grigore Lorian, fratele bărbatului său.

Vin în vizită frații Fronda, Alexandru și Mircea. Alexandru Fronda e de șase ani

drăguțul Zoei Lorian.

El e tipul omului fără cel mai mic scrupul care nu înțelege ce va să zică, virtute,

datorie, iubire și a cărui deviză e să ajungă cât mai sus și cu orice preț.

Tot el face apologia suicidului, spunând că atunci când nu mai ai nicio rază de

scăpare, când ești înconjurat din toate părțile numai de prăpastie, ,,Suprema Forţă” e să ai

curajul de a-ţi zbura creierii.

Fratele e opusul său, e cel cinstit, muncitor, cel care nu se gândeşte numai la el, ci

şi la cei care-l înconjoară.

Alexandru e tipul egoistului, Mircea al

altruistului şi probe – mai ales la cel dintâi, -

vom avea destule.

E vorba să se facă o partidă de călărie;

Silvia care de câtva timp s-a reîntors, consimte

să meargă şi ea după mai multe stăruinţe. De

când a venit din Paris nu vorbeşte mai cu

nimeni; răspunde doar prin monosilabe şi are o

atitudine ostilă, mai cu seamă faţă de mama sa

vitregă.

Ea surprinsese de mai multe ori, şi

chiar într-o scenă a actului I, convorbiri prea

intime între Zoe şi Alexandru Fronda şi asta nu

se împăca cu principiile religioase în care

fusese crescută. Pe când ceilalţi se pregătesc

pentru cavalcadă, din întâmplare se află faţă în

faţă Alexandru şi Silvia. Cam neexplicabil de

altminteri, Alexandru încearcă să facă curte

Silviei într-un chip puţin cam brutal.

Silvia ridică cravaşa pentru a-l lovi, el îşi

reia sângele rece şi spune:



- N-ai ales bine omul pentru cravaşa?

- Dar pentru dispreţ?

Şi aruncă cravaşa la picioare, după ce l-a

străpuns cu o privire dispreţuitoare.

Intră apoi în casă renunţând la

preumblare.

Fronda îşi aprinde ţigara liniştit şi la

întrebările celorlalţi despre ce s-a petrecut,

răspunde nepăsător:

- Nimic.

Nimic ce e drept nu s-a întâmplat în actul

I, care nu va fi decât pregătirea dramei ce

va urma în celelalte acte.

În actul II toate personajele de mai

sus stau de vorbă într-un salon ce dă pe

terasă. Fronda cel mare îşi dezvoltă

scandaloasele lui teorii, combătute de

Lorian, Mircea şi Irina.

Nina e bolnavă ; pentru ea vine

doctorul, care anunţă pe ai casei că Nina

poate are meningită, anunță și pe Alexandru

Fronda că a căzut ministerul și că l-a văzut

pus pe ambele liste ce circulau la acea oră.

Urmează apoi o scenă, ultima în

care Silvia, fiind chemată de Grigore să dea

socoteală de purtarea ei din ajun, e

exasperată de Zoe și-i aruncă învinuirea,

de față cu toți că e amanta lui Fronda.

Aceasta se apără ; dar în fața tăriei argumentelor Silviei izbucnește în plâns. Silvia

declară că ea se întoarce la Notre-Dame, dar că trebuie să ia și pe Nina, căci nu va putea

lăsa copila sub supravegherea unei asemenea mame.

Rudele interogate de Zoe sunt de părere că trebuie să renunțe sau la Fronda sau la

Nina.

În actul al III-lea Nina e bolnavă fără scăpare; Zoe e de trei ori nenorocită: fii-sa e

bolnavă, ea a fost insultată de Silvia și pe deasupra nici Alexandru, care acum e ministru,

nu a mai dat pe acolo.

Vine Mircea Fronda, care de altfel a venit regulat în această casă. În convorbirea

ce o are cu Grigore Lorian critică conduita fratelui său, care de când e ministru nu mai

vrea să știe de nimeni. În acest timp sosește și Alexandru Fronda. Urmează o scenă cam

tragică, în care Mircea acuză purtarea lui Alexandru față de el și de ceilalți și apoi pleacă.

D-nul ministru vine de la Te Deum ; e așa de aferat! Așteptând pe Zoe își scoate

pardesiul pentru a fi mai impunător căci e un frac cu o mare lentă roșie și cu o mulțime de

decorații. Zoe se aruncă de gâtul lui, d. Ministru e cam rece, e prea impunător pentru a-și

permite să joace pe amorezul.

Zoe îi spune de rezoluția rudelor ei: de a alege între dânsul și Nina ... și-i cere

sfatul.

Domnul o sfătuiește să o aleagă pe Nina.

-Eu sunt un străin ... cel mult un prieten.

Suprema Forţă s-a jucat pe scena

Teatrului Naţional din Bucureşti în

octombrie 1900 cu: C. Nottara, Aristizza

Romanescu, Ar. Demetriad, I. Livescu

ş.a.



Ea alergă la un alt mijloc: îl rugă să o ia în căsătorie... el se uită lung la ea i se pare

caraghios: domnul ministru căsătorit!... ceva ridicol.

Ea îl cunoaște atunci în toată goliciunea sufletului, plânge întâi, apoi amenință și

în urmă disperată, îi smulge panglicile și decorațiile țipând :

-Eu ți le-am dat pe toate, eu!...

El dă să plece.

Atunci cade în genunchi, rugându-l să o

ierte, în acest moment intră Irina și

Silvia.

- Moare Nina.

Zoe se ridică face câțiva pași spre

ușă apoi cade leșinată.

D-l ministru vrea să se apropie ; e

cam încurcat; îl scoate însă Silvia din

încurcătură, zicându-i scurt:

- -Domnule ministru!... Pe când cu

degetul îi arată ușa.

În actul al IV-lea găsim pe Zoe

paralizată, într-un cărucior purtat de o

soră de caritate. E noapte, Grigore Lorian

și nevasta sa pleacă conducând pe Silvia

până la graniță.

Paraliticei nu i se spune că ei

pleacă pentru totdeauna ci numai pentru

câteva zile; băieții burghezi se plictisiră

lângă paralitică.

Silvia, după ce, aplecată pe

cărucior, a primit iertarea paraliticei,

plecă cu Lorian.

Rămâne pentru câteva minute Mircea, care după câteva cuvinte cu paralitica, e

gata să plece.

În depărtare, la o lăptărie, o bandă de țigani lăutari cânta Steluța.

-Oprește soro, zice bolnava sorei care se pregătea să o ducă.

Și plângătorul sunet al viorilor o face să izbucnească într-un hohot de plâns, pe când

amintirile-i trec vârtej pe

dinainte; ea nu se mai

poate bucura de viață și

totuși trebuie să trăiască.

-Suprema forță?

Murmură înduioșat

Mircea, care întorsese

capul.

Nu cred să existe

multe piese, chiar străine,

în care acțiunea să fie mai

bine condensă, și iată de

ce: În actul I ne inițiem în

toate secretele unei

Aristizza Romanescu

Din scrierile lui Haralamb G. Lecca



familii, avem ocazia de a cunoaște pe fiecare sub adevăratul lui aspect, fiecare dă nota

caracterului său.

În al doilea diversitatea micilor deosebiri de caracter și a modului de a vedea

lucrurile, și pe care autorul o atinsese puțin în primul act, ia adevărata ei proporție,

conflictul între ciudatele teorii cu care fusese crescută o tânără fată și între mediul puțin

moral în care trăia mama ei vitregă.

Ceilalți doi, rudele lor, sunt cam încurcați față de acest conflict și ar vrea să-i

termine cât de curând.

În al treilea act acțiunea se precipită din toate părțile; eroina are numai motive de

disperare, până când moartea fetei sale pune capăt paroxismului.

Actul al patrulea e cel mai natural din toate: cel care arată mai bine calmul

ființelor și al lucrurilor, față de suprema durere a unei ființe care, totuși, are suprema forță

de a mai putea trăi chiar așa cum se găsește.

Acțiunea deci există și cu mai multă intensitate decât chiar în celelalte două piese

de care am vorbit mai sus. Și tocmai asupra acestui punct au insistat cei care au făcut

recenzii de gazete, tocmai lipsa de acțiune au negat-o cu toții.

Dacă subiectul ar fi fost luat câțiva ani înainte, când Zoe nu avea încă relații cu

Fronda, desigur că acțiunea n-ar fi existat.

Dar autorul a ales momentul din viața Zoei cel mai însemnat, atunci când Fronda,

ajuns ministru, nu o mai iubește, când Silvia se reîntoarce din Paris și acuză pe mama sa

vitregă, în sfârșit, când moare ființa la care Zoia ținea mai mult: Nina.

Acțiunea principală e o clipă din viața Zoei și această acțiune se subdivide în trei:

1). Și cea mai principală: nerecunoștința unui Fronda, care nu o mai iubește, ba încă o

disprețuiește tocmai pe ea, care în paranteză, l-a ajutat să ajungă ministru.

2). Conflictul cu Silvia.

3). Moartea Ninei.

Așa că în realitate piesa nu pare a fi scrisă decât pentru Zoe. D. Lecca, însă a scos

în evidență, a dat multă viață și unui personaj secundar, dar joacă rolul principal în viața

Zoei: Alexandru Fronda.

El e tipul cel mai bine schițat după Zoe și pare chiar că de multe ori d. Lecca a

găsit că Fronda e mai inteligent dar fără inimă, și caracterul lui sceptic, necredința și

disprețul lui l-a pus în conflict cu sentimentul și pasiunea Zoei.

Cele două teorii ale Supremei forțe vin aproape în fiecare act în conflict una cu

alta; până la urmă triumfă cea de a doua: aceea a abnegației, a curajului de a mai trăi încă

după ce te afli într-o stare disperată, când lumea ți-e închisă pentru totdeauna.

Principala acțiune e perfect condusă de la început până la sfârșit; celelalte două

incidente ar avea unele părți cărora s-ar putea obiecta câte ceva.

Așa moartea Ninei, care contribuie cea mai mult la nenorocirea Zoei, pare puțin

cam rău introdusă, deși d. Lecca a avut grijă să ne spună, de la început, că tatăl Ninei

murise de ftisie.

Nerealul, artificialul dar care în același timp face cel mai frumos efect dramatic, e

o scenă când i se anunță Zoei moartea Ninei, pe când nefericita femeie cerea iertare

neînduplecatului om politic.

A treia parte, acțiunea Silviei e cea mai slabă și care n-are mai nicio influență

asupra mersului general al principalei acțiuni, decât atât: că pe lângă celelalte lovituri Zoe

primește în față insultele Silviei. Silvia a servit autorului mai mult decât să încheie

primele trei acte, așa, la sfârșitul actului I, când aceasta are cearta cu Alexandru Fronda;

actul al doilea când îl trimite să se plimbe, și actul al treilea când acuză pe Zoe.



Implacabilă, crescută într-un curios mediu, în atmosfera unei biserici catolice,

Silvia a omorât în ea orice sentiment omenesc; ei nu-i e dat să înțeleagă nicio pasiune,

afară de cea a Salvatorului; de aceea nu le poate ierta nici la alții și mai cu seamă mamei

ei vitrege.

Crescută așa, era fatal să vadă în fapta Zoei aproape o crimă.

Să ne închipuim însă că Silvia ar fi avut cu totul o altfel de educație, care i-ar fi

dezvoltat mai mult sensibilitatea în loc să i-o omoare cum a omorât-o jesuitismul.

Silvia nu ar fi putut semăna tinerelor ,,mondaines” din societatea ei în niciun caz

și atunci am fi avut o acțiune și mai strânsă, mai încordată, mai intensivă, ar fi ascuns în

inima ei secretul surprins, ar fi suferit, dar ar fi continuat să iubească pe Zoe, ar fi plâns-o

chiar.

Face însă mult efect pe scenă figura ei sumbră, gestul hotărât, ochii strălucitori și

vorba ei aspră; e un arhanghel venit să judece păcatele omenești.

Iată toată cheia acțiunii și nu cred că s-ar putea obiecta multe contra acestei

analize.

Ca să sintetizăm, însă, trebuie să spunem: că dacă nu există conflict intre cele 2

teorii ale supremei forțe, apoi contrastul și morala lui e atât de puternică, încât numai e

nevoie de niciun conflict.

Ce contrast poate fi mai mare decât să faci să se vadă omul care propovăduiește

sinuciderea, un om care nu are altă deviză decât de a parveni și care ajunge departe tocmai

prin ajutorul aceleia pe care o face mai târziu să sufere.

Și de altă parte femeia care și-a sacrificat onoarea, care-l iubește mai mult decât ar

trebui și care, la urmă, părăsită de toți, și de chiar iubitul ei, tot mai are suprema forță să

trăiască, înconjurată numai de triste amintiri și disperare.

Iar Fronda își continuă în pace calea începută bătându-și joc de alții și de altele.

Actul al IV-lea al Supremei forțe e cel mai frumos act din câte piese a scris d.

Lecca: E realitatea cea mai adevărată, e lumea în care ne mișcăm.

Grigore Lorian și femeia lui, plictisiți de boala ei, pleacă, pleacă toți și Zoe

rămâne singură și de unde în actul I scena era plină de viață, de râsul și jocul copiilor, în

actul al IV-lea rămâne la urmă o femeie paralizată, singură numai cu dureroasele și tristele

ei amintiri.

E cea mai zdrobitoare scenă, e mai puternică și decât sfârșitul ,,Castei Diva” care

are mai multă melancolie; e mai puternică decât sfârșitul ,,Jucătorilor de cărți” care e

prea brutal.

S-a obiectat de cronicarii gazetelor, că d. Lecca a pus în scenă copii fenomene!.....

Niște copii care joacă croqueu, care se ceartă între ei, care amărăsc pe Alexandru Fronda

cerându-i bomboane și cărți poștale pot fi fenomene?

Din contră, d. Lecca introducând copii în această piesă a vrut să arate mai bine

contrastul dintre nevinovăția, inocența și imposibilitatea copilului și dintre pasiunile care

zbuciumă pe cei care-i înconjoară.

I s-a mai reproșat d. Lecca: că nu are eroi în piesă, că toți sunt niște simple tipuri.

Într-adevăr asta i-am reproșat-o și eu pentru unele personaje din celelalte piese. În

Suprema forță însă nu e decât un simplu personaj de prisos și acela e Mircea Fronda, care

nu e pus în piesă decât pentru contrastul fratelui său, pentru a cumpăni ideile lui.

De Mircea s-a îngrijorat mai puțin d-l Lecca și a studiat mai bine tipul fratelui său,

așa că vedem cu mirare cum Alexandru Fronda își dezvoltă, într-un mod foarte inteligent,

sofismele sale, pe când Mircea e cam naiv puțin, se exprimă mai greu și chiar în scena cea

mai frumoasă ce o are Mircea atunci când acuză pe fratele său, nu-i lipsește o oarecare



bonhomie, care scade în ochii multora pe Mircea, orișicât ar fi de încredințat de adevărul

spuselor lui. Încolo în contrariu celorlalte piese, toate personajele concură la acțiune; până

și guvernanta, care într-un moment când Ninei îi e mai rău și când Grigore și Mircea

așteaptă neliniștiți în salon, vine repede din odaia bolnavei, caută o sticlă cu doctorii, apoi

iese imediat. Cei doi bărbați tac și o urmăresc neliniștit cu privirea până ce dispare.

,,Suprema forță” e deci superioară celorlalte prin continuitatea și crescendo al

acțiunei, prin unitatea, ce s-a dat acțiunii, tuturor personajelor, prin naturalul și prin

realitatea scenelor.

Dacă ,,Suprema forță” este cea care a făcut mai puțin zgomot din toate, cauza e

prea bună pentru a place în vremea aceasta.

Învinuirile ce i s-au adus au fost mai toate copilărești: D. Lecca are câteva greșeli

de logică, dar și acelea le-a făcut într-adins.

Așa de exemplu Silvia, când toți o părăsesc pe Zoe, o părăsește și ea. Răscularea

sufletească ce a avut contra Zoei , când aceasta a avut un amant, e scuzabilă; Silvia trăise

în alt mediu.

Dar oare principiile religiei creștine, dacă le-ar fi urmat cu totul, nu ar fi

îndemnat-o să rămână la căpătâiul bolnavei? Religia creștină e cea mai iertătoare din

toate: ea e făcută pentru cei nenorociți, pentru cei care suferă. Dar Silvia contra oricărei

logici, pleacă, emoționată ce-i drept.

De ce o gonește autorul? Pentru a mări groaza singurătății, pentru a lăsa pe Zoe

până la moarte fără nimeni care să o mângâie, care să-i spună o vorbă de consolare. A

sacrificat logica, dar pentru un frumos efect de scenă și a reușit. Vom vedea mai departe

talentul D-lui Lecca în ce privește scenele de felul acesta.

Dar nu acest lucru sau un altul de felul acesta s-a reproșat d. Lecca, ci faptul că

acțiunea ar fi putut fi scrisă de orice străini, că acțiunea s-ar putea petrece la Paris și la

Berlin.

Oare este vina D. Lecca, dacă înalta noastră societate e cosmopolită, dacă

manierele ei, modul de a vorbi nu diferă de al clasei altor națiuni?

Și apoi atât mai bine dacă acțiunea s-ar putea petrece în orice colț al lumii

civilizate; aceasta ar proba că lucrarea d-lui Lecca e așa de desăvârșită, încât tipurile din

piesa D-sale sunt universale și tocmai pentru aceasta a fost lăudat Shakespeare și Moliere.

Oraşele noastre- Slatina

Traian Diaconeasa

În fondul Mihai Tican Rumano de la Arhivele Naţionale din Bucureşti s-a păstrat o

scrisoare a lui Traian Diaconeasa35

din Slatina datată 28 octombrie 1935. Fostul elev de la

Radu Greceanu (absolvent promoţia 1929) trimitea gazetarului şi călătorului care a fost

Tican Rumano o descriere a Slatinei cu rugămintea de a o insera în paginile ziarului

Universul din a cărui redacţie acesta făcea parte. Nu ştim dacă descrierea respectivă a

apărut dar o reproducem pentru frumuseţea stilului şi detaliile interesante şi pitoreşti.

Textele păstrate în acest fond documentar sunt însoţite de o frumoasă fotografie a

35

De numele lui Traian Diaconeasa- ulterior jurist în Bucureşti- este legată apariţia revistei Luminiţa a elevilor liceului Radu Greceanu din Slatina în 1928 (vezi Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013, p. 149 şi ,,Luminiţa, prima revistă a elevilor liceului Radu Greceanu din Slatina”, de Dumitru Nica, în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 7 (53)/iulie 2016, p. 61, reproducând o scrisoare a lui Traian Diaconeasa din 1974). A avut un fiu cu acelaşi nume.



dealului Grădiştea de la Slatina iar descrierea

oraşului de pe Olt este precedată de

următoarea scrisoare adresată scriitorului de

la Berevoieşti-Argeş:

,,28 octombrie 1935

Domnule Tican,

Respectuos vă rog a citi alăturata

descriere a oraşului Slatina şi dacă o veţi

găsi potrivită, să aveţi bunăvoinţa de a o

recomanda spre publicare în ziarul Universul.

Ştiu că domnia voastră aţi scris despre

Slatina dar socot că nu e rău să se repete

unele lucruri. Voi trece pe la ziar peste 6-7

zile când veţi binevoi a lăsa un răsouns.

Cu deosebită consideraţie, T.

Diaconeasa

Pentru pozele alăturate posed şi negativele în

caz că ar fi nevoie de reproducere

T. D.”

Oraşele noastre

Slatina

Una din cele nouăsprezece Slatine,

multe româneşti şi câteva pe lângă graniţă, este capitala judeţului Olt, oraş care va defila

pe dinaintea cititorilor cronicii prezente.

Etimologic, Slatina e cuvânt slavon şi înseamnă pământ sărat, după cum slavone

sunt şi numirile împrejurimilor: Grădiştea, Obrocari, Clocociov, Strehareţi etc.

Oraş foarte vechi, înfiinţarea lui se apropie de anul 800 d. Chr. E presupusa patrie

a domnitorului Vintilă Vodă, promenada haiducului Jianu, loc de popas al lui Tudor

Vladimirescu şi de origine al poetului Paris Momuleanu. Puţini l-au descris, puţini l-au

cunoscut.

Mai aproape de

timpurile noastre, pe la

1842, Grigore Alexan-

drescu a vizitat-o şi ne

spune în ale sale

,,Descrieri de călă-

torie”: ,,Pe la amiază

sosirăm în Slatina, oraş

vechi dar cel mai

anevoie de vizitat ce-am

văzut vreodată. Risipit

pe coastele dealurilor

ce-l înconjoară, oraşul

înfăţişează o vedere

împestriţată şi poate

mulţumi ochii de Dealul Grădiştea de la Slatina (foto: Traian Diaconeasa)



departe; însă cele mai multe case, după posiţia lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le

iei cu asalt în pericol de a-ţi frânge gâtul”.

Domnul Nicolae Iorga prin 1904 în ,,Drumuri şi oraşe” zice: ,,La Slatina ajung

noaptea. E grozav de urât şi sălbatec. Un lung drum printre felinare strâmbe, chioare,

stinse, rupte... În stânga şi în dreapta nimic: pământ gol, ars, pe nişte muncele... Ziua văd

o piaţă convenabilă, un palat frumos care adăposteşte administraţia; în faţă se rotunjeşte

o grădiniţă care apare şi ea plină de praf şi de o mai tristă podoabă, burghezimea din

partea locului care în loc să coase cojoace ca puţinii ce au mai rămas în ,,Lipscanii”

Slatinei, cască gura în haine nemţeşti murdare şi fac politică. Pentru asemenea oaspeţi aşi

închide orice grădină că nu o merită. Pe cele două strade paralele, dintre care una se

termină printr-o ţigănie vrednică de numele şi locuitorii ei”.

Iată cum se prezenta la cele două epoci Slatina. Cine o fi însă de vină că slătinenii

n-au devenit toţi cojocari. Dumnezeu ştie, iar cât despre ţigănia pe care o ,,merită” Slatina,

nu era rău ca dl. Iorga să fi indicat un procedeu, fie chiar hitlerist, s-o scape de asemenea

ruşine, fiindcă- mea culpa- Slatina are cam mulţi ţigani.

Odată cu timpul, au dispărut din capitala judeţului Olt numirile poetice de străzi

ca: Drumul Turnului, Strada Dealului, În Ifrimeşti, În Vlaia, Strada Tulumbei, Popa Raită,

Uliţa Boierească, ca şi maidanele- redute. Multe lucruri s-au schimbat în urâta de Slatină.

Felinarele ,,strâmbe, chioare, rupte, stinse” au azi siluete de beton armat decorate cu câte

,,o sută de lumini” fiecare iar autocisternele pentru stropit străzile pavate curăţă în gungurit

de eşapament ceva din murdăria Slatinei.

Fără să laud oamenii Slatinei sau să dau nume, azi Slatina are liceu de băieţi şi

fete, şcoală profesională şi de menaj, şcoală comercială inferioară şi superioară, şcoală de

meserii, o veche şcoală de agricultură la Strehareţ şi două mari construcţii de şcoală

normală, una de băieţi căreia îi lipsesc doar profesorii şi elevii, iar cea de fete abia i se

terminase acoperişul când a fost părăsită ruinei.

Slatina este o garnizoană bogată în regimente şi ofiţeri. Are un spital judeţean.

Apoi cele două mori sistematice: ,,Aluta” şi ,,Olteanca”, precum şi o fabrică de cherestea

,,Carpatina” o pegătesc pentru un viitor industrial şi comercial.

Localuri de distracţii estetice şi sportive sunt : cinematograful ,,Martinescu”, cel

din sala Cercului Subofiţerilor, societatea de gimnastică I.M.K.A. şi Cercul Militar cu

popicele lui.

Directorul liceului de băieţi, profesor cu mare pricepere în slăvirea oamenilor şi

ţinuturilor ţării noastre, a promis, şi noi aşteptăm concretizarea arhitecturală a iubirii de

neam într-un ateneu popular, atât de necesar în oraşul nostru care nu audiază decât oratorii

electorali şi diseurii americani în filmele de duzină.

Urmează la rând ,,Grădiniţa” de care ne-a vorbit dl. Iorga, însă renovată şi prin

estetică şi prin burghezime. I s-a donat câteva statui de bronz vopsite cu negru şi ascunse

printre boschetele neprimitoare, mai ales că nuditatea lor scandalizează spectatoarele

neiniţiate în arta elenică. Sunt singurele opere sculpturale din Slatina dacă trecem peste

monumentul eroinei de la Jiu, aşezat în drumul Abatorului.

În această ,,Grădiniţă” orice slătinean, tânăr sau bătrân, e supus la o probă pedestră

în fiecare seară, de la ora opt la unu şi obligat să dea ocol până la ameţeală, întărindu-se în

convingerea că va deveni glob-troteur.

,,Grădina Mare”, parcul necunoscut al Slatinei, colţul idilelor şcolăreşti şi-a

îmbrăcat haina reformatoare. Până anul trecut n-avea mai mult ca trei bănci şi un teren de

tenis părăsit, însă admiratorii abonaţi ai ei nu simţeau nevoia odihnei. ,,Aleea

îndrăgostiţilor” era ţinta tuturor. Bine mascată de ulmii sănătoşi, lungă şi discretă, era



colţul dorit după o săptămână de teze şi note proaste. Un sfert de oră în care nu se

schimbau mai mult de trei fraze, recompensa toată urgia şcolară. Azi însă, poezia e

în[m]ormânt[at]ă pentru mult timp, poate pentru totdeauna. Depinde de răbdarea şi spiritul

comercial al Primăriei care a clădit o ,,Boltă rece” şi a tăiat ulmii bătrâni.

Slatina are împrejurimi istorice. Mânăstirea Clocociov, la trei kilometri spre sud,

datează din anul 1591, din timpul lui Mihnea-Vodă. Această mânăstire era vestită în vinuri

şi chefuri care ţineau zile în şir, deşi călugării erau proprietarii ei şi după canoane

asemenea ocupaţii ar fi dat loc la caterisiri. Părăsită de mulţi ani, a fost luată în îngrijire

acum cinci ani de un călugăr din Oltenia. Mânăstirea Clocociov a slujit ca cetate de

apărare şi pândă, fiind bine ascunsă de dealurile împrejmuitoare şi având o poartă naturală

spre câmpia romănăţeană.

Mânăstirea Strehareţ, spre nordul oraşului, mai puţin importantă şi mai nouă decât

Clocociovul, a fost locul de petrecere şi de recreiere al boierilor slătineni. Înconjurată de

păduri de fagi, ulmi şi tei, n-a mai îndemnat pe urmaşii slătinenilor de pe vremuri s-o

iubească. Slătineanul actual preferă ziua şi noaptea ,,Terasa” cu câte o serie de păhărele

frumoaselor păduri de la ,,Valea Viilor”. ,,In vino veritas, non in silva”- dicton care se

aude nu numai la ,,Terasă” dar şi la ,,Truică” la ,,Traian”, mai rural la ,,Invalidu‟ ” şi mai

electoral la ,,Martinescu”, dar cu orice schimbare de domiciliu, cercetarea amănunţită în

lichid se exercită uniform şi continuu.

Podoaba Slatinei o formează Grădiştea, uriaşa redută verde, cu un minaret pe

culme, rezervorul de apă cu care străjuieşte oraşul spre apus şi-l închide- o fi având

motivele ei- una din rarele panorame ale regiunei. Panorama privită de sus de pe Grădişte

nu e alta decât lunca Oltului, vizibilă pe o adâncime de douăzeci de kilometri. Cu

neîntrecută poezie peisagistă îţi deschide minunăţii de tablouri, încununate cu orizonturi

largi şi limpezi, îmbălsămate de un verde tânăr şi vioi, vopseaua luncilor umede, spart ici

şi colo de casele ţărăneşti împrăştiate în depărtări, văruite sanitar.

În răsărit sau asfinţit lunca Oltului creează capodopere picturale că un om cu

simţire şi talent pripăşit pe aci ar fi consacrat artist. Păcat însă că Slatina nu cunoaşte

decât un zugrav de biserici care face copii foarte reuşite după ilustraţii.

Care slătinean ar bănui măcar că fotografia alăturată reprezintă lunca Oltului?

Legătura Slatinei cu Oltenia se face prin cele două mari poduri de fier, unul pentru

căruţe şi pietoni şi altul de cale ferată, la vreo patru kilometri mai jos de oraş. Amândouă

podurile au o considerabilă importanţă economică, politică, strategică, fiind singura

legătură cu celălalt mal al Oltului de la Dunăre până la Drăgăşani36

. Datorită Grădiştei se

crede că Slatina a fost o cetate de pază în timpul romanilor.

Evenimentul anual în Slatina e unul singur: serbarea tresei de sublocotenent în

luna iulie, când proaspeţii ofiţeri sosesc în garnizoană. E o frământare deosebită în

,,Grădiniţă”, o comprimare de inimi şi o distilare de speranţe ca la o alegere de star la

Hollywood în familiile cu domnişoare şi cu camere de închiriat în acelaşi timp. E lupta

decisivă şi de scurtă durată pentru acapararea primei trese. Peste două luni numai

ordonanţa, pensionarul şi bârfeala sunt subiecte rezervate.

Joia e zi de târg. Oraşul îşi destinde străzile şi negustorii buzunarele.

Vorbind ceva despre slătinean, trebuie să încunoştiinţez cititorii că nu poate fi

recunoscut de istorie decât ca mare om politic, lucru ce l-a confirmat şi dl. Iorga. Este

vacant postul de preşedinte la Societatea Naţiunilor? Slătineanul a găsit succesorul. Are

Italia vreo neplăcere cu familia Negusului37

? Slătineanul a prezentat soluţia utilă şi

36

Este o exagerare a autorului; mai exista şi podul de la Stoeneşti lângă Caracal 37

Referire la conflictul italo-abisinian din 1935-1936



definitivă. În 24 de ore tot globul e aranjat. De-ar şti însetaţii de orânduială internaţională

că în Slatina e rezolvat orice chiar înainte de a fi pusă chestiunea, s-ar îndrepta spre oraşul

pe care vi-l descriu ca norodul spre Maglavit38

. Iar slătineanul nemângâiat de această

indiferenţă şi ignoranţă, mai pariază o dată la table, face spiritism cu şpriţul, şi

confecţionează la repezeală o diplomă de cetăţean, om şi slătinean printr-o evocare

originală a mamei sau bunicii comeseanului (depinde de preferinţă). Pe urmă, din simpatie

pentru numele locului natal, trâmbiţează ca să audă şi ,,Grădiniţa” că ,,de mâine, pe

cinstea mea, mă apuc serios de treabă” şi până una-alta se mai comandă câteva baterii.

Pe străzile lăturalnice priveşti nostalgic câte un cârciumar cum îşi frige la grătarul

de pe trotuar vrăbioara iar soţia-i brodează cu gândul la vremuri când criza nu alungase

clienţii.

Oricum aş vorbi de Slatina, împrejurimile istorice şi artistice, bunăvoinţa

slătinenilor şi perfecţiunea lor oratorică sper să şteargă indiferenţa vizitatorilor noştri şi să

mărească mândria localnicilor pentru oraşul nostru.

(Unele date luate din ,,Istoria Slatinei” de Poboran, ed. II, 1908).

Monumentul poetului Barbu Paris Mumuleanu

Ion Tîlvănoiu

George Călinescu în monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini

până în prezent, ocupându-se de poetul Barbu Paris Mumuleanu39

aminteşte în treacăt (p.

117) despre faptul că un fiu al poetului obţine în 1864 de la Bolintineanu 400 de galbeni

pentru ridicarea unui monument în memoria autorului ,,Plângerii şi tânguirii Valahiei”.

Autorul mai aminteşte că Mumuleanu murise la 21 mai 1836 în mahalaua Batişte din

Bucureşti, fiind probabil înmormântat acolo.

În anul 1864 când ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice era poetul Dimitrie

Bolintineanu, a existat o iniţiativă de a se construi un monument funerar poetului

slătinean.

În fondul acestui minister de la Arhivele Naţionale din Bucureşti am descoperit

recent un dosar (nr. 1085/1864) cuprinzând documente deosebit de interesante din care

deducem cât de iubit era Mumuleanu în epocă.

La 18 iunie 1864, Dimitrie Bolintineanu înaintează domnitorului Alexandru Ioan

Cuza următorul raport:

,,Prea înălţate doamne,

Este necontestabil cât a redeşteptat simţul naţional şi de ce influenţă mântuitoare

pentru Românism a fost cele dintâi acorde poetice încercate pe Lira Română de

Văcărescu şi ceilalţi poeţi ai pleiadei sale.

Între aceşti bărbaţi care au adus eminente servicii Ţării sale a fost şi repausatul

Barbu Paris Mumuleanu. Meritele literarii ale acestui bărbat, cunoscute de toţi Românii,

sunt pentru familia sa un titlu incontestabil la recunoştinţa Ţării.

Animaţi de acest simţământ, Prea Înălţate Doamne, şi considerând că nu de mult

timp Guvernul a recompensat pe doi din poeţii Români, Gr. Alexandrescu şi Al. Donici.

38

În epoca în care s-a scris articolul, prima pagină a revistelor era ocupată de povestea lui Petrache Lupu de la Maglavit, ciobanul care susţinea că a vorbit cu Dumnezeu, lucru ce a determinat un pelerinaj fără precedent către Maglavit.

39 Vezi şi Ion Tîlvănoiu- ,,Mumulean glas cu durere”, în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 23/ianuarie

2013, p. 7.



Având în vedere dorinţa esprimată de fiul răposatului poet Mumuleanu d-a se

desgropa osemintele acestui bărbat şi a se aşeza în cimitirul Şerban Vodă, subsemnatul

crede că dreptatea şi demnitatea naţională ar cere d-a se onora cel puţin rămăşiţele

mortale ale poetului Mumuleanu. Astfel deci cu respect am onoare a supune la cunoştinţa

Înălţimii Voastre următoarele dispoziţiuni:

a. A se desgropa cu spesele statului osemintele

poetului Barbu Paris Mumuleanu şi a se depune la

cimitirul Şerban Vodă;

b. A se ridica un monument ca recompensă

naţională după un proiect ce se va face de o

comisiune ad-hoc.

Această opiniune aprobându-se de

Înălţimea Voastră, se va pune la dispoziţia

ministerului o sumă de lei 400 din fondul

monastirilor secularizate zise închinate pentru

întâmpinarea tuturor cheltuielilor.

Sperând, Prea Înălţate Doamne că cu acest

chip îndeplinim un fapt naţional, recompensând pe

acei bărbaţi cari prin scrierile lor au ştiut a se face

demni de recunoştinţa Ţării, cu respect vă rog ca de

veţi încuviinţa aceste dispoziţiuni, să binevoiţi a

subsemna alăturatul proiect de decret.

Sunt cu cel mai profund respect Prea

Înălţate Doamne al Măriei Voastre prea plecat şi

prea supus servitor

Ministru secr. de stat la depart. Cult. şi

Instr. Publice

D. Bolintineanu”

Domnitorul, în urma acestui raport, emite la 22 iunie 1864 Decretul cu nr. 708

având următorul cuprins:

,,Alexandru Ioan I

Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite Române

La toţi de faţă şi viitori sănătate

Asupra raportului Ministrului nostru Secretar de Stat la Departamentul Cultelor

şi Instrucţiunii Publice cu nr. 19519

Considerând meritele literare şi serviciile aduse Ţării de repausatul poet Barbu

Paris Mumuleanu. Am decretat şi decretăm:

Art. I. Se va desgropa cu spesele Statului osemintele poetului Barbu Paris

Mumuleanu;

Art. II. Se va ridica un monument spre păstrarea acestei ţărâne ca un semn de

recunoştinţă publică;

Art. III. Pentru întâmpinarea tuturor cheltuielilor se va pune la dispoziţiunea

Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice o sumă de galbeni patru sute (400) din

fondurile mănăstirilor zise închinate.

Art. IV. şi de pre urmă. Ministrul nostru secretar de stat la departamentul

Cultelor şi Instrucţiunii Publice este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucureşti la 22 iunie 1864

Alexandru Ioan Ministr. Cult. şi Instr. Publice, D. Bolintineanu”.

Dosar cuprinzând documentele

,,Pentru facerea monumentului

răposatului Barbu Paris

Mumuleanu” (Arhivele Naţionale

Bucureşti, Fond Ministerul

Cultelor, dosar 1085/1864)



Peste două zile, la 24 iunie acelaşi an, Bolintineanu se adresează arhitectului

Gaetan Burelli40

pe care îl înştiinţează despre faptul că Domnitorul a aprobat ,,ca

osemintele reposatului Barbu Paris Mumuleanu, în consideraţia meritelor literare a

acestui bărbat să se desgroape cu spesele statului depunându-se la cimitirul Şerban Vodă

şi totodată drept recompensă naţională să se ridice un monument după anume proiect”.

Arhitectul este invitat să facă un plan şi un deviz ,,pentru construcţia unui asemenea

monument, a cărue cost să nu fie mai mult decât până la suma de două sute galbeni şi un

asemine deviz să prezentaţi Ministerului”.

Arhitectul Burelli în răspunsul adresat ministrului arată că pentru monument şi

soclu ,,adunând preţurile din ambele devize dau un total de opt mii trei sute douăzeci şi

şase lei” cu care se poate angaja un sculptor şi un fierar ,,care împreună vor executa acel

monument”. Preţul nu era socotit exagerat ,,dacă se va lucra cu esactitate de mâini

măiestre” şi în acesta se includeau următoarele lucrări: un cavou zidit şi boltit pe care se

va aşeza placa de marmură, un soclu ,,lucrat neted cu cioburi de piatră de Pietroasa”. Din

descrierea proiectului se vede că acesta urma să acopere un perimetru de 15,96 m, aşezat

pe o temelie de zid, era protejat de un grilaj de fier

,,în lungime desfăşurată de 15,96 m cu portiţă de

intrare, care va fi fixat solid şi curat pe ţoclu de

piatră de Pietroasa conform esplicaţiilor

articolelor nr. 1 şi 2 şi schiţa din devisul [...]”.

Referitor la durata estimată a acestor lucrări,

arhitectul aprecia că ,,Lucrarea va fi esecutată cu

perfecţie în totul în termen de trei luni de zile, banii

se vor libera în două rânduri, jumătate la

încheierea contractului şi jumătate după

terminarea lucrului în total, luând Ministerul

cuvenitele garanţii. Înapoiez pe lângă acest raport

atât petiţia sus-citată cât şi alăturatele pe lângă

dânsa două devise sub litera A şi B şi schiţa, litera

C a monumentului de marmură, toate acestea

visate de subsemnatul. Primiţi vă rog, domnule

ministru, asigurarea osebitei mele stime şi

devotament.

G. Burelli”.

Rezoluţia ministrului de pe acest document

este însă clară: ,,Se va elibera patru sute galbeni conform Decretului Domnesc în primirea

fiului mortului”. Deci, aşa cum vom vedea în continuare, banii au fost primiţi de către fiul

poetului.

Fiul poetului, sublocotenentul Spirache Paris Mumuleanu, se adresează şi acesta

ministrului Bolintineanu cu următoarea cerere nedatată:

,,Domnule ministru,

40

Gaetano Burelli, italian din Florenţa, a stat în Franţa 25 de ani urmând Şcoala de Belle Arte şi Arhitectură timp în care a fost secretarul lui Lamartine. Este adus în România de generalul Florescu şi principele Bibescu pe la 1848 şi devine ,,efor şi restaurator de monumente istorice”. S-a căsătorit cu o Fălcoiancă şi a trăit până la adânci bătrâneţi la moşia sa Pătârlagele, încetând din viaţă la 1896. Fiica sa, Alexandrina Burelli, a fost soţia dramaturgului I. L. Caragiale.

Decretul domnesc semnat de

Alexandru Ioan Cuza



Conform decretului Mării Sale Domnitorului de a se face un monument

răposatului părintele mieu Paris Mumuleanu, suptînsemnatul am şi găsit un pietrar

sculptor precum şi un fierar care mi-au lăsat un preţ destul de moderat pentru facerea

acestui monument după cum se însemnează în alăturatele aci două devize formate de

aceşti doi meşteri precum şi planul acelui mo[nu]ment. Prin urmare, viu plecat a vă ruga

să binevoiţi a face cele de cuviinţă pentru încuviinţarea acestora iar pe de alta a porunci

contractarea care se obligă a-l face în cel mai scurt timp spre a nu amâna această lucrare

ce aţi avut toată bunăvoinţa de a o conduce până aici.

Al d-voastre plecat, supt locotenent Spirache P. Mumuleanu”.

La 29 iulie 1864, acelaşi ofiţer se adresează din nou ministrului cerând un loc la

cimitirul Şerban Vodă unde să se amplaseze monumentul care era gata, menţionând:

,,Domnule ministru,

După decretul cu nr. ..... al Mării Sale Domnitorului de a se desgropa oasele

reposatului tatălui mieu Barbu Paris Momuleanu Poetul şi a le muta la chimitirul Şerban

Vodă pentru care mi s-a şi liberat galbini 400 de a face un monument şi care este gata. De

aceea vă rog plecat d-le ministru ca asemănat decretului Mării Sale să ordonaţi a mi se

da locul de două persoane ce este liber vizavi de mormântul familiei d-lui Alecsandresco,

fiindcă acel loc vine mai în faţă şi încăpător pentru aşezarea monumentului.

Al d-voastre supt locotenent Spirache P. Mumuleanu”.

La 8 august, o adresă oficială este înaintată de ministrul Bolintineanu îngrijitorului

cimitirului Şerban Vodă (Bellu) din Bucureşti. În conceptul de la dosar se spune:

,,Înălţimea sa Domnitorul prin decretul cu nr. 708 din 22 mai anul curent în

consideraţia meritelor literare şi serviciile aduse ţării de reposatul poet Barbu Paris

Momuleanu a încuviinţat ca osemintele răposatului să se desgroape şi depunându-se la

acel cimitir să i se ridice un monument cu cheltuiala statului pentru care s-au şi respuns

sub locotenentului Spiridon P. Momuleanu [galbeni] 400, vă invit dar d. îngrijitor ca să-i

însemnaţi d-lui Mumuleanu un loc de doue persoane la acel cimitir pentru depunerea

osemintelor reposatului seu părinte şi aşezarea monumentului la acel cimitir visavi de

monumentul familiei d-lui Alesandrescu. Vi se scrie a da numitului un loc de doă

persoane pentru perpetuitate unde şi va alege”.

Nu cunoaştem dacă acest monument s-a amplasat la cimitirul Şerban Vodă ori

dacă osemintele poetului slătinean au fost strămutate aici. G. Bezviconi în lucrarea sa

dedicată monumentelor funerare din cimitirul Bellu41

nu aminteşte despre monumentul

poetului Barbu Paris Mumuleanu. Tot ce spune este că fiul acestuia, Spirache Paris

Mumuleanu a fost înmormântat aici în figura 6-2. Am căutat acest loc atunci când am scris

despre oltenii de seamă înmormântaţi în cimitirul Bellu42

însă nu am găsit nici o urmă în

acest sens.

Este sigur că mormântul fiului a existat. Este foarte probabil ca şi cel dedicat

poetului să fi fost, poate chiar în acelaşi loc însă trecerea timpului ( ,,Vremea ‟nalţă şi

ridică/Vremea face, vremea strică/ Vremea suie şi coboară/Vremea surpă şi doboară...”43

)

şi nepăsarea oamenilor le-au şters. Nu poate fi şters însă din amintire unul dintre primii

noştri poeţi, ,,Mumulean glas cu durere”- cum inspirat l-a caracterizat Mihai Eminescu.

41

G. Bezviconi- Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, p. 194 42

Ion Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Olteni de seamă la cimitirul Bellu, în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 51/mai 2016, p. 45

43 Barbu Paris Mumuleanu- ,,Vremea”, de la care s-a inspirat Eminescu în ,,Glossa”.



O mărturie despre ocuparea prefecturii din Caracal în februarie 1945

Ion Tîlvănoiu

În procesul de acaparare a puterii de către regimul comunist din România, un

episod important îl constituie ceea ce s-a numit ,,asaltul prefecturilor”, acţiune ilegală, de

subminare a autorităţilor legal constituite de la nivel local.

Un episod dramatic a avut loc şi la Caracal în capitala judeţului Romanaţi unde

reprezentanţii Partidului Comunist (şi aliaţii lor din Frontul Naţional Democrat) au încercat

ocuparea prin forţă a prefecturii în cursul lunii februarie a anului 1945. La Romanaţi,

acţiunea a fost coordonată de reprezentantul P.C.R. din Romanaţi Ion Popescu-Puţuri. Cum

în cadrul acestei acţiuni a fost ucis un reprezentant al F.N.D. din Romanaţi, regimul

comunist a prezentat deformat evenimentul, înfierând ,,regimul fascist” al generalului

Rădescu, organuzând funeralii la Drăghiceni la înmormântarea lui Dobrescu.

La Arhivele Naţionale din Bucureşti, în fondul Ion Popescu-Puţuri am descoperit

recent un proces verbal care prezintă varianta autorităţilor asupra evenimentului, din care

se vede că acţiunea era plănuită la nivel naţional, autorităţile aveau cunoştinţă de

iminenta ei desfăşurare. Reţinem şi amănuntul relevant că la acţiune au participat ofiţeri

înarmaţi ai armatei sovietice. Aceste dezordini provocate de ocupant duc la instaurarea

primului guvern comunist din România la 6 martie 1945.

Documentul original se află în arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948,

dosar nr. 330, filele 462-464 şi se reproduce respectând grafia originală.

Proces verbal

Astăzi 24 februarie 1945

Noi, Nicu T. Movilă, procuror delegat al Parchetului Tribunalului Romanaţi, în

unire cu dl. Ioan Ulmeanu, prefectul judeţului Romanaţi şi locotenent-colonelul Frank

Emanoil, comandantul militar al oraşului Caracal, în caz de tulburări interne, constatăm

prin prezentul proces-verbal următoarele:

Fiind informaţi că membrii organizaţiei F.N.D. intenţionează să ocupe localul

prefecturii cu ocazia întrunirii organizată în sala cinematografului Apolo, ne-am întrunit în

localul prefecturii pentru a lua măsurile de pază.

În urma cererii prefecturii, ni s-a pus la dispoziţie un pluton comandat de către

sublocotenentul Chiţu din

Regimentul 19 Infanterie.

Am controlat instalarea

gărzii constatând că măsurile

luate erau adaptate situaţiei

ce se aştepta. S-a dat ordin să

nu se facă uz de armă decât

în cazul când se intra cu forţa

în prefectură, cu somaţii

legale şi prima salvă trasă în

aer.

Către ora 12, o masă

de manifestanţi ce ieşeau

dela cinematograful Apolo

au venit în faţa prefecturii Ion Popescu-Puţuri face propagandă într-un sat

romanaţean



vociferând, izbind şi

cerând să intre în

prefectură.

În faţa uşii de la

intrarea prefecturii

se aflau în capul

manifestanţilor

următorii: Popescu-

Puţuri, Jean Gross,

Florea Neagu, av.

Ştefan Prună, av. Ilie

Olteanu, Ştefan

Dobrescu, pandur

Dobre Marin, dr.

Macavescu, Petre

Puican.

Văzând agresiunea

manifestanţilor am

ieşit la geamurile prefecturii unde am făcut multiple somaţiuni legale ca cei paşnici să

plece, să se îndepărteze de prefectură, înăuntru nu pot intra şi se va face uz de armă. În

scop de intimidare am scos o puşcă mitralieră pe geamul de la etaj. O parte din

manifestanţi au plecat iar o alta au început să joace în cântecul muzicii ce-i însoţea.

Văzând că cei din dreptul uşii nu se depărtează, m-am coborât jos şi prin geam am

cerut să vină trei delegaţi pentru a lua înţelegere şi a-i sfătui să se depărteze. În timp ce

vorbeam cu dl. Prună, Popescu-Puţuri, Olteanu şi alţii, am fost chemat la telefon de dl.

prim-ministru general Rădescu care mi-a ordonat - în urma raportului făcut de

subsemnatul - că în prefectură nu are voie să intre nimeni, nici chiar delegaţi, şi ca să ne

opunem cu forţa la orice încercare de pătrundere în prefectură.

După aceea m-am înapoiat jos unde le-am comunicat ordinul d-lui prim-ministru

şi că în prefectură nu pot intra însă pot sta de vorbă prin geam, în cazul când manifestanţii

se îndepărtează şi se duc în Cadrilater.

Dl. Popescu-Puţuri mi-a întins prin geam un proces-verbal semnat de patru lefi de

partide, care cereau

instalarea d-lui Olteanu

ca prefect. Le-am spus

că faţă de ordinele ce

avem nu pot intra în

prefectură.

Mi-a spus: ,,Te

faci şi dumneata sluga

hitleriştilor” şi că ,,din

momentul ăsta

răspunzi cu capul

dumitale”.. La ambele

convorbiri se afla lângă

mine dl. locotenent-

colonel Frank

Emanoil.

Întrunire de susţinere a F.N.D. la Teatrul Naţional din Caracal

(aprilie 1945). În centru- Ion Popescu-Puţuri

9 mai 1945. Ion Popescu-Puţuri joacă o horă împreună cu

cetăţenii oraşului Caracal sărbătorind ziua victoriei. În spate,

restaurantul lui Buţănescu



M-am ridicat

apoi sus şi am

raportat Parchetului

militar de pe lângă

Corpul VII armată,

şefului de stat major

al Corpului VII

armată, procurorului

general de pe lângă

Curtea de Apel

Craiova care mi-au

pus în vedere ordinal

d-lui prim-ministru

general Rădescu de

a răspunde la forţă

prin forţă şi de a nu

lăsa să se ocupe

localul prefecturii.

Am ieşit din

nou la geamul prefecturii şi le-am recomandat să plece, mulţimea însă n-a vrut să ţină

seama de somaţiile mele şi

au continuat să manifeste şi

să strige în faţa prefecturii.

Parte din

manifestanţi printre care şi

pandurul Dobre Marin şi

încă un individ îmbrăcat

ruseşte şi din informaţii ar

fi un locotenent din comisia

de armistiţiu din comuna

Boşoteni, au scos pistoalele

pentru a trage asupra mea,

fapt care m-a determinat să

părăsesc geamul de unde

făceam somaţiunile.

Către ora 13.30 manifestanţii s-au încolonat şi în

cântecele muzicii s-au retras spre Cadrilater, ca să revină apoi

din nou în faţa prefecturii, ocolind-o prin spate. Din nou am

ieşit la geam şi le-am făcut aceleaşi somaţii.

Apoi am trecut la telefon ca să raportez din nou

situaţia. În timp ce vorbeam la telefon, o parte din

manifestanţi au spart geamurile de la intrare şi au rupt gratia

de la uşa dreaptă de la intrarea în prefectură.

Comandantul gărzii dl. sublocotenent Chiţu Gavril a

făcut din nou somaţiuni chiar în faţa uşii, la care cineva din

mulţime i-a răspuns: ,,voi plăti cu sângele meu”. Un individ

s-a ridicat pe geamul uşii vrând să intre înăuntru, iar alţii din

Miting F.N.D. la Caracal (mai 1945). În dreapta se vede clădirea

Teatrului Naţional

Mihai Macavescu

Apărarea Patriotică a fost un satelit al P.C.R.



spate gata să-l urmeze. Subofiţerul ce se afla lângă mine

le-a răspuns cu patul armei. Pentru intimidare, ofiţerul

comandant de gardă a aruncat o petardă. Imediat după

aruncarea petardei s-au auzit focuri de armă din afară.

Cei de la uşă continuau să împingă şi căutând s-o

escaladeze.

Comandantul gărzii a ordonat tragerea primei

salve în sus, conform ordinelor primite. Manifestanţii

nu s-au împrăştiat ci căutând din nou să escaladeze s-a

tras în plin.

Ieşind în faţa prefecturii am văzut trântit jos pe

Ştefan Dobrescu care se afla în nesimţire în dreptul

gheretei. În aceeaşi poziţie l-am văzut şi în momentul

tragerii când m-am uitat pe geam de la prefectură.

Am raportat imediat d-lui procurer general al

Curţii de Apel din Craiova şi secretarului general al

Ministerului de Justiţie, dl. Pailopol, care mi-a

recomandat să mă adresez parchetului militar Craiova

care să dispună anchetarea cazului prin comisie mixtă.

Dl. prefect a raportat d-lui

prim-ministru.

Dl. sublocotenent Zaharia

mi-a dat nişte cartuşe şi tuburi

goale care se anexează la prezentul

process-verbal.

S-a comunicat şi d-lui

Judecător de Instrucţie ordinal

ministrului de a se ancheta în

comisie mixtă.

Drept pentru care am

încheiat prezentul process-verbal

Prim procuror

Prefectul judeţului Romanaţi, Ion Ulmeanu Nicu T. Movilă

Comandantul oraşului

Caracal în caz de tulburări

interne

Frank Emanoil

Pentru conformitate Şeful

Biroului contrainformaţii

Locot. Colonel Vasiliu Ermil

Ştefan Dobrescu din

Drăghiceni, , secretar al

comitetului judeţean P.C.R.

Romanaţi...

...a fost ucis pe treptele Prefecturii de Romanaţi

la 24 februarie 1945...

...iar înmormântarea sa de la Drăghiceni la care a participat şi Ion Popescu-Puţuri a

fost exploatată propagandistic de Partidul Comunist



Învăţătorul Petre Niţă- IN MEMORIAM

Ilie Dumitru

Sunt cărți care au darul de a-l pune pe gânduri pe cititor. O asemenea carte este cea

intitulată „Drama învățătorilor refugiați în județele Olt și Romanați (1940)“, autori Ion D.

Tâlvănoiu, Floriana Tâlvănoiu, Vasile Radian.

De ce cartea aceasta m-a pus și pe mine pe gânduri, slujitor al școlii timp de

patruzeci de ani? Ce încălcări ale legilor au săvârșit acești oameni de au fost alungați de

pe pragul școlilor unde ei luminau mintea unor copii?

Nu am putut să găsesc nici o urmă a încălcării de către acești învățători a normelor

de conviețuire socială normală.

Cursul vieții lor, până la acel an fatidic 1940, precedat și acesta de un alt an fatidic –

1939, a fost unul obișnuit: au vrut să se facă învățători ca „doamna“ sau ca „domnul“ care

le-au pus în mână condeiul și le-au cultivat dragostea de carte; au urmat cursurile unei

școli normale; au ieșit învățători; au fost trimiși în toate colțurile țării, care atunci era

România Mare; acolo i-au învățat pe copii carte, fie că erau români, sau ucrainieni,

maghiari sau bulgari, sau sași.

Cartea produce în mintea unui copil aceleași efecte psiho-cognitive indiferent de

etnia lui.

M-am întrebat cum de au fost posibile

asemenea momente tulburi în istoria popoarelor.

Popoarele nu sunt vinovate de asemenea

momente dramatice, regretabile, pentru că ele au

dorit să trăiască întotdeauna în bună înțelegere și

vecinătate.

Popoarele au plătit cu milioane de vieți

„oalele sparte“ produse de ambițiile nesăbuite ale

unor minți bolnave.

Părerea mea este că răspunderea o poartă cei

care, de

multe

ori, pe

căi

oculte,

ajung la

putere.

Acești

conducători sunt atinși de paranoia puterii: sunt

suflete pustii, sunt lipsiți de sentimente și stări

emoționale, nu mai trăiesc în sfera realului

cotidian, ura pune stăpânire pe mințile lor;

pentru ei, omul devine obiect în mâna lor. Se

cred predestinați, se cred supraoameni.

Am parcurs paginile cărții ca să cunosc

starea materială a acestor dascăli. Am constatat

că erau oameni săraci și modești: au fost

vinovați fără vină!

Învăţătorul Petre Niţă



Cartea colegilor noștri este un omagiu adus acestor dascăli crunt loviți.

Mulți dintre noi, școlarii anilor 1940-1960, i-am avut învățători pe acești „refugiați“.

Între cei izgoniți din colțuri de Țară Românească s-a aflat și învățătorul Petre I. Niță

născut la data de 13.11.1913 în

cătunul Valea Mare, comuna Turia,

județul Olt.

Doresc să evoc în aceste

rânduri figura acestui învățător,

primul trecut printr-o școală

normală, fiu al comunei Valea

Mare. Păcat că destinul i-a fost

potrivnic!

Pentru a obține informații

despre el m-am adresat nepoților săi

de frate: doamna educatoare Ioana (Oana) Popescu-

Niță, domnul subofițer Petre G. Niță, care mi-au pus

la dispoziție următoarele acte ce au aparținut lui Niță

I. Petre, păstrate de către mama sa care a sperat mereu

că fiul se va întoarce din război să-și facă familie:

Împrumutul Reîntregirii din 1941, în valoare de 2500

lei; Bon pentru înzestrarea armatei din data de 30

iunie 1941; Bonurile „Înzestrarea armatei“ privitor la

domnul învățător Niță Petre; carnet cu bonuri de plată

lunară a sumelor din soldele, salariile, diurnele și

pensiunile mobilizaților… din 28 septembrie 1942, în

valoare de 4977 lei, beneficiară Dumitra Niță, mama

învățătorului. Din aceste bonuri de plată s-au făcut

plăți în datele: 28.IX.1942, 4.II.1943, 12.III.1943,

31.III.194; documente de familie, vânzări-cumpărări

din 1899; un număr de șapte fotografii care au

aparținut învățătorului;

o carte de vizită a

acestuia.

Cele mai utile

informații despre Niță

Petre le-am cules de pe

fotografii care conțin

consemnări personale,

adevărate jaloane ale

vieții sale.

Fotografia din 25

august 1932 îl

înfățișează în postura de

ostaș al Batalionului IV

Vânători de munte,



Predeal: „Amintire din ziua de 25 august 1932, când am dat piramida în fața M.S. Regele

Carol al II-lea și a marelui voevod de Alba Iulia, Mihai. În ziua aceea a fost inaugurarea

stationului Batalionului IV vânători, sub înaltul patronaj al M.S. Regele Carol al II-lea.

Tot atunci a fost concurs de atletism. Cea mai frumoasă amintire din Predeal a anului

1932. Niță Petre, et(ajul) VII.“ El este cel care a desfășurat tricolorul în evantai.

La nouăsprezece ani, cu diploma de învățător în buzunar, cu mândria de ostaș al

Regatului României, nu putea să fie decât fericit.

În anul 1935 a fost numit învățător provizoriu la Școala de Stat Trestia, județul Satu

Mare.

Două fotografii, probabil de la sfârșitul anului școlar 1935-1936, îl înfățișează în

mijlocul școlarilor săi: „Școala primară de stat Trestia. Director, Petre Niță“; „Școala

primară Trestia, Satu Mare. Director Petre Niță.“

Din 1936 până în 1940 a

funcționat la Școala Turț-Odoreu,

județul Satu Mare.

Fotografia din 10 mai 1936

îl surprinde sărbătorind Ziua

Națională alături de alți trei colegi

tineri: „Amintire din 10 mai „936,

la Turț.“ Petre Niță este cel din

dreapta, îmbrăcat elegant, cu

pălărie șic pe cap. Era de statură

mijlocie.

În fotografia de sfârșit de an,

învățătorul este înconjurat de micii



săi oșeni, îmbrăcați în costume populare specifice zonei.

În vara anului 1936, învățătorii organizează o excursie cu elevii. „Școlile din

comuna Turț, Gherta

Mare, Gherta Mică, în

excursie, 1936, Petre

Niță.“

Nu bănuiau

acești tineri învățători

atunci ce blestem se

va abate asupra lor.

Până la 30

august 1940, viața sa a

urmat un curs normal,

al unui dascăl care

înțelege că trebuie

să-și facă datoria cu

dăruire.

Pe învățătorul Petre Niță, Diktatul de la Viena l-a găsit în postura de sergent TR în

Regimentul 3 Dorobanți Olt, Slatina.

El nu va mai reveni niciodată în clasa „cu micii ștrengari“ dornici să-i arate cum

recită ei poeziile „ca pe apă“ sau să-i arate ei cum știu tabla înmulțirii cu nouă, „a mai

grea dintre toate.“

I-a lăsat mamei sale fotografia care îl surprinde în postura de sergent TR. Fața sa

este crispată, privirea este tristă, a unui om apăsat de ceva nelămurit.

Cu inima grea, a plecat pe front.

L-am întrebat pe un combatant, rănit de două ori, dacă a fost bucuros când a trecut

Prutul. Răspunsul lui a fost tranșant: „Cum să mă bucur, când știam că pot fi omorât în

orice clipă.“ Aceasta a fost apăsarea psihică a

omului care știa că moartea îl căuta în tranșee.

Ultimul semn de viață lăsat de către

Petre I. Niță a fost scrisoarea din 17 octombrie

1942, adresată mamei sale.

,,17 octombrie 1942

Dragă mamă,

Tot v-am scris și vă mai scriu din

stepele Rusiei. Pe unde am trecut cu trenul

sau cu picioarele porumbul se prezintă destul

de bine. Acum suntem față în față cu Rușii.

Până în prezent n-avem pierderi ci câteva din

imprudența soldaților. Pe aici se prezintă

timpul frumos. Este secetă, nu plouă deloc.

Noaptea cade brumă. Este frig. Eu cu

milităria mă împac destul de bine. Sunt tot la

birou. Mă aștept la … (n.n.: peste scris a fost

pusă o pată de cerneală)! Mă tem foarte mult

de frig. Mai ales să fie o iarnă aspră ca anul

trecut. Vedeți, luați bani de la Dl. Stegaru, de

la unchiul Ștefănescu, salariul pe August de la



Inspect. și salariul pe octombrie de la Adm. Financiară, care este de 4900 lei și se dă pe

25 octombrie. Vedeți când îl ia sora Ioana pentru Ionel și cumpărați un cojocel, faceți o

pereche de ciorapi de lână și trimiteți prin Crucea Roșie ca să-mi vină. V-am spus că dacă

până la 20 octombrie puteți pune pachetul la Reg. 3 Dorobanți PS Slatina că atunci se

formează un vagon pentru cei de pe front. Vedeți, cumpărați și ceva mâncare, puneți

marmeladă, slănină, salam. Ducem cam lipsă și de mâncare. Nu este suficientă.

Ce mai faceți? Căutați de vă împăcați cu Rina că acolo acasă este muncă dar

domniți în comparație cu populația din Rusia.

V-aduceți aminte de retragerea în Moldova din războiul trecut. Porumbul l-ați

cules? Cât ați făcut? Căutați să vă ajungă porumbul. Faceți economie. Grâu ați pus ceva?

Câte pogoane? Ați vândut ceva vite? Ce mai face Rina? Nelu este trecut pe cls. II. La

Buicești cine mai este învățător? S-a mai făcut ceva concentrări? Pe contg. 1944 l-a

îmbrăcat? Căutați de-mi răspundeți la ce vă întreb. Când scrieți c.p. (n.n. „carte

poștală“) luați c.p. a mea alături și răspundeți la întrebări. Spuneți adresa lui Ionel al

Ioanei și adresa lui Ion al Lili să le scriu. Ei ce mai zic? Vine Ion al Lili acasă. Noi toți

din Valea Mare suntem sănătoși. Așteptăm să treacă anul ca să ne întâlnim. De Ricu ce

mai știți? Părintele Nae ce mai face? Cu cât se vinde kilogramul de vin și de țuică acum?

Vedeți de cumpărați țuică cât este ieftină pentru mine și să-mi spuneți câți l(itri) ați

cumpărat.

Sărut mâinile,

Petre Niță”

Această scrisoare este una „cazonă“ care trebuie citită pe rânduri, dar, mai ales,

printre rânduri. Din conținutul ei, prinde contur drama celui smuls din rosturile sale. Două

verbe: „mă aștept“ și „mă tem“ reprezintă cheia stării psihice a acestui ostaș. Peste

cuvântul care enunța situația la care se aștepta Petre, a căzut o picătură de cerneală, care

are o formă cam ciudată, parcă a fost pusă intenționat, să ascundă cuvântul „moarte“ sau

„boală“. Se teme de frig și este torturat de foame. Cere pachet cu marmeladă, slănină,

salam. Dă celor de acasă vestea bună că toți cei din Valea Mare sunt sănătoși. În stepa rusă

luptau Regimentul 3 Olt, 43 Infanterie, unde se afla și sergentul Grigore Niță, fratele

învățătorului, Regimentul 21 Artilerie, toate din Slatina. Se aflau în jurul orașului

Perekopol.

Artistul popular Nica Nicolae, sculptor de mare talent, caporal în Regimentul 21

Artilerie, a evocat, după ani, în cartea sa „Ciochia fermecată“ apărută la Editura

Tradițiioltene.ro a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii

Tradiționale Olt, calvarul vieții de ostaș și de prizonier.

Petre Niță îi întreabă pe cei de acasă „cine mai este învățător la Buicești“, pentru că

el fusese numit învățător în acest sat al comunei Valea Mare.

Prin cererea nr. 64461 din 13 septembrie 1940, Petre Niță cere să fie numit pentru

anul școlar 1940-1941 la Școala Valea Mare. La cerere atașează și adeverința eliberată de

Primăria Valea Mare: „Noi, Florea Popescu, primarul comunei Valea Mare din plasa

Potcoava, județul Olt, certificăm prin prezentul că domnul Niță I. Petre învățător în

comuna Trestia, județul Satu Mare este născut și domiciliat în această comună; are mamă

văduvă de război pe care o întreține, ca avere posedă 3 ha de teren arabil. Drept pentru

care am eliberat acest certificat spre a-l folosi la trebuință.“

Are noblețea omului educat care nu aruncă nici o acuză la adresa „populației din

Rusia“, ba o compătimește și o consideră mai năpăstuită decât familia sa de la Valea

Mare.



Se spune că speranța moare ultima. Este valabilă această zisă și pentru Petre Niță

care spera să se întoarcă acasă, să-și reia viața liber, să-și întemeieze o familie.

Îi întreabă pe cei de acasă dacă „pe contingentul 1944 l-a îmbrăcat“. După trei ani

de război,

combatantul

simțea că se afla

la capătul

puterilor sale

fizice și psihice.

Poate presimțea

dezastrul care se

apropia.

Nicolae

M. Nica

vorbește despre

o asemenea

stare de spirit

care își făcuse

loc în rândul

trupei române:

„Când a venit

generalul de la

București a strâns toate unitățile în careu și a dat mâna cu fiecare soldat în parte,

întrebându-l dacă vrea să luptăm să distrugem fiara comunistă:

- Da, domnule General! - și așa a dat mâna cu soldații. Au fost și soldați care au

spus:

- Nu, domnule General, să vină și cei din țară să lupte!

Atunci, generalul i-a tras epoleții de pe umăr și i-a rupt și a strigat către căpitan:

- Ce ai păzit căpitane până acum de n-ai împușcat bolșevicul ăsta?“

Din țară nu au venit trupe noi care să-i înlocuiască, așa că au rămas toată iarna în

tranșee, bătuți cu branduri și cu tunuri de pe pământ, iar din cer curgea ploaia de bombe.

Aceste cuvinte eu le-am auzit de la mulți foști combatanți.

Sergentul TR Niță

Petre a petrecut iarna

1943, de care se temea

atât de mult, sub cerul

liber, în ger cumplit.

În carnetul cu

bonuri de plată lunară,

titular Niță Petre, sergent

TR Reg. 3 Dorobanți

Slatina, sunt înscrise

sumele cuvenite și plățile

efectuate către Dumitra

Niță, mama sergentului:

în data de 4 februarie

1943 se eliberează suma



de 7200 lei; în data de 12 martie 1943 se eliberează suma de 7200 lei, pentru luna

februarie 1943; în data de 31 martie 1943 se eliberează suma de 7200 lei pentru luna

martie 1943.

După această dată nu se mai consemnează nici o virare de sumă și nici o retragere

de drepturi bănești de către Dumitra Niță. Acesta este un semn că învățătorul nu mai era în

viață din luna aprilie 1943.

Poate Primăria Valea Mare îmi va aproba să cercetez Registrul de Stare Civilă –

Decedați, pe anul 1943, pentru a stabili data exactă când a căzut pentru țară învățătorul

Niță I. Petre.

La cererea mea scrisă am primit aviz negativ, motivat prin Legea 677/2001. Când

este vorba despre eroii din 1877-1878, 1916-1918, 1941-1945, prevederile acestei legi nu

se aplică. Datele despre acești eroi formează tezaurul istoric al fiecărei localități și el

trebuie cunoscut. Este bine să scriem despre ei mult, cât mai mult.

Eu am continuat investigatțiile mele în ziua de 15 martie 2018 și norocul mi-a surâs:

am întâlnit-o pe strănepoata Filofteiei, sora învățătorului, care mi-a spus că învățătorul „a

fost dat de suflet“; eu i-am spus că, în calitatea sa de orfan de război, a fost ajutat de stat să

urmeze școala normală, cu obligația ca la terminarea cursurilor să profeseze în teritoriile

cu care s-a unit țara mamă. Așa a juns învățătorul Petre Niță în județul Satu Mare.

Lacrimile din ochii acestei doamne au fost cel mai pios omagiu ce putea fi adus

învățătorului erou Niță I. Petre.

Jurnal de front (I)

Nicolae Chirca

Autorul însemnărilor de mai jos este născut la 1 octombrie 1880. A participat la

luptele din primul război mondial având gradul de sergent-major în cadrul Regimentului 19

Infanterie. A plecat pe front la începutul lunii octombrie 1916 şi s-a întors acasă la finalul

războiului. Însemnările sale au fost scrise zi de zi pe parcursul acestei perioade. După

război, Chirca Nicolae a locuit în comuna Redea din judeţul Romanaţi unde a lucrat ca

picher la secţia judeţeană de drumuri şi şosele. A avut 13 copii (10 fete şi 3 băieţi). A

încetat din viaţă la 15 februarie 1962.

Caietul cu însemnări a fost păstrat de una dintre fiicele sale, Ana Minoescu şi au

fost încredinţate redacţiei noastre de către nepoata acesteia, d-na Ileana Vătămanu din

Caracal, căreia îi aducem sincere mulţumiri.

Luni 10 octombrie am plecat de acasă la ora 5 dimineața împreună cu N. Rușcă- la

ora 12 am mâncat cu nevasta la tabăra Regimentului 59 Infanterie și apoi a plecat acasă.

Marți 11octombrie am făcut instrucție.

Miercuri 12 octombrie pe la ora 2 p.m am primit ordin de plecare la Bârlad și

seara la ora 8 am pornit din tabără pe jos și seara am dormit în Potopin.

Joi 13 am mers din Potopin până în Slatina- numai în cântece.

Vineri 14-Sâmbătă 15-Duminică 16 și Luni 17 am stat în Slatina pe strada

Obrocarii- am vorbit cu Ioniță al lui Neagoe.

Marți 18- Îmbarcarea la tren la ora 4 s[e]ara și plecat spre Bârlad.

Miercuri 19-joi 20- Vineri 21-pe drum. Vineri seara am dormit în comuna

Pogonești cu Ion Munteanu la un învățător.



Sâmbătă 22- plecat la satul Crivești, unde am stat Duminică 23 și Luni 24, apoi

am venit înapoi la Pogonești, unde am stat până la 29 oct[ombrie] când am plecat la

comuna Ivești.

Pe ziua de 9 Noiembrie am mers la pădurea Icoana pentru lemne cu 60 oameni,

am trecut prin comunele : Ciocani, Movileni, Păcurești și s[e]ara am dormit în căt[unul]

Pietreni- Stănoești. Pe s[e]ara de 10 Noiembrie am dormit în cătunul Fătăceni-Șendreni

(copiilor le zicea ploduri). Înapoi în drumul de la Padine la Ivești am primit de la Filip A.

Iliescu o scrisoare de acasă- apoi a venit Nicolae pe la mine și i-am dat 10 lei și ne-am

despărțit la Pugonești. Pe Sf. Nicolae l-am prăsnuit cu Marcu Dan.

La 10 Decembrie am vorbit cu: Andrei Gheorghiță, Ioniță Mateescu, Mița Trache,

Pavlache, Tudorică al Popii și mai mulți Rezeni. S[e]ara am făcut o petrecere cu ei.

La 11 Decembrie am plecat din Ivești spre Roman, s[e]ara am cantonat în comuna

Hălărești în primărie.

La 12 decembrie – trecut prin

orășelul Puești. S[e]ara am dormit în satul

Popești (cu Roșca și Dolonof) la Ileana.

Pe ziua de 13 trecut prin orășelu[l]

Plopana, s[e]ara cantonat în satul Măloasa-

Lipova- la un țăran foarte cinstit. Am băut

7 oameni 1 kg. de țuică cu 3 lei.

Pe ziua de 14 am mers prin mai

multe comune pe niște locuri accidentate și

am cantonat în cătunul Izvor- Com.

Averești, la 12 km depărtare de Roman, la

o damă foarte cultă. Am luat dulceață,

noaptea a nins puțin.

Pe ziua de 15 decembrie am trecut

peste apa Siretului spre Roman, unde am

ajuns la ora 10, am luat câte două pâini de

la malotanță [sic!] și am plecat spre Bacău,

am întâlnit în cale pe A. Fotescu, Naș Fană,

Pavlică al lui Cuță și alții și mi-au spus de

Lache și Ioniță și am mers noaptea până la

ora 12- aproape de Gara Galbina și am

dormit în satul Liliacu cu Roșca, Petcu și

Pl. Constantinescu, iar soldații au dormit pe la paie.

Pe ziua de 16 am mers la comuna Cârlagi și ne-am înapoiat la cătunul Broșteni,

unde am văzut conacul lui V. Morțun44

și de aici am mers în cătunul Hociumagi-Peșești,

unde am stat pe ziua 17și 18 iar la 19 am luat masa și am plecat la cătunul Liliacu, unde

am stat până la 24 decembrie, când la ora 8 dimineața am plecat la Broșteni, unde am aflat

că au fost mai mulți rezeni-milițieni și chiar în acea zi plecaseră cu Stele la tranșee la

Bacău, apoi la ora 2 și jumătate p. m. am plecat spre Iași – am trecut pe la gara Galbina,

era un noroi foarte mare, am mers de vorbă cu Truțescu și seara am dormit în cătunul

44

V. G. Morţun (n. 30 noiembrie 1860), om politic, deputat socialist ,,generos” trecut ulterior la liberali. A condus mai multe publicaţii de orientare socialistă; fost ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. Colecţionar de artă şi animator al mişcării cultural-artistice din România. A murit la 30 iunie 1919 fiind înmormântat la moşia sa din satul Broşteni, comuna Bahna, judeţul Neamţ

Nicolae Chirca- autorul acestor

însemnări, care seamănă izbitor cu

rapsodul oltean Tudor Gheorghe



Damian, imediat după ce am trecut Siretul, pe un podeț pe dube- noaptea a nins și a

înghețat puțin.

Pe ziua de 25 decembrie am mers prin comunele: Valea- Ursului, Giurgeni,

Oniceni, și seara am cantonat în orășelul Băcești. Am băut vin cu 1,60 kg luat cu un șef de

post din Potcoava- jud. Olt, cu Smarandache Ion din Ghizdăvești și Nae Ioniță din

Șopârlița.

La 26 am mers în comuna Țibănești, am cantonat la un om foarte cinstit- cu Roșca

și Marinescu Nicolae din Corabia- n-am mâncat, n-am băut. Aici am întâlnit pe Jianu A.

Tomescu.

Pe ziua de 27 am trecut prin comuna Țibana, am văzut conacul lui P.Carp, apoi am

mers vreo 12 km printr-o pădure foarte mare, pe o șosea cu foarte multe cotituri. Mergând

am vorbit cu Adrian Prica- am trecut pe lângă comuna Voinești și am cantonat seara în

cătunul Lungani, am băut vin cu 1,20 kg și am petrecut cu lăutarii cu 2 plutonieri (unul

Soreanu de la 1 Călărași Craiova și altul de la 2 Călărași- din Brastravăț) și apoi am dormit

la o femeie care fugise de acasă din cauză că se bătuse la ea niște sergenți din artilerie.

Pe ziua de 28 am mers în cătunul Horlești, unde am dormit o noapte, pe ziua de 29

ne-am înapoiat la Lungani și am cantonat împreună cu Regimentul 43, în sat numai

gradații, iar soldații prin pădurea din marginea satului, erau seara peste 2000 focuri și

păduchii se înmulțiseră grozav. Am stat pe ziua de 30 și 31 Decembrie, 1, 2 și 3 ianuarie

1917.

Pe 1 Ianuarie era un soare frumos și s-a ținut o cuvântare de un maior de la

Regimentul 43 la biserică.

La 4 Ianuarie am plecat din Lungani spre Iași. Seara am cantonat la Galata. Eu am

dormit la Coloană. Am băut 6 kg vin cu Miță Trache, Marin Goră, Dumitru Toceală și alții

din Redea.

Dimineața la 5 Ianuarie am găsit pe Lache călare, unde se strânsese batalionul, am

văzut calul, am vorbit puțin cu el, i-am dat 10 lei, ne-am sărutat și ne-am despărțit. Am

urmat drumul spre Poeni și seara am ajuns în cătunul Dumitrești- Gălaței și am stat la

Alecu Iftimoiu, pădurar, am făcut Boboteaza și pe Sf. Ion. Pe ziua de 6-7 a nins o zăpadă

mare- 8 și 9 am stat în cantonament. Soldații s-au hrănit numai cu boabe de porumb.

La 10 Ianuarie am trecut de la Compania I la aprovizionarea Regimentului în locul

lui Radu Andrei. Am pățit rău cu sacii pe la moara Permuter și spre Comarna. În luna

Ianuarie am făcut două inoculări și m-am cam bolnăvit- m-am tras și pus ventuzele și

m-am făcut bine.

Pe ziua de 11 Februarie am dat în primire și magazia companiei și aprovizionarea.

La 12 februarie am luat ordinul de demobilizare de la Regiment, am dat pe la infirmerie,

mi-am luat rămas bun de la Ciolacu, Gheorghe Boartă și Ilie zis Nicolae Vas, ruda lui

Petre și pe la ora 10 am plecat din Dumitrești- Gălaței la Iași la M.L.P. Imediat ce am ieșit

în șosea, m-a ajuns un furgon cu 6 cai, cu un soldat din Traian, i-am dat 1 leu și m-a dus în

Iași. La intrare în Iași am întâlnit pe Iorgu și Mărin al lui Ghiță. Am vorbit puțin și mi-a

spus Mărin de Ghiță Kirca că e slab, apoi i-am întrebat de gazdă și mi-au spus de băiatul

lui Ion V. Stoichița- am mers la locul spus și l-am găsit într-o prăvălie (la Ilie Mititelu)

unde am mâncat și băut duminică seara la lăsatul postului de brânză- dar am băut cum se

cade cu niște bucureșteni de la arsenal.

La 13 februarie m-am prezentat la M.L.P și am cunoscut pe domnul inspector

general Țăpăudea care m-a repartizat la județul Dorohoi sub conducerea domnului

conductor principal I.D. Stănculescu din Dolj. Am stat pe la M.L.P. pe ziua de 13,14,15,16



și 17 februarie. În aceste zile am dormit la băiatul lui I.V. Stoichița și am petrecut cu el

foarte bine.

Prin Iași am întâlnit pe Gheorghe Moanță, Petrache Păun, Toma N.B. Vanea, F.

Priculescu și pe locotenent Dumitrescu (Verdeş) . Când scriu aceste rânduri sunt în

prăvălia unde am lăsat post cu Voicu și afară ninge foarte tare , seara la 8. Sâmbătă 18

februarie de dimineață când a m-am sculat a venit T. Aldea, m-am plimbat cu el prin oraș,

ne-am bărbierit apoi am luat masa la 12 și pe la ora 2 am plecat la gară, n-am putut viza

biletul de liberă circulație pe C.F.R și pe la ora 8 seara am mâncat la un birt unde am băut

1 kg. de vin și-am plecat la gară, la 10 a venit trenul care mergea la Dorohoi, n-am avut

loc în vagon și am stat pe un vagon deschis în ninsoare până la ora 1 noaptea, apoi m-am

dat jos, am intrat în sala de așteptare unde erau peste 80 ruși și am dormit puțin pe scaun.

Duminică la ora 10 am pornit cu trenul la Dorohoi atârnat pe scara vagonului. Am trecut

prin gările: Cucuteni, Podul Iloaiei, Târgu-Frumos, Sirca, Cuza-Vodă, unde am vorbit cu

Ilie N. Varia, lucra pe calea ferată și cu Ioniță Ștepete în gară. La ora 6 seara am ajuns în

gara Pașcani și-am schimbat trenul pentru Dorohoi, apoi în gara Leorda am mai schimbat

o dată trenul și la ora 1 și jumătate noaptea am ajuns în gara Dorohoi. Am rugat un birjar

și m-a dus la un han la un jidan, am dat 2 lei la pat și-am dormit.

Luni, 20 februarie, când m-am sculat m-au durut picioarele foarte rău din cauza

gerului de pe drum, am luat un lapte și un ceai și apoi am mers la Serviciile Tehnice și

m-am prezentat domnului inginer-șef Paul Florinescu care m-a trimis la Gorovei cu

domnul constructor Agarici cu o sanie. La domnul Agarici acasă am vorbit și cu domnul

Stănculescu și apoi m-am dus la Mănăstirea Gorovei unde am făcut cunoștință cu starețul

părintele Ionichie Irminciuc, Ghideon și Nicandru. Pe ziua de 26 februarie m-am dus pe la

Vârful-Câmpului cu un ungur după vite de tăiere și cu N. Satco. În intervalul de la 26

februarie la 11 iunie am mai fost o dată pe la Dorohoi, iar restul timpului am stat numai la

lucrare. Pe ziua de 28 mai a venit pe la mănăstire băiatul lui Voicu P. Căpățână și mi-a

spus despre N. Roșca, Maniu Ghiță, Tiberiu Vasile, Petrică Ioane, Toma Birică, Lache

Ciucă și Vasile T. Căpățână că au murit de tifos exantematic.

Pe ziua de 31 mai am scris o scrisoare acasă prin Berna. Pe 13 iunie am primit

două cărți poștale de la Lache și Ioniță, în care spunea Lache că i-a murit calul în ziua de

Rusalii otrăvit de doctori fiindcă i-a frânt un cal piciorul drept dinapoi și că e la Cucuteni,

iar Ioniță la Prisăcani. Pe ziua de 17 iunie m-am pus la tren la Văculești, la ora 8.30 seara

și dimineața la ora 6 am fost în gară la Iași- am mers la Prisăcani cu o trăsură de pâine,

unde am ajuns la ora 12 și am găsit pe Toma, Ilie Dumitru, Ștefan Bola și ginerele lui

Dumitru Bălașa cu care am vorbit până seara. Ne-am scăldat în Prut.

Luni, 19 iunie a venit și Ioniță din delegație- fusese cu caii pe front la Regimentul

22 Artilerie. M-a găsit la masă cu Nistor, un sergent din Dobrotești, m-am veselit când

l-am văzut gras și frumos. Am mâncat împreună, apoi el s-a dus de a făcut baie cu Voicu

lui Nițoacă. Seara am luat 4 kg de vin a 3 lei din Rusia și am băut cu furierii bateriei-

adălmașul galoanelor de sergent.

Pe 20 iunie de dimineață am mers cu Ioniță la P. Dumitrescu, am vorbit, am luat

cafea, m-am sărutat cu Ioniță, i-am dat 40 de lei și el a plecat la regiment. Eu am așteptat

la Petrache o trăsură care mergea la Iași, apoi mi-am luat rămas bun și am plecat. La ora 1

am mâncat în Iași. Am mers la Regimentul 7 Roșiori. Venind de la Prisăcani la Iași am

întâlnit pe Andrei Gheorghiță, era cu Mihalache G. Nica, pe Costică I. Cebuc și pe Toma

V. Moanță care mi-a spus de mai mulți din Redea că au murit și anume: Ghiță Kirca,

Constantin Buruiană, Dumitru Preda și alții.



Popescu R.Ilie – învățător și primar în comuna Morunglav

Prof. Cornel Manolescu

Învățătorul Popescu R. Ilie (,,Iliuță‟‟) s-a născut în comuna Morunglav, la 13 ( 25 )

octombrie 1884. A fost fiul

preotului Roman-Radu Popescu

( n. cca. 1845 – ϯ 1917 ) și Ilinca

Enache ( n. 1852 ,,în mahalaua

Moronești‟‟45

– ϯ 26 octombrie

1884 ), căsătoriți la 19 august

1869.

Preotul Roman Popescu

a avut, în afară de Ilie și fratele

său geamăn Dumitru, mai mulți

copii:

*PANTILIE (zis

,,Pantilică‟‟), n. 1872 – ϯ 1922,

*TEODOR (n.1874,

mai 24 – ϯ 1875, aprilie 19 ),

*MARIN ( n. 1876,

iunie 20 ),

*MANDA (n. 1878,

octombrie 28 – ϯ 1970, aprilie

19),

*RADU (n.1880,

octombrie 31 – ϯ 1881,

octombrie 12 )

*NICOLAE (,,Nae‟‟), n. 1882,

octombrie 21 – ϯ 1971, mai 2, în București. A

fost mare industriaș la Buftea.

Ilie R.Popescu a avut ca studii:

-4 clase primare urmate în Craiova,

Școala primară ,,Ion Eliade Rădulescu‟‟ în anii

școlari 1895 – 1899.

-2 clase gimnaziale Craiova.

-6 clase la Școala Normală de Băeți

Craiova.46

Pe 17 aprilie 1911 s-a căsătorit cu Maria

M. Ionescu- menajeră. Nu au avut copii.

Situația militară

Contingentul 1908. A satisfăcut serviciul

militar la Regimentul 6 Vânători, la eliberare

având gradul de sergent. A luat parte la

45

Moronești – sat al comunei Morunglav, la acea vreme, în județul Romanați. 46

S.J.A.N.Olt, Fond Inspectoratul școlar al județului Romanați. State personale.

Învăţătorul Iliuţă R. Popescu împreună cu Nicolae

Manolescu

Locul de veci al preotului Roman

Popescu din cimitrul Morunglav



campania din 1913

cu gradul de

sergent, iar în

campania 1916-

1918, având gradele

de Sublocotenent și

apoi Locotenent a

luat parte la luptele

din Ardeal

(Carpați), Moldova

și Basarabia.

A fost rănit

de trei ori: la Stâna

Zănoaga, la

Mormântu și în

Basarabia în luptele

cu bolșevicii.47

După campaniile militare a fost decorat cu ordinele românești:

1.,,Coroana României‟‟cu spadă, în grad de Cavaler.

2.,,Coroana‟‟ cu spade cu panglica Virtutea Militară.

3.,,Steaua României‟‟, în grad de Cavaler, cu panglica de Virtutea Militară.

4.Membru al Ordinului ,,Coroana României.

A obținut ca titluri didactice:

Provizoriu – la 15 noiembrie 1908, prin Ordinul 89.871.

Gradul II – la 1 septembrie 1923, Ord. 78972 / 923.

Gradul I – la 1 ianuarie 1931, Ord.15775 / 930.

În învățământ a avut mai multe funcții și însărcinări:

Director, timp de 26 de ani.

Învățător-școala cu 1 post Leotești, între 1908 – 1918 sept.1

La Morunglav-Bărăști, de la 1918 – 1919, sept.1.

La Morunglav, școala cu 3, 5, 7 și 9 posturi de la 1923 – 1938,

Ord. Min.nr.144054 / 923.

Subrevizor școlar la jud.Romanați, ord. M.I. nr. 80879 / 927.

A avut 6 gradații obținute începând cu anul 1914.

*Gradația I-a, 1914

Despre activitatea extrașcolară iată ce scrie învățătorul Ilie R.Popescu în ,,Statul

personal‟‟:

1.Am contribuit la construcția actualului local de școală cu patru săli de clasă, o

sală de festivități de 150 m.p. și cancelarie.

2.Construirea unei scene pentru teatru sătesc cu necesarul ei.

3.Am înființat pe compt propriu două ateliere: unul pentru băeți și altul pentru

fete, cu maeștrii speciali plătiți de mine și din venitul atelierelor, mult apreciate de

organele de control, care mă notau cu foarte bine, dar fiindcă eșisem din comun, din

invidie n‟au făcut propuneri de merit .

Aceste ateliere au fost mai în urmă trecute în bugetul statului și dăinuesc până azi.

47

S.J.A.N.Olt Ibidem.

Iliuţă R. Popescu cu soţia Maria (,,coana Marioara”) pe scaune

având alături rude apropiate



4.Am condus Obște

de pământuri

țărănești și Coope-

rativă de păduri.

5.Am înfi-

ințat pepinieră de

pomi altoiți.

6.Grădina

școlii a fost model

de cultură agricolă.

7.De la

1919 până azi am

fost menținut ca

secretar al Comitetului Școlar, între nouă învățători, pentru spiritul de înțelegere cu care

am condus această instituție .

8.Președinte al Căminului cultural sătesc de la înființare .

Căminul din Morunglav are depozitată aproape toată cărămida necesară

construirii localului de cămin. Acolo lucrează inimosul Căminar D-l Iliuță Popescu

căruia îi mulțumim pentru străduințele ce face pentru obște.48

9.Am sprijinit instituțiile cooperatiste.

În 20 decembrie 1937 au avut loc în România alegeri parlamentare pentru Camera

Deputaților, ultimele înainte ca Regele Carol al II-lea să dizolve Parlamentul și să

instaureze o dictatură regală, la 20 februarie 1938.

Ilie R. Popescu a candidat pe lista Partidului Conservator, dar nu a câștigat.

Numele înv.Popescu R.Ilie este legat de inițiativa ,,construirii unei șosele și a

unui pod peste Olteț’’.

Pe 10 decembrie 1942, la Balș se constitue o ,,Asociație de interes obștesc

pentru construirea unei șosele și pod peste Olteț și consolidarea malurilor Oltețului

în vederea siguranței

podului’’.49

Din această

asociație făceau parte

,,locuitori ai satelor

Morunglavu, Căluiu,

Morunești, Oboga,

Bobicești, Berbești și

Știrbeiu, oameni de

binefacere din alte

comune precum și

Instituții cu interese

comune simțind

nevoia construirii

unei șosele între

comuna Morunglav și

48

,,Făclia’’, Anul III. , nr. 5, Caracal, 15 Iulie 1941. 49

S.J.A.N.Olt Fond Prefectura județului Romanați, dos.1 / 1944, pag.47-67.

Iliuţă Popescu (primul din stânga) împreună cu prietenii şi

rudele ,,la o ţuică”

Primarul Ilie R. Popescu acordă o distincţie unui sătean



Căluiu care stabilește o legătură permanentă de

comunicație între șoseaua națională Balș-

Bălcești și șoseaua județeană Vlăduleni-Mirila-

Morunglav-jud.Vâlcea și pe de altă parte se va

completa legătura între Morunglav-Bărăști-

Isvor-Slatina prin șoseaua proectată pe acest

traseu și în curs de definitivare, precum și cu

șoseaua Craiova-Oboga-Morunglav-Cepari-

Drăgășani’’.50

Aceste lucrări erau benefice pentru toate

satele care le susțineau.

Capitalul cu care se va realiza scopul

acestei asociații era format din:

-Subscrieri benevole ale membrilor

asociației.

-Subscrieri particulare.

-Donațiuni, subscrieri și contribuțiuni

ale instituțiilor publice interesate.-

De asemenea se preciza că asociația nou

constituită va funcționa în baza actului

constitutiv.

A fost numit un comitet de acțiune al

asociației pe durata de timp până la prima adunare generală, compusă astfel:

-Dl. Inginer Grigore Popescu.

-Dl. Inginer Mihail Marinescu .

-Dl. Grigore Constantinescu.

-Dl. Ilie R. Popescu .

-Pr. Alex. M. Popescu.

Nu avem date despre cei doi ingineri, dar

Ilie R. Popescu, Grigore Constantinescu și

preotul Alexandru Popescu erau personalități de

marcă ale comunei Morunglav și județului

Romanați.

La 01.06.1943, lui Ilie R. Popescu i se

încredințează conducerea comunei Morunglav.51

În data de 17 decembrie 1943, primarul

Ilie R. Popescu emite decizia nr. 20, prin care

decide:

Se defalcă din izlazul comunal de pășune

al Com. Morunglav situat în punctul ,,Peret‟‟

suprafața de 6489,51 m.p., învecinată la R. cu

izlazul comunal, la Apus cu apa Oltețului, la M. zi

cu drumul de hotar și la M. N tot cu izlazul și se

cedează Comitetului de construcție al șoselei

Morunglav-Călui recunoscut ca persoană

50

S.J.A.N.Olt Ibidem. 51

La data numirii sale ca primar, com.Morunglav era formată din satele Morunglav și Ghioșani. Satele Morunești, Bărăști și Poiana Mare formau, com. Morunești, având administrație proprie.

Învăţătorul Grigore Constantinescu,

fost deputat

Preotul Alex. Popescu, fost

deţinut politic



juridică de onor. Minister, prin

Tribunalul de R-ți, secția I, pentru

desăvârșirea operei începute.52

Decizia este semnată de primarul

Ilie R. Popescu.

Din mai multe motive, care nu fac

obiectul prezentării înv. Ilie R.Popescu,

șoseaua Morunglav-Călui și podul peste

Olteț nu s-au înfăptuit.

Pe 30 noiembrie 1944, ,,Domnul

Iliuță‟‟ a demisionat din funcția de primar

al comunei Morunglav .

După venirea la putere a

regimului comunist, terenul său agricol (

arabil,vie și pădure), a fost trecut prin

diferite forme, în proprietatea statului.

Casa a donat-o Primăriei Morunglav, care

a dat-o în folosință C.A.P-ului și altor

instituții locale.

Domnul ,,Iliuță‟‟, așa cum era

apelat de toți a trecut la cele veșnice în

anul 1970.

În anul 2016, a început

construcția șoselei Morunglav-Oboga (nu

Călui ) și a podului peste râul Olteț, care vor fi inaugurate în 2018.

52

S.A.J.N. Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos 1 / 1944, pag. 47-67.

Decizia nr. 20 din 17 decembrie 1943 a

primăriei comunei Morunglav din judeţul

Romanaţi

Casa lui Ilie R. Popescu din Morunglav şi drumul spre Olteţ (13 iunie

2013)



JUDEŢUL ROMANAŢI ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI GERMANE

Octombrie 1916 - noiembrie 1918

Colonel (r.) Dumitru MATEI

După doi ani de neutralitate, în urma presiunilor exercitate de Antanta, la 15

august 1916 România declara război Austro-Ungariei şi armata sa trecea Carpaţii pentru

eliberarea Ardealului de sub ocupaţie străină.

În primele săptămâni se obţin succese pe tot frontul, căci forţele de apărare ale

inamicului fiind surprinse, au cedat uşor.

Un eveniment previzibil pe frontul de sud – pierderea garnizoanei Turtucaia, slab

înarmată cu artilerie – şi ofensiva trupelor germane, bulgare şi otomane în sudul Dubrogei,

au obligat comandamentul român să accepte nefasta propunere a generalului Avrescu de a

executa operaţiunea cunoscută sub numele de Manevra de la Flămânda: 3 divizii luate de

pe frontul din Transilvania au fost duse fără nici un folos la Dunăre, apoi au revenit în

Carpaţi.

În acest timp armata germană, pentru a-şi ajuta aliatul aflat în dificultate, a

executat manevre pe linii interioare dispunând de cale ferată în centrul Europei şi a adus

numeroase divizii pe frontul transilvănean cu care a reuşit – nu fără dificultate – să

pătrundă prin trecătorile Carpaţilor, mai întâi prin locul cel mai depărtat de capitala ţării, la

care Comandamentul român se aştepta cel mai puţin şi, ca urmare, era cel mai slab apărat

– Valea Jiului.

Oltenia a căzut sub ocupaţie germană, iar după scurt timp toată partea de sud a

ţării, inclusiv capitala. În acest fel armata germană îşi asigura resursele de petrol şi cereale

de care avea nevoie.

Pentru a beneficia la maximum de aceste resurse, inamicul a trecut la organizarea

meticuloasă a exploatării regiunilor ocupate. Mareşalul von Mackensen a numit

reprezentanţi ai săi ca administratori ai teritoriului ocupat şi le-a dat informaţii detaliate

despre fiecare localitate. Informaţiile au fost tipărite în broşura intitulată „ROMÂNIA.

Cărticică de politică economică. Partea I. Valahia Mică53

. Editată din ordinul grupului

militar din România”.

Pentru editarea ei a fost folosit Anuarul „Socec” pentru adrese româneşti precum

şi datele din arhiva Direcţiei Companiei de Scont din Berlin. Cărticica a fost imprimată la

1 ianuarie 1917 în Germania la Societatea pentru Editare şi Tipărire C 2 din Berlin.

Datorită meticulozităţii germane cu care a fost editată această lucrare avem

posibilitatea să cunoaştem astăzi date despre situaţia econommică a Olteniei numită de

străini Mica Valahie.

Publicăm traduse din lucrarea amintită datele pentru judeţul Romanaţi54

.

Judeţul Romanaţi (XIV)

2 oraşe, 115 comunităţi rurale, 246 sate, 13 cătune55

53Rumänien. Kleines wirtschaftspolitisches Ardeßbuch. I Band. Kleine Walachei. Herausgegeben im Auftrage der

Militärverwaldung in Rumäenien 54Pag. 104: Bezirk Romanaţi (XXIV). 2 Stadtgemeinden, 115 Landgemeinden, 246 Dörfer, 1 55În original: Weiler.



Caracal. 13.500 locuitori. Cale

ferată, poştă, telefon, telegraf.

Negustori de pânzeturi: Hristea I.,

Hristea Petrache, Pârvulescu Alex.

Sifonerie: Teodorakopoulos K. I.

Armurier: Vrânceanu N.,

Teodorakopoulos K. I.

Negustor de arme: Meisner

Rudolf.

Atelier mecanic: Bauer C. Milan.

Baie publică: Societatea băilor de

hidroterapie.

Bănci: „Banca Caracal” (500.000

lei), „Banca Corabia”, „Banca

Comerţului din Craiova” (Agenţie),

,,Banca Naţională”, „Banca Plugarul”

(100.000 lei), „Banca Romanaţi”

(1.000.000 lei), „Banca Comercială şi

Agricolă din Caracăl”.

Fabrică de băuturi spirtoase:

Teodorakopoulos K. I.

Boiangerie: Dumitrescu C.,

Ghizdăveanu N.

Depozit de cărbune: Christescu

Tache, Unferdoben Emil, Voiculescu T.

Negustori de cereale: Alhalel H.,

Bogdan Serafim, Borcescu Stavarache,

Borcescu56

Teodor, Caravia Temistocle,

Cohn Moritz, Corbuz Iani, Diaconescu

Vasile, Ieroham Nicu Semo, Iliescu

Marin, Lefache Ştefan, Lefache D.

Traviso, Lombardu Andrei, Mavro-

mihales Nicola, Saravanos G., Taher

Iosef, Ţucatos C.

Cismari: Bunescu Ioniţă, Cioc.

Matei., Deleanu Pantelie, Dumitrescu

Gh., Georgescu Vasile, Iliescu Ioniță

Fălcoianu, Ionescu Ștefan, Pencioiu Nae,

Petrescu Țenea, Rascof Vasile, Săvulescu

Ștefan, Spiridonescu Dimitrie, Stoenescu

Dumitrache, Vasilescu Ioniță.

Antreprenor construcții: Mariani

Iulius.

Dărac pentru lână: Otincelescu

Tache.

Atelier de fierărie: Bauer C. M.,

Caneta I., Ion Gh. Fieraru, Iaschinger H.,

Marin I. Sandu, Pietrovschi N., Ștefan N.

Simion.

Depozit de lemne: Drăghicean I.

Urian, Mitrovici Duca, Unferdoben

Emil, Societatea Lotru (Filiale).

Depozit de lemne de foc: Coşea

Vasile, Marinescu Constantin, Ţopler

Albert, Drăghicean I. Urian.

Maşini şi unelte agricole:

Drăghicean I. Urian, Popescu D. Ghiţă,

Teodorakopoulos K. I., Weintraub Isac.

Maşini de cusut: Dobrei &

Nicolau, Lewy Lazăr.

Depozit de lumânări: Dulghe-

rescu C., Ştefănescu I., Ştefănescu P.

Proprietari de maşini de treierat:

Dimirescu Stoian, Georgescu Alexandru,

Ghiţulescu Sache, Stănescu Mihalache.

Fabrică de tămâie: Kuhn Ştefan.

Depozit de petrol: Teodora-

kopoulos K. I.

Societăţi cooperative:

Îndestularea (23975 lei) Sprijinul,

Naţionala.

Tăbăcărie: Spach I.

Depozit var: Drăghicean Urian.

56În text: Borescu



Corabia: 9.500 locuitori, port,

cale ferată, poştă, telegraf, telefon.

Agenţii portuare: Austriacă, rusă,

ungară

Antreprenori lucrări publice:

Georgescu D., Slabacu Sterie.

Sifonerie: Ruchini Ioan.

Bănci: Banca Agricolă, Banca

Comerţului, Banca Corabia, Banca

Generală, Banca Oltului.

Depozit cărbune din lemn:

Cardaras Vanghele, Gramatopol M.

Depozit cărbune de mină: Banca

Corabia, Caradas Gh., Gramatopol M.

Negustori de cereale: Atanasiu

C., Becheru Leonida, Bugas Gh.,

Cambanis Anton, Caravia Panait,

Carologu Andreas, Garbis Haralambie,

Giacomato I. & Teodoridis P., Gunaris

Constantin, Lecos Gh., Manusos Gh.,

Mihail Mihalache, Milios Fotis,

Niţulescu D., Rosenzweig L.,

Scărişoreanu Ioniţă, Simionescu Ilie,

Spiridon Artonache, Spiridon N.,

Tzucatos Gh., Tzubemitis Stavru,

Vrundas Hristea.

Exportatori de cereale: Băbeanu

reprezentant Fraţii Capon, Banca

Corabia, Banca Oltului, Caravia Panait,

Dreyfus Louis & Co. reprezentant

Naftaly Sam, Gărleşteanu C.

reprezentant Semo H., Kirschen

reprezentant Rosenzweig Max, Kohn

Moritz, Marcus M., Landau Moritz

reprezentant Landau Isac, Fraţii Mendel

B. reprezentant Fayon Heinrich,

Oroveanu T. N. reprezentant Elman M.,

Fraţii Pinchas reprezentant Rozanis H.

Fabrica de cherestea: Fabrica

Corabia.

Cizmari: Baiciu Lazăr, Banu P.,

Bărbulescu D., Venzal Iosef.

Atelier de forjat fier (al statului):

Etves Pavel, Gaghici GH., Hlavoska

August, Markofer F., Stainhaus D.

Depozit de lemne: Georgescu

Dumitru, Hagialexis Alexandru,

Marinovici Dumitru, Nicolaescu M.,

Teodorescu Răduţ.

Depozit lemne de foc: Burşă

Tudor, Gunaris C., Popescu Nicolae,

Ştefănescu Bucur.

Mori: Brătăşanu P. C., Ghebert

Anton.

Depozit var: Georgescu Dumitru,

Nicolaescu Marin, Teodorescu R.

Amărăştii de Jos: 4850 locuitori,

2 sate: Amărăştii de Jos, Praporu.

Primar: Popescu F. I.

Banca Populară „Progresul

săteanului” (90.000 lei).

Maşini de treierat: Amarescu P.

N., Firanescu Gr., Lixandru N. Dumitru,

Mihai P. Ilie Nistor, Oprea Ioan St. S.,

Popescu Ioan Gh., Tudoran I. O. Mihai.

Moară cu abur: Amărăscu I. T.

Moară cu motor: Tudoran I. O.

Mihai.

Depozit de benzină şi petrol:

Cooperativa „Dreptatea”, Mihăescu Şt.

Distilerie: Grigore F.

Amărăştii de sus: 1396 locuitori,

1 sat: Amărăştii de Sus.

Primar: Dumitrescu Florea.

Banca Populară „Aurora

Viitorului” (5.000 lei).

Apele Vii: 3.500 locuitori, 1 sat:

Apele Vii.

Primar: Călinescu Costache.

Banca Populară „Apele Vii”

(9.062 lei).

Mașini și unelte agricole: Florea

Z. D. Thiță.

Moară cu aburi: Călinescu

Costache.

Arceşti: 407 locuitori, 3 sate:

Arceşti, Arceşti-Cotu, Pleşoiu; cale

ferată, poştă, telegraf.

Primar: Dumitrana Şt.

Negustori de cereale: Cearăş

Stavri, Morariu N. I. Ilie, Papiani Costea.



Moară: Prichel Maior Robert.

Băbiciu: 2340 locuitori, 4 sate:

Băbiciu Episcopiei, Băbiciu Moştenesc,

Cândeni, Prejba de Câmp.

Primar: Ciobănescu Radu.

Banca Populară „Tinerimea”

(10.000 lei)

Proprietari maşini agricole:

Dobrescu Florea, Dobrescu Ilie,

Ghigeanu D., Nicolae D.

Moară pe apă: Buzatu I. Simion,

Diaconeasa R. Mihalache, Lupu D. C.,

Lupu N. D., Popescu I.

Moară cu motor: Dobrescu Ilie.

Depozit de petrol: Gheorghe

Pencea.

Baldovineşti: 1.580 locuitori, 2

sate: Băleasa, Strâmba.

Primar: Năstase Nicolae

Banca Populară „Tămâioara”

(20.000 lei)

Balşu: 3132 locuitori, 4 sate:

Gorgănaşu, Balşu, Măineşti, Spineni.

Cale ferată, poştă, telegraf, telefon.

Primar: Dumitrescu Şt.

Banca Populară „Asigurarea

Viitorului” (432.000 lei).

Sifonerie: Florescu Costică.

Bancă: Banca Oltului din Slatina

(Agenţie).

Boiangerie: Nenovici Tudor.

Negustori: Florescu Alex.,

Ionescu Const., Mihăescu Niţă,

Mihăescu A., Ştamudis Anton.

Farmacie: Pompilian N.

Atelier de fierărie: Fara Ion,

Ionescu Tudor, Marcovici Gh., Raitic

Gh.

Fabrică de lumânări:

Paraschivescu Elena.

Proprietari de maşini agricole:

Floreşteanu A. C., Georgescu C., Papa S.

Iacob, Mihăescu A., Roşca P. D.,

Societatea Cooperativă „Asigurarea

Viitorului”.

Bârza: 320 locuitori, 2 sate:

Bârza, Teişul.

Primar: Năsturel M. Const.

Banca Populară „Sprijinul

plugarului” (14.000 lei).

Cizmar: Corbeanu D. Ioan.

Băzgărăi: 325 locitori, 5 sate:

Băzgărăi, Curtişoara, Dobreţu, Prisaca,

Simniceni.

Primar: Cumpănaşu I. Gh.

Banca Populară „Viitorul” (8.000

lei).

Bechet: 147 locuitori, 2 sate:

Bechetul de Jos, Bechetul de Sus.

Primar: Tutunescu Ion.

Banca Populară „40 de

Mucenici” (3.380 lei).

Negustor: Ispasovici Grigore.

Bobiceşti: 1464 locuitori, 3 sate:

Bobiceşti, Chinteşti, Comăneşti; telefon.

Primar: Băloiu Dumitru.

Banca Populară „Înainte cu

Dumnezeu” (18.000 lei).

Boşoteni: 1130 locuitori; 3 sate:

Boşoteni, Româna, Urieni (Viişoara de

Jos); telefon.

Primar: Mihăescu S. Ioniţă.

Banca Popuară „Ioan

Dobruneanu” (2866 lei).

Depozit de petrol: Cocoşi I.

Marin.

Crescător de vite: Vlădoianu C.

Smarandache.

Brâncoveni: 2984 locuitori, 4

sate: Brâncoveni, Mărghieni, Ociogi,

Văleni; telefon.

Primar: Ianculescu D.

Banca Populară „Fântâna Sf. Ion

Botezătorul” (22.000 lei)

Tăbăcar: Petrovici Luca.

Braneţu: 1002 locuitori, 1 sat:



Braneţu.

Primar: Dan Grigore.

Banca Populară „Sf. Arhangheli

Mihail şi Gavril” (6.700 lei).

Brastavăţu: 900 locuitori, 1 sat:

Brastavăţu.

Primar: Stancu Stancu.

Banca Populară „Ajutorul

săteanului” (50.000 lei).

Bucinişu: 2114 locuitori; 2 sate:

Bucinişu, Bucinişu Mic.

Primar: Badea Ion Olie.

Banca Populară „Spiru C. Haret”

(4.100 lei)

Cacaleţi: 2350 locuitori, 1 sat:

Cacaleţi.

Primar: Vilaia Ilie Marin Iancu.

Banca Populară „Castranova”

(12.000 lei).

Mori: Butoi B. Gheorghe,

Popescu Dumitru, Sârbulescu Const.

Căluiu: 1569 locuitori, 2 sate:

Căluiu, Gura Căluiu.

Primar: Grigorescu N.

Banca Populară „Dezrobirea”

(12.400 lei).

Negustori de lemne: Ferariu D.

Const., Ferariu Dumitru, Gheorghe D.

Ion, Mircea P. Călin.

Câmpeni: 1142 locuitori, 2 sate:

Câmpeni, Tărbeşti.

Primar: Ionescu Ion.

Banca Populară „Câmpeni-

Baldovineşti” (2.500 lei).

Cârlogani: 304 locuitori, 3 sate:

Cârlogani, Scorbura, Stupina.

Primar: Barbu Preda.

Banca Populară „Cârlogani”.

Celaru: 2340 locuitori, 1 sat:

Celaru; telefon.

Primar: Filipescu M. Gh.

Banca Populară „Celaru” (6.000

lei); Banca „Romanaţi” (Agenţie).

Moară cu motor: Popescu P.

Ioniţă.

Celeiu: 2620 locuitori, 3 sate:

Celeiu, Florica, Vârtopu.

Primar: Şapcă Antone Leonida.

Banca Populară „Cetatea”

(62.000 lei).

Moară cu motor: Georgescu Ioan.

Cepari: 237 locuitori, 2 sate:

Beculeşti, Cepari.

Primar: Dumitriu R. Dumitru.

Banca Populară „Cepari” (18.500

lei)

Moară cu aburi: Teodorescu

Marin.

Cezieni: 2373 locuitori, 4 sate:

Bondrea, Cezieni, Corlăteşti-Sâbi,

Frăsinetu de Pădure; telefon.

Primar: Com. Interimar.

Banca Populară „Snopul de grâu”

(63.000 lei).

Cilieni: 702 locuitori, 1 sat:

Cilieni.

Primar: Dolană Petre.

Banca Populară „Cilianca”

(26.000 lei).

Ciucăneşti: 220 locuitori, 1 sat:

Ciucăneşti.

Primar: Stan N. Gheorghe.

Cioroiu: 18.00 locuitori, 2 sate:

Cioroiaşu, Cioroiu.

Primar: Stâncuvenu Ioan.

Banca Populară „Ajutorul”

(23.000 lei)

Cocorăşti: 204 locuitori, 1 sat:

Cocorăşti.

Primar: Popescu N.

Colibaşu: 750 locuitori,1 sat:



Colibaşu.

Primar: Ionescu Spirea.


(32.000 lei).

Cruşovu: 1128 locuitori, 1 sat:

Cruşovu.

Primar: Ştefănescu I.

Banca Populară „Unirea” (11.000

lei).

Dăbuleni: 8.300 locuitori, 1 sat:

Dăbuleni.

Primar: Ştefănescu O.

Banca Populară „Înălţarea”

(102.000 lei).

Cizmari: Cosman August

Herman, Apopescu I. D., Turlacu Ştefan.

Mori cu motor: Cruşoveanu F.

Ghj., Saropol G. I., Stoinescu Gh.

Deveselu: 250 locuitori, 2 sate:

Comanca, Deveselu.

Primar: Ricman Barbu.

Banca Populară „Maria Colonis”

(6.900 lei).

Dioşti: 1874 locuitori, 1 sat:

Dioşti.

Primar: Voiculescu P.

Banca Populară „Mugurul”

(22.000 lei).

Proprietari de maşini şi unelte

agricole: Băsăcescu C., Dincă Igh., Pătru

I. Const., Smărăndescu N., Soreanu I.,

Ştefan I. Marin, Voiculescu C.,

Voiculescu I,. Voiculescu V.

Doba: 308 locuitori, 3 sate: Doba,

Schitul din Deal, Schitul din Vale.

Primar: Cismaru I. Tudor.

Banca Populară „Victoria” (9.000

lei)

Dobriceni: 880 locuitori, 2 sate:

Dobriceni, Preoţeşti.

Primar: Popescu D. Zacharia.

Banca Populară „Dobriceni”

(11.000 lei).

Dobrosloveni: 329 locuitori, 2

sate: Dobrosloveni, Potopinu; telefon.

Primar: Rostogol D. Nicolae.

Banca Populară „Primăvara”

(5.000 lei).

Dobroteşti: 1869 locuitori, 3

sare: Dobroţeşti, Nisipu (Urecheşti),

Sohoteşti.

Primar: Jianu G. Nicolae.

Banca Populară „Principele

Carol” (45.000 lei).

Mori: Mihai Niţă, Trifănescu C.

Dobrunu: 1018 locuitori, 3 sate:

Blaju, Chilia, Dobrunu.

Primar: Bondreanu B. Gh.

Banca Populară „M.

Dobruneanu”.

Drăghiceni: 1590 locuitori, 3

sate: Drăghiceni, Grozăveşti, Liiceni;

telefon.

Primar: Ionescu Florea.

Banca Populară „Emanciparea”

(11.000 lei).

Drăgoteşti: 826 locuitori, 1 sat

Drăgoteşti.

Primar: Marin Ilie Ghiţă.

Banca Populară „Cerbul” (5.900

lei).

Dranovăţu: 610 locuitori,4 sate:

Dranovăţu, Grădiştea, Isvoru, Şegarcea.

Primar: Ionescu Dumitru.

Banca Populară „Cuza Vodă”

(31.000 lei).

Enoşeşti: 300 locuitori, 3 sate:

Criva, Enoşeşti, Spurcaţi.

Primar: Fota I. Matei.

Fălcoiu: 1954 locuitori, 1 sat :

Fălcoiu.

Primar: Jianu St. I.



Banca Populară „Furnica”

(19.500 lei)

Fărcaşele: 323 locuitori, 2 sate:

Fărcaşul de Jos. Fărcaşul de Sus.

Primar: Stan D. M.

Banca Populară „Fărcăşana”

(7.000 lei).

Găneasa: 1918 locuitori, 4 sate:

Corneşu, Fleştenoaga, Găneasa,

Gănesuica.

Primar: Bolen Nicolae.


(29.000 lei)

Găvăneşti: 360 locuitori, 2 sate;

Broşteni, Găvăneşti.

Primar: Pretorian I. Florea.

Banca Populară „Ţărăncuţa”

(4.200 lei).

Gârcovu: 641 locuitori, 1 sat:

Gârcov.

Primar: Popa F. N.

Banca Populară „Snop de grâu”

5.000 lei:

Ghisdăveşti: 1670 locuitori, 2

sate: Ciumei, Ghisdăveşti; telefon.

Primar: Ionescu A. Petre.

Banca Populară „Ghisdăveşti”

(15.700 lei).

Proprietar maşini agricole:

Ionescu Pandele.

Giuvărăşti: 800 locuitori, 3 sate:

Fundul Voinicului, Giuvărăşti, Ursa.

Primar: Geară I. Const.

Banca Populară „Sf. Ion

Botezătorul” (14.000 lei).

Golfinu: 290 locuitori, 2 sate:

Golfinu, Vlaşca.

Primar: Ciocan D. Dumitru.

Banca Populară „Olteanca”

(24.000 lei).

Gostavăţu: 1820 locuitori, 2

sate, Brezuica, Gostavăţu; telefon.

Primar: Vasile Nae.

Banca Populară „Speranţa”

(12.000 lei).

Tâmplar: Dumitrescu Ilie.

Cizmar: Florescu Ilie.

Moară cu aburi: Dumitrescu Ilie,

Ionescu Ilie.

Moară cu motor: Stancu P. Radu.

Morari: Covaci Ghiula,

Hirzinger Frantz.

Grădinele: 1245 locuitori, 3

sate: Arvăteasca, Grădinele, Plăviceanca.

Primar: Gacea P. Stan.

Banca Populară „Sf. Maria”

(5.400 lei)

Greci: 1500 locuitori, 4 sate:

Atârnaţi, Greci, Ostrovu, Tomeni.

Primar: Popescu Ştefan.

Banca Populară „Fratele lui

Ovidiu Traian” (14.300 lei).

Grojdibodu: 2933 locuitori, 1

sat: Grojdibodu.

Primar: Rusănescu N.

Banca Populară „Griviţa”

(18.500 lei)

Gropşani: 1759 locuitori, 2 sate:

Gropşani, Horezu.

Primar: Andreescu Ion.

Banca Populară „Carol I” (9.000

lei).

Moară cu motor: Frielder

Frederica, Mandaloescu Ilie.

Gura Padinii: 330 locuitori, 1

sat: Gura Padinii; telefon.

Primar: Mice P. Ioan.

Banca Populară „Dinastia

Regală Română” (15.000).

Moară: Ionescu V. Nae.

Hotaru: 150 locuitori, 1 sat:

Hotaru.



Primar: Voiculescu Simion.

Banca Populară „Dunărea”

(3.000 lei).

Moară: Costescu D. & Eftimescu

Florea.

Ianca: 3082 locuitori, 1 sat:

Ianca din Vale.

Primar: Voiculescu Simion.

Banca Populară „Ianca”

(180.000 lei)

Negustori de cereale: Jipa Ioan,

Jipa Stanciu, Jipa Ştefan, Mircescu

Gheorghe.

Isbiceni: 830 locuitori, 2 sate:

Doanca, Isbiceni; telefon.

Primar: Paţachia F. Nicolae.

Banca Populară „Albina

Isbicenilor” (15.300 lei)

Moară cu aburi: Paţachia

Nicolae.

Moară pe apă: Zăvăleanu Radu.

Izlaz: 6137 locuitori. 1 sat: Izlaz;

poştă, telegraf, telefon.

Primar: Floriţă D. Dumitru.

Banca Populară „Izlaz-

Libertatea” /70.000 lei).

Mori cu aburi: Bădescu

Dumitru, Bădescu S. Paraschiv, Florescu

N. & Iancovici.

Jieni: 1337 locuitori, 2 sate:

Jieni, Plăviceanca.

Primar: Logofătu T. Ioan.

Leoțești: 284 locuitori, 3 sate:

Belgunul, Leoțești, Mirila.

Primar: Logofătu T. Marin.

Banca Populară „Școala și

Biserica” (12.000 lei).

Negustori de cereale: Anastasiu

S., Ionescu I.

Leul: 6432 locuitori, 2 sate:

Leul, Leul de Sus.

Primar: Marinescu M.

Banca Populară „Alexandru

Cuza” (160.000 lei)

Fermier: Vasilescu I.

Mărgăriteşti: 291 locuitori. 1

sat: Mărgăriteşti.

Primar: Popa D. Ioniţă.

Marotinu de Jos: 890 locuitori,

1 sat: Marotinu de Jos.

Primar: Ionescu M. D.

Banca Populară „Înţelegerea”

(12.000 lei).

Marotinu de Sus: 1159 locuitori, 2 sate: Lupăneşti, Marotinu de

Sus.

Primar: Popescu I. D.

Banca Populară „Marotinu de

Sus” (15.000 lei).

Moldoveni: 1987 locuitori, 1

sat: Moldoveni; telefon.

Primar: Georgescu Marin.

Proprietari de maşini şi unelte

agricole: Georgescu Nicolae, Gruia R.

Marin, Ivănescu Radu, Voinea M. Mihai.

Moară cu aburi: Ivănescu Radu.

Distilerii: Achimescu Anastase,

Cranta Mihai Fl., Georgescu M.,

Georgescu N., Gruia St. M., Nebunu M.

G., Ochea T., Stroe R.

Morunglavu: 2849 locuitori, 5

sate: Bărăşti, Ghioşani, Morunglavu,

Moruneşti, Poiana Mare; telefon.

Primar: Vasile D. Ioan.

Bănci Populare „Dreptatea”

(10.000 lei), „Viţă de vie” (24.000 lei).

Obârşia: 680 locuitori, 4 sate:

Câmpul Părului, Coteni, Obârşia,

Obârşia Nouă.

Primar: Popescu D. Petre.

Banca Populară „Sprijinul

nostru” (20.000 lei)

Oboga: 333 locuitori, 3 sate:



Oboga de Jos, Oboga de Mijloc, Oboga

de Sus.

Primar: Obogeanu Ion Th.

Banca Populară „Sporul” (6.000

lei).

Negustor de cereale: Gagiu C.

Nicolae.

Olari: Deaconeasa N. Marin,

Pielmuşi Fl. N.

Orlea: 575 locuitori, 2 sate:

Orlea, Orlea Nouă (Orliţa);

Primar: Encescu Stan.

Banca Populară „Orlea”

(37.700).

Osica de Jos: 384 locuitori, 1

sat: Osica de Jos.

Primar: Ionescu Ion.

Banca Populară „Cuza”

(12.000).

Osica de Sus: 740 locuitori, 2

sate: Osica de Sus, Vlăduleni.

Primar: Lepădatu R. Marin.

Banca Populară „Albina”

(85.000 lei).

Pârşcoveni: 700 locuitori, 3

sate: Butoiu, Olari (Vâlsăneşti),

Pârşcoveni.

Primar: Ionescu Petre.

Banca Populară „Pârşcoveni”

(10.000 lei).

Piatra Olt: 521 locuitori, 2 sate:

Criva, Piatra. Cale ferată, poştă, telefon,

telegraf.

Primar: Ionescu Constantin.

Bănci Populare: „Săteanul”

(835.000 lei), „Piatra” (15.000 lei).

Popânzăleşti: 1442 locuitori, 4

sate: Buzducu, Ciupuria, Loleşti,

Popânzăleşti.

Primar: Dincă Savu.

Banca Populară „Buna Vestire”

(50.000 lei).

Companii: Societatea

cooperativă „Frăţia”

Potelu: 1658 locuitori, 1 sat:

Potelu.

Primar: Stoenescu Anastase.

Banca Populară „Unirea”

(Alinarea).

Preajba: 324 locuitori, 3 sate:

Boantă, Coşereni, Preajba de Pădure;

telefon.

Primar: Ioanide Stere Costică.

Banca Populară „Tăsluiul”

(20.000 lei).

Negustori de petrol: Boacă

Marin, Cârstea H. Ioan.

Racoviţa: 649 locuitori, 1 sat:

Racoviţa.

Primar: Comisie Interimară.

Radomiru: 999 locuitori, 2 sate:

Radomiru, Vijuleşti; telefon.

Primar: Ştefănescu C. Petre.

Redea: 1000 locuitori, 3 sate:

Redea, Redişoara, Valea Soarelui.

Primar: Ionescu F. I.

Banca Populară „Viitorul

Redea” (118.456 lei)

Moară: Racoviceanu Marcu.

Reşca: 317 locuitori, 3 sate:

Chiliile, Reşca, Reşcuţa.

Primar: Drăghicescu I.

Banca Populară „Antina”

(20.000 lei).

Robăneşti: 1148 locuitori, 3

sate: Bojoiu, Robăneştii de Jos,

Robăneştii de Sus.

Primar: Bodic M. Marin.

Banca Populară „Savu

Constantinescu”, „Tesluiul” (2840 lei).

Roşieni: 250 locuitori, 2 sate;

Roşieni, Roşienii Mici; telefon.



Primar: Predescu Nicolae.


(12.200 lei).

Rusăneştii de jos: 800 locuitori,

1 sat: Rusăneştii de Jos.

Primar: Popescu Marin.

Banca Populară „Înaintarea

ţăranilor” (18.469 lei).

Rusăneştii de Sus: 800

locuitori, 3 sate: Rusăneştii de Sus,

Voineasa Mare, Voineasa Mică.

Primar: Anghel M. Ioniţă.

Banca Populară „Înălţartea”

(1.668 lei).

Scărişoara: 1962 locuitori; 1

sat: Scărişoara.

Primar: Theodorescu M. Ilie.

Banca Populară „Scărişoara”

(15.000 lei).

Bănci: Banca Romanaţi

(agenţie).

Slătioara: 1962 locuitori, 2 sate:

Salcia, Slătioara.

Primar: Criveanu Ilie57

.

Banca Populară „Unirea” (1.940

lei).

Fabrici de cărămidă: Bărbieru

N. Grigore; Corcău R., Chirimbu G.,

Stancu St.

Slăveni: 226 locuitori, 2 sate:

Fântânele, Slăveni.

Primar: Radu N. Stan.

Banca Populară „Pârghia

Înălţării” (711.000 lei)

Şopârliţa: 1203 locuitori, 1 sat:

Şopârliţa; telefon.

Primar: Comisie interimară.

Banca Populară „Brazda lui

Novac” (14.060 lei).

Negustor de cereale: Nicolae

57

Tatăl mitropolitului Nifon Criveanu

Ion.

Soreni: 1003 locuitori, 1 sat:

Soreni.

Primar: Bănică P. Grigore.

Banca Populară „Unirea”

(5.000 lei).

Ştefan cel Mare: 1938 locuitori,

2 sate: Ianca Nouă, Ştefan cel Mare.

Primar: Popescu Mih.

Moară cu benzină: Vasilescu

Alexandru.

Ştirbei: 3483 locuitori, 3 sate: :

Berbeşti, Boboaca, Ştirbei; telefon.

Primar: Sterescu I.

Banca Populară „Principele B.

C. Ştirbey” (70.000 lei).

Stoeneşti: 320 locuitori, 1 sat:

Stoeneşti; telefon.

Primar: Dumitrescu D.


(18.000 lei).

Fabrică de cherestea: Gailac

Ştefan.

Strejeştii de Jos: 1848 locuitori,

4 sate: Strejeştii de Jos, Mamura, Puricei,

Runcu; cale ferată, poştă, telegraf.

Primar: Ciobotea Ion.

Banca Populară (1400 lei).

Proprietari de maşini agricole:

Havel A. Petre, Stănciulescu Dimitriu.

Moară cu aburi: Deliu M.

Florea.

Strejeştii de Sus: 1801 locuitori,

1 sat: Strejeștii de Sus.

Primar: Oprea N. Ioan.

Banca Populară „Const.

Buzescu” (18.000 lei).

Studina: 2 sate: Studina,

Studiniţa (domeniul statului).

Primar: Dădulescu G.

Banca Populară „Sf. Ioan”



(5.640 lei).

Contractant forţă de muncă:

Traicovici C.

Proprietar maşini agricole:

Colac R, Ioan.

Moară cu Motor: Frantz Lami.

Ţărţălu: 780 locuitori, 2 sate:

Strâmba, Ţărţălu.

Primar: Miulescu I. Antonie.

Banca Populară „Iubirea

Aproapelui” (3680 lei).

Ddepozit de petrol: Ciobanu F.

T., Raiciu S.

Tia Mare: 2 sate: Ordoreanca,

Tia Mare.

Primar: Bălutaşcu Alex.

Banca Populară „Dreptatea”

(2.900 lei).

Maşini agricole: Truică I. D.

Sifonerie: Truică Teodor.

Povarnă (fabrică de spirt):

Stănculeanu Gh.

Traian: 3.000 locuitori, 1 sat:

Traian.

Primar: Nicolescu Miron.

Banca Populară „Împăratul

Traian” (8875 lei).

Ungureni: 1520 locuitori, 3 sate:

Dosu Sandii, Luncşoru, Ungureni.

Primar: Ilarion Ion.

Banca Populară „Ungureni”

(11.000 lei).

Urzica: 575 locuitori, 2 sate:

Stavaru, Urzica.

Primar: Predescu Ioan.

Banca Populară „Deşteptarea”

(8.500 lei).

Vădastra: 1670 locuitori, 1 sat:

Vădastra.

Primar: Raicea Stan P.

Banca Populară „„Deşteptarea”

(5919 lei).

Moară cu motor: Protopopescu

Al. Moşt.

Distilerie de băuturi spirtoase:

Florescu Fl.

Vădăstriţa: 3580 locuitori, 1

sat: Vădăstriţa.

Primar: Predescu I.

Banca Populară „Frăţia”.

Maşini agricole: Stoişor Ioan.

Vârtina: 350 locuitori: 3 sate:

Corbeni, Româna, Vârtina.

Primar: Militaru F.

Viişoara: 1270 locuitori, 2 sate:

Viişoara, Viişoara Moştenească.

Primar: Constantin D. M.

Marin.

Banca Populară „Viişoara”

(27.000 lei).

Vişina: 5090 locuitori: 2 sate:

Vişina, Vişina Nouă.

Primar: Rusenescu M. Florea.

Banca Populară „Libertatea

economică” (67.350 lei).

Maşini agricole: Dăbuleanu I.

C., Dumitrescu Gh. Spiridon, Ilie R. I.

Fl., Marin Popa Nica, Niţă D.

Moară cu motor: Niculescu Nae.

Depozit de petrol: Raducanu N.

Vasile.

Distilerie: Mitru I. P.

Vlădila: 3.300 locuitori, 2 sate:

Vlădila, Vlădila Nouă.

Primar: Ulmanici Petre.

Banca Populară „Frăsinetu

Cozia” (32.000 lei).

Bancă: Banca „Vlădila”,

societate anonimă (80.000 lei).

Vulpeni: 300 locuitori, 7 sate:

Călineşti, Cotorbeşti, Gogoşeşti,

Pescăreşti, Tabaci, Valea Satului,

Vulpeni.

Primar: Ciuculescu Ştefan.




(4404).

Zănoaga: 1810 locuitori, 1 sat:

Zănoaga.

Primar: Fliescu V.

Banca Populară „Progresul”

(1770 lei).

Maşini şi utilaje agricole: Iliescu

Vasile, Ştefan Sp. Ion, Vasilescu M.

Marin.

Zvorsca: 1310 locuitori, 1 sat:

Zvorsca.

Primar: Popa M. Constantin.

Banca Populară „Isvorul”

(3.000 lei).

Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (III)

Haralamb G. Lecca

Continuăm şi în acest număr reproducerea memoriilor de pe frontul războiului

balcanic (1913) ale poetului caracalean Haralamb G. Lecca. Ele au apărut în volum chiar în

1913. În acest episod, poetul este martorul încheierii armistiţiului urmat de apariţia

holerei, flagel care va face în rândurile armatei române multe victime în condiţiile în care

asistenţa sanitară era precară.

Vestea primului armistiţiu, adică a şederii pe loc patru zile, m-a pornit să-mi

caut un culcuş, şi norocul m-a dus în curtea unei case mai cu ifos, unde, în nelipsitul

porumbar am descoperit un fel de cucurig pardosit, pe care am şi pus stăpânire. O parte

mai săltată a devenit pat; doi din trei păreţi neexistenţi, ca să nu mă bată vântul noaptea, i-

am înfiinţat prin pături, şi peste nici un ceas de la ocupaţie, cucurigul devenise cal mai

simpatic iatac. Bagaje-ntinse, tunică-n cui, gamele cu apă, lăzi drept mese, fân drept

covoare- nu-mi venea a crede, mai ales după o săptămână de cort şi de maţe-fripte. Şi m-a

coprins aşa placere, că de unde până atunci, oriunde ajungeam seara, m-apuca un parapon

cumplit- aici mi-a venit să cânt.

Seara, după încă un noroc- masă ca oamenii, la popotă, cu tacâmuri, cu mâncări

calde- fluieram la mine în iatac, desmierdat de gândul că mă voi culca desbrăcat- când,

aud un sgândărit, ca râcâitul unui şoarece. ,,Haiti!” , mi-am zis; ,,şobolani, într-un

porumbar, nici vorbă”. Când colo, era o cloşcă pitită într-un cuibar, făcut pe furiş, sub

două lespezi. Ea, simţind tăcere şi crezându-se singură, a început să cotcăie, în limba ei,

întorcându-şi ouăle cu ciocul şi căutând zadarnic să le-acopere pe toate, căci două nu-

ncăpeau sub ea, aşa că, în cele din urmă, spre a nu le sacrifica, a acoperit pe unul cu o

aripă-ntinsă şi pe celălalt cu guşa. Îngrijiri deşarte, căci de ce mă temeam n-a scăpat: eşind

din cuibar să mănânce, au prins-o ,,găinarii”, şi bieţii pui au murit în găoace.

Am dus-o aşa 16 zile- căci după întâiul armistiţiu, la 12 iulie, au urmat încă două:

de alte cinci [zile] la 17, şi de încă trei [zile] la 22. Şi jumătate din aste 16 zile ploua, ploua

încet, încet şi mărunt, ceasuri întregi, de-ţi venea să muşti, neavând pe cine cicăli.

Cum rânjea puţin soarele, porneam călare, în raite pe dealuri şi pe scursori de ape.

Dacă m-apuca seara, pe când amurgul pastela munţii, urmăream felia încă albă a lunii şi-

ascultam trâmbiţele depărtate ale artileriei, cum jeleau, în surdină, marşul Aidei. Dacă era

devreme, mă uitam de pe culmi la ciuperca vreunei mori ascunsă-n sălcii, la corturile

răsfirate pe dealuri, ca o turmă de oi, sau la câte o coloană în mers, târându-se cât vedeai

cu ochii, ca o omidă monstră, şi mă gândeam cât aur curge aşa, pe drumuri, deoarece



numai o brigadă de artilerie înghite peste 15 milioane.

Alţii, mai simpli sau mai filozofi, se resemnau, luându-şi ca ocupaţie diverse

atitudini tâmpite: ba cu mâna-n sold, sâsâind, ba uitându-se mereu la ceas, ba chinuind

câte-un nasture, cu una şi aceeaşi dorinţă- masa.

Mâncam când rău, când bine- dar cel puţin mâncam. Nu e vorbă, uneori ne punea

Dumnezeu mâna-n cap, ca în zilele când ne soseau de la Dunăre otomobile cu merinde-

cum ţin minte una, cu un dejun de pomină: mastică, icre negre, sardele, pui cu ciuperci,

muşchi fript, compot de caise, vin cu Vichy, cafea cu coniac şi anecdote cu muştar.

Deseori însă, lista se reducea la zeamă acră, macaroane sleite şi pâine ghiulea.

Adaog, ca să sfârşesc cu masa, că în personalul popotii, pe lângă căpitanul-şef, era

şi un ajutor, cu trei titluri, de trei naţii: ca civil era jude-stagiar, în oaste caporal, iar în

campanie maître-d‟ hotel.

Noaptea, din somn nu mă sculau numai purecii, ci şi ţârâitul caracteristic al

telegrafiei fără fir care-şi înfipsese catartele într-un deal vecin, ori monologul

telefonistului din trăsura de staţie, cantonată la poartă şi mai ales cârâitul chemător al

găinilor, culcate în pom şi

surprinse de inamic, un

cârâit anume, duşmănos,

ca şi cum ar fi strigat: ,,o

să-mi răzbun!”

Alteori mă

deştepta tropotul

călăreţilor plouaţi, cu

corturi în cap, părând, la

felinar, nişte arabi în

goană, sau uruitul

căruţelor cu pâini

mucegăite şi acre, căci

veneau poşte întregi

desvălite şi mai purtând şi

deasupra unul sau doi

oameni. Unele din ele,

turceşti, aveau un tăcănit

strident, special, din cauza bucelelor de oţel, tăcănit şi mai suparator când călcau pe şosele

colţuroase, cari stricau copita cailor nostri, nepotcoviţi în capsă, ca ai lor.

Şi, deşteptat din somn, negura chema urâtul, iar din urât răsărea descurajarea ,

căci sunt ceasuri în viaţă când parcă tot se năruie. Ţi se pare că Cerul sau Soarta te

pedepsesc, că n-ai încotro, că trebuie să te supui. N-a ţinut însă mult căci a venit flagelul

şi, de câte ori auzeam în jurul meu gemând, sau vedeam un suflet ducându-se, în faţa

suferinţei altora nu mă mai puteam gândi la mine. Când te cheamă o datorie, ce te doare pe

tine piere ca o lacrimă în ocean; încet-încet te domireşti, îţi scuturi conştiinţa şi ajungi la

cea mai mare putere: liniştea sufletului.

În penultima zi a-ntâiului armistiţiu, pe când reciteam, în poartă, copia unei

strofe, scrisă mărunt pe unicul perete al cucurigului meu, de cine ştie ce alt locatar, strofă

care spunea:

,,Am petrecut în astă tindă,

Cu somnul dus, cu ochii-n grindă,

Trei nopţi urâte, trei nopţi mari,

Mânca-i-ar câinii pe bulgari!”…

Militari din Batalionul II din cadrul Regimentului 19

Romanaţi în campania militară din Bulgaria în 1913

(S.J.A.N. Olt)



şi pe care subliniam cu-n zâmbet sinceritatea strigătului final,- medicul Diviziei

ne-a adus ştirea celui mai crâncen atac: holera.

Deşi împrejurimile Ceranoviţii întruneau toate condiţiile unui bivuac ideal- apă,

fân, iarbă, scurgeri, pomi, aer, munţi, platouri- nenorocirea de a fi oprit atâtea regimente

într-un fost focar de holeră, agravată de noroaie şi de ploi, cari spălau toate murdăriile şi le

vărsau în râul din care soldaţii nu pricepeau că nu trebuie să bea- a făcut ca în dimineaţa

de 14 iulie să se îngroape cel dintâi mort iar de la 14 la 21, din 176 de bolnavi, să moară

35.

S-au întins îndată corturi de izolare, s-au luat puţinele măsuri ce se puteau lua, dar

ce folos!... Pe lângă greşeala initial de a nu se fi altoit [vaccinat] trupele dincoaci de

Dunăre, înaintea plecării, s-a mai adăugat şi aceea a unui mizerabil serviciu sanitar, unită

cu lipsa de hrană. Lasă că zile-n şir n-a sosit o pâine, iar mai târziu, la sosire, erau mucede,

constrângând astfel ţăranul, nărăvaş din fire, să mănânce grâu fiert şi bolbotine cu sâmburi

care l-au debilitat, predispunându-l boalelor, dar- dezastru mai dureros, ambulanţele se

certau pe pachetele cu vată şi pe câte un litru de acid fenic, ori pe câte o cutioară cu acid

citric, aşa de bine erau înzestrate, încât bieţii evacuaţi cel mult dacă gustau câte-o lingură

de ceai; de cafea şi de coniac, nici vorbă, fără a mai pune la număr o sumă de inconsciente

crime, printr e cari cea săvârşită mai târziu, la Turski-Izvor, unde un lazaret, adică o casă

îndopată cu 130 de inşi, n-avea nici fântână, nici oameni s-aducă apă.

Şi, până să ne urnim din cuibarul acela de moarte, am asistat la fel de fel de scene.

Una: Se-ngropau trei holerici, în trei gropi la rând. Un sanitar îi târa cu cangea,

altul svârlea pământ deasupră-le iar cam la 40 de paşi de-acolo, sub o salcie, preotul

brigăzii din care făceau parte bieţii răposaţi, le citea întru pomenire. Trece un căpitan

inimos:

-Cum, părinte! se miră el, indignat. Îi îngroapă ici şi le citeşti la o poştă?

-Lasă, taică, nu face nimic. Dumnezeu e pretutindeni.

Alta: Un ofiţer bolnav- zicea el- fricos, şopteau prietenii, făcuse raport de boală şi

cerea evacuarea în ţară.

-Ce ţară, domnule! a izbucnit un maior medic. Ce e sistemul ăsta?... Stai aici, cu

noi, să murim împreună.

Sau următorul dialog, care când ni s-a

raportat, a făcut minunea să ne descrunte puţin: Pe

câmp, în dreptul unui regiment de artilerie

nemolipsit, o santinelă se uită, nepăsătoare, la

trecerea unui battalion de vânători. O-ntrebă un

caporal:

-Ce reghiment e aici?

Tăcere. Altă-ntrebare atunci, a altui vânător:

-Din ce regiment eşti, mă?

Tot tăcere.

-Ce, leat, eşti mut? tună un plutonier necăjit

care-auzise ,,afrontul”.

Şi-atunci, santinela, drept răspuns, îi

întoarce spatele cu dispreţ, mormăind:

-Eu nu vorbesc cu infanteria.

Haralamb G. Lecca (S.J.A.N.

Olt)



Personalităţi ale Unirii Basarabiei cu România în 1918

Corneliu Nedelciuc, Manuela Stroie

Vom prezenta câteva personalităţi considerate cu un mai puternic rol în

realizarea acestui prim act istoric de maximă importanţă pentru fâurirea României

întregite în hotarele sale fireşti, visul nostru de veacuri de a trăi uniţi într-o singură ŢARĂ,

unde fiecare dintre noi puteam să spunem fără teamă că suntem ACASĂ şi că numai aici

ne putem hotărî singuri mersul nostru ca NEAM între neamurile lumii şi mai ales ale

Europei.

Ne-am oprit la şase ca mai reprezentativi, cu activitate înainte şi după 27

noiembrie 1917, când s-a constituit SFATUL ŢĂRII.

De mare folos ne-a fost lucrarea lui Alexandru Chiriac „Mic Dicţionar al Membrilor

Sfatului Ţării din Chişinău” publicată de revista PATRIMONIU nr. 4/1991 apărută la

Chişinău, din care am extras şi prelucrat numeroasele amănunte despre aceste

personalităţi.

ANTON CRIHAN

Vom începe prezentarea sa cu cele spuse de nepotul său după mamă, Dr. MIHAIL

BAJIREANU, din Balş, pe data de 19 ianuarie 1993, la catafalcul unde a fost depus sicriul

cu rămăşiţele pământeşti ale lui Anton Crihan aduse din Statele Unite ale Americii, locul

trăirii ultimilor săi ani de viaţă de 100 de ani, fără câteva luni, la Biserica Mânăstirii Caşin

din Bucureşti şi după slujba ţinută de Mitropolitul Antonie Plămădeală şi Arhiepiscopul

Petru de Bălţi, înainte de plecarea spre Republica Moldova (Basarabia sa cea iubită) unde

a lăsat cu limbă de moarte să fie depus în pământ: „A fost ultimul supraviţuitor din marea

generaţie care a luptat pentru revenirea Basarabiei la Patria Mamă, închinându-şi

întreaga viaţă pentru Unire, ideal naţional atins în două rânduri şi la care nu a renunţat

să spere până la sfârşitul zilelor. Iubindu-şi Patria mai presus de orice, Moş Crihan din

Sfatul Ţării (cum era numit de prieteni şi rude), nu a renunţat niciodată la cetăţenia

română şi a lăsat cu limbă de moarte ca rămăşiţele sale pământeşti să fie îngropate în

Basarabia lui dragă. Fie ca mormântul ce i se va deschide în vechiul pământ românesc al

Basarabiei să fie inclus în fruntariile fireşti ale Patriei, aşa cum a sperat cu ardoare cel ce

a fost ANTON CRIHAN, pe care nu-l vom uiata niciodată. Dumnezeu să-l odihnească

între aleşii neamului românesc”.

Născut la 12 iulie 1893, în localitaea Sângerei jud. Bălţi, Anton Crihan a urmat

şcoala primară şi liceul la Bălţi, iar după absolvire a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe

Economice din Odessa pe care le-a întrerupt din cauza Primului Război Mondial,

continuîndu-şi studiile în alt domeniu după constituirea României Mari, absolvind la

Bucureşti Facultatea de Drept, dându-şi apoi doctoratul în Ştiinţe Politice şi Economice în

Franţa, la Sorbona .

În anul 1917, mobilizat pe frontul românesc, participă pe data de 12 mai 1917 la

o întrunire a militarilor basarabeni, aflaţi în zona Bârlad, afiliindu-se cu toţii la Partidul

Naţional Moldovenesc din Basarabia.

Odată cu începerea disoluţiei armatei ruse, cauzată de Revoluţia din Februarie

1917, tot în cursul lunii mai 1917, Anton Crihan, împreună cu alţi militari de carieră sau

concentraţi, este delegat să înfiinţeze Comitetul Naţional Ostăşesc din Odessa, contribuind

totodată la organizarea primelor formaţiuni militare moldoveneşti pentru Basarabia, care

se vor numi cohorte. Ulterior din aceste cohorte şi din alte elemente moldoveneşti ce



continuau să sosească la Odessa, s-au pus bazele şi a început formarea primelor regimente

moldoveneşti combatante, precum şi un corp de jandarmerie rurală naţională, toate având

ca organizator pe Anton Crihan

Ia parte la Congresul Militarilor Moldoveni de la 20-26 oct. 1917 de la Chişinău,

unde în cuvâtarea sa pune semnul egalităţii între „autonomie” şi „stăpânirea ţării”.

A făcut parte din Biroul de organizare a Sfatului Ţării.

La 6 ianuarie 1918, protestând în gara Chişinău împotriva uciderii de către

bolşevicii ruşi din Front-Odtel a unora dintre prizonierii ardeleni care mergeau să lupte

alături de români, Anton Crihan este arestat, dar reuşeşte să evadeze şi fuge la Iaşi,

participând la urgentarea ajutorului pe care România urma să-l acorde Basarabiei.

Ca deputat pentru Sfatul Ţării din partea Congresului Militarilor Moldoveni pe

întreaga perioadă de funcţionare a acestuia (21.XI. 1917- 27. XI. 1918), votează la 27

martie 1918 PENTRU UNIREA BASARABIEI cu ROMÂNIA.

În cadrul Sfatului Ţării, a fost vicepreşedintele Comisiei agrare, membru în

comisiile: şcolară, de redactare, aprovizionare şi combatere a anarhiei, declaraţii şi statute.

După realizarea Unirii, a fost folosit intens ca specialist în problemele Basarabiei.

A militat şi a contribuit esenţial la unificarea Partidului Ţărănesc Moldovenesc din

Basarabia cu Partidul Naţional Ţărănesc, unde a fost membru în Biroul Comitetului

Executiv.

A fost membru în Parlamentul României în patru legislaturi, ultima dată în 1937,

când Carol al II-lea a dizolvat partidele politice şi a dat lovitura de stat din februarie 1938.

În 1932-1933 a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii, în care calitate

a contribuit la aducerea Facultăţii de Agricultură de la Iaşi la Chişinău, fiind numit

profesor la această facultate.

În 1940, la ocuparea Basarabiei de către Ruşi, se refugiază în ţară.

Odată cu instalarea comunismului în ţară, Anton Crihan începe să fie hărţuit

pentru trecutul său unionist. În 1950 este deţinut la închisoarea Văcăreşti. După ce iese tot

în acelaş an, se căsătoreşte cu o străină, pleacă la Teremia în Banat, unde se aflau ca

refugiaţi după 1944 trei dintre fraţii săi şi trece clandestin frontiera iugoslavă. După o serie

de peripeţii (arestat la Chichinda, eliberat de Ambasada Franţei la Belgrad, rezident la

Paris) ajunge împreună cu soţia sa Olivia în SUA la Saint Louis, unde va locui până la

sfârşitul vietii (9 ianuarie 1993).

În anul 1986 îi apare în limba engleză în SUA la Humboldt State University,

California, tradusă şi în l. română, cartea „Drepturile Românilor asupra Basarabiei după

unele surse ruseşti”, o lucrare fundamentală ca bază teoretică pentru Unirea Basarabiei cu

România. A mai publicat lucrările : „Situaţia agrară în Basarabia în timpul dominaţiei

ruseşti 1812-1918”; „Despre populaţia Basarabiei”.

A continuat în SUA lupta pentru libertatea şi dreptatea ţării sale România şi a

provinciei natale Basarabia, atât prin scrieri cât şi ca membru în Adunarea Naţiunilor

Captive, în Comitetul Naţional Român ş.a.

Decoraţii : ORDINUL FERDINAND în grad de ofiţer, ORDINUL STEAUA

ROMÂNIEI în grad de ofiţer, SRRVICIUL CREDINCIOS în grad ofiţer ş.a.

DANIEL CIUGUREANU

S-a născut la 9 decembrie 1885, în com. Şirăuţi, jud. Hotin, în familia preotului

din comună, Alexandru.

Şcoala primară a urmat-o în satul natal, o parte din liceu la Bălţi şi Seminarul

teologic la Chişinău.



În anul 1908 devine student la Facultatea de Medicină din Kiev. Aici participă la

înfiinţarea Cercului literar al studenţilor moldoveni „Deşteptarea” , împreună cu Alexe

Mateevici, D. Bogos, Gr. Cazacliu ş.a. Este arestat în luna mai 1912, şi este trimis pentru

câteva luni în Siberia. Cercul Literar amintit îşi camuflează activitatea şi reuşeşte să apară

până la Revoluţia din 1917. Revine la Kiev, unde reuşeşte să termine Facultatea în anul

1913 şi este repartizat ca medic la Spitalul din Vorniceni, jud. Lăpuşna şi apoi se transferă

în anul 1914 la Spitalul din Hănţeşti până în anul 1915.

În anul 1915, toamna, apare revista „Cuvânt Moldovenesc”, finanţată de

proprietarul Vasile Stroiescu, revistă la care devine colaborator permanent. Considerat

promotor al mişcării naţionale româneşti din Basarabia, este arestat în anul 1914 şi

„expediat” în Siberia, de unde evadează şi se ascunde până în anul 1917. După izbucnirea

revoluţiei ia parte activă şi entuziastă la toate prefacerile din această perioadă istorică a

Basarabiei.

A făcut parte din biroul de organizare a Sfatului Ţării, înfiinţat ca organ unic de

conducere a Basarabiei prin hotărârea Congresului Militarilor Moldoveni din 20-26 oct.

1917 de la Chişinău. Datorită muncii plină de abnegaţie a Biroului de organizare a Satului

Ţării, acesta a putut ţine prima şedinţă la 21 noiembrie 1917.

Dr. Daniel Ciugureanu a fost deputat în Sfatul Ţării din partea C.C. al Partidului

Naţional Moldovenesc.

Din cauza acţiunilor Front-Otdel-ului- care nu dorea să acorde dreptul

basarabenilor la autodeterminare şi cu ajutorul trupelor bolşevice trimise din Odessa şi

chiar din Baltica a încercat să ocupe Chişinăul şi să menţină Basarabia în cadrul Federaţiei

Republicilor Sovietice Ruse- activitatea Sfatului Ţării, organul democratic în depline

drepturi, ales de întreaga populaţie a Basarabiei, a fost puternic afectată, ceea ce a

determinat o criză de guvern.

La 14 ianuarie 1918, Dr. Daniel Ciugureanu a fost însărcinat cu formarea unui nou

Guvern (Consiliul Directorilor Generali), care după îndelungate discuţii, a fost validat de

Sfatul Ţării.

În calitate de Şef al Guvernului, insistă ca Proclamarea independenţei Republicii

Moldoveneşti de către Sfatul Ţării să fie făcută pe data de 24 ianuarie, dată simbolică

pentru TOŢI ROMÂNII.

La 25 ianuarie 1918, Dr. Daniel Ciugureanu, în calitate de şef al Guvernului a

publicat comunicatul diplomatic al Guvernului Franţei şi a altor guverne ale altor ţări

aliate, primit prin Consulul Franţei la Chişinău, dl. Sarre în care printre altele se spune :

„Toţi colegii ambasadori ai ţărilor aliate, precum şi eu, suntem însărcinaţi reciproc a

declara oficial că intrarea trupelor române în Basarabia se prezintă ca o acţiune care nu

poate să aibă nicio influenţă, nici asupra situaţiei politice interne a ţării, nici asupra

viitorului politic al Basarabiei. Semnat Ambasadorul Franţei în România, Saint Aullaire.

Prin urmare, conchide Şeful Guvernului, Dr. Daniel Ciugureanu „trupele române

nu au venit la noi ca inamici şi cuceritori, ci ca prieteni ai poporului Republicii

Moldoveneşti, pentru a da ajutor în luptele cu jefuitorii şi siluitorii ce tind a distruge şi a

sugruma a noastră Republică tânără şi libertatea ei.”

Pe data de 18 februarie 1918, o delegaţie a Republicii Moldoveneşti compusă din

Dr. Daniel Ciugureanu, împreună cu I. Inculeţ şi Em. Catelli pleacă la Iaşi. Aici, această

delegaţie s-a prezentat Primului Ministru al Guvernului României, generalul Al. Averescu,

căruia îi transmit dorinţa de Unire cât mai repede a Republicii Moldoveneşti cu România.

Aşa cum s-a arătat amănunţit anterior, Al. Averescu îi sfătuieşte să nu se grăbească, să mai



aştepte ca Republică independentă, sfat datorat tratativelor cu Germania pentru Armistiţiul

de la Buftea. Delegaţia revine acasă la Chişinău.

La 26 feb. 1918, Ion Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării, însoţit de Dr. Daniel

Ciugureanu şi mai mulţi delegaţi, revin la Iaşi pentru a lua legătura cu reprezentanţii

puterilor aliate aflaţi acolo, cu reprezentanţii Guvernului român în funcţiune, ai guvernelor

trecute, îi vizitează pe preşedinţii corpurilor legiuitoare şi pe principalii demnitari ai

României. Delegaţia este primită în audienţă şi la Palat. Reprezentaţii Antantei promit că

vor informa guvernele lor asupra constituirii noului stat independent al Europei.

La 16 martie 1918, Dr. Daniel Ciugureanu ca Prim Ministru al Guvernului

primeşte proclamaţia unirii Basarabiei cu România de la Bălţi. Cu această ocazie „Fracţia

ţărănească” prin liderul ei, deputatul Ţiganco, interpelează guvernul în Sfatul Ţării asupra

politicii externe a guvernului. A răspuns Şeful Guvernului, Dr. Daniel Ciugureanu, care a

spus : ,,Primejdia nu vine din partea României, care nu se amestecă în treburile interne

ale republicii, ci din partea Ucrainei, care râvneşte măcar două judeţe: Cetatea Albă

(Akerman) şi Hotin”.

Impresia a fost neaşteptată pentru „Fracţia ţărănească”, ceea ce l-a determinat pe

Dr. Daniel Ciugureanu să continue, spunând reprezentanţilor minorităţior : „Nu cunoaşteţi

istoria şi nici nu v-a interesat niciodată istoria acestei ţări, căci pe toţi v-a mânat încoace

numai dorinţa de îmbogăţire.

Dr. Daniel Ciugureanu, ca Şef al Guvernului, a desfăşurat cu tot entuziasmul o vie

activitate, alături de toţi liderii „Blocului Moldovenesc” la organizarea şi desfăşurarea

şedinţei istorice din 27 martie 1918. Nu a putut vota, deoarece mandatul său de deputat nu

mai era valid la acea dată.

După 27 martie 1918, Dr. Daniel Ciugureanu împreună cu Ion Inculeţ, au fost

numiţi ministri, secretari de stat, fără portofoliu, în Guvernul român. A mai fost ministru

în alte trei legislaturi, Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor de mai multe ori, senator de

drept şi Preşedinte al Senatului.

Deşi a ocupat funcţii de mare răspundere, Dr. Daniel Ciugureanu nu şi-a

abandonat niciodată profesia de bază: chirurg urolog.

Fiind de o probitate profesională de neclintit şi de o cinste proverbială, Dr. Daniel

Ciugureanu, şi-a construit o locuinţă în Bucureşti prin Societatea de construcţii locuinţe

ieftine (confiscată de comunişti), unde se mută în 1932.

În 1940, Dr. Daniel Ciugureanu înfiinţează în Bucureşti, Cercul basarabenilor

prin care acorda sprijin moral şi material refugiaţilor de după 28 iunie.

În 1941, Dr. Daniel Ciugureanu a fost mobilizat ca medic colonel la Spitalul Dr.

Cantacuzino, iar în 1946 se pensionează.

În 1950 este arestat de slugile criminale ale regimului bolşevic stalinist, aduse

ilegal la conducerea Ţării pe tancurile armatei roşii şi încarcerat direct, fără proces, la

Sighet unde moare.

De ţinut minte : Unicul său fiu nu i-a putut afla nici data morţii, nici locul şi

felul cum a fost înmormântat. Mod tipic de „răsplătire” de către regimul comunist

bolşevic român a unuia dintre Marii bărbaţi ai Neamului, decorat pentru activitatea sa

în slujba ŢĂRII cu MAREA CRUCE A COROANEI ROMÂNIEI, cu cordon,

ORDINUL FERDINAND şi SERVICIUL CREDINCIOS în grad de mare ofiţer.

PANTELIMON HALIPA

S-a născut la 1 august 1883, în comuna Cubolta, jud. Soroca, fiind mezinul unei

familii cu cinci copii ai dascălului bisericii din sat, Nicolae Halipa.



Cursul primar îl face la Cubolta, dar deoarece limba de predare era rusa, are o

pregătire precară. Între anii 1893-1898 urmează la Şcoala Spirituală de la Edineţ, dar

începând cu clasa pregătitoare, tot din cauza cunoaşterii aproximative a limbii ruse.

Reuşeşte să termine această şcoală şi să-şi însuşească până la urmă limba rusă şi începe să

urmeze la Seminarul Teologic din Chişinău între 1898- 1903, însă nefiind atras de profesia

de preot, se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Dorpat (Estonia), unde erau

primiţi şi absolvenţi ai seminariilor teologice.

În 1905 este eliminat pentru activitate revoluţionară şi revine acasă şi apoi la

Chişinău. Împreună cu Vasile Stroescu, Ion Pelivan ş.a. participă la punerea bazelor

Partidulu Naţional Moldovenesc cu un Program de revendicări naţionale. A contribuit-

alături de C. Stere, care a venit de la Iaşi aducând şi fondurile necesare- la apariţia între

24 mai 1906 şi 4 martie 1907- din iniţiativa patriotului Emanoil Gavriluţă- a gazetei

„Basarabia”, prima publicaţie în limba română tipărită prin folosirea caracterelor ruseşti

iniţial şi apoi latine. În această gazetă, care se subintitula naţională democratică, se va

publica Programul Partidului Naţional Moldovenesc. A fost redactor, la această gazetă

alături de Ion Pelivan, Alexe Mateevici ş.a sub direcţia lui Em. Gaviluţă.

Aici publică la 26 iunie 1906 articolul devenit celebru „Liga ţăranilor şi

stăpânilor” prin care îi îndeamnă pe săteni să se unească într-o ligă, deoarece Unirea face

puterea şi în acest fel nimeni nu va mai putea să considere robi pe ţăranii basarabeni. A

mai scris articolul „Noi vrem şcoli moldoveneşti”, apărut în 25 oct. 1906. A semnat sub

pseudonim la această gazetă, deoarece era urmărit pentru atitudinea sa, fiind chiar arestat

la Moscova unde a participat la un Congres ţărănesc, fiind găsit fără paşaport şi adus din

post în post pe jos până la Chişinău, cale de 1500 km şi cu tratamente nu dintre cele mai

umane.

În 1907 a cerut prin gazeta ,,Basarabia” ca ţăranii să fie împroprităriţi, şcolile

naţionale să fie în limba maternă, la fel şi slujba în biserici, activitatea judecătorească

precum şi administraţia, concluzionând: dorim autonomie.

În ultimul număr al gazetei „Basarabia”, P. Halipa publică marşul lui Andrei

Mureşanu „Deşteaptă-te române” fapt pentru care va fi urmărit de autorităţi şi pentru a nu

fi arestat fuge peste Prut.

Între 1908-1912, urmează la Iaşi cursurile Facultăţii de Litere, luându-şi licenţa la

secţia de istorie-geografie, devenind profesor. Colaborează la „Viaţa românească”,

fiindu-i încredinţată rubrica „Scrisori” (din Basarabia, Transilvania şi Bucovina) .

După terminarea facultăţii, cu toate că i se oferea să rămână la Iaşi, pleacă în

Basarabia, considerând că aici prezenţa sa era mai necesară. Chiar din 1912 face parte din

cercul celor care editează gazeta „Cuvânt Moldovenesc”, căreia din 1917 îi devine editor

şi director.

În această calitate va paricipa şi personal, dar mai ales prin scris la toate acţiunile

care pregătesc UNIREA din 1918: Congresul învăţătorilor, unde insistă la primul pentru

învăţământ naţional în limba română, iar la cel de al doilea pentru introducerea alfabetului

latin în locul celui rus; Congresul cooperatorilor; Adunarea ostaşilor moldoveni din Rusia

de la Odessa (18 apr. 1917); Congresul preoţilor; Congresul ţărănimii (la care va fi ales ca

delegat la Congresul ţărănesc panrus, unde împreună cu întreaga delegaţie se vor întâlni cu

Kerenski, Troţki şi Lenin, pentru problema autonomiei Basarabiei).

La 20 oct. 1917, la Congresul ostăşesc, este cooptat în Biroul de organizare al

Sfatului Ţării şi trimis ca deputat.

La 21 nov. 1917, în prima şedinţă a Sfatului Ţării, Pantelimon Halipa este ales

Vicepreşedinte (Ion Inculeţ- Preşedinte, Ion Buzdugan-secretar).



La 2 dec. 1917, redatează şi citeşte de la tribuna Sfatului Ţării, proclamaţia prin

care Basarabia va deveni Republica Moldovenescă Autonomă, iar la data de 24 ianuarie

1918 (data a fost special la aleasă de către P. Halipa, cunoscându-i încărcătura emoţională

pentru Români), Republica Moldovenească Autonomă devine independentă

denumindu-se REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ.

La 27 martie 1918, P. Halipa s-a aflat în Prezidiul Adunării care va vota PENTRU

UNIREA cu PATRIA MAMĂ, iar la 27 noiembrie 1918, Pantelimon Halipa a fost ales

Preşedinte al Sfatului Ţării, când s-a votat legea reformei agrare, considerată atunci cea

mai democratică din lume, precum şi Unirea necondiţionată cu România,

desăvârşindu-se actul de la 27 martie 1918.

La 28 noiembrie 1918, participă în fruntea unei delegaţii de basarabeni sosită la

Cernăuţi, la unirea Bucovinei cu România, iar la 1 decembrie 1918 participă la Marea

Adunare de la Alba Iulia, care consfinţea Unirea Transilvaniei cu România, ŢARA fiind

de acum înainte întregită în hotarele ei naturale.

În 1919, Pantelimon Halipa va funcţiona ca profesor de istorie şi geografie la

Şcoala Normală din Chişinău.

După dizolvarea Sfatului Ţării, a fost deputat şi senator în Parlamentul României

Mari în toate legislaturile începând cu 1918. A fost Ministru al Basarabiei în mai multe

guverne, al Lucrărilor Publice şi al Sănătăţii.

În 1940 se refugiază în ŢARA rămasă liberă, avându-şi domiciliul în Bucureşti.

În anul 1950 începe calvarul vieţii sale care va dura 7 ani, perioadă în care a

băut până la fund din „cupa răsplăţii” primite iniţial şi în final timp de 2 ani de la

slugile bolşevice comuniste criminale debarcate de pe tancurile armatei roşii sau

sprijinite de acestea aflate la conducerea Republicii Populare Române, iar 3 ani chiar

de la bolşevicii autentici, făuritorii comunismului sovietic.

Aşa cum este consemnat în revista Patrimoniu nr. 4/1991 de la Chişinău:

,,Pantelimon Halipa este arestat de autorităţile comuniste şi deţinut timp de 2 ani în

sinistra închisoare de la Sighet, unde şi-a sfârşit zilele floarea intelectualităţii autentice

româneşti. În 1952 aceştia îl predau, contrar oricăror legi juridice, organelor de anchetă

sovietice, împreună şi cu alţi Români refugiaţi din Basarabia. La ordinul lui Stalin este

judecat în regim de urgenţă la Chişinău şi condamnat la 25 ani muncă silncă în Siberia

ca „trădător al ţării sovietice.” Aceştia nu puteau să-i ierte organizarea şi mai ales votul

pentru UNIREA NECONDIŢIONATĂ a Basarabiei cu România. De acolo, Pantelimon

Halipa adresează memorii ambsadorului român de la Moscova, Iorgu Iordan, începute

obsesiv: Subsemnatul..... neam de neamul meu români, mă aflu în Siberia, condamnat de

un tribunal sovietic, înţeleg să fiu pedepsit pentru vreo vină de ţara mea, prin legile ţării

mele. Dar dacă mă aflu aici întreb: De când Siberia este colonie românească?

Muşcătoare şi extrem de inteligentă întrebare.

În 1955 este eliberat şi se înapoiază în ţară, unde calvarul va mai continua 2 ani,

fiind deţinut la Gherla de către bolşevicii români şi eliberat în 1957 când revine la

Bucureşti”.

Pantelimon Halipa a fost fondatorul Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul”

din Chişinău şi al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia.

Ghemul vieţii sale se sfârşeşte la 30 aprilie 1979 la Bucureşti la venerabila vârstă

de 96 ani şi-şi doarme somnul de veci în cimitirul mânăstirii Cernica.

Pilduitoare viaţă pentru români oriunde s-ar afla !



ION INCULEŢ

S-a născut la 5 aprilie 1884 în comuna Rezeni, jud. Lăpuşna.

După absolvirea Seminarului Teologic din Chişinău, face studii universitare la Dorpat în

Estonia şi ajunge conferenţiar la Universitatea din Petrograd. Aici îl găseşte izbucnirea

revoluţiei ruse din 1917. Se avântă în politică şi învaţă metodele de sprijinire şi adâncire a

revoluţiei. Soseşte în Basarabia în vagon special împreună cu grupul de 40 activişti

revoluţionari din Petrograd, preia conducerea grupului şi fiind membru al Sovietului de

deputaţi al muncitorilor şi ţăranilor din Petrograd, devine ajutor de comisar gubernial al

Basarabiei

În această calitate a luat cuvântul la Congresul Ostaşilor de la Chişinău din 20 oct.

1917 şi tot atunci este propus pe lista deputaţilor pentru Sfatul Ţării, listă stabilită de

biroul de organizare a acestuia din partea sovietului gubernial al deputaţilor ţărani.

Deşi trimis al Guvernului Kerenski, totuşi, Ion Inculeţ cu toate că declarase că va

refuza să lupte politic pe tărâm naţional, el îşi oferă serviciile pentru cauza Basarabiei şi ca

urmare, în prima şedinţă a Sfatului Ţării din 21 noiembrie 1917 este ales Preşedintele

acestui for consfinţit cu autoritate oficială prin votul populaţiei din Basarabia. Ca

Preşedinte al Sfatului Ţării, devine unul dintre cei mai importanţi factori dinamizatori al

activităţii acestuia.

După plecarea secretă la Iaşi pe 15 decembrie 1917 a delegaţiei formate din I.

Pelivan şi Vl. Cristi pentru a solicita ajutorul României pentru apărarea împotriva anarhiei

bolşevice care ameninţa să sugrume Basarabia, după revenirea acestora la Chişinău, de

teama arestării conducerii Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor generali de către

Front-Otdel devenit extrem de activ şi foarte periculos, Ion Inculeţ declară că deplasarea

acelor delegaţi la Iaşi a fost o iniţiativă personală a acestora şi că deci demersul lor nu

prezintă niciun pericol.

Tot pentru liniştirea spiritelor tot mai agitate a celor din Front-Otdel, Ion Inculeţ,

ca Preşedinte al Sfatului Ţării şi P. Erhan, ca Preşedinte al Consiliului Directorilor

generali, se prezintă pe data de 6 ian. 1918 la acel Tribunal revoluţionar al Front- Otdel,

deşi acesta era un organ ilegal. Vor fi eliberaţi datorită intervenţiei colonelului Ion Popa.

Acest lucru a fost considerat mai târziu o greşeală tocmai din cauza caracterului ilegal al

acelui Tribunal, ceea ce s-a apreciat că a ştirbit din prestigiul acestor organe ale conducerii

supreme a Republicii Moldova instalate prin voinţa poporului basarabean. Toate aceste

evenimente au fost hotărâtoare pentru întregul comportament ulterior al lui Ion Inculeţ,

care se va alătura trup şi suflet dorinţei covârşitoare a majorităţii populaţiei, deci de cea

reflectată de poziţia celor care reprezentau această majoritate în Sfatul Ţării.

În acest sens se va deplasa pe data de 12 ianuarie 1918 la Comandamentul Diviziei

XI române sosită în ajutor din partea Guvernului României pentru a i se preciza scopul

exact al venirii trupelor române şi acţiunile acestora pe teritoriul Basarabiei, ceea ce va

determina acea declaraţie a generalului Prezan. Ca urmare, trupele Front-Otdel se vor

retrage din Chişinău şi vor pleca la Tighina.

Ion Inculeţ, ca Preşedinte al Sfatului Ţării, va pronunţa la sugestia lui Daniel

Ciugureanu tocmai pe data de 24 ianuarie 1918 declaraţia de independenţă a Republicii

Democratice Moldoveneşti, fapt ce a avut o mare importanţă pentru Unirea din 27 martie

1918.

Dar poate lucrul cel mai important din activitatea lui Ion Inculeţ ca preşedinte al

Sfatului Ţării, a fost scoaterea din impas a convorbirilor avute pe 2 martie 1918 la Iaşi cu

reprezentanţii Guvernului Marghiloman pentru Unirea celor două state româneşti prin

declaraţia unirii condiţionate, ceea ce a dat garanţia că tot ceea ce se câştigase în



Basarabia după izbucnirea revoluţiei ruse şi mai ales reforma agrară în curs de desfăşurare,

se va respecta de către Guvernul României, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ion Inculeţ a votat PENTRU, alături de ceilalţi deputaţi unionişti, şi prin funcţia

de Preşedinte al Sfatului Ţării a dat şi mai multă greutate acestui vot.

De asemenea Ion Inculeţ votează tot PENTRU faţă de anularea condiţiior pentru

Unire incluse în Actul Unirii din 27 martie 1918, desăvârşindu-se astfel UNIREA

BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ CA PRIMĂ FIICĂ A ACESTEIA.

După 27 martie 1918, Ion Inculeţ împreună cu Dr. D. Ciugureanu au fost cooptaţi

în Guvernul României ca miniştri fără portofoliu. Ion Inculeţ a fost în numeroase rânduri

Ministru pentru Basarabia, Ministru al Sănătăţii, al Comunicaţiilor, iar în ultimul Guvern

Duca a fost Ministru de Interne şi Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost Senator

de drept, Membru al Academiei Române.

În 1940, la 27 iunie, Regele Carol al II-lea l-a cooptat în Consiliul de Coroană ca

reprezentant al Basarabiei.

Ion Inculeţ a încetat din viaţă în 1940 la mijlocul lunii noiembrie ca urmare a unui

atac de cord.

Redăm în încheiere cele scrise în revista Patrimoniu nr. 4/1991: ,, Indiferent cu ce

intenţii venise ION INCULEŢ în Basarabia în iunie 1917, mersul evenimentelor a

determinat schimbarea fundamentală a acestui om politic, care a fost, poate şi prin

hazard, figura centrală, dominantă a evenimentelor istorice din Basarabia între iunie

1917 şi 27 martie 1918. Figură apreciată, dar şi temută de ambele tabere în luptă: Blocul

moldovenesc, zdrobitor majoritar, constituit în special din românii basarabeni băştinaşi şi

Fracţia ţărănească minoritară, formată în special din reprezentanţii minorităţilor

naţionale.”

ION PELIVAN

S-a născut la 1 aprilie 1876 în comuna Rezeni, jud. Lăpuşna. A urmat şcoala

primară în comuna natală, apoi Seminarul Teologic de la Chişinău, absolvind Facultatea

de Drept din Dropat -Estonia.

În 1896 organizează şi conduce prima grupare studenţească moldovenească cu

caracter naţional, ţinând legătura cu patrioţii români basarabeni refugiaţi în România.

Membrii grupării vor fi arestaţi între 1902-1903, iar conducătorii acestei grupări sunt

surghiuniţi în gubernia Arhanghelsc sub învinuirea gravă de tendinţe separatiste

româneşti. Prin urmare separatismul a existat înainte de revoluţia din 1907, posibil chiar

din 1812.

Ion Pelivan a luat parte la războiul ruso-japonez din 1905 şi după înfrângerea

Rusiei revine în Basarabia la Chişinău şi face parte din prima grupare naţională

democratică moldovenească organizată de Emilian Gavriliţă, iar în 1906, când acesta

scoate gazeta „Basarabia”, Ion Pelivan devine colaborator fidel al acesteia.

În 1907 obţine cu mare greutate, ţinând seama de activităţile sale, postul de

judecător de ocol la Bălţi, unde rămâne până în 1912, când nu numai că nu participă la

serbările centenare ale „eliberării Basarabiei de către ruşi de sub jugul turcesc”, cum

denumeau Ruşii raptul Basarabiei din Moldova, dar poartă şi o cocardă tricoloră cernită,

simbol apărut din iniţiativa lui Nicolae Iorga, fapt pentru care va fi imediat destituit din

funcţie.

Ion Pelivan a fost mobilizat în Armata rusă şi ajunge în 1917 în garnizoana

Bolgrad (Cetatea Albă), de unde la declanşarea revoluţiei pleacă la Chişinău, unde va

participa la toate mişcările naţionale.



La 3 aprilie 1917, Ion Pelivan face parte din Comitetul de organizare a Partidului

Naţional Moldovenesc, participă la ambele Congrese ale învăţătorilor unde va susţine

extrem de activ învăţământul în limba maternă pentru Moldoveni şi reînfiinţarea Societăţii

culturale moldoveneşti desfiinţată în 1905, devenind membru în comitetul de conducere al

acesteia şi va scrie în limba română broşura „Adunarea întemeietoare”, ale cărei principii

vor sta la baza organizării Sfatului Ţării.

Conform hotărârii Congresului Militarilor de la Chişinău din 20 octombrie 1917,

Ion Pelivan devine membru în Comitetul de organizare al Sfatului Ţării, unde va fi trimis

ca deputat din partea Partidului Naţional Moldovenesc.

La 21 noiembrie 1917, în prima şedinţă a Sfatului Ţării, Ion Pelivan va ţine un

discurs extrem de important pentru fundamentarea activităţilor ce vor urma şi care a fost

prezentat amănunţit anterior.

Ion Pelivan a fost în ambele Consilii ale Directorilor Generali (Guvern) ca

Director general cu afacerile înternaţionale (Ministru de externe). În această calitate,

împreună cu Vl. Cristi (Ministru de interne) pleacă în secret la Iaşi pentru a solicita

ajutorul armatei române ca urmare a apelării de către bolşevici a trupelor Rumcerodului, la

întoarcere fiind arestaţi în gara Socola de către Front-Otdel şi scapă ca prin minune.

Ca urmare a intensificării acţiunilor anarhiste şi de jaf, patronate de către Front-

Otdel în lupta pentru putere în Basarabia, Ion Pelivan împreună cu toţi Directorii generali

semnează la 26 decembrie 1917 telegrama pentru primirea ajutorului din partea Armatei

române.

La 24 ianuarie 1918, se votează în Sfatul Ţării, independenţa Republicii

Democratice Moldoveneşti şi la această şedinţă istorică, Ion Pelivan, ţine un discurs

înălţător la al cărui final va spune profetic „acum suntem în ajunul întregirii Neamului”.

Ion Pelivan a fost deputat în Sfatul Ţării de la 21 noiembrie 1917 până la 27

noiembrie 1918, va vota PENTRU atât pentru UNIREA cu Patria Mamă a Basarabiei la

27 martie 1918, cât şi la cea din 27 noiembrie 1918, prin care se anulau acele condiţii din

actul iniţial de UNIRE.

La 28 noiembrie 1918, Ion Pelivan face parte din delegaţia condusă de Pantelimon

Halipa devenit Preşedinte al Sfatului Ţării, la şedinţa de proclamare la Cernăuţi în Palatul

Metropolitan a UNIRII fără condiţii la sugestia delegaţiei basarabene a Bucovinei cu

Patria-Mamă, precum şi la Marea Adunare de la Alba Iulia a proclamării UNIRII şi a

Transilvaniei cu Patria-Mamă.

Ion Pelivan este una dintre personalităţile oficiale care a participat la toate cele

trei acte istorice de UNIRE a tuturor Provinciilor româneşti prin care s-a constituit

ROMÂNIA MARE. În 1940, Ion Pelivan se refugiază cu familia la Bucureşti, de unde după instalarea

consolidată la conducerea ŢĂRII- devenită samavolnic Republică populară fără teritoriul

dintre Prut şi Nistru- a slugilor bolşevicilor din Uniunea Sovietică, va fi arestat, condamnat

şi încarcerat în 1950 la Sighet unde va deceda la 25 ianuarie 1954, fiind reînhumat la

cimitirul Cernica mult mai târziu prin intervenţia familiei.

Aşa şi-a sfârşit viaţa şi a băut şi el până la fund cupa amară a răzbunrii

bolşevice pentru serviciile făcute ROMÂNIEI spre întregirea sa în hotarele ei fireşti,

acest important om politic care a fost ION PELIVAN.

CONSTANTIN STERE

A văzut lumina zilei la 1 iunie 1865 în satul Horodiştea jud. Soroca. A urmat un

pension german la Chişinău şi apoi liceul. După absolvire este arestat pentru ideile sale



liberale şi deportat în Siberia de unde a fost eliberat în 1892, când revine în satul natal. De

aici va trece Prutul după câteva luni împreună cu familia şi copiii, stabilindu-se la Iaşi.

Aici va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie, prcum şi Facultatea de Drept. Va ocupa

între 1889-1899 funcţia de ajutor de primar la Iaşi. În martie 1901 a fost deputat în

Parlamentul român pentru prima dată. Tot în acest an a fost numit profesor la catedra de

Drept constituţional. În 1906, împreună cu Ibrăileanu şi Bujor editează revista „Viaţa

Românească”. A devenit rector al Universităţii din Iaşi şi a înfiinţat facultăţile de

electrotehnică, chimie aplicată şi agronomie.

În toată această perioadă, C.Stere a sprijinit moral şi material pe tinerii din

Basarabia veniţi la studii în România şi în special la Iaşi. De asemenea a acordat un sprijin

material substanţial ziarelor şi revistelor care apăreau în Basarabia, susţinând cu precădere

pe cele care apărau cauza naţională a populaţiei, mai ales a ţăranilor basarabeni, pentru

trezirea conştiinţei naţionale. A contribuit mult la procurarea unei tipografii având

caractere latine pe care a trimis-o la Chişinău.

Când se afla în plină ascensiune, izbucneşte Primul Război Mondial şi de aici

încep marile necazuri pentru Constantin Stere.

În perioada neutralităţii se purtau numeroase discuţii între oamenii politici cu

privire la intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre grupările beligerante.

Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Titulescu şi alţii susţineau alianţa cu

Rusia ţaristă, Franţa şi Anglia pentru a redobâdi Transilvania şi Bucovina, în timp ce Petre

Carp, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere şi alţii, opiniau pentru alianţa cu

Germania pentru împlinirea României la răsărit până la Nistru. În acest teritoriu- susţineau

ei- pericolul deznaţionălizării era mult mai puterenic decât în Ardeal şi Bucovina din

cauza unui nivel extrem de scăzut al conştiinţei naţionale, ca urmare a existenţei unei

mase mari a populaţiei neştiutoare de carte din cauza obligativităţii învăţământului în

limba rusă, foarte dificil de asimilat de o populaţie cu origină latină.

Derularea reală a evenimentelor este cunoscută, însă ceea ce trebuie reamintit este

faptul că după armistiţiul împovărător de la Buftea din 5 martie 1918, Guvernul român

aflat la Iaşi apelează la C. Stere, care se afla la Bucureşti sub ocupaţie germană, pentru a

merge la Viena şi Berlin în vederea atenuării acestor condiţii înrobitoare pentru Ţară. Şi

Constantin Stere a reuşit acest lucru în bună măsură. Din această cauză, la încheierea

ostilităţilor, Regele Ferdinad îl va decora pentru serviciile aduse ţării în timpul războiului,

precum şi pentru contribuţia importantă adusă la Unirea provinciei natale cu România.

La 20 martie 1918, I. Inculeţ şi Dr. D. Ciugureanu pleacă la Iaşi şi se reîntorc la

Chişinău, aducându-l cu ei şi pe Constantin Stere, mucenicul român basarabean al

regimului ţarist, aureolat de o activitate extrem de prodigioasă în domenii foarte diverse,

ceea ce constituia temelia autorităţii sale.

La Chişinău, Constantin Stere va desfăşura o prodigioasă activitate politică la fel

ca în anii perioadei sale ieşene, participând la şedinţe, consultări, întrevederi, de data

aceasta pentru a-i sluji pe cei mai iubiţi conaţionali ai săi chiar acasă la ei şi la el, prin

elocinţa şi autoritatea trecutului său glorios. Este cooptat în „Blocul Moldovenesc” şi

propus deputat în Sfatul Ţării de către I. Inculeţ.

La 27 martie1918, Constantin Stere a fost primit în aplauze unanime în rândurile

deputaţilor din Sfatul Ţării, acest moldovean declarat român chiar de autorităţile ruseşti

încă din 1906.

A fost deputat în Sfatul Ţării, votând PENTRU atât la Unirea condiţionată a

Basarabiei cu România cât şi atuci când aceste condiţii au foast anulate de către Sfatul



Ţării, trăind bucuria UNIRII DEPLINE A BASARABIEI CU ROMÂNIA, pentru care el

îşi adusese o contribuţie esenţială.

După terminarea războiului, adversarii lui C. Stere au pornit o campanie de

calomniere a sa, numindu-l trădător, pentru că n-a fost pentru alianţa cu Rusia ţaristă, că a

rămas sub ocupaţia germană în Bucureşti şi a scris articole împotriva statului. Va fi chiar

arestat şi anchetat la Văcăreşti şi eliberat după 3 săptămâni.

Intersant şi chiar de neexplicat este de ce aceşti calomniatori nu au pus la stâlpul

infamiei şi pe Al. Marghiloman, Petre Carp, Titu Maiorescu şi alţii cu aceeaşi activitate

progermană în timpul războiului? Cazul său nu a fost judecat niciodată de o instanţă de

judecată, nu s-au putut dovedi activităţi antistatale în activitatea lui Constantin Stere, iar

aceşti detractori şi-au făcut din calomniile lor doar o armă de şantaj politic şi profesional.

După o grea suferinţă, Constantin Stere se stinge din viaţă la 28 iunie 1936 la

vârsta de 71 ani. Copiilor săi le-a lăsat drept îndreptar în viaţă crezul lui Platon : „Să-ţi

faci din propria-ţi conştiinţă un judecător”.

A lăsat moştenire culturii româneşti o vastă operă ştiinţifică, politică, literară,

discursuri celebre precum şi o bogată activitate jurnalistică. Întreaga sa activitate a

îmbrăcat o gamă extrem de diversificată. Rămâne în literatura noastră cu celebrul roman-

fluviu cu puternică tentă autobiografică în 8 volume intitulat „În preajma revoluţiei”.

TOŢI cei care adunaţi sub cupola sălii pe al cărei acoperiş flutura drapelul

tricolor, unde ca deputaţi trimişi prin voinţa poporului din Basarabia, au votat în

SFATUL ŢĂRII la 27 martie 1918- cu revenirea din 27 noiembrie 1918- UNIREA

BASARABIEI CU ROMÂNIA, ca cea dintâi fiică a ei, au fost personalităţi puternice,

care atunci, în acel an astral, sub ocrotirea lui Dumnezeu, şi-au înţeles pe deplin

datoria de oameni politici adevăraţi şi prin ascuţimea inteligenţei, au reuşit să smulgă

din ghearele colosului rus moşia de pământ românesc răpită la 1812, îndeplinind

dorinţa de UNIRE, unire pe care poporul din Basarabia o aştepta din tot sufletul.

CINSTE ŞI RECUNOŞTINŢĂ LOR ŞI VEŞNICĂ SĂ LE RĂMÂNĂ

AMINTIREA, IAR NUMELE ÎNSCRIS PENTRU TOTDEAUNA ÎN CARTEA DE

AUR A ISTORIEI NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC.

Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (III)

D. C. Eftimescu

Atena. Pireul.

Într-un ochi larg al mării se vede, dominând peste dealuri, Acropolea. Temple

albe sus în vârful stâncii ca niște ruine, ne fac dintr-odată curioși și fiecare scrutăm cu

ochiul într-acolo, în timp ce inima bate, iar imaginația s-aprinde. Nu se vede coiful de aur

și sulița zeiței Palas Atena, au fost înstrăinate de aici. Vedeți băieți țărmul muntos din fața

noastră? Acolo, undeva a stat Xerxes, împăratul Perșilor, pe scaun de aur, acum vreo

2400 ani, ca să primească lupta, ce credea biruitoare, între corăbiile persane greoaie și

mari și între flota ateniană.

Acolo pe dreapta peste dealul presărat cu case, ca niște barace sărăcăcioase este

ascuns portul Pireu. Un aeroplan ne primește zburând deasupra noastră, iar Dacia își

încetinește mersul. Pintenul de deal rămâne spre dreapta și brusc apare în fața noastră un

ținut în formă de potcoavă, ocolit cu dealuri de jur-împrejur, lăsându-se în jos în golful

Pireului, conturat ca o farfurie unde mișună sute de bărci șalupe, și câte catarguri de vase



mari nu acoperă acest port mic dar plin de viață tot timpul anului. Un dig din blocuri de

piatră închide în linie dreaptă deschizătura Pireului, lăsând o intrare îngustă de cel mult

200 m., prin care se îndreaptă Dacia noastră. Trei vase mari grecești de război stau

ancorate în dosul digului ca niște santinele.

Este ,,Averof“ băieți ,,teribilul“ vas grecesc care și-a creeat legenda în războaiele

balcanice de acum vreo 15 ani, legendă mult comentată de firea mucalită a românului. Un

excursionist face o ironie arătând spre cele 3 vase : ,,În Averof, prăjau grecii țări” .

Făcurăm mult haz și-ar fi curs șuetă de glume dacă eu n-aș fi atras atenția băieților, să fie

mai prudenți, căci mulți greci știu românește și-am fi pățit-o.

Iată-ne în portul Pireu. Câteva zeci de vapoare comerciale stau la rând în semicerc

înșiruite la mal. După numărul vaselor deduci numărul bogaților (care cei mai mulți sunt

armatori) din Pireu și Atena.

Un vas enorm ,,Embiricos” descarcă grâu. O fi grâu de la noi, gândirăm toți .

,,Nu D-lor” interveni un grec. Sunt 600 vagoane grâu colecta grecilor din America dăruită

Atenei de sărbători (Sf. Paști) ! Dacia înaintează încet printre sutele de bărci, șalupe cu

motor, remorchere mici, steagurile naționale și sanitare grecești fâlfâind alături de

tricolorul românesc sus la catarg.

Sirena vaporului bușnește din când în când în același urlet asurzitor dând de veste

bărcilor din calea noastră, ca să ne desfacă drumul.

În dreapta noastră malul Pireului și Falero la câteva zeci de metri depărtare, este

presărat de case mici și pomi mediterani în forme de umbrele. Pe malurile șoselii se văd

frunzele cărnoase și ghimpoase ca cele de cactus. Dar iată-ne opriți. Ne găsim în fața

cheiului debarcader așezat în fundul Pireului în formă de V cu deschizătura îndărătul

nostru spre intrare. Suntem opriți la vreo 50 m., depărtare de chei. Sute de bărci (birjele

Pireului) ne înconjoară. Dacia în mijlocul lor ca barza între ciori, iar strigătele stridente,

asurzitoare și deznădăjduite ale barcagiilor se înalță în văzduh. Cum D-le de ce nu ne opri

la chei? Pentru că miile de barcagii ca să nu-și piardă pâinea au forțat mâna tuturor

guvernelor grecești.

Vapoarele de călători opresc astfel la câteva zeci de metri de debarcader, iar

călătorii sunt obligați, să coboare scara pisicii de la tribordul vasului, cu bagajele claie

peste grămadă suindu-se în bărci până la mal și plătind cursa barcagiului cam 10 drahme

(25 lei )!?

Dacă s-ar tolera întrucâtva această manevră, nu se admite însă cu niciun preț să

fie lăsați hamalii să intre-n vapor, îmbrâncind lumea și zăpăcind-o.

Acest lucru te impresionează rău și te face să zici că Pireul este realitatea, restul

Greciei este istorie.

Era cam ora 10 dimineața. Printre dugheane cu mărfuri, lăzi cu portocale, nuci

de cocos, zarzavat, ceapă verde și usturoi, sardele, butoaie cu măsline și untdelemnuri,

cutii cu ardei murați (vestiți ardei grecești făcători de ... minuni) etc. prin acest cartier al

Pireului, asemănător cu partea de lângă cheiul gârlii din București pe la Hotel Regina, ne

înșiruim glumind, îndemnându-ne unii pe alții spre gara din Pireu ca să luăm trenul spre

Atena. O cale ferată pornește de la Pireu trecând prin Falero, Monastirachi și Omonia

pentru Atena. Trenurile au plecări din 30 în 30 minute și merg foarte repede fiind

totdeauna arhi încărcate.

Tot acest drum, cam 15-20 Km. se face printre case, care se țin șir până la Atena.

Aceleași plante ghimpoase și cu frunzele cărnoase, altele cu frunzele ascuțite ca niște

săbii sau dințate ca secera , măslinii bătrâni și scorburoși ca sălciile noastre, grădini cu

zarzavaturi, răzoare cu grâu și orz dat în pârg (la 24 Martie stil vechi) ceapă, mazăre,



bob mai ales, anghinare carciopli și tot felul de verdețuri se țin șir până în Atena. La stânga

noastră, departe în vale peste grădini se vede un conac. Acolo în căscioara aceia a stat

închis Pangalos; este o închisoare politică.

Omonia. Coborâm; Atașatul de presă de la legația română din Atena ne întâmpină.

Spune că l-a trimis d-l Brabețeanu secretar de legație (probabil fostul meu coleg de liceu)

să ne conducă prin oraș. Atena este oraș frumos și simpatic, antipatic fiind numai mirosul

de său de oaie care fumează pe ferestrele și ușile restaurantelor fie chiar la cele mai

luxoase. Străzile largi, bine asfaltate, brăzdate de tramvaie electrice sunt bine alimentate,

iar casele 2-3 etaje armonic împreunate; îți face impresia unui oraș curat occidental.

Te miri cum pot grecii întreține o astfel de capitală!

Dar capitala Greciei aduce poate cea mai mare parte din veniturile Grecilor. Câți

dolari nu lasă vizitatorii aici. Noi vom lăsa puțini, mai întâi că vom ședea numai câteva

ceasuri și apoi venim dintr-o țară bogată dar cu valută proastă pe jumătate cât a grecilor.

Dar să lăsăm glumele. Avem fixat itinerarul și din ce ne-am hotărât să vizităm, nu

trebuie scăpat nimic. Deci repede. Pe străzi largi și frumoase ne îndreptăm spre Acropole.

În drum trecem pe lângă casa M. S. Regina Elisabeta a Greciei pe care a primit-o

în dar de la Atenieni.

Erau obloanele închise, iar grădinița tristă. Câtă melancolie ne umple sufletul

dintr-odată. Cu regret parcă lăsăm ceva din sufletul nostru aici și apoi ne depărtăm

oprindu-ne întâi la Templul lui Tezeu. Un templu de marmură și granit cu multe coloane,

dezbrăcat de metope care poate împodobesc astăzi British Museum din Londra sau Luvru

din Paris. Îl contemplăm. E primul

contact de vedere pe care-l facem cu

operele grecilor vechi; culoarea

galbenă ruginită este semnul celor

vreo 2500 ani care au vremuit aceste

ruine.

Imaginația noastră e invadată

de istorie, dar ne rezervăm satisfacție

completă pentru Acropole și templul

lui Zeus, senzația așteaptă declan-

șarea acolo sus, împinși deci de

această curiozitate nu dăm tot sufletul

nostru acestui avanpost al civilizației

vechi ateniene.

Ne fotografiarăm totuși lângă

ruine și apoi pornirăm pe șoseaua bine

împietrită de la natură, căci suie în sus

pe o stâncă mare cât un munte.

Suntem opriți în drum și ni se arată în

dreapta sub malul pietros al șoselii o

peșteră întunecoasă. E peștera lui

Socrate. Doamne, cum dispar miile

de ani, când te găsești față în față cu

minunile reci ale trecutului. O peșteră

săpată în piatră sub mal, destul de

încăpătoare, cu pereții umezi, în fund

o firidă sau bolovan drept scaun. Grupul de excursionşti pe Acropole



Vai, aici a fost închis Socrate, înțeleptul lumii, acolo poate a stat, când a băut

otravă din ordinul demagogilor, dar cu convingerea că adevărurile spuse de el primesc

pecetea eternității prin sacrificiul însăși al vieții.

Un grătar de fier închide intrarea în peștera luminată astfel numai prin această

deschizătură. Câte sute de mii dar poate și milioane de vizitatori ( în cele 2400 ani) n-au

privit amuțiți această peșteră! Ce comoară de glorie pentru atenieni dar în același timp și

producătoare de venituri pentru ei.

Dar vorba unui elev ce infecție zace puturoasă lângă grătarul de fier; or fi de vină

poate și vizitatorii dar mai vinovați sunt edilii de la Atena.

Dar să lăsăm ironiile. Cu glume și bună dispoziție suim șoseaua mai departe pe

Acropole. Pe lângă noi pietonii, urcă în goana nebună automobile grele și luxoase cu

armatori din lumea largă, în special americani și englezi. În dreapta șoselii când urci, se

vede peste deal mormântul lui Lisicrates și sus în vârful unui munte vecin cu Acropolea,

dar mai înalt ca aceasta, se vede Biserca Sf. Gheorghe.

Iată-ne în sfârșit cățărându-ne de blocuri de marmură și granit în vârful Acropolei.

O stâncă uriașă înfiptă într-un mamelon așezat în bazinul Atenei, înconjurată de jur

împrejur cu munți. Potrivită destinație a dat Pericle acestei stânci. Aici a pus el și alții pe

sculptorii vestiți ai antichității să ridice în marmură templul lui Zeus, Parthenonul,

Erechteionul, teatrele etc. Ca de aici să domine Atena și marea departe peste Pireu,

arătând lumii în marmură și granit avântul spiritului grecesc și credințele unui neam care

au devenit azi credințele omenirii întregi.

Suim și intrăm în teatrul lui Herod Aticul. Un bazin enorm cu bănci de marmură

săpate în terase, deschis (neacoperit) având jos în față scena unde jucau actorii, iar în fund

peștera în care-și păstrau costumele și măștile. Iată și un vas uriaș de piatră de forma unui

butoi.

E vasul lui Diogene, sau cel puțin așa se crede. Băncile de marmură, cele din

rândul întâi, poartă săpat în litere grecești, numele proprietarului sau al familiei. Unde sunt

oamenii care au cumpărat, au stat, au râs sau plâns la spectacole în aceste bănci!? Dacă

moare brațul care a ciocănit marmura, apoi opera lui e nepieritoare. Ocolind blocurile

uriașe de piatră și escaladând treptele rărite ne găsim în fața propileelor, nenumărate

coloane de marmură în stil doric, având în dreapta și stânga Pinacotecilor marmură

împodobită cu picturi.

Iată și postamentul după care cuvânta Agripa.

Priviți dincolo în stînga Propileelor templul mic al lui Nike Apteros. Suntem

aproape buimăciți de atâtea minunății. Un singur lucru domină mereu sufletul nostru: cei

2500 ani care ne despart și răbdarea anonimilor care au dat suflet acestor pietre.

După alte câteva escaladări ne găsim în fața Partenonului. Ce coloane colosale.

Păcat că lipsesc metopele. În acest templu prin care noi rătăcim încremeniți, a izbit o

ghiulea de tun acum mi se pare 100 ani, spărgând tocmai mijlocul templului. Războiul

face o ispravă mare. Ce distruge, apoi o face pentru veșnicie. Recomand celor care susțin

războiul să vină să vadă Parteneonul ruinat de ghiulele pentru că sunt sigur, că indignarea

lor e cel mai perfect argument împotriva războiului.

Iată și Erechteionul templul sacrificiilor. Ce bine se păstrează cariatidele

(fecioare) în marmură, care țin pe capul lor platforma acoperiș a templului.

Aici undeva între Erechteion și Partheneon se ridica odată statuia capodoperă a

zeiței Palas Atena cu coiful său de aur care strălucea și-l vedeau Atenienii din largul mării

tocmai de la Sunion.



Iată aici la picioarele noastre într-o surpătură uriașă se vede teatrul lui Dionisos.

Atenția noastră se oprește la un bloc de marmură uriaș spânzurat sus în capul unei coloane.

,,Păziți-vă, să nu vă cadă în cap” !, strigă un elev ; ,,nu e nimic” fu răspunsul, aș

deveni și eu nemuritor din această întâmplare, căci un lucru e sigur; cred că de fiecare

piatră pe care o privim aici s-au scris biblioteci întregi. Căderea acelui bloc ar fi un nou

prilej de comentarii ce ar trece în istorie și cu el îți faci și tu loc.

O scară lată cu trepte de marmură coboră din Partheneon. Treptele sunt bombate

ușor la mijloc, cu scopul ca să dea ochiului iluzia că sunt drepte; de ar fi drepte, lucru

ciudat, ți-ar făcea impresia că, ar fi curbate de la mijloc și ridicate la margine. Ce oameni

studioși au fost grecii! Cunoșteau și acest amănunt și câte scări de la construcțiile noastre

moderne neglijează acest amănunt din pricina căruia ies strâmbe.

Dar trebuie să ne despărțim de Acropole cu mult regret, e târziu și mai sunt multe

de văzut în Atena.

Coborâm spre poarta lui Hadrianus și Templul lui Jupiter. Doamne, îmi zic în

gând: grecii de azi fără aceste comori ale trecutului n-ar însemna nimic, sau poate ar fi

pierit de mult ca popor.

Atenția omenirii întregi pentru templele după Acropole, respectul pentru gândirea

strălucită a vechilor greci, s-a revărsat ca o mană asupra poporului grec de-a lungul

veacurilor și fără o micșora din valoarea individului sau colectivității, îmi vine a crede că

monumentele, templelele și tot ce au lăsat grecii bătrâni posteriotății în marmură și aur, au

prelungit viața poporului grec cu sute și mii de ani, altfel într-o țară săracă ca a lor grecii

n-ar mai exista azi.

Aceiași impresie mi-au făcut-o și Egiptenii care ca și Grecii mănâncă pâine pur și

simplu după urma străbunilor. Pe o terasă întinsă și în fundul ei se ridică amenințător niște

coloane uriașe ca dimensiune, resturi ale templului lui Jupiter făcute poate din ordinul lui

Hadrianus împăratul Romanilor.

În comparație cu Propileele grecilor, aceste coloane sunt imense ca proporție și

parcă romanii nu glumeau, când făceau ceva, lăsând în al II-lea rând arta migăloasă care

dă farmecul capodoperelor grecești. În locul delicateții grecești, cantitatea romană.

Coborâm de aici și ne îndreptăm spre Zapeion. O clădire mare croită pentru expozițiuni de

mărfuri ale diverselor case străine sau naționale (mai puțin).

Înăuntru era tocmai expoziția franceză, cu mărfuri de tot felul fabricate ale caselor

franceze. Zapeion are o monografie, care dacă ar fi adevărată, așa cum mi s-a povestit, s-ar

putea face multe comentarii. Astfel se zice că la București era un oarecare Zapa

plăcintarul. Acesta făcuse multe și bune parale la noi în țară. N-avea copii. Ca orice om,

dar mai ales grec, se încântă de situații. Cere guvernului român de atunci (acum de vreo 30

ani nu importă exactitatea ci faptul în sine) să-l numească ambasador la Atena, sub

făgăduiala că va lăsa Bucureștiului toată averea lui în danie pentru înfrumusețări.

Ei bine, ai noștri se zice că n-ar fi vrut, iar Zapa supărat s-a mutat la Athena, și

din banii săi a ridicat această vastă clădire, Zapionul, unde între flori alături privește

melancolic statuia în marmură a lui Zapa, ținând în mână o coroană de aur (elevii îndrăciți

zicea că ține un covrig!?). Tot Zapa a ridicat în Athena, dincolo de palatul regal, Stadionul.

Îl vizităm. Este într-adevăr o operă modernă care nu se poate, cred, vedea nicăieri

pe Planetă, spre cinstea grecilor. În formă de potcoavă, în coasta unui deal pietros, un

teatru deschis (neacoperit), cu bănci de marmură în terasă imitate după vechiul teatru

grecesc, în șiruri multe pentru cel puțin 100.000 spectatori.



Călăuza noastră spunea (dacă o fi adevărat), că l-a costat pe Zapa vreo 65.000.000

lei dinainte de război, care ar face azi peste 3.000.000.000 (trei miliarde) lei. De la Zapion,

trecem în parcul Palatului Regal, destinat azi recreerii publicului.

Alte plante și anume din cele care stau vara în sacsiile Cișmigiului nostru, dar cu

deosebirea că aici cresc natural, dând parcului acea înfățișare Mediteraneană, la care

contribuie mult și rodiile, dar mai ales năramzele galbene, pe care le-am luat la prima

vedere drept portocale. Dar palmierii enormi, drepți ca lumânarea și sus cu frunze îndoite

ca niște seceri; dar florile de toate neamurile.

Dar să lăsăm parcul. Ne îndreptăm spre altă parte a orașului, spre muzeul de

antichități. În drum trecem prin fața școlii de Belle-Arte cu exterior frumos în coloane; ce

păcat că n-avem timp sa-l vizităm; intrăm în muzeu. Direct la secția mikenică. Admirăm

aceste bătrâne obiecte și alergăm din galantar în galantar. Multe brățări, cercei de aur

îmbodobiți cu pietre prețioase, secția armelor (sulițe, săgeți) preistorice. Pornim satisfăcuți

prin galeriile muzeului printre fel de fel de statui, metope, vase foarte fine, cupe în toate

chipurile, dar ne oprim parcă electrizați în fața unei statui de marmură.

Este Afrodita și un zeu satir sau zeul Pan?!

Doamne ce minune! Cum se poate închipui o răbdare omenească, acum 3000 ani

poate, o dexteritate, într-un cuvânt o pasiune ca să sape cu dalta în marmură o astfel de

capodoperă?!

Grecii au fost într-adevăr extraordinari. În mintea lor s-au contopit clar și perfect

lumea amănuntelor cu formele generale ale abstractului, turnând Afrodite în forme mai

frumoase decât sunt în natură; căci idealul este cântat de om. Admirăm până la

contemplație atitudinea, surâsul și gestul pietrificat al Afroditei, acostată de Pan, zeu urât,

bărbos, cu nasul cârn și copite de țap; cupidon în formă de îngeraș cu aripi oprește mâna

lacomă a urâtului, care caută să prindă pe Afrodita.

Aceasta întinde o mână admirabilă, în care ține o sandală (un fel de papuc) și

parcă-i spune ,,nu e de tine”. Mimica feței surâzătoare arată un refuz copilăros, dar unul

cu speranțe, e grația, e idealul, care dacă ar fi sa-l comentezi pe larg, ai ajunge negreșit la

convingerea că Grecii vechi vor fi de-a pururea profesorii omenirii întregi. Noi mai aveam

de admirat în muzeu numai vreo 15 minute. Ei bine, ne rămăsese inima… la statuie.

Îmi vine să cred, că, într-adevăr sunt inși care se amorezează de statui. Vin

ceasuri întregi la muzeu, le dă târcoale, le sărută, plâng chiar, până ce prind de veste

paznicii îndepărtându-i. Fugim la gară (omonia) să prindem trenul spre Pireu, căci la ora 2

p.m. pleacă vaporul spre Egipt. Ne înșiruim pe străzi, gonind din toate puterile, grăbiți să

prindem trenul; dar gândul ne e tot la Afrodita.

Câte glume nu se fac pe socoteala Capului de operă, care ne fu dat să-l vedem în

muzeul de antichități la Atena!

În sfârșit, ne suim în vagon, elevii sunt cuminți, nu lipsește nici unul. Iată-ne la

debarcaderul din Pireu. Același barcagiu ne duce la vapor. Ce mică e Dacia pe lângă un

vapor american și unul francez!

Pr. D., casierul grupului nostru, greșește și la plată dă mai mult barcagiului cu

1200 drahme. Îl certăm în timp ce Dacia ridicase ancora și se căsnea, să-și facă loc spre

ieșirea din Pireu. Vom vedea la întoarcere cinstea barcagiului. Ei bine, la întoarcerea

noastră din Egipt, barcagiul, un pârlit, dar om cinstit ne-a cunoscut și prin semne ne-a

chemat la el, să ne transporte din nou „ gratuit” pentru îndreptarea greșelii de la început.

Gestul acestui barcagiu parcă scuză în noi țigănia bărcilor din Pireu. Acești oameni au

drept să trăiască. Dacia trece pe lângă ,,Averof”, iese prin deschizătură, era spre seară, și

se îndreaptă spre larg având pe dreapta un șir de insule muntoase, ale căror stânci de piatră



sclipesc în amurg. Mă suii sus la comandă, ca să pot prinde cu ochiul orizontul tot mai

depărtat. Un elev îmi spune ,,Domnule Director”, îmi spuse D-l Căpitan Tănăsescu că de

la insula Creta potrivesc ,,sculele” drept la Alexandria peste Mediterană. Insula Creta,

munți de piatră. O fi dat această pustietate insulară pe Venizelos Cretanul, omul de

bronz!!. Perfect a ajuns orientarea în navigația de azi

Se înoptase bine, coborâm în sala de mâncare iar D-l intendent al vaporului îmi

povestește fel de fel de întâmplări pe mare, pasionându-l în special peripețiile eroice ale lui

,,Emden” vestitul vas cu comandant german care a rătăcit doi ani peste oceane și mări în

vânătoare de vase engleze și franceze, în timpul marelui război.

Interesante erau trucurile acestui Emden care le întrebuința, ca să joace farse prin

porturi. Astfel, comandantul dădea ordin să se vopsească vasul altfel, tâmplarul făcea trei

coșuri la vas, iar cu actele unui vas cufundat intra într-un port Australian. Ancorează,

marinarii chefuiesc noaptea prin oraș, iar dinspre ziuă vin în port, ridică ancora, se

depărtează în larg nesupărați de nimeni și apoi de la distanță potrivită bombardează cu

tunurile vasele engleze din port scufundând două.

Intendentul vasului isprăvește cu frumoasele-i povestiri și-mi recomandă, să mă

duc la culcare, ca să mă pot scula dimineața la 4, să văd răsăritul soarelui pe Mediterană.

A doua zi mă deștept la ora 3, mă sui la comandă unde Tănăsescu și Timonierul erau la

datorie. Îi pare bine că mă vede, e o tovărășie care mai omoară plictiseala. Bem cafele și

stăm de taină.

Se revărsau zorile. El, dar mai ales eu, nu-mi iau de fel ochii dinspre locul roșcat,

de unde trebuia să răsară soarele.

Dar brusc iese din abis la orizont o bilă roșie aprinsă, colosală, care se ridică

văzând cu ochii. E soarele. Același soare care poate a răsărit și la mine acasă, de care sunt

însă așa de departe, deasupra imensității apei plină de mistere. Sentimentul estetic în fața

acestui tablou e greu de povestit, îl simți în fața naturii de care ești parcă robit și umil,

vierme târâtor al apelor și pământului.

Comentez câteva minute mai târziu cu Tănăsescu răsăritul soarelui pe mare. Pe

uscat soarele se vede treptat și câte puțin până ce iese tot de sub orizont. Pe mare însă

țâșnește tot și dintr-odată. Se vede că diferența provine din pricina compoziției atmosferei,

prin care trec razele la revărsat. Dar iată și tovarășii noștri urcă scările sus la noi. Râdem

de ei ca de niște somnoroși, care n-au avut curiozitatea noastră. Ziua de călătorie peste

Mediterană o petrecem jucând șah, mâncând (singura ocupație serioasă pe vapor); marea

nu e agitată, dar ești neliniștit și nerăbdător. Luasem obiceiul să-mi aștern paltonul pe

niște parâme noi deasupra covertei și să trândăvesc la soare. Dar lucru curios. Pielea mi-a

negrit repede, mă ustura obrazul, urechile și mâinile, iar sângele începuse să mustească din

piele. Și drace, ce e asta? D-l Comandor Negru îmi explică : Sunt razele ultra violete care

ard mai mult decât încălzesc, așa că temperatura, deși potrivită, te fură, însă te ard aceste

raze, atât de puternic reflectate pe mare.

Umblând tot timpul agitați în lungul covertei, de la proră la pupă. Ce dâră (ca o

șosea bine distinctă) lasă vasul în urma lui, pierzându-se de departe înapoia vasului, iar

valurile zdrobite brusc în această apă frământată de elicea vasului. Suntem departe de

Creta, departe de insule și lume. Nici pescăruși, care ne distrau prin Marmara și Egee, nu

se mai văd. Scrutăm adesea apa mării de sus de la proră, doar om vedea rechini, că se zice

că în anume luni ale anului, ei intră prin Gilbraltar în Mediterana, dar degeaba.

Ne-au părăsit și delfinii. Traversarea Mediteranei a durat vreo 44 de ore. M-am

culcat devreme, ca să mă pot scula de noapte a doua zi, ca să văd malul African și farul din



Alexandria. Două nopți și o zi și jumătate cât am mers pe Mediterană, n-am văzut nici un

vas.

Numai în această noapte când îmi luam rămas bun de la Tănăsescu, zării departe

în întuneric niște lumini electrice. E un vas. ,,Mă duc să-l întreb cum îl cheamă” zise

Tănăsescu. Încep semnalizările prin aprinderea întreruptă cu alfabetul morse a becurilor de

pe Dacia, la care răspund becurile electrice de la vasul fantomă, care trece departe pe lângă

noi. ,,Noapte bună” ne zice vasul, ,,noapte bună” răspunde Dacia.

Fermecătoare sunt călătoriile pe mări. Dimineața la ora 3 sunt iar sus la comandă

cu Tănăsescu. ,,Mai avem mult căpitane, până la Alexandria?” ,,Mai sunt vreo optezeci

Kilometri”, fu răspunsul. ,,Ia privește d-le director colo înaintea noastră departe;“ se

îngână noaptea cu ziua. Observ în adevăr o lumină roșie, dar puternică. Este farul din

Alexandria. Nu îmi venea a crede ochilor. Cum Domnule, o fi chiar farul lui Ptolemeu de

acum 2000 și mai bine de ani, bineînțeles montat cu reflectoare moderne!? Da, același turn

uriaș, aceleași pietre grămădite unele peste altele; cu deosebire că atunci ardea acolo sus

lemne cărate în sarcini, toată noaptea, de către cârduri de sclavi, pe treptele scării uriașe,

iar azi arde electrica. Cu ochii înfipți spre acea lumină roșcată sufletul meu este răscolit de

fel de fel de amintiri despre domniile Ptolemeilor în Egipt și Doamne! Ce melancolic este

sentimentul, în care înoată amintirile trecutului împletite în reflexiile prezentului.

Lumina dispare pe încetul fiind nimicită de lumina soarelui, care se saltă mereu

deasupra orizontului. Ne adunasem mulți călători curioși la proră, să vedem malul african.

Apar încet, alături de turnul uriaș al farului niște coșuri de fabrici, apoi antene pentru

telegrafie fără fir, apoi niște case înalte moderne.

Eram totuși departe de Alexandria la vreo 20 de Kilometri. Toate se vedeau clar;

apoi treceam în ceață și fum. Peste ele, deasupra lor și mai la dreapta, sticleau în zare

maluri nisipoase, poate din Sahara. Ne impresionează mai mult crâmpeele acestea naturale

din Africa. Dar ne apropiam mereu de Alexandria. Orașul nu se mai vede fiind trecut în

dosul vapoarelor, catargurilor din port. Niște transatlantice urișe, (primele ce vedem) se

zăresc departe înspre Suez.

Zgomotul asurzitor din port ajunge până la noi, iar geamandurile umplu câmpul

de apă al portului, frământându-se pe lângă vapoare. Dacia și-a păstrat așa de bine direcția

încât cu o deviere mică 100, 200 m. spre dreapta alunecă exact pe bulevardul deschis al

geamandurilor spre chei (Duran) (experiența și conducerea vasului). Când de proră când

de pupă (când de bot când de ... cum ziceau elevii) iat-o acostată la debarcader și legată cu

parâme. Ce haos pe mal ! Ce huruit de automobile, camioane zdrăncănind pe piatră, care

se amestecă cu urletele disperate, ce ies din sute de piepturi de pe chei.

Unii își strigă rudele sau cunoștințele, fluturând din batiste, dar cei mai mulți sunt

hotelieri în diverse costume bătătoare la ochi răcnind strident la noi numele hotelurilor de

la Cairo. ,,Luna –Park”, ,,Național” de sute de ori se aud.

Dar negrii ca tăciunele, s-au negrii cu părul ca boabele de piper, dar costume

arabe, egipteni cu fesuri roșii, dar chinezi și japonezi amestecați prin căștile de plută

îmbrăcate în pânză albă ale Englezilor. Cheiul de la Alexandria este cosmopolit și un iad

adevărat. După formalitățile obișnuite, însă mult mai serioase aici ca la Atena și

Constantinopol, coborâm pe cheiul de la Alexandria, pe pământul Africei Sâmbăta 7

Aprilie ora 10.12.



Din carnetul unui medic de plasă

Marin Petran-Vlădila

Medicina este o ocupaţie străveche, ea a apărut înaintea medicilor. Un învăţat al

vremii spunea că trăiau fără medici dar fără medicină nu. Până la apariţia medicilor de

profesie, oamenii îşi rezolvau problemele de sănătate prin puterea vindecătoare a unor

plante dar foloseau şi mierea, uleiul, oţetul şi grăsimea de animale. Preparau un amestec

din mai multe plante, obţinut sub formă de lichide, prafuri sau unguente. Dar pe lângă

aceste ,,ierburi de leac “ mai erau practicate descântece şi vrăji ce au fost transmise până

în timpurile noastre, fiind depăşite de progresele medicinei moderne.

La noi au existat şi există ,,medici empirici” care rezolvau anumite cazuri,

ajungându-se apoi tot la Spital. De ,,gâlci „‟, trăgea tuşa Veta –a lu‟ Niţă Cruşoveanu, de

,,izdat sau aplecate“ Marcela lu‟ Pencea, de ,,guşter” trăgea nea Gheorghe Gologanu, de

,,scrânteli” Petrache Nicola (avea pacienţi şi din satele vecine), de scrânteli mai trăgea şi

Floarea lu‟ Stârcu de la Rotunda, vizita ei era anunţată pentru mai mulţi pacienţi, punea

omu„ piciorul pe prag şi îl călca. Diagnosticul era dat ; ,,ete ia, e vinele încurcate‟‟. Cu

descântecile se ocupau mai mulţi printre care Ion Zamfirescu (zis Gorică), şi Florea

Dumitra; cu datu„n bobi, răspundea Veta lu„ Găvălan şi Evdochia lu„ Petrică al Tranii,

care ghicea şi în cafea sau se striga la vecina ,,să vii desară să-mi pui ventuzele „‟.

În comuna Vlădila, medic de Plasă, până după al II lea Război Mondial (până la

expropriere) a fost Ecaterin Ozunu iar agent sanitar Ioan Gheorghe. Amândoi erau ,,aduşi“

printr-un ordin al Prefecturii Romanaţi. Doctorul Ecaterin Ozunu, născut în Rotunda, văr

de gradul I al mamei, studiase medicina la Paris. Căsătorit cu o profesoară de lb. română,

de la Liceul Ioniţă Asan, au avut un singur copil, Lioraş, biolog la Spitalul din Caracal şi

casă pe ,,Bulevard „‟.

În Plasa Ocolu, pe lângă satul Vlădila mai avea în ,,îngrijire „‟ satele Rotunda,

Redea, Traianu....pe care le vizita cu şareta. Din veniturile sale şi din jocuri de noroc

(pocker), reuşise să deţină peste 100 Ha de pământ. Era informat din presă şi radio de

venirea comuniştilor. La această veste, începuse să vândă din pământ şi să-şi pregăteacă

transferul la Bucureşti. Neînţelegerile în familie, l-au făcut să divorţeze şi să se

recăsătorească, locuind în Bucureşti până la data decesului în 1961.

Celălalt cadru sanitar, s-a numit Ioan Gheorghe din Viişoara- Romanaţi, azi Dolj,

(agent-sanitar ) venit în Vlădila în 1912. Despre Ioan Gheorghe, ştim că s-a căsătorit în

Vlădila, a construit casă pe care a lăsat-o ginerelui său Mincan Oprea, învăţător la şcoala

din sat, el construind altă casă aproape de prietenul său Nae P. Popescu.

Un medic de plasă a notat în carnetul său multe dintre întâmplările petrecute de-a

lungul activităţii sale. Să urmărim ce însemnări făcea în carnetul său un medic de plasă.

Scurtă biografie; Doctorul Gheorghe Ulieru s-a născut la Câmpulung Muscel în

anul 1887 şi a decedat în acelaşi oraş în 1944, la vârsta de 57 de ani. Doctor în medicină în

1913, a funcţionat ca medic de plasă în diferite judeţe, dar mai ales în Muscel, începând

din acel an 1939, când, edificat, pesemne, în cele din urmă asupra posibilităţilor ce se dau

medicului de plasă de a-şi exercita ,,apostolatul” său, a cerut să fie scos la pensie. Lipsit în

permanenţă de cele mai elementare mijloace sanitare – medicamente, localuri

adecvate,transport,- mutat în preajma alegerilor, din plasă în plasă, după capriciul

stăpânirilor ,,istorice” succesive pentru că, fire independentă şi pătrunsă de sentimentul

dreptăţii, nu înţelegea, trecând peste imperativele profesiunii sale, să se pună în serviciul



politicianismului, d-rul Ulieru a consemnat treptat în ironia amară şi adesea desnădăjduită

a însemnărilor sale, realitatea ce i s-a înfăţişat de-a lungul anilor, corolar

Sămănătorismului practicat, între cele două războaie, la sate.

,,Administratorul plăşii şi judecătorul s-au arătat încântaţi de venirea mea ca medic

în satul lor şi m-au întrebat dacă ştiu să joc poker.”

,,Astăzi au venit la mine două femei să le fac căte o injecţie de sănătate “.

,,A bătut-o bărbatu-său şi a venit să-mi ceară certificat, legată la cap şi cu copilul

târâş după ea. Nu are nici o urmă de lovire, dar îmi declară că a urinat o vadră de sânge”.

,,Simion Dobrilă, când a venit acasă de la pădure şi a aflat că femeia lui a născut o

fată s-a dus la moaşă şi a bătut-o”.

,,Când am intrat în curtea Saftei lui Briceag, să-i văd copilul bolnav, doi câini răi

s-au năpustit asupra mea. Eu mă apăram desnădăjduit, ea râdea în prag şi mă‟ntreba dacă

mie frică”.

,,I-am spus lui I. P. că e sifilitic şi că nu trebuie să se căsătorească, decât după o

căutare serioasă timp de patru ani. A plecat îngândurat. A doua zi mi-a adus un burduşel

de brânză, ca să-i dau voie să se căsătorească după două săptămâni”.

,,Am întâlnit pe şosea, ducându-se spre oraş, pe Nae Ţăpoi. Era tare amărât şi

blestema. Întrebându-l ce are de este aşa de supărat, mi-a răspuns că se duce la proces şi

i-a ieşit înainte popa Iancu”.

,,Sanda lui Vasile a venit astăzi şi m-a rugat sa-i dau sânge de nouă fraţi.

Totdeodată ea mă previne că o vecină i-a destăinuit că are să-mi iasă înainte cu doniţele

goale, de câte ori m-o vedea, ca răzbunare că i-am vaccinat copilul”.

,,S-a prezentat la consultaţii o femeie muşcată de un câine presupus turbat,

rugându-mă s-o tai sub limbă ca să-i iasă căţeii. Am sfătuit-o să nu mai umble după aşa

ceva, ci să plece fără întârziere la Bucureşti, unde să urmeze tratamentul ce se cere în

astfel de cazuri. Ea s-a îndepărtat îngândurată. A doua zi, am aflat că femeia a găsit în

cătunul X un potcovar care a tăiat-o sub limbă, iar la tratament nu se duce”.

,,Sânt sculat din somn de voci disperate ce se aud la fereastră. Mă îmbrac şi ies

afară. La lumina lunei lămuresc; un om în vârstă şi altul tânăr, amândoi cu capetele goale,

ţinând în braţe o femeie tânără. În urma lor boceşte o alta mai în vârstă. Tânărul este soţul

celei dintâi, iar celălalt, socrul lui. Soţul, nervos, îmi cere să examinez femeia şi să le spun

dacă întradevăr, în ajun, a fost fată. Tatăl fetei îmi strecoară în mână un plic. Singur cu

tânăra femeie, deschid plicul. În el se găsea o hârtie de 100 lei şi un bilet în care socrul mă

roagă să fac un bine şi să declar în faţa tuturor, după examinarea ce-o voi face, că femeia

a fost fată mare în ajun, căci, altfel gineri-său îi pretinde suma de 5 000 lei şi n-are de unde

să i-o dea‟‟.

,,Vizitând grădiniţa de copii din comuna X, observ că fiecare copil are atârnat cu o

aţă de gât, câte un căţel de usturoi. Întrebând pe conducătoarea grădiniţei, D-ra Pipica D.,

ce rost are usturoiul la gâtul copiilor, aceasta îmi răspunde că usturoiul îi fereşte de boli.

D-ra Pipica D. Avea şi ea atârnată de gât o căpăţână de usturoi, înfăşurată într-o paglică

tricoloră „‟.

,,Infirmiera din satul X, mi-a spus astăzi că e cu neputinţă ca copiii bolnavi de

scarlatină, pe care îi îngrijeşte în infirmerie să se poată hrăni numai cu lapte; ca să nu

moară de foame, în înţelegere cu părinţii lor, le-a dat să mănânce pastramă şi să bea

rachiu”.

,,Ducându-mă în satul X, unde se ivise febra tifoidă, văd lume multă îngrămădită

în jurul unui puţ. Preotul satului făcea slujbă. Întrebând de rostul acestei slujbe, mi s-a

răspuns că în ajun a fost scos din puţ cadavrul unui câine şi acum se face Sfeştania, ca să



se cureţe apa spurcată. Le-am explicat celor adunaţi că trebue să arunce în puţ var nestins,

şi să-l sleiască. La auzul acestor cuvinte, preotul satului mi-a strigat autoritar că- nu mai e

nevoie „‟.

,,Medicul de judeţ a dat ordin tuturor agenţilor sanitari şi moaşelor să se prezinte

pe ziua de ….la biroul său, spre a primi ordine ; să vină fiecare agent sanitar cu câte

douăzeci de ouă şi două

kilograme de unt; iar

moaşele cu câte un

kilogram de lână şi o

cusătură de fiecare”.

,,Negăsind un

mijloc mai bun cu care să

mă transport în satul X,

unde se ivise scarlatina,

am încălecat pe un cal şi

am plecat. Pe drum m-am

întâlnit cu d-şoara

doctoriţă X, din plasa

vecină, X, călare pe un

măgar; după ea pe jos

venea moaşa”.

Note ; Ozunu (Petran) Florica de 75 ani, 1996- amintiri,

Dr. George Ulieru, Din carnetul unui medic de plasă- însemnări- Ed. pt. Literatură

şi Artă a Societăţii Scriitorilor din R. P. R., ediţia a doua, 1949.

L E R E G E U L – revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina- (I)

Dumitru C. Nica

Această revistă al cărei prim număr a apărut în 1991 se înscrie în ordinea

publicaţiilor anterioare: ,,Luminiţa”, ,,Încercări” şi ,,Zburătorul”. Primul număr al revistei

apare în primăvara anului 1991. Cum s- a întâmplat? După o perioadă de 12 ani de zile,

petrecută la I.S.J. Olt ca inspector de specialitate- matematică, începând cu 1 ianuarie 1991

am fost numit director adjunct la Liceul Teoretic „Radu Greceanu” , funcţie pe care o mai

îndeplinisem în perioada 1970- 1978.

Am găsit la liceu ca director pe prof. Ion Câciu- fizică şi ca director adjunct, prof.

Dumitru Ilie- limba şi literatura română. Cunoscând bine istoria Liceului ,,Radu

Greceanu”, a revistelor apărute de-a lungul istoriei, îndeosebi a revistei ,,Zburatorul” al

cărei coordonator am fost in perioada 1970-1978, pentru că eram director adjunct, în

atribuţiile căruia intra şi activitatea în afara clasei şi extraşcolară, am discutat în cadrul

conducerii, despre necesitatea apariţiei unei reviste a elevilor liceului.

Era, după o perioadă agitată, după Decembrie 1989; trecuse o vară fierbinte în

colectivul didactic, în colectivele de elevi; începutul anului şcolar 1990-1991 fiind şi el

plin de evenimente. Dar, cum învăţământul este un „segment stabil” al vieţii, cunoscând

Casa Petrache Rusan din Vlădila în care a funcţionat dispensarul

uman (1949-1975) şi primăria (1975-2015)



bine colectivul în care revenisem (în toţi

cei 12 ani, mi-am păstrat una-două clase,

la care predam matematica), mi-a fost

uşor să pun in cadrul Consiliului

profesoral problema apariţiei unei reviste

a elevilor. Am stat de vorbă şi cu

reprezentanţii elevilor (erau mulţi în acea

perioadă). Spre surprinderea mea, am

gasit inţelegere atât în rândul elevilor, cât

şi în rândul cadrelor didactice. Elevii erau

dornici să-şi exprime gândurile şi

sentimentele, mai ales cei din clasele a

XIa şi a XIIa.

Imediat, am gasit un sprijin

deosebit în profesorul Silviu Gorjan-

limba şi literatura română, un profesor

demn de toată stima întrgului colectiv

didactic,dar şi de aprecierile colectivelor

de elevi. Împreună, Dumitru Nica, Silviu

Gorjan, Ilie Dumitru, am format

colectivul coordonator al unei reviste a

elevilor (cum stă scris în pag. 2 a

numărului 1 al revistei.

Am găsit în rândul elevilor foarte mulţi dornici să participe la elaborarea unei

astfel de revistă şi care voiau să publice diferite materiale, din preocupările lor. Cel mai

preocupat pentru apariţia acestei reviste a fost prof. Silviu Gorjan. Împreună cu mulţimea

de elevi, dornici să participe, am stabilit Colectivul de redacţie. Am avut discuţii aprinse

asupra ,,Cum va arăta coperta?”.

Întru-un final s-au strâns materialele, reuşind ca la sfârşitul lunii mai să apară

primul număr al revistei ,,LEREGEUL” .Coperta revistei, după cum reiese din pag. 2, a

fost concepută de prof. Silviu Gorjan. Tot aici se menţionează: Fotografii- prof. Ion

Popescu; Dactilografiat- Gina Mihai, Mariana Ionete.L a pag. 2 se mai gaseşte Colectivul

de redacţie format din: Ivănuş Raluca, cls.XI, Constantin Laura, cls. XI, Ionuş Gabriel, cls.

XII, Păunel Mariana, cls. X, Stan Bogdan, cls. XI, Ştefănescu Alin, cls. IX, Torică

Mădălina, cls. XI, Lupaşcu Daniela, cls. X. Tot la această pagină se găseşte: Tiparul

executat la ,,Tipografia Slatina”. Tehnoredactor- Ilie Sandu şi au contribuit la tipărire opt

tineri, toţi absolvenţi ai liceului ,,Radu Greceanu”. Am pomenit „Tipografia Slatina”,

pentru că, cei 9 tineri au relizat, începând cu nr. 4 şi revista „Zburătorul” pe când erau

elevi ai liceului.

Pe coperta interioară apare un material ,,Olimpici- 1991”. Pag.1 cuprinde o

fotografie a liceului, iar jos scrie: Revistă de ştiinţă şi cultură a elevilor liceului ,,Radu

Greceanu”- Slatina- 1991. Din pagina 3, material semnat ,,Colectivul de redacţie”, spicuim

câteva rânduri: ,,Reluăm, prin acest număr, cursul revistei liceului nostru. Am botezat-o -

inspirat sau neinspirat, aceasta veţi aprecia dumneavoastră- „Leregeul”, pentru că

dorim ca ea să reflecte tradiţia şi spiritul acestul lăcaş al ştiinţei şi culturii pentru tineret.

Au existat şi există tradiţia şi spiritul leregist, transmise din generaţie în generaţie de

către profesori şi liceeni, de peste a 100 de ani... Liceul a avut totdeauna forţa intelectuală



şi morală de a edita o revistă a sa. Ea a existat. Dacă în unele perioade a dispărut, nu este

vina noastră, căci nu vremile sînt sub oameni, ci oamenii sînt sub vremuri” .

În pag.4 se găsesc: ,,Gânduri ale elevilor despre revistă” semnate de elevii:

Mihaela Moldoveanu, cls. XI H, Renata Rădulescu, XI F, Mădălina Torică, XI E şi Raluca

Ivănuş, XI G. Ultima spunea: „Revista trebuie să promoveze adevărate valori care să

devină mai târziu nume de marcă în domeniul în care s- au consacrat... Vreau ca numele

liceului nostru să rămână în sufletul celor din jur nu numai prin ceea ce a fost, dar şi prin

ceea ce este acum”. Ea a coordonat şi colectivul de redacţie, din partea elevilor, a terminat

facultatea de engleză, a fost titulară pe o catedră de specialitate şi a îndeplinit funcţia de

director al liceului, timp de 4 ani, până în 2013.

Noua revistă se impune prin câteva laturi de indiscutabilă valoare. Ne referim la

editorialul revistei, în care autorul, profesorul D. Nica- în acea perioadă director adj. al

liceului- prezintă informaţii indispensabile pentru cunoaşterea exactă a unor mari

momente din istoria liceului ,,Radu Greceanu”: nivelul ridicat la învăţătură, calificarea

profesorilor şi alte preţioase date de istoriografie, privitoare la această instituţie. ,,Tradiţie

şi perspectivă”- prof. D. Nica, absolvent 1959, formează conţinutul paginilor 5 şi 6.

Pagina 7 cuprinde articolul profesorului Nicolae Popescu- Optaşi, intitulat

,,Traian Biju (1883- 1980) un valoros profesor şi director al liceului Radu Greceanu” ,

care aduce multe precizări de natură să îmbogăţească lista bibliografică a strălucitului

dascăl. Remarcăm şi articolul „Să continui o pasiune care dă veţii un sens frumos.......”-

semnat Constantinescu Alexandru, IX E, în pag. 8, în care recunoaşte: ,,Nu cred să fie o

altă bucurie mai mare în viaţă decât aceea de a ajunge să- ţi împlineşti un ideal. Numai

că acesta atrage după sine un altul. Un neîntrerupt şir de puncte de pornire.......”. Autorul

a ajuns mai târziu un recunoscut notar în Slatina.

Paginile 9-20 cuprind „Din preocupările ştiinţifice ale elevilor” , unde sunt

prezentate: ,,Cunoaştere şi realitate în proza lui Mihai Eminescu”- semnat Laura

Constantin, XI G: „Ucenicia lui Ionuţ un bildungsroman mitic”- Daniela Băcănaru, XI G;

,,Demon as a symbol of misfit”- Raluca Ivănuş, XI G; ,,Studiul geomorfologic al văii

Clocociov”- semnat Cercul de geografie ,,Terra” Liceul „Radu Greceanu”, membrii, IX G;

,,Câteva aplicaţii ale matematicii în genetică”- Ionuş Gabriel Florin, XI A; „Rezolvarea de

probleme- cale de acces spre cunoaşterea personalităţii”- Buică Florina, IX G; ,,Asupra

unei relaţii a lui Leibnitz şi a unei generalizări a acestei relaţii”- Stan Bogdan, XI A; ,,Puls

ştiinţific”- Torică Mădălina, XI E. Am enumerat toţi elevii care au scris la această rubrică,

pentru că ,,Subiectele abordate de ei atrag nerăbdarea cititorului de a le

parcurge.......Comentariile despre operele lui M. Eminescu, M. Sadoveanu, stârnesc

interes, ca şi textul în limba engleză despre omul de geniu”.

La Rubrica ,,Creaţii ale elevilor”, întâlnim: ,,Demnitate”- Mihăiţă Bubatu, XI

F; „Gânduri”, ,,Labirint” şi ,,Parc-ai şti”- Fănel Stancu, XII D. În paginile 22-30 se

găseşte o rubrică amplă şi consistentă- „În sprijinul candidaţilor la diferite facultăţi” , unde

întâlnim subiecte de: limba română- prof. Ilie Dumitru, franceză, analiză matematică şi

algebră- prof. D. Nica, probleme propuse- Stan Bogdan, XI A,Test de fizică şi probleme

de fizică- prof. I. Câciu, chimie- prof. Ilinca Florea, Probleme de informatică- Ştefănescu

Alin, IX E.

Pagina 31 cuprinde rubrica ,,Caleidoscop”, realizată de Masay Larisa, IX I,

astăzi profesoară de engleză la liceu, iar la pag. 32- ,,Cuprins”. Menţionăm că pe coperta

doi, interior, este prezentat, ,,Plan de şcolarizare pentru anul 1991- 1992” care începe cu

,,Acum, după ce aţi luat cunoştinţă de trecutul şi prezentul Liceului Radu Greceanu din

Slatina, este bine să cunoaşteţi şi viitorul apropiat” şi se incheie cu ,,Vă dorim să reuşiţi la



examenele de admitere şi să vă numiţi

LEREGIŞTI”. Pe coperta doi, exterior, este

imprimat preţul- 30 lei.

Putem trage concluzia că, chiar dacă

era o perioadă relativ tulbure, majoritatea

elevilor liceului, ca şi majoritatea cadrelor

didactice, îşi vedeau de treabă, iar procesul de

învăţământ se desfăşura în condiţii bune, cu

rezultate remarcabile. De aceea am putut scoate

o revistă, despre care prof. Gh. Ungureanu scria

în monografia sa: ,,Considerăm că, sub

aspectul conţinutului,este unul dintre numerele

cele mai izbutite,din seria revistelor şcolare ale

liceului nostru. De asemenea, ţinuta sa grafică

este ireproşabilă”.

În octombrie 1991, eu am plecat la

Casa Corpului Didactic, expert, menţinându-mi

o jumătate de catedră. În 1993 am fost numit

inspector general la I.S.J. Olt, dar încă de când

eram adjunct la liceu, plănuisem sărbătorirea a

110 ani de la înfiinţarea liceului, împreună cu prof. Ion Georgescu, fost director al liceului

14 ani de zile, cu prof. Ion Ţecu- absolvent, 1975, director din 1993 şi alţi profesori care

au fost mereu, cu sufletul şi inima, alături de liceu, împreună cu multi absolvenţi, diferite

promoţii, dintre care amintesc pe Ion Smedescu- absolvent, 1973. În acest sens, în toamna

anului 1993, am înfiinţat Fundaţia ,,Radu Greceanu” la care au aderat foarte mulţi

absolvenţi, sub auspiciile căreia s-au desfăşurat toate actiunile care au privit Marea

Sărbătoare. (Dar,despre Fundaţie, într- un alt material) .

Aşa se face că la sărbătorirea a 110 ani de la înfiinţarea Liceului ,,Radu

Greceanu” care a avut loc la 23- 24 septembrie1994, a apărut un număr aniversar al

revistei ,,Leregeul”.

B i b l i o g r a f i e

1.Gh.Ungureanu- Liceul „Radu Greceanu”-110 ani de la înfiinţare- Slatina- Olt-

1994.

2.Colegiul Naţional „Radu Greceanu”- Slatina- Anuar: 1994- 2004.

3.Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi,

ed. Hoffman, 2013.

4.Colecţia de reviste „Leregeul”-1991-1999.

5.Dumitru Nica- „Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete” în

Memoria Oltului şi Romanaţilor, septembrie 2016.

6.Gianina Pârvu, Damian Minciu- „130 de ani de la înfiinţarea Colegiului

Naţional Radu Greceanu”, Slatina- 2014.



Memoriul Preotului Emanoil C. Mărculescu din Regimentul 59 Infanterie Caracal

Comandor (r.) Nicola Tudor

Preotul Emanoil C. Mărculescu care a însoţit Regimentul 59 Infanterie din Caracal

pe front în primul război mondial a căzut prizonier. Conform legilor militare în vigoare, a

trebuit să prezinte detaliat condiţiile în care a fost făcut prizonier spre a se înlătura orice

bănuială de dezertare. Prezentăm alăturat acest memoriu aflat în Arhivele Militare (A.M.R.

,fond Ministerul de Război, dosar 1162, f. 9-1)

Subsemnatul am devenit prizonier în ziua de 12 octombrie 1916 în comuna

Vaideeni, jud. Gorj.

Am fost făcut prizonier de trupele bavareze-jăgeri-din Regimentul 22, dimineaţă la

orele 8 ¾, în momentul când mă înapoiam de la biserica satului, unde înmormântasem doi

soldaţi şi un copil din acel sat, mort din cauza unei grenade găsită pe poiana lui Mihaiu, pe

unde păştea vitele şi care fusese aruncată de soldaţi. În sat m-au ţinut închis de miercuri

până sâmbătă la 10 a.m., când am fost transportat la Vulcana prin Vama Buliga. Din cauza

greutăţii drumului, a noroiului şi ploii, abia duminică seara am ajuns cu picioarele goale şi

umflate, încălţămintea fiind putrezită.

De la Vulcana am fost dus la Petroşani, unde am stat 6 zile, instalându-mă într-o

cameră în care paraziţii pluteau peste tot, devenind obiectul lor de distracţie toate nopţile.

De aici am fost dus în spitalul Sasvaroş-Orăştia, fiind bolnav de reumatism, contractat în

timpul însoţirii trupelor pe câmpul de luptă. Din Sasvaroş, unde am stat două luni, am fost

transportat în Germania, „Stralsund”, pe ziua de 4 ianuarie 1917.

Printr-un ordin al Administraţiei Germane, pe ziua de 7 martie am fost trimis la

lagărul de trupă română „Lamsdorf” ce număra 22.000 prizonieri români, pentru

îndeplinirea serviciilor religioase şi consolaţiunea morală. Câmpul „Lamsdorf” numără

80.000 prizonieri cu 6 lagăre şi două lazarete.

La 7 decembrie 1917, am fost trimis în Stralsund pentru a fi trimis în Moldova,

schimb de prizonieri. După o aşteptare de patru luni, în ziua de 22 aprilie am fost trimis în

lagărul „Neisse”, unde se aflau 7 ofiţeri români invalizi pentru a fi trimis cu primul

transport în ţară.

Tratamentul dat de inamic pe timpul captivităţii a variat. A fost barbar în

„Lamsdorf”, unde am fost despăducheat. Cu maşina numărul zero am fost tuns şi bărbierit.

La protestul meu am fost ameninţat cu închisoarea. Un doctor iudeu avea o ură înverşunată

asupra românilor.

În lagărul de la Strazlund eram tratat rece şi cu indiferenţă. În lagărul de trupă cu o

deosebită atenţiune. Şi aceasta datorită muncii ce o depuneam. Zilnic fiind în mijlocul

soldaţilor şi bolnavilor, sfătuindu-i şi dându-le sprijinul moral pentru a putea rezista

situaţiei nenorocite în care se aflau, ajutând pe cei în lipsă şi debili prin procurarea de

reconstituante (hemoglobină, vin, hrană) redând viaţă la mulţi ce era să fie pradă morţii;

acestea cumpărate din salariul meu.

Din cauza actului barbar săvârşit asupra-mi în cursul transportului spre lagărul

indicat, fiind transportat în vagoane fără foc şi frigul fiind simţitor, am răcit la cap

ameninţându-mi pierderea vederii. M-am ales cu durerea ochilor, de atunci nemaiputând

citi şi scrie fără ochelari. Locuinţa era în barăci de lemn. Trebuia mult combustibil pentru

a putea fi încălzite. Înăuntru temperatura era iarna de 40 C sub zero. De frig, în multe

camere igrasia era mare, mucegăind saltelele şi celelalte acoperăminte.



Hrana era de neînchipuit şi anume: supă de guluii, mâncare de gulii, cartofi, un fel

de mâncare «allerlei» de toate, carne de două ori pe săptămână 100 grame şi pâine neagră

200 grame. Pâinea era o compoziţie de făină de paie, coajă de copac şi ceva făină.

Îmbrăcăminte nu am primit nimic. Se putea cumpăra din cantinele ce există în lagăre:

cămăşi, izmene şi alte articole, toate cu preţul fixat pentru prizonieri şi care zilnic varia în

creştere.

Solda am primit-o regulat la începutul fiecărei luni. Ea a variat. În lagărul de trupă

masa mi se servea de la cazanul administraţiei germane. Acolo plăteam locuinţa şi uzajul

obiectelor. Aceasta a determinat urcarea soldei şi plata indemnizaţiei pentru chirie pentru a

pute trăi, viaţa fiind scumpă. Solda am primit-o de 250 mărci şi 52,50 chirie.

În lagărul „Neisse”, în ajunul trimiterii în ţară, cu începutul lunii iunie, făcând o

economie de 900 mărci pentru a putea preântâmpina micile cheltuieli în ţară, au găsit de

cuviinţă a mi se reţine sub cuvânt că mi s-a plătit prea mult, contându-mă cu 105 mărci

lunar. Posed chitanţa de reţinere a sumei. Îngrijirea medicală mulţumitoare. Toate

medicamentele erau numai „erzaţuri”, din cauza lipsei de medicamente şi dezinfectante, cu

greu şi aproape nici unul nu-şi putea căpăta sănătatea, când avea vreo operaţiune. De

tuberculoşi nici vorbă. Acestea le cunosc din lagărul de trupă unde numărul morţilor este

mare. Şi dacă se mai înapoiază dintre soldaţi prizonieri în sânul familiei, datorită numai

„Crucii Roşii”, care, ca o mamă iubitoare, a trimis alimente şi îndeosebi bolnavilor care

sufereau mai mult. Timpul cât am fost în prizonierat, îndeosebi în lagărul de trupă îl

petreceam cu viziterea bolnavilor, cu serviciile religioase reclamate de suferinzi, restul cu

citirea şi învăţarea limbii germane şi ruse. Duminica şi sărbătoarea cu oficierea serviciului

liturgic, la care luau parte toţi ofiţerii din lagăr. De remarcat că o deosebită atenţie se dă

cultului, punându-mi la dispoziţie tot ce aveam nevoie.

În seara zilei de 31 mai ora 9, cu vagon clasa II-a, am pornit din „Neisse” spre

România. Vagonul a mers direct până la Bucureşti. Călătoria a fost mulţumitoare. La

trecerea prin Austria şi Ungaria, în gările destinate pentru mâncare, am fost hrăniţi

substanţial. O mare diferenţă de tratamentul din Germania. În cursul drumului de călătorie

se observa că recolta era slabă din cauza secetei ce domnea.

În ziua de 5 iunie p.m. am sosit în Bucureşti. O comisiune din ofiţeri români şi

germani aştepta. După ce am fost chemat după lista dată de ofiţerul german ce ne-a însoţit

până aici, luând „Ausweis” pentru 8 zile, am stat în Bucureşti pentru a-mi vedea copiii. Un

ce fenomenal s-a petrecut în sufletul meu când am auzit pe ofiţerul neamţ „Acum sunteţi

liberi”. Plecând spre locuinţă mă uitai în urmă, nu cumva să mai zăresc vreo santinelă, atât

m-a îngrozit timp de aproape doi ani.

În timpul prizonieratului am putut constata următoarele:

- Germanii urau de moarte pe englezi. Lozinca lor era: „Dumnezeu pedepsească

Anglia”. Urau şi pe iubita noastră Regină, zicând că ea este cauza că România a intrat în

război cu Germania. Regretau războiul cu noi.

- Moralul soldatului german constă într-o încredere oarbă în izbândă pe calea

armelor. Are însă o mare îngrijorare în ce priveşte alimentarea, foametea resimţindu-se

foarte mult, ceea ce făcea să scadă foarte mult avântul soldatului care mergea pe front, din

cauză că lăsau acasă soţiile şi copiii flămânzi. Aceasta rezultă şi din cuvintele Keiser-ului:

„Cultivaţi cartofi şi ajutaţi la împrumut”.

- Aprecierile inamicului asupra armatei române la început eru slabe. Ei ziceau:

„soldaţii luptă bine, dar nu au muniţiuni, iar ofiţerii nu sunt bine pregătiţi”. Vorbeau cu

oarecare admiraţie de vânători, că sunt buni luptători. Aceste aprecieri au durat până la

luptele de la Mărăşeşti. Acum vorbeau cu admiraţiune: armata s-a refăcut, luptă bine, în



luptele de baionetă neîntrecuţi, ofiţerii sunt buni, accentuând tactica generalului Averescu;

că dacă românii luptau cu germanii demult ar fi cucerit Petrogradul.

- În ce priveşte evenimentele din România, germanii nu urmăreau distrugerea ţării

de care aveau nevoie, ci pedepsirea pentru ruperea tratatului de alianţă; ei urmăresc

alipirea pentru totdeauna a României la politica germană, asigurarea cerealelor şi

deschiderea drumului spre triumf.

Bogăţia ţării noastre pe care au cunoscut-o cu această ocazie, a făcut să aibă o

atenţie deosebită, mulţi spunând că, după pace, vor căuta ocupaţiuni în ţara noastră.

- Situaţia materială sub raportul aprovizionării cu hrană pentru trupă e mai bună,

s-a prezentat mult mai greu pentru populaţie care suferă din greu. Cu începutul lui 15 iunie

s-a micşorat raţia de pâine pentru populaţie. Foametea care domneşte în Germania a

produs revolte în diferite oraşe, cunosc Neisse şi Hindenburg, unde femei şi copii au fost

împuşcaţi. Au fost reprimaţi prin împuşcături şi închisori; chiar soldaţii s-au revoltat în

număr mare. Aceştia sunt închişi în diferite fortăreţe pentru a nu veni în contact cu ceilalţi.

- Sub raportul îmbrăcămintei şi încălţămintei soldaţii stau bine, dar populaţia

suferă. Copiii umblă în sandale cu talpa de lemn, femeile asemenea, datorită lipsei mare de

încălţăminte. Starea sanitară-excelentă. Nu bântuie nici o boală. Slăbiciunea generală vine

din insuficienţa hranei.

Cu privire la modul cum am căzut prizonier nu acuz pe nimeni, ci numai

împrejurările îndatoririlor mele de preot. În dimineaţa aceea am avut la biserică

înmormântări. Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă, căci glontele care mi-a

distrus bastonul mi-a scăpat viaţa.

Faţă de îndeplinirea datoriilor mele pe front, fiind expus în orice moment a fi

pradă glonţului, cum şi a muncii şi silinţei faţă de nenorociţii prizonieri, îndurând tot felul

de mizerii, cer a mi se da toate avantajele colegilor mei, fiind avansat pe aceeaşi dată cu ei.

Preotul locotenent Emanuel C. Mărculescu

Regimentul 59 Infanterie

21 iunie 1918

Dumitreşti-Gălăţeni, Vaslui

(A.M.R. ,fond Ministerul de Război, dosar 1162, f. 9-1)

Inscripții Publiciști din Caracal și ziarul „Neamul Românesc“

Nicolae Scurtu

La invitația lui Nicolae Iorga, publiciști din sate, comune târguri, orașe de

provincie și din marile orașe ale României au colaborat la unul dintre cele mai însemnate

ziare conduse de inegalabilul profesor și istoric.

Învățători, institutori, profesori, preoți, folcloriști, arhiviști, cercetători locali și alte

categorii de intelectuali au trimis note, evocări, știri, informații, iconografie, hărți,

documente, cele mai multe dintre ele neștiute.

Unii dintre acești colaboratori îi fuseseră studenți sau îi ascultaseră cursurile

organizate, în timpul verii, la Universitatea Populară din Vălenii de Munte.

Printre cei ce au trimis materiale pentru ziarul Neamul Românesc, care a apărut în

perioada 1906–1940 sunt și trei publiciști din Caracal, județul Romanați.



Aceștia sunt A.I. Daniil, I.N.M. Conțu și Ioan Ionescu care, pe lângă notele și

contribuțiile lor, trimit profesorului Nicolae Iorga și epistole argumentate privitoare la

viața materială și spirituală din acele părți ale României mai puțin știute.

Remarcabil este faptul că profesorul citea tot, verifica, uneori, anumite ipoteze și,

apoi, trimitea manuscrisul la tipografie. Ochiului său atent și ager nu i-a scăpat nimic.

Avea încredere în tipografi, în colaboratori, dar de cele mai multe ori profesorul

citea, integral, ziarul Neamul Românesc în format mic sau mare, cum a apărut în unele

perioade.

*

[1]

Caracal, 16 decembrie 1907

Mult stimate

domnule Iorga,

O lungă suferință nu mi-a îngăduit a mai

vă scrie, lucru ce m-a durut mult, pentru că au

trecut fapte și întâmplări de seamă, ce nu le-am

putut trimite d[omniei] voastre.

După cum știți, am fost la București, pe la

sfârșitul lui octombrie și nu am avut parte a vă

găsi, lucru ce am regretat mult, căci aveam să vă

spun lucruri ce nu se pot scrie.

Din activitatea și atenția ce-o dați

Moldovei, reiese că pe noi ne-ați dat uitării din

orice punct de vedere.

O! nu vă luați după niște versiuni

neîntemeiate căci în mințile sănătoase nu pot sta.

Vă trimit câteva informații ce pot

interesa. Ați părăsit gândul de a ne vizita biserica

Călui1? Ori la primăvară?

Până și din ăst punct de vedere să nu ne

mai amintiți lumii?

Cu deosebit respect și stimă,

A.I. Daniil

*

[2] Caracal, 18 dec[embrie] [1]908

Stimate domnule redactor,

Plin de recunoștință pentru buna primire ce binevoiți a face corespondenței mele,

vă trimit și aceasta pentru a o publica în Neamul Românesc.

Cu mulțumiri,

I.N.M. Conțu

*

[3] Amărăștii de Jos, 27 decembrie 1908

Județul Romanați

Stimate domnule Iorga,

Cunosc și citesc Neamul Românesc de la apariția sa, pe care, până acum mi l-a

procurat „Librăria Cooperativă Românească“ din Caracal.



Am văzut cum prin acest organ de

publicitate, d[umnea]v[oastră] apărați instituțiile de

orice fel ale țării. În piepturile noastre bat „zece

inimi“, când vedem strălucite pene românești, ca a

domniei voastre, chemând pe români la viață

românească și învățându-i a trăi românește. Dar câți

români mai cugetă și scriu ca domnia voastră?

De azi înainte, vă rog a mă înscrie și pe mine

printre abonații Neamului Românesc, trimițându-mi-

l direct pe adresa mea, începând chiar cu numărul ce

va apare în curând. De plată ma îngrijesc eu.

Cu această ocaziune, vă rog f[oarte] mult,

domnule Iorga, a publica în coloanele Neamului

Românesc articolul ce vă trimit aci.

Dacă credeți, scrieți și d[umnea]v[oastră]

despre această chestiune, îndemnând pe ofițeri a

respecta ordinile M[ajestății] S[ale] Regelui nostru!

Devotatul și adoratorul ideilor

d[umnea]v[oastră],

Ioan Ionescu,

Învățător înaintat pe loc

Note

Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

Corespondență primită de Nicolae Iorga. Volumul 83, f. 174r-v

și Volumul 121, f. 118r şi f.

278r.

1. Mănăstire în Romanaţi, fondată de

Vlad Banul şi fraţii lui, Dumitru şi

Balica, boieri Buzeşti, în mijlocul

pădurilor. Zugrăvită de pictorul

Mina, la 1600, care ne dă chipul

contemporan al lui Mihai Viteazul

și al fratelui său Petru Cercel. Are

un clopot din secolul al XVI-lea.

Mănăstirea a fost închinată la 1673

Patriarhiei din Ierusalim.

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI DESPRE

HARALAMB GEORGE LECCA

Un scriitor astăzi necitit decât de

specialiști este, fără îndoială, și poetul,

prozatorul și dramaturgul Haralamb George

Lecca (n. 23 februarie 1873, Caracal, jud.

Romanați – m. 9 mai 1920, București).

Opera sa bogată, diversă și interesantă nu



a fost restituită nici măcar parțial după 1920, anul decesului și intrării sale într-un imens

con de umbră.

Articolele, studiile și notele apărute, între timp, nu au izbutit să reactualizeze poezia,

teatrul, proza și traducerile pe care le-a publicat cu o anume pasiune și consecvență.

Parcurgând cu atenție, revista Flacăra, condusă cu pricepere și talent de Petre

Locusteanu (1883–1919), am întâlnit o sumă importantă de portrete ale scriitorilor

contemporani, în viziunea pictorului Iser, însoțite, întotdeauna, de câte o sumară schiță a

directorului publicației.

În 1913, prozatorul, dramaturgul și publicistul Petre Locusteanu tipărește, în condiții

grafice deosebite, albumul Cincizeci figuri contemporane1, în editura Flacăra, care imediat

devine un foarte util instrument de lucru de istorie literară.

Cartea aceasta, receptată cu simpatie în epoca în care a apărut, astăzi este una din cele

mai prețioase rarități bibliofilice.

Gândul acesta m-a determinat să restitui, acum, portretul lui Haralamb Grigore Lecca,

elaborat de Iser, și schița lui Petre Locusteanu, care are menirea de a-l apropia și, desigur,

de a-l umaniza prin cuvinte și sintagme fericite.

*

H.G. Lecca

Omul extremităţilor şi al extremelor, d[omnu]l H. Lecca este un temperament sensibil

ca şi un ac de barometru. Schimbăcios tot ca un astfel de ac, d[omnu]l Lecca e gata să

schimbe, sub înrâurirea atmosferei în care trăieşte, un zâmbet într-o încruntare, cu

repeziciunea cu care ar făuri un vers spiritual.

Dar, ca şi barometrul din Sinaia, care se fixează la «beau temps» când creştetul

munţilor se încunună de nori furtunatici,

şi arată furtună când soarele rânjeşte cu

razele cele mai fierbinţi, temperamentul

d[omnu]lui Lecca este un mecanism

capricios de tot.

Este totuş[i] o mare consecvenţă

între făptura fizică a acestui abil

dramaturg – cu priviri ce te pătrund ca

nişte ace cu gămălie şi cu linii ce parcă

se subţiază de dezgust – şi opera sa

literară.

Niciodată maxima lui Buffon «stilul

e însuşi omul» nu şi-a găsit o mai

interesantă justificare ca în făptura

autorului Supremei forţe2. În adevăr,

d[omnu]l H. Lecca pare întruparea

fizică perfectă a stilului său. Şi

picioarele şi mâinile sale, şi ochii şi

privirile sale, şi mersul şi gesturile sale,

totul şi toate par propoziţii, fraze,

perioade, într-un cuvânt frânturi din

stilul acela nervos, precis, expresiv, spiritual, sfidător, graţie căruia d[omnu]l Lecca este

unul din cei mai personali scriitori ai literaturii contemporane româneşti.

D[omnu]l Lecca pare o a doua revizie a d[omnu]lui Diamandy3, cu copertă schimbată.



Dacă ar fi ca pe fiecare scriitor să-l însemnăm cu un semn deosebit, pentru d[omnu]l

Lecca aş născoci unul nou – semnul sfidării.

Note

1. Cincizeci figuri contemporane. Desenuri de Iser. Text de P[etre] Locusteanu. Seria

I. București, Editura Institutului de Arte Grafice „Flacăra“, 1913, 102 pagini.

2. Haralamb Grigore Lecca ~ Quinta. Suprema forță. Piesă în patru acte. București,

1901.

3. George Diamandy (1867–1927), dramaturg și memorialist.

NOTE DESPRE O EPISTOLĂ A LUI FLORIN DUMITRANA

Un poet asupra căruia se impune să revenim,

cu și mai mult interes, este, desigur, Florin

Dumitrana (n. 22 iunie 1919 – m. 27 septembrie

1945), care în scurta sa existență, de doar 26 de

ani, a publicat două plachete de versuri ~ Cu

mâinile prin soare (1937) și Întâile viori

(1938).

Restituirea pe care a propus-o criticul

literar Ovidiu Ghidirmic, Întâile viori (1971)

readuce în actualitatea literară și culturală cele

două plachete tipărite în perioada interbelică,

precum și o substanțială secțiune de Poeme

inedite.

Nu se cunosc, integral, colaborările din

presa din Transilvania, mai exact spus din

ziarele Țara și Vocea Târnavelor, precum și

din presa literară și nonliterară din Capitală

și ținutul Oltului.

Gândurile acestea, ca și cele pe care

le-am publicat în revistele Suplimentul

literar-artistic al „Scânteii tineretului“ și

Memoria Oltului și Romanaților, mi-au fost

sugerate de identificarea unei epistole a lui

Florin Dumitrana trimisă din Mediaș lui

Mircea Eliade.

În termeni reverențioși, poetul Florin



Dumitrana îi solicită „celui mai inteligent scriitor al României de până acum“, o

colaborare pentru o proiectată revistă, Șantier, ce urma să se tipărească la Mediaș.

Aflându-se în plin război și condițiile materiale fiind grele și foarte grele, revista

grupului Șantier nu a mai apărut.

Am întreprins investigații în bibliotecile din Mediaș și Cluj, precum și în Biblioteca

Academiei Române și Biblioteca Națională a României, însă, fără nici un rezultat.

*

Mediaș, [20 martie 1940]

Stimate domnule Eliade1,

Vom tipări în maximum 20 de zile, la Mediaș, gazeta Șantier închinată muncii

creatoare. Suntem un grup din generația nouă și încercăm ca să colaboreze la acest număr

cele mai strălucite condeie românești.

Credem că d[umneavoa]stră, cel mai inteligent scriitor al României de până acum, nu

ne veți răspunde cu o aprigă negație și nu ne veți strivi calda noastră rugăminte de

colaborare.

În așteptarea unui articol, vă transmitem admirația și respectul grupului Șantier.

Redactor resp[onsabil],

Florin Dumitrana

Note

Originalul acestei epistole se află în arhiva lui Mircea Handoca din București.

1. Se transcrie din volumul Mircea Eliade și corespondenții săi. Vol[umul] 1. (A–E).

Ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și indici de Mircea Handoca. București, Editura

Minerva, 1993, p. 267 (Documente literare).

Eroii din comuna Vlădila din Primul Război Mondial, 1916- 1918

Marin Petran-Vlădila

Cu sprijinul lui Gheorghe Tătărăscu, prim-ministru al României, s-a ridicat în

cinstea eroilor căzuţi în primul război mondial, un monument situat în curtea Şcolii, în

anul 1935. Autorul construcţiei a fost T. Dumitrescu din Corabia.

Din comitetul de iniţiativă făceau parte: Ioan Georgescu, primar, Marin N. Duică,

ajutor de primar, Ioan Dobre, notar, Gheorghe Şt. Fotescu, secretar, Ştefan Georgescu,

casier, Gheorghe V. Gheorghe, Nicolae Andreescu, preot, fraţii Nicolae şi Haralambie

Popescu, învăţători.

La partea inferioară are un piedestal în trei trepte din ciment, întregul ansamblu

are o înălţime de circa 4 m.

Obeliscul a avut în partea superioară un vultur din bronz, astăzi înlocuit cu o cruce

din marmură.

Monumentul are ca ornamente basoreliefuri înfăţişând scene de luptă, un soldat cu

puşca la picior, o femeie purtând un steag în mână, trofee, suporţi din piatră pentru flori şi

listele de eroi. Pe monument s-au încrustat în piatră numele eroilor, alfabetic, astfel pe

cele trei feţe:



Sold. Anghel Petran Stan, Apostolescu Ilie, Apostolescu Marin, Badea Marin,

Badea Stancu, Bancu Ion, Bancu

Păun, Baroană Marin, Becea Marin,

Borcan Petre, Buzatu Iancu, Catrina

Apostol, Catrina Ştefan, Cârstea Ion,

Cărstea Stan, Comincu Constantin,

Comincu Marin, Comincu Vasile,

Costache Florea, Crăciun Vasile,

Didişteanu Ilie, Dincă Dumitru,

Dorobanţu Andrei, Duică Dumitru,

Duică Oprea, Dumitrescu Nicolae

sgt., Duşcă Florea sold., Encescu Ion,

Encescu Gheorghe, Fotache

Constantin, Fotescu Ilie, Fotescu Ion,

Gane M. Ion, Gâlmeanu Stancu,

Giulea Dumitru, Guşă Marin, Iliescu

Petre, Ion Marin, Ispas Stan, Iţă

Gheorghe, Ivan Constantin, Jieanu

Marin, Lucan Ion, Matei Marin,

Mărăcineanu Pantelie, Mârloi

Nicolae, Mutu Ştefan, Naidin

Dumitru, Neagu Ion, Nenu Vasile,

Nicola Marin, Nicola Pavel, Olteanu

Ion, Oprea Ilie, Oprea Nicolae,

Oprea Tăchină, Pălea Vasile,

Parnescu Ilie, Parnescu Mitrică, Paţa

Ion, Pâlea Vasile, Pătraşcu

Gheorghe, Pârlici Constantin, Pârvan

I.R.Radu, Pârvan Ion, Pârvan S. Ion,

Pieptea Dumitru, Pieptea Marin,

Popescu Andrei, Popescu Oprea,

Procop Ion, Procop Radu, Radu Ion,

Radu Nicolae, Sfetan A. Ion, Stan

Ion, Stan Ilie, Stancu Gheorghe, Stancu Ion, Stănescu Nicolae, Ştefan Alexandru, Ştefan

M. Ion, Ştefan S. Radu, Ştefan Păun, Stoica Crăciun, Stoica Ion, Stoean Nicolae,

Strecheanu Demostene, Strecheanu Dumitru, Tănase Ion, Tane Ion, Teglici Ştefan, Tentea

Ion, Toma Alexie, Toma Florea, Tudor Andrei, Ungureanu Florea, Ungureanu Ştefan,

Ursaru Oprea, Vâţă Dumitru, Vâţă Ştefan, Voicu R.D. Andrei.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii

nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

memoria oltului Şi romanaŢ · editoarea unor opere de-ale lui apărute după revoluţie, (dintre...

Documents