revista memoria oltului si romanatilor nr. 54/august 2016

An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 8 (54), august 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu,

Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel

Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel

Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. În urmă cu 100 de ani, la 15 august 1916, România intră în război. Armatele române

treceau Carpaţii pentru eliberarea Ardealului şi realizarea României Mari, act

pecetluit cu sângele a peste 800 000 de eroi, mulţi dintre ei din judeţele Olt şi

Romanaţi. În imagine- acuarela ,,Trecerea Carpaţilor” realizată de Costin Petrescu

(Muzeul Militar Central din Bucureşti).

2. Sus: Gazetarul caracalean Grigore Malciu a condus publicaţia ,,Informaţia Zilei” ce

apărea la Bucureşti (1941-1944). Aici a apărut pamfletul ,,Baroane” semnat de

Tudor Arghezi (naşul gazetarului caracalean) iar printre colaboratori s-a numărat şi

Mircea Damian (care fiind la închisoare semna cu pseudonim).

Jos: Cunoaşterea presei ne permite reconstituirea evenimentelor trecute (în

imagine, ziarul Caracalul din 9 octombrie 1906 anunţă moartea omului politic

romanaţean Nicolae I. Guran).

3. Sus: ,,Secolul”, publicaţie săptămânală de politică şi cultură generală, Bucureşti,

1932, director Constantin Şaban-Făgeţel.

Jos: Aplicarea reformei agrare din 1945 pe moşia lui Paul Lazăr de la Drăghiceni-

Romanaţi.

4. Constantin Şaban-Făgeţel (n. la 17 oct. 1884 în com. Făgeţelu din jud. Olt),

animator al vieţii culturale din Craiova, director al revistei Ramuri (1905-1947) şi al

publicaţiilor Secolul (1932) şi Vatra (1929-1930; 1940; 1945-1947)



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Întâia şi ultima noapte în Italia....................................................../3

2. Ion Lazu- Din memoriile unui scriitor slătinean................................................../8

3. Dumitru Botar- Nevasta şefului de gară............................................................./11

4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (V)............................................./14

5. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (VIII).............................................../26

6. Interviurile Memoriei. De vorbă cu profesorul Teodor Nedelea........................./33

7. Nicu Vintilă-Sigibida- Incursiunea lui Alexandru Macedon la Sigibida-

Grojdibodu............................................................................................................./39

8. Mircea Damian- Împrejurimile Bucureştilor. Snagovul..................................../44

- Sezonul literar [1935]........................................................./46

9. Floriana Tîlvănoiu, Ion Tîlvănoiu- Scrisori de la Dumitru Caracostea, Nicolae

M. Condiescu, Tache Protopopescu şi Ada Umbră către Constantin Şaban-

Făgeţel.................................................................................................................../49

10. Dumitru Mirică- Memorii de război. Luptele Regimentului II Romanaţi nr. 19

în campania din anul 1916 (I)............................................................................../54

11. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.

Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (III)............................../70

12. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal

(16 februarie 1847)................................................................................................/82

13. Costel Vasilescu- Pagini din istoria colectivizării satului românesc................../88

14. Marin D. Ioniţă- Monografia şcolii Mierleşti, judeţul Olt (I)............................/93

15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor. August......................................../99

16. Corneliu Nedelciuc- Despre refugiul familiei mele........................................../102

17. Ştiri culturale......................................................................................................./105

18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

comuna Băbiciu................................................................................................../109

19. Dialog cu cititorii................................................................................................./111



Întâia şi ultima noapte în Italia

Ion Andreiţă

Transcriu dintr-un Jurnal al Liei – o

carte, „Consul de ghişeu”, pe care promite s-o

termine, deşi acum este asaltată de un alt gen de

proză. Transcriu, cu emoţia că o fac fără să-i fi

cerut voie:

,,...Vântul n-a contenit toată noaptea.

Avea un vuiet lugubru, de departe. N-am avut

curajul să mă ridic din pat şi să aprind lumina.

Şi-apoi, lumina ce putea face? Că doar n-o poţi

aşeza ca pe un zid în calea furtunii. Iar vântul

lătra pe zeci de guri, trecând prin uşi, prin

ferestre, prin ziduri.

Dimineaţa ne trezim cu un strat fin de nisip

gălbui-roşietic, aşternut peste tot: pe podea, pe

masă, pe scaune – şi chiar pe pătura cu care ne

acoperim. Mai târziu aveam să aflu, de la domnul

Sulf, că a bătut Sirocco-ul, un vânt puternic

dinspre Africa, aducând până aici, la Roma,

nisipuri din pustiurile Saharei”.

Aşadar, sub semnul Sirocco-ului a

început şederea noastră în capitala Italiei.

Pentru Lia – vreme de zbucium şi reuşite

profesionale, laude la scenă deschisă. Odată cu

îndeplinirea exemplară a îndatoririlor de serviciu (în cadrul Secţiei Consulare) ea şi-a

manifestat disponibilitatea şi în plan artistic (fiind membră a Uniunii Artiştilor Plastici din

România). A intrat într-o frumoasă (şi trainică) relaţie cu criticul de artă Stefania Severi,

curator al Galeriei de Artă de la Biserica Santa Maria di Montesanto (supranumită Biserica

Artiştilor) care, alături de Biserica Santa Maria dei Miracoli (ambele, în Piazza del Popolo)

deschid Via del Corso. Cu ajutorul acestei iubitoare de artă românească, Lia a organizat, pe

cont propriu, la câteva luni de la sosirea noastră la Roma, o expoziţie, „Nostalgia culorilor”

– dedicată lui Eminescu şi cuprinzând picturi ale unor artişti din ţară şi din Italia, precum

şi tapiserii realizate de ea. Vernisajul a avut loc pe 15 ianuarie 2003. Presa – amintesc

Corriere della Sera şi L’Osservatore Romano, ziarul Vaticanului – a comentat

evenimentul, iar Postul de televiziune Telle-Pace (tot al Vaticanului) i-a luat un interviu,

ilustrat cu lucrări de pe simeze.

Expoziţia a fost, apoi, transferată în Templul Etrusc din oraşul Civitavecchia.

Pentru mine, popasul în Italia a însemnat o continuare firească a preocupărilor

dinainte, din Franţa, din peisajul căreia publicasem un volum de reportaje, „Scrisori

pariziene”, bine primit acasă şi la Adunarea Naţională Franceză, datorită deputatului-

ministru al Culturii, Philippe Douste-Blazy (care îmi apreciase, la superlativ, şi cărticica de

poezii bilingvă, „Dimineţile albe / Les matins blancs”).

Mi-am reluat, aşadar, transmisia săptămânală a corespondenţelor la „România

liberă” şi Radio România – Actualităţi şi Cultural. La ziar, prin bunăvoinţa poetului

Ion Andreiţă, scriitorul de la Perieţi



Nicolae Prelipceanu, şeful Secţiei Cultură, alături de care salahorisem până la plecarea „în

lume”; la Radio, graţie aceluiaşi neobosit şi talentat Florin Helmis.

Ca orice bun nepot al lui Badea Cârţan, m-am închinat, mai întâi, la Columna

Traiană – şi-am încercat să descopăr, între basoreliefurile şerpuitoare, cele două secvenţe

în care o cercetătoare americană susţine că s-ar afla chipul lui Isus Christos. Trec, apoi,

alături, în Forul Roman, şi-l străbat cu pasul – de la Colosseum şi Arcul lui Constantin,

vegheat de cei opt nobili (tarabostes) daci (patru pe-o parte şi alţi patru de cealaltă parte)

până la Arcul lui Septimiu şi subterana în care au fost încarceraţi apostolii Petru şi Pavel;

iar de aici, mai sus, pe Campidoglio unde, în fostul Palat al Senatorilor, se află astăzi

Primăria Romei. Nu uit, desigur, Piazza del Popolo, şi ea vegheată de daci maiestuoşi, din

care porneşte Via del Corso, ce se opreşte, după vreun kilometru şi mai bine, în For; pe

această cale aveau loc, în antichitate, întrecerile carelor de luptă. Aşa cum nu uit nici Via

Appia Antica, pe care se întorceau, triumfătoare, legiunile romane. Pe aceeaşi Appia

Antica descopăr Catacombele Sfântului Sebastian, ascunzând durerile şi mucenicia

creştinilor de început. Cu Pantheonul şi Fontana di Trevi, cu Piaţa Spaniei şi Piaţa Navona

am cam încheiat primele drumuri. Eu – pentru că Lia îşi făcuse un traseu săptămânal, din

care nu lipseau Biserica Santa Maria Maggiore şi Santa Prassede (aceasta, ultima, aproape

necunoscută nici de italieni!).

În sfârşit, la treabă, dom‟ Jean! că n-ai venit aici la dolce farniente.

Evident că m-a preocupat dintru început – şi mereu, ca întotdeauna când m-am

aflat în străinătate – prezenţa românească; mai mult sau mai puţin cunoscută, recunoscută

ori nu. Luasem – atât eu, cât şi Lia – câteva lecţii de iniţiere, în ţară, de la profesorul

universitar George Lăzărescu, ultimul mare italienist al nostru. Cu entuziasm juvenil, cu

competenţă doctorală, Profesorul ne-a îndemnat şi dirijat – adesea, pas cu pas. Îl

cunoscusem puţin în Facultate; era lector la Italiană. I se spunea Prinţul. Înalt, zvelt, privire

luminoasă, faţă zâmbitoare sub o coamă de păr eminescian. Era tânăr. Şi era frumos. Iubit,

admirat şi urmat de un întreg alai de studenţi şi studente.

Luasem, împreună cu Lia, iniţiativa (lansată şi în „România liberă”) de a fixa o

Placă omagială Eminescu pe zidul castelului familiei Leopardi din orăşelul Recanati –

unde se născuse poetul – spaţiu devenit Centru Mondial al Poeziei; Giacomo Leopardi, cel

mai mare poet romantic al Italiei – Mihai Eminescu, ultimul mare romantic al Europei.

Ideea a aprins spiritul Profesorului Lăzărescu, care a început să ne bombardeze cu scrisori

de susţinere şi informaţii preţioase. Trebuie spus că George Lăzărescu lucrase şi el, prin

anii 1965-1966, o vreme, la Ambasada României în Italia; apoi, vreo patru ani, profesor la

Universitatea din Pisa. La apelurile noastre, conjugate cu cele ale muzicienei Ioana

Ungureanu (stabilită la Roma) a răspuns Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi,

prin pictorul Dimitrie Gavrilean, sculptorul Ilie Bostan şi poetul Dumitru Spătaru, care au

proiectat şi executat lucrarea, în mod gratuit. Şi, astfel, în ziua de 14 iunie 2003, alături de

basorelieful lui Leopardi a fost dezvelită o placă-monument (160/60 cm) din marmură, cu

efigia în bronz a Poetului, sub care stau mărturie, încrustate în română şi-n italiană,

cuvintele-crez ale lui Eminescu: „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe

soarele un nour de aur din marea de amar”. Această placă este a doua – şi ultima, până la

ora de faţă – acceptată de Italia: prima, fixată la Roma, pe strada Condotti 62, consacrată

scriitorului-diplomat Duiliu Zamfirescu, realizată de statul italian înaintea celui de-al

doilea război mondial; a doua, aceasta, „Eminescu”, înălţată în 2003. Aşadar, câte una pe

secol…



Un alt subiect important – la elucidarea căruia m-am înscris cu arme şi bagaje – l-a

constituit dispariţia portretului lui Gheorghe Asachi de pe peretele faimoasei Cafenele

Caffé Greco (înfiinţată de către grecul Nicolo della Maddalena, în anul 1760) unde au

poposit şi au lăsat semne mari artişti ai Europei – între care: Goethe, Gogol, Gabrielle

d‟Annunzio, Stendhal, Andersen, Leopardi, Baudelaire, Corot, Thorvaldsen, Brullov,

Liszt, Wagner, Toscani şi mulţi alţii.

Asachi a stat patru ani, între 1808 şi 1812, la Roma, împătimit de vestigiile

străbunilor noştri. Aici a cunoscut o tânără pictoriţă, Bianca Milesi – pe care o numea

„muza mea şi prima iubire” (au rămas în dialog toată viaţa) – împreună cu care ucenicea în

atelierul faimosului sculptor Antonio Canova. Nu o dată se vor fi mutat cu toţii la Caffé

Greco, să continue discuţiile despre artă, „vrăjiţi” de aburul aromat al cafelei.

Profesorul Lăzărescu îşi aducea aminte foarte bine: portretul era realizat de către

pictorul Mihu Vulcănescu, iar la vernisaj vorbise el însuşi, invitat de la Pisa. Evenimentul

se întâmpla în iulie 1975 – şi fusese consemnat şi de ziarele din România.

Cu toate semnalele lansate de mine în presă, pe parcursul anului 2003, nici astăzi

oficialităţile româneşti n-au dezlegat „enigma”; portretul n-a fost descoperit, dar nici n-a

fost pus altul, nou, în dreptunghiul gol de pe perete.

Pe urmele marii noastre compatrioate Dora d‟Istria – personalitate de talie

europeană, cu ecouri transcontinentale.

Elena Ghica (Dora d‟Istria este pseudonimul literar) născută în anul 1828, la

Bucureşti, este fiica marelui ban Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca, o familie de

intelectuali rafinaţi, înrudită cu domnitorii acelui timp din Ţările Române, între care

Grigore al III-lea Ghica, ucis de turci în 1777, pentru că s-a opus răpirii Bucovinei de către

Habsburgi (de altfel, în anul 1863, Dora îi închină cartea sa „Călătorii în Rumelia şi

Morea”, cu această dedicaţie: „Lui Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei, care a

preferat să-şi sacrifice tronul şi viaţa, decât să ofere Bucovina absolutismului austriac, a

cărui amintire şi martiraj vor rămâne scumpe fiilor veteranilor lui Traian cât timp va dăinui

naţionalitatea română”).

Era o fiinţă cu totul aparte. La vârsta de 10 ani vorbea nouă limbi. La 14 ani a

tradus, din greceşte, „Iliada” lui Homer, în limba germană. Cânta, picta, înota, vâna.

O nenorocită întâmplare de tinereţe avea să-i marcheze restul vieţii: căsătoria cu principele

rus Alexandr Kolţoff Massalski şi stabilirea la Petersburg, unde avea să încaseze o aspră

lecţie cu cnutul din partea Ohranei ţariste.

După amara experienţă rusească, prinţesa Elena Ghica se stabileşte în Elveţia,

consacrându-se scrisului şi călătoriilor; cercetează arhive, urcă pe munţi. Dora d‟Istria este

prima femeie care escaladează vârful Moenich din Alpii Elveţieni, în 1856, implantând

acolo tricolorul românesc, cu numele ţării brodat pe el. Mai toate călătoriile sale s-au

soldat cu lucrări, studii şi cărţi de înaltă ţinută ştiinţifică şi literară.

După ce a călătorit la New York şi prin America de Sud, Dora optează, în ultimii 20 de ani

de viaţă, pentru Italia „cea mult însorită”.

La Torino, Giuseppe Garibaldi o întâmpină ca pe „o soră întru eroism, un suflet

deschis celor mai înalte năzuinţe”. Petrece un an în oraşul La Spezia, apoi se statorniceşte

la Florenţa – oraşul artei, literaturii şi istoriei – într-o vilă de pe strada Leonardo da Vinci,

cumpărată de la scriitorul Angelo di Gubernatis. Aici îl primeşte, în anul 1872, pe

împăratul Braziliei, Don Pedro al II-lea d‟Alcantara, unul dintre cei mai luminoşi suverani

ai timpului, care a ţinut s-o cunoască personal pe „această femeie extraordinară”.



Florenţa este perioada de maximă glorie a Dorei d‟Istria. Multe academii şi

aşezăminte de prestigiu din lume – Grecia, Turcia, Asia Mică, Austria, Italia – o solicită să

le devină membră. Biografii şi exegeţii săi, între care mulţi italieni, impresionaţi de geniul

ei, o numeau „o enciclopedie vie”. Scriitorul Heinrich Kurz a comparat-o cu Madame de

Stael, gloria literelor germane şi franceze de la începutul secolului al XIX-lea; iar Mario

Ruffini o socotea chiar superioară acesteia, pentru nobleţea sufletească. În sfârşit, Adam

Wolf, profesor la Universitatea din Graz – un alt ilustru biograf al Dorei – afirmă:

„Oameni de stat şi savanţi pot şedea la picioarele sale spre a aspira suflarea spiritului său şi

a auzi cuvântul puternic care descoperă secretul tuturor lucrurilor omeneşti”.

Înainte de-a muri, Dora a lăsat prin testament oraşului Florenţa atât vila, cât şi

bogata bibliotecă şi valoroasa pinacotecă. Se zice că, în semn de omagiu, Signoria

(Primăria Florenţei) a botezat piaţeta din capătul străzii cu numele Dorei d‟Istria. Şi se mai

zicea că pe casa în care locuise a fost pusă o placă memorială. Ce alt îndemn mi-ar mai fi

trebuit, ca să-i caut urmele?

Am străbătut, împreună cu nevasta, strada Leonardo da Vinci (nu prea lungă, de

altfel) de câteva ori, de la un capăt la altul. Din păcate, n-am găsit nicăieri, pe nici o casă,

placa omagială sau alt semn care să arate locul în care a trăit şi a scris geniala noastră

compatrioată. Alături, scuarul care ar fi trebuit să-i poarte numele se numeşte Piazza

Savonarola.

Pentru identificare – primesc veste, prin preotul Coman, de la o binevoitoare

funcţionară a Primăriei – era nevoie de o adresă oficială din partea Ambasadei, pentru a se

cerceta Arhiva şi dezlega „enigma” (eu, ca ziarist, nu aveam o astfel de împuternicire).

Trimiterea acestui act simplu (şi obligatoriu, având în vedere consecinţele benefice pentru

România) a fost tărăgănată, până s-a pierdut în chiţibuşurile birocraţiei diplomatice; mai

concret, crucea greco-catolică de la brâul sutanei ataşatului cultural a pus… cruce

iniţiativei.

În 2004, în luna noiembrie, se împlineau 175 de ani de la naşterea Dorei d‟Istria şi

115 de la trecerea ei în eternitate. Şi-am tras, de câteva ori, necesarul semnal de alarmă în

presă. Din ţară (Cultură, Externe, Academie, Uniunea Scriitorilor), nici un ecou. Chemarea

reverberează în Danemarca: Dan Romaşcanu, directorul revistei „Dorul”, îşi asumă, pe

banii lui, realizarea Plăcii (pe care mi-o şi trimite, fotografiată!) ce urma să fie fixată pe

casa Dorei d‟Istria, în ziua de 17 noiembrie (ziua morţii acesteia). Din nefericire,

evenimentul n-a mai avut loc.

Toate aceste mărturii – şi multe alte evenimente şi întâmplări culturale; importante

pentru ambele ţări; dar cu spuza trasă (cinstit!) pe turta noastră; mărturii din care n-au lipsit

reportaje de la Sulmona lui Ovidiu, Sicilia lui Bălcescu, Nervi şi Genova lui Ciprian

Porumbescu – au făcut obiectul unei cărţi, „Scrisori italiene”; soră bună cu „Scrisori

pariziene”.

Cartea a apărut în chiar anul 2004, pe vară-toamnă. În Ambasadă, ecourile s-au

stins, înainte de a se naşte, în pluşul unei sublime nepăsări. Alături, la Accademia di

Romania (Centrul Cultural Român) ceaca-paca – aşa-şi-aşa; dar, mai sigur, nici aşa, nici

aşa – ca să mă păstrez în… termeni diplomatici. (Se pare, totuşi, că mi-a fost acceptat un

exemplar la bibliotecă). A stârnit, însă, interesul unor români stabiliţi în Italia, ca şi al unor

italieni (mai ales că unele texte sunt transpuse şi în limba lui Dante).

Am continuat să scriu şi să sper. Aşteptau, la rând, să fie străbătute, alte importante

piste culturale româno-italiene: Petru Cercel în Italia; Stolnicul Cantacuzino la Padova;



Dinicu Golescu; Simion Bărnuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş, la studii aici, în Nord;

Nicolae Filimon, fascinat (ca şi Asachi) de Italia; Ion Codru Drăguşanu, pe drumul către

Patria Eternă…

Dar, deşi se zice că speranţa moare ultima, în situaţia tuturor acestor itinerarii

speranţa a rămas o himeră.

*

Ultima noapte în Italia. Sigur, înaintea ei au fost şi alte nopţi; mai multe: de viaţă

şi de muncă, de zbucium şi speranţă. Din actul de trimitere a Liei la post reieşea o şedere

de doi ani; o scăpare la redactare, dragă, nu-l mai deranjăm acum pe ministru să semneze

din nou; nu-ţi fă griji, la momentul potrivit se va face prelungirea necesară, până la patru

ani, aşa cum este firesc.

Momentul a venit, prelungirea întârzie. În Centrală s-au mai rotit funcţionarii –

unii în Exterior, alţii în alte compartimente – şi erau semne de vădite ridicări din umeri. La

Ambasadă, pace şi prietenie: se ştia de întâmplare şi soroc, dar nimeni nu mişca un deget;

hotărârea o putea/trebuia s-o ia ambasadorul – iar el ştia, cel mai bine, totul.

Am trăit, atunci – şi mă urmăreşte şi astăzi – sentimentul vinovăţiei. Din cauza

mea, se întâmplau toate astea. Poate unele articole semnate de mine în presă

deranjaseră/deranjau; produceau indispoziţie. Firea mea iscoditoare, dorinţa de-a afla şi

de-a aduce la cunoştinţă, supăra uneori. Îndeosebi pe ataşatul cultural: un absolvent de

Teologie, la Roma, cu crucea greco-catolică la brâu, adus chiar atunci, direct din facultate,

în Ambasadă. Mărturisesc că se lega greu dialogul cu el; dar depuneam eforturi, invizibile

şi delicate, să facem câte ceva împreună.

Tot pe atunci, Ambasada Franţei din Roma se interesa, prin ataşatul său cultural (o

doamnă, am înţeles), printr-o adresă scrisă, la Ambasada României, dacă există aici cineva

cu numele Ion Andreiţă. Nu ştiu dacă s-a răspuns, ce s-a răspuns, dar bănui că totul a fost

aruncat la coşul uitării.

Întâmplarea este o chestiune mai veche – şi cred că merită dezlegată (fie şi doar

prin simpla relatare). Impresionat de cartea mea de poezii bilingvă – „Dimineţile albe” /

„Les matins blancs” – apărută la Editura Eminescu din Bucureşti, în anul 1999 (vreme

când mă aflam în Franţa), ca şi de volumul de publicistică „Scrisori pariziene”, deputatul-

ministru al Culturii Philippe Douste-Blazy mă propusese pentru titlul de Cavaler al Artelor

şi Literelor. Douste-Blazy n-a mai avut timp să-şi concretizeze iniţiativa – fiind numit

primar al oraşului Toulouse – , dar a lăsat-o „moştenire” celor de după el. Probabil că

acum, după ani, cineva (noul ministru?) a „şters colbul de pe cronice bătrâne” şi-a încercat

să dea de urma păgubosului (despre care deputatul-primar Douste-Blazy ştia, totuşi, că se

află la Roma). Când am aflat eu de poveste (cu totul şi cu totul întâmplător!) trecuseră

nişte luni de zile, iar „deportarea” bătea la uşă.

Un (singur) lucru nu-l înţeleg nici astăzi: de unde, totuşi, atâta câinoşenie? Eu

eram (şi am rămas) un tip vesel, adaptabil, prieten cu toţi, gata oricând să sar în ajutor. Îmi

făceam meseria cu bună credinţă; mulţi mă citeau şi în Italia („România liberă” se vindea

la chioşcuri), mă ascultau la Radio – şi mă felicitau. Despre Lia, ce să mai zic: mană

cerească; solicitanţii care ajungeau la ghişeul ei, erau foarte mulţumiţi de corectitudinea cu

care îi servea, bucuroşi de omenia cu care îi trata.

Atunci – mă întreb/întreb – de unde această câinoşenie ascunsă – şi lucrătură pe la

spate?

Toamnă adâncă. Octombrie. Se anunţă vizita preşedintelui Ion Iliescu la Roma.



Lia, care îl întâlnise de câteva ori, oficial, în ţară, îl îmbrăţişează, spunându-i că este de

prin partea Olteniţei; vecini, cum s-ar zice. Preşedintele zâmbeşte, se bucură.

Eu l-am însoţit, ca ziarist, la unele din activităţile sale la Roma, inclusiv la lansarea

unei cărţi, semnată de domnia sa şi editată în limba italiană. Mi-a oferit şi autograf. La

paharul de şampanie îi mărturisesc („mă laud”) că am lucrat la „Scânteia tineretului” pe

vremea când dânsul era Prim-Secretar al CC al UTC şi Ministrul Tineretului. Pare

impresionat. Mă întreabă cum mă descurc; mă felicită.

A doua zi, oarecum încurajat, îmi iau inima-n dinţi şi-i ofer cartea „Scrisori

italiene”, între paginile căreia pusesem şi un plic în care îi explicasem, pe scurt, situaţia

noastră, rugându-l să ne ajute (printr-o singură vorbă, cu ambasadorul!). Am insistat cu

delicateţea cuvenită, să citească plicul înainte de-a pleca din Italia. M-a asigurat. Şi am

aşteptat.

…Cu două zile înainte de 4 noiembrie (data expirării şederii celor doi ani) suntem

anunţaţi să ne facem bagajele. Pe 4 noiembrie eram pe drumul de întoarcere. Peste vreo

trei luni, Lia, revenită la Secţia Consulară din Minister, este întrebată, întâmplător, de o

colegă de la Resurse Umane: Dragă, am găsit prin birou, rătăcit, un plic cu un memoriu al

tău către preşedintele Iliescu; ştii ceva de chestia-asta?

Atunci am înţeles că Iliescu minte. Că zâmbetul lui este fals. Că nu-i pasă de

oameni (pe cei care-l servesc, îi recompensează – atât).

Şi, totuşi, întrebarea/nedumerirea rămâne: de unde atâta câinoşenie în lume?

Din memoriile unui scriitor slătinean Ion Lazu

Deşi născut în Basarabia, Ion Lazu se refugiază, cu întreaga familie, în timpul

războiului, la Cireaşov, lângă Slatina. Răspunzând cu amabilitate invitaţiei noastre,

scriitorul ne trimite aceste pagini de jurnal, evocând oameni şi fapte de pe meleagurile

copilăriei.

7 iunie 09. duminică. De vineri la Slatina pentru 125 ani de la înfiinţarea liceului nostru

Radu Greceanu, acum Colegiul naţional Radu Greceanu. Cu Florin Mihăilescu în acelaşi

vagon, alături, el bine plasându-şi bagajul ca să-l aibă tot timpul sub priviri. O taşcă grea,

căci îmi spune că vrea să scape de multele pliante de pe când a fost profesor în Franţa.

Ajung pe peron mai devreme şi găsesc o bancă liberă, să citesc. Când să mă întorc

la Informaţii pentru a-l recupera pe Florin, dau

de Viorel Dianu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 29-34/2014; 35-40/2015) cu

d-na Eleonora, căreia i-am spus că de fapt o

cunosc, reperată cândva în parcul Carol, iar mai

des în diversele scrieri ale soţului, care o

ascunde sub diverse nume. Ei au locuri în

celălalt vagon. Cam aglomerat până la Titu, căci

faimoasa săgeată e, de fapt, doar ca aspect, iar în

fapt are orar de accelerat. Florin, deranjat de cei

de pe culoar, pe care-i îndepărtează, cică spre a

conversa cu mine, apoi intrigat de ce nu avem Împreună cu Ion Lazu şi Ion Andreiţă

la Slatina, iunie 2016



aer condiţionat etc. Între toate aceste nazuri, manii şi hachiţe de om nevricos (iar în fapt

foarte comod și temător de propria viață), aflu câte ceva din viaţa lui. Tatăl a lucrat la

începutul anilor 30 în Basarabia, la Cahul, chiar s-a căsătorit cu una de pe-acolo, însă în

curând aceea a murit, sau poate doar s-au despărţit. Revine la Slatina, tatăl lui fiind de fel

din Mihăileşti-Mărgineni; se recăsătoreşte cu mama lui Florin, care însă era o persoană

cam năbădăioasă, cu tabineturi, cu baluri, nu s-a potrivit cu Dl. M., au divorţat după 3-4

ani, ea şi-a pierdut urma în ţară, copilul a rămas în grija tatălui care s-a căsătorit a treia

oară cu o fată din vecini, stăteau deasupra prefecturii, în casa construită de tatăl lui Florin,

peste drum era cârciuma „La Haită”. Florin s-a îndepărtat şi el de mama lui naturală. Iar

cea adoptivă era una dintre nepoatele Ecaterinei Bălăcioiu, soţia lui Eugen Lovinescu, fată

de boieri dinspre Craiova, satul Cruşeţu. Tatăl lui Florin, devenit apoi procuror al Slatinei,

era prieten cu Eugen Ionescu, al cărui tată fusese secretar al prefecturii Oltului. Are două

fotografii cu tatăl lui şi cu Eugen Ionescu, care a făcut armata la 3 Olt.

În ‟46, Pătrăşcanu i-a dat jos pe procurorii precum Luca Mihăilescu, el a trecut în

avocatură unde a făcut bani buni, apoi a fost închis, poate vreo doi ani, administrativ, fără

condamnare deci. I-au promis solemn că nu-l demolează. Totuşi l-au demolat, i-au dat o

despăgubire infimă. A trebuit să se îndatoreze pentru cumpărarea unei garsoniere la bloc şi

din aceste supărări şi umilinţe s-a stins prin 75, născut fiind în acelaşi an cu mama, deci în

1906. Îmi mai dă amănunte despre unchi de-ai lui, prieteni buni cu Eugen Ionescu. Şi

despre faptul că avea o verişoară care stătea în gazdă în casa unde locuia familia E.

Lovinescu şi că acelei fete el îi făcea dese vizite, văzând acolo mulţime de cărţi, care între

timp s-au cam pierdut. E. Lovinescu locuia acolo unde eu știu, în imobilul din fața

Dreptului, în stânga intrării, la etajul I.

Din gara Slatina, unde pe Florin îl aşteaptă un nepot care îl va duce acasă cu taxiul,

o iau spre Vila pe jos, trotuare lipsă, aspect dezolant spre marele combinat; ajung la casa

părintească, acolo la poartă pâlcuri de codiţa şoricelului, în curte fânul până la genunchi,

liliacul a ocupat o treime din curte, spre grădină fânul înalt, cu flori violet şi împestriţat cu

maci de foc, doi nuci care s-au lăţit cât e grădina; nici o posibilitate să intru în casă; merg

peste drum, strig la Filica, iese: am venit cu lumânare pentru Mărin Stoica, al Doinei? Nu,

dar când a murit? Ieri, iar mâine îl îngroapă; Filica e plină pe mâini şi pe picioare pînă la

genunchi de plăgi şi zone înroşite vinete, o mănâncă groaznic, zice că de vreo 10 zile,

poate de la medicamente. Dar aflu că a intrat în vie, deci s-ar putea să fie o alergie la

polenul de vie, în condiţii de udătură. Nu are chei de la noi, le are soacra Veronicăi, care

lucrează ca bucătăreasă la Vila. Mai vine pe-aici, cu un amant miliţian, dar spre ea nu se

uită. Să întreb de chei şi la cei din spate. Merg şi la vecinii din spate, adunaţi la o masă la

umbră, câinele mă latră din ţarcul lui; nu au cheia; merg cu un alt vecin la noi, încercăm la

uşa din faţă, la fereastră, nu reuşim; ar trebui o spargere, să schimbăm apoi butucul şi să

punem o nouă yală. Dar să o caut pe Dida la Vila. Să-i iau cheia, că aduce bărbaţi. Eu: Nici

nu mă gândesc, ce aveţi cu biata femeie? Dacă soţul e la pat de ani şi ani... sunteţi geloşi?

Dacă poţi, fă-i şi d-ta bucuria. Că peste vreo zece ani nu se va mai pune problema. Se cam

miră de atitudinea mea.

Vecinul gelos, care mă cunoaşte, dar nu şi eu pe el, mă duce cu maşina la Vila,

ambianţă total nouă, de fapt cu totul alt imobil, altă repartizare, proprietar un ins din

Slătioara; Dida nu e de serviciu, barmăniţa rotofeie, ocheşică, dată cu smacuri, îmi face

numărul de mobil, vorbesc cu soacra Veronicăi, promite să aducă cheile la ora 18, când

vine la serviciu. Revenim acasă, iau sarsanalele. Plec pe strada Oituz, pe jos, spre oraş.



Ajung la catedrală, acolo dibui un restaurant Dolce vita, doar o masă ocupată, poate nişte

antreprenori din Craiova, care îşi şmotruiesc subalternii pe mobil; mănânc o friptură de pui

şi merg spre liceu.

Soare, teii majestuoşi de la intrarea în liceu. Pe o bancă de lângă bustul lui RG, 2-3

persoane, se ridică o tânără suplă, elegantă, crede că sunt dl Ion Lazu, zic: Aşa şi este. Ea e

Magdalena Gagiu, deci fiica prietenului Aurel Gagiu, stins prea curând. Ne mirăm

amândoi, eu de felul cum arată, căci o văzusem copiliţă, ea că am albit de tot. Numai barba

mi-a albit, zic, în rest sunt încă verde... Mă conduce la cancelarie, unde deja este Florin, cu

ambii directori, oameni amabili, ne dau câte un dosar cu monografia liceului, un album cu

fotografii ale vechilor clădiri din oraş, făcute de elevi ai cercului foto din liceu. Îmi place,

mă interesează. O insignă aniversară, o medalie jubiliară, alte pliante, programul, o revistă

de poezii ale elevilor. Merg de acolo la etaj, în sala de şedinţe, unde Caius şi alţi doi

academicieni medicali, Leonida Gherasim şi Octavian Popescu, susţinuseră o sesiune

despre medicină-biologie-genetică, foarte interesantă, sala festivă plină, se pun întrebări la

obiect, lume avizată, reacţionând prompt. În sală şi un poet editor local, gras, smead,

cunoscut mie, Smedescu, bucuros de revedere. Revenim jos la direcţie, mai vorbim, aflăm

că ne aşteaptă o echipă de la TV Craiova, iau interviuri directorului adjunct I. Catană, lui

Florin, mie, atunci apar Caius şi Leonida Gherasim, Caius făcând referire de 2-3 ori şi la

ce deja spusesem eu.

Dar am întârziat, pe al doilea medic îl lăsăm vorbind; vedem şi muzeul liceului,

Smedescu a cedat o ediţie Eminescu cu planşe de Truţă, pe coli cât un ziar, imense,

somptuos, scos în doar 150 exemplare, impresionant. Iar la ora 18 începe serata literară.

La serată, sala de asemenea plină, Florin, în deschidere, eu destul de la obiect şi

convingător, apoi Viorel Dianu, fost profesor aici şi Caius, care venise şi el, cu cei doi

academicieni... Scriu dedicaţii pe vreo 3 cărţi dăruite bibliotecii liceului, o sală sigilată pe

vremea mea. Se apropie o profesoară, nişte profesoare, le-am produs o intensă emoţie etc.

Plecăm cu maşina lui Caius şi a unei d-ne profesoare care ne conduce la o terasă, e

plasată lângă restaurantul lui Ilie Mărgărit -, a doua zi aveam să aflu că e tot a lui, îi părea

rău că nu l-am prevenit, să fi aranjat ceva... Stăm vreo oră la vorbe, apoi Florin se grăbeşte

spre rudele lui, Caius nu vrea să-l ducă cu maşina, precum că şoferul nu cunoaşte oraşul.

Florin pleacă pe jos, a doua zi avea să-mi spună că a luat-o greşit, a ajuns la biserica din

vale, a trebuit să se întoarcă etc. La terasă ceruse o bere fără alcool, mereu fricos, grijuliu

cu ce mănâncă, bea, unde se plasează etc. refuzând să-şi dea jos pălăriuţa, deşi Caius îl

ironiza nemilos. A avut un lipom pe tâmplă, s-a operat, medicul l-a prevenit să se ferească

de razele solare etc. Pleacă.

Mai stau cu Caius încă vreo oră, îi spun de succesele Lidiei, de faptul că Andrei

şi-a pierdut slujba şi trăim din pensia mea. Cât e? 27 de milioane. Cam şocat amicul meu.

Ne despărţim la maşina lui, care îl aştepta în parcare. Apoi o iau pe jos spre Pârliţi. La Vila

recuperez cheia, soacra spunându-mi diverse poveşti înduioşetoare. Soţul ei e la pat de ani

de zile, ea ţine la Veronica de parcă e fiica ei etc.

Ajung acasă spre ora 10, deschid, acolo un aer cumplit, nu doar stătut, ci cu miros

groaznic de mucegai, aşa că las deschise geamuri şi uşi şi tot aşa, cu perdelele date în lături

câteva ore până adorm, închizând doar uşa, deşi mă atacau ţânţarii. Visez că vina soacra cu

încă o femeie şi vor să intre în casă pe motiv de amor. Vis ce se reia de două-trei ori.

Mă trezesc pe la 5:30, se mijea de ziuă, peretele lui Voiculeţ îmbujorat; adorm din

nou până spre 7. Dimineaţa trec pe la vecini să pun o lumânare lui Marin Dincă, bunul şi



ultimul prieten al lui Gelu, după ce l-a pierdut pe Goe. 68 de ani, un accident cerebral, fără

să fi suferit înainte, om calm, blajin, neagresiv. Vorbesc cu vecinele, una mă întreabă dacă

n-am fost de curând prin Slatina, m-a văzut cineva. Da, pentru acte de deces de la Primărie,

în vederea unor despăgubiri pentru basarabeni, amânate la calende...

De acolo la cimitir, pun lumânări pentru ai noştri toţi, mormântul îngrijit, semn că

Filica își face datoria - moment de jale sufletească pentru iubiţii părinţi şi fraţi pentru care

mă rog să se odihnească în pace. Pe stradă scena cunoscută, cu vecinii care îşi duc pomană

unul altuia, ca pe vremuri. Rusaliile. O văd pe fata din Coteşti, o întreb de fraţii ei, mai

mari ca mine cu 6-8 ani, acum cu sănătatea deteriorată, mai ales cel mare, care îşi târăşte

un picior. Am păţit de câteva ori cu cei din sat, unul m-a crezut Gelu, altul s-a mirat ce

mult semăn cu nenea Grigore. Păi de! Iau taşca cu vreo 2-3 cărţi şi aparatul fotografic - şi

peste deal la catedrală, întreb de vreo florărie, cu gând să le dau cadou doamnelor din

cancelarie, dar flori nu se găsesc decât în piaţa de sus.

Coborâm în sala amfiteatru, o revăd cu emoţie, aici am văzut filmul Vagabondul, îi

spun lui Caius, care nu-şi mai aminteşte acest eveniment şocant pe-atunci, clasa a X-a,

probabil. Şi în general se miră cum de-mi amintesc atâtea lucruri, îi spun, spre încurajare:

eu îmi amintesc ce nu-ţi aminteşti tu, şi invers, e simplu. Tot aici am văzut spectacolul

jucat de profesorii noştri cu O scrisoare pierdută - scenă pe care o evocasem în încheierea

seratei literare. Conu‟ Trahanache -Câlniceanu, Caţavencu -DNB, Gh. Ungureanu-

Agamiţă Dandanache, coana Zoiţica - dna Rodica Ţarălungă de geografie etc., iar figuranţi

- diverşi colegi de-ai noştri, lucru de care nu-mi mai aduceam aminte, îl precizează Caius,

care se vădeşte că are o părere mult mai bună despre viaţa culturală a urbei de pe-atunci.

Scaunele din marea sală au câte un nume, în ordinea promoţiilor, semn de mare

atenție din partea organizatorilor; ne luăm locul, între timp apare şi Titi Vătăşescu, care de

dimineaţă îmi telefonase de pe drum, grăbit să ajungă la 9, dar i-am precizat că întâlnirea

începe doar la 10. Caius, eu, Andreiţă, Vătăşescu, iar Florin mai în faţă, Mărgărit la capătul

rândului. Deschide directorul Ţecu, apoi dintre promoţii începem cu 1934, un domn

Năstase, mărunţel, însă nu pierit-pierdut, la 94 de ani, fost şef de promoţie, om coerent,

despre care aflu că are o fundaţie culturală şi acordă nişte burse de studii elevilor eminenţi.

Apoi un avocat din Piteşti, încă în formă, însă cam locvace. Leonida Gherasim, Florin

Mihăilescu, Ioan Paul Ghica, medic slătinean, cu o promoţie mai mare ca mine, Caius,

Vătăşescu, cineva în numele lui Jean Lupu, compozitorul şi dirijorul, un prof. univ. Pană

de la Cluj, iar în sală se află 25 de participanţi din promoţia 59, care tot astăzi îşi serbează

semicentenarul de la absolvire. Un poet-epigramist plasează cu mare succes trei epigrame,

una lui Titi care ar putea veni primar la Cherleşti, şi ultima despre următoarea aniversare:

Şi am să viu de-oi mai fi viu. Aplauze deplin meritate, umorul bun nu-i de colea...

Nevasta şefului de gară Dumitru Botar

Datorită prestigiului său literar, în anul 1911, Emil Gârleanu este numit director al

Teatrului Național Craiova, era de fapt o cerință a vremii ca scriitorii să fie așezați în

fruntea unor instituții care aveau menirea să trezească sufletul național.

Născut într-o familie de militari, avea 33 de ani când vine la Craiova, apreciat de

Nicolae Iorga, renunță la cariera militară dedicându-se scrisului şi în doar patru ani (1906-

1910), tipărește nouă volume de proză, între care: TREI VEDENII, AMINTIRI ȘI



SCHIȚE, și, desigur, DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÂNTĂ. Având sprijinul

frățesc al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, în anul 1908 înființează Societatea Scriitorilor

Români, al cărui președinte devine în anul 1911.

De pe aceste poziții, își permite

să condiționeze venirea la Craiova de

nominalizarea lui Liviu Rebreanu ca

secretar literar, fapt care se realizează,

Gârleanu având aprecieri deosebite

despre valoarea literară a lui Rebreanu,

care avea vocație de scriitor, de aceea

și-l dorea alături.

Până la deschiderea stagiunii,

Emil Gârleanu dovedește calități de

gospodar, venind cu multe îmbunătățiri,

de la o disciplină severă, până la

introducerea unor decoruri adecvate

fiecărei piese; începea chiar o eră nouă,

iar deschiderea stagiunii, anunțată

pentru 9 noiembrie 1911, trebuia să fie

una regală. Acest eveniment, deosebit

pentru Oltenia și desigur pentru viața

artistică din țară, este pus sub egida

Societății Scriitorilor Români, venind la Craiova oameni de litere cunoscuți, cele mai mari

personalități ale scrisului românesc din acel moment, trenul București-Craiova fiind

aproape neîncăpător pentru: Victor Eftimiu (conducătorul grupului), I. Agârbiceanu, D.

Anghel, I. Bassarabescu, A1.Cazaban, Octavian Goga, A. de Hertz, Șt. O. Iosif, E.

Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, Mihail

Sadoveanu, Al.Stamatid, Caton Theodorian, precum și C. Arion, Ministrul Cultelor și

Instrucțiunii Publice.

A fost o reușită deosebită, s-au derulat momente de neuitat, un adevărat festin

literar-teatral, spectatorii craioveni, cât și invitații au aplaudat cu generozitate pe Agatha

Bârsescu și Ronald Bulfinski, pe Lucia și Ștefan Braborescu sau pe Fany Rebreanu, iar

între acte au citit din propriile creații: Șt. O. Iosif, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, D.

Nanu, apoi Coco Demetrescu, Remus Comăneanu, Aura Fotino etc. au făcut deliciul

spectatorilor în ,,Văduvele domnului Daniel". Ministrul Arion, în cuvântarea sa, a

subliniat și lăudat numirea literatului și omului de cultură Gârleanu ca director al acestui

teatru, care cu siguranță se va impune prin profesionalism și talent în viața noastră artistică.

În trenul care-i aducea la Craiova se aflau, în același compartiment, Victor

Eftimiu, Octavian Goga și Șt. O. Iosif, atmosfera era plăcută, glume, poante, veselie mare,

când, la un moment dat, pe la Piatra-Olt, unde oprise trenul, cei trei scriitori văd la

fereastra gării (locuința șefului de gară) o tânără și frumoasă femeie care se bucura de

sosirea trenurilor, apoi, când plecau, le urmărea cu tristețe, cu melancolie, situație în care -

ne spune Victor Eftimiu - cei trei au început să scandeze poezia NEVASTA ȘEFULUI DE

GARĂ, apărută sub triplă semnătură, în revista FLACĂRA:

Ducându-și viața solitară,

Un suflet trist și visător,

Nevasta șefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

Dimitrie Georgescu, şef de gară la Caracal ,

pensionat în 1914



Dar trenul a plecat, și-n goana

Cu care monstrul a trecut,

În suflet i-a rămas icoana

Frumosului necunoscut.

De-atunci trec zile, nopți de-a

rândul

Și trenuri trec neîncetat

Ea stă și astăzi așteptându-l

La geamul veșnic luminat.

Și trenuri vin și pleacă iară,

Și nu știu rănile ce-o dor,

Nevasta gefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

În timp ce ei scandau cu frenezie, vine în compartiment și Cincinat Pavelescu, care

i-a felicitat, dar le-a propus alt final,

acceptat de cei trei frați literari:

Și trenuri vin și pleacă iară,

Și plictisită, într-un târziu,

Nevasta șefului de gară

A deraiat c-un macagiu.

Aşadar, anul 1911 al deschiderii

stagiunii Teatrului Naţional din Craiova

consemnează şi o premieră absolută:

colaborarea a patru poeţi români, în drum spre

acest eveniment.

Cincinat Pavelescu l-a preţuit enorm

pe Emil Gârleanu, la decesul căruia, în anul

l914, publică în revista Flacăra câteva versuri

de esenţă lirică, în care pune toată durerea sa

pentru pierderea unui prieten drag, adevărat:

Te am pe masă viu, într-un portret

Cu ochii mari şi dulci privind în gol

Blând, bun şi visător, zâmbeşti-nainte

Şi nu înţelegi că-n lacrima fierbinte

Ce-mi arde-n ochi, tu învii ca un

parfum

Şi nici nu simţi că-n doliul ce-l poartă

Fiinţei tale, clipa mea de-acum

Nu plânge doar omul şi artistul, ci o

soartă.

Victor Eftimiu, E. Lovinescu şi Cincinat

Pavelescu în 1912



Primarii oraşului Caracal (V)

Cornel Manolescu

CĂPITAN NICULESCU PETRE, 1903, primar.

S-a născut în București, la 28 noiembrie 1842.

La 30 octombrie 1883 , căpitanul Petre Niculescu, fiul lui Nicolae Ion și al Saftei

Niculescu, se căsătorește la Caracal cu Sofia Niculescu ( n. 1856 ), fiica ,,reposatului‟‟

Petcu Nicolae și Elena Niculescu. Viitorul soț era divorțat de prima soție prin sentința

Tribunalului Teleorman nr. 246 / 1866.1

La 22 septembrie 1886 se naște Alexandru, ,,fiul căpitanului P.Niculescu”.

În numărul său din 1 noiembrie 1888, ziarul ,,Romanații’’ nota prezența lui P.

Niculescu printre candidații Colegiului pentru comună.

În 1898-1899 era Ofițer al Stării Civile, iar în 1901, vicepreședinte al Comisiei

Interimare și ,,delegat cu ținerea actelor Stării Civile”.

În 1902 era consilier comunal și ,,delegat cu ținerea actelor Stării Civile”.

Pentru o scurtă perioadă de timp, în 1903 este ales, de către consilieri, primar al

Caracalului.

În 1908 avea gradul de maior.2

În timpul ocupației germane, P. Niculescu a fost internat 6 zile în casele V.

Georgescu.

DEMETRIAN, CONSTANTIN N., 1907 – 1909, mai 12, primar.

S-a născut în anul 1869, la Caracal. Era nepotul lui Mihalache Demetrian , senator

și conducătorul politicii liberale din județul Romanați.

Avocat, liberal, licențiat al Facultății de drept din București , cu teza:

,, Complicitatea în dreptul roman și în dreptul penal român. Teză pentru licență susținută

la………de Constantin N. Demetrian,Bucuresci ( Tipo-Lit și Fond de litere, Dor. P.

Cucu ), 1896 ( 23 x 16 ), 52p. ( Facultatea de Drept din Bucuresci ) ( II.412.469 ).3

În anul 1886, iluminatul public în Caracal era asigurat prin 225 de felinare cu

petrol . Pe data de 15 octombrie 1886 s-a ținut o licitație în sala primăriei, în urma căreia

iluminatul orașului a fost dat în antepriză pe termen de 3 ani lui Iancu Leon cu 45 lei și 10

bani pentru fiecare lampă pe an.4 Mai târziu, în anul 1894, numărul felinarelor s-a dublat.

Problema electrificării orașului a fost ridicată în ședința Consiliului comunei

urbane Caracal, din 14 septembrie 1907, în timpul primariatului lui Constantin

Demetrian.Se dorea schimbarea iluminatului cu felinare, prin electricitate. Pentru această

lucrare primăria a contractat un împrumut de 500.000 lei.

Tot în timpul primariatului lui C. Demetrian , se construiește pavilionul-bufet din

parcul orașului și se termină lucrările pentru asanarea orașului, prin secarea smârcurilor și

canalizarea subterană a pârâului care traversa urbea Caracal.

În timpul când a condus orașul C.N. Demetrian, pe baza art.91 din Legea pentru

organizarea comunelor urbane, s-a aprobat proiectul pentru pavarea și șoseluirea

1 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 78 / 1879 – 1884.

2 Monitorul Oficial al României, nr. 256 / 20 februarie 1908.

3 www.biblacad.ro/bnr/brmautori.

4 Arhivele Naționale, ziarul Vulturul nr.14 / 19 noiembrie 1886, pag.4



Bulevardului Caracalla și reducerea ramificației străzii Buzescu, cuprinsă între

proprietățile Pârvulescu și Badălău, la 10 metri în loc de 12 metri cum prevedea planul.5

Prin D.R. nr.1937 din 9 iunie 1909, Demetrian Constantin, fost primar al orașului

Caracal este numit membru al Ordinului ,,Coroana României „‟, în gradul de Ofițer.6

,,Prin decretul regal cu nr.3.098 și după propunerea făcută de d. Ministru de

război prin raportul No.2.607 s’au făcut pe ziua de 10 Maiu 1912, următoarele înaintări

de ofițeri inferiori de rezervă din arma infanteriei și trupe speciale:

La gradul de căpitan în rezervă

Demetrian N.Constantin din Regimentul 2 Romanați No. 19, locotenent dela 1

Februarie 1897, în acelaș regiment.’’

Prin decizia ministerială , nr. 8.846 din 26 martie 1916, a fost numit în comisia

județeană pentru aprovizionarea comunelor și controlul prețurilor.

Menționăm că această comisie era prezidată de prefect și funcționa în fiecare județ.

Ziarul ,,Vremea’‟, în numărul 38 din 12 ianuarie 1930, pe prima pagină, anunța

moartea lui Costică Demetrian:

COSTICĂ DEMETRIAN

,,A murit în ziua de 29 și a fost condus la locul de vecinică odihnă în ziua de 31

Decembrie 1929 una dintre cele mai reprezentative figuri ale generației ce se stinge, a

orașului nostru, ,,un om elegant’’ în cea mai pură accepțiune a cuvântului, așa cum

minunat de bine l-a caracterizat d. prefect Celarianu în cuvântarea d-sale, elegant în

concepții, elegant în maniere și conduită.

Dela Virgil Marineanu până la Costică Demetrian, nu s’a mai văzut o așa de

spontană afluență a tuturor cetățenilor de toate categoriile sociale, spre domiciliul

defunctului și n’a mai dominat cu atâta integrală unanimitate, regretul cel mai sincer

simțit, asupra grosului coloanei ce-l însoțea tăcută, respectuoasă și îndurerată, pe drumul

cimitirului, spre locul de veci!...

I-au rostit admirabile cuvinte de omagiu și de adio d-nii Marin Voiculescu din

partea Partidului Liberal, al cărui membru distins și marcant a fost, d. P.R. Tudoran din

partea Primăriei și d. N. Betulescu din partea Primăriei și d. M. Celarianu din partea

Prefecturii.

Dar cei mai talentați dintre oratori au rămas vai.......sarbezi față de remarcabilele

calități ale regretatului Costică Demetrian.

Figură impozantă de nuanță clasică; temperament ponderat și caracter leal, aces

vir probus, consacrat ca primus inter pares 7, a aplicat la desăvârșire maxima: honeste

vivere, neminem non laedere, jus suum cuique tribuere,8 atât timp cât a fost magistrat,

președinte de consilu județean, primar, avocat și cetățean.

Cu venerație ne descoperim în fața amintirei lui.

D-zeu să-i ușureze țărâna

Șt.N.R.”

5 Dincă, Dana-Roxana, Grigorescu, Vera, Popovici, Sabin, Monografia municipiului Caracal,

Edit.Tiparg, Pitești,2007, pag. 154. 6 Monitorul Oficial al României , nr. 61 / 16 iunie 1909.

7 În românește: primul între egali sau primul între cei de același rang

8 În românește: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine.



DEMETRIAN, MIHAIL I., 1909, mai 12, președinte Comisie Interimară

S-a născut în noiembrie 1853. Fiul lui Ion Dimitriu ( n. 1795 –ϯ 1859 ), rezultat

din a doua căsătorie cu Dumitrana (,,Mitrana‟‟, ,,Mătrănica‟‟ ) Prejbeanu, cu care a mai

avut un băiat, pe Gheorghe sau Iorgu-căsătorit cu Ecaterina Guran și având urmași pe Jean

( 1878-1967 ), Nicolae zis și Camil, Mimo ( ϯ 31 oct.1937, la 54 de ani ) și Aurel.

Cu prima soție, Elena Lânaru, Ion Dimitriu a avut copii pe: Elena (căsătorită

Nicolau), Maria (căsătorită Marinescu), Tache (necăsătorit), Niculin (căsătorit cu

Ecaterina Cândea, fiica postelnicului Ioniță Cândea din Băbiciu. Ecaterina împreună cu

fratele ei zidesc biserica din Băbiciu ).9

În urma adunării din 15 / 25 septembrie 1857, administratorul de Romanați,

căpitanul Farcaș îi înmânează lui Ion Dimitriu misiunea de a pleca la București pentru a

participa la lucrările Adunării Ad-hoc.

În luna noiembrie, fiind grav bolnav I.

Dimitriu cere concediu pe termen nelimitat pentru a

se trata împotriva bolii de care suferea.

A decedat la 3 ianuarie 1859 și a fost

înmormântat în tinda Bisericii ,,Toți Sfinții‟‟.10

M. Demetrian - licențiat în drept la Paris.

,,Prin decretul A.S.R. Domnului cu No. 2.635 din 23

Noembrie 1878, după propunerea făcută , prin

raport, de D. ministru secretar de Stat la

departamentul justiției sunt numiți și permutați. D. M.

Demetrian licențiat în drept de la facultatea din

Paris, vechiu procuror la tribunalul Romanați,

întrunind condițiunile art. 1, 3 și 7 din legea de

admisibilitate, judecător de instrucțiune la tribunalul

Doljiu, în locul D-lui Ulisse Boldescu. „‟11

La 12 octombrie 1880 se căsătorește cu Mari

(Maria) Dobruneanu ( n.1860 ), fiica lui Nae Ștefan

Dobruneanu și Zoe ( Zinca ) Nae Ștefan Dobruneanu,

fiica lui Iancu Jianu. Notăm, printre martorii prezenți

la acest eveniment, pe Ioan Nae Dobruneanu , frate cu

Mari și pe Theodor Nicolae Becu.12

A doua căsătorie a avut-o cu Eugenia Guran,

soția fratelui său Gheorghe ( Iorgu ), iar a treia cu Arety, aceasta fiind din București, o

femeie bogată și cultă.

În 7 iulie 1881 se naște Mihail, fiul său, rezultat din căsătoria cu soția sa Mari.

La 2 ( 14 ) Aprilie 1883, lui M. Demetrian, președinte la Tribunalul Romanați i-a

fost acceptată demisia din acest post. În acest an făcea parte din ,,personalul advocaților

din județul Romanați’’.

9 Memoria Oltului, sept. 2014

10 Ibidem, pag. 51.

11 Monitorul Oficial al României, nr. 265 din 29 noiembrie 1878.

12 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 331 / 1880.



A făcut politică liberală. În perioada 12 octombrie 1884 – 1 aprilie 1888 a fost

prefectul județului Romanați, funcție pe care a mai îndeplinit-o , mai târziu, timp de patru

ani ( 7 octombrie 1895 – aprilie 1899 ).

,,Ministerul Afacerilor Străine

Prin decretele regale mai jos indicate, date în

baza propunerilor miniștrilor respectivi, s’au

făcut următoarele înaintări sau numiri în cele

duoe Ordine naționale.

2.Ordinul ,,Coroana României’’

În gradul de Cavaler.

decret No.3317 din 31 Decembrie

1886.

Demetrian (Mihail), prefectul

județului Romanați.13

”

A treia oară , mandatul prefectorial a

durat mai puțin - 1901, februarie 17 – 1902.

Numit prin D. R. 604 din 1901, feb. 17, în locul

lui Ion Brabețianu, demisionat.14

În data de 1 februarie 1892 au avut loc

alegeri în toată țara pentru Colegiul I de

deputați . La judetul Romanați rezultatul

alegerilor a fost următorul:

Poroineanu Constantin – 129 voturi,

ales

Demetrian Mihail – 106,

Popescu Dimitrie C. – 89,

Cesianu Dumitru – 85,

Nanu Constantin I – 76.

,,Pentru al duoilea loc biuroul a declarat balotagiu. 15

”

,,Mihail Demetrian

Balotajul pentru al doilea loc în colegiul I de deputați a avut loc în ziua de 8

februarie 1892, iar rezultatul a fost favorabil pentru M.Demetrian.

Bucuresci, 8 februarie,

Rezultatul balotagiului ce a avut loc în ziua de 8 Fevruarie 1892 pentru Colegiul I

de deputați.

Romanați.

Alegători înscriși-283

Voturi exprimate-240

Buletine anulate-5

Numele candidaților

Demetrian Mihail-148 voturi. Cezianu Dimitrie-86. ,,

13 Monitorul Oficial al României , nr. 11 / 15 aprilie 1887.

14 Monitorul Oficial al României, nr. 258 / 18 feb. 1901.

15 Monitorul Oficial al României, nr.240 / 2 Fevruarie 1892.

Mihail Demetrian



Nanu Constantin-4.

Proclamat ales de biuroul electoral

Demetrian Mihail.16

”

Ziarul ,,Voința Romanaților“ din 21 aprilie 1906 , scria că M. I. Demetrian era la

acea dată președintele Clubului liberal din Caracal.

În 1907, lui M.I. Demetrian i se eliberează pașaportul cu nr.102 din 20

august1907. Călătorea cu soția Eugenia, 44 de ani ( n. 1863 ).17

Prin raportul cu nr.8.500, din 12 mai 1909, al ministrului de interne, Ion I.C.

Brătianu , înaintat regelui Carol I se prezintă situația de la primăria Caracal, unde Consiliul

comunal nu mai poate funcționa doar cu 4 membri, ceilalți 7 fiind demisionați. De

asemenea ministrul de interne propune dizolvarea Consiliului și numirea unei Comisii

Interimare.

,,Raportul d-lui ministru de interne M.S.Regele,

Sire,

Șapte din membrii consiliului comunei urbane Caracal demisionând, cei 4 rămași

în funcțiune nu se mai poate întruni spre a delibera și a lua deciziuni valabile.

În consecință pentru ca interesele comunei să nu sufere am onoare a ruga

respectuos pe Maiestatea voastră ca, pe baza art.38 și 39 din legea pentru organizarea

comunelor urbane, și văzând avizul consiliului administrativ permanent, să binevoiască a

semna alăturatul proiect de decret pentru dizolvarea consiliului sus zisei comune și

numirea unei comisiuni interimare compusă din d-nii: M. Demetrian ca președinte; C.

Demetrescu, vice-președinte; Leon Grigorescu, M.Voiculescu și Toma Hagi Kirea,

membri, cari să gereze afacerile comunei până la alegerea și instalarea noului consiliu

comunal.

Sunt, cu cel mai profund respect,

Sire

Al Maiestății Voastre

Prea plecat și prea supus servitor,

Ministrul de interne

Ion I. C. Brătianu

No. 8.500 1909, Maiu 12”

Iată și Decretul Regal prin care este numită C.I. avându-l ca președinte pe

Mihalache Demetrian:

,, București, 14 Mai

MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I Prin grația lui Dumnezeu și voința națională rege al României ;

La toți de față și viitori sănătate;

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 8.500;

16 Monitorul Oficial al României, nr.247 / 9 februarie 1892.

17 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud. Romanați , dosar nr. 44 / 1907.



Pe baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și 2 și 3 din

legea asupra procedurii electorale;

Am decretat și decretăm:

Art. I. Consiliul comunei urbane Caracal se dizolvă de Noi pentru motivul arătat

în sus citatul raport și se numește o comisiune interimară compusă din d-nii M.

Demetrian, ca președinte; C. Demetrescu, vice-președinte; Leon Grigorescu, M.

Voiculescu și T. Hagi Kirea, ca membri, cari să gereze afacerile comunei până la alegerea

și instalarea noului consiliu comunal.

Art. II. Pentru alegerea membrilor consiliului comunal colegiile electorale se

convoacă de Noi după cum urmează:

Colegiul I pentru ziua de 9 iulie a.c.

,, II ,, ,, ,,11 ,, ,,

Alegerea delegaților va avea loc în ziua de 1 Iulie a.c.

Art. III.Ministerul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.18

Dat în București, la 12 Maiu 1909.

CAROL


Ion I.C. Brătianu No. 1.695.”

La 12 mai 1909 este instalat ca președinte al unei Comisii Interimare după cum

rezultă din următorul:

,,Proces Verbal

Noi Dimitrie Christide, Prefectul județului Romanați.

Constatăm că astăzi conform Înaltului Decret Regal No.1695 din 12 mai a.c, după

ce am primit jurământul legal al Domnilor Membri care compun comisia interimară din

com. Caracal,anume

1.D-nu M. Demetrian-Președinte

2. ,, C.Dumitrescu- Vice-Președinte.

3. ,, Leon Grigorescu,

4. ,, M. Voiculescu,

5. ,, T. Hagi Chirea.

I’am instalat în funcțiune potrivit art. 39 din legea comunală, după care noi ne-am

retras.

Făcut în sala de Consiliu,astă-zi 13 Mai 1909.

Prefect

s.s.Dimitrie Christide

Membrii

[Semnături indescifrabile.]19

”

Prin D.R. nr. 1937, din 9 iunie 1909, dat la Castelul Peleș și contrasemnat de Ion

I.C. Brătianu , Președintele Consiliului de Miniștri, Ministru al afacerilor străine și

18 Monitorul Oficial al României, nr. 36 / 15 mai 1909.

19 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dosar nr.1, pag.30.



Cancelar al ordinelor, Mihail Demetrian, senator de Romanați, este numit membru al

Ordinului ,,Steaua României‟‟, în gradul de Comandor.20

În numărul său din 9 februarie 1911 ziarul ,,Isbânda’’ ce apărea la Caracal publică

articolul ,,Candidații noștri‟‟, în care îl prezintă pe Mihalache Demetrian, candidat al

opoziției unite la Colegiul I. Senat. Redăm acest articol , respectând ortografia din acele

vremuri: ,,Mihail Demetrian, este o figură care face cinste județului Romanați de unde se

trage din strămoși. Părintele său a reprezentat în Divanul Ad-hoc tot județul Romanați.

Fiu al Romanaților d. Mihail Demetrian a avut chemarea să ajungă la cele mai

înalte locuri ale justiției, dacă dragostea sa pentru județul Romanați nu l’ar fi ținut strâns

legat de pământul unde au trăit bătrânii lui și unde s’a născut. Ajuns la demnitatea de

președinte de Tribunal, tot la Romanați d-l Demetrian a renunțat la haina de magistrat ca

să se consacre muncei pe arena politică intrând în partidul național-liberal.

Prin cultura sa și înaltele sale însușiri, d-l Demetrian a fost prefect și de mai multe

ori reprezentant al Romanațenilor în Parlamentul țărei când, prin înaltele sale calități, i

s’a recunoscut înalta situație de șef al partidului liberal din Romanați.

Având plămădită într’însul dragostea pentru acest județ, d.Demetrian și’a

consacrat întreaga putere de muncă pentru ridicarea culturală și materială a acestui

județ.

Cum foarte bine a zis d-sa la întrunirea de la Corabia, acești doi oameni, d-nii

Demetrian și Brătășanu s’au războit în vreme de 25 ani cine să facă mai mult bine

județului Romanați.

Toate prefacerile bune de aici poartă, dar, deopotrivă pecetea d-lor Demetrian și

Paul Brătășanu. Iată dar cu ce însușiri înalte, cu ce trecut frumos se prezintă înaintea

alegătorilor, șeful partidului naţional liberal din Romanați.’’

La alegerile pentru Senat, colegiul I, care au avut loc în noiembrie 1912, a fost ales

senator, iar pe 26 noiembrie 1912, a avut loc deschiderea Corpurilor Legiuitoare, Cameră

și Senat.

În ziua de 8 februarie 1914 au avut loc alegeri pentru Colegiul I Senat.

Rezultatele au fost următoarele:

Județul Romanați

Numărul reprezentanților de ales – 2.

Alegători înscriși – 477.

Alegători votanți – 344.

Buletine anulate – 19.

Numele și pronumele candidaților

-Paul P. Brătășanu-conservator democrat-221 voturi.

-Mihail I. Demetrian-liberal-213 v.

-M. C. Chintescu- conservator-143 v.

-N. Negri-conservator- 92 v.

Numele și pronumele celor proclamați aleși de biuroul electoral.

-Paul P. Brătășanu-conservator-democrat

-Mihail I. Demetrian-liberal.

20 Monitorul Oficial al României, nr.61 / 16 iunie 1909.



,,Adunarea generală ordinară a băncii ,,Romanați”, fiind convocată pentru ziua

de 8 Martie 1915 având în vedere că mandatul d-lor Mihail I. Demetrian, C.N. Demetrian

și Marin Nicolăescu a expirat din membrii în Consiliul de administrație, votează cu

unanimitate realegerea d-lor Mihail I. Demetrian, C.N. Demetrian și Paul P. Lazăr în

consiliul de administrație pe un period de patru ani.”21

A fost directorul băncii ,,Romanați‟‟ Caracal. Semna la 31 decembrie 1918 bilanțul

băncii pe anii 1916, 1917, 1918.22

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, întreaga moșie a Fălcoiului era proprietatea

Jienilor, cumpărată de la Fălcoieni, ctitorii bisericii din sat, construită în 1710.

Pe la sfârșitul secolului, Jienii i-au vândut lui Demetrian o parte din moșie, iar

boierul a deținut-o până la exproprierea din 1945.

Om cult cu vederi liberale Mihail Demetrian a fost în relații bune cu țăranii; a

donat un hectar de pământ în vatra satului, pentru construirea clădirii școlii. Drept

recunoștință țăranii de pe moșia lui nu s-au răsculat în 1907.

A decedat în anul1941 și este înmormântat în Fălcoiu.

A lăsat prin testament conacul său din comuna Fălcoiu , statului român , purtând

numele de ,,Mihail I.Demetrian”.

Astăzi conacul face parte din patrimoniul Consiliului județean, fiind centru de

îngrijire pentru persoane vârstnice.

MARINEANU, ION (,, IOAN’’ sau,, IONIȚĂ” ), 1909,septembrie 30 – 1911,

ianuarie primar.

Născut în 1839, în Caracal. Potrivit unor date comunicate de rudele acestei familii,

Ion Marineanu, a fost fiul lui Matei Marin Marineanu, negustor important din Caracal, și

avea un frate numit Panait.

La 2 august 1868 a fost numit portărel la Tribunalul Romanați în locul destituitului

G. Corban. A practicat și avocatura, fiind și decan al Baroului.

Prin Decretul Regal, emis la 21 ianuarie 1878 în București, este numit în cadrul

gărzii civice ca procuror de batalion al batalionului Caracal.23

În anul 1880, I.Marineanu figura pe ,,Lista suplimentară a persoanelor cu

aptitudine de jurați pe anii 1880 – 1881.”

În 30 mai 1895 este numit avocat al Statului.

MINISTERUL AGRICULTURII, INDUSTRIEI, COMERCIULUI ȘI

DOMENIILOR.

CAROL I

,, Prin grația lui Dumnedeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul

agriculturii, industriei,comerciului și domeniilor sub No.41416;

Veȡend noua împărțire și clasificare făcută advocaților Statului din județele

Romanați, Vâlcea și Ialomița cu începere de la 1 Iunie 1895,


21 Monitorul Oficial al României , nr 283 / 27 martie 1915, pag.12.948.

22 Monitorul Oficial al României , nr.282 / 15 martie 1919, pag. 6576.

23 Monitorul Oficial al României, nr.20 / 26 Ianuarie 1878.



Art. I. D.I. Marineanu, actual advocat la județele Vâlcea, Romanați, se numesce

advocat al Statului clasa III numai la județul Romanați.

Dat în Bucuresci, la 30 Maiu 1895.

CAROL

Ministrul agriculturei, industriei,

comerciului și domeniilor

P.P.Carp. No. 2751.24

”

În 1905 era membru în Consiliul de disciplină al baroului Romanați. Admis ca

avocat de către acest Consiliu. Avocat al Statului.25

La 5 ianuarie 1905, prin decretul regal nr. 75, ,,Ion Marineanu, fost avocat al

Statului, se numesce în funcțiunea de avocat al Statului pe lângă instanțele judecătoresci

din județul Romanați, în locul d-lui Al.Ciura, demisionat”.

Decretul este contrasemnat de Ion N. Lahovari, ,,ministrul agriculturei, industriei,

comerciului și domeniilor.26

”

La întrunirea Consiliului comunal din 30 septembrie 1909, ,,în vederea alegerii

primarului, Ion Marineanu având unanimitate de 11 voturi este proclamat primar.27

”

Consiliul sub președenția lui Mihail Demetrian era constituit din următorii membri : I.

Marineanu, C. Dumitrescu G.T. Constantinescu, Toma Hagi Chirea, Vasile Varlam,

Maior P. Niculescu, I. Leoveanu, Ștefan Ștefănescu, Mihail T. Voiculescu și I.N.

Dumitrescu. ,,D-nu Marineanu ia Președinția consiliului și dupe ce mulțumește D-lor

Consilieri de onoarea ce‘i s’a făcut de a fi ales Primar și că’și va da toate silințele pentru

a corespunde și dorințelor consiliului comunal, și intereselor comunei”. Ajutor de primar

a fost ales Costache Dumitrescu, cu unanimitate de 11 voturi.

Prin D.R. nr. 2.784, din 12 octombrie 1909 ,,dat în Castelul Peleș’’, D. Ion

Marineanu ,,se confirmă de Noi în funcțiunea de primar al comunei urbane Caracal, iar

d. Costache Dumitrescu în aceea de ajutor de primar.28

”

Din căsătoria cu Maria Demetrian ( 1860 – 1905, august 29 ), membră a unei

cunoscute familii de proprietari funciari și politicieni de prim rang din Romanați, s-au

născut două fiice: Amalia ( 1883, aprilie 13 – 1964, București, Tudor Vladimirescu. Act de

deces nr.1136 din 30.X.1964, înregistrat la Sfatul Popular, raion T. Vladimirescu conf.

comunicării 11942 / 1964 ) și Sabina ( n. 1888, septembrie 21 - +1970, ianuarie 5, sector

5, București ), și doi fii: Virgiliu ( n.1886 – 1925 ), care va deveni primar al orașului , pe

la 1922 și Nicolae ( n. 1881, decembrie 3 ).

Amalia Marineanu a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu căpitanul Alexandru

Izescu, a doua oară cu Christian Leontopol și a treia oară cu D. ( zis,, Mimo” ) Demetrian .

Acesta a fost fiul lui Gheorghe ( Iorgu ) Demetrian și Ecaterina Guran. Mimo Demetrian a

decedat la 31 octombrie 1937, având 54 ani. Sora ei Sabina s-a căsătorit, la 29 octombrie

24 Monitorul Oficial al României, No. 52 / 7 iunie 1895.

25 Ghiăcioiu P.- Anuarul Baroului 1905- Stabilimentul Industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca

Craiova. 26

Monitorul Oficial al României, nr.227 / 11 ianuarie 1905, pag. 8381. 27

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 1 / 1909, fila 47. 28

Monitorul Oficial al României , nr. 159 / 16 oct. 1909, pag. 6410.



1909 ,,cu locotenentul Nicolae Condiescu, 29 ani,

n.1880, orașul Craiova, dom. Caracal , fiul decedaților

Matei Condiescu și Maria.”29

Locotenentul Nicolae M. Condiescu ( n. 1880,

octombrie 20, Craiova – d. 1939, iunie 15, București )

va ajunge general, aghiotant regal, scriitor și președinte

al Societății Scriitorilor Români în deceniul al patrulea

al sec. XX. Astăzi urmașii lor trăiesc în occident.

Fiul soților Condiescu, Virgiliu-Matei

Condiescu , născut la 20 aprilie 1911, în 1938 se

căsătorește cu Maria-Ioana Argetoianu.

Căsătoria cu Maria-Ioana s-a desfăcut prin

sentința de divorț No.352 din 21 decembrie 1940.

În 1946 Virgiliu –Matei se recăsătorește , la

Caracal cu Ioana Berindei.

A decedat conform actului de deces nr.1504 din

23.03.1985, înregistrat la Comitetul executiv al Consiliului popular al Sect. 2 București la

16.05.1985.

SUDITU, VASILE V., 1911, ianuarie 26 – martie 30, președ. C.I., 1911, martie 30 –

1912, octombrie 27, primar

S-a născut ,,în ȡiua de trei Ianuarie una mie optu sute șaseȡeci și optu ora ȡece

dimineața , la casa părinților săi din Mahalaoa Sf. Ioan fiu al D-lui Vasile Suditu de ani

treizeci și doi de profesie comersant născut și domiciliat în comuna Caracalu Mahalaua

Sf. Ioan și al D-nei Catinca Vasile Suditu de ani doaȡeci și cinci, fără profesie născută și

domiciliată tot în ȡisa Mahala.” Actul de naștere este întocmit pe 5 ianuarie 1868, a fost

semnat de ,,Ceȡianu Stănuț, primaru comunei Caracal și oficer al stări civile.30

”

A avut un frate mai mare Alexandru, mort la 16 martie 1877, în vârstă de 11ani.

Licențiat al Facultății de drept cu teza: ,,Puterea esecutivă. Thesa pentru licență.

Susținută în ziua de....1892 de Vasile Suditu. Bucurescii ( Tip.Curtei Regale, F. Gobl fii ),

1892 ( 24x171.49, III p. ( Facultatea de Drept din Bucuresci ) ( II. 72706 ).

Pe 11 ianuarie 1892, V.V. Suditu se căsătorește cu Lucia ( n.1871, mai 21 – d.

1947, aprilie 17 ), fiica lui Ioan Rădulescu, 45 ani, proprietar și Ana Ioan Rădulescu.31

Martor la căsătoria lor, printre alții a fost și Nicolae A. Bibian.

Din căsătoria lor s-au născut trei fete:

ANGELA, n. 1892, octombrie 31, căsătorită pe 1decembrie 1913, cu

Teodor ( Tudor ) Căpitănescu ( n.12.01. 1888, în Balș ), viitor prefect de

Romanați, numit de către gen. Antonescu la 11 septembrie 1940.32

Au avut

trei copii: Ionel, Magdalena și Ileana.

SOFIA-ELENA-MARGARETA (,,LILI‟‟), n.1895, mai 13, căsătorită

Duca.

29 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă,Caracal, reg.412 / 1908 – 1909, pag.93.

30 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă Caracal reg. 34 / 1868, pag.5.

31 S.J.A.N.Olt, Ibidem reg. 363 / 1892.

32 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. 362 / 1892.

Nicolae M. Condiescu



MAGDALENA, căsătorită cu aviatorul

Sever Pleniceanu.33

Vasile V. Suditu a intrat în magistratură la 29

noiembrie 189334

ca supleant la tribunalul Olt.

În 20 iunie 1895 a fost numit supleant la

Tribunalul Romanați35

,unde a funcționat până la 3

aprilie 1896; – 13 oct.1897 jud. oc. II Caracal; – 1

martie 1901 permutat oc. Fălticeni, dar n-a primit; – 1

sept. 1905, jud. trib Romanați.36

,,Prin decretul regal No.4178 din 27 August

1905, în urma propunerei făcute prin raport de același

d.ministru ( n.n. ministrul de justiție ), sunt numiți,

înaintați și permutați pe ȡiua de 1 Septembrie 1905,

următorii magistrați cari întrunesc condițiunile cerute

de legea de organisare judecătorească:

-Vasile Suditu, licențiat în drept de la

facultatea din București, fost magistrat, judecător de

ședință la tribunalul Romanați, în locul d-lui Ioan

Hagiescu-Miriște înaintat.’’37

Prin D.R. nr. 314, din 26 ianuarie 1911, la Caracal se instituie o C.I., cu Vasile

Suditu – președinte.

Raportul d-lui ministru de interne către M.S.Regele

,,Sire,

D. prefect al județului Romanați ne face cunoscut, cu raportul No. 870 din 21

ianuarie curent, că 10 din membrii cari compun consiliul com. urbane Caracal au

demisionat din această demnitate, așa că acest consiliu nu se mai poate întruni și delibera

în mod legal, asupra intereselor comunei.

Cum însă demisiunile consilierilor cari au determinat descompletarea, constitue o

abatere gravă dela datorie, am onoarea a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră ca, pe

baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane, să binevoiască a

aproba dizolvarea acestui consiliu, numirea unei comisiuni interimare care să gereze

afacerile comunei până la alegerea și instalarea unui nou consiliu, precum și convocarea

colegiilor electorale respective.

Sunt, cu cel mai profund respect,

Sire

33 Sever Pleniceanu s-a născut în anul 1869 în orașul Turnu Severin, fiind fiul lui Ioan și Ana

Pleniceanu, tatăl său fiind fiul boierului Dumitru ( Tache ) Pleniceanu ce a făcut parte din Obșteasca Adunare și frate cu un alt mare proprietar din jud. Gorj, Dumitru Pleniceanu ce deținea o foarte mare proprietate în localitatea Vădeni din apropierea orașului Tg.Jiu.

S.P. a fost mare explorator în Africa Centrală, aviator militar, doctor și cartograf. Angajat în armata colonială belgiană va investiga pentru trei ani, între 1898 și 1901 regiunea Zairului și Sudanului de azi, pe râul Congo. Bun administrator al proprietăților agricole pe care le deținea în județele Gorj, Prahova și Olt, pe care le-a exploatat în mod sistematic. A decedat în anul 1924.

34 Theodoru Ioan , Anuarul Justiției pe 1894, Bucuresci.

35 Theodoru Ioan, Anuarul Justiției pe 1896, Bucuresci.

36 Anuarul Magistraturii 1 ianuarie 1904 – 1906 , București, 1904 ( mai multe anuare în același volum ).

37 Monitorul Oficialal României, nr. 120 / 29 august 1905.



Al Maiestății Voastre

Prea plecat și prea supus servitor,


Al.Marghiloman

No.3018 1911, Ianuarie 26.”

Regele emite următorul decret:

,, CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.3.018.

Pe baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane,


Art. I. Consiliul comunei urbane Caracal se disolvă de Noi pentru motivele expuse

în sus menționatul raport, și se constitue o comisiune interimară, compusă din d-nii Vasile

Suditu, președinte; Michail Ceaușescu, vicepreședinte ; căpitan N.Oprovici, Ilie Stan

Nicolau și Mișu Gheorghiu, membri.

Art.II. Colegiile electorale respective se convoacă după cum urmează:

Colegiul I. pentru ziua de 10 Martie 1911;

Colegiul II. pentru ziua de 12 Martie 1911;

Alegerea delegaților va avea loc în ziua de 3 Martie 1911.

Art.III. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 26 Ianuarie 1911.38

CAROL


Al. Marghiloman No.314.”

,,Prin D.R., nr. 1062, din 30 Martie 1911, V.V.Suditu este confirmat ca primar,

iar căpitanul N.Oprovici ca ajutor de primar la comuna Caracal, aleși de către Consiliul

comunal în ședința avută după alegerile din 10 și 12 martie 1911. ‘’39

Prin D.R. nr. 1710 din 9 mai 1911, ,,dat asupra raportului d-lui ministru al

afacerilor străine, cancelar al Ordinelor, s’a conferit ordinul Coroana României, d-lui

Suditu Vasile, fost magistrat, primar actual al orașului Caracal.’’40

În Monitorul Oficial , nr. 123 / 1 septembrie 1913, pag.4875 este publicată o

,,Rectificare”.

,,În decretele regale No.5.204 și 5.207 dela 3 Augus 1913, publicate în Monitorul

Oficial No. 110 dela 17 August 1913, strecurându-se câteva erori de manuscris se fac

următoarele rectificări:

În decretul No. 5.204.

38 Monitorul Oficial al României, nr.239 / 28 ian. 1911, pag. 9858.

39 Monitorul Oficial al României, nr.3 / 3 aprilie 1911, pag.139.

40 Monitorul Oficial al României, nr. 49 / 4 iunie 1911.



La pagina 4411, coloana II,rândul 29, se va citi

D. Vasile V. Suditu, licențiat în drept dela facultatea din București, fost judecător

de tribunal, se numește judecător de ședință la secțiunea II a tribunalului Romanați,în

postul din nou înființat.”

A decedat în Primul Război Mondial ( 1916 – 1918 ), cu gradul de căpitan în

rezervă.

Însemnările unui pictor (VIII)

Marius Bunescu

Reluându-mi expozițiile personale, în 1928 am avut posibilitatea să instalez și

lumină electrică în atelierul și locuința mea. În sfârșit, picturile se puteau vedea acum în

bune condiții. În expozițiile anterioare închideam ușile odată cu înserarea, iar dacă se

întâmpla să mai vină un amator întârziat, îl duceam cu lampa de petrol în mână, de la

tablou la tablou. De acum, adio lampă cu petrol!

În vara următoare am făcut o călătorie de studii, mai lungă, cercetând muzeele

italiene, franceze, belgiene și olandeze, iar la înapoiere m-am oprit și la München, pentru a

revedea cele două pinacoteci în care-mi făcusem ucenicia.

Nu văzusem până la data aceea muzeele italiene și m-am oprit mai întâi la Veneția,

unde, pe lângă operele celebre ale maeștrilor italieni, tot atât de impresionantă este și

vechea arhitectură a orașului, cu palatele și bisericile monumentale împodobite de marii

pictori ai vremii.

Primii pictori venețieni, precum se știe, au fost acei mozaicari greci aduși din

Bizanț în sec. XI pentru decorarea bisericii San Marco. Din aceștia s-au format apoi

pictorii locali, cei dintâi în arta italiană prin fascinanta putere de colorit a operei lor.

În apropierea Veneției, la Padova, am stat apoi de vorbă cu Giotto, prin frescele

pictate de el în vestita capelă, fresce pătrunse de spiritul primitivilor, exprimând

sentimentele pure ale unui suflet iluminat de credință și renunțări.

Dar în Italia, noțiunea de muzeu nu mai poate fi limitată la un anumit spațiu și

volum. Acolo întreaga atmosferă e îmbinată de artă și istorie, din cele mai vechi timpuri și

până în zilele noastre. Pictura și sculptura au împodobit în mare număr construcțiile, încât

e nevoie de timp îndelungat pentru a lua cunoștință și a te bucura de frumusețile lor, fie și

numai fragmentar.

La Paris, după 16 ani, reveneam în trecere, simțindu-mă însă de data aceasta

oarecum străin, cum nu mă simțisem prima oară. La Muzeul Luvru se începuse

reorganizarea sălilor de pictură după metode noi, mai sistematic. Vechea muzeologie, aș

zice mai mult de depozit, fusese prea statică și se cam prăfuise; arta făcea progrese mari și

în felul ei de prezentare. Un pavilion întreg, la ,,Orangerie”, fusese afectat pentru opera lui

Claude Monet.

Dintre pictorii români, Iser și Pallady se strămutaseră la Paris, iar Henri Catargi și

Lucian Grigorescu treceau prin frământările caracteristice de ,,Primo tempo”.

Brâncuși, devenit artist mondial și stabilit de asemenea la Paris, avusese câteva

expoziții răsunătoare, atât în Europa cât și în America, influențând cu arta sa pe sculptorii

de pretutindeni.



Invitat cu un an în urmă a participa la inaugurarea noului palat al artelor din

Bruxelles și neputându-mă deplasa atunci, nu vroiam să pierd prilejul de a cerceta (lucrul

interesându-ne și pe noi) condițiile moderne în care fusese construit acest palat; de la

Paris, drumul pornea deci mai departe spre nord.

Ideea de a se folosi pentru o asemenea construcție o parte din taluzul vechii

configurații geografice, în punctul ce despărțea orașul ,,în partea de sus” și ,,partea de

jos”, pe lângă faptul că era originală, era și foarte practică, punând în valoare un teren

central dar greu de utilizat, ceea ce dovedea îndrăzneala și marea pricepere a arhitecților.

Cu prilejul acesta am cercetat, firește, și muzeele din Bruxelles, Anvers, Gand,

Bruges, bogate în opere de artă flamandă. În ultimul oraș am reușit a picta și câteva studii

de frumuseți caracteristice locului, care într-o viitoare expoziție au fost cu deosebire

apreciate de critică, împreună cu picturile ce le realizasem la Veneția.

În Olanda, pe lângă muzeele de un caracter complex – din Amsterdam, Haga,

Delft, Haarlem, Rotterdam etc., știam de existența unei întregi galerii în care au fost

adunate picturile lui Franz Hals, și pe deasupra mai vroiam să văd și să respir aerul din

casa (aceeași și azi) în care a trăit, a suferit și a pictat prea încercatul de nevoi Rembrandt,

colosul de la nord. În casa lui Jodengracht, în afară de mobila vremii nu se aflau decât un

număr redus de aquaforte și desene, pe lângă un autoportret care impresiona prin

singurătatea sa. Am căutat apoi casa umanistului Jan Six, prietenul lui Rembrandt, aflată și

ea în aceeași bună stare; celebrul portret al viitorului primar al orașului stăpânește el singur

un salon întreg, unde am stat privind în reculegere mult pătrunzătorul chip.

Totdeauna am dus dorul frescelor bucovinene, dar abia prin 1930 am putut ajunge

până la ele. De sute de ani picturile acestea, îndeosebi cele de pe zidurile uscate dinspre

sud, luminează mai departe, ca puternice faruri, atmosfera din jurul lor; bogăția coloristică

e unică și intactă.

Fresce interioare mai pot fi văzute și în alte părți ale lumii. Dar fresce exterioare,

păstrate atât de bine ca cele de la Sucevița, Voroneț, Humor etc., nu mai pot fi găsite în altă

parte. Sunt de așteptat măsuri editoriale mai susținute pentru a pune în valoare această

veche și atât de valoroasă pictură din patria noastră.

Plecând într-o zi din Gura Humorului spre Voroneț, am găsit podul de peste râul

Moldova luat de apele venite mari în urma potopului din ultimele zile. Râul era plin de

arbori dezrădăcinați și răsturnați de furtună unii peste alții, astfel că am fost obligat a sări

dintr-un copac pe altul, ca-n junglă; am izbutit totuși să trec de partea cealaltă, unde se afla

mănăstirea. După cercetarea picturilor voronețiene, printre care se afla cel mai frumos

portret al lui Ștefan cel Mare, m-am întors pe același drum. Dintr-un pâlc de oameni ce

vociferau necăjiți pe malul apei, al cărei puhoi le distrusese semănăturile, s-a desprins

unul, ieșindu-mi în cale, și m-a întrebat ca un fel de apostrofare:

,, - Ce huzurești mata pe la noi, cucoane? Că te-am văzut umblând încoace și-n acolo, iar

nouă ne ia apa pământul și pâinea!... că boierilor de la București nici nu le pasă de nevoile

noastre…”

,, - Dar n-aveți pe aici deputați care să se ocupe de nevoile voastre?” l-am întrebat la

rându-mi cam surprins de o asemenea acostare.

,, - Da‟ știe-l dracu pe unde o fi deputatul nostru, că el stă la Câmpulung, și dacă te duci

să-l cauți niciodată nu-l găsești!”

Aflându-le necazul, m-am dus în mijlocul lor să văd cum i-aș putea ajuta. Se

luptau să lege niște copaci pe lângă mal, pentru a dirija spre firul apei șuvoiul ce le rodea



ogoarele, dar nu reușeau în truda lor. I-am sfătuit cum credeam eu mai bine, să-i lege de

țăruși solizi, care să-i poată ține. M-au ascultat și dintr-o dată s-a văzut urmarea; apa n-a

mai lovit malul.

După isprava asta oamenii s-au mai liniștit. Ba chiar pot spune că ne-am

împrietenit, căci a doua zi în oraș, trecând pe lângă mine și văzându-mă desenând, unul

dintre ei m-a salutat binevoitor: ,,bună ziua, domnule inginer!”

Pe drumul întoarcerii din Bucovina, am făcut o nouă vizită Iașilor, pe care

totdeauna i-am iubit pentru multele lor frumuseți. Cu monumentele lui vechi și cu

împrejurimile-i pitorești; cu colinele lui unduioase, pe care le-ai tot privi din vreo fereastră;

cu viile-i cunoscute de la Bucium; cu gârbovitul tei al lui Eminescu, legat în cercuri de fier

pentru a nu se prăbuși; cu tot minunatul lui trecut, pe care cei ce fug de el dovedesc că nu-l

simt și nu-l înțeleg, orașul acesta este și rămâne un oraș al celei mai autentice poezii, unde

te poți duce chiar fără nicio treabă, numai pentru plăcerea de a-l admira.

În 1933 am participat la o călătorie de grup la Muntele Athos, având în frunte pe

Gala Galaction. Era prin luna mai, pe o vreme cu cer senin și limpede. Am văzut

Istanbulul după 20 de ani, dar nu mai era cel de altădată. Fesul și feregeaua dispăruseră, iar

oamenii păreau întineriți; dispăruseră parcă și temenelele orientale.

Când spunem Athos, înțelegem întreaga configurație geografică a peninsulei,

începând de la șanțul lui Xerxes, la nord-vest, și sfârșind la capul sf. Gheorghe, din sud, în

apropierea vârfului principal al mănăstirii Lavra. Mănăstirile mai importante au toate

picturi vechi, pe care doream de mult să le cercetez la fața locului, căci acolo trăise și

pictase legendarul Panselinos, împreună cu Teofan Grecul sau Cretanul, ale cărui

splendide icoane, alături și de ale lui Andrei Rublev, împodobesc și catedrala Bunei Vestiri

din Kremlinul Moscovei.

Vechile picturi de la Athos, n-au mai rămas însă intacte decât fragmentar, pe când

picturile lui Teofan Grecul de la Moldova se păstrează în toată frumusețea lor. Pe lângă

deosebita lor măiestrie artistică, aceste picturi mai dovedesc și altceva. Anume că acest

pictor stabilise canoane, în ceea ce privește alungirile, pe care compatriotul său El Greco,

cu două sute de ani mai târziu, avea să le folosească, dându-le cunoscuta și magistrala

interpretare. Nici vorbă nu putea fi însă la Athos de fresce exterioare. Bisericile de acolo

erau vopsite totdeauna într-un roșu general, aproape neexplicabil de apăsător. Multe din

mănăstirile acelea au fost subvenționate ori clădite de domnitori români, începând cu

Ștefan cel Mare care a zidit arsanaua mănăstirii Zograf de la malul mării.

La înapoiere am plecat cu vaporul spre Salonic, trecând dimineața în preajma

muntelui Olimp. Cu vârful în nori, cum era, și la înălțimea lui impresionantă, foarte ușor se

putea crede în antichitate că acolo sus trăiau și trăzneau zeii. Noi am trecut pe lângă ei fără

să pățim nimic, ancorând sănătoși la Salonic și răspândindu-ne apoi prin cetate.

Salonicul, s-ar putea zice, a fost uitat de vreme și a rămas așa cum va fi fost în

timpurile vechi. Zidurile lui de pe dealurile înconjurătoare sfidează încă și azi furtunile

care le-au bătut veacuri de-a rândul. Monumentele lui seculare sunt intacte, iar frescele și

mozaicurile din biserici strălucesc ca pe timpuri.

De la Salonic la Belgrad, cu trenul, în lungul frumoaselor peisaje de munte din

văile Vardarului și ale Moraviei, am trecut prin Niș (Naisus), orașul de naștere al lui

Constantin cel Mare. Revedeam după un sfert de veac Belgradul, cu minunatele sale

împrejurimi și cu frumoase muzee de artă.



Spre București, am trecut printre salcâmii și teii înfloriți ai patriei mele, ce

parfumau întreaga atmosferă, colorând peisajul în alb și verde, sub un cer de un albastru

ceva mai deschis poate decât cel egeian, dar tot atât de frumos.

În 1936 se organiza o excursie în nordul Europei, de către o societate germană.

Cum încă din tinerețe visam să călătoresc și în această parte a lumii, prilejul mi s-a părut

binevenit și m-am înscris. Printre participanți se aflau oameni din toate țările. De la noi, în

afară de mine, mai erau trei transilvăneni. Am călătorit cu trenul până la Hamburg, unde

ne-am îmbarcat pe transatlanticul ,,Monte Rose”.

Trecând prin fiordurile norvegiene mi se părea că ne aflăm într-o țară de basm; în

afară de vapor și călători, nimic nu mai părea real. Dincolo de cercul polar lumina avea în

ea ceva fantasmagoric, iar culoarea locală, ceva dintr-un vulcan în fierbere. Lumea de pe

vapor se schimbase și ea, devenind excentrică, adoptând atitudini stranii. Era tocmai în

timpul zilei lungi de vară, când nu se mai întunecă. Nimeni nu mai dormea, aproape toți își

petreceau timpul la dans sau la bar. Doar din când în când cădeau într-o toropeală. În orice

insulă erau gata să vadă spinarea unei balene. Trunchiurile copacilor aduși în ocean de

revărsarea marilor fluvii siberiene, și împinși de curent spre vest, în Atlantic, li se păreau

animale apocaliptice, vânzolindu-se prin apă. La tot pasul li se părea că văd numai foci și

urși albi.

Ajunși la Capul Nord, lumea aceea pestriță, vorbind toate limbile europene, suia în

zig-zag o faleză aproape verticală, în timp ce jos, în preajma unor corăbii parcă uitate acolo

din vremea vikingilor, niște morse rătăcite își arătau colții, zbenguindu-se prin apa vânătă.

Mie însumi, care avem simțurile mai controlate, mi se părea c-am alunecat într-un colț din

Infernul ilustrului florentin…

Învingând atmosfera aceea stranie, transatlanticul trecea mai departe printre miile

de insule și insulițe norvegiene de coastă, părând mai degrabă un priculici. Și în timp ce

noi așteptam înfricoșați să ne izbim de vreuna din stâncile ce ni se așezau de-a curmezișul,

el continua să alunece prin valuri, ducându-ne mereu spre miazănoapte.

Între Capul Nord și Spitzberg se afla o insulă purtând încă numele de Insula

Urșilor, de pe vremea când vapoarele nu ajungeau prin părțile acelea. Azi, urșii albi nu se

mai hazardează dincoace de banchiză, unde nu pot ajunge decât exploratorii. Mai aproape

au rămas doar pescărușii. Se țin scai, cu miile, pe câte-o stâncă. La trecerea vapoarelor se

iau după ele în cârduri, scoțând strigăte aproape omenești. Vulpile albe, vopsite astfel de

natură ca să se poată strecura fără a fi observate prin imensitatea neîntinată a ghețurilor și

zăpezilor, stăpânesc încă insulele. Dar și animalele acestea mici și delicate se transformă în

hiene, dacă prin partea locului s-ar ivi vreun cadavru sau mormânt. Sunt atât de vorace, se

spune, încât în prima noapte dezgroapă mortul, devorându-l.

Mulți dintre excursioniștii tineri, mai ales germani, veniseră pregătiți să înfrunte

vârfurile ascuțite ale munților, dar urcușul era imposibil din cauza mușchiului umed prins

de stânci, a cărui putere glisantă am încercat-o și eu.

La fiecare pas te amenința moartea. Iar dacă nu-ți frângeai gâtul, te alegeai măcar

cu un picior ori braț rupt. Nu puțini dintre cei ce riscaseră, au fost condamnați la întoarcere

să-și petreacă zilele în infirmeria vaporului cu fracturile fixate în ghips.

La Spitzberg se află în permanență și oameni. Sunt mineri norvegieni ce scot

cărbuni din fundul stâncilor. Locuiesc în case tipice, de lemn, și dacă ei se pot bucura șase

luni pe an de lumina neîntreruptă a soarelui zilei de vară, apoi, din octombrie și până în

martie, cum e în mină e și afară.



După cercetarea insulelor, și după bucuria de a fi descoperit acolo o floricică

aclimatizată la frig, vaporul a pornit spre banchiză până la 81 grade nordice, navigând

câtva timp în lungul ei, spre Groenlanda. În august nu-i pericol de întâlnire cu ghețarii

călători. Coasta norvegiană avea să ne mai arate apoi încă multe din frumusețile

fiordurilor sale. Am trecut și printr-o groaznică furtună. Vasul era ridicat pe câte o coamă

de val și aruncat după aceea ca într-o prăpastie, încât si alți călători au trebuit să ocupe

paturi la infirmeria și așa bine populată a vaporului.

După vizitarea muzeelor de artă din Hamburg și Berlin, care conțin opere

remarcabile, de valoare universală, m-am înapoiat împrospătat și mi-am continuat lucrările

de punere la punct a muzeului și a casei Simu, cărora le stabilisem un principiu nou de

organizare. Mai ales în fosta locuință pe care o transformasem într-o nouă secție a

muzeului, am organizat și inaugurat în anul 1937 o expoziție sui generis, numai cu operele

clasicilor noștri: Grigorescu, Andreescu, Luchian, împreună cu operele maeștrilor francezi

aflate în posesia muzeului.

Expoziția aceasta a constituit o surpriză pentru toată lumea, prin calitatea ei. Nu

prea târziu, am primit și vizita oficialităților franceze, în cap cu directorul de la Beaux-

Arts, Georges Huysmans, împreună cu René Huygne, conservatorul șef al secției de

pictură de la Muzeul Luvru.

Încă din 1924, o dată cu reînființarea Salonului oficial, Sindicatul artiștilor plastici

obținuse unele încurajări din partea statului: premii și burse pentru artiștii mai tineri,

precum și premii naționale pentru cei în vârstă, atribuite de o comisie ministerială, din care

făceam și eu parte.

Unii dintre membrii comisiei din 1938, socotindu-mă în vârstă, mi-au pus

candidatura pentru Premiul național. Din admirație pentru opera lui Ressu și pentru

activitatea lui mai veche, l-am propus pe el pentru această onoare. Dar Ressu nu expunea

în acel an, iar litera legii cerea ca premiantul să fie prezent cu lucrări noi la salonul din

anul candidaturii. Așa cum a vrut majoritatea, premiul mi s-a atribuit mie. Mulțumirea

mi-era întrucâtva întunecată. Avea el, Ressu, unele cusururi, dar era un înaintaș al artei

noastre cu care ne mândream și de a cărui prietenie m-am bucurat încă din primul ceas al

apariției mele în capitală.

Din diferite motive, expozițiile mele începuseră a se rări. În 1940 am organizat

totuși o expoziție mai mare la Dalles; dam astfel socoteală publicului de premierea mea.

Prin februarie 1941 s-a găsit de cuviință să fiu chemat în capul direcției artelor din

minister. Acad. General Rosetti, ministrul, nu mă cunoștea, dar fusese sfătuit de colegii

mei în sensul acesta. Și în speranța că astfel voi găsi poate mai ușor posibilități pentru a

servi cauza artei noastre, am primit propunerea. De altfel în scurta și nesăbuita lui

guvernare, regimul legionar mă înlăturase încă din toamnă de la direcția Muzeului Simu.

Acum trebuia să am două răspunderi: și la muzeu și la minister.

**************************

1941 – 1944

Am fost un om muncitor în tot cursul vieții mele, având răspunderi încă de pe la

12 ani. Am fost apoi întotdeauna un sportiv pasionat, și niciodată nu avusesem a mă plânge

de vreo boală. Dimpotrivă, mă bucurasem de o sănătate perfectă, căci unele accidente

întâmplătoare din timpul copilăriei și al tinereții, nu lăsaseră niciodată urme serioase. Cu

atât mai mare mi-a fost deci spaima, când, în vara lui 1941, o gravă boală de inimă m-a

trântit la pat. Am crezut, la început, că-i vorba de o moștenire din familie, pentru că



părintele meu încetase subit din viață la 65 de ani. De aceea aveam senzația că mă apropii

și eu de sfârșit…

Criza, dureroasă foarte, mă prinsese în drum spre minister. M-am rezemat de un

grilaj și m-am odihnit puțin, fără să bage cineva de seamă.N-am vrut să atrag atenția

nimănui asupra mea. După ce s-au mai micșorat durerile, mi-am continuat drumul. Efortul

va fi fost însă prea mare, căci odată ajuns în birou m-am prăbușit. Și a trebuit să treacă

multă vreme după ce-mi revenisem, până să se găsească o mașină care să mă ducă acasă.

Medicii erau mai toți pe la spitale. Dar am avut norocul să-l găsesc pe doctorul D. Simici,

internist valoros și vecin cu mine. Mi se recomanda un regim sever, cu mai puține ore de

muncă. Aveam, totuși, 60 de ani. Așa că am demisionat din funcția de la minister.

Cu toate că războiul se întețea, țineam încă muzeul deschis. Mi se părea ca o rază

de lumină în mijlocul unei capitale îndurerate; iar publicul se arăta sensibil la acest

sacrificiu. Prin 1943 am început totuși pregătirile pentru evacuarea patrimoniului artistic la

Câmpulung- Muscel.

În aprilie 1944 au început bombardamentele. Aproape zilnic ne vizitau avioanele.

Cu unele pauze, dar și cu răbufniri zilnice, bombardamentele deveniseră regulă.

Sute de avioane brăzdau cerul în bătaia soarelui, ca la paradă, lăsând în urmă foc și pară,

nenorocire și moarte. Cu predilecție era căutat nordul orașului.

Au fost în lunile aprilie și mai treizeci și șase de alarme, mai toate însoțite de

bombardamente. Câteodată oamenii nici nu mai așteptau alarma, ci plecau din oraș dis de

dimineață ducându-se pe câmp ori prin pădurile din jurul orașului. Vreun camion încărcat

până la refuz ori vreo căruță trasă de vreun cal rebegit, duceau ce puteau; către prânz nu se

mai vedea nimeni pe stradă; atmosferă de front.

Copii de toate vârstele trăiau și ei războiul, duși de mână ori în brațele părinților,

prin adăposturi. Când vedeu avioane, se răspândeau speriați în toate părțile, ca un stol de

păsări la ivirea eretelui. Și-n timpul acela alți copii se nășteau căci viața nu poate fi oprită-

n loc.

Când mi se părea că e liniște, plecam la Câmpulung pentru controlul depozitului

evacuat. Dar și în cazul acesta, pe neașteptate, mă întâlneam cu flotilele aeriene și

călătoream sub bombardament. Călătorii părăseau trenul oprit, și se răspândeau ca

potârnichiile prin semănături. Și nici la Câmpulung n-am scăpat de alarme. Una a durat

odată peste două ceasuri…

Bombardamentele din iunie, 17 la număr, au fost și mai distrugătoare decât cele

anterioare. Goana lumii devenise nebunească. Accidentele, din cauza asta, se înmulțeau și

ele. Se mai făceau și eforturi cu alarmele, sporind astfel zăpăceala și confuzia.

La 28 iunie, trei valuri de bombardiere și-au aruncat încărcătura în zona

Ministerului de Externe, apoi la Văcărești, la Arsenal, la triaj etc. În Piața Victoriei, mai

ales, dărâmăturile erau înfricoșătoare. Pâlniile exploziilor se înșiruiau pe lângă calea ferată

până departe de București. Împrejurul Gării de Nord, jalea era de nedescris. Au fost

bombardate sistematic fabricile și marile depozite periferice, acoperindu-se cerul de un

fum gros și negru. O zi apocaliptică.

Iulie ne-a adus alte 16 bombardamente. Depozitul de la Câmpulung fiind în

pericol, l-am mutat la mănăstirea Aninoasa (unde transportasem și sculpturile mai

valoroase), aflată într-o vale ceva mai ferită, spre Curtea de Argeș; credeam că acolo

lucrurile vor fi mai în siguranță.



Înapoindu-mă noaptea în București, am picat în plin bombardament; incendiile și

rachetele luminau orașul ca ziua. S-a distrus atunci, printre altele, o parte din Spitalul

Colțea. Dacă se duce războiul cu morții din cimitire, de ce nu s-ar duce și cu bolnavii din

spitale?...

Luna lui august. Deocamdată flotilele aeriene și-au schimbat tactica. Se dau alarme

vijelioase, ziua ori noaptea. Valuri de bombardiere pleacă spre noi, dar nu ajung. Ne

ocolesc. Teroarea, enervarea, fuga de moarte continuă. Socieățile particulare își încarcă

funcționarii în camioane, ducându-i în goana mare afară din oraș. Același lucru îl fac și cei

ce dispun de vreun vehicul.

La 10 august, timp de trei ore, țara întreagă a fost terorizată de numeroasele

escadrile ce veneau din toate părțile, fără să ne bombardeze, ceea ce părea a fi mai mult o

demonstrație. O săptămână încheietă ne-au amenințat astfel. Acum mai ales a fost

bombardată cu îndârjire regiunea petroliferă Ploiești.

Până în 1943 nu aveam încă un ajutor de răspundere la muzeu, care să-mi stea

alături la nevoie. Iar când, în sfârșit , mi s-a dat unul, n-a trecut nici-o săptămână și a fost

mobilizat. Așa că rămăsesem tot singur. Dintre laboranți și oameni de serviciu, doi

muriseră pe front: Gheorghe Boțoman și Anton Micloș, funcționari excelenți și regretați

amândoi. Al treilea, Valeriu Cociș, avea paza depozitului evacuat și numai ultimul,

Nicolae Toader, se afla alături de mine, fiindu-mi de mare folos în împrejurările acelea.

De câteva zile nu se mai dăduseră alarme. Parcă se întâmplase ceva. A venit în

sfârșit și o zi luminoasă: 23 August.

La 24 august, spre ziuă, peisajul Bucureștiului s-a schimbat dintr-o dată.

Camioanele încărcate cu formațiuni patriotice treceau mereu spre nord. În Băneasa se

dădeau lupte. Se auzeau bubuiturile unui bombardament imens. În oraș, undeva, răpăiau

mitralierele. La ,,Ambasador”, unde se afla un stat-major hitlerist, urmărit de

bombardierele aeriene dar rămas intact, garda din fața hotelului era întărită și în ținută de

campanie.

Peste drum, între Lido și Simu, închizând strada Franklin, soldații români, de

asemenea în ținută de campanie, făceau front cu ochii ațintiți asupra mișcărilor inamicului.

Bulevardul ajunsese linie de front.

Ai noștri au pus în poziție de tragere un tun de câmp, cu țeava îndreptată spre

,,Ambasador”. După a treia somație, fără altă vorbă, nemții au început să iasă din vizuină

cu mâinile ridicate și cu generalul lor în cap. Erau vreo două sute de ofițeri și trupă ce-și

depuneau armele : puști, revolvere, mitraliere, muniții etc. Un întreg cuib hitlerist fusese

astfel desființat mai înainte de a fi apucat să tragă un singur glonț…

În aceeași zi, spre prânz, s-a auzit din nou alarma. Și aproape în același timp au

apărut bombardiere, de astă dată nemțești. Cât pe aici să mă lovească schijele unei bombe

căzută în apropiere. Rezultatele acestor represalii teutonice? Distrugeri peste distrugeri. La

Ateneu, la muzeul Kalinderu, la hotelul Stănescu, la Athenée Palace, la Adriatica, la

universitate, la ministerul Armatei etc. etc. Atâtea clădiri mari au avut de suferit. Ruinele

umpleau orașul. Ardeau străzi întregi. Numai din curte și de pe cele două clădiri ale

muzeului am strâns peste 350 schije și gloanțe.

După vreo oră s-a dat încetarea alarmei, pentru ca să se revină imediat. Vrăjmașul

își repeta loviturile cu multă îndârjire. Incendii noi izbucnesc peste tot. Alte clădiri sunt

prefăcute în scrum. Toată ziua nu încetează bombardamentele. Alarmele se repetă întruna.



Dinspre Băneasa și Pipera încep să apară camioane încărcate cu prizionieri

germani. Luptele par să fie crâncene. Orașul a devenit zonă de operații. Pe la orele 21,

după o scurtă pauză, bombardamentul reîncepe. Mi-am petrecut noaptea mai mult în

picioare, în curte, de unde puteam avea o privire mai cuprinzătoare asupra evenimentelor.

25 august. Tensiunea în care mă aflu nu-mi permite să fiu obosit. Faptul istoric ce

se desfășoară în fața noastră, și pe care-l trăim din plin, ne ține treji tot timpul.

Continuă să treacă spre nord noi formații patriotice, oameni în haine civile și cu

brasarde tricolore. Strada e controlată de patrule. Pe la orele opt, primul bombardament.

Din nou foc și pară. La Băneasa luptele continuă. Bombardametul e aprig. Dar spre prânz,

se aude tot mai slab, ca apoi să înceteze cu totul. O fi oare sfârșitul? În tot restul zilei vin

dintr-acolo camioane pline cu răniți și prizonieri germani, escortați de trupele noastre.

Totuși avioanele continuă să ne terorizeze. Sirenele nu mai funcționează, încât trebuie să

stăm mereu cu ochii pe cer, ca să dibuim apropierea vrăjmașului.

Seara, mă lungesc în sfârșit pe sofa, în atelier, lăsându-mi de pază privirea ațintită

prin fereastra largă. Câte un avion se mai aude vag foarte pe sus; antiaeriana îl caută cu

înfrigurare. Pe la miezul nopții, alarmă răgușită. Reflectoare uriașe se-ncrucișează pe cer.

26 august. Dimineața, bombardament spre nord, dar în depărtare. Pe la 7, alarmă

abia înțeleasă. Alte formații patriotice trec în ordine spre nord. Mereu spre nord. Trec și

unități de infanterie, cu arma în cumpănire. Peste câteva ore, cerul se umple de avioane.

Sunt avioane prietene. Trec în valuri și bombardează cuibul hitlerist întărit în pădurea de la

Otopeni. Lumea se simte salvată. Dar după masă iarăși alarmă. Sirenele funcționează din

nou. Hitleriștii reîncep bombardamentul. Coboară în picaj și dau foc. Pagubele aduse în

câteva zile întrec pe cele din tot cursul războiului. Aduc bombe mici, dar multe și cu efecte

mari. În cele din urmă, liniștea pare să se așeze deasupra orașului înecat în praf și ruine.

Viața se normalizează. Începe refacerea. Distrugerile au fost mari, dar un suflu nou

de viață ne sporește puterile. Pictorii și sculptorii, ca și ceilalți artiști, sunt alături de

muncitorii uzinelor și ai ogoarelor.

(va urma)

Interviurile memoriei...

De vorbă cu profesorul Teodor Nedelea (I)

Născut la 1 oct.1950 (h 21:30), comuna Surduc, Jud. Sălaj, absolvent al Universităţii

Bucureşti, Facultatea de chimie, secţia fizică-chimie cu studii post-universitare în domeniul

Relaţii externe şi boli tropicale, dl. Teodor Nedelea este autor şi coautor la 7 cărţi din care

6 de chimie, a peste 70 de studii şi articole, 6 comunicări la nivel naţional, numeroase

probleme de chimie, soluţii, chestionare etc. Toate titlurile publicaţiilor însoţite fiecare de

numele revistei, anul şi pagina, totalizează exact 11 pagini ale unui opis personal

actualizat. A colaborat la Revista de fizică şi chimie, Revista de chimie, Revista Oltul

Cultural, Revista Forum, Revista Școala, Revista Destine, Revista Trepte, ziarele Oltul, Olt

press, Gazeta Oltului, Glasul Adevărului, Tribuna Învăţământului etc.

1. SĂ ÎNCEPEM CU COPILĂRIA ŞI UNIVERSUL EI FABULOS. UNDE V-AŢI NĂSCUT, UNDE AŢI

COPILĂRIT, CE AMINTIRI AVEŢI?

Sunt născut în localitatea Surduc, judeţul Sălaj unde tatăl meu era şeful postului de

miliţie rezultat prin transformarea postului de jandarmi (Memoria Oltului nr. 34/2014).



Fiindcă vechile cadre ale Jandarmeriei deveniseră necorespunzătoare noului regim, tatăl

meu a fost dat afară cu o adresă pe care scria că este pus ,,în cadrul disponibil‟‟. Rămasă

fără slujbă, familia formată numai din trei persoane a revenit la vatră, adică în satul Sineşti

- Potcoava unde locuise anterior tata, iar mama venea de la Corbu din neamul Diţuleasa.

Citez din memoria mamei care îmi repeta că ea a venit din Ardeal când eu aveam vârsta de

un an,o lună şi trei zile. Am rămas în continuare singurul copil al unor părinţi chinuiţi, fără

surse de existenţă, cu grija cumplită a zilei de mâine. Sufocat permanent cu problemele

supravieţuirii eram un copil trist la care a contribuit şi autoritatea severă a mamei ce

împingea severitatea dincolo de limite rezonabile. Se considera o nefericită şi nu de puţine

ori îmi reproşa că eu sunt vinovatul deoarece exist, fiindcă altfel l-ar fi părăsit pe tata.

Din motive greu de explicat şi nu neapărat de siguranţă, îmi era interzis să mă joc

cu copiii. Casa noastră, situată pe o uliţă oferea un acces limitat jocurilor deoarece lipseau

copiii, care se adunau la şosea. Ieşirile mele la drum erau rare şi bine controlate. În capătul

de la şosea al uliţei mai există şi acum furca fântânii de care trebuia să stau lipit cu spatele

şi să nu mă mişc de acolo. Micile răutăţi ale piticilor mă scoteau din dispozitivul

obligatoriu poruncit de mama şi nu de puţine ori gaşca aplica celui singur pălmuţe sau

pumnişori. N-aveam cui să mă plâng, n-aveam la cine să găsesc sprijin şi întelegere

fiindcă mi se reproşa că eu sunt cel vinovat, că nu stau ,,smirnă”, că altfel copiii n-ar avea

motiv să se lege de mine. Mai venea şi o poreclă nenorocită a bunicii mele care mi se

atribuia şi mie. Bătut şi poreclit în puţinele mele ieşiri la şosea găseam apoi în casă o

atmosferă apăsătoare. De fapt, nu era o casă, ci două cămăruţe amenajate pentru locuit sub

un fânar, iar în a treia încăpere era grajdul pentru vacă şi apoi o aplecătoare ce constituia

coteţul porcului.

Tata era un înţelept uzat de situaţia umilă în care se afla, bombardat de mama că

n-are serviciu. El devenea sensibil la suferinţele mele şi mi-a recomandat să învăţ carte

atunci când voi pleca la şcoală şi cu siguranţă ştiinţa de carte va constitui un scut de

protecţie. Perspectiva învăţăturii era îndelungată şi se impunea efectuarea unor demersuri

urgente. Îmi amintesc că într-una din zile tatăl meu l-a întrebat pe un copil mare de ce mă

loveşte fiindcă sunt şi eu suflet ca şi el şi că nu e bine ce face, nu e frumos etc. Legea

pumnului era dominantă, eu eram singur, fără fraţi, iar gaşca acţiona după legile ei. Mă

durea că gurile copiilor preluau probabil nişte aprecieri ale părinţilor referitoare la hainele

zdrenţuite ale bunicului şi la roţile căruţei legate urât cu multe rânduri de sârmă. Bucuriile

erau scurte şi pot fi numărate pe degete. Prima portocală am primit-o de la sora mamei,

cred că într-o zi de Crăciun şi o mai ţin minte şi acum. Dintr-o jumătate a portocalei am

gustat toţi, iar cealaltă jumătate am păstrat-o pentru a doua zi. În perioada cotelor a venit

perceptorul să pună sechestru pe zestrea sorei lui tata şi mi-a oferit un biscuit pătrat care

mi s-a părut foarte dulce. 2. ŞTIU CĂ IUBIŢI MULT SATUL ROMÂNESC. CE VĂ LEAGĂ DE EL? DE UNDE VINE ACEST

SENTIMENT?

Trăiesc într-un oraş înecat cu asfalt şi betoane. În satul copilăriei mele simt că pot

să respir lejer, că am oxigen suficient şi nu mă sufoc. Acolo nu mă sufocă aerul dar mă

sufocă altele şi simt cum mi se pune un nod în gât. Plapcea şi Osica erau cândva nişte ape

curgătoare limpezi cu sălcii bătrâne pe ambele maluri. Azi sălciile nu mai sunt şi nici

umbra cu mirosul ei plăcut de clorofilă. În lunile fierbinţi de vară radiaţiile solare te

terorizează. Apa unde făceam baie altădată şi nu de puţine ori o înghiţeam, acum e

murdară şi ea curge pe deasupra unui mâl. Nisipul din apă e acoperit cu un noroi



fermentabil. Poieniţele cu iarbă crudă pe care călcam desculţ, sunt pline cu cioburi,

tinichele, paie, coceni, bălegar şi multe plastice care urâţesc pământul şi apa. Aveam

atunci un loc arabil unde era grădina de zarzavat. O udam cu găleata direct din Osica şi

arăta ,,ca un colţ de rai”. În capătul grădinii exista un zăvoi mititel unde citeam liniştit şi

visam să scap de sărăcie. Văzând cum arată acum aceste locuri dragi, îmi trec nişte fiori de

groază pe şira spinării.

La o distanţă de câteva sute de metri e calea ferată pe care treceau trenurile în

drumul lor spre altă lume unde aspiram să ajung şi eu. Drumul s-a dovedit lung şi greu.

Parcă aud şi azi zgomotul metalic pe şina de oţel, al trenului 1005 tractat de o locomotivă

Malaxa, cu destinaţia Timişoara. Atunci gara avea pentru călători o sală de aşteptare

curată şi bine încălzită pe timpul iernii. Uşile aveau clanţe şi ferestrele erau vopsite cu o

vopsea lucioasă. Periodic, se vopsea podul care traversează râul, iar operaţia migăloasă o

efectuau nişte oameni curajoşi; ei stăteau suspendaţi având în dotare pensule şi cutii de

vopsea legate cu sfoara de brâu. Acum podul rugineşte încet, dar sigur, gara are geamurile

sparte şi bălăriile cresc în voie printre pietrele dintre linii. Am impresia că trăiesc într-o

republică a bălăriilor. Dimineaţa şi seara curgeau valuri de oameni ce călătoreau spre

Slatina sau Piteşti. Acolo aveau slujbe bune sau rele şi seara se înapoiau având sacoşele

pline cu pâine şi roşii. Azi în gară e aproape pustiu. Drumul până la gară şi înapoi făcea

parte din orizontul meu. Vedeam că e o poartă pe unde intri să ajungi undeva unde

probabil doream să ajung şi eu vreodată.

Satul tradiţional înseamnă pentru mine truda de a efectua manual recoltarea

grâului cu secerile pregătite din timp. Era o operaţie specială de ascuţit care se numea

zimţire. Secerile trebuiau să fie nişte ,,scule performante”. Performanţa o dau nişte

rizuri crestate de ţiganul fierar ce demonstra o bună pregătire în meşteşugul moştenit din

tată în fiu (tot el ascuţea şi fierul plugului după ce îl ţinea în foc până la incandescenţă şi

apoi îl bătea cu ciocanul ca să-l subţieze pentru a reteza uşor brazda). La seceriş, în lanul

de grâu era o căldură dogoritoare fără nici-o adiere de vânt. Apa se încălzea repede şi era

băută direct din ulcioare. Deshidratarea constituia un mare pericol. Se mergea târâş cu

toate inoportunităţile şi n-am auzit că cineva a murit pe câmp, dar nici bine nu putea să-i

fie. Nu pot uita că trebuia să merg desculţ prin ţepi. Ca să evit cuvântul ,,desculţ” ce poartă

titlul unei cărţi căzute în dizgraţie l-aş putea înlocui folosind expresia ,,cu picioarele

neprotejate”. Pentru atenuarea durerilor provocate de înţepături eram sfătuit să calc târşuit

şi aşa făceam până când tălpile se bătătoreau. Câteodată mărăcinii deveneau inevitabili,

dar îi scoteam din carnea piciorului cu un ac de siguranţă pe care îl purtam permanent cu

mine.

La treieratul grâului n-am participat efectiv, dar priveam toate etapele cu multă

atenţie. Batoza era o maşinărie grea, cu roţi metalice masive şi putea fi deplasată folosind

trei perechi de boi. Iadul se dezlănţuia în timpul funcţionării batozei datorită prafului ce

însoţea paiele evacuate. Două femei aveau gura şi nasul acoperit de basmale şi dirijau

paiele folosind furci. Mă întrebam cum pot să respire ele acolo într-un ,, confort ” de talpa

iadului.

Arătura de primăvară îmi aminteşte mirosul de pământ umed al brazdei

răsturnate de plugul cu boi. La începutul aratului, după o brazdă de câţiva metri, tata se

oprea, îşi descoperea capul şi apoi se închina cu faţa spre soare. Mult mai târziu am aflat că

ritualul are semnificaţie ancestrală. Vântul mişca frunzele crude ale porumbului şi aducea

în nări aroma aerului dulceag. Nostalgia rămâne evidentă, acum când avem plămânii plini



cu praf şi alte ,,porcării mortale”. Drumul parcurs prin pădure ca să ajung în Corbu la

bunici, era o binefacere. Aerul avea un ceva inconfundabil, mistic, liniştitor, tonifiant şi

mirosul era diferit seara, dimineaţa sau noaptea. Acum pădurea nu mai este, au tăiat-o şi au

vândut-o hoţii cu complicitatea celor care trebuiau s-o protejeze.

De satul copilăriei mele mă leagă în primul rând nişte amintiri şi chiar dacă unele

sunt triste îmi rămân dragi fiindcă sunt ale mele. Cred că acolo a rămas o parte din sufletul

meu. Vara îmi place să merg fără încălţări ca să simt pământul sub picioare. Când calc

nisip sau iarbă umedă savurez cum se egalează potenţialul electric al biocurenţilor în

contact direct cu pământul. În cimitirul satului am mormintele părinţilor mei şi obligaţia

că trebuie să-i vizitez periodic, să stau câteva clipe cu mâna pe betonul rece al crucii.

Aproape de cimitir, pe aceeaşi ulicioară de altădată a rămas o casă modestă aflată în grija

unui vecin şi un câine care mă aşteaptă şi se bucură dacă mă vede. 3. CE SE ÎNTÂMPLĂ AZI CU SATUL STRĂMOŞESC, CU ŢĂRANUL ROMÂN?

Cred că în sat nu mai sunt ţărani, ci nişte oameni răbdători care poartă povara

apăsătoare a grijilor pentru munca pământului. Plătesc prin efort lucrări mecanizate foarte

scumpe şi în final vor fi furaţi de căruţele hoţilor. Preşedinţii ceapeurilor erau nişte îngeri

dacă îi comparăm cu unii responsabili ai asociaţiilor agricole actuale. Aceştia au supt

subvenţiile guvernamentale ca să-şi construiască vile cu etaj, apoi au cumpărat

apartamente şi limuzine copiilor. S-au schimbat multe în satul meu. La nunţi predomină

interesul financiar, iar pomana pentru morţi se face cu un meniu de nuntă. Deocamdată la

pomeni lipsesc lăutarii. 4. CARE AU FOST ETAPELE DEVENIRII DVS. INTELECTUALE ŞI PROFESIONALE? CE OAMENI V-AU

MARCAT FORMAREA INTELECTUALĂ?

Am intrat în clasa I pe 15 septembrie 1957, o zi pe care n-o pot uita din cauza

ploii torenţiale. Cred că în clasa a V-a am suportat consecinţele dure ale acţiunii de

colectivizare în forţă a agriculturii. Cu acordul meu părinţii au părăsit domiciliul şi am

rămas să dorm singur, să dau hrană şi apă la vacă, să-mi fac focul că era iarnă şi să

frecventez şcoala. Doamna dirigintă le-a spus colegilor mei că eu sunt un ,,sabotor” şi apoi

l-am întrebat pe tata ce înseamnă să fii sabotor. Pe bietul tata nu-l angaja nimeni, am aflat

târziu că pe coperta dosarului său personal era scris un indicativ urât care m-a afectat şi pe

mine (n-am fost acceptat pentru liceul militar etc.). În clasa a VII-a am văzut pentru prima

dată cum arată coperţile unei cărţi de chimie. Era o carte realizată în condiţii grafice

impecabile, având coperţi dintr-un material plastic de culoare albastră. Profesorul de

biologie (Constantin Ivana) preda şi chimia, se pregătea pentru fiecare lecţie, ne dicta şi

explica bine, îl apreciam că este un om corect, cinstit şi drept. Autoritatea profesională a

dânsului şi a profesorului de geografie (Ion Dragomir) au contrabalansat puternic

aprecierile nefavorabile primite din partea doamnei diriginte. Nu pot uita forma specială a

cifrei 2 pe care o făcea primul meu profesor de chimie. Am asimilat modelul cifrei şi-l

reproduc acum cu multă plăcere în amintirea acelui om. După absolvirea clasei a VIII-a

norocul a fost de partea mea. La înscrierea pentru examenul de admitere în liceu nu mai

era obligatorie o adeverinţă că părinţii sunt colectivişti. După promovarea examenului

bucuria familiei era mare pentru că primeam lunar o cartelă de pâine neagră. Erau zile

apăsătoare pentru supravieţuirea familiei. Întâmplarea a făcut o surpriză de care se leagă

viitorul meu profesional. Un coleg de clasă primise de la ,,cartea prin poştă” o culegere de

chimie care nu-i trebuia şi mi-a dat-o mie. Spre sfârşitul clasei a IX-a, mai precis în ziua de

Florii reuşesc să obţin locul 3 la faza regională a olimpiadei de chimie organizată în Piteşti.

De-atunci au început sa-mi crească aripi ca să prind în anii următori locul 1 la etapa



judeţeană (apăruseră judeţele prin dispariţia regiunilor) şi în ultimul an al liceului un

premiu special la faza republicană din Bucureşti. Revista de fizică şi chimie m-a ajutat

foarte mult. Rezolvam şi propuneam probleme, lucram zi şi noapte, devenisem un

împătimit al calculelor chimice. Găsisem refugiul, locul unde mă simţeam bine îl

constituiau paginile revistei şi ale culegerilor. Eram bolnav dacă nu-mi aducea poştaşul

revista. Nu mâncam până nu o parcurgeam în grabă urmând să lucrez după aceea

săptămâni întregi fără să-mi scape nimic. Era contactul meu cu lumea care mă accepta şi

nu-mi reproşa nimic. Reţin şi acum numele unor colaboratori ai revistei pe care nu i-am

văzut niciodată. Îmi plăcea să cred că ne cunoaştem, că şi ei ştiu de mine, că nu mai sunt

izolat. Odată am recunoscut revista după mirosul ei de hârtie proaspătă; era ascunsă de

mama mea sub o pernă, ca mai întâi să mănânc şi apoi s-o răsfoiesc cu sufletul la gură.

Naveta către liceul din Potcoava am făcut-o numai pe picioare; în fiecare zi câte 3

kilometri la ducere şi tot atâţia înapoi spre casă. Chiar dacă ploua cu găleata, cu fulgere sau

trăsnete, plecam pe drumul meu, fără palton sau pelerină. Un palton am avut abia în clasa a

XII-a (am fost prima promoţie cu 12 clase). După ploaie hainele se uscau direct pe mine şi-

mi aduc aminte precis că în clasa a X-a n-am avut nici-o absenţă . 5. CUM ERA FACULTATEA PE VREMEA STUDENŢIEI DVS., ÎN COMPARAŢIE CU CEEA CE ÎNSEAMNĂ

AZI ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR?

Am intrat la facultatea de chimie rezolvând nişte subiecte de examen care mi s-au

părut extrem de simple (singurul an cu 6 candidaţi pe loc). Mediul universitar de atunci

impunea respect fiindcă era un mediu academic. Am audiat cursuri de înaltă ţinută

ştiinţifică finalizate cu examene exigente. N-am auzit şi n-am văzut ca, cineva din colegii

mei să promoveze examenul fără un minim de cunoştinţe. Am remarcat totuşi că mulţi

veniseră nu din pasiune pentru chimie, ci ca să facă o facultate. Ei apreciau laudativ

primele prelegeri, iar eu eram deja un burduf ajuns la saturaţie. Acomodarea s-a desfăşurat

greoi şi într-un timp îndelungat. Multe informaţii mi se păreau inutile şi le contestam în

tăcere. A urmat avalanşa cursurilor ce trebuiau înghiţite şi digerate repede. În anii următori

au apărut profesori cu altă deschidere care ne mângâiau cu privirea. Noul decan făcea

naveta la Paris ca să ţină cursuri la Sorbona. Am citit că în timpul mişcărilor contestatare

ale studenţilor francezi, pe zidurile Sorbonei scria cu litere mari „Profesori, voi ne

îmbătrâniţi!”. Trei colegi am locuit mereu în aceeaşi cameră toată perioada facultăţii. Toţi

veneam din mediul rural şi ne cunoşteam din foile Revistei de fizică şi chimie. Doi au

ajuns mari profesori universitari, iar unul a insistat mult să merg la el lector. Am rămas tot

prieteni, vorbim la telefon, ne vedem rar. Am fost totdeauna bursier, la cantină era un loc

de răsfăţ şi diversitate. Frecventau cursurile mulţi studenţi străini. Un student sud-american

locuia împreună cu un coleg al meu şi l-am găsit odată plângând, cu nişte reviste întinse pe

pat. Îi sosise corespondenţa din ţara lui şi aflase că un „compatriot” fusese împuşcat şi

fotografia respectivului era tipărită în revistele primite. După ce s-a liniştit zicea că el îşi

dorea ca revoluţia lui să fie o revoluţie a oamenilor tineri. Scenariul cu tineretul băgat în

faţă s-a repetat peste zeci de ani şi la noi.

Dacă terminam facultatea cu un an mai devreme prindeam repartiţie într-un oraş mare

şi chiar în Bucureşti. Şi atunci legile erau concepute cu interes; una din ele avea ca

dedicaţie specială să rezolve repartizarea pe post a unor copii de persoane sus-puse

(bineînţeles că pe lângă ei prindeam trenul şi noi, ceilalţi). În anul următor au apărut

interdicţii severe la intrarea în localităţile urbane considerate „oraşe închise”. Media



generală peste 9 constituia o condiţie de repartizare în oraş şi asta m-a ajutat să vin în final

la Liceul Agroindustrial Slatina, după ce visasem Combinatul Petrochimic Piteşti.

Spiru Haret, Ilie Murgulescu, Mircea Maliţa şi alţi miniştri ai învăţământului au

intrat în legendă. Academicianul Murgulescu (chimist) a venit până în ultima zi la facultate

cu autoturism Trabant, modest e puţin spus. Vremurile s-au schimbat, acum miniştrii noştri

folosesc elicopterul. În învăţământ avem o generaţie de dascăli dezamăgiţi care nu mai pot

să întreţină forţa germinativă a şcolii. Dispar exemple, dispar modele, se prăbuşesc statuile

marilor personalităţi. E un teren alunecos, favorabil afirmării non valorilor, udat cu lăturile

turnate în capul marilor personalităţi ale neamului românesc.

6. E BINE CĂ EXISTĂ ŞI LA SLATINA FACULTĂŢI? ŞI NU NUMAI LA SLATINA…

Teoretic s-ar putea spune că orice şcoală sau facultate nou înfiinţată este bine venită

şi că ar putea fi un focar de cultură. Practic, majoritatea facultăţilor nou înfiinţate scot

analfabeţi cu diplomă. Nu e o apreciere fără suport, e una reală şi susţin că există şi

excepţii. Notele nu au acoperire în cunoştinţe. Absolvenţi de facultate nu cunosc lucruri

elementare, sunt habarnişti, nu sunt capabili să înţeleagă şi să explice. Stau la pândă şi

când găsesc culoar favorabil atacă în forţă ,, generaţia expirată”. Prind curaj revoluţionar

dacă politicienii vorbesc despre promovarea tineretului. Toţi , dar absolut toţi se consideră

capabili şi îndreptăţiţi fiindcă ,,au cartoane”. E o realitate şocantă. Cei cu relaţii, cu bani şi

tupeu demolează totul în calea lor. Pentru ei nu mai există lege şi bun simţ. E ca-n junglă.

Dacă victimele urlă nu le-aude nimeni, totul se vinde şi se cumpără cu sprijinul

autorităţilor care îşi protejează cotizanţii. Există o solidaritate de haită. Totdeauna

mediocrităţile se asociază împotriva valorilor şi îşi acordă sprijin reciproc (valorile

muncesc în tăcere şi nu se pricep să urzească intrigi). Alţii atacă împreună cu rudele, cu

părinţii, e lupta pentru supravieţuire, pentru ocuparea posturilor căutate cu lumânarea şi

arvunite consistent.

7. CUM AU FOST ÎNCEPUTURILE CARIEREI DVS. DIDACTICE? VORBIŢI-NE DESPRE CĂRŢILE DVS!

CARE SUNT NEMULŢUMIRILE PROPRII?

Am avut şansa ca directorul liceului (ing. Emil Iacob) să fie un om deosebit căruia îi

port stimă şi respect pentru tot ce a făcut pentru familia mea. Cu sprijinul dânsului am

primit apartament din fondul proprietăţii de stat şi serviciul soţiei. Este şi naşul meu, m-a

cununat şi mi-a botezat copiii.

Ca să compensez lipsa de performanţă a elevilor m-am apucat să lucrez serios;

studiam singur ca să nu-mi pierd antrenamentul. Am conceput numeroase probleme, am

scris articole şi cărţi, participam la reuniuni ştiinţifice, la simpozioane judeţene, naţionale

etc. În scurt timp devenisem un profesor cunoscut şi apreciat. Am văzut Marea Neagră

pentru prima data la vârsta de 25 de ani ca o auto-recompensă pentru finalizarea primei

cărţi. Pe vremea aceea multe din subiectele Olimpiadelor de chimie erau alese de

inspectorii ministerului din publicaţiile mele. Două facultăţi de medicină selectau periodic

probleme pentru examenele lor de admitere din cărţile scrise de mine. Formularea unei

probleme de chimie care să dureze în timp seamănă cu cizelarea unei opere de artă. Dacă e

bine gândită rezistă intemperiilor şi nu se demodează. Chimia nu e ca politica (La

olimpiada chimiştilor din ianuarie 2009 am fost plăcut surprins că două probleme erau

preluate de minister din prima carte a mea editată în anul 1977. M-am bucurat că după

aproximativ 30 de ani problemele concepute de mine sunt încă actuale, prezintă interes,

sunt încă viu prin ele, deşi reprezentanţi ai generaţiei de forţă financiară mă consideră

mort). O perioada lungă am fost adeptul unor probleme complicate care să solicite cu



insistenţă circuitele neuronice. Erau probleme ce se adresau elitei ştiinţifice din domeniu.

Mă încerca un sentiment de ruşine dacă intenţionam să cobor standardul sub un anumit

nivel. Am renunţat brusc după ce priveam îndelung o haină de damă foarte scumpă,

expusă într-o vitrină a unui magazin din capitală. Preţul hainei era egal cu un autoturism

nou din acele vremuri şi mă întrebam dacă exista cumpărători, consumatori pentru astfel de

marfă. Asociam imaginar că problemele meşterite de mine ca şi haina contemplată pot fi

de folos unui segment restrâns de persoane. Eu învăţasem calculele chimice trudind singur

pe cărţi accesibile. Fără asemenea cărţi n-aş fi avut nici-o şansă. Din acest motiv am trecut

la elaborarea unor probleme simple, pe înţelesul tuturor, ca să vin în ajutorul celor mulţi.

Doream să demonstrez că n-am uitat de unde-am plecat. Din nenorocire există semeni ai

noştri care ştiu precis unde vor să ajungă, dar uită în mod intenţionat de unde-au pornit.

Am plătit această mentalitate deoarece contractul cu editurile mă obliga la colaborare cu

alţi autori. Dânşii sprijineau interesele liceelor din centrul capitalei unde frecventau elevi

meditaţi de la vârsta păpuşilor. Eu căutam să-i conving cu argumente concrete susţinând că

valoarea unei cărţi poate fi apreciată măsurând gradul ei de utilizare. Era o luptă inegală şi

nu totdeauna am reuşit să-mi impun punctul de vedere. Treptat consecinţele s-au agravat şi

azi cu durere în suflet spunem un regretabil adio „copiilor de ţărani”. Mulţi autori

contemporani vor să demonstreze elevilor cât de deştepţi şi de subtili pot fi ei. N-are

importanţă că nimeni nu mai înţelege nimic şi cunoştinţele formează un melanj aiurea.

Copiii se sufocă sub privirile noastre neputincioase şi ale părinţilor disperaţi. Acum

neştiinţa de carte a elevilor este înlocuită cu teancul hârtiilor pregătite şi păstrate în

portofoliu. Înainte elevii învăţau multă carte şi profesorului i se cereau mai puţine hârtii.

INCURSIUNEA LUI ALEXANDRU MACEDON LA SIGIBIDA- GROJDIBODU

Nicu Vintilă-Sigibida

Ceea ce a înfăptuit Alexandru Macedon în istoria omenirii într-o perioadă relativ

scurtă şi la o vârstă când alţii de abia îşi stabilesc o cale de urmat în viaţă, a uimit şi încă

uimeşte întreaga lume.

Urmaş direct al regelui Filip al II-lea al Macedoniei şi al altor înaintaşi din dinastia

Argeazilor, Alexandru al III-lea, supranumit şi Cel Mare, îşi începe domnia la vârsta de 20

de ani, după ce a fost asasinat tatăl său în anul 336 î.e.n. Până la această dată dovedise prin

fapte şi purtare că este şi va fi un demn conducător de oşti, de stat şi de popoare. Uvertura

măreţelor sale victorii din Asia va fi consumată în nordul Macedoniei pe pământurile

tracilor şi ilirilor imediat după înscăunarea lui ca rege al Macedoniei.

Animat de dorinţa de a porni şi câştiga un război cu cel mai temut imperiu ce

ameninţa de sute de ani Grecia şi Macedonia, Imperiul Persan, Alexandru Macedon a

considerat că este bine să lase în paşnică supunere popoarele de la sud de Dunăre care

încercau să iasă de sub tutela Macedoniei unde le adusese Filip al II-lea.

Aflând că tribalii, un popor tracic, cu teritoriul pe malul drept al Dunării până la

munţii Haemus (actualii Balcani), începând de pe valea Timocului până dincolo de Isker

(Lyginos), având capitala la Oescus (actual Ghighen), vis-a-vis de oraşul Corabia din

judeţul Olt, fost Romanați, precum şi ilirii (actuala Serbia şi Albania) s-au răsculat

împotriva Macedoniei, adună o armată mică numeric, formată din infanterie şi cavalerie,

pornind imediat spre Dunăre pentru a-şi asigura liniştea în zonă şi a cere acestora o



contribuţie în oaste pentru luptele ce vor urma pe teritorii străine şi puţin cunoscute din

Asia.

Această primă incursiune, primă faptă de luptă a lui Alexandru Macedon a fost

reţinută în istorie datorită scrierilor unor însemnaţi istorici ai momentului şi îndeosebi ale

lui Arianus, care deşi a trăit în urmă cu 400 de ani după aceste evenimente, a preluat

relatările lui Ptolomeu, fiul lui Lagos, fost general-diadoh al lui Alexandru Macedon şi,

după moartea acestuia, rege al Egiptului şi Asiei.

Relatarea lui Flavius Arianus, deşi aparent plină de amănunte, nu cuprinde

suficiente dovezi ale traseului urmat de armata lui Macedon şi nici zona unde a ajuns şi s-a

luptat cu Sirmos, regele Tribalilor, lăsând loc unor confuzii şi unor interpretări subiective

ale istoricilor, dar şi ale amatorilor de istorie.

Majoritatea părerilor publicate de aceştia au imaginat trasee departe de adevăr şi

departe de realitate, propunând variante care purtau armata macedoneană pe căi ocolite şi

lungi de sute de kilometri fără să aibă în vedere că Alexandru a fost crescut şi educat de

cel mai bun instructor macedonean, Leonidas, în stil spartan şi nu pregeta să accepte un

traseu mai dificil, dar mult mai scurt care să-i permită rezolvarea conflictului într-un timp

foarte redus, presat fiind de evenimentele din Macedonia, dar şi de graba pregătirii

campaniei spre Imperiul Persan.

Vasile Pârvan şi Grigore Tocilescu au propus ca traseu şi zonă dunăreană

terminus a expediţiei partea dobrogeană de la Silistra spre Marea Neagră sau Zimnicea,

mai spre vest. Un alt autor în revista Magazin istoric a încercat să demonstreze că de fapt

Alexandru Macedon a ajuns la Zimnicea. O altă autoare a propus ca variantă posibilă

ajungerea lui Alexandru Macedon la Celeiu-Olt, unde se află cetatea Sucidava. Această

ultimă variantă este în opinia mea singura care se apropie de realitate cu inexactităţile

geografice de netăgăduit.

Contrazic aceste variante nu din subiectivism sau din spirit de frondă, ci mă bazez

exclusiv pe descrierea făcută de Arianus în lucrarea sa Anabasis, precum şi pe zona pe

care o propun.

Toţi autorii variantelor publicate au acceptat traseul lui Alexandru începând de la

Pella, fosta capitală a Macedoniei, până la intrarea în zona Traciei (teritoriul actual al

Bulgariei), iar de aici au purtat armata mult spre est, deviind nepermis traseul posibil şi

obligându-l, ipotetic, pe Macedon să parcurgă trasee care în ultimii 1000 de ani au fost

stabilite şi făcute circulabile, neglijând cel mai scurt şi mai drept traseu posibil,

interpretând în manieră personală sau partizană scrierea lui Arian.

Arian descrie astfel traseul lui Alexandru Macedon: „Pornind de la Amfipolis,

Alexandru a dat năvală în Tracia tracilor autonomi, lăsând la stânga lui cetatea Filipi şi

muntele Orbelos. După ce a trecut râul Nestos, se povesteşte că, în zece zile, a ajuns la

muntele Haemus”.

Până aici nimic de comentat, doar de explicat. Alexandru porneşte de la Amfipolis

şi nu din capitala Macedoniei, Pella, care era mai spre vest de acest oraş, acum fiind numit

Neohori în nordul Peninsulei Calcidice, la gura fluviului Strymon în limba greacă şi

Struma în limba bulgară.

Tracia tracilor liberi, mai precis tracii autonomi, erau triburi de munte care-şi

menţineau independenţa spre deosebire de cele de la şes.

Cetatea Filipi, amintită de Arian, a fost un oraş din Tracia la graniţa cu Macedonia



care iniţial s-a numit Crenides, dar Filip al II-lea i-a dat numele său după ce l-a cucerit în

anul 358 î.e.n.

Philippi este situat la o mică distanţă (60 km) la nord de actualul oraş Kavala de pe

malul Mării Egee, vis-a-vis de insula Thassos şi după spusele lui Arian lăsând în stânga

acest oraş şi muntele Orbelos (Pirin) Alexandru s-a îndreptat spre nord-est, înspre râul

Nestos (Mesta). Muntele Orbelos este de fapt un masiv muntos situat între Macedonia şi

Tracia, azi Grecia şi Bulgaria, numele actual fiind munţii Pirin.

Muntele Haemus, este un lanţ de munţi, un masiv muntos care este cunoscut azi ca

munţii Stara Planina sau Balcani conform numelui dat de otomani după cucerirea

Bulgariei, adică Munții Păduroși.

De la această descriere, Arian sare peste posibilul traseu parcurs de Alexandru şi se

opreşte cu descrierea luptelor în trecătorile muntelui Haemus, în Balcanii actuali.

Se cunoaşte din geografia Bulgariei că lanţul de munţi din sudul ţării poartă

numele de Rodopi, iar lanţul nordic al munţilor poartă numele de Balcani (Stara Planina).

Voi încerca să demonstrez, cu argumente de teren (subsemnatul am parcurs aproape

întreg acest traseu), traseul urmat de Alexandru înspre statul şi capitala tribalilor, care,

repet, era la Oescus pe malul Dunării în corespondenţă acum cu oraşul Corabia şi satul

Celeiul din judeţul Olt, fost Romanaţi.

Parcurs pe teren şi privit pe o hartă fizică şi geografică a Bulgariei, hartă realizată

în relief (tridimensional) traseul este lesne observabil şi acceptat ca atare întrucât relieful

permitea deplasarea armatei şi a tehnicii de luptă inclusiv a cavaleriei pe un drum accesibil

şi, ce era mai important, existenţa permanentă a unui curs de apă, indispensabil trupelor şi

cailor. Traseul pe care a fost purtat Alexandru de ceilalţi autori era arid, muntos, greu

accesibil şi lipsit în cea mai mare parte de surse de apă. Pe traseul propus de mine, în urma

multelor verificări, există două râuri mari şi importante care se continuă unul din celălalt,

oferind o albie bună de parcurs, vegetaţie pentru cai, drum accesibil şi se încadrează în

descrierea lui Arian.

Tracii liberi, tracii autohtoni, tracii independenţi, se cunoaşte din istorie că îşi

aveau teritoriul în sudul Traciei la graniţa cu Macedonia care şi ea iniţial a făcut parte din

marele neam al Tracilor, şi anume de la munţii Pirin până aproape de Plovdiv la est şi

Sofia la nord.

Alexandru Macedon, trecând râul Nestos (Mesta) şi-a continuat marşul pe malul

drept al acestuia spre nord cu puţină abatere spre vest după cursul şi meandrele acestui râu

ajungând la poalele sudice ale munţilor Rila vecini cu masivul Rodopi unde azi este

localitatea bulgărească Iacorida apoi trecând prin pasul (trecătoarea) Avramova-Sedlovina

puţin spre est şi ocolind masivul Rila s-a îndreptat spre Sofia actuală, fostă Serdica în

antichitate, la est de aceasta, părăsind la izvoare râul Mesta şi continuând de la izvoare

râul Isker (fost Lyginos) până la vărsarea acestuia în Dunăre unde era capitala tribalilor şi

reşedinţa regală a lui Sirmos.

Ajungând în pasul Novi-Iscăr şi Svoghe din munţii Haemus (Balcani) până la

Izdrimeţ, Alexandru a întâmpinat rezistenţa tracilor păstori şi a tracilor independenţi

pregătiţi pentru a zădărnici ocuparea de către armata invadatoare a culmii Haemusului pe

unde acesta urma să treacă.

Alexandru ieşind victorios din această luptă unde a fost ajutat şi de agriani,

populaţie tracă, ce locuia în vestul actualei Bulgarii ( şi acesta fiind încă un element de

convingere că traseul lui Alexandru a fost mult înspre vest de presupusele trasee ale



celorlalți autori, fiind ei chiar și Vasile Pârvan, care, om fiind, avea dreptul să greșească),

acesta a continuat mersul spre Oescus pe firul apei râului Isker care îi era prielnic pentru

armată şi cavalerie în special: „Astfel ajunse la malul Lyginosului, cale de trei zile de la

cursul Istrosului (Dunăre), dacă mergi în direcţia munţilor Haemus”.

În această descriere Arian pomeneşte de râul Lyginos care nu a fost localizat până

în prezent în partea nordică a Bulgariei, dar care nu poate fi altul decât râul Isker actual,

aflat în această zonă şi la trei zile de Istros, adică de Dunăre, cum era aceasta denumită în

antichitate pe intervalul dintre Porţile de Fier şi Marea Neagră.

Sirmos, regele tribalilor, a expediat femeile şi copiii la Dunăre, spunându-le când

vor ajunge acolo, să treacă fluviul pe unul din ostroavele lui numit Peuce.

De aici, apar alte confuzii în stabilirea traseului lui Alexandru deoarece în istorie

este cunoscut acest nume de Peuce ca fiind al Insulei Şerpilor de la vărsarea Dunării în

Marea Neagră, ceea ce era imposibil ca poziţie geografică şi aşezare a tribalilor, dar şi ca

traseu pentru armata macedoneană. Știm din istorie că în zona dobrogeană au viețuit mii de

ani sciții, alt trib tracic, iar Tribalii au fost localizați pe porțiunea de teren din imediata

vecinătate a Dunării spre sud până la munții Haemus cu hotarul estic situat undeva în zona

Zimnicea și cel vestic până la râul Drava în Serbia actuală.

Majoritatea autorilor au căutat acum, în perioada contemporană, acest ostrov şi

unii l-au situat la Ostrov-Silistra, alţii la insula Belene dintre Turnu Măgurele şi

Zimnicea, iar alţii la Celeiu (Sucidava). Nici una din variante nu este reală şi nici posibilă.

În primul rând Alexandru nu avea ce căuta la Silistra (Durostorum) şi nici la Belene care

este la o distanţă de peste 30 km vest de Zimnicea, iar la Celeiu nu a existat un ostrov pe

Dunăre. Ori Arian afirmă că acest ostrov era vis-a-vis de un oraş cetate de pe malul stâng

al Dunării pe teritoriul geţilor la o depărtare de o pasarangă (echivalentul actual a 5,5-6,0

km).

Singura posibilitate demonstrată istoric şi geografic este zona Dolni-Vadin din

Bulgaria şi Grojdibodu (Sigibida) din Dacia - (România).

Venind pe cursul râului Isker până aproape de capitala tribalilor, Oescus,

Alexandru a fost nevoit să nu intre în acest oraş-cetate deoarece Sirmos a evitat a-l expune

atacului şi eventual distrugerii sale şi s-a îndreptat cu armata 20 de km spre vest,

aşteptându-l pe Alexandru în dreptul acestui singur ostrov existent pe Dunăre. Ostrovul a

existat până în sec. 18 în mijlocul Dunării când datorită colmatării braţului dinspre Dacia,

s-a unit cu teritoriul acestei ţări care acum se numea Ţara Românească.

Există un document oficial din acea vreme care vorbeşte de un diferend între

domnul Ţării Româneşti şi Sultanul de la Istanbul privind apartenenţa de fapt şi de drept a

teritoriului, diferend tranşat în favoarea Ţării Româneşti (Memoria Oltului şi Romanaţilor,

nr. 46/2015). Acest document a fost comentat şi publicat de subsemnatul în Anuarul

Institutului de Studii şi Cercetări socio-umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova,

aparţinând Academiei Române în nr. 5/2004.

Distanţa de la acest ostrov, care ulterior a purtat numele de Prundul Vadinului- şi

acum poartă acelaşi nume- până la fostul mal al Dunării unde era situată cetatea-oraş

Sigibida pe care Alexandru, cucerind-o după părăsirea ei de către geţi şi tribali, a distrus-o

din temelii, după ce a luat toate bunurile părăsite de aceştia, deci această distanţă este de

5,5-6,0 km, ceea ce ne întăreşte convingerea că numai şi numai aici a putut trece

Alexandru Dunărea şi nu în locurile arătate de ceilalţi autori. Aici exista şi un vad de



trecere al Dunării amintit în istorie de la care satul Grojdibodul îşi trage numele (Vadul

Vitelor).

Am fost personal la Zimnicea şi Belene să verific veridicitatea susţinerilor

autorului respectiv şi am constatat că vis-a-vis de cetatea Zimnicea nu a existat nici-un

ostrov, iar distanţa actuală de la Dunăre până la cetate este de 700 de metri, ştiind că de

fapt la acea vreme Dunărea curgea chiar pe lângă malul cetăţii. Afirm acest lucru deoarece

s-a demonstrat ştiinţific faptul că în emisfera nordică toate apele curgătoare se abat,

erodează, spre dreapta, modificându-şi în timp cursul.

La Celei (Sucidava) de asemenea nu a existat nici-un ostrov pe Dunăre, iar

distanţa actuală de la Dunăre la cetate este de 350 metri, nicidecum 5,5-6,0 km.

Se ştie că în dreptul localităţii Grojdibodu, Dunărea a avut două braţe care se

uneau la Celeiu şi între ele erau mai multe ostroave aşa cum descrie Arian, ostroave care

s-au păstrat în timp chiar după ce braţul dinspre nord s-a deplasat, unindu-se cu cel de la

sud, dar s-a format balta Potelu ce avea mai multe ostroave mari în interior şi care erau

cultivate cu cereale.

Ceea ce descrie Arian ca fiind culturi de grâu cu tulpina înaltă care ascundeau cai

şi călăreţi, nu era grâu, ci mei, plantă cultivată din abundenţă în acea perioadă, grâul fiind

cunoscut mai târziu în zonă.

Se ştie din descrieri istorice despre existenţa cetăţii Sigibida în această zonă, cetate

încă nedescoperită datorită lipsei de interes şi a comodităţii arheologilor şi istoricilor, dar

şi a lipsei de fonduri băneşti. Subsemnatul am o colecţie foarte bogată de material

arheologic din acest loc din perioada neoliticului, iar ceea ce este mai important am

descoperit un ciob dintr-un vas ceramic pe care este scris cuvântul Sigibida cu litere din

greaca veche. Am publicat, comentând inscripţia acestui ciob, în Anuarul Academiei

Române nr. 4/2003. Arian expune faptul că, cetatea existentă pe malul getic era slab

fortificată şi este uşor de crezut deoarece de la Dunăre până la cel mai apropiat munte,

înspre nord, sunt de parcurs peste 150 de km, deci era foarte greu să fie adusă piatra

necesară construirii zidurilor cetăţii. La fel, istoria consemnează pentru această zonă

existenţa cetăţilor (întăriturilor) construite din lemn şi pământ, ceea ce demonstrează

inexistenţa urmelor acestor cetăţi, nefiind bucăţi de piatră care să reziste în timp.

Chiar și celebra cetate Troia a fost construită din ziduri de pământ bătut, de

chirpici, cărămizi și foarte puțină piatră în toate etapele (9) de dezvoltare de-a lungul

istoriei sale. Am vizitat personal Troia și am rămas decepționat de ce am văzut acolo,nici

urmă din măreția unei cetăți așa cum a descris-o Homer. Aplicând aceste argumente pe

hartă putem observa că se suprapun perfect itinerariului lui Alexandru Macedon de la

Amfipolis la Sigibida (Grojdibodu). De altfel, Alexandru a fost însoţit de mulţi ostaşi şi

conducători ce au luptat sub Filip al II-lea şi care, posibil, cunoşteau traseul din incursiuni

anterioare ale lui Filip când a cucerit teritoriile nordice ale tribalilor şi ilirilor, călăuzindu-l

pe un drum cunoscut. Aceasta este singura variantă posibilă şi viabilă şi în totală

contradicţie cu celelalte afirmaţii.

Prezentul articol este un scurt rezumat al relatărilor detaliate din cartea mea

intitulată „Alexandru Macedon la Sigibida-Grojdibodu” care cuprinde peste 400 de

pagini cu hărţi şi ilustraţii istorice. De menţionat că Alexandru Macedon este primul

comandant de oşti, primul şef al unui stat care a trecut Dunărea pe teritoriul Daciei

(Geţilor) în acea perioadă, cunoscând ulterior mulţi alţi asemenea conducători de imperii şi

seminţii migratoare, dar el a fost primul.



Olteni în arhivele radioului

În arhiva Societăţii Române de Radio se păstrează textele unor conferinţe din

perioada interbelică prezentate la microfon de oameni de cultură olteni. Aceste texte,

rămase până astăzi inedite, altele deja prezentate cititorilor noştri (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 50/2016)- vin să completeze personalitatea acestor creatori,

dezvăluind feţe nebănuite ale preocupărilor lor. Prezentăm în continuare două texte

citite la radio la 22 iunie 1935 şi 3 noiembrie 1935 de către scriitorul romanaţean

Mircea Damian (Memoria Oltului nr. 13-14/2013; 29, 30, 32/2014; 38, 46/2015; 47-

50/2016). De menţionat că descrierea împrejurimilor Capitalei este făcută de un

cunoscător, autorul volumului Bucureşti, apărut în acelaşi an 1935.

Manuscrisele se păstrează în arhiva S.R.R., dosar 10/1935. În reproducerea

textului am respectat grafia epocii.

Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria

ÎMPREJURIMILE BUCUREȘTILOR- Snagovul

Mircea Damian

Vi s‟a‟ntâmplat, desigur, și

dumneavoastră, să cunoașteți oameni

care n‟aveau idee de cutare Parc de

lângă proprietatea lor, sau de cutare

monument istoric, vizitat aproape

zilnic de turiști și de curioși. Târziu

de tot și îndemnați de cunoscuți, caută

și ei să-și cunoască vecinii și

împrejurimile, să se mire, să admire și

să se crucească: „ia uite, domnule, să

stau eu o viață de om lângă astfel de

minunății, și să nu le fi văzut

niciodată...”

Să nu vă mirați, cum dealtfel nu

ne mirăm nici noi: sunt mii de

bucureșteni care n‟au fost, bunăoară,

niciodată într‟un muzeu, care n‟au

călcat în viața lor într‟un restaurant de

la Șosea, și care n‟au habar că există

în București... foișoru‟ de foc.

Dealtminteri, este lucru știut, și dacă nu e știut, să se știe acuma: există provinciali care

cunosc de o sută de ori mai bine Capitala Țării, decât un bucureștean născut aci, care

cunoaște numai piața cartierului, casa, biroul și Moșii. Dacă îl întrebi unde este cutare

cartier sau cutare stradă sau cutare monument, sau dacă nu a vizitat cutare expoziție sau

muzeu, - îți răspunde că nu știe, pentrucă n‟a avut vreme să umble și să cunoască...

Să ne mai întrebăm atunci dacă bucureșteanul cunoaște împrejurimile Capitalei?

Dacă, mânat de curiozitate sau de năduful lui Iulie a trecut vreodată barierele ca să răsufle,

ca să vadă un cer mai larg, iarbă verde și să asculte un ciripit de pasăre și să vdă un copac,

Mircea Damian văzut de Neagu Rădulescu



un copac natural și proaspăt, fără praf pe frunze și fără noroi pe trunchi, cu crecile toate și

cu umbră deasă?...

... Nu, Bucureșteanul nu este un condamnat. Sau dacă este, - e un condamnat care

și-a dat singur pedeapsa, care s‟a condamnat el pe sine la o viață vegetală, la o viață al

cărei orizont sunt zidurile Cetății și ale biroului în care lucrează. Iar când are un moment

liber se duce la bodegă. Nici măcar în Cișmigiu nu se duce, nici măcar la Șosea sau în

parcul Carol sau în parcul Grădinii Botanice sau în oricare alt parc sau grădiniță din

București, unde găsește, totuși, alt aer, alt soare, mai puțin praf și mai multă liniște...

La Șosea nu se duce, pentrucă... este prea departe. De Băneasa nici pomeneală:

este la marginile pământului...

Ne-am propus, mai mult pentru uzul bucureștenilor, ca în câteva cronici să

vorbim despre împrejurările Capitalei. Să vorbim simplu, pe cât cu putință fără Istorie și

fără Geografie, sau mai corect cu foarte puțină Istorie și Geografie.

Vom vorbi astăzi despre Snagov.

Snagovul este, așadar, un lac, o pădure și o mânăstire, pe scurt. Este, adică, un

loc plin de amintiri istorce și de poezie, la câteva zeci de kilometri de București, linia

Ploiești. Și ca să nu uităm cumva: din oră în oră merg acolo automobile cu taxe mici de

tot, ca să ducă și să aducă pe domnii vizitatori.

Până acum 2-3 ani, Snagovul era un loc necivilizat, ca să zicem așa. Pădure cu

poezie multă și cu păsări multe, cu arbori seculari și cu cer întins, dar fără alei și fără

bănci. Iar lacul nu avea restaurant și nici bărci. Vizitatori nu existau. Mergeau acolo numai

curioși, ca să vadă mânăstirea și numai îndrăgostiți disperați, care voiau să se sinucidă cu

orice preț într‟un decor romantic. Primarul de acum 2 ani al Capitalei, Domnul Dem.

Dobrescu, s‟a gândit, într‟o plimbare, probabil, că Snagovul ar putea să fie un minunat loc

de repaos și de petrecere pentru bucureştenii care nu au posibilitate să mesrgă vara la

munte sau la Mare. Și a început să amenajeze Snagovul. Și cum omul este încăpățânat s‟a

hotărât să nu lase treaba din mână până când nu este gata.

Și a avut Pimarul și spațiu, și decor, și arhitecți intelignți, pentrucă pădurea

Snagovului e una din cele mai mari păduri din județul Ilfov. Pârâul Snagov pornește din

pădurea Cornești Județul Dâmbovița, intră în Ilfov pe la Nord de cătunul Butimanul,

formează heleșteie la Butimanu, Poenari, Cocic, Țăncăbești și Cioflicani, se varsă în lacul

Snagov printr‟o mică scurgere de apă lină, și în râul Ialomița, lângă comuna Lipia-

Bojdani. În vremuri nu tocmai îndepărtate, peste apele din jurul Snagovului se întindeau

păduri cu reminiscențe istorice. Chiar lângă mânăstire se mai văd încă rămășițele unui

pod. La 1821, în războiul grecilor răsculați de Ispilante în contra Turcilor, aceștia deteră

foc podului care arse mereu o zi și o noapte, întinzând coardă de flăcări peste luciul apei ...

... Snagovul este astăzi o adevărată grădină. Vrem să spunem: o grădină amenajată și

îngrijită. Ce a fost în trecut? O spune D. Iorga într‟o broșură: „Vederea se deschide asupra

unui lac pe care păduri vechi îl mărginesc deoparte. Apele de oțel argintiu se înfioară de

vânt, prelungind malul buruenos al unui ostrov rotund. Din el se ridică, printre cărămizi și

pietre risipite de mâna vremii ce se joacă în voie cu clădirile trecătoare ale oamenilor, un

turn puternic pe care anii l-au scrijelat adânc cu dungi de ruină”. Numai șase luni de zile

i-au trebuit fostului Primar Dem. Dobrescu, ca să transforme această poezie sălbatică. În

șase luni s‟au făcut în parcul de brazi adevărate alei de basm, pietruite cu îngrijire; un

restaurant cu o terasă minunată, care îți așterne sub ochi întreaga priveliște a Snagovului,

cu pădurile sale bătrâne, cu satele profilate dealungul apei, cu șalupele și luntrrele care



alunecă, unele grăbit, altele visând pe întinsul de matal al apei. Într‟un colț pe aleea care

înconjoară lacul, se înalță în stil modern strandul cu restaurantul și plaja. Un canal de

scurgere în râul Ialomița, asigură nivelul normal al apei. La început era o instalație

electrică provizorie; astăzi s‟a fccut legătura cu Uzinele din Grozăvești.

Dar poate cea mai mare minune a Snagovului, este alta: nu există acolo un

comisariat de poliție. Numai 3 sergenți, (să zicem 5, dar nu mai mulți), detașați de la Casa

Grădinilor, asigură circulația și ordinea în parc. Însfârșit, pentruca totul să fie în regulă, s‟a

instalat și un oficiu poștal organizat cu legături în toată țara.

Snagovul este, desigur, neisprăvit. S‟a lucrat acolo nițel cam în pripă, și dacă se

greșesc în bine unele lucruri când sunt făcute la repezeală, altele se greșesc în rău, și asta

strică ansamblului. Dealtminteri, suntem informați că mai sunt, deocamdată, în proiect

construirea unui casinou, (care, între noi fie vorba, ar putea foarte bine să lipsească), a unui

hotel cu 100 de camere, a unor locuri de tenis, golf și patinaj, vile cu o arhitectură modernă

care au început deja să se construiască pe marginea lacului, precum și legătura printr‟un

canal navigabil cu lacul Căldărușanii.

Se‟nțelege că viitorul lacului Snagov este, dacă, precum ne este obiceiul, nu vom

lăsa baltă proiectele. Deocamdată trebue să ne mulțumim că lacul a fost descoperit.

Precum au fost descoperite și alte locuri de recreație pentru bucureșteni, la o palmă de loc

și cu mijloace de transport rapide, confortabile și eftine. Desigur că edilii noștri, indiferent

de partidul din care vor face parte, vor fi în primul rând edili și adevărați părinți ai

Capitalei, vor căuta să dea bucureșteanului posibilitatea de a petrece o după amiază

agreabilă, cu distracții multe, cu aer mult și sănătos și cu puține cheltueli.

Trebue să se știe însă, că în astfel de împrejurări, primarul este întocmai ca

artistul pe scenă: dacă vede sala aproape goală și nițel cam plictisită, - joacă fără nicio

tragere de inimă. Așadar, oricâtă râvnă, oricât elan și oricâtă dragoste ar pune Primarul la

baza acestor înfăptuiri, - nu va putea fi mulțumit decât atunci când va vedea „public”.

Domnilor bucureșteni, când aveți o zi liberă, sau numai o jumătae de zi, care, în

definitiv, se poate prelungi,– dați fuga la Snagov. Veți avea mai întâi impresia că sunteți

foarte departe, nu de Bucureștiul acela atât de variat, atât de pitoresc, cu lumea lui și cu

locurile lui de petrecere, cu femeile lui întotdeauna frumoase și elegante, - ci de

Bucureștiul celălalt: sufocant și plictisitor, - urcați-vă într‟un autobuz și coborâți la

Snagov. Cerul este înalt acolo, iar pe pământ este totul atât de frumos, atât de natural... Pe

scurt: pe pământ este totul atât de al pământului, - încât nici nu-ți aduci aminte de asfaltul

fierbinte, zidurile calde și de soarele dogorâtor al Cetății cu miros de smoală...

SEZONUL LITERAR [1935]

Sezonul cărților școlare s‟a închis. Editurile au depus toate străduințele să ofere

adolescenței o carte bună. Cu toate acestea, munca editorilor nu se oprește aci. Toamna s‟a

ridicat din țărână, roșie, rece și tristă. Începe sezonul cărților literare. Față de tristețea și

putreziciunea anotimpului, primăvara cărților de literatură, e atât de necesară cititorului,

care, plictisit de impuritățile esteticii sociale, se refugiază aci, ca într‟o nouă poartă de

azur.

Faptele diverse, problemele economice și toate obișnuitele și neobișnuitele întâlniri

interne și externe, n‟au influențat cu nimic pe cititor și trebue să ne bucurăm. Editorii își

fac datoria cu toate riscurile impuse de împrejurări. E un semn că editorii noștri își înțeleg



misiunea. Factori primordiali în promovarea și răspândirea culturii nu pun piedici visului,

își creiază curaj din unele succese și cred, în ciuda tuturor aparențelor, cred în misiunea lor.

Ei sunt convinși. Mai rămâne să se convingă și publicul cititor că literatura este cea mai

entuziastă apărătoare a demnității omenești.

Cercetând programele celor 5 edituri mari, bogate deși necomplecte și mai ales

închegate din valori determinate, trebue să facem câteva constatări. Bunăoară, poezia este

absentă. Exceptează editura regală, care a înscris în program trei volume de poeme, scrise

de autori cunoscuți. Atât.

Criză de poezie? Probabil. Vinovați nu sunt însă editorii și nici citorii. Sunt

vinovați poeții. Creează puțin, cu intermitențe și neprecis. Cititorul este în nesiguranță.

Lipsa de disciplină a poetului a anarhizat și pe cititor, în afară de asta, scriitorul tânăr e

puțin reprezentat. Numeric vorbind. Trâmbițata generație de prozatori noui, e inexistentă.

Scriitorul tânăr, o spunem cu regret, lucrează puțin și prost. Se lasă antrenat de banalitățile

scriitorilor mai în vârstă, - iar vinovat este editorul. Scriitorul tânăr nu cunoaște încă

munca asiduă, insomniile și toate eforturile pe care le cere o adevărată lucrare de artă.

..................................................................................................................................................

Vor ieși în lumina toamei cărți multe, hrănite mai toate de entuziasmul scriitorilor

maturi. Câte vor trece peste 5000 de exemplare? Greu de ghicit, când știm că cititorul a

devenit foarte pretențios...

Să încercăm cu cea mai tânără editură, a fundațiilor regale. Belșugul realizărilor de

anul trecut ne îndreptățește să credem că această regească sămănătoare de lumină, va

însemna un mare și prețios capitol în hronicul literaturii române. Toamna aceasta, editura

fundațiilor regale, are un program încărcat ca un pom de crăciun. Aci vor apare

interesantele „Însemnări ale lui Safirim”, cartea cea mare a domnului N.M. Condiescu,

prozatorul atât de rar. Dar să lăsăm programul să vorbească:

Primele cărți apărute:

C. Antoniade: Renașterea italiană. Trei figuri. Studii literare.

Dr. Gh. Nanu: Sănătatea poporului român.

Sub tipar:

H. Kaluc: În China, traducere de Natalia Băluță.

N.M. Condiescu: Însemnările lui Safirim, vol 1. Peste Mări și Țări, ed. II.

N. Iorga: Oameni care au fost, vol. III.

Gala Galaction și preot V. Radu: Cartea lui Iov.

P. Constantinescu: Sonatină pentru pian și violină.

Victor Ion Popa: Aurel Vlaicu.

Alex. Hodoș: Avram Iancu.

C.C. Giurăscu: Istoria Românilor, vol I, ediția II-a.

Și trei volume de poeme: M. Davidescu: Roma; Radu Boureanu: Golful sângelui:

Ion Pogan: Zogar.

Editura „Cartea Românească”, își păstrează autorii ei preferați: M. Sadoveanu,

Ionel Teodoreanu, Brătescu-Voinești ... Din cărțile cărora va tipări ediții noui, dovadă că și

cititorul are preferințe și nu se înșeală în alegerea maeștrilor. Iată ce va scoate în toamna

asta:

Mihai Sadoveanu: Paștile Blajinilor. Retipăriri de acelaș autor: „ Bordeenii”

și „Omul din lună”. Ionel Teodoreanu: Lorelai. George Mihai Zamfirescu: „Sfânta mare

nerușinare” și o ediție nouă cu „Maidanul cu dragoste”.



Al. Brătescu Voinești: „Din pragul apusului”. Și se retipărește „În lumea

dreptății”. Dinu Străniescu : „Biografia lui Calistrat Hogaș”, „Boccaccio”, volumul III și

retipărirea poeziilor lui Eminescu. Editura va mai tipări deasemeni o serie de cărți pentru

copii și pentru tineret.

O remarcă pe care o voi face și la celelte edituri; absența doamnei și

domnișoarei literate, e caracteristică. Rămâne numai acolo unde materialul literar nu cere

prea mari sacrificii, și anume la povești. Și am dori ca prezența ei în copilăria insului să fie

permanentă, nu incidentală.

Editura Alcalay, a cumpărat câteva manuscrise care vor constitui surpriza

sezonului literar. Și anume un nou roman de Tudor Arghezi, zidarul minunat al limbii

românești, primul roman al prozatorului atât de original, Mircea Damian, un nou roman de

Liviu Rebreanu.

După program:

Mircea Damian: „Deacurmezișul” : Mihail Sebastian „Orașul cu salcâmi” : N.

D. Cocea; „Incendiul”: Damian Stănoiu: „Radu Pelin: Tudor Arghezi: titlu nefixat: Liviu

Rebreanu: „Gorila”; I. Peltz: „Nopțile domnișoarei Mily”.

Biblioteca pentru toți; atât de necesară tineretului școlar și mulțimii sărace, va

scoate o serie nouă de numere și va tipări o lucrare completă alcătuită de D. prof. Cardaș,

care va cuprinde poeți și prozatori din toate ținuturile românești.

Editura „Socec” își va reîncepe activitatea, debutând cu o serie de cărți pentru

copii. Am îndemna la o tipărire a scriitorilor tineri, care, anul acesta, nu se prea văd.

Editura Cultura Națională:

A tipărit de curând romanul lui Gala Galaction „În răspântie de veacuri” , și

are sub tipar : Stoian G. Tudor : „Hotel Maidan”; Adrian Maniu „Cântece de dragoste și

moarte”.

Editura Națională – Ciornei:

Cezar Petrescu: „Nirvana”; (urmare la romanul „Luceafărul” : Mihail

Sadoveanu „Pârâul alb”; N. D. Cocea și Alice Cocea „Otravă” , roman dialogat; Mircea

Eliade: „Huliganii”, roman; Zaharia Stancu: „Dinamită”, roman; Gh. Brăiescu:

„Conașii”, roman; Sergiu Dan: „Plutonul de execuție”; G. Topârceanu: „Amintiri

umoristice din război”; Petru Manoliu: „Reb Hais Reful” roman; Tudor Teodorescu

Braniște: „Trei femei și o fată”; Radu Boureanu: „Fata din umbră”, etc.

Editura Adevărul:

Apărute:

Regina Maria: „Povestea vieții mele”, volumul III.

Sub tipar:

C. Stere : „În preajma revoluției” vol. VII; E. Lovinescu: „Bălăuca”; Pericle

Martinescu : „Adolescenții de la Brașov”; C. Manolache: „Sfânta Dreptate”; Radu

Rosseti: „Vechituri”.

Activitatea editurilor, va întrece limitele programelor de-abia schițate. E o

toamnă bogată.

Și acum pentrucă am văzut în linii generale ce vor lucra editurile, (n‟am

trecut aici trducerile), vom face câteva comentarii. Scriitorii nu rămân credincioși unei

singure edituri. (O singură excepție: Ionel Teodoreanu, care nu se mișcă dela Cartea

Românească). Lucrează pentru mai multe edituri deodată. Se înțelege că, deocamdată,



câștigă amândoi: și editura și scriitorul. Iar cel care pierde, este cititorul. El știe că cine

scrie mult, scrie prost. Cărțile au valoarea literară redusă sub mediocru.

Se dă o atenție deosebită literaturii pentru copii și tineret. Lăudabil. Apar ediții

noui din scriitorii unanim necunoscuți, precum și traduceri asupra cărora rămâne să

hotărâm când vor apare. Se mai observă o criză de subiecte literare... sau scriitorii le-au

abandonat pentru acelea destinate unui succes de suprafață? Accentuând viața romanțată ca

sistem de roman, dai dovadă de lipsă de cunoaștere a vieții, - experiență sufletească și

socială insuficientă, - iar drama societății repugnă. Ori se știe că pentru scriitorul adevărat,

primul teren de exploatat e filmul vieții sociale în care joacă.

Am dori ca în toamna asta, cartea literară să câștige prieteni cât mai mulți,

romancierii să fie mai atenți, poeții mai puțin leneși, - și editorii mai generoși...

Scrisori de la D. Caracostea, N. M. Condiescu, Tache Protopopescu şi Ada Umbră

către C. Şaban-Făgeţel

Documentele literare de mai jos au în comun faptul că provin din acelaşi fond

arhivistic şi că au fost expediate dar şi primite de oameni de cultură din Olt sau Romanaţi.

Epistolele trimise de profesorul universitar D. Caracostea dovedesc minuţiozitatea

acestuia; cele trimise de N. M. Condiescu (unele de la Caracal unde era ofiţer, altele de la

Grozăveşti unde era proprietar) aduc precizări esenţiale asupra pseudonimelor sub care a

publicat în tinereţe, a popularizării scrierilor sale în Oltenia, a participării la şezători

literare; scrisoarea de la Tache Protopopescu aduce informaţii despre viaţa culturală a

Slatinei şi animatorii ei, în vreme ce scrisorile de la Ada Umbră vorbesc despre începuturile

ei literare, despre viaţa ei chinuită şi- lucru esenţial- aduc dovada clară a faptului că

singurul său volum de versuri apărut la Ed. Ramuri,intitulat sugestiv ,,Sub Plopi” (nedatat) a

apărut în anul 1921, el fiind recenzat în revista Ramuri din august 1921.

Floriana Tîlvănoiu, Ion Tîlvănoiu

[1] 22 noiembrie 1915

Stimate domnule Făgeţel,

Odată cu al cincilea articol41

şi o mică rugăminte: am nevoie de zece extracte

separat ale acestui articol, având numai titlul articolului. Dacă lucrul nu e prea greu, v-aş

rămâne îndatorat primind aceste extrase împreună cu nota de cheltuială pe care voi achita-

o prin mandat la adresa administraţiei Ramuri.

Cu deosebită stimă.

D. Caracostea

P.S. Fireşte că extractele vor avea copertă specială cum şi indicaţia ,,Extras din Drum

Drept nr. .... anul ...”

[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VI, nr. 5].

[2] Marţi 24 noiembrie 1915

41 D. Caracostea a publicat în numerele 40-45 ale revistei Ramuri/Drum drept o serie de 5 articole sub

titlul ,,Un examen de conştiinţă literară în 1915”.



Stimate domnule Făgeţel,

Miercurea trecută v-am expediat cum convenisem, articolul al patrulea, care, după

socoteala mea, avea să apară în nr. de la 22 noiembrie42

. Cum aţi văzut, articolele au o

legătură şi în felul cum sunt deprinşi cititorii noştri a întrerupe o serie însemnează o

coborâre de atenţie. E singura consideraţiune care mă face să stăruiesc ca o serie odată

începută să se publice neîntrerupt,- îndeosebi o serie de importanţa celei referitoare la

literatura poporană. Între aceasta şi seria viitoare să facem o pauză însă acum.

Vă rog deci să ţineţi seamă de acest deziderat, nu al meu dar al materiei.

Cum duminica aceasta v-am expediat şi articolul al cincilea- aveţi acum

continuarea pentru cele două numere viitoare. În cazul când nu se poate ţine seamă de

dezideratul meu, v-aş rămâne îndatorat dacă aţi avea bunătatea să mă înştiinţaţi.

Cu deosebită stimă,

D. Caracostea.

[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VI, nr. 6].

[3] 21 ianuarie 1912

Iubite domnule Făgeţel,

Îţi trimit deocamdată proză. E o succesiune de imagini grupate în jurul unui banal

fapt divers. Aceste imagini însă, văzute mai de departe, estompate în poezia pe care o dă

totdeauna depărtarea de obiectul contemplaţiunei. Poate că am mai vrut să spun şi altceva

în sensul simbolizării,- dar las aceasta pe seama cititorului, să le tălmăcească cum crede.

Nu ştiu de-am fost fericit în alegerea titlului.

Pentru viitor îţi voi trimite pe lângă alt transport de proză şi versuri.

Doresc să rămân adăpostit sub pseudonim. Acum câţiva ani am publicat sub acela

de Nicolae Corbu. Văd acum însă că mai există un Corbu la Tribuna. Îi cedez dreptul ce

mi l-ar da vechimea, şi te rog să iei notă de noul meu nume de luptă: Nicolae Matei,- aşa te

rog să fie subscrise la tipar tot ce voi publica. Şi dacă cumva eşti întrebat de adevăratul

nume al acestui Nicolae Matei43

, te rog din suflet să nu dai nici o relaţie care să mă indice.

Vreau să rămână absolut necunoscut Condiescu.

Te rog să fii drăguţ şi să-mi comunici dacă şi când se publică, şi iarăşi cinstit, dacă

nu obosesc direcţia cu trimiterile mele.

În aşteptare, primeşte o călduroasă strângere de mână de la

Lt. Nicolae Condiescu.

[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 2].

[4] Caracal, 8 martie 1912

Iubite domnule Făgeţel,

Cu mii de mulţumiri pentru Pribegii,- am fost mult ocupat zilele astea, încât am

întârziat a-ţi mulţumi pentru solicitudinea ce revista îmi păstrează prin dumneata. Mă voi

căsni şi eu să fiu unul din bunii şi devotaţii colaboratori. Ştiu că-i prea târziu acum să mai

42 Articolul a părut la 29 noiembrie 1915.

43 La 1 martie 1912 a apărut în Ramuri bucata ,,Pribegii” semnată Nicolae Matei.



pot trimite ceva pentru numărul de 15 martie. Pe de-o parte mai bine. Voi avea timp să

cern mai bine ce-ţi voi trimite. Rămâne deci pentru numărul de 1 aprilie articolul lui

Tartarin. Sper că-ţi va plăcea. Voi mai trimite atunci şi versuri. Deci, lasă de pe-acum în

aranjarea materiei loc pentru Tartarin.

Încă o dată cu mulţumiri şi cu prietenească strângere de mână, al dumitale,

Lt. Condiescu


[5] Bucureşti, 25 iunie 1922

[Casa A.S.R. Principelui Moştenitor]

Iubite Făgeţel,

Aşa cum mi-ai spus, ţi-am trimis prin Fundaţie 200 de volume44

. Rămân la tine să

mi le desfaci. Banii îi vei trimite Fundaţiei. Nu uita de a trimite lui Bogdan Duică volumul.

O recenzie mai largă şi cât mai dreaptă ar fi binevenită. Întru cât priveşte sufletul tău, el

mi-a dovedit frăţia prin cele câteva rânduri care spun mai mult decât o carte. Trimite-mi

regular revista la care de-acum regulat voi scrie.

Te sărut frăţeşte

Condiescu.


[6] 26 ianuarie 1929

Iubite Făgeţel,

Tocmai când să pun în plic bucata pentru Ramuri45

, firea mea păcătoasă a observat

unele lucruri care nu mi-au plăcut, şi-am luat-o s-o refac. Peste 3-4 zile e gata. Răspunde

dacă mai e posibil s-o treci în numărul acesta. Dacă nu, o ai pentru februarie.

Te sărut cu dragoste,

Condiescu.


[7] [Bucureşti] 11 februarie 1929

Iubite Făgeţel,

Am dat o schiţă pentru Ramuri lui Bădăuţă şi-ţi voi da regulat de-aci înainte. Măi

dragă, cu vremea aspră care s-a abătut pe lume, cred c-ar fi bine să amâni şezătoarea către

sfârşitul lui februarie deoarece, după cum îi ştii şi tu [ilizibil] şi delicaţi, nu cred că

confraţii din Bucureşti să înfunde calea până la Craiova pe-o urgie ca asta. Ce zici? Unii

sunt bătrâni ca mine... hai?

Te mai rog ceva: 1. Să-mi trimiţi numărul (volumul) festiv al Ramurilor; 2. Idem

un volum bibliofil Eminescu tipărit la voi. Merit şi eu, cred, atâta lucru. Scrie-mi două

rânduri.

44 În 1922, N.M. Condiescu scoate volumul I al lucrării ,,Peste mări şi ţări” după ce însoţise pe

Principele Carol într-o călătorie în jurul lumii proiectată de Casa Regală spre a-l face să uite de Zizi Lambrino. 45

,,Regăsire” de N.M. Condiescu apărut în nr. 2-3/febr.-martie 1929



Te sărut cu dragoste frăţească

N. M. Condiescu, Bulev. Pake, 52.


[8] Sinaia, 4 ianuarie 1932

[Casa M.S. Regelui]

Frate Făgeţel,

Rândurile tale m-au găsit la Sinaia. Ideea cu revista gen ,,Gringoire” e minunată46

.

Pentru primul număr nu pot da, dar asigur colaborarea din două în două numere. În ceea ce

priveşte celelalte chestiuni, eu după 12 ianuarie sunt în Bucureşti. Caută de mă vezi. Voi

face tot ce e posibil să te primesc.

La mulţi ani cu dragoste şi frăţie,

N. M. Condiescu.


[9] Bucureşti, 22 februarie 1935

Făgeţel neică,- să te-njur? Să te cert? Mai bine să stăm de vorbă. Bine măi, nu mă

cunoşti de eri, ci de zeci de ani, îmi ştii firea leneşă, lâncezeala în sens, probă că de 3 luni

fac corecturi la romanul aflat sub presă47

şi n-am terminat, apoi, mai presus,îmi cunoşti

sufletul, şi cred că ţi-am dovedit, atât cât am putut că a rămas acelaşi... atunci,- fi-mi-ai

tu al dracului, de ce să scrii aşa?

Şi iată, pentru numărul viitor al Ramurilor, îţi dau un capitol inedit din roman48

,

bineînţeles, dacă numele meu mai face cinste revistei la a cărei naştere am asistat. În ceea

ce priveşte cazul Hertz, află că n-am nici în clin nici în mânecă. Cum vii des în Bucureşti,

te rog dă-mi un telefon sau anunţă-mă telegrafic când pici aici să stăm mai mult de vorbă.

Nu mă imita, ticălosule, şi răspunde. Frăţeşti salutări lui Tomescu. Mă bucur că reia o

activitate preţioasă. Omagii doamnei Făgeţel. Pe tine te îmbrăţişez frăţeşte,

Nicu.


[10] Grozăveşti, jud. Romanaţi, 29 octombrie 1938

Frate Făgeţel,

Răspund târziu chemării tale ca să citesc şi eu în cursul şezătorilor ce Uniunea

Scriitorilor Olteni va ţine în tot cuprinsul Ţinutului Olt. După cum vezi, sunt la Grozăveşti,

unde pun la punct vol. II ,,Safirim” . Prin decembrie mă reîntorc la Bucureşti. Dacă prin

46 Sub conducerea lui C. Şaban-Făgeţel a apărut la Craiova între 14 febr. 1932-21 august 1932

publicaţia săptămânală de politică şi cultură generală ,,Secolul”. În nr.3/28 febr. 1932 apare un medalion închinat lui N. M. Condiescu.

47 Romanul ,,Însemnările lui Safirim” de N. M. Condiescu a apărut în 1936.

48 În nr. 1-3/ian.-martie 1935 apare în Ramuri fragmentul ,,Din însemnările lui Safirim” de N. M.

Condiescu.



martie am răgaz, vin şi eu la una din şezători, să citesc. Trimite-mi aici programul întreg.

Te rog, fii interpretul meu pe lângă domnul preşedinte Năvârlie, în acelaşi sens.

Cu frăţie şi dragoste, N.M. Condiescu.


[11] Slatina [Fără dată]

[,,Oltul” Societate Anonimă, Direcţiunea]

Dragă domnule Făgeţel,

Sunt bucuros să înlesnesc o şezătoare la Slatina cu scriitorii olteni, aşadar fixează

d-ta o zi [ilizibil] din luna ianuarie şi noi vom lua măsurile necesare pentru pregătirea sălii

şi primirea dvs.Trebuie să ne informezi de tot ce ar fi în legătură cu programul, precum şi

în organizarea transportului.

Cu multă dragoste frăţească,

T[ache] Protopopescu49

[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XX, nr. 35].

[12] Ianca, prin Corabia, 8 noiembrie 1910

S-au împlinit trei ani de când v-am scris întâi. Din toate versurile pe care vi le-am

trimis în acest timp50

, jumătate, mai mult încă de

jumătate, au fost rele. E aceasta ,,un noroc?”

Fireşte că nu ,,Nădejdile pierdute” mă fac să scriu

azi. Această scrisoare mi-a stat mereu în suflet. Am

amânat însă mereu. Când te temi de o nenorocire şi

când ştii că acea nenorocire ţi-o vei aduce singur

într-o zi.... întârzii cât poţi. Dar dacă ceasul acela

tot trebuia să vină odată, de ce n-ar fi acum? Şi

dacă tot îmi veţi spune odată... că încerc în zadar...

de ce n-aţi spune-o acum? Ar fi mai bine, mai bine

acum decât mai târziu!

Aş dori adresa d-nei Farago.

Vă trimit vreo câteva bucăţi. O amânare?

Nu! Ştiu bine că şi acestea vor merge după

celelalte.

Rugându-vă pentru un răspuns, oricare ar fi

el şi oricum ar fi, vă trimit de pe acum mulţumirile

mele.

Eugenia Fl. Ionescu [Ada Umbră]

49 Tache Protopopescu (1850-1911), mare proprietar şi lider al P.N.L. Olt, fost primar al Slatinei,

întemeietorul şi directorul Băncii Oltul din Slatina cu sediul pe str.Lipscani. Între 1937-1948 bustul său se găsea în faţa primăriei oraşului Slatina.

50 Ada Umbră a colaborat la revista Ramuri (semnând cu numele real, Eugenia Fl. Ionescu, până în

1917 şi cu acela de Ada Umbră după 1917), începând din 15 aprilie 1908 până în ianuarie 1923, în total 43 poezii. Poeta funcţiona ca învăţătoare la şcoala din Ianca.

Ada Umbră (1885-1928)



[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XXV, nr. 3].

[13] Ianca-Romanaţi, mai 1912

Pentru ,,Florile dalbe” mii de mulţumiri: şi celui care a zis odată să mi se trimeată,

şi celui care n-a uitat şi mi le-a trimis.



[14] Decembrie 1913

Mulţămim pentru ,,Credinţe literare”.51



[15] Ianca-Romanaţi, 24 decembrie 1920

Domnule Şaban,

Îmi şi uitasem de versuri. Aproape nu mai am vreme să scriu. Nu ştiu: viaţa e mai

grea, ori umerii au slăbit de n-o mai pot suporta. Iată, vă trimit aci câteva strofe, dacă

puteţi alege ceva pentru numărul din Ianuar.

Cât priveşte adunarea bucăţilor mele în volum52

, mă mai gândisem să mă adresez

în altă parte, adică la ,,streini”... Întrebarea dv. e deci binevenită. Dar cum, în ce

condiţiuni?



Un document inedit

În urmă cu 77 ani un subofiţer în rezervă din Caracal a găsit de cuviinţă ca în

rezumat să prezinte în scris unele evenimente importante din viaţa sa pentru a fi cunoscute

de urmaşi. După moartea autorului, caietul cu însemnări a fost oferit de soţia acestuia

profesorului emerit Pătru Crăciun din Caracal, cunoscut pentru preocupările sale privitoare

la studiul istoriei locale. Neputând valorifica informaţiile autorului datorită restricţiilor

impuse de regim, profesorul a donat manuscrisul bibliotecii Liceului nr. 1 din Caracal, iar

de aici a ajuns în mâinile unui ofiţer superior de la Deveselu, care mi l-a împrumutat pentru

a-mi spune părerea despre valoarea datelor privitoare la regimentul în care autorul a făcut

serviciul militar de la încorporare, în anul 1909, până la trecerea în rezervă după 20 de ani

de serviciu activ.

Impresionat de valoarea datelor privitoare la istoria unuia dintre cele mai vechi

regimente din istoria modernă a armatei noastre, participant la toate marile evenimente

51 Volumul ,,Credinţe literare” de C. Şaban-Făgeţel a apărut în 1913.

52 Volumul ,,Sub plopi” de Ada Umbră a apărut în mai 1921 la editura Ramuri din Craiova. În revista

Ramuri din 15 august 1921 este publicată o recenzie la acest volum, semnată T.R.



din istoria ţării, de la crearea lui în 1830, am păstrat o copie a manuscrisului pentru a fi

sigur că nu se vor pierde şi aceste pagini din istoria acestui glorios regiment, iar

manuscrisul l-am restituit cu mulţumiri deţinătorului.

*

Autorul, Mirică Dumitru, s-a născut la 1 septembrie 1888 în comuna Teiuş din

judeţul Olt, ca fiu al unei familii modeste: tatăl său era cojocar în sat şi deţinea 8 pogoane

de pământ, iar mama era gospodina casei care se ocupa de creşterea şi îngrijirea celor 5

copii ai săi. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, având ca învăţător un nepot de frate al

tatălui său, singurul învăţător din sat, care se ocupa de instruirea copiilor din cele 5 clase

primare.

Posibilităţile materiale modeste au împiedicat copilul cu merite deosebite la

învăţătură să continuie şcoala. A rămas acasă pentru a ajuta familia, apoi a plecat la

Bucureşti şi Constanţa pentru a-şi câştiga existenţa prin muncă proprie.

În anul 1909 a fost încorporat la Regimentul II Romanaţi Nr. 19 din Caracal. Aici a

dovedit aceeaşi conştinciozitate în pregătire, ca şi în anii de şcoală, astfel că a fost trimis

la şcoala de gradaţi, a fost avansat apoi la gradul de sergent şi la terminarea stagiului

militar s-a reangajat ca sergent instructor. La mai puţin de un an de serviciu, corpul

sergenţilor instructori a fost desfiinţat, dar el a cerut permisiunea să rămână în unitate şi

să-şi facă datoria de instructor fără a fi plătit. Luând la cunoştinţă despre intenţia

sergentului de a rămâne în armată şi despre calităţile sale de instructor, comandantul

regimentului l-a avansat la gradul de sergent major.

Ca subofiţer a participat cu regimentul la toate activităţile importante, dintre care

o menţiune specială merită participarea la Marele Război pentru Întregirea Neamului, în

anii 1916-1919.

Acum, la centenarul intrării României în acest război, credem că este timpul ca

însemnările autobiografice ale veteranului din primul război mondial să fie cunoscute şi de

cititorii acestei prestigioase reviste.

Prin prisma cunoştinţelor acumulate din documentele publicate în cei 100 de ani de

la intrarea României în război, cititorii vor avea posibilitatea să aprecieze ce este adevăr

sau ficţiune în relatarea unui participant la evenimente, care nu s-a sfiit să aibă propriile

sale aprecieri atât asupra evenimentelor, cât şi asupra participanţilor la evenimente.

În decursul anilor, istoricii au avut păreri diferite cu privire la evenimente şi la

personalităţile care au influenţat mersul acestora, încât şi astăzi o parte dintre cititori pot

avea cu totul altă părere decât veteranul, autor al însemnărilor de mai jos, în privinţa

aprecierilor pe care acesta le face.

În România de acum un veac au fost şi politicieni care voiau alianţa cu Puterile

Centrale. Era normal să fie şi ofiţeri care le împărtăşeau ideile. Totuşi, ei au luptat cum le-a

cerut ţara. Oare au fost ei hotărâţi să se sacrifice pentru idei pe care, poate, nu le

împărtăşeau?

Cititorul poate afla răspunsul din textul necenzurat al autorului.

Redăm în continuare textul privind participarea autorului în campania din 1916.

Colonel (r) Matei Dumitru

Memorii de război (I)

Luptele Regimentului II Romanaţi nr. 19 în campania din anul 1916

Plutonier major Mirică Dumitru

Viaţa petrecută în timpul primului război mondial, de la 15 august 1916 la 1 aprilie

1921 când armata a trecut pe picior de pace



Duminică 14 august 1916, orele 12 noaptea, s-a sunat mobilizarea. Toate clopotele

au început să sune jalnic, (....). Muzica Regimentului 19 Infanterie însoţită de gornişti a

vestit, de asemenea evenimentul. La acea oră mă aflam cu soţia mea la logodna Linei lui

Constantin Mincă. După 10 minute a venit un agent de legătură de la regiment, care mi-a

comunicat vestea tristă. Eu am plecat imediat la cazarmă.

Domnul comandant al regimentului

ne-a adunat pe toţi subofiţerii şi ofiţerii, ne-a

pus la curent cu toate ordinele venite şi tot în

acea noapte am echipat o parte din activi pe

care i-am trimis de au ocupat toate podurile,

gările şi toate instituţiile publice, de stat, judeţ

şi comună din judeţul Romanaţi.

În dimineaţa zilei de 15 august am

fost repartizat la aprovizionare cu domnul

sublocotenent Roşcu şi cu domnul

sublocotenent Pop Drăghici. În aceeaşi zi am

procedat la scoaterea tuturor trăsurilor din

regiment, primirea conductorilor şi a

materialului necesar.

Marţi, 16 august, am primit 25 de

căruţe de rechiziţie pe care le-am încărcat cu

cele necesare pentru trupă.

Miercuri, 17 august 1916, am primit

120 de căruţe cu câte 2 cai sau boi la fiecare

căruţă.

La 18 august am primit şi restul până la

complectarea de 300 căruţe care au fost încărcate

cu tot ce era necesar pentru trupă ca alimente şi

furaje pentru animale. S-au distribuit

conducătorilor pături, bice, ţăsăli şi perii la orele

4. În ziua a patra, totul a fost gata pentru plecare.

În ziua de 19 august 1916 am făcut cu

regimentul un marş de încercare pe distanţa de 5

km ca să putem constata lipsurile şi incidentele.

La 20 august tot regimentul echipat

pentru război s-a adunat pe câmpia din faţa gării,

fiind comandat de locotenentul colonel

Dobruneanu Mihail şi având ca ajutor pe

locotenentul colonel Florescu Gheorghe. După o

lungă cuvântare ţinută de comandantul

regimentului, preotul Aristide ne-a spovedit şi a

făcut Sfânta Rugăciune. Eu am fost însărcinat să

ridic 8.000 de pâini de la brutăria Cosma.

Mi-aduc aminte cum soţia mea era în

braţe cu fiul meu Ionel şi împreună cu

soacră-mea m-au petrecut spre regiment.

Căpitanul Mihail Dobruneanu în 1907

Generalul Gheorghe Florescu



Durerea a fost foarte mare când am lăsat băiatul meu în

etate de numai 10 luni şi când începuse să pronunţe

cuvintele tată şi mamă. Asemenea, am lăsat soţia cu care

trăisem numai un an şi jumătate şi care-mi era dragă de o

pierdeam din ochi. Inima mea a plâns mult despărţirea

dintre mine, soţie şi copil, pe care nu-i mai vedeam,

poate, pentru vecie. N-am avut o mai mare durere în

sufletul meu decât aceea când m-am despărţit de ce

aveam mai scump: soţie şi copil.

După ce am încărcat pâinea am pornit cu

convoiul prin mijlocul oraşului, direcţia Bumbeşti. Seara

am cantonat în comuna Leu; fiecare soldat era echipat cu

câte două rânduri de efecte, câte 4 raţii de rezervă şi câte

160 de cartuşe, aşadar fiecare avea o greutate de 30-35

kg.

Pe ziua de 21 august 1916 am pornit de la Leu

spre Craiova, unde am ajuns la orele 12. De la Craiova

am pornit în marş forţat la Bumbeşti şi am ajuns pe ziua

de 24 august; am trecut printr-o pădure, unde am rămas în bivuac. Acolo am stat 4 zile,

până la 28 august 1916. Între timp s-au repartizat fiecărui corp de trupă câte 10.000 pâini

venite cu vagoanele de la manutanţa centrală din Craiova. Pâinea primită era toată

mucegăită; neputându-se întrebuinţa, s-a dat ordin ca s-o îngropăm. Populaţia Gorjului a

dezgropat-o şi care mai de care cărau cu sacii acasă, ba se mai şi băteau care să apuce mai

multă. Era un spectacol hazliu şi dureros, căci băgau boala în corp.

În ziua de 28 august 1916 regimentul a fost anunţat printr-un curier special ca în

cel mai scurt timp să se echipeze şi să fie în gara Târgu Jiu pentru a se îmbarca în direcţia

Cernavodă. Motivele: trupe inamice, compuse din nemţi, unguri, turci şi bulgari au spart

frontul nostru în Dobrogea şi vin vertiginos în direcţia podului Cernavodă.

După îmbarcare, care a durat numai două ore, trenurile au pornit la interval de câte

o oră, fiind supraîncărcate cu trupă, aprovizionare şi animale. Toate acoperişurile de la

vagoane erau tixite cu soldaţi. Muzica şi gorniştii sunau înaintarea, părul se făcea măciucă

la sunetul disperat al muzicii şi gorniştilor; era ceva sinistru, care din moment în moment

te înflăcăra şi entuziasmul creştea. Trenul format din mai bine de 100 de vagoane şi cu

două maşini trăgea din greu povara. Trenul fluiera, muzica şi gorniştii cântau, soldaţii

strigau uraa!, nu era decât un zgomot asurzitor.

La orele 2 după masă trecând prin Craiova o salutarăm pentru totdeauna. Soldaţii

din tren se dădeau la diferite glume, unii aruncau cu coji de lubeniţă şi pepene în lumea

civilă până când s-a observat şi au fost reţinuţi de a mai proceda la astfel de glume proaste,

care ieşeau din cadrul unei armate disciplinate. După două ore am ajuns în gara Piatra Olt.

Cu toţii ne-am îndreptat privirile spre oraşul Caracal, oraş în care lăsasem ce aveam mai

scump, soţie şi copil. M-am uitat în zare şi mi-am imaginat că văd soţia cu scumpul meu

fiu în braţe, aşa cum am văzut-o la plecarea din Caracal; nu m-am putut stăpâni de plâns.

Inima mi s-a întunecat gândindu-mă că nu mă voi mai întâlni cu cei care mi-au fost dragi

decât pe lumea cealaltă.

Trenul gâfâia şi din când în când trăgea câte un ţipăt care suna în pustietate. Zi şi

noapte am călătorit fără întrerupere, având ordin ca în ziua de 1 septembrie, cel mai târziu,



să fim la Cernavodă. În ziua de 31 august am ajuns în gara Ciulniţa, pe câmpia

Bărăganului. Arşiţa soarelui complecta căldura care devenise insuportabilă. Ajunşi în gara

Ciulniţa, am rămas două ore. Aici am văzut spectacole îngrozitoare. Trenuri cu soldaţi şi

ofiţeri români răniţi soseau în continuu. A fost pentru prima oară când am văzut răniţi

mutilaţi într-un mod îngrozitor. Ţipetele răniţilor te asurzeau, lacrimi de înduioşare vărsa

aproape toată lumea validă ce se afla în acea staţie. Printre răniţi, mulţi dintre ei erau fără

mâini, fără picioare, alţii cu intestinele vărsate, care nu implorau decât milă şi jale. Toate

trenurile care soseau cu răniţi erau trase pe alte linii, ca să nu se descurajeze soldaţii valizi.

În gara Ciulniţa funcţiona Crucea Roşie. Acolo erau instalate cazane mari în care se

prepara hrană şi ceai pentru răniţi şi trupa trecătoare; acolo am luat masa de 12 şi ni s-a

împărţit de către un domn la fiecare cărticica cu Visul Maicii Domnului, pe care am ţinut-o

la piept tot războiul şi pe care o citeam de câte trei ori pe zi. Aveam mare curaj şi credinţă

în Atotputernicul Dumnezeu. Rugăciunea mea era atât ziua cât şi noaptea, cu gândul

numai la Dumnezeu, rugându-l să mă ţie sănătos şi să scap cu viaţă ca să-mi revăd ceea ce

aveam mai scump, soţia şi pe scumpul meu Ionel, în etate de numai 11 luni, lăsat acasă sub

ocrotirea mamei lui, când începea să vorbească şi nu am crezut că nu am să-l mai văd

niciodată.

Din gara Ciulniţa am pornit cu trenul şi toată noaptea am aşteptat pe malul Borcei

până ce s-au strecurat trenurile cu refugiaţi din Dobrogea, unde era sectorul de luptă. Toată

noaptea nu am putut dormi din cauza bubuiturilor de tunuri, care se auzeau de la luptele ce

se desfăşurau în Dobrogea. Pe sectorul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre nu se vedea

decât o mare de foc de la proiectilele care cădeau atât de la inamic, cât şi de la ai noştri.

Refugiaţii veniţi din Dobrogea ne povesteau cu lacrimi îngrozitoare; era o adevărată

bejenie, fiecare plecase cum putuse de la gospodăria lui, luând ce avea mai de preţ, iar

restul îl lăsase pradă la duşmani. Se auzeau câini urlând, pisici miorlăind, porci guiţând şi

vite zbierând, femei şi copii ţipând de te înfricoşeai şi te îngrozeai. Trenul nu mai putea

merge de atâta greutate, parcă şi el vedea răul care ne prevesteşte nenorocirea şi

dezordinea.

La 1 septembrie 1916 am trecut scumpul pod al nostru de la Cernavodă. Soarele

trimitea razele aurii prin undele duioase de pe câmpia Dobrogei, vestindu-ne durerea şi

groaza ce vom întâmpina. Corbii, ciorile şi vulturii se învârteau roată pe câmpurile

mănoase ale Dobrogei, căutându-şi prada pe care o căpătau cu uşurinţă din trupurile

neînsufleţite ale fraţilor noştri. Când am debarcat am văzut sute şi mii de care ce

parcurgeau şoseaua ce ducea la Măcin-Brăila, supraîncărcate cu bagaje, care evacuaseră de

la Turtucaia şi care lăsau în urma lor tot felul de animale moarte şi chiar copii: am văzut

cum o femeie cu o lopată a făcut o mică groapă unde şi-a îngropat pruncul care îi încetase

din viaţă.

După debarcare s-a adunat tot regimentul, în număr de 3.600 oameni, a făcut

Sfânta Rugăciune, a luat ceaiul de dimineaţă şi a pornit pe şoseaua din lungul Dunării, cu

direcţia Cochirleni-Ivrinez-Valea Ciocanului-Rasova. Mergeam întocmai ca nişte vite pe

care le duci la tăiere, căci nu se ştia câţi dintre noi vom putea scăpa cu viaţă.

Când am ajuns în valea Ivrinezului, mare ne-a fost surprinderea când am întâlnit

Regimentul 23 Ialomiţa, care părăsise poziţia, producând o spărtură între Regimentul 3 Olt

şi Regimentul 66 din Craiova. Regimentul 23 Ialomiţa era complectamente demoralizat,

atât trupa, cât şi ofiţerii, erau cu ochii injectaţi, murdari, nedormiţi şi obosiţi, încât abia se

mai puteau ţine pe picioare.



Domnul colonel Florescu Gheorghe a oprit Regimentul 23 Ialomiţa, somându-l să

se întoarcă pe front. A adunat toţi ofiţerii Regimentului 19 şi, împreună cu cei de la 23

Ialomiţa, i-a strâns în careu la distanţă de 50 de metri de trupă. Comandantul Regimentului

19 a cerut explicaţii asupra faptului care i-a determinat să părăsească poziţia din faţa

inamicului. Erau toţi dezolaţi, plângeau ca femeile atât ofiţerii, cât şi trupa, spunând că este

imposibilă menţinerea frontului contra unui inamic aşa de puternic, care dispune de un

armament formidabil şi cu mare precizie.

Atât la ofiţeri, cât şi la trupă moralul era aşa de scăzut, încât o singură patrulă

inamică i-ar fi capturat fără cea mai mică rezistenţă53

. Domnul comandant al Regimentului

19 Infanterie i-a strâns în careu şi le-a ţinut o cuvântare înflăcărată, făcându-i nedemni de a

purta haina ostăşească, încât mai toţi au lăsat capul în jos de ruşine. Li s-a dat mâncare şi în

urmă au fost somaţi să se înapoieze pe front ca să ne predea sectorul, în urmă vor fi liberi.

Pe tot drumul parcurs de la Cernavodă la Valea Ciocanului nu era decât bejenie, atât în

producte cât şi în animale, păsări, oameni. Lumea din comunele de frontieră părăsise tot

avutul, câmpul era plin de tot soiul de animale şi păsări, ţi-era mai mare mila când le

auzeai ţipând de foame. Femeile îşi îngropau pruncii, fie nou născuţi care mureau, fie cei

bolnavi, care încetau din viaţă pe drum, era un adevărat cimitir pe tot parcursul drumului.

O bătrână cam de 70 de ani zăcea în marginea drumului şi implora milă la trecători ca să-i

dea ajutor şi nimenea nu o auzea.

Când mergeam pe marginea Dunării, am zărit flota germană care bătea cu furie

flota noastră şi malurile drept şi stâng ale Dunării. Regimentul a trebuit să se ascundă în

dosul unui deal mare, căci altfel am fi fost nimiciţi. Către seară am continuat drumul pe

marginea Dunării. Apa era îngroşată de sânge şi de cadavre omeneşti care pluteau pe

deasupra ca nişte bucăţi de lemn. Aceste cadavre nu erau decât soldaţii români care au

luptat la Turtucaia şi care au avut de înfruntat cele mai sângeroase lupte.

În seara zilei de 1 septembrie 1916 am ocupat poziţia în Valea Ciocanului, dincolo

de Rasova. Regimentul 66 Infanterie se sprijinea cu flancul drept pe Dunăre, iar cu flancul

stâng făcea legătura cu Regimentul 19 Infanterie. Regimentul 19 Infanterie făcea legătura

la aripa stângă cu Regimentul 3 Olt, iar în spatele nostru, la 5 km, eram susţinuţi de

Regimentele 9 şi 14 Artilerie care, împreună cu cele 3 de infanterie, formau Divizia 2

Infanterie.

La stânga Diviziei 2 Infanterie era o divizie rusă, iar în stânga diviziei ruse era o

divizie de sârbi, care erau cei mai viteji soldaţi, deşi luptau la noi în ţară, însă pentru ei era

una şi aceeaşi, arătând un eroism cum nu am mai văzut54

.

Coloana de subzistenţă a Diviziei 2 se află la Ivrinezul Mic, compusă din 300 de

căruţe încărcate cu alimente pentru trupă. Coloana se alimenta de la Cernavodă. Trenul

regimentar se afla în spatele regimentului la 10 km, iar trenul de luptă urma regimentul,

adică chesoanele, bucătăriile şi sacalele cu apă.

53 Profesorul Pătru Crăciun notează pe marginea textului: Oare, chiar aşa să fi fost?

54Constantin Kiriţescu scrie la pag. 362 în Vol. I al Istoriei războiului pentru întregirea României

1916-1918, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989: În zilele de 18 şi 19 septembrie, Divizia

sârbă a luptat cu eroism împotriva atacurilor înverşunate ale bulgarilor la Cocargea.



În ziua de 2 septembrie 1916 orele 2 p.m. a început un bombardament de artilerie

din partea inamicului, încât sectorul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră nu mai era decât

o mare de foc55

, deşi artileria noastră a încercat să răspundă cu aceeaşi vigilenţă, însă nu a

avut nici un efect faţă de artileria inamică, care avea un armament precis şi mult mai mare

ca al nostru. Tunurile noastre nu băteau decât 5 km, iar ale germanilor băteau până la 20

km, aşa că era enormă disproporţia între unele şi altele. Trupa noastră era toată în tranşee,

stând gata pentru orice eventualitate. S-a dat ordin ca în caz de atac să ripostăm.

În ziua de 3 septembrie orele 3 dimineaţa, după o zi şi o noapte de bombardament,

inamicul a trecut la atac. Era cam 1.000 de metri depărtarea între noi şi ei. Infanteria

inamică, susţinută de artilerie a început înaintarea asupra tranşeelor de la noi. Inamicul

venea pe 6 valuri. Puştile mitraliere şi mitralierele au început un foc intens de nu mai

puteai scoate capul afară din tranşee, că erai imediat mort. Artileria noastră, Regimentele 9

şi 14, lipsindu-i cu desăvârşire legătura, a omorât mai mulţi soldaţi de-ai noştri decât

germani, deoarece nu erau stăpâni pe aprecierea distanţei, lipsind legătura telefonică, care

era foarte redusă.

Când inamicul a ajuns la 400-500 metri departe de noi, s-a dat ordin de atac de

către comandantul Diviziei 2, generalul Socec. Muzicile şi gorniştii au început să sune

atacul, producând mare entuziasm în rândul soldaţilor. La un semnal dat, soldaţii, însoţiţi

de comandanţi, au ieşit din tranşee şi în loc să meargă la 7-8 paşi om de om, au început să

strângă rândurile, cot la cot, conform tradiţiei nostre din timp de pace: când se dădea ordin

de se suna atacul, soldaţii se strâng cot la cot, cu baioneta pusă. Inamicul a început să

secere în plin cu armele automate. Rândurile noastre se răreau şi, totuşi, soldaţii români

într-un entuziasm au început să strige uraaa! şi cu baioneta la armă s-au năpustit asupra

inamicului. Soldatul român renunţase la viaţă, nu se mai gândea la nimic, el vedea din

clipă în clipă moartea cu coasa ca să-i ia gâtul. El, până în acel moment, nu mai auzise nici

gloanţe fluierându-i pe la ureche, nici obuze care veneau prin văzduh ca o fantomă şi nici

nu avusese norocul ca să se vadă faţă-n faţă cu inamicul înfăţişat cu care avea să se lupte

pe viaţă şi pe moarte, spălând unul în altul baioneta.

Când s-a sunat atacul şi s-a pus baioneta, inamicul a înmărmurit văzând atâta curaj

din partea soldatului român care habar nu avea de moartea care îl pândeşte.

Artileria inamică şi infanteria, pentru a produce panică în armata română, a pus în

bătaie toate armele de care dispuneau, rărind în mod considerabil rândurile soldaţilor

noştri.

Cu toate sforţările inamicului, soldatul român nu a dat înapoi şi a mers orbeşte, cu

arma încleştată, cu baioneta pusă, punând pe goană inamicul, l-a scos din poziţie,

împingându-l 3 km dincolo de tranşee56

. În toiul luptei nu se vedeau decât scene disperate:

55C. Kiriţescu, op. cit, pag. 360: În dimineaţa zilei de 18 bulgarii începură un formidabil foc de

artilerie. Erau concentrate în acest sector, pe lângă artileria organică a celor două divizii bulgare

– tunuri de câmp şi obuziere – Regimentul 2 şi un divizion din Regimentul 1 Artilerie grea şi 3

baterii lungi germane. Riposta bateriilor române, inferioare în număr, calibre şi lungime de tir, era

slabă şi fără eficacitate împotriva artileriei duşmane, pe care nu o putea ajunge.

56C. Kiriţescu, op. cit., pag. 359: Mackensen îndreaptă atacul principal înspre aripa dreaptă

românească, între Rasova şi Cobadin [...] Pe linia Rasova-Arabagi sunt însă întâmpinaţi de cele



soldaţii cu ochii injectaţi se năpusteau la inamic împungând cu baioneta, dând cu patul

armei şi în cele din urmă muşcând cu dinţii; se găseau încleştaţi cu inamicul ca fiarele

sălbatice. S-au văzut soldaţi cărora schijele de obuz le retezau gâtul şi ei, totuşi, mai

mergeau fără cap 7-8 metri cu arma în mână până se prăbuşeau la pământ. Te uitai la capul

despicat de trup cum privea cu ochii şi căsca din gură, ca şi cum ar fi spus că ne roagă să

nu cedăm un pas şi să-l răzbunăm. Lupta a durat până noaptea târziu, când trupele noastre

au primit ordin să se retragă în tranşeele pe care le părăsiseră.

În luptele de la 3 septembrie 1916 regimentul a avut următoarele pierderi: 5 ofiţeri,

1200 oameni de trupă morţi, răniţi şi dispăruţi.

În zilele de 4, 5, 6, 7 şi 8 septembrie nu au fost decât schimburi de foc între noi şi

inamic, fără nici un incident.

La 9 septembrie 1916 am primit ordin să pornesc cu 16 trăsuri de subzistenţă din

Valea Ciocanului la Cernavodă pentru a aduce pâine pentru trupă. Ţin minte că era vineri

când am pornit din Valea Ciocanului pe un timp frumos. În urma mea şi cam la 20 de paşi

venea un convoi de cai de la artilerie. Când am plecat a şi apărut un avion german care s-a

rotit două minute, lăsând nişte fumuri verzi înapoi. Nu au trecut 10 secunde şi a venit un

proiectil de artilerie, care a căzut la 50 de paşi de noi, la 10 secunde a venit altul care a

lovit drept în convoiul de artilerie. Catastrofa a fost mare: 18 cai şi 9 conducători au fost

făcuţi bucăţi, mâini, picioare, braţe şi capete săreau în toate părţile. La căruţele mele: 2 cai

morţi şi la căruţa unde eram eu, la un cal piciorul rupt, conducătorul rănit în braţ şi eu

m-am ales cu o spaimă, am căzut jos de pe căruţă. În acel moment am găsit lângă mine pe

domnul căpitan Dumitrescu Teodor, comandantul meu de companie. Mi-am revenit în fire

imediat ce am văzut că nu sunt rănit. Când m-am ridicat am observat că am o schijă în

buzunarul stâng. După ce mi-am revenit în fire, am înlocuit conductorul şi caii răniţi şi am

plecat mai departe.

Când am ajuns la Rasova, care este complect aşezată pe malul Dunării, am fost

zărit de flota germană, de la care am primit mai multe salve de tun şi care, din norocire, au

căzut în Dunăre. Zona primejdioasă nu a fost decât de 800 de metri, pe care i-am parcurs

cu căruţele cu cea mai mare iuţeală. Aşa am mers paralel cu Dunărea pe apele căreia

cadavrele omeneşti nu îţi mai făceau nici o impresie. După aceea am ajuns la alt punct şi

mai primejdios: aveam de urcat o pantă pe un deal de unde puteam fi văzuţi de inamic.

Pentru preîntâmpinarea unei nenorociri am dat ordin ca începând cu prima căruţă şi la

interval de 5 minute să pornească fiecare căruţă şi cu cea mai mare iuţeală să străbată

dâmbul de deal. După ce a trecut ultima căruţă ne-am pomenit cu o ploaie de obuze. Am

aşezat căruţele toate sub deal şi nu am pornit de acolo decât când a încetat focul. După 40

de minute am pornit prin Cochirleni şi am ajuns la manutanţa centrală, la Cernavodă.

Înainte de a intra în curtea manutanţei am văzut 24 de avioane inamice care începuseră să

arunce bombe. Nu am mai stat la îndoială şi am dat ordin la conducători să se risipească cu

căruţele prin nişte papură ce era în apropiere de manutanţă, iar conductorii să se ascundă în

şanţ ca să nu fie văzuţi de inamic. Nu au trecut 5 minute şi a început un bombardament

dezastruos. În toată Cernavoda ţipetele şi vaetele se ridicau la cer. O escadrilă compusă din

dintâi trupe ale Diviziei a 2-a: Brigada a 4-a, formată din Regimentele 3 Olt şi 19 Romanaţi.

Românii atacă cu putere, germanii sunt respinşi, ei trebuie să părăsească satul Poluci ...



6 avioane s-a îndreptat spre manutanţă şi a început un bombardament violent. După 20 de

minute am constatat că avioanele, atingându-şi ţinta, se îndreptau spre frontiera bulgară.

Când am intrat, în curtea manutanţei era un adevărat dezastru. Intrase înaintea mea un

plutonier de la Regimentul 9 Artilerie cu 9 căruţe şi 36 cai ca să ridice pâinea necesară

pentru trupă. Soarta lor a fost tragică: din cei 9 conducători nu au mai scăpat teferi decât 2

şi 5 cai, ceilalţi fiind morţi şi răniţi. Aviaţia inamică îşi concentrase toată atenţia asupra

manutanţei, fiind un punct vizibil şi mai ales că a văzut mişcări de oameni şi animale.

Aşadar, prin metoda pe care am întrebuinţat-o, am scăpat de la moarte de două ori

în aceeaşi zi, atât eu, cât şi conducătorii şi caii. Vinerea pentru mine este cea mai sfântă zi,

care m-a scăpat de la moarte sigură.

În urmă am încărcat căruţele cu pâine şi am plecat către seară la regiment, unde am

ajuns la orele 9 seara şi am distribuit pe companii cantităţile necesare de pâine şi, totodată,

am comunicat cele întâmplate.

În ziua de 15 septembrie 1916 am fost numit comandantul plutonului 2 din

compania a 6-a, care era comandată de căpitanul Dumitrescu Teodor. Ca subofiţeri eram

eu, plutonierul Negrilă şi plutonierul major Giuran.

Stam în tranşee cu domnul căpitan Dumitrescu şi, deodată, am auzit nişte câini

lătrând. Colonelul Florescu Anton a început să strige la plutonierul major Giuran să vadă

care soldaţi urlă ca câinii, însă urletul era produs de câinii care părăsiseră satul Arabagi şi

urlau, căutând stăpânii.

În seara zilei de 16 septembrie, când luam masa, între soldaţii noştri a apărut şi un

soldat bulgar, care lua masa la rând cu soldaţii noştri. Era îmbrăcat în uniformă

românească şi ştia foarte bine româneşte. Cunoştea numele la toţi ofiţerii. Comandantul

batalionului supunându-l la un interogatoriu, a declarat că face parte din Regimentul 19

Infanterie Caracal, compania a 9-a. Adus la compania a 9-a, nu a fost identificat. În cele

din urmă a fost condus la Statul major al Diviziei 2 Infanterie, la generalul Socec. La

divizie, fiind cercetat a declarat că este bulgar şi a spus că a luat masa de mai multe ori cu

soldaţii noştri, atât el cât şi alţi soldaţi bulgari, care se furişau seara pe linia frontului.

La 25 septembrie s-a produs al doilea atac. Trupele noastre au ieşit de pe poziţie

noaptea şi au avut ordin să atace inamicul. Ordinul dat de comandament a fost să ia pe

inamic prin surprindere. Am pornit şi am trecut printr-o pădure. Ca să nu ne rătăcim, ne

ţineam unul pe altul de mână. Incursiunea pe care am făcut-o nu a avut nici un rezultat,

căci nu am dat de tranşeele inamice şi începând să se lumineze, ne-am retras. Inamicul

observând, ne-a încadrat din toate părţile. Retragerea a fost dezastruoasă. Colonelul

Dobruneanu avea un cal negru, i-a scăpat şi a pornit în goană spre inamic. La un moment

dat, s-a înapoiat. Retragerea s-a făcut care cum a putut, prin nişte mlaştini, în debandadă.

Colonelul Dobruneanu Mihail s-a înămolit în mlaştină, l-au luat 4 brancardieri pe umeri

până l-au scos de-acolo.

Trupa s-a demoralizat complect, retrăgându-se care încotro vedea cu ochii, nu se

mai ştia de pluton, de companie. Toate unităţile57

se dezmembraseră din această luptă.

Colonelul Dobruneanu Mihail, comandantul Regimentului II Romanaţi Nr. 19 s-a

îmbolnăvit, a plecat de pe front şi plecat a fost, că nu l-am mai văzut decât după război.

57Corect: subunităţile



Comanda regimentului a fost luată de locotenentul colonel Florescu Gheorghe, care era

ajutorul comandantului.

Căpitanul Părăianu, care făcea pe grozavul în timp de pace şi care a fost o viaţă

întreagă numai la garnizoană, s-a zgâriat cu o baionetă la mână, a zis că e rănit şi cu mâna

bandajată şi legată de gât a părăsit frontul ca un mişel şi nu l-am mai văzut nici [până] azi,

13 aprilie 1939. Am auzit că este general, aşa că a avut răsplată frumoasă.

Plutonierul Cotora Marin a rămas, rănit la ambele picioare, între răriţături. Când au

dat bulgarii de el s-a prefăcut că e mort. Bulgarii i-au luat ceasul şi jampierii. Un bulgar a

vrut să bage baioneta în el, dar altul nu l-a lăsat şi i-a spus: Nu vezi că e mort, ce mai

foloseşti? L-am omorât, l-am jefuit, ce mai ai cu mortul? Bietul Cotora, s-a târât pe coate

şi pe şezut o noapte întreagă până a ajuns la tranşeele noastre. Acolo a fost luat şi trimis la

spital, s-a făcut bine şi a murit în anul 1937 ars de viu la petroliferele de la Ploieşti.

Trupa demoralizată s-a retras în Valea Ciocanului. Colonelul Florescu Gheorghe

le-a ţinut mai multe cuvântări, îmbărbătându-i. El a luptat în rândurile soldaţilor, cu arma

în mână, îmbrăcat în haine de soldat, cu opinci şi târşani.

La 26 septembrie am primit oameni de la Partea Sedentară pentru înlocuirea celor

morţi şi dispăruţi. În această luptă am pierdut 1.000 de oameni iar cei care au rămas şi cu

cei veniţi au complectat regimentul. Comandantul regimentului şi căpitanul Nicolae

Mihail au reconstituit regimentul şi au ocupat poziţia.

Brigada IV Infanterie era comandată de colonelul Vlădescu Constantin.

Locotenentul colonel Florescu Anton, care făcea pe ajutorul comandantului de regiment,

umbla ca un nebun cu o lopată germană şi cu 6 agenţi, spunându-le să ţină de el că a

înnebunit, singur nu ştie ce face. Nu putea să se mai conducă pe el singur, dar să mai

conducă o unitate pe care trebuia s-o ducă la victorie.

În tranşee stând, au fost împuşcaţi în frunte locotenentul Dulgherescu şi

plutonierul major Neda.

Căpitanul Greceanu, în timp de pace făcea furori călare pe un cal alb, bătea soldaţii

şi zbiera făcând pe viteazul, iar în timpul războiului a fost mai rău decât un laş. Ce a făcut?

A părăsit frontul şi în timpul cât trupele luptau, el s-a dus în garda drapelului la plutonierul

Stoica, s-a îmbrăcat ca un soldat, cu capel, manta şi armă. De ce? Ca să nu îl vadă

generalul Socec, comandantul Divizie 2 Infanterie. I-a spus lui Stoica să nu-i mai zică

domnule căpitan şi să-i zică soldatul x. Ce merită acest domn ofiţer în care ţara îşi punea

toată nădejdea, că are un căpitan activ care poate comanda o companie de 260 de oameni

sau chiar un batalion? În cele din urmă, văzând că este descoperit de cei mai mari şi

crezând că drept răsplată va primi glonţul, a plecat şi s-a băgat într-o căruţă cu grenade,

între lăzile cu grenade şi s-a acoperit cu fân. A parcurs distanţa Cernavodă-Brăila, iar

compania lui a rămas singură, ca turma fără păstor, fiind condusă de un plutonier, căci

domnul căpitan ştia ce face. Ceva şi mai grav; a propus plutonierului major Stoica că îi dă

gradul lui de căpitan şi el să primească pe cel de plutonier major. Aşa dar, rog pe cititor să

tragă concluzia şi să vadă că la plăcinte înainte şi la război înapoi. Acest ofiţer, pătând

onoarea armatei române, merita să fie împuşcat, iar nu avansat.

S-au distins în timp de una lună de zile următorii ofiţeri:

-Colonelul Florescu Gheorghe, care a îmbrăcat haina soldatului şi cu arma în mână, aşezat

în rândurile soldaţilor în prima linie, a luptat îmbărbătându-i. Deşi trebuia ca comandant să

fie înapoi ca să conducă, în acel moment de grea cumpănă, când moralul trupei era scăzut,



trebuia făcut actul acesta de erou, precum căpitanul Valter Mărăcineanu în războiul din

1877 cu turcii.

-Căpitanul Nicolae Mihail, deşi rănit, a renunţat la pansament şi cu rana sângerândă, a

adunat unitatea şi a ocupat poziţie ţinând piept duşmanului.

-Căpitanul Marinescu Marin era trimis mai întotdeauna de comandantul regimentului ca să

recunoasă inamicul, de unde aducea ştiri folositoare.

-Căpitanul Dumitrescu Teodor înfrunta inamicul cu preţul vieţii sale şi prin şrapnele şi

gloanţe ducea la izbândă unitatea58

sa. Îmi amintesc cum acest căpitan erou mergea cu

pânza de patrule în picioare, cu chipiul în mână şi cu fluierul în gură semnala înaintarea

patrulelor fără să-i pese de ploaia de gloanţe care îi şuiera pe la urechi. Auzeai din când în

când Înainte! Nu ştia ce va să zică Înapoi!

-Căpitaul Petreanu, medicul regimentului, aşa era de zăpăcit că trimitea pe plutonierul

sanitar Podaru să le spună la nemţi să nu mai tragă în ambulanţă şi să respecte Convenţia

de la Geneva.

Pe ziua de 26 şi 27 septembrie am dat un al doilea atac la care am pierdut 200 de

oameni morţi, răniţi şi dispăruţi. În aceeaşi zi, când a început lupta, se transmitea din gură

în gură că inamicul ne-a luat pe la stânga. Panica o produceau câţiva bulgari care erau

îmbrăcaţi în haine de-ale soldaţilor noştri şi care ştiau perfect româneşte, se strecurau prin

tranşeele noastre şi comunicau că inamicul ne-a luat pe la stânga. Vorba se ducea din gură

în gură şi panica se producea în rândurile luptătorilor.

În aceeaşi zi Valea Ciocanului era prefăcută în Valea Plângerii: vedeai soldaţi cu

mâinile rupte şi picioarele frânte, târându-se la postul de prim-ajutor.

Regimentul 3 Olt nu prea s-a purtat cavalereşte. S-a constatat că mulţi dintre

soldaţii lui ridicau mâinile în sus din tranşee să fie răniţi de gloanţele ce veneau de la

inamic, ca să poată pleca înapoia frontului.

Locotenentul colonel Florescu Anton a fost foarte viteaz contra soldaţilor români,

aşa că a făcut peste 100 de victime dintre soldaţii noştri, ai judeţului Romanaţi. Soldatul

Niţă Iosiv, din compania a 6-a, care luptase ca un brav, a avut nenorocul să fie lovit de o

schijă de obuz în partea stângă a corpului. El a fost dus de brancardieri la primul post de

ajutor, care l-a pansat. Rana era foarte mare şi cerea imediat intervenţie chirurgicală. În

drum a fost întâlnit de colonelul Florescu Anton şi l-a întrebat unde se duce. Soldatul i-a

arătat biletul de evacuare, spunându-i că este rănit la cap şi merge la ambulanţa

divizionară. Colonelul Florescu s-a apropiat de soldat, l-a pus să deschidă gura şi

fulgerător a descărcat un glonţ de revolver în gura soldatului rănit. Soldatul s-a prăbuşit la

pământ, iar neomenosul ofiţer s-a îndepărtat înjurându-l şi satisfăcut că a făcut o mare

ispravă, a curmat viaţa unui om care a luptat vitejeşte, un om care timp de 20 de ani trebuie

îngrijit ca să poată fi folosit de ţară în împrejurări grele. Viaţa lui s-a sfârşit, ochii îi înotau

în lacrimi când m-a văzut şi nu a putut zice nici un cuvânt, s-a stins pentru totdeauna. Nu

era departe de front şi m-am dus să-l văd, căci era soldatul de la mine din companie, pe

care l-am instruit eu şi care a dat dovadă de vitejie în timpul luptei.

E ceva revoltător şi monstruos ce nu s-a mai pomenit în analele armatei cu acest

odios fapt şi care nu s-a mărginit numai aici şi a împuşcat soldaţi nevinovaţi. Prin aceasta

58Corect: subunitatea sa



îşi arăta curajul. Umbrele soldaţilor îl urmăresc zi şi noapte; deoarece nu mai avea linişte,

striga într-una la agenţii de legătură să ţină de el că a înnebunit.

În ziua de 30 septembrie 1916 ne aflam adunaţi sub un dâmb în Valea Ciocanului.

Colonelul Florescu Anton mă întreabă dacă am adus apă pentru companie. Eu i-am răspuns

că este imposibil până ce trece barajul de artilerie şi în urmă plec cu oamenii ca să iau apă.

Nu a mai aşteptat nimic, decât a scos carabina ca să tragă în mine. Fratele său, colonelul

Florescu Gheorghe, l-a reţinut spunându-i că este nebun. Eu atât aşteptam, eram cu mâna

dreaptă pe revolver, dacă îndrăznea să ducă arma la umăr ca să tragă, primea întâi el

glonţul de la mine şi aşa scăpam regimentul de o pacoste, iar eu eram împuşcat pe loc.

În ziua de 5 octombrie 1916, 30 de avioane germane au făcut o recunoaştere a

frontului nostru mergând până la 40 km în spatele frontului. Din avioane a început să cadă

ca o ploaie de afişe (manifeste) în care ne făceau mămăligari, opincari, nenorociţi, spunând

că nu are cine să ne conducă, cică mergem în prăpastie. Totodată ne făcea cunoscut că cel

mai târziu în 48 de ore trupele germane vor ocupa podul de la Cernavodă, iar gurile de tun

de calibru mare vor fi îndreptate spre scumpa noastră capitală, Bucureşti.

La 6 octombrie 1916 orele 3 a.m. a început un bombardament viu de artilerie grea,

care în timp de două ore a întunecat cerul, provocând o mare de fum. Între Dunăre şi

Marea Neagră era ceva înfiorător, nu se mai auzea nimic, decât şuieratul ghiulelelor care

urlau pe cerul înroşit. După un timp de două ore şi jumătate, în revărsatul zorilor, a început

şi pârâitul mitralierelor, puştilor mitraliere şi armelor. Unităţile noastre au rezistat cu

îndârjire, răspunzând cu aceleaşi represalii din partea artileriei române, care era mult

inferioară faţă de a inamicului ca număr şi ca armament. Afară de aceasta, regimentul

nostru nu avea decât 3 mitraliere, care s-au defectat din prima luptă, aşa că altă nădejde nu

mai era decât arma, pumnul şi dinţii cu care putea lupta soldatul român.

Inamicul, văzând că nu poate sparge frontul Diviziei 2 Infanterie, a îndreptat atacul

asupra diviziei ruse, atac care nu a durat o jumătate de oră şi frontul a fost spart, făcând o

spărtură la mijlocul diviziei. Soldaţii ruşi au luat armele la spinare şi au părăsit poziţia s-au

retras la Cernavodă, unde s-au dedat la jafuri şi băutură. Soldaţii ruşi spuneau că să ne

apărăm noi ţara, că ei nu vor să moară pentru alţii.

Prin spărtura făcută, inamicul intenţiona să întoarcă aripa stângă a Diviziei 2

Infanterie şi să ne arunce în Dunăre.

Comandantul Diviziei 2 Infanterie, văzând primejdia care ne ameninţa, a dat ordin

ca trenul divizionar şi cel regimentar să se retragă spre Brăila.

Artileria noastră de astă dată a avut mari victorii. Inamicul, văzând că noi ne-am

retras la Valul lui Traian şi crezând că nu mai are nici un obstacol în cale, venea în mase

mari. Regimentele 9 şi 14 Artilerie au îndreptat tirul şi au tras în plin. Inamicul a fost pus

pe fugă, intrând el în panică, timp în care trupele noastre de infanterie au ocupat ultima

linie de rezistenţă – Valul lui Traian – care era singurul punct de apărare unde erau toate

fortificaţiile făcute: reţele de sârmă, căi de friză, gropi de lup, etc. Toată neşansa noastră nu

a fost decât retragerea ruşilor, care nu au mai vrut să ţie piept duşmanului. Trupele noastre

au mai rezistat 24 de ore şi în urmă, văzînd că pericolul e mare, deoarece se produsese o

învăluire a flancului stâng, au început retragerea generală, unităţile susţinându-se reciproc.

În retragerea care s-a făcut prin comuna Cochirleni era un dezastru nemaipomenit.

Artileria fiind aproape surprinsă, s-a produs o mare învălmăşală. Caii încurcaţi în hamuri

cădeau şi se încurcaseră trupele unele cu altele.



Când am trecut prin Cernavodă nu s-a mai cunoscut oraşul, era o adevărată

pustietate, credeai că un cataclism ceresc făcuse un adevărat prăpăd. Toate cârciumile şi

bodegile erau ocupate de soldaţi ruşi. Băuturile nu mai erau în butoaie, căci le dăduseră

drumul ruşii, îi vedeai până la genunchi în ţuică amestecată cu vin. Toţi beau cu pumnul şi

în urmă, după ce se îmbătau, îşi puneau în cap. Dacă, din nenorociore, erai izolat şi te

prindeau, moartea îţi era sigură, căci doi ruşi te ţineau şi alţii îţi turnau vin şi ţuică pe gât

până te umflai. Mulţi dintre soldaţii ruşi beau până ce cădeau în baltă şi acolo rămâneau,

morţi pentru totdeauna.

Regimentul 19 Infanterie avea în depozite la Cernavodă 3500 cojocele, cărora le-a

dat foc locotenentul cu îmbrăcămintea, Stănescu Teodor, ca să nu cadă pradă la inamic.

Regimentul 19 Infanterie, încadrat în Divizia 2 Infanterie a continuat retragerea pe

malul drept al Dunării-Vadul Oii-Măcin-Brăila. În timpul retragerii două companii din

Regimentul 66 Infanterie au fost prinse de bulgari, care i-au luat, i-au despuiat şi i-au băgat

ca pe oi în Dunăre, unde şi-au găsit moartea. Aşa de barbari au fost.

Barbariile bulgarilor au fost de neînchipuit. Soldaţii noştri răniţi şi prinşi de bulgari

au fost desfiguraţi, li se tăia membrul şi li se băga în gură, li se scoteau ochii, li se tăiau

urechile şi nasul şi în urmă îi jefuiau de tot ce aveau la ei. Femeile bulgare au procedat

într-un mod sălbatic. Nici o diferenţă între ele şi indienii sălbatici. La Turtucaia, unde a

fost cel mai îngrozitor măcel şi unde soldatul român a rezistat cu cea mai mare

înverşunare, femeile bulgare au săvârşit acte de neînchipuit. Soldaţii noştri răniţi erau

maltrataţi de femeile bulgare aşa cum am arătat mai sus. Pentru ele era cea mai mare

distracţie când puteau să facă asemenea fapte.

La Turtucaia, un plutonier român de la cavalerie, bine înspiţat, a fost înconjurat de

o patrulă bulgară; el, văzându-se în pericol, s-a rezemat de zidul unei case şi cu sabia s-a

luptat vitejeşte contra a 4 soldaţi bulgari. O femeie bulgară văzând de sus, de la etaj că

plutonierul rezistă şi nu pot să-l învingă soldaţii bulgari, a turnat căldarea cu apă în clocot

în capul plutonierului, care s-a topit ca ceara şi s-a prăbuşit la pământ. Femeile bulgare

adoptau sistemul femeilor dace de acum 2000 de ani, aşa că nici-o deosebire între

civilizaţia de azi şi cea de acum 2000 de ani.

Un maior care a fost luat prizonier de bulgari avea un ceas în care era imprimată pe

capacul ceasului fotografia soţiei. Soldaţii bulgari i-au smuls ceasul, maiorul s-a opus,

spunând că nu îl poate da deoarece are fotografia soţiei pe capacul ceasului. Însă un soldat

bulgar i l-a smuls cu cea mai mare ură, i-a împlântat baioneta în inimă, iar maiorul s-a

prăbuşit într-un lac de sânge. Nu le-a fost destul ce i-au făcut şi l-au dezbrăcat, iar în urmă

i-au mai dat câte un picior în cap şi l-au lăsat pradă corbilor.

Generalul Averescu Alexandru, văzând barbariile bulgarilor şi pentru a face o

demonstraţie care să atragă trupele inamice spre podul Cernavodă, a recurs la următorul

truc59

:

59Probabil aşa prezenta propaganda de atunci eşecul acţiunii condusă de generalul Averescu,

cunoscută în istoria militară sub numele Manevra de la Flămânda. Reuşita acesteia ar fi pus în dificultate trupele inamicului în Dobrogea, dar situaţia frontului din Ardeal şi condiţiile meteo au

determinat, la 3 octombrie, Marele Cartier General să hotărască încetarea ofensivei, retragerea

trupelor şi strângerea podului.



La 9 octombrie 1916 s-a pus în capul a două divizii şi pe un pod improvizat din

vase a trecut Dunărea la Olteniţa, căzând în spatele inamicului. În timp de 48 de ore, cât a

durat incursiunea a avut mari victorii şi a dat ordin să pustiască tot ce le va veni în cale.

Incursiunea a fost de scurtă durată, căci nu îşi avea nici un rost să fie mai mult.

De la Măcin, Regimentul aproape că s-a dezmembrat. Când trupele noastre au

părăsit Cernavoda, o parte din pod a fost distrus. Eu am apucat pe un loc cu locotenentul

Pop Drăghici, cu 2 sergenţi şi 2 soldaţi. Am trecut de Cernavodă, către Vadul Oii, mergând

zi şi noapte, fără să ne odihnim, deoarece patrulele bulgare nu erau decât la 500 de metri în

urma noastră. La Vadul Oii am găsit o căruţă cu 2 cai, ne-am suit în căruţă şi am continuat

drumul prin zăvoi.

Pe marginea drumului am zărit o herghelie de cai, am făcut un arcan şi am prins 4

cai, cei mai buni, i-am pus la ham şi în 8 ore am fost la Măcin. Când am ajuns acolo, lumea

era în mare fierbere, care mai de care să treacă Dunărea.

Frontul în Dobrogea a fost restabilit de un Corp de Armată Rusă de la Dunăre prin

munţii Tulcei la Marea Neagră. Sub protecţia lor ne-am putut strânge şi forma fiecare

regiment.

Tot Regimentul 19 Infanterie s-a strâns în Valea Măcinului. Acolo s-a format pe

unităţi60

s-a făcut apelul şi s-au constatat lipsurile din efectiv.

La 19 octombrie am primit ultima scrisoare de la familia mea, în care îmi scria că

în ziua de 15 octombrie a încetat din viaţă copilul meu Ionel, în etate de un an. Durerea a

fost mare, încât preferam un glonţ decât să primesc o rană aşa de adâncă, care m-a zdrobit

sufleteşte. Aceste momente, aceste clipe pentru mine au fost ceva care m-a săgetat în

adâncul inimii. Am avut de suportat cea mai grea suferinţă omenească, când mă gândeam

că am pierdut ceea ce aveam mai scump pe lume. Din momentul în care am primit vestea

aşa de tristă nu mi-am mai putut stăpâni plânsul, când mă gândeam că odată cu pierderea

scumpei noastre Patrii am pierdut şi copilul. Din acel moment nu m-am mai bărbierit, tot

trist şi amărât eram, somn nu mai aveam, mi se punea înaintea ochilor figura băiatului aşa

cum îl lăsasem eu când începuse să-mi zică tată.

Pe ziua de 20 octombrie 1916 am primit ordin să trecem Dunărea la Brăila şi să ne

refacem în câmpia Brăilei. S-a construit un pod de vase şi am trecut Dunărea. În acelaşi

timp s-a dat un ordin de colonelul Vlădescu Constantin, comandantul Brigadei IV

Infanterie ca toată lumea, până mâine, să se bărbierească, în caz contrar se împuşcă acela

care nu va executa.

Soldatul român ajunsese să fie împuşcat ca un câine, viaţa lui nu mai era preţuită.

În acest timp am văzut spectacole îngrozitoare. Soldaţii făceau uz de bricege, cioburi şi

cuţite pe care le ascuţeau pe pietre; fără săpun, fără apă, îşi smulgeau firele de păr din

barbă ca să scape cu viaţă.

Seara, când am trecut prin Brăila, am avut ocazia să mă întâlnesc cu maistrul

armurier Rudolf, care fusese pe-acasă şi mi-a dat şi mie un pachet de mâncare de-acasă (un

pui fript; mare mi-a fost bucuria când, după două luni şi jumătate, am primit şi eu un

pachet).

60Corect: subunităţi



Divizia 2 cu Divizia 5 au format Divizia 2/5 Infanterie, sub comanda generalului

Socec şi s-a constituit pe câmpia de lângă Făurei. Noaptea am primit primii fulgi de

zăpadă, dimineaţa, când m-am sculat, zăpada se aşternuse de 3 degete pe corturi. Nu

ştiam ce e frigul şi nici mizeria, înfruntam orişice, numai să scăpăm ţara de cotropitori.

După ce ne-am echipat din nou, am primit ordin de îmbarcare cu direcţia Piteşti.

La 29 octombrie 1916 am îmbarcat şi la 1 noiembrie am ajuns în gara Piteşti. De

aici am pornit pe jos cu direcţia Gura Boului-Drăgăşani, cu intenţia de a opune rezistenţă

inamicului la Olt.

Pe ziua de 3 noiembrie am mers la o fântână să beau apă; acolo era o femeie. Am

întrebat-o şi în cele din urmă am recunoscut-o ca fiind o vară a mea pe care nu o mai

văzusem de 10 ani. Imediat a făcut focul, a fript un pui şi mi-a dat ţuică, totodată mi-a spus

că vărul meu Ioniţă, fratele ei, este şef de gară la Hanul Conachi în Moldova. La 4

noiembrie am plecat călare de la Gura Boului la Teiuş, satul meu natal, crezând că soţia

mea s-a refugiat la tuşa Maria, ceea ce nu s-a întâmplat. Ţin minte că făcusem barbă şi

aproape nu mă mai cunoşteau; la Teiuş am stat până la orele 12 noaptea şi am pornit apoi

la drum, înapoi la trupă. Când am trecut prin comuna Spineni, m-am întâlnit cu vărul meu

Bodea Rădulescu, învățător; am fost la dânsul și am stat de vorbă în privința

evenimentelor.

Când am ajuns la regiment, tocmai se pregăteau de retragere, deoarece se primise

știrea că inamicul a intrat în țară prin mai multe puncte și că ne va încercui.

Regimentul s-a retras în marș forțat cu direcția Costești. Acolo s-a angajat în luptă

cu inamicul care trecuse Dunărea și era în drum spre București. Lupte crâncene s-au dat la

Bălării pe valea Neajlovului. La Bălării a fost lupta decisivă. Se luaseră toate măsurile de

precauție ca inamicul să fie încercuit, însă nenorocul a fost că domnul general Socec ne-a

vândut tot planul nostru de acțiune. Acolo au fost cele mai sângeroase lupte. Regimentul II

Romanați Nr. 19 a suferit mari pierderi, fiind aproape dezmembrat.

De remarcat este că au rămas prizonieri următorii ofițeri: comandantul

Regimentului 19 Infanterie, colonel Florescu Gheorghe; aghiotantul său, căpitan Florescu

Pavel; comandantul Regimentului 3 Olt, colonelul Stoica, cu aghiotantul său; comandantul

Regimentului 2 Vâlcea, cu aghiotantul său.

Batalionul 2 din Regimentul II Romanați nr. 19 a fost detașat la Divizia de

Cavalerie, care s-a retras luptând până la București. Când am ajuns la București se auzeau

diferite zvonuri relativ la ocuparea României de către trupele germane. În câmpia

Cotroceni ne-am strâns și s-a refăcut regimentul pe unități61

. La punctul Moara Săracă de

lângă București locotenentul Balaban a rămas în moară și a scos batista albă într-un băț, pe

fereastră. I-a spus ordonanței să rămână cu el și ordonanța nu a voit, a venit și a comunicat

la regiment. Acest locotenent în timp de pace nu era decât spaima regimentului, iar în timp

de război nu a fost decât un laș. Tot acest ofițer, după ce s-a încheiat pacea a căutat și s-a

mutat din Regimentul 19 Infanterie de rușine și în scurt timp a fost avansat la gradul de

căpitan, maior, locotenent colonel și azi, 28/4/1939 e colonel plin, cu vechime, aspirant la

gradul de general. Nu s-a ținut socoteala de împrejurările în care a căzut prizonier și a

primit gradele unul după altul cu cea mai mare ușurință.

61Corect: subunități



De la Moara Săracă ne-am retras luptând până la Buzău. Acolo erau mari depozite

de zahăr. Nu ni s-a dat voie să luăm o bucată, deși eram lihniți de foame, spunându-ne că

nu este voie. În urma noastră, la două ore au venit nemții și au ocupat tot și au luat

depozitul de zahăr, iar noi, românii, răbdam. Așa s-au petrecut multe lucruri inadmisibile.

Capitala țării, deși era înconjurată de forturi, nu a putut rezista, deoarece aproape toată

artileria grea a fost scoasă din forturi și transportată cu bivolii la Turtucaia încă din luna

septembrie 1916.

De la Buzău ne-am retras la Râmnicul Sărat, Focșani și am trecut Siretul pe un

pod, îndreptându-ne în direcția Iași.

Trecerea pe podul Siretului am făcut-o la 10 decembrie 1916 pe o furtună cu ploaie

şi ninsoare. Trupa era ruptă de foame şi neodihnă, fără mantăi, în aceeaşi situaţie ca armata

lui Napoleon când, din cauza frigului, a fost nevoit să se retragă din Rusia.

În urma noastră cadavre de oameni şi animale rămâneau pradă corbilor şi vulturilor

ce se roteau în văzduh şi coborau din înălţimi asupra fraţilor noştri care se duseseră pe

lumea cealaltă. Era ceva ca în basme, o [imagine] stranie. Soldaţii nu mai aveau figuri de

oameni şi se prezentau ca nişte umbre.

După ce am trecut Siretul am pornit în direcţia Iaşi. După un drum îndelungat am

ajuns în comuna Vulpăşeşti. Acolo s-a adunat tot regimentul, s-a făcut apelul şi s-au

constatat lipsurile în oameni şi cai, morţii, răniţii, dispăruţii şi prizonierii.

Maiorul Florescu Anton fiind cel mai vechi în grad, a luat comanda regimentului, a

dat ordin să se strângă în careu toată lumea, că are să le comunice lucruri importante, atât

trupei, cât şi ofiţerilor.

După o jumătate de oră vedem că apare faimosul maior Florescu Anton (călare pe

Marta, o iapă roibă) care în retragerea ce a avut loc de la Bucureşti în Moldova, nici el nu

ştia pe unde şi cum, s-a văzut aproape de oraşul Roman.

În sfârşit, i se dă cuvenitul raport de către un ofiţer, îi raportează efectivul trupei

iar el stă semeţ în scări şi în loc de cuvântarea pe care credeam cu toţii că o s-o ţină,

susnumitul a venit în mijlocul trupei şi s-a pronunţat cu următoarele cuvinte: „La muncă ,

[...] căci s-a terminat cu găinăreala!” Asta a fost strălucita cuvântare pe care a ţinut-o, asta

a fost încurajarea trupei, care era complect demoralizată. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii au

plecat înapoi în cantonament, ducând cu ei cea mai mare indignare.

Nu era de ajuns că ţara o pierdusem mai mult de jumătate, familiile şi averea

noastră rămăseseră pradă la inamic? Trebuia ca în aceste zile de grea cumpănă să mai fim

şi înjuraţi? De cine? De cel mai nemernic om!

În comuna Vulpăşeşti am stat până la 20 decembrie 1916, cînd am primit ordin să

pornim în marş cu direcţia Iaşi, comuna Bârnova.

Tot timpul retragerii, de la Gura Boului din judeţul Olt şi până la Roman în

Moldova, nu am avut un pic de odihnă. Toată trupa se găsea într-o stare de plâns;

nemâncaţi, nu mai aveau îmbrăcăminte pe ei, plini de păduchi care forfoteau ca furnicile,

nu era loc liber pe corp să nu fie păduchi înfipţi în piele; mulţi dintre soldaţi nu erau

îmbrăcaţi decât în bluze, şi când? Când era ger de crăpau lemnele, cu zăpada de 1,20 m

înălţime. După 4 zile de marş am ajuns în pădurea de la Roman, o pădure minunat de

frumoasă, cu copaci de tot soiul, gigantici. Zăpada căzută din abundenţă aşternea un strat

destul de gros. Frigul nu îl mai simţeam. Dumnezeu ne avea în paza Sa şi ne ocrotea de

toate relele.



Ajunşi în pădurea de la Roman, am rămas peste noapte la marginea şoselei. Era în

noaptea Crăciunului, 24/25 decembrie 1916. Am făcut focurile, am mâncat câte un

pesmete uscat ca fierul şi în loc de apă am topit zăpadă în gamele şi am băut. În timpul

nopţii ne-au făcut vizită mai mulţi lupi, căprioare şi cerbi, care doreau, poate, şi ei să se

încălzească la focurile noastre.

În ziua de 25 decembrie 1916, ziua de

Crăciun, am pornit din nou la drum şi am ajuns

în comuna Bârnova, unde am rămas în

cantonament, regimentul fiind repartizat de

Marele Stat Major în această comună.

După ce am sosit în Bârnova ni s-au

repartizat câte 6 case de fiecare companie, ceea

ce venea câte 60 de oameni pentru fiecare casă.

Casele erau făcute din câte o cameră şi o vatră,

rar care aveau două camere şi un antreu.

Camerele erau în majoritate de 3/4 m, în care să

locuiască 60 de oameni.

La data de 1 ianuarie 1917 am fost

înaintat la gradul de plutonier major şi

repartizat de la compania a 6-a la compania a 5-

a comandată de domnul locotenent Hagi

Chirea.

Domnul comandant al companiei m-a

prezentat înaintea companiei, care avea un

efectiv de 360 oameni de trupă şi care erau cantonaţi în 6 case. Compania a fost adunată de

către sergentul instructor pe două rânduri. Când m-am prezentat în faţa companiei am

crezut că e un batalion; mărimea acestor efective provenea din dispensarizaţi, reformaţi

găsiţi buni şi recrutaţi.

Domnul locotenent Hagi Chirea a ţinut o scurtă cuvântare şi totodată a dat ordin ca

toţi reangajaţii, sergenţii, caporalii şi soldaţii să-mi dea supunere şi ascultare pentru bunul

mers al serviciului.

Eu la rândul meu, am mulţumit domnului comandant al companiei, dânsul a plecat,

iar eu am ordonat să se adune toată compania în careu şi i-am rugat atât pe gradaţi cât şi pe

soldaţi, să muncească cu râvnă şi dragoste ca compania să fie la înălţime.

(va urma)

Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (III)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, D. Botar

Anul 1908.

Informaţii despre evenimentele culturale găzduite de Teatrul Naţional din Caracal

găsim în presa vremii. Astfel în ziarul local Caracalul citim: ,,Vineri 4 ianuarie 1908,

Ateneul din Caracal a dat o nouă producțiune în sala teatrului național. Lume multă,

chiar lojile de sus pline ceea ce e un adevărat eveniment. La ridicarea cortinei apare D-l



Virgil Marineanu un tânăr și distins student al facultății juridice și timp de o oră ține

conferința sa intitulată ,,Naționalismul în literatură”. D-sa începe prin a face istoricul

renașterii noastre literare care se confundă cu renașterea noastră națională. A arătat

rolul măreț ce au jucat în această dezvoltare Petru Maior, G. Lazăr, Samuil Klein,

Heliade Rădulescu, Alecsandri, Bălcescu, Eminescu precum și marile greutăți pe care cei

mai mulți dintre acești oameni aleși le-au îndurat până ce au învins.

În partea doua a conferinței sale, D-l V. Marineanu discută controversa ivită în

timpurile din urmă între naționaliști și socialiștii internaționaliști, și cu fraze sobre pe ici,

călduroase pe aiurea, arată utopia în care se zbat internaționaliștii spre a dovedi, ceea ce

nu se poate dovedi, că națiuni și sentimente naționale, că regiuni și credințe religioase nu

există și n-au pentru ce exista. D-sa termină îndemnând pe toţi cugetătorii ca și pe toți

oamenii de bine să aibă ca suprem ideal înălțarea patriei române și artele sale.

Această conferință, bine studiată, bine zisă, face onoare tânărului conferențiar și

îi urăm și de-acum înainte să fie călăuzit de aceleași frumoase sentimente ferindu-se ca ele

să nu fie atinse de înăbușitoarea atmosferă politică care ta[i]e orice avânt și sugrumă

orice entuziasm.

Ar fi fost de dorit, numai ca această conferință să fi fost mai populară. Stilul în

care a fost spusă arată studiu și cultură, de acord; dar asemenea sentimente trebuie mai

degrabă aruncate în popor care e mai expus a primi idei greșite. Lumea cultă, care încă

nu e convinsă că patriotismul e un înalt sentiment, n-o mai poți convinge.

Poporul însă poate fi în rătăcire și un bun cuvânt, spus la vreme, poate face

minuni.

D-l locotenent [N. M.] Condiescu, atât de simpatic tuturor, ne-a citit în mod

magistral nuvela ,,Bătrânul Nour” de eminentul literat Sadoveanu. Și închipuie oricine

cum a trebuit să fie cetită acea nuvelă pentru ca timp de o oră și 20 de minute atențiunea

tuturor să fie încordată și privirile de pretutindeni ațintite ne-ntrerupt asupra D-lui

Condiescu.

Serata s-a terminat cu muzică de vioară și piano executată de Domnii Christea și

Christide.

Aplauzele vii și repetate care au întovărășit pe toți patru acești domni dovedeau

mulțumirea generală și o bună parte din ele erau îndreptate însăși instituțiunei Ateneului

din Caracal care organizează asemenea serbări intelectuale și artistice”.62

În acelaşi număr al ziarului este ironizat Pavel Brătăşanu, liderul conservatorilor

locali care ,,Acum câteva zile, la reprezentarea piesei Scrisoarea pierdută, d-nul Paul

Brătăşanu, din loje, se luase la întrecere cu Caţavencu şi Farfuridi. D-sa perora cu glas

tare, n-am auzit ce, dar probabil discursul pe care era să aibă ghinionul să-l pronunţe în

Senat dacă majoritatea n-ar fi avut buna inspiraţie să închidă discuţia la timp. Umila

mea părere e că majoritatea a făcut rău că a împiedicat acest discurs care ar fi trebuit să

62 CARACALUL, nr. 1/ 15 ianuarie 1908, p. 2-3) , semnat ALVAR,



treacă- prin Monitorul

Oficial- în posteritate”63

.

Credem că incidental a avut

loc la Bucureşti.

La 18 ianuarie 1908,

la Teatrul Naţional s-a

desfăşurat ,,o nouă

producţiune” a Ateneului

din oraş. Magistratul B.

Varlam a vorbit despre

,,Educaţiune” iar ,,eminentul

pianist dl. Cristian

Leontopol” a cântat mai

multe bucăţi din repertoriul

său64

.

Mai multe detalii despre sărbătorirea zilei de 24 ianuarie 1908 găsim în acelaşi

ziar:

,,CRONICA DE LA ATHENEU

De când- în mod oficial- ziua de 24 Ianuarie a fost orânduită printre sărbătorile

naționale ale Românilor, s-a încuviințat a fi sărbătorită în toate colțurile țării,- ca și cum

însemnătatea celei mai luminoase zi a neamului ar fi început de la oficiala decretare.

Amintirea faptei îndeplinite- acum 49 de ani- trăia de la sine, prin urmările luminoase la

care a dat naștere, iar sărbătorirea ei se făcea- cu porțile atheneelor și teatrelor închise-

în inimile larg deschise a tuturor. Acolo- în locașul tainic al simțămintelor mari, ea se

sărbătorea în tăcere, de bunii Români. Azi- se poate cinsti la lumină, măreață zi în

fălfăituri de stindarde, cântec de glasuri tinere, povestită la rampă în toată a ei putere și

splendoare.

Gurile oamenilor de azi reamintesc în fraze bine alcătuite cele petrecute atunci;-

spun de chipurile și strădania oamenilor care au luptat pentru desăvârșirea visului acestui

neam, și departe- pe fundalul tabloului, de-abia închegat, învăluit în nori de ceață- ca și

cum așezat acolo unde s-ar cuveni ar face rău- se desinează silueta aceluia, care

făcându-și lui rău, a revărsat binele asupra celor mulți și suferinzi, silueta voievodului

care doarme somnul celor drepți la Ruginoasa. Se sărbătorește azi, 24 Ianuarie, se

sărbătorește la lumină, în zgomot de muzici, dar… parcă mai pioase erau gândurile , mai

sfântă amintirea atunci- când în tăcere- fiecare o păstra în fundul conștiinței.

Și în orașul nostru, ca mai în toate orașele țării s-a organizat în seara zilei de 24

ianuarie un festival la Atheneu.

Domnul Aurel Oroveanu în expunerea aleasă și îngrijită- a arătat însemnătatea

istorică a Unirii, a înșiruit cauzele care i-au dat naștere, luptele ce le-au dus marii oameni

de atunci întru desăvârșirea celui mai luminos vis ce l-am avut vreodată, urmările pline de

rod ale faptului împlinit. Conferențiarul a fost răsplătit cu călduroase și îndelungi

aplauze. Au urmat apoi elevii gimnaziului, cu producțiuni gimnastice- bine alese și

63 idem

64 idem

Piaţa Teatrului din Caracal la începutul secolului al XX-lea



sistematic conduse- coruri- slab conduse și rău nuanțate. Păcat de vocile copiilor care ar

da mult și bine, când s-ar ști cum să li se ceară.

Odată cu sărbătorirea unirii, s-a gătit în mare ținută și scena teatrului-

înfățișându-ni-se în haine noi- bătătoare la ochi.

Când însă un teatru- cum este al nostru- n-are mijloacele trebuincioase de a

monta în parte piesele- are grija de a-și face în așa fel decorurile încât ele să poată servi

în mai toate împrejurările. Ori- fundalul cel nou- așa cum se înfățișează- stradă modernă

și perspective rustice cu castele medievale- n-ar putea servi decât în piese a căror acțiune

s-ar petrece în unele orașe germane după malurile

Rinului.

Și-apoi- templul- Panteonul- mai știu eu ce-o

însemna clădirea aceea cu statuia simbolică a unei

femei în vârf- de ce oare o fi fost așezată în mijlocul

uliței ca o baricadă?

Nu mai vorbim de tonuri de stâlpii cu trei

lămpi, una pentru iluminatul cu gaz, celelalte două

electrice.

Doamne!- cu puțină pricepere și cu mai multă

cumpănire în alegerea talentelor- nu s-ar risipi așa de

fără folos banii”65

. Articolul este semnat ,,Stal 345”

(N. M. Condiescu).

Pentru perioada următoare, ordinea

spectacolelor celor mai apropiate este anunţată într-o

notă din acelaşi ziar:

31 Ianuarie – Judita și Olofern, cu trupa D-nei

Bîrsescu- Radovici.

1 Februarie – Ottelo, idem.

2 Februarie - Hamlet, idem.

6 Februarie – Concertul dat de D-na

Averescu.

9 Februarie – Conferința D-lui profesor

Grecescu

Pentru sfârşitul lunii ianuarie 1908, era

anunţat un spectacol deosebit: ,,În zilele de 31

Ianuarie, 1 și 2 Februarie, ilustra tragediană

Agatha- Radovici- Bîrsescu, cu concursul D-lui

Radovici și al unei trupe bune, va juca pe scena

teatrului național din Caracal, piesele: Iudita și

Olofern, Otello și Hamlet. Despre această din

urmă piesă, în care D-na Bîrsescu va juca rolul lui

Hamlet, rol jucat și de Sarah Bernhard, credem că

vom mai avea a ne ocupa”. Într-adevăr, în acelaşi

ziar se face o amplă cronică din care reţinem: ,,În

65 CARACALUL, nr.3/1 februarie 1908, p.2-3.

Agatha Bârsescu



serile de 30-31 ianuarie, 1 şi 11 februarie, marea noastră tragediană Agatha Bârsescu-

Radovici a jucat cu trupa sa pe scena teatrului nostru piesele ,,Judita şi Holofern”,

,,Othello”, ,,Hamlet” şi ,,Eva”. Artista e singura glorie dramatică a ţării cunoscută

dincolo de hotare. Dacă azi cutreieră ţara de la un capăt la altul însoţită de elemente

slabe, jucând pe orice scenă- mai mult sau mai puţin pregătită pentru găzduirea pieselor-

dacă azi anii au trecut peste dânsa lăsând urme, nu trebuie să uităm că dânsa a dus

numele nostru dincolo, la străini, că a împărţit cuvântul care trezeşte fiorul adevăratei

arte pe marile scene ale ţărilor germanice, că în curs de ani, cu strădanie şi încordată

muncă a putut atinge desăvârşirea, svârlind pe figura ei varietatea de măşti, trăind cu

sufletul ei durerile şi patimile altor suflete. Agatha nu joacă rolul, îl trăieşte. Şi această

identificare nu se datoreşte numai temperamentului, nu, e în legătură cu îndelungul studiu

încercat asupra făpturilor ce întrupează. Stăpână pe creaţie, ea o impune, prinde cu

dânsasimţirea şi ţintuieşte atenţia publicului. Mişcările largi, sigure şi juste, jocul

necontenit al feţei care-i- pe clipe- oglinda stărilor lăuntrice sufleteşti, ar spune îndeajuns

chiar dacă glasul n-ar grăi. Piesele jucate de marea tragediană au toată trebuinţa de

artişti buni în toate rolurile, de mulţi figuranţi, de anumite decoruri fastuoase. Aceste

elemente au lipsit. În afară de scena teatrului din Bucureşti- şi aceea deseori nu la

înălţime- nici o scenă din ţară nu poate înfăţişa în aşa fel locul determinat al acţiunii,

încât iluzia să fie completă. Şi acesta-i mare lucru în arta dramatică. Teatrele străine se

străduiesc din toate puterile şi prin toate mijloacele ca artificiile scenice să dea, cât mai

mult, iluzia realităţii. Rămâne deci artistului să lupte numai cu graiul şi măiestria jocului

pentru a stăpâni publicul- predispus şi satisfăcut în parte de frumuseţea şi exactitatea

decorului. La noi, un talent cât de tare, are să lupte îndoit, căci numai lui îi rămâne

sarcina de a prinde atenţia şi a atinge simţirea. De aceea, mai mult prinos de admiraţie şi

de dragoste nu cabotinilor ordinari care vin să ne joace farse deşucheate şi cărora le

manifestăm dispreţul prin săli pline; nu trupelor străine în majoritate proaste care vin ,,la

barbari”, ,,în orient” să-i lumineze şi la care iarăşi răspundem prin săli arhipline,- dar

talentelor mari ale ţării, celor ursiţi să pribegească din oraş în oraş, propovăduind

curatul cult al frumosului, adăpând din izvorul lor sufletesc mulţimea de suflete a celor ce

vor să înţeleagă, ce pot să simtă. Am zis trupă slabă şi cred că-i prea puţin. Nu mi-a fost

dat să văd o alcătuire mai proastă. Cauza- ni s-a spus- e data târzie a înjghebării trupei,

când toate elementele bune se găseau angajate. Din această cauză, interpretaţiunea în

comun a suferit. După Judita şi Holofern care s-a jucat fără căldură din partea artiştilor

şi fără entuziasm primită de public, a urmat Othello cu dl. Radovici. D-sa în rolul titular

ne-a dovedit că e artist. Are o bună putere de analiză, de observaţie şi de originalitate. Ne-

a înfăţişat un Othello aşa cum l-a înţeles dânsul cu tâlmăciri proprii, apropiate mult de

natural şi astfel a avut prilejul să-şi afirme individualitatea sa artistică. Talentul, ca să fie

desăvârşit, trebuie armat cu sistematică cultură, simţ critic, putere de analiză psihică,

observaţie judicioasă. D-nul Radovici ne-a dovedit că le posedă. A căutat să reliefeze din

eternal tip creat de Shakespeare tot ce e adevărat omenesc. A fost- pe cât a putut- aproape

de realitate. Nici o declamaţie sforăitoare, nici o şarjă de accente , nici una din atitudinile

consacrate de convenţionalismul scenic al vechii şcoale care, deşi şubred, e încă în

picioare. A scos în evidenţă numai adevăratele sbuciume sufleteşti. Tot ce-i real omenesc a

tremurat în jocul său. Influenţa binefăcătoare a şcolii italiene, întemeiată de Novelli, se

resimte, aplicată chiar la tragediile shakespeariene. În Hamlet, d-na Bârsescu ne-a dat un

print conştient de toate mişcările şi gândurile sale. Mai e nevoie să discutăm? Hamlet e



încă o problemă şi orice putere artistică creatoare poate

să-l înţeleagă cum vrea, dar să ne arate că l-au înţeles

într-un fel, căci în volume întregi s-a discutat intenţiunea

genialului scriitor englez asupra lui Hamlet dar încă nu

s-a căzut la învoială. Desigur, marele scriitor, care-şi

lucra piesele pentru teatrul lui, era preocupat mai mult

de efectele scenice şi de sensaţionalitatea cât mai mult a

acţiunii. Geniul său însă, a svârlit lui Hamlet din

frîmântările gândurilor proprii, mari şi ştampilate cu

veşnica întrebare care ne agită azi şi pe noi, îmbrăcând

astfel tipul de adâncă filosofie. Şi-atât tot. Dacă am putea

reînvia azi pe scriitor şi i-am cere tălmăcirea, n-ar putea,

cred, să ne-o dea. În Eva creaţiunea a fost desăvârşită.

Artista a simţit căldura sălii, palpitaţia minţilor ce

urmăreau, şi pe când ropotele de aplauze săltau pentru a

nu ştiu câta oară Cortina, m-am gândit că oricât a

zguduit-o pe aiurea fiorul triumfului, oricât de

sărbătorită a fost la străini, mai adânc şi mai curat

trebuie să i se aştearnă pe suflet manifestaţiile de

admiraţie cu care o răsplătim noi, românii. Pentru serile

acestea de sărbătoare trebuie să mulţumim şi d-lui

Brânduşaru care-şi dă toate silinţele de a atrage trupe

bune în oraşul nostru.66

Cronicarul anonim acordă aceeaşi atenţie lui Ion

Brezeanu care, alături de o trupă a Teatrului Naţional din

Bucureşti a jucat la Caracal în seara zilei de 14 februarie

1908 piesele ,,Drepturile sufletului” de Giacosa şi

,,Prilejul” de Riche. Concluzia este că ,,Trebuiesc în aşa

piese talente puternice, care să-şi dea seama de ce se reprezintă şi ce problemă psihică se

rezolvă, care să nuanţeze cu fineţe amănuntele mici dar puternice, tresăriturile de-abia

simţite ale gândurilor, talente care să trăiască real şi profund crâmpeiul de viaţă pusă de

autor în piesă. Atât d-nii Dumitriu şi Mihălescu cât şi d-na Gănescu au fost mediocri.

Prilejul, deşi se joacă la Bucureşti, cred că n-a fost o alegere fericită pentru noi. Cu

situaţii nenaturale, cu făpturi de carton care se mişcă, vorbesc, se agită şi gândesc cum

nu-i firesc, dacă n-ar fi fost Brezeanu să dispuie cu prezenţa sa, plictiseala ar fi fost şi mai

mare”.67

O prezenţă inedită în capitala Romanaţilor a constituit-o sosirea soţiei generalului

Al. Averescu despre care aflăm că: ,,… D-na General Averescu, va da în curând, în

orașul nostru un mare concert pentru strângerea de fonduri destinate creării instituțiunei

culturale pentru fiicele militarilor. Nu ne îndoim că, concetățenii noștri, cunoscuți

filantropi și iubitori de artă, vor da, venind, tot prețiosul lor concurs realizării unui așa

nobil scop”.

66 Caracalul din 21 februarie 1908.

67 idem



Anunţul se repetă în acelaşi ziar: ,,La 6 februarie concetățenii noștri au ocaziunea

ca pe de o parte să treacă o seară cum în Caracal nu sunt 5-6 pe an, pe de alta să

dovedească nobilele lor sentimente cu privire la înființarea instituțiunei fiicelor de militari

în folosul căreia, sub Augustul patronaj al M. S. REGINA, D-na General Averescu va da

un mare concert la care vor participa D-na Ivanciu, D-ra Goleșteanu, din București și

concetățenii noștri D. Christide și G. Trifu. Nu putem sfătui îndeajuns pe toți să nu piardă

acest concert, în care lăsând la o parte pe ceilalți, eminenta artistă D-na Clotilda

Averescu, soția D-lui General Averescu, Ministru de război, va cânta un număr însemnat

de bucăți străine și românești. Succesul pe care D-na Averescu l-a avut în toate orașele pe

unde a trecut, să fie un imbold pentru toți, și Romanațenii să nu se lase mai prejos”68

şi

este anunţat programul: ,,Programul Concertului

Organizat de doamna Averescu la 6 Februarie 1908

PARTEA I

1) Mendelssohn: Marș nupțial….. executat de orchestră;

2) Verdi: Fantezia din Ballo in Maschera…. Sub conducerea D-lui șef de muzică L.

Goleșteanu;

3) Braga: Légende Valaque, executată la mandolină de D-șoara M. Goleșteanu ;

4) G. Bizet : Cavatina din Pescatori di Perle cântată de D-na General Averescu ;

5) Chopin: Marea Poloneză, No. 6, executată la piano de……..D-l G. Trifu.

PARTEA II

6) Vlahuță: La icoană, G. Alexandrescu: Ucigașul fără voie, recitate de D-șoara M.

Goleșteanu;

7) Kirichner : Foaie verde de bujor..., Cav. De Flondor: Somnoroase păsărele… G.

Ștefănescu : Fluerașul…, G. Dima: Vai mândruțo…, M. Mărgăritescu: O! dacă n-ai

nimic a-mi spune, cântate de Doamna General Averescu;

8) Mozart: Concertul IX…. Executat la piano de D-l D. Christide cu acompaniamentul

orchestrei.

PREȚUL LOCURILOR: Loja jos, 40 lei; Loja sus, 20 lei; Fotoliu 6 lei; Stal I, lei

3; Balcon 2 lei; Galeria 1 leu. Începutul la orele 9 seara précis”.

Evenimentul a avut loc la 6 februarie 1908 fiind comentat în presă în termeni

laudativi de acelaşi tânăr ofiţer N.M. Condiescu, ascuns sub pseudonimul ,,Stal 345”:

,,Concerte. La 6 februarie a fost concertul D-nei General Averescu. Program variat. Lume

multă. O bună parte din societatea bună a strălucit ostentativ prin absență. D-na General

Averescu însoțită la pian de D-na Ivanciu, a cântat Pescuitori de Perle de Bizet, apoi

romanțe franțuzești și românești. Voce caldă, timbrată și atrăgătoare. O nuanțare abilă,

plină de farmec. A fost răsplătită cu îndelungi aplauze și flori.

D-șoara Goleșteanu a cântat din mandolină, apoi a recitat poezii de Vlahuță și

Gr. Alexandrescu. Predispozițiuni bune care ar trebui cu sistemă drumuite. D-nul Trifu a

cântat la piano Polonesa lui Chopin. Execuțiune aleasă, fină în nuanțări ca și sufletul

executantului. Astfel de muzică se gustă prea puțin în sălile de spectacol. Credem însă, că

sufletele adevărat artistice nu țin seamă – nu se umplu de orgoliu nici nu se scad în

descurajare, după cum salvele aplauzelor sunt mai domoale sau mai furtunoase. Senina

68 Caracalul din 6 martie 1908, p.2, semnat Berlioz.



mulțumire a gândului că ai fost înțeles și cântărit de cei chemați, e de ajuns. Tot la piano,

cu tehnica-i desăvârșită și cu expansivitatea temperamentului, D-nul D. Christide a

executat Concertul IX de Mozart cu acompaniamentul orchestrei regimentului 19

infanterie. La ambele conferințe s-a făcut muzică și s-a citit din autorii noștri Români.

D-nul Leontopol a cântat la piano Grillen de Schumann și Sérenade florentine de

Godard. Execuțiune și interpretare excelente. Dese aplauze.

De asemenea desăvârșit D-l Trifu în Air varié și Piece dans le style ancien de

Chaminade.

Un reproș la amândoi : pentru ce nu cântă și lucruri românești ?

În programul ședinței de la 10 februarie, în afară de o lectură prea interesantă a

satirei lui Bălăcescu, făcută de D-l Christide, am avut de înregistrat recitări unice în felul

lor, cu totul originale ca interpretație.

S-au schingiuit poeziile : Rugămintea din urmă de Lermontow, tradusă de G.

Coșbuc și La țară de poeta italiană Ada Negri, tradusă de Al. Vlahuță. Publicul indulgent

și vesel în ironia lui amară a rechemat la rampă pe cel nechemat.

Și atunci – cea mai șubredă din afirmațiunile filozofice ale lui Schopenhauer a

fost formulată brusc, dar ciuntită, dându-i astfel un caracter și mai brutal. Doamnele însă,

- bune ca întotdeauna – au surâs și-au iertat.69

La 1 martie 1908 a avut loc o mare serată muzicală, artistică și dansantă,

organizată de Atheneul din Caracal sub patronajul D-lui Președinte al Tribunalului și D-nei

Hagiescu. Totodată a avut loc o întrunire a comitetului Ateneului:

,,Comitetul Ateneului

Joia trecută s-a întrunit în camera de consiliu a tribunalului local comitetul

Ateneului din Caracal.

Din 11 membri au luat parte 9 și anume: D-l I. Hagiescu- Miriște președinte și

D-nii Colonel Mironescu, Doctor D. Ionescu, D. Christide, B. Varlam, G. Trifu, Doctor

Locotenent Dobrinescu, I.P. Dacian și Al. Daniil membrii. Au lipsit D-nii P. Rădulescu și

Niculescu care s-au scuzat.

În urma unei lungi și inteligente deliberațiuni și în urma mai multor luminoase

observațiuni care s-au făcut atât de D-l președinte cât și de mai toți membri, s-au luat

următoarele hotărâri care socotesc că vor fi aprobate atât de toți membri Ateneului cât și

de marele public.

S-a hotărât ca să nu mai aibă loc lecturi sau recitări individuale, ci să se

introducă cât mai des acel salon literar care a avut un succes atât de apreciat la 17

Februarie trecut.

Cercul acesta de lectură, care e o asociație independentă de Ateneu va admite ca

membri numai pe cine va găsi cu cale. Fac parte încă de acum din acest cerc D-nii

Christea, Christide, Condiescu, Dacian, Daniil, D-r Gheorghiu, Marineanu, G.Petrescu, I.

Petrescu, Radovici, G. Trifu și I. Voitescu.

S-a hotărât ca comitetul să pună pe viitor mai multă insistență pe lângă D-nele și

Domnișoarele din localitate pentru a se obține gentilul D-lor concurs în materie muzicală.

În rândul sexului frumos suflă încă, în Caracal un vânt de rezervă în privința aceasta. E

bine ca pe deoparte toți diletanții din oraș să-și dea obolul lor artistic pentru succesul

69 Caracalul din 21 februarie 1908, p.3.



Ateneului, iar pe de alta nu e bine ca serile de producțiune ale Ateneului să cuprindă

aceleași și iar aceleași persoane. Lucrul acesta plictisește și pe cel care cântă prea des și

pe cei care ascultă prea des o aceeași persoană.

Tot în legătură cu muzica putem să anunțăm că în seara de Florii, eminentul

muzicant și culegător de perle muzicale românești D-l Vulpian va cânta cu flautul mai

multe arii naționale care- suntem convinși de pe acum – vor încânta pe toți.

Ședința comitetului a luat sfârșit cu hotărârea ca pe viitor cenzura stabilită cu

ocaziunea adunării generale să fie mai efectivă pentru a nu se mai ivi incidente penibile,

cum s-au întâmplat până acum vreo două- trei, tocmai din cauza lipsei de cenzură.

Cenzura o fi barbară în presa politică; e însă necesară în literatură și artă. Scopul nobil și

măreț pe care-l are Ateneul din Caracal nu trebuie să fie întunecat, nici chiar câteva clipe,

de oameni care grație unei autoadmirațiuni nejustificate cu nimic, debitează prostii sau

obrăznicii de pe scena teatrului și în fața întregii societăți locale.

E evident că cenzura e inutilă față de oameni recunoscuți serioși care și-au făcut

deja dovada. Față cu oameni noi, mai ales cu cei tineri, cenzura trebuie să fie nemiloasă.

Într-altfel, din îndrăzneala unui singur vanitos se periclitează existența unei

întregi instituțiuni. Românul de felul lui nu prea este sociabil, numeroasele fiasco-uri ale

diferitelor societăți literare și artistice l-au făcut îndestul de sceptic. Și când se cere o

muncă încordată și o mare putere de voință pentru a strânge câteva persoane la un loc, nu

e nici inteligent, nici uman, nici practic să lași pe primul venit să-și bată joc de el.

După terminarea ședinței, comitetul a mers in corpore în sala teatrului unde se

făcuseră pregătirile pentru balul de la 1 Martie”70

.

Balul de la 1 martie 1908 a fost un bun prilej de a reuni intelectualitatea oraşului

după cum citim în următoarea cronică: ,,CRONICĂ. Concert – Seară dansantă – În întâia

zi a lunii martie, Ateneul local și-a sărbătorit activitatea rodnică din anul acesta, printr-un

concert, al cărui program ales a procurat asistenței momente de senină desfătare artistică.

Micul nostru oraș - cu populația-i restrânsă, cu un cerc intelectual redus – a putut totuși,

prin sârguința câtorva, să adune într-un același gând bun, toate sufletele dornice de

frumos și lumină, toate inteligențele care pot dărui din munca lor foloase altora. Și așa -

de pe tribuna – la început șubredă, azi solidă – a Ateneului, în nenumărate seri s-a vorbit

înțeleptește, s-au expus păreri, s-a făcut muzică, s-a citit din săraca dar frumoasa noastră

literatură – amintindu-se astfel multora că avem și noi poeții noștri, cu inspirație

puternică, cu grai ales, cu miez; că simțămintele noastre, manifestațiunile, dorurile,

patimile, gândurile – cele mai subtile chiar – pot fi tălmăcite de talente care nu-s mai

prejos de cele străine. Treptat, pe nesimțite – Ateneul de aici ca și toate Ateneele din țară -

aduc încrederea în manifestațiile artistice naționale, refac întrucâtva educațiunea literară

a unei bune părți din societatea noastră – îndrumată greșit spre izvoarele literaturii

franceze numai și vai! Nu a bunei literaturi franceze, dar a literaturii cu succes de

librărie, a pieselor de bulevarde, a muzicii care n-are decât pretenția succesului de sezon.

Deci cu cât se va lucra mai mult de pe tribuna ateneelor pentru scoaterea în evidență a

artei naționale, cu atât se va atinge scopul, se vor mări și prețui sacrificiile făcute.

70 Caracalul, 6 Martie 1908, No. 5, p.2, semnat Reporter.



Ateneul local a știut să-și organizeze folositor ședințele. Cei care au asistat în cursul

stagiunii sunt încredințați îndeajuns. Și pentru aceasta și-a însemnat o zi de sărbătoare

societatea Ateneului, printr-o petrecere a cărei reușită a fost deplină.

După citirea - clară, nuanțată, expresivă – a nuvelei Primul client, de N. Gane, cu

care D-na Rădulescu ne-a desfătat mintea, a cântat la piano D-l Trifu, din opera Ebrea,

de Halevy. Deși întotdeauna D-l Trifu a dovedit cu prisosință aptitudinile sale muzicale

printr-o desăvârșită interpretare, în seara de 1 Martie – datorită fie lumii alese care-l

asculta – domnia-sa a întrecut toate așteptările – accentele măiastrei opera a lui Halevy

picurau în suflete, împrăștiind un farmec deosebit. A fost ascultat cu religiozitate. D-nul

Trifu să fie sigur că de data asta – deși mulțumirile au fost furtunoase – toate erau alese,

cu plină inimă date. Tot D-nul Trifu ne-a cântat și din bucățile noastre românești.

Pentru prima dată l’auzim înterpretând compoziții naționale.

D-nul Cristea la vioară, acompaniat de D-nul Trifu la pian, ne-a cântat Sérénade

D’Autrefois de Silvestri. D-nul Cristea posedă frumoase aptitudini: siguranță în arcuș,

sentiment, claritate în execuție.

După concert s-a dansat, până la 3 dinspre ziuă.

S-ar putea învinui redacția ziarului pentru laconismul în care în două rânduri

încheie o activitate de câteva ore. Acolo – la

lumină, între flori, o varietate de făpturi

omenești a jucat, a râs, a vorbit, a glumit. N-

a rămas nimic din toate acestea ? De ce nu

terminăm și noi cu obișnuitul Compte rendu

? Nu-i găsim rostul.

O dare de seamă, în care se

înșiruiesc nume și găteli nu spune nimic.

Oricât de frumoase și de cântate ar fi

măgulitoarele cuvinte ce ar însoți fiecare

nume, n-ar spune îndeajuns. Atmosfera

parfumată a unei săli de bal, frumusețea

gătelilor, murmurul șoaptelor, mlădierea

trupurilor în vârtejul dansului, expresivitatea

variată a fețelor și feluritelor stări sufletești

care nu se pot ghici și adesea nu se pot

tălmăci, toate mor acolo o dată cu luminile

care se sting: au trăit! De ce să le mai

reînviem?”71

Aceste cronici artistice n-ar fi existat desigur dacă N.M. Condiescu nu s-ar fi aflat

în acei ani la Caracal. Dealtfel, activitatea sa nu s-a mărginit doar la a reflecta viaţa teatrală

a oraşului. La 24 martie 1908 a susţinut la Teatrul Naţional din Caracal o conferinţă

literară prin care critică felul cum protipendada oraşului înţelege literatura română.72

Din afişele păstrate în colecţia profesorului Ilie Constantinescu şi ajunse în arhiva

d-lui Paul Barbu din Craiova mai aflăm despre reprezentaţiile următoare:

71 Idem, semnat Stal 345

72 D. Botar- Fiii Romanaţiului, vol.1, Ed. Lotus-Co, Craiova, 1996, p. 72.

Ar. N. Demetriad



Miercuri 5 martie 1908 s-a jucat la Caracal drama în trei acte Strigoii de Ibsen,

în traducerea d-nei C. Gănescu-Demetriad de către artiştii Teatrului Naţional din

Bucureşti. Din distribuţie făceau parte: Ar. N. Demetriad, Ion Petrescu, Eugenia

Ciucurescu, G. Achile şi O. Corina.

Dintr-un afiş păstrat în colecţia d-lui Paul Barbu din Craiova vedem că la 25 martie

1908 a avut loc la Teatrul Naţional din Caracal

,,Mare reprezentaţie dată de d-nul Theodor Popescu

cu concursul d-nei Clotilda Calfoglu şi al d-rei

Adelina Calfoglu”. S-a jucat piesa ,,Moartea civilă”,

dramă în cinci acte de Giacometti ,,din repertoriul

celebrilor artişti Rossi şi Salvini”. Piesa a început la

ora 10 seara iar din distribuţie au făcut parte:

Theodor Popescu, G. Popovici, Al. Olăreanu, Arist.

Cantorichi, Clotilda Calfoglu, Adelina Calfoglu, El.

Cantorichi şi Nicolau. Afişul preciza că ,,scena se

petrece la 1849 într-un orăşel din sudul Italiei”.

Biletele se găseau de vânzare la V. Brânduşaru.

Ultimele zile din martie 1908 aduc la Caracal

Compania Dramatică Română aflată sub direcţia lui

C-tin Ionescu care, cu concursul maestrului C.

Nottara, dau două reprezentaţii: duminică 30 martie

1908 tragedia ,,Regele Lear” de W. Shakespeare iar

luni 31 martie comedia ,,Domnul ministru” de Jules

Claretie. Personalul artistic se compunea din: Verona

Cozinschi, Mitzi Ionescu, Marcela Marcelian, Natalia

Profir, Maria Gheorghiu, Elena Dimitriu, Vlad Cozinschi, C-tin Momuleanu, Ronaldo

Bulfinschi, Ioan Profir, P. Botez, D. Sinescu, V. Boldescu, I. Alexandrescu, A. Beligan73

.

Pentru 20 septembrie 1908 era anunţată sosirea la Caracal pentru o ,,reprezentaţie

de adio înainte de a părăsi ţara în vederea unei mari serii de reprezentaţiuni pe scenele

din Germania şi America ” Agatha Bârsescu-Radovici împreună cu C-tin G. Radovici. În

program figurau ,,Hero şi Leandru” de Grillparzer şi ,,Medeea” de Legouve- în limba

română iar în limba germană ,,Deborah” de Mosenthal şi ,,Fiul pădurilor” (,,Der Sohn

der Wildniss”) de Halm. Din ,,cauză de boală” reprezentaţia s-a amânat pentru duminică

21 septembrie 190874

.

Un interesanat spectacol de operetă a avut loc la Teatrul Naţional din Caracal la 5

octombrie 1908 când ,,eminenta artistă Iosefina Găluşcă” a jucat în opereta ,,Dama cu

clopoţei”, operetă bufă în trei acte tradusă din franţuzeşte cu muzică de Roger. Din

distribuţie au făcut parte: I. Aristide, M. Sinescu, N. Raiciulescu, Iosefina Găluşcă, M.

Fedora, Olga Florescu, R. Comăneanu, C. Nicolau şi I. Vasiliu. După cum se specifică în

afiş, ,,această operetă în care d-na Găluşcă are una din cele mai splendide creaţiuni ale

sale, a fost jucată cu mare succes pe toate scenele mari din ţară”75

.

73 Afiş, colecţia Paul Barbu, Craiova.

74 idem

75 idem



În cadrul unui turneu prin ţară, Trupa Lirică Română de Operetă din Bucureşti

compusă din 50 de persoane susţine la 20 noiembrie 1908 cea de-a 9-a reprezentaţie la

Caracal sub conducerea lui I. Băjenaru şi Al. Dan. Cu concursul ,,celebrei primadone şi

artiste desăvârşite Margareta Dan” s-a jucat

opereta americană ,,Prinţesa dolarilor”, operetă

în trei acte de A. M. Wilner şi Fritz Grumberg pe

muzica lui Leo Fall. Corul se compunea din 16

persoane, trupa avea orchestră proprie condusă de

maestrul Aurel Bobescu, regizor I. R. Corban76

.

Nu se poate

preciza dacă tot la Caracal a avut loc şi

reprezentaţia aceleiaşi trupe din 22 noiembrie

1908 cu opereta ,,Vagabonzii” de Krenu şi Lindau

întrucât afişul care ni s-a păstrat nu face această

precizare ci vorbeşte doar despre Teatrul

Naţional77

.

Către sfârşitul anului, presa locală

aminteşte despre un alt eveniment găzduit de

Teatrul Naţional: ,,În seara de 22 decembrie

1908, s-a dat în sala Teatrului Național din

Caracal o serbare școlară, organizată de elevele

institutului de fete ,,Modern”, sub conducerea D-

nei Sabina Negreanu cu următorul program:

1) După opt ani de școală, operetă

localizată de D-na Sabina Negreanu.

2) Când pisica nu-i acasă… idem

3) Dansuri cu mișcări gimnastice, executate de elevele cl. I și a- II-a secundară.

4) Marioara – dans – executat de elevele cl. a – IV- a și a-V-a secundară.

5) Fetele casnice – cor.

6) Dansuri, executate de elevele cl. I și a II-a secundară.

7) Santinela, piesă patriotică de Anastasie Georgescu.

Printre micile artiste s-au remarcat D-șoarele Angela Suditu, Ecaterina

Christescu, Sevasta Stănescu, Maria Dumitrescu, Lucia Dobriceanu, Margareta Stănescu,

Ecaterina Marinescu, Gabriela Christescu, Constanța Celărianu, Stela Dulgherescu,

Margareta Lefache, Elena Dumitrescu, Antonia Rașco, Ecaterina Burcă, Matilda Golștein,

L. Christescu.

Serbarea a fost foarte reușită, publicul rămânând mulțumit de sârguința și

priceperea ce D-na Sabina Negreanu, directoarea institutului, pune în conducerea școlii,

atât ca instrucțiune cât și ca educațiune a elevelor ce i se încredințează.

Din parte-ne, nu putem decât să aducem laude d-nei Negreanu, care cu drept

cuvânt merită să fie încurajată”78

. Ni s-a păstrat şi un frumos afiş al acestei reprezentaţii79

.

76 idem

77 idem

78 Conservatorul din Romanaţi, 18 ianuarie 1909.

79 Afiş, colecţia Paul Barbu, Craiova.

Ion Anestin



Anul 1908 se termină cu reprezentaţia Societăţii Dramatice din Craiova care la 23

decembrie joacă la Caracal comedia ,,Rezervistul Champignol” de G. Feydau, tradusă de

V. Hasnaş. Din distribuţie au făcut parte: I. Anestin în rolul titular, I. Stănescu, I.D.Creţu,

I. Marinescu, M. Ionescu, St. Petrescu, P. Nicolau, I. Constantiniu, Al. D. Durson, P.

Vasiliu, M. Vârgolici, R. Comăneanu, Al. Olăreanu şi doamnele T. Protopopescu,

Tărtăşescu, C. Dumitrescu, C.I. Remus, R. Comăneanu, Al. Demetrescu, M. Teodorescu,

St. Poenaru, A. Constantinescu şi E. Georgescu. Trupa a fost acompaniată de orchestra

Regimentului 19 Romanaţi ,,sub conducerea d-lui capelmaistru”.80

Anul 1908, bogat în manifestări artistice, demonstrează o coagulare a

intelectualităţii caracalene în jurul Teatrului Naţional care devine şi pentru generaţia

tânără un focar de cultură.

Alegerea moșiei orașului Caracal (I)

(16 februarie 1847)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Documentul inedit pe care-l prezentăm în continuare a fost descoperit de noi la

Arhivele Naţionale din Bucureşti, fond Mihai Bălăianu, pachetul II, nr. 135, şi a făcut parte

din colecţia unchiului său, profesorul caracalean Ilie Constantinescu. Scris cu caractere

chirilice, documentul are 50 de pagini, a fost scris, după cum se menţionează pe ultima

pagină ,,...în capitala judeţului Romanaţi, Caracalu, luna lui februarie în şaisprezece zile

anul una mie opt sute patruzeci şi şapte” şi este realizat de inginerul hotarnic serdar

Teodor Palade. Importanţa documentului constă în faptul că menţionează hotarele oraşului

Caracal şi proprietăţile vecine cu proprietarii lor şi face referire la vechi documente de

proprietate ale acestora. Interesante sunt şi toponimele amintite: Drumul Sării, Valea

Comăncicăi, Valea Comăncii ş.a. ca şi unii fruntaşi caracaleni precum pitarul Andrei

Prejbeanu, pitarul Toma Vasiliu și pitarul Ioan Periețeanu. Prima pagină conţine

înştiinţarea Departamentului Dreptăţii către inginerul hotarnic. Am ales să prezentăm

integral documentul în mai multe episoade.

Departamentul Dreptăţii, d[omniei] s[ale] sărdar Teodor Paladi

Cin[stitul] Departament al pricinilor din lăuntru, prin adres cu no. 2789 din 18 ale

curgătorului mai, face cunoscut Logofeţiei aceştia că după punerea la cale a acelui

Departament şi încuviinţată de Măria Sa Prea înnălţatul nostru domn, v-aţi orânduit dv. a

fi inginer şi hotarnic ca să deosebiţi şi să lămuriţi prin hotărnicie tot pământul moşii cei

slobodă a oraşului Caracalu din judeţu Romanaţi despre învecinatele proprietăţi. Aşadar,

potrivit atât cu mijlocirea C[institului] Departament, cât şi cu prinţipu ce să păzeşte,

Departamentul vă face de aceasta dv. cunoscut. Şi tot deodată vă scrie ca după înţălegerea

ce veţi avea cu pomenitu Departament pentru documenturile ce poate avea moşia

prezisului oraş, să intraţi apoi în lucrarea însărcinării dv. înţălegându-vă pentru câte să

cuvine cu judecătoria locală, şi păzind regularităţile ce sânt legiuite pentru rândul

hotărniciilor.

Şeful Departamentului, A. Vilara.

1846, mai 24.

80 Idem.



Alegerea moşiei oraşului Caracalu, 1847, februarie 16

Atât prin porunca Cinstitului Departament din lăuntru de subt nr…. din anul

trecut, prin care mi să comunică punerea la cale făcută de acest cinstit Departament,

încuviințată și de Măria sa prea Înălțatul nostru Domn în pricina hotărnicii Moșii Slobode a

orașului Caracalu cutrupită după vremi de unii alții, cât și prin porunca C. Departament al

Dreptății de subt Nr. 3504, slobozită în urmarea adresului de subt Nr. 2789 din 18 ale

trecutului mai, mi se face cunoscut că m-am orânduit inginer hotarnic să lămuresc tot

pământul Moșii Slobode a acestui oraș. Și că potrivit atât cu mijlocirea C. Departament,

cât și cu prințipul ce să păzește după înțelegerea ce voi avea cu pomenitul Cinst.

Departament din Lăuntru, să intru apoi în lucrarea însărcinării mele și înțelegându-mă

pentru câte mi să cuvin cu Cinstita Judecătorie locală.

Așadar, mai întâi am făcut prin Cinstita Judecătorie locală legiuitele două chemări

tuturor vecinilor răzași după lista ce în copie am fost împărtășit pă lângă porunca C.

departament din lăuntru cu Nr. 3442 și anume:

1. Moșnenilor comănceni pentru moșia Comanca și Sfintei Episcopii Râmnicu pentru

moșia Comanca și moșia Reșca.

2. Sfintei Episcopii Râmnicu pentru moşia Comanca şi moşia Reşca.

3. Casa răposatului Petrache Liiceanu.

4. D-lui clucer Dumitrache Jianu și celorlalți părtași cu D-lui în Moșia Frăsinetu.

5. D-lui aga Petrache Obedeanu pentru Moșia Dobrosloveni.

6. Cuviosului Năstavnicu al Sf. Mănăstiri Hotărani pentru Moșia Hotărani.

7. D. Pitaru Dincă Poenaru pentru Moșia Fărcașul de Sus.

8. D-lui căpitan Drăghicean Fărcășanu pentru Moșia Fărcașul de Mijloc.

9. D-lui Paharnicu Ștefan Jianu pentru Moșia Fărcașul de Jos.

Apoi mergând și la fața locului după înțelegerea ce am avut și cu Cinst. Magistrat local,

am pus în lucrare ridicarea planului Moșii slobode a acestui oraș, unde s-au arătat din

partea Sfintei Episcopii procuratoru Dumnealui sărdar Nicolae Vladomirescu pentru

amândouă trupurile ei: Comanca și Reșca, care mi-au arătat de am văzut pentru moșia

Comanca următoarele documente:

1. Leatu 7195 [1687], ianuarie 21. Carte de hotărnicie a 12 boieri în copie

neadeverită ce au fost luați din porunca lui Șerban Vodă de Părintele Ștefan Episcopul de

atunci al Râmnicului și de megiașii din Comanca ca să adeverească și să hotărască Moșia

Alegerea moşii oraşului Caracalu, 1847, februarie 16



Comanca-Romanați ce au avut-o Preda Logofătu ot Fălcoiu de moșie mai dinainte vreme

și de cumpărătoare acolo în Comanca. Și a fost dato Preda Logofătu de pomană la

petricania lui Sfintei Episcopii a Râmnicului unde i se odihnește oasele şi cuprinzătoare

între altele că după ce a tras moșia și în lung și în lat, din hotar până în hotar și s-au

adeverit că moșia jumătate de peste tot hotarul să o ție Sf. Episcopie și cealaltă jumătate

megiașii. Și că vrând să le împietrească moșia în lung după obicei, iar megiașii văzând că li

se ia siliștea cu apă și viile, au năzuit cu rugăciune la Sf. părintele Episcop. Și le numi și

hotarnici învoindu-se ca să se ia măsura în curmeziș ca să ajungă toți în siliște și la apă. Și

așa au dat să ție Sf. Episcopie moșia din sus despre tot hotarul și au împărțit-o; în care

hotărnicie pă lângă pietrile ce au pus atunci numai întru despărțire de către Moșia slobodă

a orașului sunt acestea, adică: de la piatra de lângă Perișor și pă lângă vii la deal, până în

piatra cea din Răspântii în Tufe, din piatră drept până în hotaru Caracalului pre hotar în

sus, pre vale, pre din sus de Drumul Sării până în hotarul lui Turtea și celelalte.

2. Leat 1839, decembrie 5- carte de hotărnicie făcută de d-lui cluceru Grigorie

Otetelișanu și coprinzătoare încât se învecinește Moșia Comanca a Sfintei Episcopii de

Moșia slobodă a orașului chiar așa: ,,Despre Caracal din partea orașului nu mi s-a înfățișat

alt document deslușitor de hotară decât când am hotărât moșia Liiceni în anul 1838 :

mi-au înfățișat un plan al moșii orașului ridicat de D-lui sluger Nicolae Otetelișanu în anul

1827 când se afla în prigonire de călcare moșia orașului cu Frăsinetu, moșia răposatului

Ban Grigorie Brâncoveanu, care plan nu să vede întemeiat pe nici careva documente, decât

pe semnele cei de atunci stăpânilor arătate chiar de orășani” .

De aceea, descoperirea hotarelor Comăncii de către Caracal a trebuit a să urma

după hotărnicia a 12 boieri înfățișată de Sfânta Episcopie, care după ce vine cu șirul

semnelor până la piatra de la Perișor, zice chiar așa: și pe lângă vii la deal până în piatra

cea din Răspântii în Tufă. Din piatră drept până în hotaru lui Turtă, prin care semne m-a și

dus vechilu Sfintei Episcopii, adică: din piatra de la Perișor de sub litera L la cea de sub

litera M ce se află acum pe fața pământului, iar când s-a început lucrarea planului a fost în

ființă în pământ. După orânduiala hotărniciilor, deci m-a dus în valea Comăncii la litera N

și pă vale în sus până la litera O între drumul unde începe a se deschide valea și să face

padină largă. Deci, pă acea padină până la litera P în hotaru lui Turtă ce acum este întrupat

cu Liicenii și aici să isprăvește înjugarea cu Moșia Caracalului. La care arătare de semne,

orășanii Caracalului s-au împotrivit, pricinuind că n-ar fi acelea adevăratele hotare

coprinse în hotărnicia a 12 boeri și cum că ar fi altele pă altă parte, ducându-mă îndărăt la

piatra de sub litera C, care este aruncată pe fața pământului , zicând că aceea ar fi piatra de

la Perișor și d-aci la litera L, zicând că acea ar fi cea din Răspântii. De acolo au cârmit spre

apus pe câmp și au coborât în matca văii Comăncii la litera C unde ziceau ei că ar fi

pomenit piatră de hotar în gura unei vâlcele.

De acolo am mai mers până la litera T, apoi au ieșit costiș în deal la litera U, lângă

Drumul Rezii, zicând că acolo ar fi pomenit piatră de hotar. Dar nici cea din vale, nici

aceasta nu s-a văzut în ființă nici măcar locul lor. De aici m-am dus drept la piatra de la

Șanțuri ce e sub litera V, zicând că acela este hotarul lui Turtă. La a cărora arătare făcând

eu băgare de seamă văz că este cu totul împotriva hotărniciei a 12 boieri de mai sus

numită. Întâi că piatra de la Perișor nu poate fi arătată acum de orășani la litera C și cea de

la răspântii la litera L, căci în hotărnicia a 12 boieri plecând din piatra de la Perișor zice și

pe lângă vii la deal până la piatra cea din Răspântii în Tufe, și dacă am zice că piatra cea de

la Perișor ar fi cea de la litera C, după arătarea orășanilor, nu este nici o vie pă lângă care



să meargă până la cea de la litera L, numită iar de ei piatra din Răspântii, precum și

cârmirea ce fac orășanii de la piatra de sub litera L în sus, căci chiar de-ar fi acea piatră din

Răspântii, hotărnicia nu cârmește dintr-însa ci merge înainte. Căci se înțelege foarte

deslușit că zicând din piatră drept până în hotaru Caracalului nu numai că nu cârmește de

acolo, ci că merge tot mai înainte pe aceeași linie, precum și zicerea pe hotar în sus pre

vale este deslușitoare. Atât pentru hotaru Caracalului că este valea cea dinaintea

răspântiilor, cât și cum că de loc se lovește în hotaru Caracalului, adică în vale, cârmește și

numaidecât apucă pe vale în sus până din sus de Drumul Sării în hotarul lui Turtă. Și

zicerea hotar nu însemnează numai piatră precum înțeleg orășanii de au tras la piatra de la

Șanțuri de sub litera V, ci însemnează linie dintr-un punct într-altul fie aceea ori dreaptă

sau oricum, cum am zice pă vale, pă drum și celelalte, precum se face dovadă la acestea. Și

chiar din hotărnicia a 12 boieri la zicerea pă hotar în sus pă vale, precum se face dovadă.

Iar arătarea vechilului Sfintei Episcopii să cunoaște a fi întemeiată pă adevăr. Întâi

pentru piatra de la Perișor că este cea de la litera L și Răspântiile că sunt la litera M unde a

fost și piatră înființată, care acuma se află scoasă. Dovadă fiind atât potrivirea coprinderii

hotărniciei a 12 boieri că între aceste două pietre sunt și viile pe lângă care zic acei

hotarnici că au trecut, cât și arătarea chiar a bătrânilor orășani făcută în anul 1827 la

Dumnealui Slugeru Nicolae Otetelișanu, dovadă fiind la acestea chiar planul ridicat de

D-lui Slugeru ce se află la orășani. Și mi l-au arătat când am hotărnicit Moșia Liiceni,

precum s-a mai zis. Iar acum nu mi s-au înfățișat de orășani, sub multe pricinuiri fără

temeiu. Pentru care am fost silit de am luat originalul de la D-lui Slugeru Otetelișanu, în

care plan se vede aceasta cu bună deslușire. Al doilea că de la Răspântii merge tot drept

înainte până în vale și apoi cârmește apucând de loc pă vale în sus până la hotarul lui

Turtă, întocmai după cuprinderea hotărniciei.

Cu toate acestea orășanii tot n-au vrut să înțeleagă ca să cunoască de adevărate

aceste semne arătate de vechilul Sf[intei] Episcopii, ținându-să tot de cele arătate de dânșii.

Deși au cunoscut că nu sunt potrivite cu coprinderea hotărnici[ei] sub pricinuire, nu numai

că ar fi și stăpânit până în semnele arătate de dânșii, pentru care stăpânire D. pitaru

Nicolae Vladomirescu vechilul sfintei Episcopii s-a împotrivit zicând că poate face dovadă

împotrivă, că adică nu numai că orășanii n-au stăpânit niciodată până unde zic și umblă să

încutrupească semnele hotărniciei. Ci încă pentru Sfânta Episcopie că n-au avut stăpânirea

mai nainte până în valea Comăncicăi și orășanii din vreme în vreme s-au tot întins cu

stăpânirea peste adevăratele hotare ca unii ce au fost șăzători tot acolea nestrămutați. Iar sf.

Episcopie și mai vârtos că cei mai mulți arendași ai Comăncii au fost chiar dintre orășani,

arătându-mi și pă nume pă câți i-au ținut D-lui minte în număr de cinci. Din care arendași

s-au întins cu câte un coprins în moșia Episcopii și pe lângă dânșii apoi și ceilalți lăcuitori

după moșia orașului. La acestea zise, au și adus de martori pă mulți din Moșia Comăncii,

care după ce au încredințat că adevăratele semne coprinse în hotărnicia Sfintei Episcopii

sânt cele arătate de D-lui pitaru Nicolae Vladomirescu, vechilul sfintei Episcopii, până în

care ș-au și avut sf. Episcopie stăpânirea din vechime. Iar de la o vreme încoace s-au tot

întins orășanii, dar numai până la mijlocul dealului dintre Valea Comăncii și-a

Comăncicăi.

Iar până unde arată ei acuma niciodată nu s-a pomenit stăpânind. Pentru care

făcând și eu băgare de seamă la planu orașului ridicat de D-lui slugeru Nicolae Otetelișanu,

văz că stăpânirea cea de atunci a orășanilor Caracalului, a fost până în mijlocul dealului

dintre văi, întocmai după arătarea martorilor Comănceni iar nu până unde zic orășanii



caracaleni. Măcar și chiar de ar fi pe cum zic orășanii că adecă ar fi stăpânit până unde

arată ei, dar o astfel de stăpânire împotriva sineturilor se socotește călcare și călcarea după

pravilă soroc n-are. De aceea pă temeiul deslușirilor de mai sus arătate, cunosc de bune și

adevărate semnele arătate de vechilul Sfintei Episcopii. Dar fiindcă D-lor vechili cu

înscrisuri din partea orășenilor și anume pitaru Andrei Prejbeanu, pitaru Toma Vasiliu și

pitaru Ioan Periețeanu s-au arătat nemulțumiți, de aceea pietri n-am pus, ci numai semn am

făcut, rămâind a se judeca. După ce am citit așternutele mai sus documente, față fiind atât

trimisul magistratului în completct, dimpreună și alți orășani caracaleni, cât și D-lui

Nicolae Vladomirescu, procuratorul sf. Episcopii, având și o parte și alta martori aduși la

fața locului, au răspuns toți orășanii într-o glăsuire că această hotărnicie făcută de D-lui

cluceru Grigorie Otetelișanu, văzând că este cu totu lucrată împotriva dreptății orășanilor și

întemeiată numai pe planul ce ține și pe niște arătări neadevărate a clăcașilor sfintei

Episcopii, fără a voi a lua în băgare de seamă dreptățile orașului, n-au rămas mulțumiți de

lucrarea dumisale, după cum chiar însuși nu tăgăduiește. Pentru care și acum să cunoscu în

drept de a zice iarăși că a D-lui urmare este cu totul împotriva ființii adevărului, a

căderilor sale și a deslușirilor ce urma a face, căci planu D-lui slugerului Nicolae

Otetelișanu pe care se întemeiază, luându de dovadă hotarului orașului, nu numai că este

făcut fără știrea stăpânirii, înțeles slugeru Nicolae cu câțiva din orășanii de atunci, spre a

cunoaște poziția moșii orașului, care și nefiind corăspunzător cu adevărata stăpânire a

moșii, nici planu l-au primit, nici plata. Dar chiar și cu știrea stăpânirii de ar fi fost,

planurile după legile locale nu țin loc de act de stăpânire, chiar când vor fi asemănate cu

starea moșii. Cu cât mai vârtos un asemenea plan cu totul împotriva adevăratelor hotare

alcătuit de D-lui, după cum ș-au închipuit, ca să scape mai repede de o îndatorire,

nădăjduind a fi primit de oraș.

Iar pentru cartea de hotărnicie a 12 boieri, au propus D-lor orășanii că această

carte ce să vede la sf. Episcopie n-o cunoaște de hotărnicie între Moșia Episcopiei cu

moșia orașului pentru că nimini nu să vede figurând întrânsa. Că a fost atunci din partea

orașului decât o carte de împărțeală între Moșia Episcopiei de către moșia moșnenilor

comănceni de la care să trage această moșie la Episcopie. Care împărțeală să vede făcută

de numiții în curmeziș iar nu în lungul moșii, după cum stă șirul pietrilor, pentru cuvintele

ce întrânsa să arată. Iar despre moșia Caracalului, niciodată Episcopia nu ș-au avut

stăpânirea ce D-l Otetelișanu voiește a io însuși cu tălmăcirea ce face. Căci dacă această

moșie este învederată că a fost una și aceeași moșie, urma totdeauna a-și avea lungimea

după cum o dovedește șirul pietrilor ce astăzi stau în ființă iar nu după cum D-l Otetelișanu

să muncește a-i schimba figura. Și rău și fără cale zice Dumnealui că la hotărnicia ce au

făcut, orășanii de la piatra de la Perișor au cârmit hotaru. Căci aceasta voiește a o face

D-lui: ca să îngusteze moșia orașului urmare împotriva stăpânirii necârmită ce are moşia

oraşului și nici că orășanii ar fi arătat vreodată piatra de la Perișor, acolo unde D-lui zice

că i-au arătat atunci. Și unde zice că n-au fost vii, căci acea piatră stă și astăzi în vii ce

deosebește stăpânirea moșii orașului de a Comăncii. Și sânt și pomi, nuci ca de două sute

de ani în viile orăşenilor stăpânite de ani nepomeniţi precum și asupra cuvântului ce zice

D-lui în hotărnicie: că sf. Episcopie ş-au avut stăpânirea până în Valea Comăncicăi și că

acea vale s-a păzit de hotar, au propus D-lor orășanii că este cu totul neadevărată și chiar

împotriva duhului hotărnicii a 12 boieri când s-ar recunoaște de orășani, de vreme ce valea

Comăncicăi are vii ale orășanilor și peste vale brăniști ținute, în care și mai nainte au fost

copaci groși și cherestea. Și acum pă la unele locuri să poate găsi câte unul, măcar că l-au



tăiat de către domnii orășani, după vremi [fiind] întrebuința[t] [la] clădirile dumnealor, şi

locuri ale lor stăpânite din descălicătoare, şi Valea Comăncicăi, o vălcea scurtă ce să

pierde îndată, iar Valea Comăncii până în care orașul ș[i]-a avut și îș[i] are stăpânirea de

unde începe a înjuga moșia Episcopiei cu moșia orașului este o vale mare care totdeauna

s-a păzit de hotar despărțitor între moșia orașului de către moșia Comanca a Episcopiei

până în piatra lui Turtă.

Apoi și Cioculeștii, unii dintre moșnenii Cărăcăleni ce își au căminurile lor peste

Valea Comăncicăi, stăpânite de la moșii [și] strămoșii lor mai de când s-a clădit orașu

Caracalu, este o nebănuită dovadă că Moșia Episcopiei nu s-a întins niciodată peste Valea

Comăncicăi, fiind și răspântiile unde a fost piatra lângă acest cătun. Căci dacă s-ar lua de

temei Valea la care D-l Otetelișanu stăruiește, atunci moșnenii Cioculești ar rămâne clăcași

ai Episcopiei, iar nu orășani caracaleni nem de nemu lor.

După care atât Completu Magistratului și ceilalți orășani, cât și martori ce erau

față au cerut ca să li se mai citească acea carte de hotărnicie a 12 boieri a sf. Episcopii spre

a să îndestula mai bine de semnele încât să înjugă moșia orașului cu moșia sf. Episcopii, și

spre a cunoaște ce osăbire poate fi între semnele sus-zisei hotărnicii de către cea de astăzi

stăpânire a moșii orașului. Care carte cetindu-se în auzul tuturor și văzând toți orășanii că

semnele cuprinse într – însa, încât să înjugă cu moșia orașului, sânt: piatra de lângă Perișor

și pă lângă vii la deal până în piatra din Răspântii în Tufe. Din piatră drept până în hotaru

Caracalului pre hotar în sus, pre vale pă din sus de Drumul Sării până în hotaru lui Turtă;

au răspuns toți într-un glas că stăpânirea moșii orașului de către a sfintei Episcopii să

păzăște și astăzi. Și că aceste semne le pot încredința prin înscris mărturie în frica lui

Dumnezeu. Și așa mergând cu toți pă la toate semnele cuprinse în pomenita carte, nu

numai că ni le-au arătat pă fața pământului, dar au dat și înscris mărturie în frica lui

Dumnezeu care s-au așternut aici întocmai:

- Leatu 1846, octombrie 21, mărturia martorilor din partea oraşului şi anume:

-Radu Sturzu, în vârstă ca de ani 70; născut, crescut în mahalaua Boldului,

arată în frica lui Dumnezeu că piatra ce să găseşte în viile comăncenilor

este strămutată căci piatra au fost lângă Perişoru ce acum este tăiat şi i să

cunoaşte rădăcina şi odrasla de mlădiţă dintrânsul ce să vede în fiinţă,

lângă care s-u făcut muşuroi; iar viile ce arată comăncenii că aceştea ar fi

noi, sânt foarte vechi, părăsite şi iarăşi înnoite, precum dovedeşte şi nucul

cel mare care poate fi ca de două sute ani , şi că stăpânirea moşii oraşului

au fost totdeauna dela piatra de şa Perişor, nu în curmeziş spre Caracal, ci

la deal spre apus, în piatra din răspântii den tufe; unde am făcut iarăşi

muşuroi, şi de acolo tot la deal spre apus în hotaru Caracalului pă lângă

târla lui ce este pă moşia oraşului, la care hotar am făcut muşuroi; şi de

acolo pă vale în sus tot spre apus. Şi pe din sus de Drumul Sării în hotarul

lui Turtă; mai arătând şi aceasta în frica lui Dumnezeu că vitele, atât ale

orăşenilor cât şi ale comăncenilor au fost totdeauna slobode spre păşeune

până în valea Comăncii, zicând că acestea le ştie şi le arată în frica lui

Dumnezeu, precum toţi de obşte le ştiu;

-Voicu al Neacşului, în vârstă peste ani 80, născut, crescut în Bold, arată în

frica lui Dumnezeu că asemenea ştiinţă are între toate întocmai;

-Nedelcu ciobanu, în vârstă ca de ani 90, născut, crescut în Bold, arată în

frica lui Dumnezeu că asemenea ştiinţă are întru toate;



- Pârvu sin Neagoe Buca, ca de ani 90 din mahalaua Toţi Sfinţii arată în

frica lui Dumnezeu că asemenea ştiinţă are întru toate;

-Radu Belu în vârstă ca de ani 70, născut, crescut în mahalaua Boldu arată

în frica lui Dumnezeu că asemenea ştiinţă are dupre cum au arătat şi alţi

mulţi din bătrânii orăşani ce nu s-au aflat faţă din pricina vremi[i]

munci[i];

-Unchiaş Tudorache Oae, în vârstă ca de ani 80, născut, crescut moşnean

din satu Redea neam de neamul lui că întrebat fiind de ştiinţa ce are de

hotarăle despărţitoare dintre moşia Episcopii şi a oraşului Caracalu, arată

în frica lui Dumnezău că în satul lor Redea, de când s-au pomenit au

cumpărat totdauna suhat după moşia Comanca a Episcopii şi numai până

în valea Comăncii venea cu vitele spre păşune, adecă din piatra de hotar a

Caracalului de lângă cruce, unde s–au făcut muşuroi, şi că ţinea şi valea

până în hotaru ce să zice a lui Turtă; iar în deal spre Caracal nu suia cu

vitele decât cum zice, până în valea Comăncii, până în care cobora cu

păşeunea şi cu vitele orăşanilor.

-Pătru Bâlă, în vârstă ca de ani 52, moşnean din satu Redea arată că

asemenea ştiinţă are, pă care au mărturisit-o în frica lui Dumnezeu;

-Radu Manzilu sin Gârbu în vârstă ca de ani 60, moşnean din satu Redea,

asemenea ştiinţă are şi arată mărturisindu-o în frica lui Dumnezeu, după

cum o ştiu şi toţi lăcuitorii din satu lor;

(va urma)

PAGINI DIN ISTORIA COLECTIVIZĂRII SATULUI ROMÂNESC

Costel VASILESCU

„Păcat că nu se pune accentul pe întărirea gospodăriilor colective...”

( Gh. Gheorghiu – Dej)

Colectivizarea agriculturii României, program clădit cu meticulozitate în

laboratoarele staliniste de la Kremlin şi însuşit cu scrupulozitate şi obedienţă de ciracii

Moscovei de la Bucureşti, a avut efectul unui cutremur catastrofal asupra satului românesc:

a fost decimată proprietatea particulară clădită pe jertfe în conflagraţiile mondiale, au fost

decapitate structurile tradiţionale, relaţiile de convieţuire dintre păturile sociale au fost

învrăjbite până la repudierea reciprocă, iar obiceiurile, datinile, spiritul cultic şi cultura,

statornicite în timp, constituind un mod natural al existenţei, au avut de suferit până la

mutilare şi abandonare.



Trei au fost paşii determinanţi pentru sovietizarea României prin desfiinţarea

proprietăţii private în agricultură: decizia Moscovei, cu acordul tacit al S.U.A. şi Angliei,

urmare a împărţirii sferelor de influenţă, de a croi în statele cotropite sisteme centralizate,

după chip stalinist, sub presiune politică, economică şi militară (trupele Armatei Roşii

funcţionau în România ca trupe de ocupaţie); directivele punctuale transmise partidului

comunist de către N.K.V.D. pentru materializarea obiectivului central, urmare cărora a

fost preluat cadrul legislativ de determinare rurală, generalizat pentru ţările devenite satelit

şi adaptat, pe alocuri,

pentru sporirea

scopului şi triumf; în

fine, activarea unui

imens aparat de

propagandă şi a

sistemelor de forţă şi

represiune.

Asupra acestei

din urmă maniere, a

caracterului represiv,

stăruim în rândurile de

faţă; apreciem că fără

mijloace coercitive de

îngrădire şi punitive,

agricultura ţării tot ar fi

fost colectivizată, dar

într-un termen

imprevizibil, indecis în timp, nepermis de stăpânul de la răsărit. Direcţia era una singură,

indiscutabilă, faţă de care acoliţii şcoliţi, pregătiţi şi îndoctrinaţi la Moscova n-au avut

rezerve: era considerentul pentru care ei au fost admişi şi susţinuţi la conducerea politică a

României. Însuşi Gh. Gheorghiu –Dej, atunci în 1957 când ţăranii din Vrancea s-au plâns

de samavolniciile

produse de activiştii

din echipele de

colectivizare,

prefăcându-se că-i

înţelege, le-a dat o

replică pe cât de

plastică, pe atât de

expresivă şi sinceră:

,,… oricum, de moarte

şi de colectiv nu se

poate scăpa!”

Represiunea

asupra ţăranului, a

întregului sat, a grăbit

încheierea procesului

colectivizării chiar

Două imagini cu ţărani din Gura Boului- Olt (1940)



peste aşteptările conducerii Comitetului Central care coordona întreaga activitate. Cu

preţuri mari, însă. Cu durere! Cu răni care vor sângera veşnic pe trupul satului! Cu

rezultate care s-au concretizat în familii şi generaţii distruse, caractere mutilate, cu o

suferinţă de proporţii…

Paleta opresiunii este indescriptibilă iar perceperea suferinţei prin detalierea

faptelor şi a împrejurărilor nu poate fi cuantificată ca tragism şi durere, doar parţial

imaginativ.

Satele au fost sub teroare, condiţionarea întinzându-se de la rugămintea ostentativă

şi atenţionarea activistului de partid şi până la punerea pistolului la tâmplă, instalarea

tunurilor pe dealurile din preajmă, împuşcarea ţăranilor în miez de noapte şi în faţa

căminului cultural, aşa cum am detaliat şi susţinut cu mărturii, documente şi fotografii în

volumul documentar ,,La fântâna ’naltă – Colectivizarea forţată a satelor, Vîlcele, ’60 –

‘61” , deportări, arestări şi întemniţări nu numai netemeinice dar şi ilegale, fără a fi trecute

prin instanţa judecătorească, după cum revoltat sublinia chiar şi un slujbaş al Securităţii,

participant la arestări, colonelul Nicolae Zărnescu.

Toate astea au mai fost auzite. Unii îşi pun, probabil, chiar întrebări, cu rezerve,

cu privire la existenţa unora dintre cele petrecute şi îndurate.

Satisfacţia noastră a fost mare când am găsit la Arhivele Naţionale Istorice

Centrale, în fondul destinat Comitetului Central al P.C.R. documentul de 18 pagini

dactilografiate, format A4, intitulat: Informarea Direcţiei Organizatorice şi Direcţiei de

Propagandă şi Cultură a Comitetului Central al P.C.R. cu privire la abaterile săvârşite în

munca de colectivizare a agriculturii în regiunea Argeş, însoţit de o Notă a lui Gheorghe

Gheorghiu –Dej, din 8 martie 1961.

Sunt sublinieri pe care nu credeam că partidul poate să le exprime cu atâta

acurateţe. E drept, cu limite şi măsură, dar suficient încât să se înţeleagă că tragedia

semănată peste sate a fost imensă; considerăm că prin acest document, prin recunoaştere,

partidul vrea să se dezvinovăţească, transferând responsabilitatea faptelor reprobabile şi

acţiunile nerealiste pe seama unor activişti de care vrea să se şi descotorosească.

Iată câteva pasaje:

,,[…] În urma rezultatelor obţinute în cursul lunii noiembrie 1960, fără o analiză

temeinică a situaţiei politico -economice a fiecărei comuni şi raion, comitetul regional de

partid şi-a propus să termine colectivizarea agriculturii în raioanele DRĂGĂNEŞTI-OLT

şi POTCOAVA, până în primăvara anului 1961 şi tot în această perioadă să ajungă la un

procent de 50% colectivizat în raioanele SLATINA şi COSTEŞTI şi să colectivizeze

comunele de şes ale raionului GĂEŞTI.

Stabilind aceste sarcini, comitetul regional de partid a dat dovadă de

superficialitate şi lipsă de răspundere în aplicarea hotărârilor şi indicaţiilor Comitetului

Central al partidului şi a imprimat un ritm forţat în colectivizare. Astfel, numai în luna

decembrie 1960 au intrat în gospodăriile agricole colective 28.968 familii cu 89.430 ha. şi

în total au făcut cereri 52.537 familii cu 144.520 ha., ceea ce reprezintă cu 7.300 familii

şi 39.000 ha., mai mult decât în ultimii 10 ani. Mergând pe linia colectivizării complecte a

comunelor, într-un timp foarte scurt au fost colectivizate sate şi comune întregi. De pildă,

comunele SEACA raionul DRĂGĂNEŞTI şi BREBENI raionul SLATINA, în 4 – 5 zile;

comuna CĂLDĂRARU raionul COSTEŞTI în 3 zile, iar satul ZĂNOAGA din raionul

DRĂGĂNEŞTI -OLT a fost colectivizat într-o singură noapte. S-a trecut la colectivizarea



complectă a unor sate şi comuni, în care erau gospodării agricole colective cu rezultate

economice foarte slabe sau în comune în care nu exista G.A.C. şi nici climatul politic nu

era încă favorabil colectivizării. De asemenea, muncindu-se fără discernământ, au fost

primite în GAC şi elemente duşmănoase (foşti chiaburi, legionari notorii, afacerişti).

În goana după obţinerea a cât mai multe cereri de înscriere în GAC, s-a

abandonat munca politică cu membrii şi candidaţii de partid, cu activul fără de partid, cu

organizaţiile UTM şi celelalte organizaţii de masă, s-a trecut peste capul organizaţiilor de

partid; membrii de partid n-au fost consultaţi asupra situaţiei politico-economice a

comunei, asupra poziţiei unor cetăţeni şi în majoritatea cazurilor organizaţiile de bază nu

au condus munca pentru colectivizarea agriculturii, ceea ce a făcut ca mulţi membri de

partid să se simtă jigniţi.

Comitetul regional şi comitetele raionale de partid au folosit în munca de

colectivizare echipe mari, formate din 20 – 30 persoane, care au exercitat presiuni asupra

ţăranilor muncitori. În afară de activişti de partid, echipele cuprindeau şi salariaţi de la

diferite instituţii şi întreprinderi (contabili, inspectori colectori, tractorişti, felceri, moaşe

etc) nepregătiţi, fără experienţa muncii la sate, printre ei nemembri de partid, unii foşti

legionari şi alte elemente dubioase, care s-au dedat la provocări, încălcând principiul

liberului consimţământ în munca de colectivizare.

Folosirea acestor echipe a dus la săvârşirea unor greşeli şi abateri grave în

munca de colectivizare. În unele comune din raioanele Slatina, Costeşti şi Drăgăneşti-Olt,

cetăţenii care refuzau să intre în G.A.C., erau chemaţi prin adresă, la sfatul popular, iar în

caz de neprezentare erau amendaţi sub diferite pretexte; pentru neachitarea amenzii s-au

aplicat sechestre cu ridicata. În unele cazuri echipele au mers noaptea târziu la cetăţeni

acasă pentru a duce ,,muncă de lămurire”.

În comunele IZVOARELE şi TUFENI, raionul DRĂGĂNEŞTI – OLT, echipele au

ridicat în mod abuziv atelajele unor ţărani plecaţi din comună, aducându-le la G.A.C., cu

toate că aceştia nu aveau cereri de înscriere. De asemenea, s-a practicat în unele locuri

reţinerea ţăranilor la şcoală, sfat, unde erau obligaţi să citească Statutul Model. Au fost

încălcări şi de altă natură, ca: blocarea în comună a celor care nu au depus cerere de

intrare în GAC; refuzul de a elibera bilete de vânzare a vitelor şi alte diferite acte;

trimiterea în concediu fără plată a unor salariaţi pentru a rezolva situaţia lor personală

şi a părinţilor, urmând să se prezinte cu dovezi că s-au înscris în G.A.C.; unele elemente

s-au dedat la brutalităţi lovind pe acei ţărani care se împotriveau de a intra în G.A.C. [...].

Abaterile şi greşelile grave săvârşite în colectivizarea agriculturii, presiunile exercitate

împotriva ţăranilor muncitori, metodele administrative, birocratice cât şi provocările

directe la care s-au dedat elementele dubioase strecurate în echipele de colectivizare, au

stârnit nemulţumirea ţăranilor, ceea ce a dat posibilitatea foştilor chiaburi, legionari, să

folosească aceste nemulţumiri şi sub ameninţare să influenţeze o parte a ţăranilor din

unele sate să se dedea la manifestări duşmănoase şi acte huliganice.

Nici după manifestările duşmănoase care au avut loc la sfârşitul lunii decembrie

1960, comitetul regional de partid – deşi primise indicaţii din partea Conducerii

partidului, de a pune capăt cu desăvârşire oricăror abuzuri şi încălcări ale liberului

consimţământ, de a-şi îndrepta toate eforturile spre consolidarea rezultatelor obţinute –

nu a luat toate măsurile politice şi organizatorice, pentru a preîntâmpina extinderea unor

asemenea manifestări şi în alte sate. La începutul lunii ian. a.c. [n.a. 1961], într-un număr



de sate s-au ivit nemulţumiri, care în unele cazuri au ajuns până la lovirea activiştilor de

partid, la devastarea sediilor gospodăriilor agricole colective şi a instituţiilor de stat. […]

Cu ajutorul direct al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au fost luate măsuri de

organizare şi întărire a muncii politice de masă, de explicare pe larg a politicii partidului

la sate, de lămurire a problemelor ridicate de ţărani, de demascare şi izolare a

elementelor duşmănoase strecurate în G.A.C., restituindu-se cererile celor care au susţinut

că au fost forţaţi să intre în GAC sau care nu erau încă convinşi de a rămâne colectivişti.

[…]

În urma controlului efectuat, a discuţiilor avute cu ţăranii muncitori şi a

analizelor în adunările cu activul de partid la raioanele DRĂGĂNEŞTI – OLT, SLATINA,

COSTEŞTI, GĂEŞTI şi la regiune, a reieşit că abaterile şi greşelile grave, care au avut loc

în regiunea Argeş se datorează – în principal – următoarelor cauze:

-Comitetul regional de partid a imprimat un ritm forţat în colectivizarea

agriculturii; fără o analiză temeinică a condiţiilor economice şi politice din fiecare raion,

a stabilit planuri de colectivizare complectă a unor raioane şi comune…

-În conducerea multor GAC sunt oameni necorespunzători, incapabili de a

asigura o conducere competentă, iar unii dintre ei compromişi faţă de colectivişti.

-[...] Timp îndelungat comitetul regional şi comitetele raionale de partid nu s-au

ocupat în suficientă măsură de întărirea organizaţiilor de partid la sate... un mare număr

de organizaţii n-au ţinut luni de zile adunări de partid... în partid au fost primiţi unii

ţărani întovărăşiţi cu un nivel politic scăzut, fără autoritate şi prestigiu, şovăielnici şi uşor

influenţabili... uneori, în munca comitetelor executive a sfaturilor populare se manifestă

birocratismul, nesocotesc cererile justificate ale oamenilor muncii, iar unii funcţionari

avantajează elementele necinstite, afaceriste, compromise, foşti chiaburi, legionari etc.

Biroul comitetului regional s-a situat pe o poziţie tolerantă faţă de lipsuri şi abateri, unii

membrii ai biroului s-au făcut părtaşi la încălcări şi în anumite cazuri au dezinformat

Comitetul Central al partidului.

-[...] … unii activişti cu munci de răspundere ai comitetului regional şi ai

comitetelor raionale de partid au dat dovadă de laşitate, au căzut în panică, s-au eschivat

de a discuta cu masele de ţărani, stând mai mult în sediul sfatului popular; ei au ascuns

realitatea din teren şi au dezinformat organele superioare de partid. Pentru asemenea

atitudine şi comportare

nedemnă, au fost

destituiţi din muncă

TUŢĂ FLORIAN, prim

secretar şi încă trei

instructori ai comitetului

raional de partid

DRĂGĂNEŞTI - OLT;

VÎLCU ION, prim

secretar şi GHEORGHE

DUMITRU, secretar al

comitetului raional de

partid GĂEŞTI, iar la

plenara comitetului

raional de partid Ţărani mijlocaşi din Stoicăneşti-Olt (1940)



SLATINA au fost destituiţi patru instructori. A fost destituit din muncă OANCEA PAVEL,

instructor al comitetului regional de partid. Pentru neîndeplinirea indicaţiilor primite şi

abateri grave în munca de transformare socialistă a agriculturii, plenara comitetului

regional de partid a

sancţionat cu ,,vot de

blam” pe tovarăşii

RÎMBU ALEXANDRU,

MOHANU VASILE şi

PETRESCU GHEORGHE,

secretari ai comitetului

regional de partid.

-[…] În pregătirea

şi desfăşurarea alegerilor

de deputaţi în M.A.N. şi

sfaturile populare, să

existe o grijă deosebită

pentru comunele şi satele

unde au avut loc

manifestări duşmănoase.

La identificarea

elementelor care s-au

dedat la provocări şi acte huliganice să fie atrasă masa largă a ţăranilor muncitori şi în

adunări publice să fie demascaţi şi să li se ia dreptul de vot (inclusiv familiilor lor).

* * *

Chiar dacă raportul nu consemnează şi crimele produse la Vîlcele, nici mutilarea

Mariei Stoica de la Mărunţei şi a Riţei Dobre de la Bălăneşti în carcerele Securităţii de la

Piteşti, samavolniciile crunte din alte sate din raioanele Slatina şi Drăgăneşti – Olt,

prezenţa masivă a trupelor de miliţie şi securitate, condamnările şi internările în lagăre de

muncă forţată, arestările şi brutalităţile asupra întregii populaţii, evidenţiază clar teroarea

semănată pentru deposedarea de pământ şi colectivizarea României după model sovietic,

dar şi exonerarea de răspundere a partidului-stat prin comportamentul şi acţiunile unor

activişti ,,care nu s-au conformat liniei şi indicaţiilor Comitetului Central al P.M.R”.

Monografia şcolii Mierleşti, judeţul Olt- (I)

Marin D. Ioniţă

Învăţătorul Marin D. Ioniţă s-a născut la 4 ianuarie 1907 în comuna Isvoarele din

judeţul Olt. A absolvit şcoala normală de învăţători în anul 1926. A funcţionat în învăţământ

după cum urmează: 1 sept. 1926 – 31 aug. 1927 – şcoala Tituleşti – Olt

1 sept. 1927 – 1 sept. 1928 – şcoala Vorancăn – Soroca

1 sept. 1929 – 1 sept. 1934 – şcoala Urluieşti – Surpaţi şi Lăunele – Argeş

1 sept. 1934 – 1 sept. 1939 – şcoala Văleni – Olt

1 sept. 1939 – 1 sept. 1969 – şcoala Mierleşti – Olt

Între 1 iulie 1928 – 31 august 1929 a satisfăcut serviciul militar în Regimentul 3

infanterie Olt. La 1 septembrie 1937 a obţinut gradul II în învăţământ.

Ion Popescu-Puţuri conducând acţiunea de colectivizare a

unui sat romanaţean



Era foarte apropiat de copii şi părinţii acestora, apreciind fără reţinere elevii care

prezentau o reală înclinare spre studiu, indiferent de mediul social din care proveneau şi

familiile acestora, majoritatea fiind fii de ţărani. Era înţelegător faţă de lipsurile şi

necazurile prin care treceau aceştia. Justificând lipsurile unor copii de la şcoală

învăţătorul - director Marin Ioniţă menţiona pe un document şcolar: ,,fiind timp de război –

parte din părinţii elevilor sunt mobilizaţi şi majoritatea copiilor nu au cu ce se îmbrăca şi

încălţa” .

A fost membru al comitetului de ajutorare a orfanilor, văduvelor de război şi

săracilor; a strâns ofrande pentru ajutorul de iarnă – darul ostaşului; a condus cantina

şcolară, cooperativa şi biblioteca şcolară; a fost casier al băncii populare Mierleşti.

A organizat împreună cu ceilalţi colegi şezători cu sătenii, contribuind prin

activitatea sa la ridicarea nivelului cultural al acestora.

Având gradul militar de locotenent în rezervă, a fost comandantul subcentrului de

pregătire premilitară Mierleşti, având ca ajutoare printre alţii pe sergentul instructor

Dumitru I. Bărbulescu. L-am avut învăţător şi pot să spun că avea un tact pedagogic

deosebit, povestind cu multă înflăcărare lupta românilor împotriva cotropitorilor; parcă

vedeam cum românii lui Basarab I aruncau cu bolovani în unguri la Posada, în lupta de la

1330, sau cum Mihai Viteazul se avânta în fruntea oştirii pe podul de la Călugăreni,

biruindu-i pe turci. Adesea în micile noastre ,,bătălii” între deleni şi văleni, încercam ca o

tabără să fie a românilor şi cealaltă a turcilor şi bineînţeles victorioasă să fie numai armata

română.

A trăit modest ca un adevărat apostol al neamului, chiar dacă soţia sa Alexandra

Ionescu – nepoata învăţătorului Marin Măgureanu –provenea dintr-o familie înstărită; ba

dimpotrivă, a avut de suferit din această cauză. Aşa îmi explic faptul că domnul învăţător a

început la muzică să ne înveţe cântecul ,,Ţară mândră şi vitează, partidul s-o aibă-n pază”

în loc de ,,Ţară mândră şi vitează, Dumnezeu s-o aibă-n pază”, aşa cum ne învăţase mai

înainte.

Familia Alexandra şi Marin Ioniţă a avut doi copii: Ioana (Nina) – farmacistă şi Maria

(Fila). Nina a fost înfiată de sora Ionescu Marioara din Bucureşti. Marioara Ionescu era

prietenă cu Constantin Pârvulescu, absolvent al facultăţii de Filozofie din Cluj, cu care

urma să se căsătorească. Familiile acestora şi mai ales familia lui Pârvulescu Constantin

nu au fost de acord cu această căsătorie, iar Pârvulescu Constantin, din acest motiv, a

decis să-şi ia zilele, împuşcându-se în februarie 1946 cu un pistol Browning în pădurea

Coşcova din Bălteni, în apropierea gării Mierleşti; drama este cu atât mai mare cu cât

tânărul Pârvulescu Constantin făcuse tot frontul în marea conflagraţie a Celui de-al II-lea

Război Mondial, până la Cotul Donului din care scăpase teafăr.

Doamna Alexandra Ioniţă, în afară de sora Marioara a mai avut un frate – Ionescu

Constantin, absolvent al facultăţii de Drept.

Edilii comunei Perieţi au vrut să răsplătească activitatea domnului învăţător

punând numele străzii principale din satul Măgura (Mierleştii de Jos) – Ioniţă Marin.

În continuare redăm prima parte a Monografiei Şcolii Mierleşti, lucrare de gradul I

a învăţătorului Marin D. Ioniţă, din anul 1943. Manuscrisul original se află la Arhivele

Naţionale din Bucureşti, Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, Inv. 1229/1943

mapa 24, fascicola 43, filele 7-41.

Comuna Mierleşti este aşezată pe ambele maluri ale pârâului Iminog, la o depărtare

de 22 km de Slatina, pe şoseaua Slatina-Bălteni-Bălăneşti. Este formată din satele

Catanele şi Măgura. Parte din locuitori sunt moşneni, iar alţii au fost împroprietăriţi la

1864, 1879 şi 1922.

O legendă spune că acum vreo 400 de ani, satul Mierleşti era aşezat pe Valea

Mierleasca - de unde şi-a tras numele şi de unde s-a adus şi biserica actuală la anul 1723 în



timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat. Valea se numea Mierleasca după numărul mare

de mierle ce-şi aveau ,,paradisul” în pădurea de pe acea vale.

Claudia - Theodora Truţă, Mihai Barbu

Când a luat fiinţă şcoala în această comună nu se ştie sigur, dar existenţa ei este

foarte veche. După spusele bătrânilor, pe la 1842 a

fost învăţător dascălul bisericesc Anton Lungu.

Carte a început a se învăţa mai cu temei de

la anul 1864, an de la care se păstrează în arhiva

şcoalei cataloage de clasă şi de când s-a pus în

aplicare cea dintâi lege şcolară.

Primii învăţători au fost: Alexe Bâscoveanu

din satul Moşteni, Marin Vasile din satul Perieţi,

Marin Măgureanu din satul Măgura, comuna

Mierleşti.

Erau pregătiţi pe cât apucaseră şi ei pe acele

vremuri, iar cunoştinţele le predau cum se pricepeau.

Pe la 1873, era la modă „silabisismul” şi

învăţătorii erau chemaţi vara la cursuri de formare.

Marin Vasile şi Marin Măgureanu (care

făcea şi pe cântărețul bisericii) erau socotiţi titulari.

La început şcoala nu avea local propriu şi

funcţiona prin case particulare cu chirie, când mai

bine, când mai rău, când deloc, mutându-se şi de

câte 2-3 ori pe an.

În anul 1894 şcoala avea 7 bănci, o catedră,

o tablă, 18 tablouri intuitive, tablourile de scris –

citit, hărţile celor 5 continente şi harta judeţului Olt.

Marin Măgureanu a funcţionat ca învăţător de la 1868 până în toamna anului 1884,

când s-a prezentat la post, în octombrie 1884, normalistul Drăghicescu detaşat de la şcoala

Crăciunei în locul lui Măgureanu, care era mutat la şcoala Urluiasca – Olt.

Florea

Drăghicescu

funcţionează până

în anul şcolar

1885-1886

inclusiv, când se

mută la şcoala din

satul său natal

Perieţi, la

Mierleşti

numindu-se ca

învăţător C. I.

Corbeanu din

comuna Isvoarele, judeţul Olt. Fragment de manuscris

Învăţătorul Marin Ioniţă



În ziua de 15 septembrie 1866 Corbeanu face primăriei Mierleşti următoarea

adresă: ,,Încredinţându-mi-se postul de învăţător al şcoalei din comuna dvs nu lipsesc a

vă aduce la cunoştinţă că astăzi ora 10 dimineaţa, să faceţi tot posibilul ca copiii, care au

etate între 7 – 12 ani să-i găsesc adunaţi în localul şcoalei împreună şi cu preotul care va

face sfinţirea apei conform art. I din regulamentul şcoalelor la care mai adaug ca dvs în

unire cu întregul consiliu comunal să asistaţi la deschiderea şcoalei şi începerea

cursului”.

La raportul învăţătorului Corbeanu primăria răspunde: ,,Am onoare în a vă

comunica că în această comună deşi a funcţionat şcoala până acum, dar pentru că se

găseşte de tot deteriorată şi în imposibilitate de a mai funcţiona, mai ales că proprietarul

nu mai îngăduie şi comuna nu dispune de mijloace a face reparaţiunile necesare şi a plăti

chiria, precum şi localul acum în lucru nu are a se termina în curând vă comunicăm spre a

decide cele ce veţi crede de cuviinţă”.

În faţa acestui fapt Corbeanu face revizoratului şcolar Olt – Teleorman următorul

raport: ,,Cu distins respect supun la cunoştinţa dvs că ducându-mă la şcoala Mierleşti

spre a deschide şcoala în ziua de 15 crt, prin adresa numărul 315, primăria îmi face

cunoscut că localul de şcoală este în lucru şi nu se poate termina anul acesta. Şi pentru că

comuna Mierleşti este foarte aproape de comuna Perieţi, aşa că nu se poate cunoaşte

hotarul dintre dânsele, am dispozat întrunirea lor şi şcoala să poarte titlul de Mierleşti –

Perieţi. În acest scop am şi făcut cunoscut domnului subprefect a da ordin primarilor din

cele două comune pentru a cunoaşte întrunirea, iar primarului din comuna Perieţi a grăbi

terminarea localului şcoalei din comuna sa, având a deschide şcoala în comuna Perieţi.

Pentru care cu distins respect supun la cunoştinţa dvs rugându-vă a mijloci ca Onor

Ministerul să aprobe această întrunire”.

Şcoala Mierleşti – Perieţi a funcţionat de la 20 septembrie 1886 până la 7 februarie

1887 când Onor Ministerul a aprobat cu ordinul nr. 1308/1887 închiderea şcoalei Mierleşti

şi deschiderea şcoalei Buzeşti la care s-a permutat ca învăţător Corbeanu întrucât la şcoala

Perieţi s-a prezentat învăţătorul titular Gheorghe Stănescu din comuna Aluniş – Olt.

Şcoala Mierleşti a stat închisă până în anul 1888 când s-a terminat localul de

şcoală şi s-a prezentat la post - 3 noiembrie 1888- Florea Drăghicescu, permutat de la

şcoala Alimăneşti. Localul era construit de comună în satul Catanele cu 2 săli de clasă şi

antreu. Până în anul 1888 şcoala funcţiona prin case cu chirie şi anume: Costache Găbunea

pe Măgură; Dumitru Ivan unde se află casa lui Marin Dumitra; Badea Firică Câţa şi Mihai

Câţa unde se află casa lui Nicolae Mihai Câţa.

Casele erau necorespunzătoare pentru şcoală, n-aveau mobilier şi primăria nu se

interesa de starea ei materială. De altfel nici primăria nu avea local propriu şi de la 1888

până la 1903 a funcţionat într-o casă din localul şcoalei.

În anul 1903 primăria a fost scoasă din localul şcoalei, la stăruinţa învăţătorului

Ion F. Popescu, mutându-se în case cu chirie până în anul 1907 când şcoala s-a mutat în

actualul local, primăria rămânând în vechiul local de şcoală.

Dintre învăţătorii care au trecut pe la această şcoală numai Marin Măgureanu şi

Ioan F. Popescu împreună cu soţia sa Madelena Popescu au desfăşurat o activitate

culturală, socială şi economică, stabilindu-se şi întemeindu-şi gospodării model în comună.

Marin Măgureanu raporta aşa de des primăriei că nu se ocupă de şcoală, încât

subprefectul Mateescu, plictisit de rapoartele lui Măgureanu, îi răspunde în ziua de 17

martie 1879: ,,Răspund raportului dvs nr. 10 şi nu înţeleg ce voiţi a-mi cere sau a-mi



arăta, însă îmi vine a crede că dvs nu aveţi altă ocupaţie decât să vă ţineţi de nişte

corespondenţe pe care le primim pe toată ziua din parte-vă; nu aveţi nici chiar (pacenţa )

a vedea mai întâiu rezultatul după primul raport ce mi-aţi adresat. În viitor să ne scutiţi cu

asemenea procedări anormale.”

Marin Măgureanu a şi fost bătut în ziua de 22 februarie 1874 în localul primăriei în

faţa subprefectului, a notarului Ion Dinu, a primarului Stancu Bâscoveanu, din ordinul

acestora, de către călăraşul judeţului Olt. Acest fapt a fost făcut cunoscut şi revizoratului

şcolar.

Florea Drăghicescu funcţionează până în toamna anului 1893 când se transferă la

şcoala Perieţi.

În anii şcolari: 1893-94 şi 1894-95 funcţionează ca învăţător suplinitor Nicolae

Popescu din Ursoaia, iar în anii şcolari 1895-96 şi 1896-97 funcţionează tot ca suplinitor –

titularul fiind Măgureanu- Ştefan Popescu din Scorniceşti. În toamna anului 1897 se

prezintă bolnav la post Măgureanu. Cu ocazia inspecţiei

din 29 septembrie 1897 revizorul şcolar Mihalcea i-a

recomandat lui Măgureanu să scoată certificat medical de

boală, spre a-şi putea aranja suplinitori până la ieşirea lui

la pensie.

Măgureanu luându-şi concediu, a fost numit

suplinitor M. B. Costantinescu din satul Schitu, iar

Măgureanu moare în ziua de 20 iunie 1898 răpus de boală

care nu iartă- tuberculoza. Boala care îl rodea de mult s-a

agravat şi din cauza înecului din vara anului 1897 când

fusese silit să stea în apă mai multe zile pentru a o da afară

din subsolul casei sale.

El poate fi socotit ca întemeietorul şcolii Mierleşti

pe care a lăsat-o cu local propriu şi 9,5 ha teren de cultură.

Pentru întreţinerea localului punea de multe ori din

buzunar, după cum se constată într-o adresă a sa din 1879

către primăria comunei Mierleşti, după care el plătise: 15

franci reparatul şcoalei, 20 franci chirie şi 10 franci

servitorul şcoalei. Menţionăm că pe acele timpuri primea

salariul lunar 54 franci şi de multe ori învăţătorul era scos

din clase spre a face şoseaua în natură.

M.B. Constantinescu funcţionează până în toamna anului şcolar 1899, când se

prezintă la post Toma Popescu din Slatina. În primăvara anului 1900, Toma Popescu fiind

trântit de un cal din sat, moare în spitalul Slatina, iar pe 12 mai 1900 a fost numit ca

învăţător suplinitor Gr. C. Popescu din Drăgăneşti. El a funcţionat până în ziua de 1

septembrie 1900 când s-a prezentat la post tânărul normalist, cu serviciul militar satisfăcut,

Ion F. Popescu.

Cu domnul Popescu începe o nouă etapă şcolară în comuna Mierleşti. D-sa a

funcţionat ca învăţător şi director al şcoalei până la 1 septembrie 1938, când a fost

pensionat din oficiu şi numit membru de onoare al învăţământului primar.

În postul vacant a fost detaşat de la şcoala Şerbăneştii de Jos, Aristotel Voiculescu,

învăţător definitiv, care a funcţionat până la 1 septembrie 1939, când a obţinut transferarea

în postul I-iu Marin Ioniţă, învăţător gradul II.

Învăţătorul Ion F. Popescu



În anul 1907 din iniţiativa domnului Ion F. Popescu comuna a construit actualul

local tip ,,Casa Şcoalelor” cu două săli de clasă şi cancelarie, pe locul donat de domnul

inginer Constantin Găbunea, fiul marelui proprietar Costache Găbunea, drept mulţumire

satului care nu se răsculase contra marii proprietăţi în anul de tristă amintire 1907. Până în

anul 1908, şcoala a funcţionat cu un singur post; în acel an s-a înfiinţat al II-lea post, iar în

anul 1919 s-a înfiinţat al III-lea post. În postul II, a funcţionat doamna Madelena Popescu

– născută Bell- Slatina, până la 1 octombrie 1941, când a fost pensionată şi de când

funcţionează ca detaşată doamna Alexandra Ioniţă, născută Ionescu, din Mierleşti.

În postul III au funcţionat: în anul şcolar 1919-20, Maria Podaru suplinitoare cu 3

clase profesionale, care a făcut schimb în cursul anului şcolar cu Maria N. Ionescu,

suplinitoare la şcoala Schitu – Moşteni.

La început, postul III a funcţionat cu chirie în casele lui Ioniţă Popescu, factor

poştal, plătindu-i-se 300 lei anual.

În anul şcolar 1920-21 a funcţionat Matilda Rădulescu, suplinitoare cu 5 clase

profesionale.

În anul şcolar 1921-22, Marin Ilie - normalist cu serviciul militar nesatisfăcut şi

Alexandru Comănescu, suplinitor cu 5 clase de liceu.

În anul şcolar 1922-23, C. Leanca – învăţător cu titlu provizoriu.

În anii şcolari 1923-24, 1924-25, şi 1925-26, Victor Dumitrescu, învăţător cu titlu

provizoriu.

În anul şcolar 1926-27, Marin Câmpeanu- normalist cu serviciul militar

nesatisfăcut.

În anul şcolar 1927-1928, D. Nicolescu-suplinitor cu 4 clase gimnaziale.

În anul şcolar 1928-29, Aneta Mânduţeanu- normalistă.

În anul şcolar 1929-30, M. Stoica- învăţător cu titlul provizoriu.

De la 1 septembrie 1930, funcţionează domnul Ilie Popa, învăţător cu titlul

definitiv.

Pe timpul când domnul I. F. Popescu a fost subrevizor şcolar clasa a doua, în

postul domniei sale au funcţionat următorii:

În anul şcolar 1917-1919, Octavian Popescu- seminarist.

În anul şcolar 1919-20, Ilie Popa- suplinitor cu 4 clase gimnaziale.

În anul şcolar 1920-23, Elena Popescu- suplinitoare cu 5 clase profesionale.

În anul şcolar 1923-24, T. Pârvan- normalist cu serviciul militar nesatisfăcut.

În anul şcolar 1924-25, N. Mezdrea – cu 5 clase liceu.

În anul şcolar 1925-26, Matilda Rădulescu.

În anul şcolar 1927-28, Stelian Popescu- normalist cu serviciul militar nesatisfăcut.

În anul şcolar 1928-29, R. Dumitrescu- normalist cu serviciul militar nesatisfăcut.

Pe ziua de 15 februarie 1934, s-a înfiinţat pe lângă această şcoală un post de

gospodărie la care a funcţionat numai până la finele anului şcolar Florica Marinescu, iar de

la 1 martie 1938 a luat fiinţă un post de agronom în care a funcţionat până la sfârşitul

anului şcolar Constantin Catianu.



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- August

-1 aug. 1496, prima atestare documentară a judeţului Romanaţi.

-7 august 1560, prima atestare documentară a satului Cepturoaia (azi Iancu Jianu).

-29 aug 1577, prima atestare documentară a localităţii Scorniceşti-Olt.

-4 aug. 1619, m. Badea postelnicul din Greci, ctitorul bisericii din Greci.

-23 august 1631, pribegii conduşi de Matei aga din Brâncoveni (viitorul domn Matei

Basarab) se bat cu Leon Vodă. Cade în luptă Preda Floricioiu din Greci, ginerele lui Mihai

Viteazul.

-4 aug. 1645, conform pisaniei M-rii Strehaia, Matei Basarab termină zidirea ei.

-aug. 1653, m. doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, de 54 de ani. Înmormântată în

pronaosul Bisericii Domneşti din Târgovişte.

-4 aug. 1668, schitul Strehareţi şi biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” (ctitor Nicola

Slătineanu) din Slatina sunt închinate Sfintei Mitropolii din Bucureşti.

-1 aug. 1699, Constantin Brâncoveanu termină zidirea M-rii Mamul-Vâlcea (M.O.

13/2013).

-15 aug. 1714, sunt executaţi la Stambul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.

-17 aug. 1814, n. Alexe Marin, profesor la Slatina, primul profesor de chimie al Univ.

Bucureşti.

-30 aug. 1822, conform pisaniei, este terminată zidirea bisericii din Cârlogani.

-24 aug. 1828, n. la Oboga Gh. Chiţu, fost primar al Craiovei, ministru (m.28 oct. 1897 la

Mirila).

-1 aug. 1837, n. la Vălenii de Munte col. August Gorjan . Va comanda Regimentul 3 Olt

în Războiul din 1877.

-8 aug. 1854, n. la Slatina juristul C-tin Dissescu, ministru , directorul revistei ,,Dreptul”,

părintele constituţiei din 1923.

-22 aug 1857, Alexe Marin scoate revista ,,Muzeul Naţional” în Bucureşti.

-1 aug. 1871, n. Al. Alimăneşteanu, lider P.N.L.Olt, fost deputat şi senator (Memoria

Oltului 20/2013, 22/2013).

-21 aug. 1877, P.S. Aurelian (n. Slatina) devine ministru al agriculturii, comerţului şi

lucrărilor publice.

-31 aug. 1880, n. la Caracal Ştefan Braborescu, artist al poporului, poet .

-4 aug. 1881, n. pictorul Ion Popescu Negreni.

-14-15 aug. 1881, m. la Rusăneştii de Jos Alexandru G. Golescu, revoluţionar de la 1848

-8 aug. 1883, m. la Caracal Dincă Bălşan (Memoria Oltului nr.7/2012), eroul luptei din

Dealul Spirii (13 sept. 1848).

-aug. 1889, începe construirea localului Liceului ,,Radu Greceanu” de la Slatina. Cărămida

s-a făcut de către meşteri din Slătioara.

-7 august 1890, m. la Negreni-Chiţeasca gazetarul N.T. Orăşanu (Memoria Oltului 1/2012,

16,17/2013).



-aug. 1891, se formează Regimentul II Romanaţi nr. 19 la Caracal.

-13 aug. 1893, m. Dobre Cacaleţeanu, proprietar şi filantrop (n. în comuna Leu Romanaţi)

-29 aug. 1893, Carol I pune piatra de temelie la localul Şcolii de Agricultură de la

Strehareţi.

-30 aug. 1893, n. col. Al. Petrescu la Cireaşov. A fost comandantul Şcolii militare de la

Radna şi a Detaşamentului Păuliş .

-30 aug. 1893, ia fiinţă compania de jandarmi din Caracal.

-11 aug. 1894, s-a născut la Caracal Cristea Şt. Mateescu, academician, specialist în

domeniul construcţiilor hidrotehnice, proiectant al barajelor Bicaz, Vidraru, Brădet, ş.a.

(m.14 iunie 1979).

-ante aug. 1896, apare la Caracal ziarul ,,Vulturul” (până în 1889 apar 119 numere).

- 18 aug. 1896, n. poeta Doina Bucur, stabilită la Caracal.

-1 august 1900, m. N. B. Locusteanu (Memoria Oltului 1, 2, 3, 10/2012 ; 12,15, 16/2013),

în comuna Leu Romanaţi (n. 24 martie 1821).

-16 aug. 1903, n. poetul Pan M. Vizirescu la Braneţi-Romanaţi (M.O. 25, 26, 28/2014).

-10 aug. 1911, n. Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu.

-6 august 1912, n. la Spineni-Olt prozatorul Ion Marin Iovescu (m. 9 aug. 1977, Memoria

Oltului 6/2012).

-16 aug. 1913, n. la Caracal Remus Scarlat, avocat şi ziarist.

-1 aug. 1914, Gh. Cucu este transferat ca prof. de muzică la Slatina de la Tr. Severin în

locul lui V.I. Buică.

-1 aug. 1915, apare la Balş revista ,,Licăriri” până în 1916 (M.O. 12/2013).

-15 aug. 1917, m.în refugiu în Moldova Al. Iliescu, lider P.N.L.Olt şi filantrop.

-21 aug. 1917, m. pe front cpt. Dumitru Morjan de la Slatina şi eroina Ecaterina Teodoroiu

pe Valea Zăbrăuţului-Putna.

-31 aug. 1917, n. la Caracal Lelia Elena Cristici, artist plastic.

-15 aug. 1919, apare ziarul ,,Cinstea” al lui Ştefan Vayas, organ al P.Poporului, la Caracal

(Memoria Oltului 4/2012).

-aug. 1921, Balşul este declarat oraş.

-15 august 1923, apare la Caracal ziarul ,,Acuz” sub conducerea lui T.T.Oroveanu, deputat

şi fost prefect.

-20 aug. 1924, n. la Vişina g-ralul Florian P. Vlad, fost director al Spitalului Militar din

Bucureşti.

-13 aug. 1925, n. scriitorul D. Nicolcioiu, stabilit la Caracal.

-1 aug. 1926, n. Topana istoricul Paul Dicu, autorul unei ,,Istorii a municipiului Piteşti”

(1988).

-6 aug. 1926, n. la Cruşov-Romanaţi epigramistul Naum Smarandache.

-23 aug. 1926, n. la Corabia actorul Teodor Danetti.

-11 aug. 1929, n. la Cernăuţi Modest Morariu, poet, prozator, traducător şi eseist. A trăit la

Slatina unde urmează liceul (m.15 apr. 1988).



-12 aug. 1929, n. la Movileni-Olt Cornelia Grumăzescu, geograf.

-24 aug.1930, dezvelirea monumentului eroilor de la Buiceşti-Olt.

-aug. 1932, m. C-tin Dissescu, jurist, fost ministru (n.la Slatina, M.O. 9/2012)

-15 aug. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Inelul” (două numere).

-26 aug. 1935, m. Sarmiza Bilcescu Alimăneşteanu, prima femeie dr. în drept din lume,

soţia lui C-tin Alimăneşteanu, (n.25 apr. 1867)

-29 aug. 1936, N. Titulescu , ministru de externe al României este scos din guvern de

Carol II.

-9 aug. 1937, n. la Slatina Florin Mihăilescu, scriitor şi istoric literar.

-29 aug. 1937, Mircea Damian începe în ,,Lumea Românească” o campanie împotriva lui

Stelian Popescu directorul ziarului ,,Universul”. I se alătură L. Kalustian şi Zaharia Stancu

(M.O. 14/2013).

-1 aug. 1941, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu scoate volumul ,,Credinţa ta te-a

mântuit”.

- 31 aug. 1941, n. Gheorghe Stratan, dr. în fizică şi traducător

-31 aug. 1941, apare ziarul ,,Romanaţul şi Oltul” la Caracal.

-1 aug. 1943, apare ,,Plugarul”, revista sindicatului agricol-viticol din Romanaţi (până în

martie 1944).

-18 aug. 1944, m. căpitanul aviator Al. Şerbănescu, doborât de aviaţia americană (M.O. 3,

7/2012, 15/2013).

-26 aug. 1944, n. la Slatina prozatorul Marin Mincu (m. 4 dec. 2009).

-27 aug. 1944, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu pune piatra de temelie a Căminului

Cultural ,,Ilie Criveanu” de la Slătioara. -

9 aug. 1947, n. prozatorul Marcel Runcanu la Priseaca.

- 4 aug. 1961, m. muzicologul Gh. Breazu (n. 1887 la Amărăşti-Romanaţi).

- 22 aug. 1967, m. la spitalul de geriatrie ,,Ana Aslan” din Bucureşti principele C.Basarab

Brâncoveanu de 92 de ani (n.1 nov. 1875), fost deputat de Romanaţi. Înhumat în cavoul

familiei Bibescu-Basarab-Brâncoveanu din cimitirul Bellu.

-20-21 august 1968, U.R.S.S. invadează Cehoslovacia. Dumitru Tinu (n. Coteana) este

corespondent de presă al ziarului ,,Scânteia” (M.O.8/2012).

-9 aug. 1977, m. la Bughea de Jos (Argeş) scriitorul Ion Marin Iovescu (n. Spineni-Olt la

6 aug. 1912, M.O.6/2012).

- 14 aug. 1980, m. Traian Biju, fost director al Liceului Radu Greceanu din Slatina şi fost

primar al Slatinei.

-30 aug. 2009, m. dr. Şerban Milcoveanu.

-16 august 2010, m. pictorul Nicolae Truţă.



Despre refugiul familiei mele

CORNELIU NEDELCIUC

Am profesat ca şi cercetător la St. de Cerc. Agr. Caracal, conducând activitatea

Laboratorului de Agrochimie între 1965-2000, când m-am pensionat împreună cu soţia, de

asemenea tot cercetător la acelaşi Laborator al S.C.A. Caracal. Sunt un pasionat al

istoriei şi mai ales de evenimentele din ultimul război mondial, şi deşi am o altă profesie de

bază, m-am apropiat până la a fi foarte bun prieten al Prof. Dumitru Botar, redactor al

revistei pe care o conduceţi. Citesc atent revista ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor" mă

bucură mult informaţiile pe care le oferiţi cititorilor într-o formă de largă accesibilitate.

Fiind şi eu un evacuat din martie 1944 din jud. Soroca, m-am hotărât să vă trimit unele

mărturisiri despre această aducere în ŢARĂ a unora din locuitorii din teritoriul dintre Prut şi

Nistru, mai precis din nordul acestuia, din zona frontului ( mă feresc de termenul Basarabia

şi mai ales de Basarabia românească; nu cunosc un teritoriu cu această denumire care nu

a fost numai al românilor), deoarece acest termen consider că nu aparţine istoriografiei

noastre, întrucât apare numai în istoriografia rusă după 1812, când pentru a nu mărturisi că

au ocupat un teritoriu al unui fost aliat (Dimitrie Cantemir, domnitor al MOLDOVEI şi aliat al

lui Petru I), s-a apelat la acest truc, deoarece existase un asemenea teritoriu în partea de

sud care fusese inclus de Mircea cel Bătrân în MUNTENIA, condusă de Basarabi, dar

teritoriul respectiv a fost recucerit de Ştefan cel Mare şi reinclus în MOLDOVA.

Începând cu anul 1944, Armata Sovietică a declanşat ofensiva pe direcţia

Cernăuţi- Iaşi, în vederea penetrării în România pe direcţia N-S.

La începutul lunii martie, această ofensivă a fost oprită de trupele româno-

germane, cu pierderi mari pentru sovietici, în special blindate, ceea ce a dat posibilitatea

evacuării Bucovinei şi a judeţelor Hotin, Soroca şi Bălţi aflate pe direcţia atacului sovietic

ca zone de front. Conducătorul statului, prin Marele Stat Major, emite Ordinul de a se

evacua, pe lângă instituţii şi obiective economice şi populaţia, în special cea formată din

familii intelectuale sau alţi profesionişti care aveau capii de familie pe front.

Ordinele respective erau de natură militară şi prevedeau evacuarea şi protejarea

populaţiei civile de pe direcţia principală de atac a sovieticilor, zona devenind câmp de

luptă, deci zonă de război. În ordinele respective se prevedea clar locul unde merg

evacuaţii (de obicei în zona P.S. a unităţilor militare în care erau incluşi cei care luptau pe

front din familiile respective), eşalonul de tren, gara de îmbarcare şi destinaţie, unde vor fi

cazaţi la destinaţie, cum se face evacuarea şi a unor bunuri ale evacuaţilor, primirea

salariilor şi pensiilor la destinaţie, absolut toate amănuntele. Ordinele se puneau în aplicare

de către Jandarmerie, erau absolut obligatorii, iar nesupunerea la evacuare era considerată

act de pactizare cu inamicul şi se pedepsea cu împuşcarea pe loc ( un astfel de caz mi-a

fost relatat de mama).

În localităţile de destinaţie s-au făcut rechiziţiile necesare pentru locuinţă şi

anexe gospodăreşti necesare bunurilor evacuaţilor, modul de asigurare a hranei la locurile

P.S. ale unităţilor militare respective. Punerea în aplicare s-a făcut tot de către Jandarmerie,

iar refuzul avea aceleaşi consecinţe, însă nu cunosc asemenea cazuri şi nici nu cred că au

fost, evacuaţii fiind primiţi fără nicio reţinere. În afara acestor evacuaţi au mai existat şi

persoane particulare care şi-au exprimat dorinţa de a fi evacuaţi, dar o făceau în scris,

acestora asigurându-li-se transportul separat, iar condiţiile la destinaţie se stabileau

oarecum negociabil.



Oricum această evacuare din 1944 s-a făcut în deplină ordine. S-a procedat în

acest fel, deoarece Ion Antonescu, care trăise şi suferise pentru modul haotic cum s-a

făcut evacuarea în 1940 (este adevărat că situaţia era total diferită, în sensul că în 1940,

sovieticii nu au respectat termenul de evacuare şi totul s-a făcut cu prezenţa tancurilor

acestora la Prut), a dorit ca specialiştii din orice domeniu rămaşi pentru funcţionarea

activităţii în acea parte a României să fie aduşi în ŢARĂ şi folosiţi ca atare pentru

activităţile statului. În plus erau cunoscute deportările pe care U.R.S.S. le-a făcut între

1940-1941 în Siberia.

ŢARA era în război şi nu se îngăduia dezordinea, iar specialiştii erau ai Ţării şi de

folos EI. Prin urmare, statul şi-a asumat răspunderea directă în primul rând pentru prima

categorie de evacuaţi şi în al doilea rând pentru a doua categorie.

Voi reda în continuare exemplificarea concretă folosind cazul familiei mele.

În luna martie 1944 se aflau acasă la Bădiceni în jud. Soroca, bunica mea Grişcă

Ecaterina în vârstă de 64 ani, mama, Aglaia Nedelciuc şi subsemnatul Corneliu. Tata,

Nedelciuc Zaharia, învăţător, slt. de rezervă era prizonier la Oranki după luptele de la

Cotul Donului, iar cei doi fraţi ai mamei : Grişcă Leon (slt. de rezervă) şi Grişcă Eugen

(plt. adj.) pe front. Pe data de 18 martie, bunica, având fiu ofiţer, a primit Ordinul de

evacuare pe care îl voi reda mai jos :

,,REGIMENTUL 6 VÂNĂTORI P.S. Biroul Mobilizării

ORDIN DE EVACUARE

Vagon nr. 14. În conformitate cu Ord. M. Stat Major nr 18641, Dna GRIŞCĂ

ECATERINA însoţită de AGLAIA NEDELCIUC şi CORNELIU fiu se transportă din

Garnizoana Bălţi, în Garnizoana Bârca, zona de concentrare a Regimentului 6 Vânători

P.S. fiind mama Slt. Grişcă Leon din acest corp. Organele Jandarmeriei sunt obligate a-i

pune la dipoziţie mijloacele de transport din gara Portăreşti în com. Bârca.

COMANDANTUL REG. 6 VÂNĂTORI P.S.

Maior Turtureanu Th. Şef Bir. Mobilizării, Slt. Stelescu N.

16 Martie 1944”.

S-au dat la dispoziţie 3 zile pentru a transporta cu mijloace proprii (căruţa cu 2

cai) de la Bădiceni la Bălţi (cca 100 Km) bunuri care să fie cuprinse în 1/3 vagon marfă de

10 t. MAMA a făcut un transport la Bălţi cu căruţa cu unele bunuri şi apoi a doua oară cu

noi şi alte bunuri, inclusiv hrană pentru cca 30 zile (făină, conserve în casă, un porc tăiat ).

Pe data de 27 martie 1944, la orele 21, garnitura de tren cu cca. 100 familii de

evacuaţi din zona Soroca şi Bălţi a plecat spre ţară cu destinaţia fiecărei familii. Garnitura

avea comandant un ofiţer de rezervă, cpt. Pârâianu Mihail. Deplasarea s-a făcut normal

pentru condiţii de război şi datorită perspicacităţii acestui ofiţer a fost ocolit Bucureştiul,

evitându-se bombardamentul american din 4 apr. 1944, când în Gara de Nord au fost

surprinse multe alte garnituri cu evacuaţi şi au fost foarte mulţi morţi.

Pe măsură ce se ajungea la destinaţie, se desprindeau vagoanele respective din

garnitură, se ataşa restul la alte garnituri CFR, şi astfel, pe data de 12 apr. 1944 am ajuns în

gara Portăreşti, de unde am fost transportaţi cu bunurile respective în com. Bârca la familia

învăţătorului Şeicăreanu Ion, unde fuseseră rechiziţionate două camere la etaj şi hrană se

asigura de la popota conacului Luila ca şi grajd pentru caii şi căruţa care au fost aduşi de

la Bălţi la Bârca cu o coloană regimentară. Hrana se primea de la popota regimentului

respectiv şi era asigurată de proprietarul Emil Marian care suporta din cheltuieli proprii



toată hrana de la popotă pentru tot personalul P.S Nu s-a plătit chirie şi nici pentru hrană

pe tot anul 1944 , bunica primind pensia, iar mama solda de ofiţer a tatălui din luna

aprilie.

Nimeni nu credea că ne vor ocupa sovieticii, mai ales că prima lor ofensivă fusese

oprită şi s-a reluat tocmai în iunie 1944. Toţi credeau că trupele anglo-americane vor

debarca în Balcani şi vor lua direcţia spre Viena, iar sovieticii vor fi opriţi la porţile

Europei iar evacuaţii din zona nistreană vor reveni acasă. Din această cauză mama a

oprit caii şi căruţa până în 1946, când a dispărut orice speranţă.

Pentru noi, Oltenia a fost ca şi acasă, mai puţin casa şi pământul lăsate la

Bădiceni. Ne-am bucurat de respectul deplin al tuturor celor din Bârca pe care i-am

cunoscut şi mai ales de stimă din partea Proprietarului Emil Marian, un Om de o mare

nobleţe sufletească (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 38, 39, 44/2015).

În 1946, când partea sovietică a căutat să impună statului român să ne retrocedeze

pe cei evacuaţi în 1944 cu ordine pe motiv că a fost încălcat dreptul la liberul arbitru,

ordinele fiind impuse, mama a fost sfătuită să declare că suntem refugiaţi din zonă de

front şi ne bucurăm de protecţia Comitetului ONU pentru refugiaţi, ţinând seama că

U.R.S.S. era membru fondator ONU în oct. 1945 şi în felul acesta am scăpat. În alte zone,

mai ales în Ardeal, localnicii nu au procedat în acest mod şi foarte mulţi dintre cei

evacuaţi cu ordine au ajuns în Siberia ca deportaţi ai statului sovietic.

În toată perioada cât am stat la Bârca, până în 1946, mi-am petrecut ani de

copilărie fericiţi, iar ai mei au legat prietenii pe viaţă. În 1946 ne-am mutat la Craiova şi

am locuit cu chirie în cartierul Romaneşti până în 1964, când am terminat facultatea şi am

fost repartizat fiind şef de promoţie ca cercetător la SCA Caracal până în anul 2000 când

m-am pensionat.

În 1947 s-a reîntors tata din prizonierat, dar ca mare mutilat de război, fiind rănit

în lagărul de la Oranki, unde pentru faptul că mulţi ofiţeri, în special din zona nistreană a

ţării au protestat îndelungat contra formării diviziei Tudor Vladimirescu şi atunci

sovieticii au luat măsura de a-i înspăimânta prin foc de avertizare, dar din păcate au fost şi

gloaţe care au lovit în plin şi una dintre victime a fost tata care s-a ales cu fracturarea

coloanei vertebrale. A fost îngrijit iniţial în lagăr, iar în 1947 a fost trimis în ţară şi

impunându-se statului român ca să fie considerat ca IOVR-ist, deşi tata nu fusese rănit pe

front, ci în lagăr, ca prizonier de război şi trebuia ca U.R.S.S. să suporte toate consecinţele

conform Cartei ONU pentru maltratarea prizonierilor de război. Însă, cum şi România

devenise stat comunist, lucrurile s-au împotmolit şi tata a fost trecut în pesie ca

sublocotenent, iar mama a fost numită însoţitor pentru tata, iar pensia a fost destul de

anemică.

Deşi am dus-o greu material, locuind într-o singură cameră cu tata permanent pe

pat, ne-am bucurat şi la Romaneşti, unde erau diferite comunităţi, ca şi acum, de un

respect deosebit şi eram mereu daţi ca exemplu de familie, care deşi cu greutăţi duceam o

viaţă demnă. Nu am fost niciodată discriminaţi, iar denumirea de refugiaţi nu a fost

niciodată folosită în sens jignitor, ci cu multă stimă pentru comportamentul nostru.

Ca elev, ca student, ca specialist m-am bucurat de aceleaşi drepturi cu toţi ceilalţi, iar

notele maxime pe care le-am obţinut au fost reflectarea directă a efortului meu, egal ca

intensitate cu al celorlaţi notaţi cu acelaşi calificativ.

Cu privire la ataşamentul pentru România al celor evacuaţi în 1944, doresc să

redau lecţia pe care am primit-o de la mama, care nu a dorit să viziteze locurile natale



absolut niciodată fără însă a motiva acest lucru.

În vara anului 1990, când entuziasmul începea să înmugurească, am procurat

paşapoarte pentru noi toţi: mama, soţia, fiica şi eu şi am propus mamei să mergem în vizită

la Bădiceni, unde continuă să existe casa natală. Văzând insistenţa mea, mama m-a luat de

mână şi m-a dus în camera unde se afla icoana adusă de la Bădiceni, pe care o am şi acum,

şi sub icoană, cu lacrimi în ochi, dar cu glas ferm, mi-a spus: ,,Dragul mamei, numai când

ŢARA MEA va ajunge cu hotarul pe Nistru, atunci mama se va întoarce la Bădiceni, ca

stăpână a casei şi pământului nostru. Acum acolo nu este ţara mea, aceasta este aici şi

mama te roagă şi pe tine să respecţi această dorinţă a mea". Cred că aceste cuvinte spun

totul.

Eu nu am repectat această dorinţă a mamei şi la 5 ani de la trecerea sa în

veşnicie, în 2003, am făcut o vizită de 3 zile în această numită republică a Moldovei ( nu

înţeleg de ce nu-şi spun Basarabia) împreună numai cu soţia la un verişor, ajungând şi la

Bădiceni şi mi-am dat seama de câtă dreptate a avut mama. În această parte a României,

răpită de ruşi, presiunea de toate felurile exercitată de către anexatori este extrem de

puternică asupra poplaţiei româneşti care încă mai este majoritară. Din această cauză sunt

sceptic că ROMÂNIA se va întregi vreodată în partea ei răsăriteană, iar pentru zona

nordică, cred că şansele sunt şi mai mici.

Ştiri culturale

Amprente. În cadrul emisiunii ,,Amprente” realizată de d-na dr. Aurelia Grosu şi difuzată

la postul local de televiziune OltTV s-au difuzat în cursul lunii iulie 3 episoade despre

viaţa şi activitatea scriitorului şi gazetarului romanaţean Mircea Damian.

Corul Symbol al Patriarhiei Române dirijat de maestrul Jean Lupu a susţinut 2 concerte la

Slatina (Muzeul Judeţean de istorie, sâmbătă 18 iulie) şi Caracal (Teatrul Naţional, luni 20

iulie). Cu acest prilej au fost lansate volumele ,,Mărturisiri. Viaţa ca un labirint” (care a

apărut în serial şi în revista noastră) şi ,,Cântând să de bucurăm” de Jean Lupu.

Romanaţi 520. Timp de două zile s-au desfăşurat la Caracal manifestările dedicate

aniversării a 520 de ani de la prima atestare documentară a judeţului Romanaţi. Cu acest

prilej s-au lansat volumele: ,,Conducătorii oraşului Caracal” de Cornel Manolescu;

,,Personalităţi romanaţene în filatelia românească” de Ion Marin; ,,Mihalache Demetrian”

şi ,,Alecu Constantinescu” de Nicu Vintilă-Sigibida; ,,Nicolae-Paul Mihail Nicomah.

Restituiri”, volum îngrijit de Ilie Cincă şi Victor Viorel Vătămanu. În holul Teatrului

Naţional s-a prezentat fresca ,,Romanaţi” realizată de pictorul Vintilă Mihăescu şi bustul

haiducului Iancu Jianu, opera sculptorului Marcel Voinea. S-au înmânat diplome

aniversare, a avut loc o sesiune de comunicări, cei prezenţi manifestându-şi dorinţa de a

numi judeţul nostru Olt-Romanaţi.

Demetru Iordana. Dl. Dumitru Sârghie, directorul publicaţiei Linia Întâi din Slatina, a

luat iniţiativa reeditării volumului ,,Fiica doctorului Ambrozie” de Demetru Iordana,

scriitor slătinean despre care am scris şi în revista noastră. Salutăm acest frumos gest de



restituire a valorilor oltene şi sperăm în concursul mult mai consistent al autorităţilor locale

faţă de asemenea acte de cultură, mai importante- în opinia noastră- decât concertele unor

,,vedete” ori plimbările în trăsuri la podul Olt printre fire de praz. Poate că este momentul

să tragem o linie despărţitoare clară între cultură şi divertisment şi să fim mult mai atenţi

cu fondurile destinate culturii.

Ultimul clopoţel. Ziua de 31 august este ultima zi de activitate pentru 99 de cadre

didactice din judeţul Olt care se vor pensiona. D-na inspector Mirela Paraschiv de la

I.S.J.Olt a avut amabilitatea de a ne comunica numele lor. Ne alăturăm şi noi generaţiilor

de elevi pe care i-au îndrumat, urându-le acestor dascăli multă sănătate şi pensie lungă: COLEGIUL TEHNIC BALŞ FIRCĂ D. CONSTANTIN Profesor

COLEGIUL TEHNIC BALŞ VÎLCELOIU I. MIRCEA Profesor

LICEUL TEORETIC ,,PETRE PANDREA" BALŞ TURCITU I. MIHAELA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BALŞ CIUCĂ P. ANKA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAIL DRUMEŞ" BALŞ, IORDACHE D. TEODORA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,MIHAIL DRUMEŞ" BALŞ TĂBÂRŢĂ I. ELENA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SPECIALĂ BALŞ ZARCU GH. MARIN Profesor

itinerant şi de sprijin

ŞCOALA PROFESIONALĂ SPECIALĂ BALŞ+ ȘCOALA GIMNAZIALĂ BALDOVINEȘTI

ZAMFIRA I. MARIA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BĂRĂŞTI PRODAN G TEODOR Profesor

pentru învăţământul primar

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BOBICEŞTI VLADU P. ANA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ "VOIEVOD BRÂNCOVEANU" BRÂNCOVENI GHITĂ I.

GHEORGHE Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BREBENI PÂRŞAN C. NISTORA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ BUCINIŞU ANTONIE T. MARIA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CĂLUI VLADU T ION Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,IONIŢĂ ASAN" CARACAL POPA I. SILVIA Profesor

COLEGIUL TEHNIC ,,MATEI BASARAB" CARACAL ȚOLEA A. AUREL Profesor

LICEUL TEORETIC ,,MIHAI VITEAZUL" CARACAL DINCĂ T. MARIA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.2 CARACAL BARBU T. FLOREA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GH. MAGHERU" CARACAL BONŢU N GETA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,N. TITULESCU" CARACAL MATEI P. CARMEN Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CEZIENI OLTEANU P. MIOARA MARCELA Profesor

LICEUL TEHNOLOGIC ,,ION POPESCU-CILIENI" RECE C. ELENA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CÎRLOGANI CIULCU A. MARIN Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ CÎRLOGANI GHIŢĂ I. GHEORGHE Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,A.I.CUZA" CORABIA MĂRGHIDANU N. DORIN Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,A.I.CUZA" CORABIA TOMA GH. MARIA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,V. MAZILESCU" CORABIA FILIP M. NICULIȚA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,V. MAZILESCU" CORABIA LAZEA I. MIRCEA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ DEVESELU DADE M. FILOFTEIA Profesor pentru învăţământul

preşcolar

LICEUL TEHNOLOGIC DRĂGĂNEŞTI-OLT VOICU V. PETRUȚA Educatoare

LICEUL TEHNOLOGIC DRĂGĂNEŞTI-OLT PANĂ A. ȘTEFANA Învăţător

LICEUL TEORETIC ,,TUDOR VLADIMIRESCU" DRĂGĂNEŞTI-OLT DUMITRU T.

AUREL Profesor



ŞCOALA GIMNAZIALĂ DRĂGHICENI ZEGHEANU V. DUMITRU Profesor pentru

învăţământul primar

ŞCOALA GIMNAZIALĂ GĂNEASA GUŞATU I. TRAIAN Profesor

ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIUVĂRĂȘTI BOSOI G. ELISABETA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ADA UMBRA" IANCA SPIRIDON M. ANA Educatoare

LICEUL TEHNOLOGIC IANCU JIANU PĂUN A. ELISABETA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ICOANA NĂSTASE M. SABINA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ IZBICENI ZARCU P. FLORICA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ IZBICENI PANAIT D. IULIANA CORNELIA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ IZBICENI OPRIŞ L. ELENA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MORUNGLAV GHEORGHE D. IOANA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ MORUNGLAV BONCIOGĂ GH. CONSTANTINA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ OBÎRŞIA MITRANA P. FLOAREA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ OBOGA VLĂDU T ION Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ OPTAŞI-MĂGURA CONSTANTINESCU F. FLOREA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ PLEŞOIU STERIE P. CONSTANTINA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ RADOMIREȘTI ROTARU Z. THEODOR Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2 RUSĂNEŞTI BOSOI G. ELISABETA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCĂRIŞOARA BRÎNCOVEANU M. ILIE Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCĂRIŞOARA PĂTRAŞCU F. NELA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ SCHITU NICOLAE I. ION Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,N. COCULESCU“ SCORNICEŞTI, STANA I. MARIA Învăţător

COLEGIUL ECONOMIC ,,P.S. AURELIAN" SLATINA LUCA I. ANA Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL AGRICOL ,,CAROL I" SLATINA, TUDOSE I.IULIANA Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL "ION MINULESCU" SLATINA, BICA M. DORINA Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL "ION MINULESCU" SLATINA, ANTONESCU N. GENOVEVA

Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,RADU GRECEANU'' SLATINA, MINCIU D. DAMIAN Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,RADU GRECEANU'' SLATINA, MIC I. VENER Profesor

COLEGIUL NAŢIONAL ,,RADU GRECEANU'' SLATINA, VOINEA T. VASILE Profesor

COLEGIUL NATIONAL VOCAŢIONAL ,,N. TITULESCU" SLATINA, MINCIU I. EMILIA

Profesor

COLEGIUL NATIONAL VOCAŢIONAL ,,N. TITULESCU" SLATINA DOBRE GH.

STANCA Învăţător

COLEGIUL TEHNIC ,,ALEXE MARIN" SLATINA, CONSTANTIN P. VERONICA Profesor

COLEGIUL TEHNIC ,,ALEXE MARIN" SLATINA, BASARABEANU M. CARMEN Profesor

COLEGIUL TEHNIC ,,ALEXE MARIN" SLATINA, BODESCU I. MARIN Maistru instructor

COLEGIUL TEHNIC ,,ALEXE MARIN" SLATINA, ILIE A. ILIE Maistru instructor

COLEGIUL TEHNIC METALURGIC SLATINA GUŞATU M. MARIN Profesor

COLEGIUL TEHNIC METALURGIC SLATINA VOICA M. VASILE Maistru instructor

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL NR.16 SLATINA, MIRESCU I. MARIA Educatoare

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.1 SLATINA, EREMENCU NĂSTASIE

DUMITRA Educatoare

GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 4 SLATINA, POPESCU GHE. MARIA

Educatoare

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.5 SLATINA, BIRCĂ N. MARIANA

Educatoare

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.5 SLATINA, CRÂNGEANU I. IOANA-

JENI Educatoare



GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT ,,ION CREANGĂ" SLATINA TĂNASE C.

IOANA Educatoare

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV SLATINA PĂLĂRIE C. ELISABETA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 SLATINA GUȘOI D. DORU Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR 3. SLATINA GUŞATU P. IOANA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” SLATINA POPÎNZĂREANU

N. IOANA Profesor pentru învăţământul primar

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „C. BRÂNCOVEANU” SLATINA, DINU I. MARIA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,EUGEN IONESCU" SLATINA, ANTONESCU N. GENOVEVA

Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,G. POBORAN" SLATINA, MARINESCU I. AURELIA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GEORGE POBORAN" SLATINA IAMANDEI GOLEA I.

MIOARA Profesor pentru învăţământul primar

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,GEORGE POBORAN" SLATINA, LERCĂ E.VALERICA Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ "GEORGE POBORAN" SLATINA SĂNDULESCU P.

CONSTANTIN Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,VLAICU VODĂ" SLATINA, FIRESCU I. GHEORGHE

Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ STOICĂNEŞTI STAN T. ION Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TESLUI DANCIU M. DORINA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TESLUI BUJGOI G. ION Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TESLUI BĂDUCA I. CONSTANTIN Profesor

SCOALA GIMNAZIALĂ ,,LEONIDA MARINEANU'' TIA MARE RӐDOI C. IOANA

Profesor

SCOALA GIMNAZIALĂ ,,LEONIDA MARINEANU'' TIA MARE NIŢESCU M. VASILE

Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TOPANA CHIRIŢĂ N. VASILICA Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ TRAIAN PĂTRU I. RODICA Profesor

LICEUL TEHNOLOGIC TUFENI CIOBANU D. PETRE Învăţător

ŞCOALA GIMNAZIALĂ URZICA VULPE P. ELVIRA Educatoare

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VALEA MARE MĂGALĂ M. IOAN Profesor

ŞCOALA GIMNAZIALĂ POGANU FLORESCU C. MARIA Institutor pentru

învăţământul preşcolar

ŞCOALA GIMNAZIALĂ VULPENI BURDUBUŞI N. NICOLETA Educatoare

COLEGIUL NAŢIONAL ,,IONIŢĂ ASAN" CARACAL ANGHEL M. MAGDALENA

Profesor pentru învăţământul preşcolar



Monumentul eroilor din comuna Băbiciu

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din Primul Război

Mondial este amplasat în aproprierea străzii

principale, într-un mic parc, vis-a-vis de Căminul

Cultural din localitate, cu fațada spre apus. La baza

primului corp al monumentului se găsește

inscripționat numele autorului: ,,Executată N.

Dumitrescu, C[raio]va. Fața Gării”. Ca ornamente,

remarcăm pe cele patru fețe: o roată și o țeavă de tun

(latura dinspre vest)

și câte 5 obuze de tun

pe celelalte laturi,

realizate în basorelief

și dispuse în firide

semicirculare la bază

monumentului.

Monumentul are

aspectul general de obelisc. Stâlpul piramidal este masiv,

având deasupra coronamentului statuia cioplită în piatră a

soldatului necunoscut. Pe cele patru fețe

ale piramidei sunt trecuți eroii, în dreptul fiecăruia fiind

scrise gradul, contingentul și unitatea militară în cadrul

căreia au participat pe front. În anul 1976, incinta

monumentului era închisă cu un mic gard de lemn cu stâlpi

lucrați din ciment. Împrejmuirea a fost făcută în anul 1958

prin stăruința preoților celor două parohii din localitatea

Băbiciu. În prezent gardul este confecționat din metal pe o

fundație de beton. Pe frontispiciul monumentului este

scris: ,,COMUNA BĂBICIU ÎNALȚĂ ACEST

MONUMENT ÎN AMINTIREA FIILOR EI MORȚI ÎN

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI ȘI

CIVILIZAȚIE 1916-1919”. Mai jos de acest înscris,

urmează numele și prenumele eroilor, contingentul şi unitatea din care au făcut parte: 1. Andrei Ioan,cap,1908, 80 inf.

2. Lupu Alex.,1910, 21 art.

3. Duca Mihai,1913, 1 gr.

4. Broboană Nicolae,1914, 19 inf.

5. Lupu Const.,1916, 1 jand.

6. Rusu Eftimie,1916, 19 inf.

7. Mangea Petre,sold., 1912, 2 căl.

8. Stan Ilie,1893, bat.Pion.

9. Stănescu Vasile,1899, 19 inf.

10. Dumitru I. Pană,1903, 19 inf.

11. Nămaianu Marin,1904, 19 inf.

12. Ignat Ioan, 1908, 19 inf.

13. Ene Ioan, 1909, 19 inf.

14. Voicu Mărin, 1912, 19 inf.

15. Ciobanu Nichifor, 1910, 19 inf.

16. Rezeanu Pantele, 1910, 19 inf.

17. Luca Drăgan, 1910, 19 inf.

18. Ghimiș Niță, 1913, 19 inf.

19. Utma Badea, 1914, 19 inf.

20. Lupu Vasile, 1916, 19 inf.

21. Sârbu Alexandru, 1917, 19 inf.

22. Popa Marin, 1918, 19 inf.

Monumentul din Băbiciu în 1976...

... şi astăzi

...şi astăzi



23. Boarnă Florea, 1918, 19 inf.

24. Pantele Ioan, 1918, 19 inf.

25. Lupu Gheorghe, 1918, 19 inf.

26. Nițu Ispas, 1918, 19 inf.

27. Negrilă Ioan, 1918, 19 inf.

28. Ciobanu Paraschiv, 1917, 19 inf.

29. Niță R. Ilie, 1914, 19 inf.

30. Hristache Nicolae, 1910, 19 inf.

31. Mărăcine Gheorghe,1917, 19 inf.

32. Stoica Florea, 1919, 19 inf.

33. Roșu Const., 1893, 59 inf.

34. Roșu Vasile, 1893, 59 inf.

35. Negrilă Gavrilă, 1894, 59 inf.

36. Băltărețu Paraschiv, 1896, 59 inf.

Latura de la miază-noapte:

1. Vasne Paraschiv sold.,1896,59 inf.

2. Ion Sandu Moraru, 1899,59 inf.

3. Cornele Eleftere, 1899, 59 inf.

4. Țugui Vasile,1899,59 inf.

5. Băltărețu Mihai, 1901, 59 inf.

6. Neacșu Marin, 1901, 59 inf.

7. Lupu Iancu, 1902, 59 inf.

8. Lupu Marin, 1902, 59 inf.

9. Neacșu Gheorghe, 1902, 59 inf.

10. Tudosie Dumitru, 1902, 59 inf.

11. Neacșu Mărin, 1904, 59 inf.

12. Utma Vasile, 1904, 59 inf.

13. Stamen Dumitru, 1904, 59 inf.

14. Băltărețu Nicolae, 1905, 59 inf.

15. Barbu Mihai, 1906, 59 inf.

16. Sârbu Nicolae, 1906, 59 inf.

17. Barbu Gheorghe, 1908, 59 inf.

18. Păun Panfiliu, 1908, 59 inf.

19. Moraru Florea, 1908, 59 inf.

20. Popa Paraschiv, 1914, 59 inf.

21. Petrache Marin, 1918, 59 inf.

22. Mangea Grigorie, 1919, 59 inf.

23. Mangea Dumitru, 1894, 80 inf.

24. Moraru Petre, 1897, 80 inf.

25. Căldăraru Ioan, 1898, 80 inf.

26. Percea Petre, 1898, 80 inf.

27. Roșu Marin, 1898, 80 inf.

28. Moraru Petre, 1898, 80 inf.

29. Lupu Const. , 1898, 80 inf.

30. Sărdan Petre, 1898, 80 inf.

31. Vâlceanu Dumitru, 1898, 80 inf.

32. Ghimiș Const. , 1898, 80 inf.

33. Moraru A. Oprea, 1900, 80 inf.

34. Frunzăreanu Marin, 1900, 80 inf.

35. Costea I. Oprea, cap.,1919,5 vân.

36. Verigă Alexie, sold,1900, 80 inf.

37. Tuinea Ioan, 1900, 80 inf.

38. Lupu Grigorie, 1901, 80 inf.

39. Ivan Dumitru, 1905, 5 vân.

40. Stanciu Petre, 1916, 5 vân.

41. Florea Ioan, 1894, 48 inf.

42. Mocanu Marin, 1900, 48 inf.

43. Popa Marin, 1902, 2 roș.

44. Ivana Dumitru, 1909, 9 art.

45. Costea Petre, 1904, 1 cet.

Pe partea de la răsărit se află numele a 15 eroi, printre care și cel al lui Păun Ilie - 1877:

1. Matei Ilie,sold., 1897, 2 căl.

2. Popa Marin, 1898, 59 inf.

3. Tiugan Ion, 1905, 19 inf.

4. Vișan Matei, 1910, 19 inf.

5. Iova Alex.,1916,19 inf.

6. Ion Mihai,1910,59 inf.

7. Lupu Iancu,1898, 59 inf.

8. Ciobanu Ion,1906, 59 inf.

9. Roșu Nicolae, 1919, 19 inf.

10. Popa Gheorghe, 1898, 43 inf.

11. Popescu Al., 1911, 21 art.

12. Moraru Gh., 1916, 5 vân.

13. Boarnă Marin, 1919, dep. gen.

14. Țepeligă Florea, 1919, 2 căl.

Partea de la miază-zi:

1. Costea I. Mihai, sold., 1918,9 art.

2. Păun Ilie, 1907, 18 art.

3. Țugui Ion, 1906, 2 pion.

4. Moraru Marin, cap., 1915, 2gr.

5. Negrilă Ion, sold., 1916, 19 inf.

6. Popa Mihai, 1916, 19 inf.

7. Duca Florea, 1916, 19 inf.

8. Lupu Ilie, 1916, 19 inf.

9. Popescu Ilie, 1918, 19 inf.

10. Mangea Gh., 1918, 19 inf.

11. Popa Petre, 1918, 19 inf.

12. Boarnă Petre, 1918, 19 inf.

13. Boarnă Fl. Ion, 1893, 59 inf.

14. Verigă Pavel, 1893, 59 inf.

15. Barbu Ilie, 1897, 2 căl.

16. Roșu Ilie, 1893, 59 inf.

17. Negrilă Agapie, 1918, 5 vân.

18. Epure Marin, 1916, 1 gen.

19. Bucă Ion, 1915, 2 roș.

20. Lupu Nițu, 1914, 14 art.

21. Iordache Pantele, 1915, 2 art. 22. Ghimiș Victor, 1908, 19 inf.



23. Iancu Nicolae, 1911, 19 inf.

24. Bucă Ion,cap., 1916, 19 inf.

25. Lupu Marin,sold., 1914, 19 inf.

26. Plugaru Petre,sold., 1914, 19 inf.

27. Sârbu Gheorghe, 1915, 19 inf.

28. Ghimiș Florea, 1917, 19 inf.

29. Mehedinți Petre, 1917, 19 inf.

30. Dudescu Mihai, 1917, 19 inf.

31. Mirea Ion, 1917, 19 inf.

32. Mihai Achim, 1917, 19 inf.

33. Moraru Mihai, 1917, 19 inf.

34. Sendre Mihai, 1918, 19 inf.

35. Duca Ștefan, 1918, 19 inf.

36. Pațachia Marin, 1918,19 inf.

37. Deaconu Ion, 1918, 19 inf.

38. Vișan Ion, 1918, 19 inf.

39. Cojocaru Ion, 1918, 19 inf.

40. Roșu Nicolae, 1919, 19 inf.

41. Alexandru Ispas, 1918, 19 inf.

42. Florea Marin, 1917, 19 inf.

43. Teodor Dobre, 1916,19 inf.

44. Sforăială Florea, 1916, 19 inf.

45. Alexandru Ion, 1919, 19 inf.

Dialog cu cititorii Viorel Câmpean, Satu Mare. Am citit cu mare plăcere revista dvs. Vă felicit pentru tot ceea ce

faceţi pentru istoria neamului românesc. Asociaţia „Codrenii" din Satu Mare doreşte să cinstească

memoria celor 25 de eroi căzuţi la datorie în octombrie 1944, prin dezvelirea unui ansamblu

monumental la Socond, în octombrie 2016. De asemenea, 11 dintre eroi erau originari din judeţele

Romanaţi şi Olt (unul era din Dolj, l-am ataşat în listă). Vă trimit lista cu aceşti eroi. Într-un articol

semnat de dvs. am depistat un erou, sergentul Anghel Ilie. Noi intenţionăm să realizăm cu ocazia

inaugurării şi o broşură. De aceea, eventuale informaţii de la dvs. în ceea ce îi priveşte pe aceşti

conjudeţeni ai dvs. ne-ar fi foarte utile. Sunt sigur că veţi fi interesat să ne ajutaţi, căci nu vă este

indiferent destinul eroilor din Olt sau Romanaţi. Noi am fi onoraţi dacă am putea realiza un material

special şi pentru revista dvs. Împreună cu un coleg, dr. Claudiu Porumbăcean, am realizat un volum

dedicat personalităţilor Seiniului, la loc de cinste figurând portretul generalului Georgescu P. Ion.

Iată deci încă un motiv care s-ar putea transforma într-o punte între noi, sătmărenii, şi dvs., aleşi

reprezentanţi ai Oltului şi Romanaţului.Vă doresc încă o dată multe realizări.

Eroi din Romanaţi şi Olt, căzuţi în luptele de la Socond în 19-21 octombrie 1944: 1. Serg.

ANGHEL (D.) ILIE Reg. 31 inf., născut la 24.09.1910, Slătioara, Romanaţi, fiul lui DUMITRU şi

MARIA, ctg. 193281

.2. Sold. BURUGA HRISTEA, Reg. 19 inf., născut la 26.01.1916, Balş,

Romanaţi, fiul lui GHEORGHE şi DUMITRANA, ctg. 1938. 3. Cap. CĂTĂNESCU TUDOR, Reg.

19 inf., născut la 02.10. 1922, Zănoaga, Romanaţi, fiul lui STANCU şi MARIA, ctg. 1944. 4. Frt.

DINCĂ IOAN, Reg. 2 inf., născut la 25.06.1922, Băleasa, Romanaţi, fiul lui ANTON şi MARIA,

ctg.1944. 5. Sold. DINCULEANA TUDOR, Reg. 31 inf., născut la 05.03.1922, Bârza, Dolj, fiul lui

MARIN şi MARIA, ctg.1944. 6. Serg. DINU VASILE, Reg. 19 inf., născut la 25.10.1915,

Mărgăriteşti, Romanaţi, fiul lui MARIN şi ANICA, ctg.1937. 7. Serg. ENACHE SOFRONIE, Reg.

19 inf., născut la 08.04.1920, Dioşti, Romanaţi, fiul lui IOAN şi ECATERINA, ctg. 1942. 8. Slt.

Activ IONESCU din Slatina, nou venit în Compania II. 9. Sold. IVAN IOAN, Reg. 31 inf., născut

la 04.04.1923, Oporelu, Olt, fiul lui MARIA, ctg. 1945. 10. Sold. POPA CONSTANTIN, Reg. 19

inf., născut la 05.07.1922, Baldovineşti, Romanaţi, fiul lui IOAN şi IOANA, ctg. 1944. 11. Slt. Rez.

STAN MARIN, Reg. 19 inf., născut la 17.08.1912, Brâncoveni, Romanaţi, fiul lui DUMITRU şi

81 Ion Tâlvănoiu, Vasile Radian, Pagini de istorie – Slătioara, în „Memoria Oltului”, an I, nr. 8, octombrie

2012, pp. 57-64 (64).



MARIA, ctg. 1943. 12. Sold. DINCULEANA TUDOR, Reg. 31 inf., născut la 05.03.1922, Bârza,

Dolj, fiul lui MARIN şi MARIA, ctg.1944

Radu Şerbănescu, Bucureşti. Ca origine, sunt din Comuna Bălteni, din judeţul Olt. Am plecat din

comună după terminarea Institutului Politehnic din Timişoara, astăzi, Universitatea Politehnică.Sunt

vărul profesorului Mihai Barbu din Perieţi, colaborator la revista dumneavoastră. Am fost coleg şi

cu profesorul Dumitru Nica din Slatina, la CNRG. Il cunosc şi pe Ion Andreiţă (Jan), suntem chiar

rudă. Am citit multe numere din revista dumneavoastră, revistă de care mi-a povestit prima dată

Mihai Barbu. Apreciez foarte mult această revistă, o citesc cu interes şi emoţie. Vă închipuiţi ce

plăcere mi-a făcut când am văzut una din pozele copilăriei mele, pe care i-am dat-o lui Mihai, atunci

când am aflat că lucrează la monografia comunei natale, fără să ştiu că acolo era şi mama lui. Este

vorba despre poza din numărul 6/iunie 2016, unde sunt toţi fraţii mamei, cu soţiile lor şi cu bunica

mea. La scurt timp după ce s-a făcut această poză, sora mamei, Gheorghiţa Caragică, a decedat,

rămânând în urma ei cei trei copii mici, din care un sugar. Astfel, mama care era necăsătorită, le-a

fost ca o a doua mamă, până s-a căsătorit şi a plecat la Bălteni. Poza mai prezintă o amintire pentru

mine: în noaptea de dinaintea decesului bunicii, Fiţa, geamul tabloului din perete a plesnit cu

zgomot, cu o crăpătură de sus în jos, exact peste chipul bunicii, ocolindu-i pe ceilalţi.

Vă trimit o imagine dragă mie, poza la care mă uitam, când eram copil, ca la o icoană.

Este de la sărbătoarea comunei

din 1929, organizată sub egida

Băncii Populare ,,Bălteanca”

unde lucra şi tatăl meu. Tata

este cel din jumătatea din

dreapta, lungit pe iarbă, cu

pancarta ,,Cooperator” în

mână. Se numea Marin

Şerbănescu. Acolo, în

jumătatea din stânga, în costum

popular, cu chimir, cu mustăţi

şi pălărie, este fratele bunicului

meu, Dobre Predescu. Pe

străbunicul meu îl chema Preda

Şerban. Droaia de copii a fost împărţită în două neamuri, de către oficialităţile comunale de atunci,

pentru a acorda nume româneşti, în ,,Predescu” şi ,,Şerbănescu”. Bunicul a fost Tudor

Şerbănescu, căzut la Mărăşeşti, alături de cel care îi va deveni, post-mortem, cuscru, Tudor (tizul

lui) Bărbulescu, bunicul meu matern. În poza aceea, sunt reprezentanţi de seamă, oameni cu

pregătire, notabilităţile comunei: pe rândul din mijloc, stând pe bancă, după Dobre Predescu, sunt

copiii lui, Nedelea (Delica) şi Stancu Predescu. Apoi, cei cu cravată erau: Nicu Şerbănescu,

Marinica, Radu Popescu şi alţii .

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected]

mailto:[email protected]

revista memoria oltului si romanatilor nr. 54/august 2016

Documents