memoria oltului Şi romanaŢ · judeţul olt trăiau 174.219 oameni pe o suprafaţă de 2.863 km...

An. VI, nr. 11 (69) noiembrie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.11 (69), noiembrie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Iancu Stan Toma (n. Tâmpeni-Movileni, Olt din părinţii Stan şi Ana),

absolvent al Gimnaziului ,,Radu Greceanu” din Slatina (1934, diriginte A. Pârcălăbescu),

doctor în drept 1940 (cu teza ,,Cauza în dreptul administrativ” susţinută în faţa comisiei

prezidate de C. G. Rarincescu), referent în Ministerul de Interne, secretar de redacţie al

,,Revistei de drept public”, membru al Institutului de Ştiinţe Administrative al României.

Cercetător pasionat al arhivelor, Iancu Stan Toma ne-a lăsat şi două lucrări dactilografiate

de mare importanţă pentru istoria locală: ,,De la Bacea la Tituleşti. Istoricul satelor de pe

valea Vediţei şi Dorofei” (1991) şi ,,Liceul Radu Greceanu-Slatina, 1884-1945” (1994).

Imaginea provine din colecţia d-lui prof. Mihai Barbu- Perieţi.

2. La 10/22 iunie 1891 s-a pus piatra de temelie a vechiului local al

Gimnaziului din Caracal (arhitect Al. Săvulescu). Cu acest prilej s-a întocmit acest act de

fundaţie în 3 exemplare în care sunt amintiţi: Pomponiu Pârvulescu (director), C. Nanu

(primar), C. M. Chintescu (prefect), Paul Brătăşanu (deputat). Un exemplar ,,s-a aşezat la

temelia clădirei, al 2-lea s-a depus spre păstrare în archivele Statului şi al 3-lea în

archiva Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice”. Noi l-am descoperit pe cel de la

Arhivele Naţionale (Fond ,,Acte comemorative şi de fundaţie”, Dosar 16/1891).

3. Sus: elevele clasei a VII- de la Liceului de Fete din Caracal (înfiinţat în

1904 de Sabina Negreanu, directoare până în 1912), împreună cu directoarea Silvia

Căpreanu (1928);

Jos: ziarul Olteanul din 1 februarie 1923 (organ al Partidului Poporului din

judeţul Romanaţi) prezintă organizaţia locală;

4. La atelierul fotografic al lui Albert Boga din Caracal s-au executat multe

tablouri aşa cum este şi al acestui copil.



Cuprins

1. Andreea Smedescu- De ce Olt-Romanaţi?.........................................................../3

2. Ion Andreiţă- Ni se înstrăinează pământul........................................................../5

3. Din manuscrisele lui Demetru Iordana (V)........................................................../7

4. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XVI)............................................/17

5. Dumitru Botar- La pas prin Caracalul de altădată............................................/29

6. Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu- Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos, plasa

Mijlocul, judeţul Olt (I)......................................................................................../32

7. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (VII)...................................../37

8. Ion Zăuleanu- Spaţiul Romanaţean în timpul administraţiei romane (sec. II-III

d. Hr.)..................................................................................................................../48

9. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Bucureşti (1941) condus de Mircea Damian

şi Ion Minulescu.................................................................................................../54

10. Petran Marin-Vlădila- Bulgarii şi Sârbii din Vlădila (II)................................./63

11. Dan Dumitru Anastasescu- Scurtă biografie a ,,Patriarhului de la Drăgăşani”

–părintele Dumitru Bălaşa, fost preot în Romanaţi............................................/67

12. Col. (r.) Dumitru Matei- Memorii de război. Însemnări din caietul de amintiri

al sergentului artilerist Ilie Spirescu (II)............................................................./71

13. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Profesori refugiaţi în Olt şi Romanaţi (1940,

1944)....................................................................................................................../89

14. Cornel Manolescu- Învăţătoare Ana Dinculescu din Balş................................/94

15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre o epistolă a lui Damian Stănoiu........../99

O nouă contribuţie la biobibliografia lui Virgil Carianopol............./100

16. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Noiembrie.............................../103

17. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian- Eroii din satul Găneasa,

judeţul Olt.........................................................................................................../106

18. Dialog cu cititorii................................................................................................/109

19. Apelul Asociaţiei Culturale Memoria Oltului.................................................../110

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



De ce Olt-Romanaţi?

Andreea Smedescu

Cu bucurie am primit la redacţie acest text pe care îl reproducem în continuare ca

o dovadă că Olt-Romanaţi nu este doar dorinţa unui grup de intelectuali romanaţeni trecuţi

de prima tinereţe. Tânăra profesoară Andreea Smedescu, slătineancă de origine, este-

suntem convinşi- purtătoarea de cuvânt a generaţiei care vine după noi, generaţia instruită

care a înţeles că a fi european nu exclude a-ţi cunoaşte istoria şi a-ţi cinsti înaintaşii!

Orele astrale ale omenirii nu vin întâmplător. După cum, la fel, nici dezastrele

istorice. Iar cine vrea să invoce Providenţa în determinarea cursului istoriei o face pe cont

propriu. În opinia noastră, cotiturile istorice sunt rezultatul unor intervenţii umane.

Oamenii, cu momentele lor de inspiraţie genială sau cu nebuniile lor, sunt cei care scot

istoria din matcă şi o fac să curgă vijelios printre alte maluri, inevitabil prea strâmte, la

început. Istoriei îi place drumul drept şi cursul molcom. Fără intervenţia conştientă şi

interesată a oamenilor, istoria nu s-ar abate de la sensul ei firesc: drumul drept. A putut să

şi îngheţe în matca ei, milioane de ani, în epoca pietrei, cât timp oamenii s-au ţinut

deoparte. Cam aşa au stat lucrurile şi cu istoria poporului român. Cât timp urmaşii lui

Traian şi Decebal au stat retraşi în luminişurile pădurilor, pe văi greu accesibile sau pe

platourile munţilor, departe de drumurile migratorilor, nederanjaţi de niciun fel de pretenţii

de dominaţie şi supunere, istoria lor a curs liniştită aproape o mie de ani. Şi-a ieşit din

matcă abia când stâncile aruncate de pe versanţi, la Posada, i-au blocat vechiul curs,

obligându-i pe români să iasă la drumul mare şi să dea piept cu invadatorii. De aici încolo,

aproape tot ce s-a întâmplat cu românii a avut legătură cu evenimente dintr-un plan mai

larg, cel european. De aceea, spunem noi, orice discuţie despre istoria românilor nu ar fi pe

deplin pertinentă dacă nu s-ar avea în vedere, tot timpul, planul continental. Doar în

context european, cu faţa la ceilalţi, ne putem privi şi pe noi înşine şi ne putem accepta aşa

cum suntem, cu victoriile, dar şi cu înfrângerile noastre. Doar în oglinda istoriei

continentului ne putem descoperi dimensiunile adevărate şi putem să ne punem propria

istorie la inimă, mândri că suntem români, cu toate rătăcirile şi decepţiile, care nu ne-au

ocolit, aşa cum nu i-au ocolit nici pe ceilalţi.

Acum, nu ştim dacă această introducere cam lungă are o prea mare legătură cu

ceea ce vrem să spunem în continuare. Ideea este că orice istorie locală, pentru a fi

înţeleasă corect, trebuie mai întâi aşezată într-un cadru mai larg şi privită panoramic. Aşa

şi cu istoria judeţului Olt. Deocamdată, mulţi dintre locuitorii judeţului sunt nedumeriţi şi

nu înţeleg de ce trebuie să-şi schimbe numele. De ce Olt-Romanaţi?

Judeţele sunt unităţi administrative străvechi ale românilor. Prima atestare

documentară o avem din 1392, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Într-un hrisov, ţinutul

Vâlcii este numit „judeţ”. Judeţul Vâlcea este, deci, primul judeţ atestat documentar. Până

atunci, ţara era împărţită în „ţinuturi”, denumire care s-a păstrat în Moldova în toată

perioada medievală, până la Unirea Principatelor, din 1859. În Ţara Românească, judeţele

erau conduse de un jude, apoi de un căpitan de judeţ. În Moldova, ţinuturile erau conduse

de pârcălabi, apoi de ispravnici. Transilvania era împărţită în comitate sau districte,

respectiv scaune în zonele locuite de secui şi saşi. După Marea Unire de la 1918, şi

Transilvania a fost împărţită în judeţe, în total, în România interbelică fiind 58 de judeţe.

Între acestea, judeţele Olt şi Romanaţi reprezentau unităţi administrativ-teritoriale

distincte, de-o parte şi de alta a râului Olt. Au fost atestate documentar aproape

concomitent, în timpul aceluiaşi domnitor, Radu cel Mare: Romanaţi, la 1 august 1496,



Olt, la 26 aprilie 1500. În 1930, judeţul Romanaţi avea o populaţie de 271.096 locuitori şi

se întindea pe o suprafaţă de 3.560 km pătraţi, în dreapta Oltului, până la Dunăre. În

judeţul Olt trăiau 174.219 oameni pe o suprafaţă de 2.863 km pătraţi, în stânga Oltului,

fără să atingă Dunărea. În Romanaţi erau trei oraşe, Caracal, Corabia şi Balş, cu o

populaţie urbană totală de 29.308 locuitori. În Olt, numai unu, Slatina, cu o populaţie de

11.243 locuitori.

După al doilea război mondial, în condiţii de ocupaţie sovietică şi de impunere a

lui „homo sovieticus”, reforma administrativă din 1950 a urmat modelul sovietic. Ţara, cât

mai rămăsese din ea, după ce Moldova de peste Prut şi nordul Bucovinei au fost anexate

URSS-ului de atunci, a fost împărţită în regiuni, raioane şi comune. Numele de „judeţ” a

fost şters din limbajul administrativ. Prea le aducea aminte românilor de originea lor

latină! Din fericire, în 1968 s-a revenit la împărţirea ţării în judeţe. Din păcate însă, o serie

de judeţe nu au mai fost reînfiinţate, iar printre acestea a fost şi Romanaţi. Cea mai mare

parte din teritoriul său a fost trecut la judeţul Olt, în timp ce peste partea lui de sud-vest s-a

întins Doljul, iar o mică porţiune din sud-estul său (comuna Izlaz) a revenit judeţului

Teleorman. Încă o dată, romanaţenii („cei născuţi la Roma”, aşa cum se traduce corect

etnonimul „Romanaţi”) au fost nevoiţi să accepte o decizie luată împotriva voinţei lor. Au

văzut cum trupul judeţului este aruncat în incineratorul comunist al istoriei acestui popor.

Despre Romanaţi, încă marele istoric Xenopol spunea că este unul dintre judeţele cu cele

mai multe însemne ale Romei. În toată Europa interbelică a fost cunoscut ca unul dintre

marile grânare ale României, iar pe stema sa, spicul de grâu era în prim plan.

Practic, actualul judeţ Olt este format din două judeţe istorice: Olt şi Romanaţi. Şi

atunci, de ce să nu fie numele lui întreg, Olt-Romanaţi? Pe cine ar putea deranja această

simplă reîntregire de nume? Desigur, răuvoitorii ar putea scormoni în cenuşa

prejudecăţilor şi ar putea găsi nişte motive pentru care să se opună. Iar motivul cel mai des

invocat este cel al precedentului. Cei care se opun se tem că, astfel, s-ar deschide o cutie a

Pandorei, că şi în alte judeţe se va cere organizarea de referendumuri, că secuii abia

aşteaptă să-şi reînfiinţeze judeţul Trei Scaune, iar exemplul nostru le-ar da apă la moară.

Din păcate, cei care gândesc aşa uită un lucru esenţial: judeţul Romanaţi nu se

reînfiinţează! Nu se schimbă nimic în teritoriu, nicio graniţă, nici măcar o bornă de hotar,

toate rămân cum au fost. Vorba lui Marius Oprescu, preşedintele CJ Olt: „Nu se schimbă

nimic, niciun act de identitate, permis de conducere, certificat de naştere, paşaport,

plăcuţe de înmatriculare a maşinilor, nu vor fi schimbate decât la termenul de expirare”.

Romanaţi, un judeţ care a murit de două ori, în 1950, odată cu toate celelalte judeţe, şi în

1968, la reînfiinţarea judeţelor, când, potrivit profesorului de istorie caracalean, Dumitru

Botar, judeţul „a fost pur şi simplu asasinat administrativ-teritorial”. Acum, judeţul

acesta, prin fiii săi cei mai devotaţi, nu cere altceva decât să-i fie reînviat numele. Măcar

să fie reînviat acest cuvânt, „Romanaţi”, cu valoare de simbol, şi tot ar fi ca o reparaţie

morală pentru locuitorii din această zonă, mândri de a fi urmaşi ai romanilor, „cei mai

romani din toată România”. Spre lauda ei, prima care a răspuns acestei nevoi de reparaţie

morală a fost Episcopia Slatinei. În Adunarea Eparhială s-a hotărât, iar Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în 2009, ca Episcopia Slatinei să se numească

„Episcopia Slatinei şi Romanaţilor”.

De ce Olt-Romanaţi? Un temei pentru încă un răspuns la această întrebare l-am

putea găsi în scrisoarea pe care Guvenul Provizoriu proclamat la Izlaz, în 9 iunie 1848, a

adresat-o caracalenilor, a doua zi: „Pământul acestui judeţ închide în sânul său o mulţime

de suveniri şi de monumente care atestă glorioasa origine a noastră. Mişcarea ce s-a

pornit în judeţul nostru va regenera patria noastră (...)”. Da, despre o regenerare am



putea vorbi şi acum, după 27 de ani de rătăcire pe câmpurile mărăcinoase şi aride ale

capitalismului sălbatic. De ce nu s-ar putea repeta marele suflu patriotic care a pornit de la

Izlaz şi a condus la constituirea României moderne? Şi de ce nu ar porni tot din acest

judeţ, din care, la 1848, s-a ridicat un Radu Şapcă, preot în Celei (Corabia), care a a citit

Proclamaţia de la Izlaz? Mulţi ani mai târziu, pe la 1864, îl regăsim pe popa Şapcă din

Celei în funcţia de administrator al mănăstirii Cozia, refuzând salariul de 1.000 de lei cu

care îl plătea statul român, spunând că e prea mare, că lui îi ajung 500 de lei, iar pe ceilalţi

500 „îi ofer scumpei şi iubitei mele patrii române”. Nu-i aşa că este un exemplu bun de

urmat? Cine dintre parlamentarii noştri sau marii funcţionari de stat, plătiţi cu „salarii

nesimţite”, renunţă primii la jumătate din salariu?

De ce Olt-Romanaţi? De-aia, că putem invoca şi astfel de exemple.

Amprenta unui gând Ni se înstrăinează pământul

ION ANDREIŢĂ

Îmi amintesc o poveste orientală, adevărată ,,până-n prăsele” (vorba prietenului

meu oltean, poetul Nicolae Dan Fruntelată). Ea s-a născut în China, pe vremea când nu se

înălţase Marele Zid - iar ţara era bântuită, mai ales din nord-nord-vest, de iureşul sălbatic

al unor hoarde migratoare. Când nu apelau direct la arme acestea foloseau o stratagemă

descrisă în antichitate de Sun Tyi în lucrarea Arta războiului. Ea sună astfel: Emisarii

noilor veniţi se adresau sedentarilor, într-un crescendo de jigniri: Vrem să cumpărăm calul

de o mie de li – un li – 500 de metri n.n.- al suveranului vostru- propun veneticii.

Suveranul îşi consultă miniştrii, care sar ca arşi: ,,Calul de o mie de li? Lucrul cel mai de

preţ din ţară? Să nu li se dea!” Dar suveranul răspunde liniştit: ,,Pentru ce să refuzi un cal,

unui vecin?” Şi l-a dăruit. La puţin timp după aceea, solii vecinilor venetici atacă din nou:

,,Vrem una din prinţesele hanului!” Miniştrii sar din nou ca arşi: ,,Aceşti vecini sunt

neruşinaţi! Acum au ajuns să ne ceară prinţesa! Vă implorăm să-i atacaţi!” Dar suveranul

răspunde, pe acelaşi ton liniştit: ,,Cum am putea refuza o femeie, unui vecin?” Şi a dăruit

prinţesa. N-a trecut mult, că emisarii pofticioşilor vecini s-au arătat iar: ,,Aveţi o mie de li

de pământ nefolositor, pe care îl vrem noi.” Suveranul s-a consultat cu miniştrii. Unii nu

au fost de acord nici de această dată. Alţii însă au spus că li se pare o cerere rezonabilă - o

bucăţică de pământ, acolo. Atunci, suveranul s-a supărat rău şi a zis: ,,Pământul este

temelia statului! Cum am putea să-l dăm?!” Povestea mai spune că toţi acei care fuseseră

de acord cu înstrăinarea bucăţii aceleia de pământ au fost decapitaţi

… Între aceste adevăruri tulburătoare şi pilduitoare şi ceea ce avea să se întâmple

la curtea unor primi voievozi români din Transilvania există o legătură directă. Dar

voievodatele au crescut, s-au dezvoltat, când mai încet, când mai poticnit, sub sceptrul

unor Menumorut, Gelu, Glad, Litovoi, Sanislav-şi alţi voievozi cu platoşele înlăcrimate de

sânge. Şi s-a format ţara-ţară, chiar dacă vremelnic despărţită de creste de munţi ori de

râuri-pârău să le treci cu piciorul. Mai ales atunci, în alcătuirea ei finţială, România

aşa-zisă medievală s-a ţinut de pământurile străbune cu toate rădăcinile, iar acolo unde s-a

întâmplat rupere, vechii domnitori au făcut tot ce le-a stat în putinţă să aducă bucăţica

înstrăinată la pieptul mamei. Au venit timpurile moderne, când veriga dintre fiinţă şi

pământ – de fapt, dintre fiinţă şi fiinţă- s-a slăbit, s-a subţiat şi, adeseori, a fost înlocuită cu

una falsă. Este timpul când conştiinţa genial-naţională numită Eminescu trăgea semnale de

alarmă întru trezirea compatrioţilor în urechea cărora sirenele trădării de neam nu

izbutiseră să toarne lavă de amăgire şi minciună. Este vremea când, fără ameninţarea

armelor sau a vicleniei, marii şi mai-marii naţiei purced la înstrăinarea pământului prin



vânzare, arendare ori alte forme de descotorosire – în totală opoziţie cu predecesorii. Scrie

Mihai Eminescu în Timpul din 3 decembrie 1882: ,,Matei Basarab răscumpăra cu bani

din visterie pământurile încăpute pe mâini străine, astăzi, trei din patru părţi ale acestor

pământuri sunt în asemenea mâini. Se subînţelege, cu pământul trec drepturile publice, cu

acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.”

Dar astăzi? Drama pe care o trăieşte pământul ţării astăzi este una greu de

imaginat. Nici în codru nu s-a jefuit aşa-vorba zicalei- deşi şi codrul este jefuit peste

măsură. Direct ori sub forme mai mult sau mai puţin voalate, pământul agricol, care ne

hrăneşte, a fost înstrăinat cu sutele de mii, cu milioanele de hectare. Cel puţin o cincime nu

ne mai aparţine. Iar exploatarea lui este una nemiloasă, până la sărăcire şi abandon. În anul

1990- citez din articolul Amenajările de îmbunătăţiri funciare între prezent şi trecut,

semnat Ovidiu Marian- vechi prieten şi coleg de condei, în Flacăra lui Adrian Păunescu

din 17-23 iulie 2015- în 1990, deci, agricultura României dispunea de o suprafaţă irigată

de 3,1 milioane de hectare, alte vreo 5 milioane de hectare fiind în stadii treptate de

pregătire. Astăzi? S-au păstrat / recuperat cu greu câteva sute de mii de hectare. Restul?

Crimă Naţională, pentru care nimeni nu este tras la răspundere. Aminteam şi de jaful care

se petrece în pădurile ţării, pentru care, de asemenea, nimeni nu se vrea a fi răspunzător. O

ştire de ultimă oră anunţă că un iubitor de turism ecologic, Prinţul Charles al Albionului,

îndrăgostit (!) de câtva timp de pădurea noastră transilvană, a cumpărat, prin Fundaţia ce-o

patronează, Carpathia, peste 16.000 de hectare de pădure carpatină, pe la Leaota, Piatra

Craiului, Iezer Păpuşa. Chipurile, cu bani din pomenile altor fondatori, la preţul total (!) de

40.000 de euro, ceea ce ar însemna cam 3 euro pe hectar. Râsul lumii! Acum, faimoasa

Fundaţie Princiară ar dori să mai achiziţioneze vreo 100.000 de hectare, iar dacă se poate –

şi se mai poate, când totul se poate- chiar peste 250.000. De preţ, nu se vorbeşte

deocamdată. Chipurile pentru amenajarea unei rezervaţii naturale – că nătărăii autohtoni

nu ştiu cu ce se mănâncă delicatesa asta! Dacă dorinţa ajunge realitate, Fundaţia Prinţul

Charles devine cel mai mare proprietar din România. Iar faptul că aşa-zisa rezervaţie

naturală s-ar putea transforma în exploatare lemnoasă n-ar consta decât într-o trăsătură de

condei.

Propun, totuşi, să încheiem într-o notă mai blândă, mai duioasă, de inimă - şi-l rog

pe cititor să accepte această amprentă poetică de final:

Pământul ţării

Pământul ţării,

Pământ de flori,

Pământ de pâine

La sărbători!

Pământ de munte

Şi de grădină,

Pământ de muncă

Şi de hodină

Pământ ca mierea

Unsă cu soare

Pe văi române

Nemuritoare

Pământ de-o zi

Şi veşnicie

Pământul setei

De poezie

Pământ de viaţă,

Pământ de moarte,

De care nimeni

Nu ne desparte

Pământ de oameni

De fraţi-surori

Pământul ţării,

Pământ de flori.



Din manuscrisele lui Demetru Iordana (V)

CUVINTE PENTRU MAMA

Singurătatea ne cuprindea pe amândoi în albul odăii, care dădea în infinit, mama

zâmbea nopții revărsate – în fereastră. Timpul nu mai curgea. Plutea vecinicia. Un vânt a

intrat pe fereastră, o răsuflare perfidă de smeu, pe când mama zâmbea nopții revărsate în

fereastră. Stelele s-au retras sub zăbranicul nopții, căci timpul nu mai curgea, ci plutea

vecinicia. Vântul i-a prins mamei în păr un crin nevăzut. Stelele au surâs enigmatic.

Timpul a început deodată să curgă, izvorând din inima mamei, în clipa în care vântul i-a

prins în păr un crin nevăzut. Ce paloare mi-a pătruns în obraji. Ca o lumină istovită în niște

petale roșii de trandafir. Și de atunci, mereu, în fiecare anotimp, am văzut în părul mamei

înflorind acel crin. Și s-a și înmulțit. Timpul era o pasăre speriată, care săgeta clipele

într-un zbor

năuc. Și s-a

înmulțit mereu

acel crin. De mă

uitam cu ochii

întredeschiși,

părul mamei era

un lan de crini

virginali, iar

timpul era o

pasăre speriată,

care săgeta

clipele în zbor.

Ce frică mi-a

cutreierat oasele:

crinii aceia

răspândeau în

jur, până în zare,

un suav parfum de moarte.

*

S-a dus să se întâlnească, sub pământ, cu străbunii neodihniți. S-a dus, a plecat

într-o tăcere de piatră neșlefuită. Au luat-o ca pe o statuie de ceară și-au coborât-o pe gura

unei fântâni negre, până în adâncul cel mai adânc, acolo jos, pe celălalt tărâm, nevăzut.

Eram orb și nu vedeam, dar știam. Eram surd și totuși auzeam bulgării rostogolindu-se în

abis. Eram mort, dar trăiam ca să simt și de atunci o caut mereu. Și deși știu unde este n-o

găsesc. Îi mai văd ochii în licărul stelelor singuratice. Îi mai aud glasul în freamătul

frunzelor sărutate de vânt. Ci ea stă în pământ, cu străbunii neadormiți, deși îi mai văd

ochii și-i mai aud glasul pierdut. Sufletul ei răvășit mă ajunge de undeva de departe ca

bătaia unor aripi invizibile. Ci ea stă la sfat cu străbunii, iar sufletul ei răzvrătit mă

învăluie. Merg, fără să simt, pe urmele pașilor ei singuratici, către același asfințit scăldat în

miresme. Timpul mă ajunge din urmă. Umbra ei mare, cuminte, mă înfășoară ca o mantie

moale și mă ascunde de ochii morților deschiși în trecut, către același asfințit scăldat în

miresme. Timpul mi-o ia înainte. Undeva, într-o vale a umbrelor vii, am să întâlnesc la

același praznic tăcut umbra ei mare, cuminte, și atunci fără cuvinte am să-i spun: mereu

te-am căutat, mamă și în sfârșit te-am găsit.

*

Demetru Iordana (autoportret), autorul volumului ,,Fata doctorului

Ambrozie”



Ca să sărut stelele, mă ridic pe vârful picioarelor; și cu fiecare dintre ele stau o

secundă-lumină gură în gură, ca și cu iubita peste zaplaz. Sărutul încleștat îmi strecoară în

sânge o flacără rece, iar în inimă îmi înflorește o margaretă de aur. Ca să sărut luna, mă

urc în vârful unui plop, unde luna stă înfiptă ca un ciob de oglindă. Sărutul îmi desface

aripi din umeri, niște aripi de Icar, și aș zbura până în lună, dacă n-ș fi legat de un

mormânt. Ca să sărut soarele, urc Grădiștea copilăriei cu castelul ei de apă enigmatic; o

urc gâfâind, ca o pasăre zbătându-se între coaste. În spatele caselului mic, soarele își

anunță răsăritul învârtindu-şi încet roata de foc și sărutul îmi aprinde inima ca pe o vatră,

pe care ard toate amintirile. Și sunt fericit că razele ochilor mei și privirile soarelui se

confundă, în extaz, ca răsufletul cu sufletul cosmic. Numai când sărut mormântul mamei,

mă aplec. Și atunci sărutul mă înjunghie ca un cuțit. Inima îmi cade în genunea

mormântului. Și-apoi mă ridic, fără lacrimi, dar mai însângerat decât amurgul sfâșiat de

amintiri.

*

Îmi este mamă bună pădurea din luncă, tot atât de bună ca mama însăși, când o

vedeam vie printre copaci. Adeseori pădurea mă alintă din frunze tinere, sau mă leagănă

încet pe crengi tăcute, când melancolia îmi cercetează inima, ca însăși mama când o

vedeam vie printre copaci. Deseori pădurea mă mustră cu șoapta freamătului ei din adânc,

că încă n-am lepădat din mine, în vânt, toate marginile și toate pustietățile Timpului, cum

își leapădă ea frunzele veștede când, toamna, o vedeam pe mama vie printre copaci. Ca și

mama, pădurea mă îndeamnă deseori să sap în brazda din mine, până dau de izvorul de

apă vie, care să-mi aducă în auz, din străfunduri susurul alinător al veciniciei, cum se

întâmplă când, primăvara, o vedeam pe mama vie printre copaci. Și mă mai învață, ca

însăși mama, să fac din rădăcinile ei înfipte printre ierburi, însuși temeiul vieții mele

lunecătoare, cum era însuși temeiul mamei când primăvara o vedeam vie printre copaci.

Îmi este mamă bună pădurea din luncă, tot atât de bună ca însăși mama: în mijlocul firii ei

înfrunzite, mă simt vecinicul Fiu cu sufletul desfrunzit, astăzi, când mai văd doar umbra

mamei printre copaci.

*

Fiului meu

Mama ți-ar fi fost dragă și ție, o fiul meu care te joci grav în singurătate. Mama te-

ar fi luat în brațele ei nebiruite și te-ar fi purtat prin splendorile basmelor. Și te-ai fi întâlnit

și tu ca și mine cu Făt - Frumos și Ileana Cosânzeana, la o răscruce de somn. Și astăzi te-ai

juca zâmbitor în singurătate. În brațele nebiruite ale mamei, ai fi simțit și tu ca prin vis

adierile înmiresmate ale celuilalt tărâm, nevăzut. Și astăzi te-ai juca voios în singurătate.

Tu, fiul meu, te grăbești să crești, pe când eu... Eu mă cutremur privind în urmă. De ce a

trebuit să cresc de șapte coți în înălțime și în loc de nectar și ambrozie, să beau otrăvuri

omenești? Pe vremea când buclele mi se luminau pe frunte ca niște melci în soare, mama

singură era pentru mine o lume – și lumea aceea îmi era deajuns. Azi mă cutremur când

privesc în urmă. Te compătimesc, o fiul meu. Tu n-ai să cunoști niciodată bucuria de a

trage în jurul tău un cerc cu creta. Pentru tine lumea nu va fi destul de încăpătoare, o fiul

meu, și prevăd că ai să devii un cosmonaut iscusit și ai să-ți cauți fericirea pe o altă

planetă, fără să știi, fără să bănuiești măcar, că ea este numai acolo unde tu ești, tu însuți.

Taina asta de la mama o păstrez.

*

Iubitei

O clipă te-am văzut – și candele s-au aprins și ardeau deasupra creștetului tău. O

clipă m-ai privit drept în suflet – și în inima mea s-a căscat o genune, în care mi-a căzut



fericirea, ca o pasăre ucisă pe munți. Eu doar o clipă te-am văzut, iar tu doar o clipă m-ai

privit. Apoi ai plecat – și eu am zăcut în mine îndelung, de parc-aș fi fost învins, fără să fi

luptat și mustrat fără să fi făcut vreun rău. Fiindcă eu doar o clipă te-am văzut, iar tu doar

o clipă m-ai privit. Anotimpurile în rând m-au plâns, ca și când aș fi murit în vis iar acum

lumea nu mă recunoaște, cel de dinainte de căderea în lut, fiindcă eu doar o clipă te-am

văzut, iar tu doar o clipă m-ai privit. Și am bolit în mine veri întregi, într-o arșiță de gând

și de așteptări, călătorind mereu spre chipul tău, printr-un întuneric orb, fiindcă eu doar o

clipă te-am văzut, iar tu doar o clipă m-ai privit. Și într-o zi, când mă credeam plutind pe

Stix, s-a deschis o pleoapă de lumină și m-am ridicat din mine însumi, până la izvorul de

azur al zilei, ca într-o oază de verdeață fragedă, de parcă eu niciodată nu te-aș fi văzut, iar

tu niciodată nu m-ai fi privit. Și de atunci mă mișc prin remușcări ca un biet convalescent,

pe care anotimpurile, rând pe rând, îl întorc încet spre copilărie, ca și când eu niciodată nu

te-aș fi văzut, iar tu niciodată nu m-ai fi privit. Și acolo mă întâlnesc cu mama, care în

șoapta gândului îmi spune: Bea iarăși din izvorul de viață tânără, pe care îl am în mine, o

fiul meu, căci tu nicio clipă n-ai văzut-o, și ea nicio clipă nu te-a privit.

*

Era seara și mama îmi povestea în singurătate. Gura ei era topită într-un zâmbet

blând ca un fir de aur tors din lună când îmi povsetea în singurătate, zâmbitoare. Și zicea:

Visam că Cineva mare și bun m-a întâmpinat tăcut în ușa deschisă către slava lui și eu

l-am rugat: O, lasă-mă să intru. Dar acel Cineva mare și bun mi-a pus o mână grea pe

creștet și mi-a arătat un grup de forme opaline, care sclipeau în miezul blond ca mierea al

unei mari lumini, prin ușa întredeschisă spre slava lui. Și mi-a zis încet: vezi forma aceea

alb-strălucitoare, cu fruntea prinsă în raze de opal în miezul blond ca mierea al unei mari

lumini? Eu i-am răspuns: O văd. El a urmat: Acea formă alb-strălucitoare a purtat în brațe

bătrânețea grea a unor sărmani uitați de oameni și le-a ținut mereu la gură blidul ei. Și a

urmat: Vezi forma ceailaltă, mare ce arde ca o flacără de jertfă, cu un chip mai luminos ca

înseși stelele? Eu i-am răspuns: O văd. El a urmat: Ea a dus de mână prunci neștiutori, pe

drumul cel îngust și greu, până la izvorul cel ascuns de Apă Vie. Și fiecare dintre celelalte

și-a pardosit urcușul spre stări cu fapte care strălucesc diamantin în umbra modestiei și a

smereniei. Și apoi el m-a întrebat: Dar tu? Tu ce-ai făcut ca să te las să intri? Eu i-am

răspuns drept: O, Doamne, eu în fiecare dimineață, în zori, cu înseși lacrimile mele am

udat florile plăpânde din grădină, iar ele au înflorit slăvindu-te.

Și m-am trezit din vis ca dintr-o vrajă. Și era dimineață în zori. Și cu ochi de

spaimă, dar și de bucurie, am văzut că ușa spre grădină era deschisă...

*

Îmi sunt pașii lipiți de pământ. Întind brațe lungi, prin zorii somnoroși, ca s-o

cuprind sub razele ultimelor stele palide, cu pașii încleiați de pământ. Dar ființa mamei

trece prin vecinicie ca un surâs prin lumina crinilor proaspeți și-mi scapă mereu, deși

întind brațe lungi. Doar pașii ei nevăzuți îmi răsună în suflet, ca dintr-un flaut trist ultimele

note în deșert, când ființa mamei trece prin vecinicie. Unde este, de n-o mai văd, decât în

rama coclită a dimineților care ard? Doar pașii ei nevăzuți îmi răsună în suflet. Ciudat:

pământul a prefăcut-o în țărână, dar nici în frunze, nici în arbori nu este și nici în pietrele

uitate în marginea drumului. N-o mai văd decât în rama amintirilor care ard. O simt doar

în respirația zilei și a nopții și în legănarea unui vis de demult, aninat la astrele în luciu, ca

un scrinciob al luminilor vii, dar nici în frunze, nici în arbori nu este și nici în pietrele

uitate în marginea drumului. Făptura ei este în toate acele oale și ulcele de lut, din care

beau zorii roua dimineților fragede, dar ființa ei îmi alunecă pururi prin licărul lumii

înnoptate. O simt doar în respirația zilei și a nopții. Pașii mei rămân încleiați de pământ și



zadarnic ridic către slăvile înalt-cernite, brațe lungi, ca să-i cuprind trecerea. Făptura ei

este doar în acele ulcele și oale de lut din care beau zorii roua dimineților fragede, dar

ființa ei îmi alunecă pururi prin licărul stelelor melancolice.

*

Ochii mamei, de căprioară, topiți în lacrimi nemărturisite, flori în roua descântată

a dimineții care a început. Ei mi-au țesut visurile aurite ale copilăriei și mi-au luminat

cărările vârstelor, ochii mamei de căprioară, topiți. Mâinile mamei, ofilite frunze de

toamnă, cu degetele în aureole de aer blajin și cu niște gesturi ca niște blânde

binecuvântări în visurile aurite ale copilăriei. Ele mi-au mângâiat zilele și nopțile, în care

febrele vieții îmi topeau trandafirii îmbobociți, albele mâini ale mamei, frunze ofilite de

toamnă. Brațele albe ale mamei, toarte de marmoră vie, cuprindeau lumea ca pe un prunc,

pe care trebuia să-l hrănească și să-l adoarmă și să-mi mângâie zilele și nopțile în febrele

vieții. Ele mi-au legănat nostalgiile după cerul pierdut când soarta m-a replantat în pământ,

lăstar plăpând de o schioapă, brațele albe ale mamei, toarte de marmoră vie. Făptura

mamei sprințară: nălucă întrupată, în vecinică alunecare prin griji, căutându-și întoarcerea

în ea însăși și locul printre străbuni, făptura mamei nălucă întrupată. În ea s-au adunat

toate basmele vârstei de crin, pe care le deșiră acum sufletul meu obosit, din făptura

mamei sprințară. Nimic din ce era al ei n-am să uit. Nu, niciodată n-am să uit. Moartea, ea

însăși maternă, are să-și aducă aminte de mine și cu o însorită bătaie de aripi, are să mă

smulgă din lut, către largurile tainei albastre, cutreierată de ochii înghețați ai nopții de

veci. Dar nici atunci n-am să uit. Nu, niciodată n-am să uit.

*

Voi aștepta mult, un timp indecis. Ea va avea ochii strălucitori ca luceferii și mă

va atrage în umbra ei de cetină, după ce voi aștepta mult, un timp indecis. Sunt cu tine, are

să-mi spună ea mereu cu privirile. Sunt cu tine, o fiul meu și atunci voi auzi cântecul

amintirilor, care vor țâșni ca niște flăcări înalte. Eu am să trec pragul și-am să strig din

nou: mamă – în cântecul amintirilor, care vor ţâșni ca nișe flăcări înalte și ea are să-mi

pună un deget pe buze, peste rostul de ţărână al cuvântului, respins de stelele abstracte, în

clipa în care am să trec pragul. Am să urc îndelung, până la ea, printre nori somnoroşi şi

nepăsători. Am să fiu curând acolo. Cu paşi de copil am să mă apropii de ea şi,

îngenunchind îi voi sta dinainte: Ia-mi sufletul, ia-mi amintirile, ia-mi durerile. Iar ea are

să-mi pună un deget pe buze, peste rostul de ţărână al cuvintelor. Şi are să sufle un vânt ca

un crivăţ. Dar eu am să sorb întreaga maternitate a luminii izvorâtă din inima ei ca dintr-o

fântână, când cu paşi de copil am să m-apropii de ea. Şi are să fie frumos. O să ne prindem

într-o horă cu umbrele, deşi are să sufle un vânt ca un crivăţ. Doar mi-a fost cândva mamă

cu trup de pământ şi acolo are să mă nască din nou, cu sufletul ei regăsit printre stele- şi

are să fie frumos.

*

S-a întâmplat în ziua aceea însorită, când ceasul din cer a sunat, iar ceasul de pe

pământ a tăcut, ca şi inima ei cu bătaia oprită în piept. Şi-au venit nişte oameni negri şi-au

luat-o şi-au dus-o într-un tron de brad pe celălalt tărâm, al tăcerilor, în ziua aceea,

coborând-o pe gura unei fântâni fără fund, până în fundul pământului, unde smeii hapsâni

îşi ţin domniţele furate,închise în palate de aramă, sau de argint, sau de aur, și asta s-a

întâmplat când ceasul din cer a sunat, iar cel de pe pământ a tăcut. Și când n-am mai

văzut-o, am priceput ca prin vis că dusese cu ea, pe furiș, toată frumusețea frumuseților de

aici, pe celălalt tărâm, al tăcerilor, căci oriunde îmi roteam ochii, nu mai vedeam decât o

lume jefuită, sub zăbranic, ca un gol îndoliat fără margini, și am priceput asta, ca prin vis,

când n-am mai văzut-o.



*

Când sta cu ochii în soare și zâmbea oamenilor, simțeam, dar nu pricepeam

frumusețea. Mi se părea că totul era firesc, fără taine, când ea sta cu ochii în soare și

zâmbea oamenilor. Și așa, de-a lungul multor ani luminoși, am trăit în preajma ei, ca un

copil neștiutor, mulțumit, căruia totul i se părea firesc, fără taine. Apoi a fost răpită de

lângă mine de către o fatalitate încruntată, și deodată am priceput frumusețea și totul a

devenit taină, o taină pe care o luase cu ea, într-o tăcere de piatră, și-o dusese între

umbrele străbunilor ei, iar eu n-am mai fost un copil neștiutor, ci mi-am dat seama că

într-o singură clipă devenisem bătrân și înțelept, fiindcă am priceput frumusețea și totul

devenise o taină.

*

Vedeam, cu fiecare asfințit care cădea peste dânsa, cum urca încet încet în vârstă,

iar vârsta îi creștea ca și coroana unui copac care cuprinde în ea tot mai multe frunze și

fructe, cu fiecare asfințit care cădea peste ea. Timpul grăbea, distrat și nepăsător, peste

creștetul ei singuratic, dar anotimpurile o înveșmântau neîncetat, când ea urca încet încet

în vârstă. Primăvara îi flutura, prin ochi, lungi fășii de azur și de lumină, deși Timpul

grăbea, distrat și nepăsător. Vara îi ardea mocnit în inima tânără, ca într-o veche vatră de

jeratic și o înveșmânta neîncetat, în vreme ce Timpul grăbea, distrat și nepăsător. Toamna,

îmbelșugată și târzie în rod, i se arcuia în șolduri, ca sub bolți, pe când iarna, adânc

ascunsă în păr, îi punea încet ninsori pe tâmple, pe când ea urca în vârstă fără grabă, iar

timpul grăbea, distrat și nepăsător. Și din anotimp în anotimp, ea pășea cu liniștită măreție,

către zarea eternității ei, fără a se mai uita înapoi la Timpul, care o ajungea mereu din

urmă, distrat și nepăsător.

*

Era sub zodia liniștită a Cumpenei. Ziua nu avea nume. Eu însumi nu mai aveam

nume. Și nu știam să mai dau vreun nume niciunui lucru de sub zodia aceea liniștită a

Cumpenei. Toate rămăseseră în urmă, departe în urmă, odată cu casa părăsită, doar cu un

lacăt ruginit la poartă. Uitasem totul, în afară de numele mamei. Și era sub zodia liniștită a

Cumpenei. Dar numele ei îl aruncasem în urmă, peste umăr, ca pe-o năframă, ca să-mi

croiesc drum înainte, mereu înainte, către acel țel depărtat, de dincolo de pragurile înalte,

înfipt uneori în soare, alteori în lună, iar alteori împlântat ca un cuțit în inima mea, căci

uitasem totul, în afară de numele mamei. Acolo trebuia eu să ajung și să-mi recapăt

numele uitat, dincolo de acele praguri înalte. Și eram singur și desfrunzit, către acel țel

depărtat, doar ochii mamei, mă întovărășeau dinapoi, ca razele a două stele din cerul

înnoptat, căci numele mamei era împlântat ca un cuțit în inima mea, sub zodia aceea

liniștită a Cumpenei.

*

Pașii mi-au alunecat prin depărtările goale, peste câmpii cu flori moarte, peste

munți ruinați; mi-au alunecat, mi-au alunecat neîncetat. Niciun răsărit nu semăna cu alt

răsărit și niciun apus nu-și repeta amurgul, căci toate lucrurile erau copleșite de uimirile

mele, care se multiplicau infinit, ca între două oglinzi, pe drumuri care-mi răpeau pașii

către culmi năruite, în timp ce lumina îmi fura privirile spre zări spulberate de viscol, iar

pașii îmi alunecau, îmi alunecau neîncetat. Dar unde era rostul pașilor mei? Nu-l vedeam

căci lumina îmi fura privirile spre zări spulberate de viscol. Doar seninul ochilor mamei

părea că-mi străluminează acel rost, când și când, între o noapte și o zi. Îl întrezăream, o

clipă, acel rost, la lumina unui fulger al viitorului, ca să dispară iar, printre semne de

întrebare. Doar seninul ochilor mamei îmi limpezea noaptea cărările, către rostul pașilor



mei, când drumurile mi-i furau către culmi năruite, iar lumina îmi fura privirile către zări

spulberate de viscol.

*

Da, pașii mi-au fost furați mereu de depărtări înșelătoare ca în vise. Am rătăcit, am

rătăcit... Pe toate cărările visului treaz și chiar pe acolo pe unde n-au fost cărări, acoperite

de depărtări înșelătoare ca în somn. Și n-am avut niciun căpătâi de nădejde, pe care să-mi

plec tâmpla obosită, decât numele mamei. Numele care mi-a ținut mereu cumpăna între

viață și moarte, pe toate cărările visului treaz și chiar pe acolo pe unde n-au fost cărări.

Nici Iov pe gunoaiele lui n-a rămas mai despuiat decât mine, după ce mi-am risipit

tinerețile, nesocotit ca un prinț. Nici chiar Iov. Și acum mă întorc ostenit la casa copilăriei,

lângă numele mamei scrijelat pe o cruce de lemn. Vreau să-mi pun iar rădăcinile într-un

loc îngrădit. Aici lângă crucea de lemn, pe care este scrijelat numele mamei; aici, lângă

amintirile dragi, dezgropate răbdător din zilele mamei.

CUVINTE PENTRU CĂTĂLINA *

argument

A fost odată ca întotdeauna în toate anotimpurile vârstei noastre; a fost odată, din

rude mici de plutonier major, al unei armate destrămate, a fost o fată nu prea frumoasă, dar

pricepută în toate celea, cum este pisica între feline și luna între nori geloși (căci însuși

chipul era o lună înnorată, ca al pisicilor ce nu-s de Angora). Și fata sta mai întotdeauna în

cadrul unei ferestre înalte, de care spânzura o grădină părăginită, din dosul casei, chiar

peste drum de casa lăsată binișor pe-o rână, în care eu îmi trăiam vecia, privegheat de tata.

Și stând în cadrul acelei ferestre înalte, de care spânzura grădina părăginită, fata se tot

uita mirată în vârful unui păr voinic, măreț ca un împărat din vechile povești. Și în vârful

acelui păr voinic, stam eu cocoțat ades, ca să-i fur imaginea rotundă a chipului, pe un petec

de carton vopsit, cu niște pensule stângace. Ea într-o zi, în fine, îmi zări și pensulele și

cartonul și mă văzu în întregime la lumina de leșie a stelelor. Și mă văzu azi, mă mai văzu

și a doua și a treia zi, uluită, uluită, vrăjită de poziția mea cocoțată chiar lângă stele. Iar în

a șaptea zi de uimire îmi strigă tare să cobor încet, din cracă în cracă, și fără să fac vreun

zgomot, căci ea are să-mi spună „o vorbă”. Și atunci eu coborâi grăbit ceva mai încet decât

o veveriță, din părul acela voinic și măreț ca un împărat semeț din poveștile vechi, gândind

cu o minte albă ca de hârtie, că vorba aceea trebuie să fie: „Eu te iubesc”.

Așa se depăna gândul în mine, dar când, în cădere, m-am răzimat de cadrul înaltei

ei ferestre, de care spânzura grădina aceea părăginită din dosul casei, ea se topise ca o

nălucă. Şi ca o nălucă i-am strigat și eu, încet, cu glas de flacără arzândă: Hai vino... vino

să-ți prind chipul în vopsele, ca să ți-l fac nemuritor. Și nemuritor mă simțeam și eu, în

mine însumi, și-o așteptam să apară, plutind năuc în vecinicie. Dar din vecinicie, căzui

desmeticit în Timp, când ea, în fine, din bezna nepătrunsă a casei, își materializă, în

fereastră, năluca făpturii ei și ca prin vis o auzii cum zise: Nu vin, că eu sunt muritoare, iar

vecinicia mă plictisește. Și plictisit plecai atunci, cu inima arzând în flăcări (erau chiar

flăcările deznădejdei), încât în toată noaptea aceea, mă perpelii în așternutul gol și rece ca

un mormânt de lespezi ude, jignit profund că ea era o biată, mică muritoare, iar vecinicia o

plictisea, pe când eu mă simțeam nemuritor în mine însumi, trăind sub vecinicie ca sub un

pled.

Apoi o luarăm de la început: Hai, vino, o îmbiam eu, tandru. – Nu vin, îmi

răspundea ea în răsfăț. Și comedia asta s-a repetat zi de zi, cu vino – nu; ba da – ba nu, ca

și anotimpurile care vin din trei în trei luni odată, ca să ne lase, în căușul inimii, cocleala



repetării lor. Cât despre cocleala repetării noastre, ea ținu până într-o bună zi, când mă

dusei direct la tata, să-i spun c-o voce ageră de prostănac și cu îndrăzneala aceea oarbă, pe

care doar fricoșii o au: Tată, vreau cu orice preț să-i pun o verighetă în deget fetei

plutonierului de peste drum... O verighetă în deget? Se uimi tata. Ce, mă, ți-au intrat

sticleți sub frunte? Dar ai tu habar cât de rău mai zgârâie pisica aia ce-ți pare blândă cu

ghearele ei bine ascunse în pluș și în catifea? Și de-ai ști, băiete, ce inimă largă are, că

încap în ea, de-a valma, nerozi mulți ca tine, o divizie întreagă, mă, hăbăucule, mai ales

dintre cei cu sabia și cu pintenii zornăind. Vino cu mine și-ai să vezi și tu... Și mă trase

cătrănit de mânecă și mă duse chiar peste drum de casa noastră, în grădina aceea

părăginită, care spânzura de o fereastră înaltă, acum goală și întunecată. Și aproape goală,

dar luminoasă, o văzui pe ea pe bancă, față în față cu feciorul măcelarului din cartier,

prieten al meu la toartă și sublocotenent în rezervă într-o armată inexistentă, sau inventată,

sau fantomatică, din lună. Și fantomatic stăteau amândoi pe bancă, împietriți gură în gură,

și îmbrățișați, ca în „Sărutul” unuia numit Brâncuși. Dar de Brâncuși tata nu auzise, așa că

mă întrebă: Văzuși? Apoi adăogă: mai bine te-ai însura c-o umbră, fiule, decât cu ulciorul

ăsta de lut ars, din care beau toți însetații, în trecere, o poșircă de mult trezită.

Și atunci m-am trezit și eu... Și din clipa aceea, de străfulgerare, am devenit subit

un Hamlet nebun, care înșiră, pe toate cărările vieții sale, mereu vorbe, vorbe, vorbe, – la

infinit, pentru o vecinică pomenire.

*

Grădina

O aveam în jurul meu, zilnic, neîntrerupt, cum își are un împărat împărăția

rotundă, împlinită. Vânturile dormeau cuminți sub pământ, în adânc. Domneau peste flori

cu o tiranie blândă din fire, nebiruită, împlinită, în împărăția mea rotundă, împlinită ca o

medalie. Numai vânturile sunt tiranic de aspre când domnesc peste flori. Le porunceam

florilor, în șoaptă puternică, să răsară cu petalele pline de rouă albastră, ca de niște lacrimi

pentru trecerea timpului, căci Timpul este plâns tăcut. Le porunceam, seara, să adune între

petale razele stelelor și să-mi țeasă vecinicia din ele. Vecinicia este lumină stelară

neprihănită. Florile din grădina mea rotitoare mă ascultau supuse, însă nu oarbe, ci ca niște

ochi înțelegători între niște pleoape plăpânde. Și nici eu nu eram orb. Eram un împărat

bun, ca și cei din povești, și-o poveste devenea viața mea uneori, când ea, unica venea să

mă vadă în împărăția mea rotundă, împlinită ca o medalie, grădină imensă rotitoare pe

zări. Și venea rar și târziu. Și atunci, în împărăția imensei mele grădini, răsărea floarea cea

mai înaltă, până la buzele mele. Era o floare a soarelui, blondă. Apoi s-au trezit vânturile

de sub pământ, din adânc, și-au pornit o furtună bubuitoare și-au spulberat într-o clipă

grădina, imensa mea împărăție rotitoare pe zări. A fost o clipă halucinantă, cât o vecinicie

de lungă.

Și astăzi stau singuratic în umbra istoriei, ca un împărat văduv și detronat și orb,

într-un imens pustiu care se rotește pe zări.

*

Fata Morgana

Am pornit pe o cărăruie viscolită de lună, ca s-o caut și s-o găsesc. Degeaba, a zis

vântul: n-ai s-o găsești. Este dusă la capătul nopții să-și plângă iubirea moartă, iluzii

îndoliate. Și-i sângeră inima, căci știe: nu tu ești ucigașul, ci alții, cu care a omorât iarba de

prin păduri. Și mândria-i albastră n-o iartă, cu toate că tu ai uitat. Am să mă duc s-o caut

și-am s-o găsesc, i-am spus vântului, și am s-o aduc acasă împăcată și blândă. Nu, a zis

vântul, căci ea este mai aspră acum cu ea însăși, decât o salcie smulsă de răsuflarea mea,

iar blestemele ei sunt ca niște tunete în vis. Nu-și iartă ucigașii. Dar eu am căutat-o, am



găsit-o și i-am spus: Uită – și ea a tăcut îndelung, privindu-mă cu ochii ei ca niște flori

albastre sub rouă, ochi mari și galeși și inocenți, de căprioară rănită de săgeți într-ascuns.

Am chemat-o să vină cu mine- și-am pornit către casă. Dar uitându-mă în urmă, am

văzut-o pe loc: era ca o stană de sare împietrită. Nu-ți mai întoarce capul, mi-a zis vântul,

ci privește tot înainte, în zarea nădejdei, până ai s-o vezi din nou răsărindu-ți în cale,

departe ca o Fata Morgana. Doar așa ai s-o mai vezi. Și doar așa am mai văzut-o.

*

Pasărea rară

Am fost fericit, o vară întreagă, în păduri, ascultând în taină, cu bătăile inimii, cum

cânta în tremurări ușoare de rugă, o pasăre rară, pe când seara umplea cerul cu stele

aurifere. N-o știam pe numele ei mic, nu mă cunoștea nici ea după chipul meu fără chip. Și

cânta în tremurări ușoare, de rugă. O ascultam în taină, într-un desiș, cum cânta în seara

care umpluse cerul cu stele aurifere, acea pasăre rară, necunoscută pe numele ei mic. Oare

pentru cine cânta? Eu simțeam, într-ascuns, că vara o înfășura blând în răsuflarea ei

caldă de catifea și mătase. Și mai simțeam că în seara aceea înstelată, duioasă ca un sân

bun de mamă, pasărea aceea rară cânta pentru mine. Pentru mine, sunt sigur. Inima îmi era

plină de un chip blond ca o stea și cântarea acelei păsări rare, nevăzute, cobora

turburătoare până în afund, unde ascundeam acel chip blond ca o stea. Și, ciudat, chipul

ascuns și cântecul păsării se contopeau în pieptul meu strâmt și nicicând, de atunci, n-am

mai fost vreodată atât de fericit.

Apoi, aşa, fără pricină, pasărea aceea rară a tăcut. Poate aflase cumva de chipul

ascuns, căci el a pălit în pieptul meu strâmt, și asta m-a durut ca o rană. Da, în adâncul

inimii mele, chipul cel drag se stinsese ca o candelă cu uleiul sfârșit, și încet, încet o

tăcere grea se lăsase peste un plâns din afund. Mai auzeam, ca prin vis, acea pasăre rară,

cântând în pădurea înghițită de noapte, apoi n-am mai auzit-o nici în vis, nici pe crengi,

căci mă trezisem năuc din somnul greu al pământului.

*

Când privesc în trecut

Acum, când privesc în trecut, înțeleg totul. În ființa și în făptura mea, desprinse

din muma, am răzbit toate deșertăciunile lumii ca niște lănci otrăvite, acum, când privesc

în trecut. Sunt ca un zidar bun, care a voit să dărâme zidirile vechi și să zidească altele

noi, nerăzbite de toate deșertăciunile lumii. Dar nu le-am zidit. Vremea a curs peste mine,

nepăsătoare, fără să apună și fără să răsară vreodată în sufletul meu, ca un soare palid,

oprit undeva. Eu n-am avut în suflet un soare care să apună și să răsară mereu. Când am

trecut prin pădurile vieții, hoți nevăzuți mi-au furat salba copilăriei, salba aceea de lumini

vesele, pe care mi-o prinsese mama de gât, cu mâinile ei muiate în azur. Am căutat-o

mereu. Am căutat-o pe șireagul zilelor mele și prin zadarnicul vis țesut peste depărtările

goale, și pe drumul ce se pierde între stelele prietenoase, dar nicăieri n-am găsit-o, nimeni

nu mi-a dat-o înapoi. Și acum sunt ca un arbore care și-a zmuls rădăcinile singur, ca să le

așeze în alte pământuri, mai rodnice, dar a rămas cu ele în aer. Sunt un arbore răsturnat.

Am trecut prin teascurile lumii și-am fost năpădit de albinele negre și de roiuri de muște

aurii și toate mi-au supt sângele, ca pe un polen licărind roșu. Și acum iată-mă aici, la

picioarele ei, adorata, să mă vindece cu lacrima ei ca de rouă, ca să recapăt măcar un dram

din puterile, pe care mama le-a luat cu ea sub pământ. Iată-mă la picioarele ei, adorata.

Vreau să zmulg din nou vieții un rost, pe care numai ea mi-l mai poate da acum, ca să pot

ține piept morții, năvalnică precum un râu negru care a rupt digul. Eu sunt dincoace de

acel dig rupt, în fața rostogolirii ei de tăvălug negru. Acum, când privesc în trecut, înțeleg

totul.



*

Plecare

Ea s-a dus, a plecat. Dar numele ei mic mai plutește pe apele calde ale memoriei

fără nume. Ea s-a dus, a plecat... mă uit însă în vântul înfoiat larg, care-mi trece străin

peste creștet, și-i văd pletele galbene fluturând, fluturând, ca niște snopi mici de grâu,

mișcat de vântul înfoiat larg. În iarba din parc au rămas tipăriți pașii ei sfioși, fără sunet,

iar numele ei mic mai plutește pe apele calde ale memoriei fără nume. Urmele pașilor ei au

rămas ca niște răni în iarba călcată. Aerul îi mai mângâie încă formele dulci de parcă mâini

nevăzute, dar meștere, i-ar modela trupul din azur și argint, deși ea s-a dus, a plecat... Doar

ochii ei de pasăre crudă mi-au rămas adânc înfipți în carnea răscumpărată în durere și-mi

răscolesc în sânge, mereu, tot trecutul, deși îi mai văd urmele pașilor rămase în iarbă ca

niște răni.

*

Ca și visul

Ea și visul erau aceeași ființă întrupată în mine și se contopeau laolaltă până la

drojdia somnului. Apoi ea s-a desprins din vis și s-a călătorit singură spre toamne pustii

și n-a mai întors fruntea îndărăt. A mai rămas, în drojdia somnului, doar visul să se depene

în gol și să-i caute ființa sub frunzele moarte ale toamnelor. Și doar când și când, ființa ei

revine în vis, ca să turbure, în somn, partea aceea din mine, care contemplă visul. Şi mă

turbură până la drojdia somnului.

*

Ciudate ruguri în flăcări

Nopțile albe aduc cu ele acele ciudate ruguri în flăcări, pe care ard amintirile și

regretele, ca razele lunii peste prăpăstii. Ciudate ruguri în flăcări, chipul ei mic, neatins

rămâne de nicio flacără vie și ca niciodată mai pur. Chipul ei rămâne nears de flacăra

rugului și crește mereu printre amintiri arse, ca luna nouă, rece și palidă, printre norii

roșii, străluminați de flăcările acelor ruguri ciudate. Nu pot să uit ăst chip stelar, nici chiar

dacă eu însumi aș arde pe rug și m-aș preface, întreg, în cenușă.

*

Singur rămas

Aici am privit amândoi, umăr în umăr, soarele înclinat în apunere. Dar nu mai

este aici, ca să-l privești alături de mine. De-aici ne-am minunat amândoi, braț lângă braț,

de luna înalt-răsărită, din propria ei strălucire. Dar astăzi lipsești și acum mă minunez

singur de lună, însă fără să-i mai văd strălucirea. Ne-am uimit amândoi, piept lângă piept,

de această creangă înflorită și am oftat împreună, obraz lângă obraz, pentru primăvara

grăbită care trecea. Azi oftez singur pentru o primăvară care trece prea încet. Aici este

crângul umbros, în care amândoi, trup lângă trup, ne-am jucat dragostea, întâia, în iarba

sfințită de lună și ne-am rostit unul altuia, gură în gură, jurămintele sacre, cu glasuri

fanatice. Acum crângul, numai cu mine, este pustiu ca un alcov jefuit. Singur rămas,

rătăcesc pe urmele noastre de atunci, lăsate în trecerea oarbă prin anotimpuri plăpânde și

te caut. Te caut, dar nu mai ești nicăieri, decât în amintirile mele, care înfloresc mereu ca

niște crengi în vis șoptindu-ți numele mic.

*

Zi de zi

Zi de zi, nopte de noapte, Timpul alunecă îndelung, fără repaos, fluviu fantomatic,

fluid, ducându-și singur, ca pe niște unde sonore, clipele singuratice, șoapte mâhnite

înflorind tainic pe urmele imprimate adânc ale pașilor tăi șovăielnici, care se îndepărtează

mereu.



*

Și amintirile

Inima mea arde mereu în adâncul amintirii, la capătul căreia ești tu, ca o făclie de

ceară. Și flăcările lor se ating. Dar flacăra ta este rece ca și raza de lună. Nu-ți mai pot rosti

numele mic, deși el crește în mine mereu, ca un copac mut, fără flori, fără fructe. Printre

ramurile lui nemișcate, îți zăresc chipul împietrit ca și fața lunii între nori. Rechem

amintirea clipelor trăite de mult, în care ființa ta fragedă își mai pâlpâie umbra. Dar

amintirile au fost răpite de Timp și împinse să moară pe un alt tărâm nevăzut, un tărâm

peste care doar luna își mai plimbă uneori privirile moarte. Dar amintirile mi-au fost răpite

de Timp.

*

Ți-ai lăsat doar efigia

Își plimbă luna privirea pe urmele

pașilor tăi, arse în noroiul grădinii de soarele

zilei. Și privirea lunii este tot atât de cruntă

ca și a ta. Pe acolo îmi mai trec încă bătăile

inimii, căutând, cu urechea răsunetul stins,

ca din gură de flaut, al pașilor tăi sonori în

amurg. Mai caut, cu urechea, răsunetul stins

al pașilor tăi. Iarna își așterne ninsoarea pe

urmele scobite ale pașilor tăi, ca în niște

tipare mărunte, din care va scoate forme

prea cunoscute, de tălpi mici, de

cenușăreasă. Când iarna își așterne

ninsoarea. Dar tu nu vei mai fi în niciuna

dintre ele, căci demult ești plecată din orice

formă omenească. Vai, nu vei mai fi în

niciuna dintre ele. Ți-ai lăsat doar efigia ca o

coroană de jar, încrustată în carnea mea

adormită și în memoria mea somnoroasă, în

care arde mocnit, ca o stea aprinsă în

candela nopții. Ți-ai lăsat doar efigia.

*

Mă rog lunii

Umbre mărunte de fum se aștern tremurătoare, sfielnice, peste amintirea numelui

tău, uitat și mereu reînviat, ca și creasta unui val călător când se scufundă, apoi se ridică în

marele, turburătorul Talaz, care trece prin noi. Umbre mărunte de fum. Statornică este

doar remușcarea atâtor clipe pierdute, care ar fi putut să fie, în amurg, sub pavăza lunii, tot

atâtea arderi înalte ca niște ierburi aprinse de flacăra stelelor. Viața, care ne-a mistuit pe

amândoi, este astăzi cenușă adunată într-o urnă, din care o spulberă vântul, cel împleticit

altădată în pletele tale focoase. Viața ne-a mistuit pe amândoi. Mă rog lunii să-și mai

cearnă argintul peste urna uitată a dragostei noastre, până îmi voi auzi strigat numele de

Cineva de dincolo de porțile nopții. Mă rog lunii, fierbinte.

Scrisoare trimisă de Perpessicius lui

Demetru Iordana în 1965 (colecţia d-lui

Vlad Iovu)



Amintirile unui scriitor slătinean (XVI)

Ion Lazu

Motto:

„Vreau să mă devotez, nu să poruncesc.”

Mircea Vulcănescu

O lămurire

Cineva care se va trezi în mână cu acest op disproporţionat1 reprezentând o

consemnare a pătimirilor legate de instalarea în Bucureşti în anii 2007-2008 a unor plăci

memoriale pentru marii scriitori dispăruţi – căci, e drept, s-au fixat aproape 200 plăci -, îşi

va spune că are a face din nou cu una dintre „exageraţiunile” care inundă piaţa literară a

nesfârşitei noastre tranziţii. În definitiv, există lista scriitorilor respectivi, ea a fost

poziţionată pe site-ul USR-ASB, deci lesne de consultat. Şi atunci, de ce vin eu să tulbur

apele atât de liniştite, ca şi stătute ale vieţii noastre literare-culturale?

Ar fi mai întâi o explicaţie personală. Scrisesem în cei doi ani precedenţi,

împreună cu poetul Ion Murgeanu o carte de confesiuni în dialog epistolar: Himera

literaturii şi, cu acel prilej, evocând anii formării noastre şi contextul în care am debutat, a

trebuit să vorbesc despre cenaclul Labiş, să-mi reamintesc atmosfera de acolo, să-i enumăr

pe actanţii ei, să le schiţez evoluţia – cu care ocazie mi-am dat seama că o mare parte

dintre colegii de generaţie şi dintre cei ce ne-au precedat într-ale scrisului au ieşit deja din

scenă, pe uşa fără întoarcere. Lângă

evocările mele admirative, jalea greu de

reprimat, ca şi neîncepută, a faptului că ei

nu mai sunt.... Ideea a venit pe loc: să

propun Uniunii un proiect cultural cu acest

obiectiv: plăci memoriale pentru marii

înaintaşi. Am găsit înţelegere din partea

conducerii breslei noastre, am primit

aprobările, m-am pus pe lucru şi

rezultatele nu au întârziat. În fapt, nu

făceam decât să aduc la zi o îndatorire

încă neonorată a breslei faţă de membrii ei

dispăruţi. Atunci, de ce vin eu cu această

„odisee” a plăcilor memoriale...?!

Am ţinut să consemnez avatarurile

unei acţiuni luată pe cont propriu, şi...

lucrurile au căpătat o neaşteptată amploare

chiar şi pentru mine. Ca să nu mai spun că,

revăzând textul, constat că nici pe departe

nu am reuşit să relatez toate prin câte am

trecut, lipsesc întâlniri importante, zile,

săptâmâni întregi. Căci uneori, pentru a

duce la bun sfârşit faptele unei zile nu-ţi

mai ajunge energia spre a le şi consemna, -

şi vei simţi asta ca pe o frustrare; tot aşa

1 Fragmentul pe care îl reproducem face parte din volumul ,,Odiseea plăcilor memoriale” de Ion Lazu,

Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012.

Ion Lazu văzut de Tudor George



după cum, când te aşterni scrisului, destule lucruri importante din viaţa ta rămân de

izbelişte. Risc conștientizat sau nu. Am notat amintiri legate nu numai de scriitorii

dispăruţi, dintre care pe mulţi i-am cunoscut personal, dar şi întâlnirile cu confraţii – deci

despre morţi dar şi despre vii, ca să apelez la titlul unui roman de-al meu, din 1971. În

fapt, nu am dorit doar o relatare a odiseei plăcilor memoriale, cu totul desprinsă din

context, ci o cronică la zi a unei perioade din viaţa mea şi a semenilor, cu tot ce înseamnă

asta, cu bucuriile şi mâhnirile ce decurg din lucrul cu oamenii. Aşa încât, nu doar lucrarea

propriu-zisă este relatată pe cât se poate de amănunţit şi fidel, dar şi întâlnirile cu colegi de

breaslă, scene de stradă, notele de lectură la reluarea unor titluri aproape uitate - tot ce s-a

aflat în atenţia mea pe parcursul acestor luni şi ani. Aş putea pretinde că fixarea plăcilor nu

a constituit decât un motiv la îndemână care să-mi dea ocazia de a mă livra coalei de scris,

cu toate trăirile, gândurile, înflăcărările factice şi neliniştile de durată, cu teama insidioasă

de golul care se cască în urma celor plecaţi - ,,nişte pagini colcăind de viaţă”, cum s-a

exprimat Geo Vasile într-o cronică din 2005 la romanul meu Sălbaticul, el însuşi nu mai

mult decât o cronică a ultimilor trei ani sub dictatură.

Ion Lazu, 24 iulie 2008

4 aprilie 2007 şi miercuri. Prima zi de alergătură pentru identificarea imobilelor

unde au locuit marii scriitori dispăruţi: Plec de acasă înainte de ora 10, încă nehotărât din

ce latură să atac harta Bucureştiului, pe care încă de ieri-alaltăieri am însemnat locul unor

adrese. Iar pe listă sunt mai mult de 50 de nume, nu la toate le-am putut stabili ultimul

domiciliu, sau oricum o adresă unde s-ar cuveni să punem placa memorială a scriitorului

respectiv. Ca să plec de la un punct de sprijin cunoscut mie (ca în cercetare, ca în meseria

de geolog), fac două poze la

intrarea în blocul unde a locuit

Cezar Baltag. Pe drum spre

metrou, mă hotărăsc să intru la

Dristor 2, cu gând să ies la

Victoriei, dar mă răzgândesc:

să refacem legătura, să

asigurăm continuitatea!

Ies deci la Dinamo,

ajung în calea Dorobanţi, revin

la Intrarea Camil Petrescu,

scriitor, mie cunoscută, căci pe

colţ a locuit un coleg de

facultate la care am făcut un

revelion; la celălalt colţ, cu

casă fără etaj, întreb de casa C.P. pe o doamnă în vârstă, slabă, în halat, care evolua

fantomatic prin grădiniţă. Păşeşte cu grijă printre lăstarii de stânjenei, văd că încă nu are

flori pe straturi, mă întreb unde sunt zambilele de altădată, - sau poate zambilele se

încăpăţânează să nu înflorească printre zidurile şi în ungherele întunecoase ale

Bucureştilor? - doamna vine la gard, acum văd că e tare în vârstă, însă vopsită blond,

derutant pe cât se poate; acum şi ea aude ce-i spun, o întreb de casa lui Camil, îmi spune

că mai departe, pe stânga, la numărul 3, unde acum stă Dan Iodăchescu. Trec de două

firme noi, reamenajate, îmi dau seama că aş fi putut să o întreb pe doamna din grădiniţă,

pe care o bănuiesc a fi trăit aici dintotdeauna, sau măcar de la căsătorie, dacă l-a cunoscut

sau l-a văzut pe scriitor (micuţ, surd încă de pe vremea războiului, cu marii lui ochi verzi,

Eugen Simion, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Cezar

Baltag, Nichita Stănescu, Marin Preda şi Ilie

Constantin



care ,,au văzut idei”), pe vremea când locuia pe străduţa asta. Dar fapt este că sunt la

începutul ostilităţilor şi nu mi-am pus încă la punct o strategie din care să mă aleg cu un

maxim de informaţii... Mi-l închipui pe Camil plecând în preumblările lui zilnice pe străzi,

să observe oamenii, să facă însemnări cu caracter meteorologic şi privind evoluţia

vegetaţiei, necesare când îşi scrie romanele „de ficţiune”. Zăresc pe stânga o vilă extinsă

pe lăţime, cu faţadă domnoasă, retrasă de la stradă (pe cât se poate asta în centrul unui

Bucureşti ultraaglomerat), cu un fel de curte-peron-grădiniţă în faţă, iar în stânga treptelor

de la intrare, cam greu de văzut printre fire electrice şi crengi, un basorelief în bronz al

scriitorului, însă doar atât, fără placă memorială. Practic un oval aproape negru, iar chipul

nu se prea descifrează de la această distanţă. Fac două poze. Un vecin îmi spune că Dan

Iordăchescu a cumpărat vila de la văduva lui Camil, care a plecat în străinătate acum vreo

20 de ani. Să fie vorba despre actriţa Lucia Mara, pe care eu însumi am văzut-o pe scenă,

nu neapărat extraordinară, dar având cotă bună, jucând roluri extinse şi despre care cineva

mi-a spus (poate C.), că în ultimii ani ai maestrului aducea boxeuri în casă... Să înţeleg că

vila a aparţinut marelui scriitor? Ar însemna că înainte de război un mare scriitor îşi putea

cumpăra o casă. Locul e bun, ferit de trafic, propice scribului, dar, pe de altă parte, mai

nimeni nu trece pe străduţa asta gen fundătură, aşa că basorelieful respectiv (indescifrabil

de pe trotuar…) este ignorat de toţi. N-ar fi cazul să-i punem totuşi o placă memorială

propriu-zisă, la numărul 58 de pe strada Câmpineanu, unde a locuit înainte de război?

L-am depistat în cartea de telefon a vremii. Să găsesc numărul respectiv. (Notă ulterioară:

imobilul nu mai există, ar fi fost pe la blocul turn dinspre Sala Palatului.)

25 04 2007. Pentru Gib I. Mihăiescu, dau aseară mai multe telefoane, vorbesc cu

persoane din familie, aici şi la Rm. Vâlcea, îmi dau date despre anii când scriitorul a

locuit în imobilul unde vreau să pun placa memorială. Iar Mihail D. a scris o ditamai

monografia despre G.I.M., dar îmi spune la telefon, cu nonșalanță, că nu ştie nimic despre

locurile unde a trăit, doar că a înfiinţat Gândirea, că a fost funcţionar la Direcţia Presei,

care pe atunci era altceva (adică nu cenzură). Din notele mele de lectură: Gib I. Mihăescu,

mort la 41 de ani, un blocaj renal, după un sejur la mare. Sicriul purtat pe umeri de Cezar

Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru şi Ovidiu Papadima. La înmormântare s-a

prezentat la Drăgăşani şi Cella Delavrancea, ca admiratoare a scriitorului. Recunoaşterea

valorii. Solidaritatea de breaslă. Unde mai întâlneşti azi aşa ceva? Altă însemnare: Gib ar

fi locuit în Bucureşti pe strada Aviator Tipsie, în cartierul Floreasca. Îl semnalase în cartier

şi G. Călinescu, care îl întâlnea la colţul străzii. [...]

Ies la bulevardul Barbu Văcărescu, o iau la picior spre strada Ceaicovski, preţ de

2-3 staţii de tramvai, ajung şi îmi dau seama că pe strada Mozart sunt în dreptul numărului

16, deci aş fi putut să scurtez drumul... Deci înapoi, cam cât mersesem, căci fiecare bloc

de 4 etaje se lungeşte pe câte 3 scări; ajung la cel de la nr. 2 şi încep cu scara 3, sun la

diferite interfoane şi nu răspunde nimeni. Vine din spatele meu un domn şi spune că vrea

să sune la 06, îi atrag atenţia că ap. 6 este la scara 1, scoate o însemnărică, o consultă, zice:

da, la scara 1, şi pleacă; eu însumi mă mut la scara 2, de acolo tocmai iese o doamnă

slăbănoagă, la vreo 60 de ani, îmi confirmă că dna Velea stă la etajul I, mi-ar deschide

dar... şi-a uitat cheile, totuşi se întoarce cu mine, între timp a coborât o doamnă scundă şi

grăsuţă, cu părul vopsit negru pieptănat în două părţi, e chiar doamna Velea!, care ieşise

să-şi caute pe la farmacii medicamentele compensate şi să alerge după alte angarale. Îi

spun de plăcile memoriale, se bucură, mă invită sus, în timp ce domnul care urma să o

ducă cu maşina va mai lucra la motor. Urcăm la I, în casă văd pe pereţii sufrageriei 5-6

desene de C. Baciu, uşor de recunoscut după stilul abordării. În rest vitrine şi biblioteci cu



multe cărţi. Îi cer câteva poze cu împrumut, pentru că voi edita o carte de amintiri cu

scriitori Scene din viaţa literară. Scoate nişte albume, dar n-ar vrea să-mi dea poze din

ultima perioadă, când era bolnav…

Îi spun că ne-am cunoscut cu Velea. - Da, Velea era prieten cu toţi, pe toţi îi

aducea acasă..., seara târziu era nevoită să-l aştepte îmbrăcată, îl ruga să-i ducă la

bucătărie, căci dincolo dormea băiatul. Deci 2 camere şi în rest bucătărie şi baie. Când mă

aflu într-un apartament de bloc încerc să-i descifrez schema: locuind eu însumi la bloc în

ultimele decenii, şi schemele nu sunt decât câteva, prin forţa lucrurilor. Un apartament

mic, să nu zic meschin, în străinătate astea sunt considerate locuinţe de serviciu. Îmi

relatează: - Ei beau, jucau şah, cel mai bun prieten fiind Grigore Hagiu. O lungeau peste

noapte, ea se ducea la culcare. La începutul căsniciei lor au stat în Roma 13, unde Jalea

construise pe terasa vilei o cămăruţă de rezervă, acolo aveau doar câţiva metri patraţi, loc

de o masă, un pat şi un scaun, cărţile le sprijineau de peretele exterior, să le ţină de cald.

Apoi ea a primit de la serviciul ei acest apartament. O întreb despre convieţuirea cu

Grigore Hagiu şi Cezar Baltag, în demisolul de pe strada Pictor Stahi nr.16. Nu intră în

detalii, poate acea perioadă îi scapă. Are mari greutăţi cu cei din Comuna Cepari („Pe

şoseaua din Cepari/ Trece-o mândră cu-n jăndar/Jandarmul mergea călare/Fata mare pe

picioare...” fiind un cântec la modă pe vremea copilăriei mele în comuna de lângă Slatina.

Şi mă întreb: ce şanse de a fi abstinent are cineva născut-crescut într-o comună al cărei

nume aminteşte de poloboc?), n-au vrut să-i dea şcolii numele Nicolae Velea, precum că el

a învăţat în satul vecin, unde părinţii lui erau învăţători. Pot, numai să vrea, zic, dându-mă

cunoscător al legilor. Primarul a promis, la un moment dat, zice, dar nu mai e la putere.

Celor de acolo le duce cărţi, dispar. Fratele lui Nicu nu se interesează, deşi cumnata e

profesoară de mate, ce-i drept, stă rău cu nervii, face urât, e chiar resentimentară, la

rigoare. Nici un interes. Cărţile lui Velea nu le-a putut reedita. A fost acum în ianuarie la

MNLR în vederea unei expoziţii cu fotografii de-ale lui Nicolae Velea, din fondul lui Ion

Cucu, dar Al. Condeescu fiind în râcă cu Eugen Simion n-a vrut să-l cheme la vernisaj, or

Simion îl iubea mult pe Velea. Nici fiul Andrei nu o ajută în vreun fel, deşi este redactor la

Evenimentul Zilei, un ziar cam oficios, pe care ea nici

nu-l deschide. Adevărat, fiul a cam avut de tras cu

Velea, pe când era mic. Zic: Îl aducea uneori la

restaurantul scriitorilor, l-am văzut şi eu pe când era „cu

creştetul cât masa”, vorba lui Coşbuc. Ştie că Valentina

Pituţ e răzbătătoare, dar ea stă bine cu sănătatea, e

zdravănă. I-o dau de model: multe a realizat, reeditări

peste reeditări, la o ediţie definitivă am fost eu însumi

redactor la editura Vinea, cu inedite, cu poze etc.:

comemorări la Uniune, la CCA, la care şi eu am

participat; tot Valentina a instituit un Concurs şi un

Festival naţional de poezie, Oradea şi Beiuşul o sprijină

etc. Ce mai, soţia lui Gh. Pituţ s-a zbătut, s-a descurcat

şi a realizat mai mult decât toate celelalte soții de

scriitor la un loc, e o forţă, zic. Să insiste şi ea la Judeţ,

la Consiliul culturii, la Inspectoratul şcolar, la... O să-mi

dea poze chiar de la expoziţia care s-a închis la

Rotondă, dar ea nu a apucat să meargă să recupereze

fotografiile. Îmi dă telefonul. Coborâm. E de acord să

Două volume ale scriitoarei

Alice Botez păstrate la

Biblioteca Academiei

Române



punem placa în drepta intrării, la loc mai deschis. Şi nu-i mai spun că Velea mi-a „pierdut”

manuscrise, că practic nu m-a publicat niciodată, în două decenii de „colaborare”. [...]

Azi, fiind Sâmbăta mare, nu mă mai duc „pe teren”, cu o expresie ce aparţine

fostei mele profesiuni, ci stau acasă, dar tot cu mintea la plăci, la scriitorii duşi, la... şi între

timp completez tabelul, caut în cartea de telefon şi-mi extrag numerele necesare pentru a

lua legătura cu familiile Marianei Marin, Cristian Popescu, ca să nu cârtească noile

generaţii că i-am discriminat; apoi Chimet, Naum, Mazilescu şi toţi de pe listă. Cu gând

să-l întreb pe Nicolae Georgescu despre adresele unor scriitori de demult.

2 mai 007. Ajung în P-ţa Victoriei şi repede în Paris 20, pentru

Alice Botez, slătineancă de-a mea. Dar gândul mă duce la tiza

ei Alice Voinescu, despre care aflasem, de la o emisiune

nocturnă Radio Cultural, că era strănepoata lui Petrache

Poenaru, născută la Tr. Severin; doctorat în filosofie la

Sorbona în 1913, poate prima în acest domeniu dintre români.

Acum există o fundaţie culturală Alice Voinescu. De căutat şi

de citit Scrisorile din Costeşti şi Scrisorile către fiul şi fiica

mea, editate abia acum, când nimeni nu mai e atent şi nu mai

are timp de nimic temeinic. Vorbisem la telefon despre Alice

Botez, cu Sorin Vieru, apoi cu Manuela Vasilescu, încercând

să leg nişte fire răzleţe ale vieţii noastre culturale urgisite din

anii ciumei roşii. Arestată şi închisă între 1948 şi 1952, cu

grupul Lucreţiu Pătrăşcanu. A trecut

prin veac împreună cu Cella

Delavrancea, Jeni Acterian etc. Aşa

cum mi se descrisese, o casă ieşită

mult pe trotuar, cu intrarea spre curtea

din dreapta. Acum dau de o firmă, de

mai multe firme, că doar suntem în

coasta guvernului, într-un cartier ultra-

procopsit; intru, vorbesc, ajung la şef,

îmi dă acordul, îmi dictează mobilul.

Alice Botez a trăit aici în ultimii doi

ani de viaţă, după ce au demolat-o din Uranus, unde locuia într-o casă cu grădină. Haig şi

Arşavir Acterian, H.Y. Stahl. A tras-o pe scări câinele pe care voia să-l scoată la plimbare,

acea cădere cauzându-i moartea. Auzisem ceva de acest gen. Scara vieţii şi scara morţii.

5 mai 007. Pe Pitar Moş 8, pentru

Pan M. Vizirescu, pe care l-am

vizitat prin 1996-97 cu Pan

Izverna, când ne-a povestit viaţa

lui de ostracizat, ascuns 23 de ani

în podul casei unei rude din

Slatina. Am făcut atunci o

înregistrare pe care poetul Izverna

spune că a publicat-o. În această

casă, aparţinând lui George

Ştephănescu, fondatorul Operei

Române, se aduna elita literară de Placa memorială a poetului Pan M. Vizirescu din

satul natal, Braneţi, com. Bârza, jud. Olt



la sfârşitul veacului al XIX-lea; însuşi Eminescu a venit de câteva ori şi a citit din versurile

sale. N-am înţeles dacă Pan M.Vizirescu locuise aici şi înainte de 1944, pe când era în

ministerul propagandei – şi-a dat demisia la 23 august, în semn de protest faţă de gestul

Regelui Mihai, considerat trădător de ţară. Îmi amintesc că ne-a vorbit foarte elogios

despre fratele său Smarand, mort foarte tânăr, o mare speranţă a culturii noastre. P.M.V.

pleda ca acest imobil să fie trecut în patrimoniul culturii şi să devină un sediu de acest gen.

Pe faţadă, acoperită de mari crengi, nu

uşor de reperat chiar de ochii buni ai

studenţilor care mişună pe trotuare şi în

clădirile de peste drum, este plasată o

placă memorială pentru George

Ştephanescu, „compozitor, dirijor,

prof., fondatorul Operei române.” Mi se

spune că moştenitorul imobilului este un

Maximilian Toma, acum în străinătate,

iar administratorul a fost prins furând şi

e dat în judecată. Cu cine să tratez?

27 mai 2007, duminică

Iar azi, la prânz, după ce pozez imobilul lui G. Ivaşcu de pe Bdul Aviatorilor 56, intru pe

strada unde am locuit pe vremea stagiaturii mele, cu gând să pozez casa lui Mihail

Drumeş. Pozez şi casa familiei Giuglea, unde am locuit, la nr. 3, (la subsol...); zăresc o

doamnă pe celălalt trotuar, o abordez. Da, Mihail Drumeş a stat la casa unde se vede un

covoraş roşu la balcon. Îl vedeam prin anii 1964-65, zic. Ea credea că a murit mai

demult... Îi spun de familia Sădeanu, de dna Maria Giuglea, profesoară de franceză,

directoare de liceu de fete, studenta lui Eugen Lovinescu, se pare unul dintre amorurile

ei/lui, apoi soţia filologului Grigore Giuglea, prof. univ. la Cluj şi sora altui mare filolog,

Petru V. Haneş. Şi traducătoarea, pe vremuri, a cărţii de mare succes Singur pe lume de

Hector Malot. Iar dna Florenţa, fiica dnei Giuglea, s-a născut pe când părinţii ei erau cu o

bursă de studii la Florenţa. Aveau o fată în casă cu care au revenit în ţară, părinţii acelei

fete au vrut să ştie unde pleacă fiica lor şi spunându-li-se că pleacă în România, ei au

înţeles Romagna, deci o provincie din Italia. Cât de înrudiţi suntem cu italienii! Îmi spune

că e în relaţii cu familia Sădeanu, acum plecată din ţară mai tot anul, revenind doar în

timpul verii, dar că în acelaşi imobil a stat în anii 50 şi Constantin Noica, până să plece la

Păltiniş. Iar casa de alături, a vândut-o dna Gopo lui Fane Spoitoru, care le-a dat tuturor

chiriaşilor câte un apartament, dnei Gopo o casă pe pământ, pentru că avea multe pisici. Şi

în urmă a dat jos placa memorială a lui Ion Popescu Gopo, deşi era aşa de simplă şi

frumoasă. Cu ce l-o fi deranjat? se miră interlocutoarea mea.

4 iunie 2007, luni

Dincolo de biserica Visarion, apăruse o bătrânică la geam, de pe trotuar trei lucrători la

construcţii tocmai o zădărau, de la distanţa vârstei lor nemiloase; mă apropii ca să mă audă

şi o întreb, mă trimite la biserică, să vorbesc cu Mariana, ea ştie, a terminat liceul. Intru,

numita Mariana cu liceul nu ştie decît de casa Dinu Lipatti, pe colţ. Dar unde e placa

memorială Alexandru Vlahuţă? [...] Două trei poze cu casa unde Dinu Lipatti a trăit între

1930-1943, născut în 1917, mort în 1950, la 33 de ani. Copiez textul, să-l am. Apare în

curte un tânăr gen vest, spune că este o proprietate privată. Mă retrag.

Placa memorială de la Slatina. În această

casă de lângă Primăria oraşului, Pan

Vizirescu a stat ascuns 23 de ani



9 oct. 07. Pentru

dezvelirea plăcii

memoriale Emil Manu.

Plec mai devreme, ies la

Victoriei şi fac drumul

prin Parcul Jianu.

Întunecat ca după ploaie,

bănci cu apă pe ele, mă

învârt puţin, nemaivoind

să trec pe la Curtea

Veche, cum îmi

planificasem, nici să

ajung prea devreme la

Manu. Şi brusc îmi vine

ideea să văd ce e cu casa

Petre Pandrea, din vecinătate. O întind într-acolo, sun, iese avrigeanca, dar şi soţul; acum

e acum! Mi se postează în faţă un domn zdravăn, la peste 75 de ani, ostil, ochi verzi. Nu

neapărat încuiat, ci resentimentar pe faţă. De ce numai pentru scriitori şi nu şi pentru

oamenii de ştiinţă? Acelora le pune Academia... De ce nu marilor romancieri? De

exemplu? Lui Ion Lăncrănjan. El are, zic, cu basorelief. Noi suntem mai modeşti... Îi arăt

tabelul, vede. Punem 100 de plăci, la scriitorii care s-au remarcat. El nu ştia de Petre

Pandrea. Îi notific că de la această adresă a fost dat afară în stradă, încă în 48, el la

puşcărie pentru zece ani, familia ostracizată. Am vorbit la telefon cu fiica Nadia, spune că

în această curte a copilărit, are amintiri, are poze... El: Lui Sadoveanu, de pe strada asta, i-

au dat jos placa memorială, au să vină şi la el cu târnăcoapele. Nu e acelaşi lucru, acolo s-a

întâmplat în zilele lui decembrie, oamenii îşi făcuseră idei ciudate, şi în fapt nu au dat-o

jos vecinii, ci chiar locatarii, din tembelism... La tot ce-i spun şi îi propun vine cu obiecţii

care de care mai fanteziste. Ar reieşi că oricând se poate schimba regimul, o altă revoluţie,

să vină alţii, să dărâme plăcile memoriale. Îi spun răspicat: Sper să nu se mai întoarcă

niciodată din prăpastia istoriei un regim care să-i bage la puşcărie pe adversarii politici.

Să-l fi întrebat, de-a dreptul: Vă simţiţi ameninţat, credeţi că există măcar 1%

posibilitatea să fiţi băgat la puşcărie pentru ceea ce aţi susţinut chiar acum? Că au să vă ia

casa pentru simplul motiv că aveţi alte convingeri decât ei, decât regimul? Vă asigur că nu

mai există temeiuri legale pentru încarcerarea duşmanului ideologic, de clasă, etc. El: Fără

adresă oficială? Păi de adresă ducem lipsă, de semnături şi ştampile?! V-o aduc chiar

mâine, asta e problema? Dacă am pus deja 60 de plăci înseamnă că e o chestiune oficială,

anunţată în presă, aprobată la Minister, ştiută de o lume întreagă... I-am pus de curând şi

lui Octavian Paler. Deja? Abia a murit... Şi ce lucruri aşa importante a scris? Păi, zic, el nu

a apărut numai la televizor în aceşti 15 ani, e un scriitor cu vechi ştate, a scris nenumărate

romane de succes, un romancier afirmat încă pe vremuri, citit de o lume întreagă. La

târgurile de carte din ultimul deceniu era singurul scriitor la care se făceau cozi pentru

autografe, cinci zile la rând avea anunţate orele când dă autografe. Un succes fără vreun

echivoc, un succes net, la vedere. Pentru acest caz în speţă, adresa am făcut-o, cu toate

semnăturile şi ştampilele, am expediat-o chiar eu, se va fi rătăcit, de unde să ştiu dacă aţi

primit-o sau ba, unii le-au rătăcit, alţii le-au făcut pierdute, fel şi fel de oameni. Dar vin cu

o copie a acelei adrese oficiale, nu asta e problema, nu asta... Iar la ei am mai venit, poate

i-a spus soţia, el era internat în spital. Aşa e, dar el nu e singurul proprietar. Să-mi dea



telefonul celuilalt. Nu se mai dau telefoanele ca pe vremuri, telefoanele mobile sunt o

chestiune personală. Nu mi-l poate da. O să dea el telefon coproprietarului, acum plecat. O

să aflu ce hotărâre au luat. Îmi dă telefonul său: Zaharescu. Să revin cu telefon.

Şi ne-am mai fi contrazis, el pus pe riposte, dar a trebuit să-mi iau seama şi să o

zbughesc spre întâlnirea de la Emil Manu. Să nu uit cum se fofila tot timpul soţia lui

Zaharescu, trăgând cu ochiul şi cu urechea de la bucătărie, de pe hol etc; îmi era clar că

avrigeanca e tot timpul stresată de soţul ei autoritar, discreţionar, care nu-i dă nicio şansă,

din al cărui cuvânt nu cutează să iasă vreodată, probabil fost ofiţer sau securist.

… Pan Izverna se arată interesat de acţiunea mea. Fusese şi la Horia Gane.

Aflând ce-am întâmpinat chiar înainte de a veni la Manu, îmi spune că după închisoare

Petre Pandrea a stat în Sandu Aldea, îmi poate arăta casa, unde l-a vizitat pe scriitor.

Coleg de medicină cu fiul Andrei P., prieten cu fiica Nadia. Păi da, acest vechi al meu

prieten, poetul Pan Izverna, el este mereu solidar cu scriitorimea, nu numai ca medic

(neplătit!) al breslei, ci şi ca implicare umană. El ştie bine că printre semeni, noi scriitorii

suntem nişte intruşi. Un intrus D. Alexandru, alt intrus Radu Albala, alt intrus Petre

Pandrea, musai să fie aruncaţi în stradă. Lor fericiţii colocatari nu vor să le mai ştie nici

de nume... [...]

24 oct. 07, marţi. Telefon pentru Pandrea şi-mi minte că n-a dat de co-proprietar. Să vadă

ce părere are şi el, pentru că el nu este de acord. Păi de ce? Nu vreau şi asta e! Ce, trebuie

să vă dau dumneavoastră explicaţii?! (textual.)

Drum până la Ciupercă, de acolo pe jos în capătul străzii Sandu Aldea. Dau de

„casa cu scări din ambele părţi” după descrierea lui Izverna. O firmă, birouri la parter, dar

şi sus; urc, un hol mare, aici o secretară, îi spun, mi se dă un număr de mobil, să vorbesc

cu administratorul imobilului, ei doar au închiriat... Le cer şi telefonul lor, pentru orice

eventualitate. Când ajung acasă, dau din nou telefon, după 5 minute mă caută secretara şi-

mi dă OK pentru P. Pandrea.

14 nov. 007… De acolo mergem în Pitar Moş nr. 8, unde punem placa memorială pentru

Pan M. Vizirescu. Dar nu cu Pan Izverna eram când ne întreţineam cu Ahoe? Nu tot el

mi-a dat adresa lui Andrei Pandrea, prietenul lui şi fost coleg de studenţie la medicină,

când am mers la Paris? Nu cu Pan Izverna eram când l-am cunoscut pe Vizirescu, la

M.Ţ.R.2? Şi nu împreună l-am vizitat la etajul I, în spate, luându-i şi un interviu pe care

apoi P.I. l-a publicat în revistă? Iată cum punerea plăcilor memoriale pentru aceşti scriitori

mi-l aduce o dată în plus alături pe bunul meu prieten din câteva decenii de trecută viaţă

literară...

15 iulie 008, marţi Ies la Spicul şi mă hotărăsc să caut bd. Elisabeta nr. 95, pentru D.

Caracostea. Troleibuzul mă duce din Kogălniceanu pe Calea Plevnei, cobor, dau de placa

memorială a actriţei Maria Filotti (m. 1956), notez textul /ciudată reacţie, să scriu pe-o

foaie de hârtie ce a fost scris pe o placă de marmoră – însă vânăm eternitatea prin orice

mijloace, oricât de puerile..., revin în bulevard şi, din aproape în aproape, ajung iar la

blocul cu plăcile Th. Capidan şi cu Eugen Lovinescu, deci aici a stat şi D. Caracostea prin

1943, deşi parcă nu i-aş pune tot aici o placă memorială; m-ar interesa unde a stat după

puşcărie şi până la moarte.

2 Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti



29 iulie 008. De la venerabila d-nă Caracostea, cu care se înrudeşte N.M., care m-a

prezentat şi a asistat la discuţie, aflu cum s-a întors Dumitru Caracostea de la închisoare,

însă nu la adresa din Bd. Kogălniceanu 95, de unde fusese ridicat, ci la adresa din Ana

Ipătescu 28, unde vom pune placa memorială. I s-a spus că aici locuieşte fiul său, marele

inginer de poduri metalice Andrei Caracostea, cel care a ridicat podul de la Vadul Oii,

precum și podurile de pe Prahova şi a supravegheat structurile metalice de la Casa

poporului. (Deci și mintea luminată se moștenește!). Acest bloc a fost recuperat cu mare

luptă, prin darea în judecată a celor ce se înstăpâniseră aici. Zonă zero, foarte

simandicoasă dar şi strategică, implicaţi cei de la Ministerul industriei grele, de la Justiţie.

Stăteau aici traducători din limba rusă, securişti de frunte, un anume Tokes. Călcat apoi

(strategic) pe trecerea de pietoni de alături... Trăia aici şi mama lui Mircea Piticaru, prieten

cu 3 ani mai mic decât Marin Tarangul, ambii arestaţi la o petrecere unde s-a citit din

Mein Kampf. Pe Piticaru l-au eliberat după un an şi jumătate, a putut urma medicina,

psihiatria: semnase colaborarea, l-au făcut medic–şef la spitalul din Câmpina, unde li se

spăla creierul adversarilor politici. Şi mă lasă să-mi fac propria părere... Despre Marin

Tarangul credea că ar fi murit la Paris, cu ani în urmă. Îi spun că ne-am văzut şi că i-am

dat o fotografie făcută prin 1967, chiar în faţa acestui imobil, unde locuia pe-atunci. Ne

cunoşteam de la cenaclul Labiş....

... Dl N.M. îmi spusese că va face un tabel şi îi va pune pe toţi colocatarii-chiriaşi

să semneze. E o onoare, spunea d-na Caracostea, dar să nu se creadă că e iniţiativa dânsei,

să nu reiasă că se împăunează cu numele Caracostea. Deci tot ea îşi face scrupule... Şi

aici, zice, sunt oameni cam ciudaţi. Ciudaţi? zic. Or fi ceva mai reticenţi, dar aş putea să

vă spun eu ce înţeleg prin oameni ciudaţi. Le rezum cazul Zarifopol, apoi cazul Mihail

Dragomirescu. Se minunează. Ei sunt căsătoriţi din 1937. Spune că pe D. Caracostea l-au

arestat şi a făcut detenţie 5 ani şi jumătate. I-au adunat pe mai mulţi, într-o noapte – câţi nu

muriseră deja. I-au trebuit fiului Andrei câteva minute bune ca să-l recunoască pe tatăl lui,

când a revenit din detenție.

4 aug. 008. Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva

ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr.

18, la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani,

roşcovan, nelucrător deci șef,

îmi spune că a citit ceva de

Damian Stănoiu, îi spun că şi

eu, pe vremea adolescenţei,

mai ales că e vorba de un

scriitor de prin părţile mele,

comuna Dobrotinet de lângă

Slatina. Alt lucrător mă

îndrumă la etajul II, unde pot

vorbi cu proprietarul. Îl

atenţionez la interfon, deşi uşa

de la intrare era deschisă, din

motive de zugravi; mă

întâmpină pe palier, un om

spre 75 de ani, înalt, smead,

deşirat, cu ochelari, destupat la

minte, care imediat înţelege şi

Bustul lui Damian Stănoiu din faţa Centrului Cultural

Damian Stănoiu (Dobrotinet, com. Curtişoara, Olt)



aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul

lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu.

Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e

din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment.

Însă Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez

este Igor. Nume frumos, zic. Trece un chiriaş, politicos, vorbesc între ei chestiuni

gospodăreşti şi proprietarul îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!,

recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta

cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o

bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am

făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul

Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, probabil o ambianţă propice scrisului.

Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand

chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri.

Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul.

Înapoi la operă! [...]În timpul mesei, telefon de la Virginia Carianopol, pe care o sunasem

fără succes. Da, am căutat-o în ideea unei noi liste cu scriitori cărora să le punem placă

memorială. Foarte emoţionată. Ştie de mine de la Minister, pe când veneam cu dosarele de

la Vinea. Delicateţea mea i-a sugerat asemănarea cu florile lui C. Piliuţă. (Ca să vezi ce

compliment!) Îmi dă adresa unde a locuit tatăl ei, Virgil Carianopol şi telefonul nepoatei.

Au reconstruit, au primit biblioteca şi tot ce era de la Poet. Apoi vorbim de-ale noastre,

ajungem să discutăm despre traducerile ei din spaniolă, despre Darie N., vecinul ei;

autoarea a tradus din Blaga, din Tzara etc. L-ar interesa pe Ţone? Încheiem discuţia în

termenii cei mai buni.

6 aug. 008. De pe bulevard dau un telefon inginerului Manolescu, pentru aprobarea plăcii

lui D. Caracostea, dar aflu că încă nu i-a prins pe colocatari, speră să vină cu plata

întreţinerii până pe 15 august. Cu autobuzul la Universitate, mă bag printre blocurile din

spatele Dunării, unde era amplasată biserica Enei, dărâmată ca din greşeală când cu

remedierea blocului Dunărea, fac două poze, hotărât să pun aici placa pentru Nicolae

Filimon. Ies printr-un gang spre Arhitectură, aici e deja numărul 4, deci iute ajung la 14,

uşa mi-o deschide o doamnă

amabilă, urc cu dânsa la etajul II,

la fam. Boruzescu Mihai,

preşedintele asociaţiei. Sun, iese o

doamnă tânără, ochioasă,

amabilă, îi vorbesc despre

acţiunea Uniunii, despre scriitorul

Mircea Damian, romancier şi

gazetar temut pe vremuri, mort în

închisorile comuniste şi imediat

înţelege, crede că nu vor fi

obstrucţii, facem schimb de

telefoane şi cobor, mirat că uneori

lucrurile merg ca de la sine, deşi

avusesem emoţii că numărul 14

nu mai e de găsit. Apoi cobor pe

Placa memorială aşezată în str. Biserica Enei,

nr. 14, unde a locuit Mircea Damian



Sărindar, o iau pe Zalomit, trec prin

Cişmigiu, nici aici nu s-a ostoit

dogoarea de furnal a zilei, ies pe

poarta dinspre liceul Lazăr, trec

Schitu Măgureanu şi îndată intru pe

str. Sf. Constantin; ajung la nr. 13-

A, cel cu placa lui Th. Măinescu –

la uşa cealaltă e încuiat cu lacăt şi

lanţ. [...] Fiindcă întrebasem de Ticu

Archip, căreia vrem să-i punem o

placă memorială, îmi spune că a

trăit deasupra lor, la etajul II, cu

sora ei care a murit la 93 de ani.

Când s-a mutat el aici, s-a interesat

de scriitoarea Ticu Archip, a citit

vreo două lucrări de-ale ei, care nu

i-au făcut cine ştie ce impresie. Dar

a înţeles că fusese o ferventă

cenaclistă la Sburătorul lui Eugen

Lovinescu şi o persoană foarte

activă în viaţa literară. În fapt o profesoară de matematică. Zic: A murit în 1965. I-a

supravieţuit sora ei, Maria Zănoagă-Ştefănescu, veneau din neam de mari boieri olteni şi

locuiseră în acest imobil încă dintre războaie. E o casă a unei firme franceze. Însă în 1946,

profesorul Drouhet (?) a părăsit România după ce a lichidat firma şi i-a spus dnei Maria

Zănoagă: Ce va urma e de jale, vindeţi tot, plecaţi din ţara asta cât mai repede. Dna

Zănoagă a vândut iute moşia din

Oltenia, a trimis prin consul banii la o

bancă din Paris, mişcare cum nu se

poate mai iscusită! şi fapt e că mulţi ani

după instalarea comunismului, familia

Zănoagă primea lunar dividende, o

sumă enormă, cca 25 mii lei – şi aşa se

face că în fiecare duminică la 11:30-

12:00 cam 12 invitaţi urcau pe scări la

etajul II – mâncarea era comandată în

oraş, prăjituri şi băuturi dintre cele mai

fine, iar pianistul Demetriade le dădea

frumoase concerte.

Cum s-au cunoscut cu dna

Zănoagă? S-au mutat aici şi, peste vreo

săptămână ea bate la uşă, îmbrăcată

ultra-elegant, cu lanţuri de aur la gât şi

se recomandă: Sunt Maria Zănoagă-

Ştefănescu, de deasupra Dvs.,

proprietara casei – şi dacă nu aţi venit

să vă prezentaţi ca noi vecini în imobil,

iată că mă prezint eu. Apoi, aflând că

era colecţionară de artă, a intensificat

Placa de marmură aşezată la locul unde s-a

aflat casa natală a scriitorului şi gazetarului

Mircea Damian din Izvoru, com. Găneasa, jud.

Olt

Const. Ştefănescu-Zănoagă, prefect de Olt

în 1913



relaţiile.

Vorbim despre Oprescu, Bunescu, Maxy, persoane care mă interesează. M. H.

Maxy era şeful lui direct, cam scorţos, iar Marius Bunescu era directorul general al

Muzeului naţional. Dar eu mă ţineam de-o parte, nu mă băgam în ciorba lor, precizează P.

Oprea.

6 aug Dar ce-a fost astăzi? De dimineaţă încerc mai multe telefoane, fără succes, primesc

telefon de la ing. N. Manolescu, a obţinut aprobarea colocatarilor pentru placa lui D.

Caracostea. Dau telefon pentru I. L. Postolache şi dl C. Răchitan se arată cooperant, însă

vrea adresă de la USR. Am trimis, stimate domn! Mai aduc una...

După prânz, scriu din urmă la acest jurnal, iar seara, mai pe răcoare, merg cu

metroul la Televiziune, vin înapoi pe Gr. Mora şi la nr. 25, pentru Nae Ionescu, nici la ora

asta nu răspunde nimeni. Probabil în concedii, „Alpii cu frunţile de gheaţă”, că nu în zadar

s-a chinuit poetul! Mă abat pe la imobilul lui Laurenţiu Fulga, acolo iar poarta ferecată,

întreb peste drum, dar e un bătrân senil (aflu apoi că e un fost mare securist – o mai păţesc

şi ei...), mă îndrumă să întreb lângă imobilul pe care îl vizez, acolo locuieşte o familie mai

tânără. O casă mai în spate, cu două-trei nivele, văd o doamnă mişcându-se prin acea curte

înierbată, îi fac semn să vină la poartă; nu ştie de Fulga, fostul vicepreşedinte al

scriitorilor, dar altcineva de pe stradă e vechi în cartier şi poate să ştie. Se scuză că este

astfel îmbrăcată, dar avea de gând să taie iarba de prin curte. Mă însoţeşte dincolo de

intersecţie, la o casă unde adesea a admirat rondurile de flori ca la expoziţie. Strigăm, o

doamnă apare la fereastra unei case din fundul curţii spaţioase, plină de straturi de flori,

spune să-l aşteptăm pe soţul ei, acum e sub duş. Rămânem la poartă, în aşteptare,

admirând florile.

Apare proprietarul, un domn în halat, vioi, amabil, cărunt. Doamna care mă

însoţise, după fraze laudative, se retrage; el îmi confirmă că acolo pe colţ a locuit

Laurenţiu Fulga, deci intrăm în curte pentru discuţii. În ce perioadă?, întreb. O să ne spună

mai exact soţia. Însă ea întârzie, vorbim despre cartierul unde eu însumi am locuit după

studenţie, despre vecinul meu Gopo, despre Mihail Drumeş, a cărui fiică Simona a fost

colegă de clasă la liceu cu sora lui mai mare. În final îmi dă telefonul acelei fiice de

scriitor, e amabil să mă însoţească la numărul 50, dar la vecina din spate, unde strigă cu

curaj, nu-i răspunde nimeni. Îi dau telefonul meu şi mâine mă va suna să-mi spună cum

pot lua legătura cu actualul proprietar al imobilului vizat. Ştie că la televizor s-a vorbit

despre acte falsificate, inclusiv despre paşapoarte şi procuri fictive. Mergem spre capătul

străzii, îmi arată una dintre casele Brătienilor, pe stânga, în stil brâncovenesc, vedem o

casă nouă ridicată în locul căsuţei unde trăise Drumeş, îi arăt unde am stat eu însumi şi

casa fostă Ion Popescu-Gopo, acum a lui Fane Spoitoru, care a renovat-o şi i-a scos placa

memorială omului care a luat premiul la Cannes. Însoţitorul meu a avut o casă la Câmpina,

a vândut-o şi a cumpărat un apartament de 3 camere la Tuşnad, unde stau cât e vara de

lungă. Vin aici doar ca să aibă grijă de florile din ogradă. În cartier se vinde, se revinde, se

cumpără, se construieşte cu furie, însă toţi care vin sunt de foarte slabă calitate. Lângă nr.

50 vor să cumpere perechea A.-Bănică jr..; mă uit în treacăt, o dărăpănătură cu două

nivele, băcănie la stradă. Investesc banii câștigați cu lopata, asta e ideea.



LA PAS PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Pasionaţi de teatru şi în general de spectacole, caracalenii erau prezenţi în număr

mare la toate reprezentaţiile artistice ce aveau loc în oraşul lor, fie că era vorba de trupe de

scamatori sau măscărici ambulanţi. Până ce au avut un teatru (1901) ei umpleau până la

refuz localurile unde aveau loc aceste manifestări: Cazinoul Dulgherescu, Clubul Unirea,

Grădina Paradis, Grădina Boşoteanu sau Grădina Roşca, oraşul fiind pur şi simplu curtat

de multe trupe de artişti care-şi făcuseră un adevărat obicei de a evolua la Caracal.

Presa vremii, aminteşte de un spectacol de pomină care a avut loc prin anul 1892, în

vechiul teatru „Jianu” care pur şi simplu gemea de lume, fiind vorba de celebra trupă a lui

Hagiescu, în mare vogă cu succese notabile şi lipici la public. Dar acest Hagiescu venea

întotdeauna cu câte o fătucă tânără şi frumoasă pe care o prezenta la toţi drept soţia lui,

recrutate de obicei dintre tinerele actriţe sau de la Conservator (eleve), fete sărace ce

doreau să se afirme. Cu o asemenea „soţie” vine Hagiescu la Caracal, o tânără durdulie,

frumoasă, cu ochi verzi, adică cu toate calităţile ca să placă publicului. Şi chiar aşa a fost,

s-a impus nu atât prin talent cât mai ales prin tinereţe şi drăgălăşenie, dar şi pentru faptul

că toţi ştiau că era soţia directorului trupei.

Hagiescu era mai mult decât fericit, când auzea aplauzele publicului sau vedea

buchetele de flori trimise pe scenă pentru ea, dar şi pentru multele invitaţii la supeuri după

terminarea spectacolului. Toate aceste onoruri veneau însă din partea celor tineri şi în mod

special a unui ofiţer de cavalerie, destul de chipeş ca să-i atragă atenţia tinerei artiste;

fireturile, epoleţii şi mustăcioara lui au tulburat pur şi simplu simţurile tinerei soţii. Gurile

rele spuneau că tânărul ofiţer se mutase chiar mai aproape de locul unde era găzduit

Hagiescu, pentru ca noaptea să se întâlnească cu tânăra actriţă, situaţie în care Hagiescu

începe să aibă bănuieli. Gelos, întocmi un plan, prin care să surprindă în fapt pe

Desdemona lui, aşa că atunci când s-au culcat, convins că soţia lui a adormit, a înnodat

extremitatea cămăşii ei de noapte cu extremitatea cămăşii lui, adormind liniştit, că infidela

lui soţie nu va putea să evadeze de lângă el, fără să simtă. Dar tânăra soţie care se prefăcu

adormită, înţelegând cursa care i se întindea, după ce soţul ei a adormit, şi-a scos pur şi

simplu cămaşa peste cap şi a lăsat-o lângă soţ, apoi îmbrăcată cu un capot a plecat la cel

care o aştepta, mistuit şi el de focul dragostei, la fel ca tânăra actriţă.

Hagiescu dormea dus şi nu ar fi ştiut nimic dacă un chefliu întârziat n-ar fi văzut

totul şi nu s-ar fi grăbit să-l treazească. Deşi a făcut o scenă violentă în faţa celor doi

iubiţi, în final s-a calmat, doar nu erau căsătoriţi legal, înţelegând că fusese păcălit, dar a

doua zi când s-a auzit de întâmplare s-a râs enorm, toţi imaginându-l pe Hagiescu în

cămaşă de noapte, târând după el o cămaşă de damă în drum spre locul faptei. În final

Hagiescu s-a resemnat, a trecut peste ridicolul situaţiei plecând în alt oraş cu trupa din care

nu lipsea tânăra „soţie” pe care o iertase deja.

Mergând pe firul altor întâmplări reţinem o situaţie care s-a petrecut în perioada

când prefect de Romanaţi era Ion Brabeţeanu (1910-1911), consemnată de ziarul

ISBÂNDA din 09.02.1911, oficiosul Partidului Conservator Democrat – Romanaţi, situaţie

care nu mai necesită comentarii, doar provoacă revoltă.

Arendaşul Ghiorghios Schiandarezis, avea de recuperat de la ţărani unele datorii. În

loc să se adreseze justiţiei, intervine la prefectul Brabeţeanu, care uitând că este român îi

execută pe bieţii ţărani, luându-le aproape tot numai ca să satisfacă poftele grecului



arendaş. Acesta l-a răsplătit

din plin pe prefect, aşa cum

rezultă din scrisoarea pe care

i-o trimite lui Brabeţeanu, de

un cinism rar întâlnit, pe care

o reproducem mai jos:

,,IUBITE FRĂŢICO

BRABEŢEANU

Am aflato cu megali

placere că te-a făcut-o iarăşi

ispravnice sto Caracal ca să

mai freţi pe Pavlica Brătăşano

care şi-a vârâta nasu în

daraverile noastre. Ce are a

face la dumnealui că eu ţi-am

dato o pereche de cai negre, o

trăsură şi alte multele? Parcă

tu n-ai fost ca un frate pentru mine? N-ai executato tu pe dobitocii de ţărani şi nu le-ai

luat zece piei de pe spinare ca să le scoţi rămăşiţele ce aveau să mi le dea? Se lăudato ala

de Theodoros Oroveanu ce a avuto să dea pe faţă la Coravia afaţerile noastre. Şi pe urmă,

dacă ţi-am dato ce treabă are la dumnealui? Tu erai prefecto şi eu arendaş. Cu cine era să

ţii? Cu proştii de ţărani, ori cu Kirios Schiandarezis, de la care aveai atâtea şi atâtea

gheliruri?

Auzi gogomanu! El nu ştie că o mână spală pe talaltă şi amândouă spală pe obraz.

Îţi scriu ca să te bucuri. Află că sunt în vorbă cu compatriotis Rioşanu, un ciocoi de ai

noştri, să-mi arendeze moşia Izbiceni. Şi cu ajută Doamne şi cu aşa ispravnic ca frăţico

Brabeţeanu iar ne îmbogăţim pe spinarea proştilor de ţărani.

În necazo lui Oroveanu am să-ţi dau şi alte multe daruri, ca să ţii minte de frăţico

Schiadarezis, da să ajuţi să le despuiemo pe bine pe ţăranii de la Izbiceni şi alături, dacă

frăţico Roşianu le-a mai lăsat ceva neluat. Aşteaptă o epistolă de la mine şi te pupo cu

dragoste frăţească. Tovaros pena la moarte.

Ghiorghios Schiandarezis”

Rămânând tot la anul 1911

(Conservatorul/05.02.1911) consemnăm

şi faptul că în ziua de 3 februarie se

constituie CERCUL COMERCIAL ŞI

INDUSTRIAL din Caracal, avându-l ca

preşedinte pe Theodor Vlădescu, iar ca

vicepreşedinţi pe M.T. Voiculescu şi

Theodor Cristescu. Printre membrii

Consiliului de administraţie pe: M.

Ghizdăveanu, Iorgu Petrescu, M.

Drăghicescu, P. Dulgherescu etc.

O plăcută şi interesantă apariţie

gazetărească pentru Caracal a fost

BURETELE (1933-1937), ştirile din el,

faptele şi evenimentele relatate fiind o

Ziarul Isbânda, organ al Partidului Conservator-

Democrat din Romanaţi, a părut la Caracal în

ianuarie-februarie 1911

Buretele a părut la Caracal din mai 1933

până în septembrie 1937



adevărată enciclopedie, lectura lui fiind odihnitoare şi, dătătoare de senzaţii plăcute.

Director era Stere Ionescu, care devenea prin acest ziar un personaj incomod, spunea

direct şi la obiect despre relele societăţii de atunci:

Cămătarii măi băiete

Te-au tot supt ca un burete

„Buretele” lui Stelică

Socoteala lor o strică.

sau

Noi vrem creditori oneşti

Nu cum e eretele

Datorii cămătăreşti

Şterse cu „Buretele”.

Interesant este şi apelul către abonaţi:

Mai trimiteţi vreo lăscae

Nu vă faceţi c-aţi uitat

Tabla neagră nu se şterge

Cu „Buretele” uscat.

La fel de plăcută şi de reţinut

stă şi reclama pe care şi-o fac cei de

la „Buretele”:

Băieţii şi fetele

Toţi citesc „Buretele”

Ţăranii şi cetele

Toţi citesc „Buretele”

Uni-şi vând chiar ghetele

Ca să ia „Buretele”

Şi toate pe-ndeletele

Recitesc „Buretele”.

În nr. 3/28.02.1937, găsim şi

acest frumos catren:

Revistei „Domnul de Rouă”

Vă recomand revistă nouă

Bijuterie literară

Citiţi vă rog „Domnul de Rouă”

Acum, că-l regretaţi, la vară.

Vom încheia aceste scurte

secvenţe, cu o strofă impresionantă

scrisă de poetul şi gazetarul

Gheorghe Miulescu, în

ziarul Facla / Anul II, nr.

35 – 1 dec. 1940:

Un clopot bate, într-un

fund de zare

Troznesc aracii putreziţi în

vie

Un stol de corbi, zburând

peste ogoare

Caută cadavrul verii să-l

sfâşie.

Domnul de Rouă, revista Liceului Ioniţă Asan

din Caracal. A apărut din decembrie 1936

până în octombrie 1937

Făclia, gazeta Căminului Cultural Judeţean Romanaţi. A apărut la Caracal de la

15 octombrie 1938 până la 1 septembrie 1946 sub conducerea lui Remus Scarlat



Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos, plasa Mijlocu, judeţul Olt (I)

Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu

Memoriei lui Iancu Stan Toma, autorul monumentalei

lucrări ,,Da la Bacea la Tituleşti”

Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos a fost realizată de inginerul hotarnic Al.

Poenaru, conform Regulamentului de hotărnicii şi Ordonanţa Tribunalului Olt, nr. 12722/11

august 1882.

Documentul oficial se află la Arhivele Naţionale din Bucureşti, fond Creditul

Funciar Rural. Importanţa documentului constă în faptul că aduce numeroase clarificări

asupra proprietarilor din zonă şi a proprietăţilor lor.

Tribunalul Districtului Olt prin sentinţele nr. 269, 270, 271, 272, 273 din 13 iulie

1900 (preşedinte Ion Vărzaru, grefier C. Ionescu) a confirmat planul şi hotărnicia despre

vecinătăţile cu moşiile din câmpul Buta, cu ceata moşnenilor Bădeşti, cu locuitorii

moşneni Mierleşti, moşia Schitu Greci şi moşia Floru.

În virtutea autorizaţiunei ce am din partea Onor Tribunalului de Olt, prin

ordonanţa No. 12722 din anul 1882 august 11, de a hotărnici moşia Tâmpeni de Jos a

D-lui Vasile Gugiu din judeţul Olt, plasa Mijlocu, comuna Tâmpeni, despre

proprietăţile cu

care se învecinesc,

subsemnatul

inginer hotarnic,

conform art. VIII

din Regulamentul

de Hotărnicii, am

citat pe deoparte

pe toţi proprietarii

limitrofi, de a se

prezenta la acea

moşie, împreună

cu actele şi

documentele de

posesiune ce vor

fi având, pentru

ziua de 27 maiu, spre a se putea face alegerea de hotare, iar pe de alta am publicat citaţiile

colective şi prin Monitorul Oficial.

După aceea am procedat la ridicarea planului moşiei Tâmpeni de Jos pe semnele şi

moşoroaiele de hotare, precum se stăpânesc astăzi, începând din punctul A, colţul din

capul delimitărei locuitorilor după această moşie din vale (ce servă de hotar şi despre

moşia Tâmpeni de Sus) prin valea Rogojinei până în punctul B (lacul Oanei), semn de

hotar despre moşia Jarcaleţi; iar de aici, despre miază-zi, precum se vede pe plan, prin

punctele şi moşoroaiele ce mi s-au arătat de proprietar şi locuitori, trecând prin văile

Ivănesei, Benga şi Smerdioasa mică până la lacul (lit. C), din Smerdioasa mare; iar de

aici prin valea Smerdioasei mari în lung pe hotarul natural despre moşiile învecinate până

la punctul din răspântie (lit. D), semn de hotar despre moşia Statului, Schitu Greci; iar de

Iancu Stan Toma, cercetător pasionat al trecutului judeţului Olt

(într-o ilustrată trimisă unchiului său, învăţătorul Alexandru Toma

de la Perieţi)



aici, prin mijlocul văii în sus, la

coada Smerdioasa mare (lit. E),

de unde apoi prin răzoru‟ şi

moşoroaiele vechi şi de hotar din

dealu‟ despre moşnenii

Mierleşti până în moşoroiul ( lit.

F); din acest punct, despre

colonel Vârnav, înainte până la

un moşoroiu vechiu (lit. C) din

colţ; apoi spre nord pe semnele

de posesiune actuală tot despre

D. colonel Vârnav, despre Vest

prin răzorul ce mi s-a arătat până

la semnul de hotar (lit. H), din

valea Smerdioasa mică; iar de

aici linie dreaptă la moşoroiul din

deal (lit. J), din acest punct tot

linie dreaptă la piatra din Câmp (lit. K) din dreptul capului văii Ceretului; apoi iar am

mers cu măsurătoarea şi ridicarea planului pe linia de hotar despre nord după ce se

stăpânesc astăzi, despre vecinătate cu moşia Tâmpeni de sus până la moşoroiul (lit. L),

unde se frânge linia, şi din acest punct la moşoroiul vechiu, (lit. M), de unde începe altă

linie care merge până în moşoroiul (lit. N), ce serveşte şi de colţ al delimitărei locuitorilor;

iar de aici pe hotar, în linie dreaptă, până în vale la semnul de hotar din cap la curături (lit.

A), din valea Rogojina de unde am plecat.

Cu modul acesta am completat perimetrul moşiei Tâmpeni de Jos, prin

moşoroaiele şi semnele, după cum am găsit stăpânindu-se astăzi. Pe lângă aceasta fiindcă

în perimetrul de mai sus se coprinde şi pământul cedat locuitorilor, după legea din anul

1864, ce se învecinesc acum cu moşia Tâmpeni de Jos, am însemnat pe plan şi perimetrul

acelui pământ, deosebindu-se prin figura sub litera A N bc.

ALEGEREA HOTARELOR În ziua de 27 maiu anul corent fixată prin citaţiuni, d. Christache Mihail fiind

autorizat prin procură de către Domnul Vasile Gugiu, de a-l reprezenta la operaţiunea

hotărniciei, mi-a înfăţişat acte pentru posesiunea moşiei Tâmpeni de Jos:

1. Actul de cumpărătoare (din anul 1879 Maiu 7) prin care Administraţia

Domeniilor Statului vinde d-lui Vasile Gugiu moşia Tâmpeni de Jos a mânăstirii

Glavacioc şi-l pune în posesiunea ei, predându-i tot de o dată şi documentele de hotărnicie

ce aparţin acelei moşii.

2. Copia după originalul cărţii de hotărnicie aflată în Arhiva Statului, din

anul 7204 Maiu 6 (1696 mai 6) executată de 12 boieri. Copia este autentificată de şeful

Cârmuirii Plăşii Glavaciocului: ,,Această copie de înscrierea moşiei Tâmpeni fiind scoasă

întocmai după cea coprinsă în Condica Mânăstirii şi protocolindu-se din cuvânt în cuvânt

se verifică de Sub-ocârmuire după cererea făcută prin Înaltul adres cu nr. 49.

Sub-cârmuitor , N. Săvulescu

Locul peceţii 1855 ianuarie 2

Nr. 4850”

3. Copie după original de la Arhiva Statului a hotărniciei moşiei Tâmpeni

învecinată cu moşia Tâmpeni de Jos a Mânăstirii Glavacioc, din anul 1833 octombrie

25, lucrată de inginerul Prededici, în care se zice că: după jalba dată de D. Biv vel

Hotărnicia moşiei Tâmpeni de Jos (Arhivele

Naţionale Bucureşti)



Vornic Pană Costescu, epitropul răposatului Vornic Iordache Slătineanu, proprietarul

moşiei Tâmpeni, din jud. Oltu, care moşie prin ştirea stăpânirei, pentru plata de datorie, s-a

vândut cu mezat cumpărându-se de către D. D. Gheorghe Opran, fiind autorizat de a

hotărnici acea moşie de către Onor Logofeţie a Dreptăţii, cu porunca No 245 acelaşi an

Aprilie 26, a mers la faţa locului şi cerând cinstitei epitropii să-i arate sineturile acelei

moşii, i s-a înfăţişat cele următoare:

a.Cartea de hotărnicie a acelor 12 boeri cu data de 7204 Maiu în 6, de ani 137.

b.Cartea de hotărnicie a 4 boeri, cu data de 1796 Aprilie în 4, de ani 37

adeverită şi de isprăvnicia jud. Olt, dată la mâna răposatului Vornicu Răducanu

Slătineanu, coprinzătoare că după a doua jalbă ce a dat către Măria Sa Alexandru

Constantin Moruz Voievod, prin care cerea a-şi îndrepta hotarele moşiei Tâmpeni, şi după

luminata poruncă, ne-am orânduit D-lor boeri ispravnici, şi venind la faţa locului, am

strâns pe toate părţile vecine răzaşe împreună cu Costache Logofătu Vechilul D-lui

Vornic, şi cercetând semnele moşiei după hotărnicia a 12 boeri cu leatul 7204 Maiu în 6,

am găsit toate bune şi adevărate, afară de capul moşiei Băcenilor, unde s-au găsit

oarecare călcări, adică la partea de sus a moşiei Tâmpeni. D. hotarnic Prededici mai zice

că după aceea a dat de ştire şi cinstitei Eforii a Şcoalelor Naţionale pentru moşia mânăstirii

Glavacioc, ce se răzoreşte cu moşia Tâmpeni, a reposaţilor boeri Slătineni, unde s-a şi

orânduit vechil din partea acelei Eforii, D-nu Stolnic Dumitrache, casierul şcoalelor, care

zice i-a înfăţişat condica mânăstirei, unde este trecută întocmai hotărnicia a 12 boeri de

mai sus din cuvânt, în cuvânt, având mânăstirea în stăpânirea sa partea a treia a

Predei postelnicul ot Isvoru ce se cuprinde în numita hotărnicie, că s-a ales atunci pe din

jos pe lângă hotarul Negrenilor.

Apoi fiind-că acele pietre sau semne de care pomeneşte mai sus numita hotărnicie

erau cu totul schimbate, urmându-se pururea certuri şi gâlcevuri, nu s-a putut într-alt chip

dovedi fiinţa lor, decât după cererea D-lui Stolnicului adică: să trag mai întâi moşia

mânăstirei şi să-i dau pe deplin dreptul după hotărnicie, fiind mai vârtos despre hotarul

Negrenilor din jos şi semne cu totul fireşti şi netăgăduite; căreia cereri întocmai am şi fost

următor, trăgând mai întâiu moşia mânăstirei, chiar pe urmele acelei hotărnicii, însă: la

trăsura dintâiu, prin capul moşiei despre răsărit în valea Rogojinei, puind lanţul de la

hotarul Negrenilor, din lacul Oanei în dreaptă linie s-a tras în sus spre locul pietrei din

curături stânjeni 622; şi la mijlocul moşiei, puind lanţul iar de la hotarul Negrenilor din

lacul Smerdioasei celei mari iar în dreaptă

linie, s-a tras în sus spre locul pietrei de la

piscul Dobrei stânjeni 1418; iar la a treia

trăsură, puind lanţul de la coada

Smerdioasei celei mici (căci în hotărnicia

cea veche este învederată greşeala, zicând

coada Smerdioasei celei mari, fiind aceasta

într-o depărtare în lăţime de stânjeni 1502 şi

suma hotărnicii coprinde numai stânjeni

507) din hotarul Moşnenilor şi iar în dreaptă

linie s-a tras în sus la piatra din câmp care s-

a găsit în fiinţă stânjeni 507, ce se adună la

câte trele trăsurile stânjeni 2545, iar masă

fac stânjeni 848 palme 2 şi ½, întocmai după

hotărnicie. La care aceste trei semne ale

împlinirii stânjenilor moşiei mânăstirii pe Ştampila satului Tâmpeni de Jos, plasa

Mijlocu, judeţul Olt (1861)



temeiul mai sus arătatei cereri a D-lui Slătineanu, s-au făcut gropi, puind întrânsele

cărbuni şi moloz de zid asupra cărora s-au făcut şi moviliţe mari; apoi spre pacinica

stăpânire de acum înainte, din trăsură în trăsură s-au făcut şi linii drepte despărţitoare în

lungul moşiei din cap până în cap, pe care linii, s-au mai făcut şi alte movile, cum şi de la

piatra din câmp cât se mai prelungeşte capul moşiei spre Apus până în hotarul Grecilor

iară s-a făcut linie peste câmpul Ceretului, drept în coada vâlcelei Ceretului şi hotarul

vâlceaua în jos după scurgerea ei. De aci peste apa Iminogului nu s-a putut dovedi unde

ar fi fost locul stânei, numit în hotărnicie, iar celălalt semn ce îi zice hotărnicia, prin capul

moşiei în hotarul Grecilor, s-a dovedit locul pietrei ce este la înfurcătura a două vâlcele,

lângă un par. Apoi între aceste netăgăduite semne, adică din gura vâlcelei Ceretului şi

locul pietrei din capul moşiei, s-a făcut iarăşi linie dreaptă, dovedind aceasta locul stânei.

Aici un popa Gheorghe, fostul potropop, şi cu ai săi părtaşi moşneni au făcut călcarea unui

codru de loc în lunca Iminogului din dreptul moşiei Tâmpeni a repausatului boer

Slătineanu, pe care a şi vândut-o unui Cara-Costea; şi multe pricinuiri au rămas; dar toate

pricinuirile lui au fost deşarte şi fără nici un temeiu căci mai sus pomenita hotărnicie, prin

semnele ce arată, desparte din cap până în cap pe Preda postelnicul pe linie din jos de

Şerban sin Radu Tufeanu, înţelegându-se dar că numiţii moşneni se hotărau în partea

Predei pe din jos; şi acum de se vor socoti că au vreun drept îşi vor căuta cu monastirea

Glavaciocului, ce are în stăpânire, şi partea Predei, iar nu să treacă peste moşia mânăstirei,

şi să facă călcare în moşia Tâmpeni de Sus ce a fost partea lui Şerban Tufeanu.

După ce a făcut cercetarea şi îndreptarea hotarului acestei moşii pe din jos, cum

mai sus s-a arătat, a mers apoi şi în linia hotarelor pe de la deal unde faţă fiind toate părţile

vecine răzaşe adică: Moşnenii Stănislăveşti, Moşnenii Băceni, Moşnenii Mierleşti şi cu

Cuvioşia sa D-nu Silvestru egumenul Schitului Greci a dat ocol de jur împrejur, şi a

dovedit toate semnele hotarelor bune şi netăgăduite de către toate părţile; după care semne

mai întâiu a ridicat în plan starea locului şi apoi cu stânjenul reposatului întru fericire

Şerban Vodă Cantacuzin, a tras moşia pe trei locuri după obicei (chiar pe urmele mai sus

pomenitei hotărnicii): însă la trăsura dintâiu prin capul moşiei depre Răsărit, puind lanţul

de la semnul împlinirii stânjenilor moşiei Glavacioc de la curături, din care în dreaptă linie

a tras în sus la lacul din coada Rogojinei până unde au eşit stânjeni 1382; a doua trăsură,

puind lanţul la mijlocul moşiei, iar de la semnul împlinirii stânjenilor moşiei monastirei, la

piscul Dobrei din care iar în dreaptă linie trasă în sus pe apa Vediţei şi peste malurile ei la

hotarul Mierleştilor şi al Băcenilor în matca Vediţei unde trece drumul Teiului dea

curmezişul apei, şi au eşit stânjeni, 3112; iar la a treia trăsură a capului moşiei despre

Apus, puind lanţul, de la piatra ce am găsit-o în coada vâlcelii despărţitoare dintre moşia

Catanele a Schitului Greci şi Tâmpeni (ce zice mai sus pomenita hotărnicie că este

hotarul lui Tudor Şetrarul); din care iarăşi în dreaptă linie, a tras în jos la piatra din

câmp, hotar despărţitor între moşia Glavaciocului şi Tâmpeni, până unde au eşit stj. 1078;

care se adună la câte trele trăsurile suma de stânjeni 5559, şi masă fac stj. 1853, iar lungul

acestei moşii din valea Rogojinei, capul despre Răsărit, şi până în vâlceaua hotarului

Grecilor, capul despre Apus, este de stj. 5360.

DESPRE VECINĂTATEA CU MOŞIA JARCALEŢI A D-LUI

CARACOSTEA D-nul Cristodor Caracostea [Hristodor – sublinierea noastră] prezentându-se la

faţa locului, în ziua fixată prin citaţiune, şi cerându-i-se de subsemnatul actele de

posesiune a moşiei Tâmpeni de Jos (a monastirei Glavaciocul); făcută de 12 boeri, cu data

de 7204 Maiu 6 şi care servă de bază pentru regularea hotarelor dintre moşiile Tâmpeni de

Jos a D-lui Vasile Gugiu şi Negreni, din al cărui trup face parte moşia D-sale Jarcaleţi. Pe



lângă aceasta D-sa, în lipsă de alte acte, mi-a mai pus în vedere şi o carte în formă de

hotărnicie, împreună cu un plan, al moşiei Negrenilor lucrat de inginerul Cateluza, din

anul 1856 Septemvrie 20, lucrare ce se vede a fi numai un început de hotărnicie, nefiind

cunoscută şi confirmată de Onor Tribunalul Olt. Prin punctele de hotare din care se

menţionează într-ânsa nu numai că se depărtează cu totul de hotarul fixat prin hotărnicia

celor 12 boeri, dar se încearcă a stabili despre vecinătate cu Tâmpeni de Jos, în loc de o

linie dreaptă din lacul Oanei până în lacul Smerdioasa Mare, 13 linii de hotar trecând

prin nişte puncte fictive în zic-zac, pe moşia Tâmpeni, pe unde după declaraţiunea

locuitorilor bătrâni, nu a existat niciodată posesiune prin aceste puncte, nici cunosc

numirea unor asemenea pretinse moşoroaie de care se vorbeşte în acea hotărnicie, precum

lacul cu Osiacu, la Oscâi, biserica Giugiuveanului şi altele.

Chemând apoi pe locuitorii bătrâni din Tâmpeni, şi anume: Andrei Chitucu, Petre

Dochin, Andrei Bădoiu şi alţii, şi întrebându-i dacă cunosc pe unde a existat adevăratul

hotar între Moşia Negreni şi Tâmpeni de Jos la 1833, pe când s-a făcut hotărnicia

posterioară de Inginerul Prededici, precum şi semnele, sau moşoroaiele după care se

stăpânesc astăzi, mi-au declarat în conştiinţă că ei au pomenit din vechime hotarul între

aceste două moşii; o linie dreaptă începând din lacul Oanei (lit. B), ce se află în vale spre

miază-zi unde se împreună valea de lângă drum cu valea Rogojinei, până în lacul

Smerdioasa Mare, trecând pe lângă Braniştea moşiei Negreni şi de aci pe lângă cumpăna

unui puţ din valea Smerdioasa, şi că de atunci şi până astăzi s-ar fi mutat cu încetu pe

moşia Tâmpeni, astfel că acum posesiunea de o parte şi de alta, se urmează mai mult, sau

mai puţin prin moşoroaiele şi semnele de hotare, precum şi prin răzoarele însemnate pe

plan No. 1,2,3, în ceea ce priveşte despre moşia Jarcaleţi, iar de aci înainte prin punctele

No. 4,5, consecutiv până la No. 13, din capul lacului Smerdioasa, precum se vede pe plan,

însemnate cu ţifre albastre. Stabilind la punctul B, lacul Oanei, D-nu Caracostea contestă

a fi acolo, susţinând că lacul Oanei ar fi mai în sus la (lit. Y), însemnat şi pe plan; de unde

apoi hotarul ar merge, după D-sa, peste capul piscului la moşoroiul (lit. Z), dintre moşia

Bădeşti şi Floru; dar această aserţiune, neputând-o proba, sau susţine prin vreun act

formal, sau drept de posesiune, nici prin mărturisirea vreunui locuitor, iar pe de alta la

punctul Y, fiind terenul mai sus şi în pantă şi neexistând vreo urmă de lac, nu i s-a putut

lua în consideraţiune, şi pentru aceste motive lacul Oanei s-a stabilit la punctul B,

începând cu măsurătoarea din moşoroiul din curături (lit. A), în linie dreaptă în sens oblic

până unde s-a împlinit suma de 622 stânjeni, unde se întâlnesc cele două văi în valea

Rogojinei. Astfel dar, conform celor două vechi hotărnicii, hotarul despre Negreni, sau

Jarcaleţi fiind determinat printr-o linie dreaptă din lacul Oanei până în lacul Smerdioasa,

este evident că nu poate exista o altă linie de hotar că cea propusă de D-nu Caracostea,

trecând din punctul X, peste capul piscului până la Z, din cauză că această linie nu este

prelungirea liniei de hotar însemnată pe plan cu lit. B (lacul Oanei şi punctul No. 3).

Pe de o parte spre a evita orice proces de hotar între moşiile de mai sus, după

dorinţa ce a exprimat D-nu Vasile Gugiu, proprietarul moşiei Tâmpeni de Jos, prin

delegatul D-sale Christache Mihail, în cazul când s-ar stabili adevărata linie de hotar

dintre punctele normale B și C, însemnate pe plan, conform hotărniciei celor 12 boeri, am

fixat hotarul definitiv trăgând o linie dreaptă cu albastru din punctul lit. B (lacul Oanei)

până la punctul No. 3 din respântia drumului Pietrişului, unde am făcut moşoroiul trecând

cu această linie prin şanţul de hotar şi moşoroiul din capul din deal al acelui şanţ No. 1

prin semnul de hotar de la lacul No. 2 şi prin valea lupei, cu care mod se rectifică hotarul

actual prin compensaţie.



Prefecţii judeţului Romanaţi (VII)

Cornel Manolescu

VOICULESCU, MARIN (,,NIȚĂ’’) N. 1.1922, ianuarie 21 – 1924, februarie 7, prefect

de Romanați. 2.1927, iunie 22 – 1928, noiembrie 10, prefect de Romanați.

S-a născut în Caracal, la 2 octombrie 1886.

,,ACT DE NAȘTERE

Una mie opt sute optzeci și șase luna octombrie zioa cinci ora zece Dimineața.

Act de nașterea copilului Marin de religie ortodocsă de secs Masculin născut la

doă octombrie corentu ( n.n. 1886 ), ora opt sara în casa părinților săi din suburbia

Boldu. Fiul lui Nicolae Voicu de ani douăzeci și patru de profesie plugar și al soției sale

Ana de ani optsprezece de profesie menajeră.

1886, octombrie 5, N.351”

Licențiat al Facultății de Drept din

București. În perioada studenției și-a schimbat

numele, devenind ,,Marin N.Voiculescu‟‟.

,,MINISTERUL DE JUSTIȚIE.

D. Marin N. Voicu, student, domiciliat

în comuna Caracal, județul Romanați, a făcut

cerere acestui minister pentru schimbarea

numelui său patronimic de ,,Voicu‟‟în cel de

Voiculescu, spre a se numi ,,Marin N.

Voiculescu‟‟. Ministerul publică această cerere,

conform disposițiunilor art. 9 din legea asupra

numelui, spre știința celor interesați, cari ar voi

să facă opozițiune în termenul prevăzut de

aliniatul II al zisului articol‟‟.3

O informație notată pe marginea actului

de naștere certifică schimbarea numelui: ,,Se

atestă de noi că persoana trecută în acest act sub numele de Marin Nicolae Toma Voicu

și-a schimbat numele Marin Voiculescu dupe cum a probat cu jurnalul consiliului de

Miniștri No.1533, Dechembrie 1908.’’

O altă notă înscrisă pe actul de naștere al lui Marin N.Voiculescu ne dă date

despre căsătoria acestuia:

,,Persoana a cărei naștere este înscrisă în actul de față s-a căsătorit cu D-na

Constantina Iancu N.Mihail, în ziua de 26 ianuarie 1912 dupe cum s-a constatat din actul

de căsătorie înscris în registrele de Stare Civilă ale acestui Oficiu la N.16 din 26 ianuarie

1912.’’ 4

Imediat, după terminarea facultății se înscrie în Barou ( 1909 ).

În ședința Consiliului Comunal din 22 decembrie 1912 este ales ajutor de primar

al orașului Caracal, confirmat prin Decretul Regal nr.64, din 9 ianuarie 1913 contrasemnat

de Ministrul de interne Take Ionescu.

În 1913 era ajutor de primar al orașului Caracal și în această funcție fiind, prin

D.R. cu nr.4708 ,,dat în București la 25 Iunie 1913”, contrasemnat de către Ministrul

afacerilor străine și Cancelar al Ordinelor, T. Maiorescu, este numit membru al ordinului

3 Monitorul Oficial al României, nr. 224, din 11 ianuarie 1908, p. 8318.

4 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă Caracal, reg.342 / 1886, p.77 v.

Marin N. Voiculescu (,,fost primar,

fost deputat, prefect”)



,,Coroana României‟‟, în gradul de Ofițer.5 Prin D.R., nr. 7342, din 31 decembrie 1913,

,,după propunerea făcută prin raport de către ministrul secretar de Stat la departamentul

de interne”, se conferă Crucea ,,Meritul sanitar‟‟, Clasa II, lui Marin Voiculescu, ajutor-

primar Caracal. În ședința Consiliului Comunal al orașului Caracal, din 17 ianuarie 1916 este ales

de către acesta ajutor de primar , fiind confirmat prin D.R. nr. 275, emis la 3 februarie

1916 și contrasemnat de către V.G. Morțun, ministrul de interne.

La 30 august 1919 este numit prin D.R. nr.3699 președinte al unei comisii

interimare a orașului Caracal:

,,FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 35.924, din 30 August 1919,

Pe baza art.39 din legea pentru organizarea comunelor urbane modificat prin

decretul-lege No.1.331 / 919,

Am decretat și decretăm:

Art.I.-D.M.Voiculescu se numește de Noi, membru și președinte al Comisiunei

interimare a orașului Caracal, în locul D-lui C. Mustață, demisionat, iar d-nii maior

G.Motoceanu, Marin Stănescu, Teodor Iliescu Lișcă, Badea Constantinescu, Ion Doane

Ţugui și Marin M. Lalescu se numesc membri în aceași comisiune, pentru ca împreună

cu actualii membri să gereze afacerile comunale până la alegerea și instalarea unor

consilii comunale.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat, la departamentul de Interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 30 August 1919.

FERDINAND

Ministrul de interne

G.G. Mârzescu No. 3.699’’.6

Marin Voiculescu a fost prefect al județului Romanați, în două rânduri:

*1922, ianuarie 21 – 1924,februarie 7,

*1927, iunie 22 – 1928, noiembrie 10,

Ziarul ,,Romanațul’’, în numărul din iunie 1927, anunța numirea noului prefect de

Romanați: ,,D-l Marin Voiculescu a fost numit Prefect de Romanați”. În numărul din 3

iulie 1927, același periodic făcea o scurtă prezentare a prefectului nou numit: ,,Niță

Voiculescu, noul prefect a fost numit. Avocat iscusit, vlăstar robust în activitate ca și

făptura lui întreagă. Vlăstar sănătos la trup și la minte, avocat iscusit și prieten devotat

celui ce i s’a apropiat de suflet, a fost numit prefect de Romanați. Energic, robust în

activitatea ca și în făptura lui întreagă, prin munca lui neobosită și-a legat numele de

toate comunele din județ, peste tot, în trecuta guvernare liberală începând construcția

localurilor de școală ce fac fala satelor, cinstea județului și mândria omului care n’a

cunoscut oboseala pentru a clădi opera. Județul așteaptă mult dela Niță Voiculescu și

garantăm că nu se va înșela în așteptările lui.’’

Ziarul ,,Vremea’’, nr. 35-37, din 1 ianuarie 1930,la pag.5, publica ,,Bilete de

plăcintă’’, pentru mai mulți politicieni caracaleni. Iată-l pe cel dedicat lui Niță Voiculescu:

5 Monitorul Oficial al României, No.69, din 28 iunie 1913, p. 3062.

6 Ibidem, nr.122, din 18 septembrie 1919, p.6986



Fălos,voinic și elegant

Cu ochi tăioşi, de diamant,

Suporți c’o demnă nostalgie

Trecutul tău de ,,om berbant’’.

Din ,,Vremea‟‟, nr. 35-36 ianuarie 1932,

prezentăm biletul pentru N. Voiculescu:

Pe d-voastră, georgiștii,

Dragă Domne Niță

Ci-că Majestatea Sa

V’a lucrat în…foi de viță.

În 1950, Marin Voiculescu ,,este propus de

Direcțiunea Securității din Craiova pentru încadrare

într-o U.M. ( Unitate de Muncă ) pe timp de 18

luni.’’7

Motivele încadrării: ,,Cunoscut ca

mare exploatator al țărănimii și liberal de frunte în

județ, ocupând și funcția de prefect. Urăște clasa

muncitoare și are manifestări ostile’’.

În 1952 este arestat pentru prima oară, de

către M.S.S. Craiova și condamnat la 24 de luni

inchisoare, motivele fiind ,,P.N.L.”, iar în altă fișă

matricolă penală ,,fost primar la Caracal și prefect

de Romanați. Internarea începe la 16.8.1952 și

expiră la 16.8.1954. Eșiri definitive: 19.8.53-

Domiciliu forțat Conf. Comisiei.’’

La 28 septembrie 1959, Marin Voiculescu

este arestat din nou, de către temuta U.M.0113

Craiova. Condamnat la 5 ani de închisoare pentru

uneltire, în perioada 1959.IX.28 -1964.IX.25. A fost

eliberat definitiv la 11.04.1964, grațiat prin Decretul

176 / 64 al Consiliului de Stat. Același domiciliu.

MARINEANU, VIRGIL I. ( zis,,BIȚI’’). *1924, iulie 31 – 1925, decembrie 16, prefect

de Romanați. Președintele Comisiei interimare a orașului Caracal. Numit prin D.R. 2615

din 1924 iulie 31 în locul lui T.T. Oroveanu. S-a născut la 23 noiembrie 1886, în Caracal.

,,ACT DE NAȘTERE

7 Unitățile și coloniile de muncă au fost un important instrument represiv utilizat de autoritățile

comuniste împotriva opozanților politici și a tuturor celor care erau considerați ,,dușmani ai regimului”. Unitățile de muncă ( U.M.) au fost înființate prin Decretul nr. 6 / 1950, fiind menite să contribute la ,,reeducarea elementelor dușmănoase Republicii Populare Române.’’ Abuzivă era mai ales procedura de internare: nu era nevoie de un verdict al justiției, decizia fiind luată de Ministerul de interne, pe baza unei anchete a Securității sau Miliției. Durata detenției era de 6 luni până la 2 ani, cu posibilitatea de extindere până la 5 ani (www.cnsas.ro/decizii).

Fişa matricolă penală a lui Marin C. Voiculescu

http://www.cnsas/



Din anul una mie opt sute opzeci și șase luna Noembrie zioa douăzeci și cinci ora unu

dupe amiazi. Act de nașterea copilului Virgiliu de religie ortodoxă de secs masculin

născut la douăzeci și trei Noembrie corent ora 7 dimineața în casa părinților săi din

Suburbia Sfântu Nicolae. Fiu Domnului Iόn Marineanu de ani patruzeci și patru de

profesie foncționar și al soției sale Maria de ani două zeci și cinci de prof. menageră,

ambi de religie ortodocsă domiciliați în Caracal

1886, Noembrie 25

No.418”

Tatăl său, Ioan Marineanu, a fost primar

al orașului Caracal în perioada 30 septembrie

1909 – 1911, ianuarie, iar el între 1921 – 1923.

Mama era Maria Marineanu (n. Demetrian ), iar

sora sa Sabina s-a căsătorit cu generalul-scriitor

N. M. Condiescu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 54/2016; 59/2017).

Virgiliu Marineanu a avut din căsătoria

cu Angela Dobrotescu două fiice: Carmen și

Crizantema. Carmen ( n.1916 ), medic

stomatolog a fost soția lui Petre Tonitza, medic

și el, fiul marelui pictor Nicolae Tonitza.8

Din mariajul lor s-a născut o fiică,

Mihaela ( n. 9 noiembrie 1942 – ϯ 13 februarie

2010 ), critic de teatru, căsătorită cu actorul

Ștefan Iordache ( n. 3 februarie 1941 – ϯ 14

septembrie 2008, la Viena ).

În timpul primariatului său ,,a alcătuit un comitet pentru ridicarea unui monument

al eroilor căzuți în Primul Război Mondial, strângând o mare sumă de bani în acest scop-

800.000 lei.’’

Începând cu data de 3 septembrie 1919 s-a

aprobat tranformarea gimnaziului din Caracal în liceu

cu secție reală.

În urma alegerilor generale pentru Adunarea

deputaților, efectuate în zilele de 2, 3, 4,noiembrie

1919, Virgil Marineanu este ales deputat, cu 10.724

voturi. A candidat pe lista P.N.L.9

În 4 octombrie 1922 s-a pus piatra

fundamentală a liceului de Stat ,,Ioniță Asan‟‟, la

temelia edificiului așezându-se și actul fundamental de

construire a noului local purtând însemnele Regelui

României, Ferdinand I și Augustei Sale Soții,REGINA

MARIA. Menționăm că acest act a fost semnat de mai

multe oficialități locale, printre acestea aflându-se și

primarul Virgiliu Marineanu.

8 ,,170 de ani la Caracal cu fam.Marineanu, articol scris de Mihai Sorin Rădulescu în Z.F. Ziarul de

Duminică, 23 iunie 2009. 9 Monitorul Oficial al României, nr.178, din 20 noiembrie 1919, pag,9794.

Mihaela Tonitza-Iordache



V. Marineanu, în perioada 1924, iulie 31 – 1925,

decembrie 16, a fost prefectul județului Romanați. Era

președintele Comisiei interimare a orașului Caracal.

Numit prin D.R. 2615 din 1924, iulie 31, dat la Sinaia, în

locul lui T.T. Oroveanu ( M.O., 1924, nr.168, aug. 5,

p.8952 ).

Decedat în 1925, decembrie 16.

În nr. 35 din 22 august 1937, ziarul ,,Romanațul’’,

scria despre Biți

Marineanu:

,,Apropie 10

ani, de când

răposatul Biți

Marineanu,

unul dintre cei

mai civilizați

primari din câți am avut, nu permitea nimănui

să utilizeze trăsura Primăriei pentru alte

scopuri, decât trasporturile cari priveau

interesele comunei. A mers cu scrupulozitatea

până acolo, încât dacă venea la spectacol cu

familia, ocupa și plătea o lojă alături de cea

rezervată Primăriei.’’

FLORESCU CONSTANTIN (,,

COSTICĂ’’ ). *1926, martie 31 – 1927,

iunie 5, prefect de Romanați. S-a născut în

comuna Sălcioara, satul Rași , județul

Ialomița, la 1 februarie 1883.10

Licențiat al

Facultății de drept din București. Membru

al Partidului Poporului (,,averescan” ). Prin

D.R. 1713, din 1926, martie 31,este numit

prefect al județului Romanați , în locul

demisionarului I.C. Popescu.11

La începutul lunii decembrie 1926,

îi moare soția, tragicul eveniment fiind

anunțat în paginile ziarului independent

,,Romanațul’’, din 12 decembrie 1926:

,,O dureroasă nenorocire a lovit pe

simpaticul și inimosul prefect C.Florescu,

10

Anuarul Magistraturii, la 1 Decembrie 1923, pag.189. 11

Ibidem, nr.77, din 2 aprilie 1926, pag.4966.

Teatrul Naţional din

Caracal a primit numele

actorului Ştefan Iordache

Prezentare a lui Costică Florescu în

ziarul Romanaţul din 20 februarie 1927

Prefectul Costică Florescu împreună cu

soţia (S.J.A.N. Olt)



pierzându-și soția. D-na Florescu a fost

înmormântată cu pompa cuvenită în ziua de

Duminică 5 Decembrie și condusă la cimitir de o

numeroasă mulțime. Ne facem ecoul publicului,

exprimându-i pe această cale regretele noastre

unanime și via noastră compătimire.”

Tot din presa locală reţinem că: ,,În ziua

de Înălțare, sărbătoarea eroilor, anul 1927,

prefect fiind C.Florescu, s-a sărbătorit

inaugurarea,,Monumentul eroilor din

jud.Romanați , ridicat în piața din centrul

orașului Caracal.’’12

THEODORIAN, ALEXANDRU *1927,iunie 7

– 22, prefect delegat al jud. Romanați

Maior.Fost pretor al plășii Oltul de sus. Numit

prefect în locul lui Constantin Florescu.

,,Născut în anul 1888, în Caracal, unde și-a

făcut primele studii, clasele primare și gimnaziul

local. Liceul superior l-a făcut la Craiova unde

și-a dat bacalaureatul în 1908.

În aceeași toamnă a intrat în școala

Militară de Infanterie pe care a absolvit-o în

1910 cînd a pus tresa de Sublocotenent. În

1913 a fost avansat Locotenent, iar în

Noembrie 1916 imediat după ce a fost rănit a

fost făcut Căpitan – ca după 10 ( zece ) luni,

adică în Septembrie 1917 să fie avansat

Maior, grad cu care a rămas până în ziua de

azi – exact 20 de ani – Țara recunoscătoare

! În timpul războiului a luptat în regimentul

20 Teleorman și a fost rănit în luptele de la

Flămânda fiind decorat cu ordinile: Coroana

și Steaua României – iar anul trecut printre

alți ofițeri invalizi decorați a fost și dânsul

distins de M. Sa Regele cu înaltul ordin

Coroana României în gradul de Comandor.

În viața civilă după răsboiu, a făcut

politică liberală și a ocupat în decursul

anilor diferite situații: ajutor de primar în

1919 – polițai al orașului în 1922 – director

de prefectură 1924-1927.’’13

,,Decizie

Noi Prefectul județului Romanați

Având în vedere ordinele telegrafice

ale D-lui Ministru de interne Nr.28456 și

12

Ricman, Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928. 13

Romanaţul, 3 ianuarie 1938



28.420 pe 1925, precum și deciziunea Ministerială nr.28268 potrivit și art.260 din legea

pentru unificarea administrativă.

Decidem

Domnul maior Alexandru Theodorian, Subprefect nestabil și detașat ca director

al acestei Prefecturi, a fost însărcinat cu conducerea plășii Oltul de Sus ca pretor

provizoriu.

Prefect

s.s. Marineanu

Director,

s.s.Theodorian

No.221

1925, oct. 13‟‟.

Prin Înaltul Decret Regal Nr.1918, din 7 iunie 1927, maiorul Theodorian, pretorul

plășii Oltul de Sus a fost delegat a îndeplini funcția de Prefect al județului Romanați, în

locul demisionarului Constantin Florescu. A funcționat în această funcție, până pe 22

iunie ( 1927 ).

CELĂREANU, MARCU *1928, noiembrie 14 – 1931, aprilie 16, prefect de Romanați.

S-a născut în anul 1865, sau 1872 ( după listele electorale din 1926 ), la Caracal, sau după

alte surse în comuna Celaru ( azi județul

Dolj ). Licențiat al Facultății de drept din

București ( 1894 ), cu teza: ,,Teoria

generală a probelor. Procedura de

urmat pentru ascultarea martorilor și

esperților și pentru descinderea

locală’’.Tesa pentru licență susținută de

Marcu Celarianu, Bucuresci ( Tip.Curții

Regale , F.Göbl & Fii ), 1894 (23x15,5 ),

61, III p. ( Facultatea de Drept din

Bucuresci ) ( II 412349 ),14

Înscris în Baroul Romanați în

anul 1898.

,,Prin decretul regal cu No.4461

din 2 Dec.1899, în urma propunerii

făcută prin raport de către d. ministru

secretar de Stat la Departamentul de

justiție, sunt numiți și permutați:

D.Marcu Celăreanu, licențiat al

facultății juridice din Bucuresci, fost

substitut, întrunind condițiunile cititului

articol, procuror de secție la tribunalul

Mehedinți, în locul d-lui Constantin Assan înaintat’’.15

În 7 mai 1900, M. Celăreanu, procuror de secție la Tribunalul Mehedinți ,,a trimis

dimisiunea sa din acest post lui Dissescu, ministrul de justiție”.16

14

www.biblacad.ro / bnr. 15

Monitorul Oficial al României, nr.202 , din 8 decembrie 1899, 16

,,Caracal’’-ziar Național-liberal, mai 1900.

Marcu Celăreanu, senator (S.J.A.N. Olt)

http://www.biblacad.ro/



În 1905, era membru în Consiliul de Disciplină al Baroului Romanați.17

Ziarul ,,Conservatorul democrat’’, în numărul său din 5 iulie 1909, îl nominaliza

pe Marcu Celăreanu, candidatul partidului Conservator-Democrat la comună, Colegiul I.

Pe 9 ianuarie 1911, la Craiova a avut loc o mare întrunire a conservatorilor-

democrați din Oltenia, pentru campania

electorală. Județul Romanați s-a prezentat cu o

delegație care număra 25 de membri, printre

aceștia fiind și Marcu Celăreanu.18

În numărul 4 din 14 februarie 1911, ziarul

caracalean ,,Isbânda’’, îl prezenta pe M.

Celăreanu, drept candidat la Colegiul II Senat.

În iunie 1912 se constituie o societate

cooperativă pe acțiuni, pentru înființarea unei

pepiniere de vițe americane și arbori fructiferi,

sub denumirea ,,Pepiniera cooperativă Caracal.‟‟

La această societate a subscris și ,,Marcu

Celarianu, avocat din Caracal.’’

Prin raportul cu nr. 4.514 din 27

octombrie 1912, ministrul de interne Take

Ionescu, raporta M.S.Regele, că ,,majoritatea

membrilor cari compun consiliul comunei urbane

Caracal fiind demisionați, consiliul comunal s’a

descomplectat și nu se mai poate întruni și lua

hotărâri valabile asupra diferitelor chestiuni de

administrație comunală”. De asemenea, spune

acesta ,,am onoare a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră să binevoiască a semna

alăturatul proiect de decret pentru disolvarea consiliului comunei urbane Caracal,

numirea unei comisiuni interimare , care să gereze afacerile comunei, până la alegerea

noului consiliu comunal, precum și convocarea colegiilor electorale.’’

Prin D.R., nr. 4.514 din 27 octombrie 1912 este numită la Caracal o nouă comisie

interimară avându-l pe Marcu Celăreanu președinte și pe Stavarache Borcescu,

vicepreședinte:

,, MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.29.212 din 27 Octombrie 1912,

Pe baza art 38 și 39 din legea comunală și art.2 și 3 din legea asupra procedurii

electorale,


Art.I.-Consiliul comunei urbane Caracal se disolvă de Noi pentru motivele expuse

în sus menționatul raport și se numește o comisiune interimară, compusă din d-nii: Marcu

Celăreanu, președinte; Stăvărache Borcescu, vice-președinte; C.Marinescu, Marin

17

Ghiăҫioiu, Petre, Anuarul Baroului, 1905, Stabilimentul industrial de Arte Grafice Ralian și Samitca-Craiova.

18 ,,Adevărul’’, nr.7667, din 11 ianuarie 1911,

La 14 februarie 1911, ziarul

Isbânda (Caracal) îl prezenta pe

Marcu Celăreanu



Voiculescu și Cristian Leontopol, membrii,cari să gereze afacerile comunei, până la

alegerea și instalarea unui nou consiliu.

Art.II.- Colegiile electorale se convoacă:

-Colegiul I pentru ziua de 9 Decembrie a.c. ,

-Colegiul II pentru ziua de 11 Decembrie a.c.

Art.III.-Ministerul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 27 Octombrie 1912.19

CAROL


Take Ionescu No.4514‟‟.

În ziua de 9 decembrie 1912 au avut loc

alegerile colegiului I de consilii comunale urbane

reședințe de județ.

Au fost înscriși 360 alegători, din care

votanți 201. A fost declarată aleasă următoarea

listă.20

,,-D.Marcu Celăreanu.

- Stavarache Borcescu,

- Constantin Marinescu,

- Cristian Leontopol,

- Marin Leontopol”.

Prin decretul regal, nr. 64, din 9 ianuarie

1913, M.Celăreanu este confirmat în funcția de

primar al orașului Caracal, după ce la 22

decembrie 1912 fusese ales în această demnitate,

de către Consiliul comunal:

,, MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate,

Asupra raportului ministrului Nostru

secretar de Stat la departamentul de interne sub No.434 din 8 ianuarie 1913,

În virtutea art.12 din legea pentru organizarea comunelor urbane,


Art.I.-Se confirmă de Noi d. Marcu Celarianu în funcțiunea de primar, iar d.

Marin Voiculescu în funcțiunea de ajutor de primar al orașului Caracal, în cari au fost aleși

de Consiliul Comunal, în ședința dela 22 Decembrie 1912.

Art.II.ministrul Nostru, secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat

cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 9 ianuarie 1913.21

CAROL

19

Monitorul Oficial al României, nr.169, din 28 octombrie 1912. 20

Ibidem, nr. 205, din 11 decembrie 1912, p.9527. 21

Ibidem nr.228, din 13 ianuarie 1913.




Take Ionescu No.64’’.

În adunarea generală a acționarilor din 3 februarie 1913, a băncii ,,Caracal‟‟,

Societate Anonimă, Marcu Celarianu este ales membru în Consiliul de Administrație.

Prin D.R., nr. 4.708, din 25 iunie 1913, semnat de regale Carol I și Președintele

Consiliului, Ministru Afacerilor Străine, Cancelar al Ordinelor, T. Maiorescu, Celăreanu

( Marcu ), primar al orașului Caracal, este numit membru al Ordinului ,,Coroana

României‟‟, în grad de Comandor.22

Prin Decretul Regal cu No. 7.256, din 28 Decembrie 1913, după propunerea făcută

prin raport de către d. Ministru secretar de Stat la departamentul de interne se conferă

Crucea Meritul sanitar cls. I, următoarelor persoane: Marcu Celăreanu-primar Caracal.

În ,,Monografia județului Romanați’’, autorul Ștefan Ricman, prezintă activitatea

ca primar desfășurată de M.Celarianu: ,,În calitate de primar s-a ilustrat printr-o foarte

rodnică și corectă activitate.Sub d-sa s-a lucrat ,,Cadrilaterul’’ din centrul orașului și

multe îmbunătățiri edilitare. În anul 1913 în timpul epidemiei de holeră a dat dovezi de un

curaj și spirit de sacrificiu admirabil, iar în anul 1916 a suferit nouă luni de arest în

lagărul de ostatici de la Săveni pentru atitudine nationalistă.’’

În 1916 Marcu Celarianu, membru marcant al Partidului Conservator –democrat,

alături de alți adepți ai partidului susțin intrarea României în război, alături de forțele

aliate, având ca țel eliberarea Adealului de sub dominația Imperiului austro- ungar și de

înfăptuire a României Mari, fapt ce avea să se realizeze la 1 decembrie 1918.

Prin decizia ministerială nr. 8.846, din 26 martie 1916 M. Celăreanu a fost numit

în comisia județeană pentru aprovizionarea comunelor și controlul prețurilor, comisie ce

funcționa în fiecare județ, sub președinția prefectului.23

La începutul anului 1927 ( 5 ianuarie), era Consilier comunal,dar în aprilie același

an demisionează și în locul lui ,,este chemat‟‟Jean Iliescu,care depune jurământul de

consilier comunal la 27 iunie1927, în fața prefectului M.N.Voiculescu.

În 1928 era decan al Baroului de Romanați.

În perioada 1928, noiembrie 14 – 1931, aprilie 16 a funcționat ca prefect al

județului Romanați, numit prin Decretul Regal nr. 2801 din 14 noiembrie 1928, publicat în

Monitorul Oficial nr. 256 din 16 noiembrie 1928.

Pe 16 aprilie 1931 a demisionat și a fost înlocuit de către Mircea Stănoiu.

După numirea sa ca prefect, ziarul caracalean ,,Vremea’’, în numărul din 18

noiembrie 1928 publica un articol intitulat ,, Noul Prefect’’, în care-l prezenta pe Marcu

Celăreanu. Prezentăm conținutul acestui articol: ,,D-L Marcu Celărianu Odată cu

venirea partidului Național Țărănist la cârma țării, schimbându-se și prefectul județului

nostru, în fruntea lui a fost chemat, în postul de prefect de Romanați d. avocat Marcu

Celărianu, decanul baroului avocaților din județul Romanați. Pentru a ilustra mai plastic

calitățile acestui distins personaj e suficient să arătăm că înșiși adversarii d-sale politici

i-au salutat venirea în fruntea județului, cu o încredere și bucurie, ce egalează pe cea cu

care ar fi primit pe un partizan politic. Iar populația atât urbană, cât și cea din comunele

rurale, manifestă o vie însuflețire și satisfacție, punând cele mai frumoase și cele mai

îndreptățite speranțe în d. Marcu Celăreanu.

D-sa ca om este cunoscut: ponderat, just, civilizat în sensul real al cuvântului, nu

cunoaște patima, nici nu se lasă amăgit de onoruri, ca unul ce stăpânește, iar nu e

22

Ibidem, nr.69, din 28 iunie 1913. 23

Ibidem, nr.292, din 30 martie 1916, pag 12. 662.



stăpânit. Ca om politic a dovedit în anii 1912-1913, când a fost primar al orașului

Caracal atâta abnegație și devotement, încât și-a expus chiar viața, cu un admirabil

eroism, luptând energic pentru stingerea epidemiei de holeră din anul 1913. Ca edil a

depus de asemenea o activitate febrilă pentru înfrumusețarea orașului, d-sa fiind autorul

,,Cadrilaterului’’ și ceeace e mai interesant, la plecarea d-sale din primariat, a lăsat în

casa comunei o însemnată sumă de bani.

D-l Marcu Celărianu e tipul reprezentativ al omului integru și cumpătat.

Toată lumea salută venirea d-sale în fruntea județului și noi printre cei dintâi, îl

felicităm călduros și-i urăm ca opera d-sale în fruntea județului să fie tot așa de rodnică

și să lase tot atât de frumoase amintiri, ca primariatul d-sale din anul 1913, și ca

vrednicul d-sale predecesor, fostul prefect d. M. N.Voiculescu.’’

În 24 octombrie 1929, M. Celarianu prefect în funcție a fost decorat cu ,,Steaua

României‟‟, în grad de Comandor.24

Ziarul ,,Vremea’’, nr.36-37, din 1 ianuarie 1930, prezenta ,,bilete de plăcintă’’,

răvașe vesele dedicate politicienilor din Caracal, la început de an.

D-lui M.Celăreanu

prefectul județului

Prefectul nostru, în Celar

Fiindcă-i născut, aud se cere

Să-avanseze Can-Celar

Liberalii noști însă,

Ce-l-ar goni de la putere!...

Același ziar în numărul din 1 ianuarie 1932 prezenta deja tradiționalele ,,bilete de

plăcintă.’’

D-lui Marcu Celăreanu.

Te felicit călduros

Că’n trecuta guvernare

Tovarășii nu-ți ciordiră

Blana din spinare.

Ziarul ,,Aurora Romanațului’’, nr.137, din 15 ianuarie 1937, anunța,

Moartea lui Marcu

Celarianu

,,În ziua de 9

ianuarie ( 1937 ) a fost

condus la locul de veci

Marcu Celarianu, fost

fruntaș al partidului nostru (

P.N.Ţ. ). În ultimii ani se

retrăsese din politică. A fost

un om corect și înțelegător,

ceia ce în zilele noastre este

o mare calitate’’.

24

Ziarul ,,Vremea’’, anul II-nr.28, din 3 noiembrie 1929.

Ziarul Aurora Romanaţului , organul Partidului Naţional Ţărănesc

din Romanaţi, apare la Caracal între 1933-1938, continuare la

ziarul Libertatea (1931-1933, condus de Şt. Mardaloescu)



SPAȚIUL ROMANAȚEAN ÎN TIMPUL ADMINISTRAȚIEI ROMANE

(SEC. II-III d.Hr.)

Ion Zăuleanu

Spațiul romanațean, ocupând colțul de sud-est al Olteniei, cu malul Dunării, bălțile

fluviului și mănoasa câmpie romanațeană dintre Olt și Jiu, cucerit de romani în 102 d.Hr.

și integrat în Moesia Inferioară, în granițele căreia a rămas până în anii 118/119, dată la

care este cuprins în Dacia Inferioară, iar din 168/169 d.Hr. în Dacia Malvensis, a fost o

vatră sigură de etnogeneză românească. Și, când afirmăm acest adevăr, avem în vedere

rolul acestei zone în constituirea și conservarea romanității în cuprinsul Daciei ptolemeice,

factor de bază, alături de creștinism, al devenirii etnice, lingvistice și spirituale a

poporului român.

Înțelegerea modului de constituire și a soartei romanității la Dunărea de Jos nu

este posibilă dacă nu ținem seama de faptul că integrarea Daciei în sistemul economic,

social-politic și spiritual roman s-a realizat, spre deosebire de ceea ce cunoaștem în alte

provincii, prin introducerea „aproape peste noapte” a unor instituții specifice, exemplar

organizate, între care și administrația romană. Studiul de față este consacrat conturării, pe

baza informațiilor de natură arheologică și a studiilor de specialitate, a unei imagini cât

mai reale a spațiului romanațean în timpul administrației romane în sec. II-III d.Hr., în

contextul general al administrației Daciei romane.

1.Administrația Daciei romane Odată cu încetarea oficială a războaielor dacice din vremea lui Traian, noua

provincie Dacia a intrat în circuitul normal al vieții de tip roman provincial. În

normalitatea vremii, în paralel cu colonizarea masivă, administrația centrală și locală era o

problemă absolut firească.

În plan central, pentru a putea fi stăpânit și administrat eficient, teritoriul Daciei

traiane a fost organizat ca o singură provincie, formată din Banat, Oltenia vestică și

Transilvania intracarpatică, fără colțul ei sud-estic, condusă de un legatus Augusti pro

praetore de rang consular, cu atribuții militare și juridice (Bărbulescu,M. și colab.,1998).

Ulterior, în condițiile unor obiective militare și de securitate schimbate, mai întâi Hadrian,

prin reforma administrativă din 118/119 d.Hr., a împărțit teritoriul Daciei în trei provincii-

districte militare – Dacia Superioară, în componența căreia intrau: Banatul și Transilvania

intracarpatică, fără zona sa de sud-est, condusă de comandantul legiunii a XIII-a Gemina,

un senator vir praetorius; Dacia Inferioară, care îngloba Oltenia și colțul de sud-est al

Transilvaniei, condusă de un procurator Augusti vice praesidias; Dacia Porrolisensis, care

ocupa partea de miazănoapte a provinciei traiane, la nord de cursul superior al Mureșului

și de Arieș, condusă de un procurator vice praesidias de ordin ecvestru (Petrescu, M.D. și

colab., 1995). Apoi Marcus Aurelius în 168/169 d.Hr. reorganizează celei trei provincii-

districte militare în sensul în care Dacia Porrolisensis rămâne cu vechea denumire și în

aceleași limite de spațiu, iar fostele Dacii Superioară și Inferioară, în aceleași granițe,

devin Dacia Apulensis și Dacia Malvensis, revenindu-se la situația inițială cu un

guvernator de rang consular, alcătuind, din nou, o unitate, ca și Dacia din epoca lui Traian

(Moțu,I.,2004).

În plan local, în jurul fiecărui oraș, târg, sat și castru s-a format un territorium.

Indiferent de natura lui, un territorium constituia o unitate economică administrată de o

colonia, de un municipium, de un pagus, de un vicus și de castra. În fruntea unui asemenea



teritoriu era un consiliu (ordo), alcătuit din delegați (curiales),trimiși din satele respective.

Dintre acești delegați se alegeau câțiva numiți quiguvernalis care convocau consiliul,

prezidau și conduceau dezbaterile lui. Conducătorii satelor, numiți magistri vici sau

princips loci, făceau parte din consiliu. Teritoriile care nu aveau în sânul lor drept capitală

o colonia, un municipiu sau un pagus cu elemente de viață urbană, rămâneau teritorii

rurale (Husar, A., 2002).

Așadar, Dacia romană a fost organizată administrativ în unități teritoriale cu o

autonomie mai amplă sau mai redusă, prin care statul roman urmărea să asigure

exploatarea economică a teritoriului, încurajând emergența elitelor locale, capabile să-și

asume sarcina autoguvernării și, în bună măsură, pe cea a finanțării publice.

2.Structuri administrativ-teritoriale romane în spațiul romanațean (sec. II-III d. Hr.) În spațiul romanațean al Daciei sudice, al cărui „adevărat părinte” a fost Hadrian,

creator al provinciei în 118/119 d.Hr., mulțimea impresionantă a satelor și a comunităților

mai mici a fost grupată în jurul a două centre-capitală – Romula-Malva și Sucidava,

formând câte un organism administrativ autonom numit territorium Romulense și

respectiv territorium Sucidavense.

Territorium Romulense cuprindea teritoriul ce aparținea în mod direct

municipiului/colo

niei Romula-

Malva și un mare

număr de sate și,

ipotetic, se

întindea de la Olt

până probabil în

marginea estică a

bazinului Jiului, la

limita actualelor

localitați Apele

Vii, Castranova,

Leu, Drăgotești,

Balș și, din nord,

de la Acidava

până la întâlnirea cu teritoriul sucidavens pe traseul satelor de astăzi Băbiciu, Devesel,

Redea, Celaru (Fig. 1). În acest spațiu amplu, ce îngloba și teritoriile afectate unităților

auxiliare cantonate în castrele de la Slăveni și Acidava, se găseau numeroase așezări a

căror existență este atestată de descoperirile arheologice. Ele se înșirau, de regulă, de-a

lungul marilor drumuri din cea mai fertilă și mai populată câmpie din Dacia romană –

câmpia romanațeană (Tudor,D.,1978; Protase,D.,1980; Tătulea, M.C., 1994; Popilian,

Gh.,1997; Protase,D., 2001).

1)Pe drumul strategic care urca de la Islaz la Acidava prin Romula, în partea de

est, pe malul Oltului Inferior, în territorium Romulense se succedau 13 localitați în care s-

au identificat cinci așezări rurale daco-romane și romane sigure, două de tip pagus, urme

de locuire în alte cinci așezări rurale, patru castre, șapte villae rusticae și o mare așezare

urbană, capitală a Daciei sudice, în modul acesta: Băbiciu (urme de locuire dintr-o așezare

rurală daco-romană probabilă, inclusiv un stâlp miliar din vremea lui Septimus Severus),

Brezuica (un vicus roman prosper și o villa rustica sigure), Gostavățu (urme de locuire

dintr-o așezare rurală daco-romană probabilă, un stâlp miliar și două tezaure monetare),

Slăveni (așezare civilă de tip pagus , ce se întindea pe o distanță de 1 km de-a lungul

Teritorium Romulense



Oltului, și un castru roman, cu ziduri groase de 1,50 m, ce înconjurau o suprafață de

3.4960,80 m/cca 35 ha, avea ca unitate militară de bază ala I Hispanorum pia fidelis

Antoniniana, dar adăpostise vremelnic și alte unități-detașamente din ala I Claudia

Gallorum Capitoniana, cohors I Flavia Commangenorum, numerus Syrorum

sagittariorum și, probabil, una din cohortele de brittoni cunoscute ca aparținând Moesiei

Inferior, o necropolă în punctul „La cărămidărie” și două tezaure monetare), Fărcașul de

Jos ( așezare rurală daco-romană sigură și o mare villa rustica), Fărcașul de Sus (o mare

așezare rurală daco-romană sigură în punctele „Pe coastă”, „La școală” și „Căminul

cultural”, o villa rustica în punctul „Săliște” și un cimitir daco-roman în punctul „Pe

coastă”), Stoenești (o mare așezare rurală daco-romană sigură), Hotărani (un vicus roman

sigur și o necropolă tumulară din care s-a scos sarcofagul demnitarului roman Aelius

Iulius Iulianus, cel mai frumos sarcofag descoperit în Dacia, dar lucrat în carierele de la

sud de Dunăre – de mărime 2,30 x 1,80 x 1,54m, aflat în Muzeul Romanațiului din

Caracal), Romula-Malva (municipiu din 118 d. Hr. și colonie, probabil, din timpul lui

Septimius Severus format din două orașe fortificate, unul central de formă patrulateră –

Romula quadrata, altul în jurul acestuia cu fortificație circular-poligonală – Romula

circuita, în care își aflau locuințele între 10 și 30.000 locuitori, cu numeroase clădiri

publice – curia sau primăria orașului, un complex de termae sau băi publice, o mare villa

suburbana, o necropolă plană în nordul orașului și o alta tumulară la sud, cartiere de

meșteșugari și negustori, două castre care flancau gura râului Teslui, la vărsarea lui în Olt,

unde și-a aflat garnizoana cohors I Flavia Commangenorum până în timpul lui Antoninus

Pius (138-161), după care locul i-a fost luat de numerus Syrorum Sagittariorum, deținând

vreme îndelungată un rol important în viața Daciei Inferior devenită din 168 d. Hr. Dacia

Malvensis,fiind centrul de convergență al activității politico-administrative a acesteia și,

totodată, unul din principalele nuclee militare ale sistemului defensiv de la frontiera

răsăriteană a Daciei romane), Osica de Jos ( urme de locuire dintr-o așezare rurală daco-

romană), Osica de Sus ( urme de locuire dintr-o așezare daco-romană), Brâncoveni (

urme de locuire dintr-o așezare daco-romană), Enoșești-Acidava ( așezare civilă romană

închisă de un val poligonal și un castru roman construit pe limes Alutanus în epoca lui

Traian-Hadrian de către cohors I Flavia Commangenorum).

II) De-a lungul drumului ce urcă de la Sucidava la Romula -Malva, numit și

drumul „Domnului de Rouă”, în terittorium Romulense se înșirau 4 localități cu cinci

așezări sigure daco-romane și romane, urme de locuire într-o localitate, două villae rustice,

astfel: Deveselu ( un vicus roman sigur), Comanca ( urme de locuire dintr-o așezare

rurală daco-romană), Caracal-oraș ( trei așezari daco-romane sigure în punctele „Fântâna

Țiganului”, „Ferma viticolă”și parcul „C. Poroineanu”, precum și o villa rustica), Redea

(un vicus roman sigur și o villa rustica în punctul „Moșia Vlădila”).

III) În centrul territorium Romulense, pe drumul care urca de la Celaru la

Viișoara, se succedau 10 localități cu șase așezări daco-romane sigure și urme de locuire în

alte patru, astfel: Celaru ( urme de locuire din o așezare rurală daco-romană), Ghizdăvești

( urme de locuire din o așezare rurală daco-romană), Dobrotești ( așezare rurală daco-

romană în punctul „Piroianu”), Dioști ( așezare rurală daco-romană sigură în punctul

„Dealul Nucilor”), Grozăvești ( așezare rurală daco-romană în punctul „Dealul

Fulenilor”), Ciocănești( urme de locuire din o așezare daco-romană), Zănoaga ( așezare

rurală daco-romană sigură), Viișoara ( așezare daco-romană rurală sigură și tezaur

monetar roman), Viișoara Mică ( așezare daco-romană rurală sigură), Voineasa ( așezare

daco-romană sigură).



IV) A patra linie de așezări aparținătoare de territorium Romulense se află la

limita de vest a acestuia, de-a lungul drumului roman ce urcă paralel cu Jiul, de la

Dunăre(Bechet) spre Pelendava, și care leagă 11 localități în care s-au identificat 14

așezări rurale daco-romane sigure, urme de locuire în alte trei și un castru astfel: Apele Vii

( așezare rurală daco-romană sigură), Daneți ( așezare daco-rurală sigură), Locusteni (

mare așezare rurală daco-romană sigură în punctul „Valea Predeștilor” și o necropolă

aparținătoare din imediata apropiere), Castranova ( trei așezări rurale daco-romane

sigure în punctele „Siliște”, „Valea Girocului” și „Fîntâna cu lanț”, un castru roman), Leu

( patru așezări daco-romane sigure în punctele „Albota”, Balta lungă”, Modruz” și „Leul

Mic”, precum și o necropolă de incinerație de tip Locusteni), Drăgotești ( urme de locuire

daco-romane în punctele „Obștea Bobeanu” și „Părul lui Drăguceanu”), Boșoteni-Teslui (

urme de locuire daco-romane), Preajba de Pădure ( urme de locuire daco-romane),

Robănești ( două așezări rurale daco-romane sigure în punctele zise „Ordie” și „Cimitir”),

Dobrun ( așezare rurală daco-romană sigură), Balș ( vicus roman în punctul „Racovița”).

Territorium Sucidavense se întindea de la Olt până pe malul stâg al Jiului și de la

Dunăre până în centrul câmpiei romanțene, unde se învecina cu teritoriul agricol de la

Romula-Malva, pe o linie ce trecea, se pare, pe la Scărișoara, Vlădila, Amărăștii de Jos și

de Sus, Locusteni-Brabeți (Fig. 2). Sucidava dispunea astfel de unul din cele mai mănoase

și mai fertile teritorii rurale în cuprinsul căruia, de-a lungul unei rețele de drumuri publicae

și vicinale, se găseau numeroase sate și villae rusticae, astfel:

I)Drumul

de pe limes-ul

alutan care, pe o

distanță de cca 25

km, între Islaz și

Scărișoara, lega 7

localități în care s-

au identificat șapte

așezări rurale

daco-romane

sigure, patru villae

rusticae și patru

castre,după cum

urmează: Islaz ( așezare daco-romană în punctul „Viile Verdea”, două castre de pământ în

punctele „Ostrovul Verdea” și cetatea „Racovița” și un castru de cărămidă), Tia Mare

(așezare rurală daco-romană sigură, două villae rusticae în punctele „Săliștea” și „Fântâna

de rezervă” și un castru roman), Doanca ( așezare rurală daco-romană sigură), Izbiceni(

așezare rurală daco-romană sigură), Cilieni ( vicus roman în punctul „Drumul buților”și o

villa rustica), Rusănești de Jos-Jieni ( mare așezare rurală daco-romană sigură în punctul

„Voineasa”și o villa rustica în punctul „Cetate”), Scărișoara ( așezare rurală daco-romană

sigură).

II)Al doilea drum, ce pornea de la Dunăre către Romula-Malva și, de aici mai

departe pe valea Oltului, era drumul „Domnului de Rouă”, care lega vadul dunărean de la

Sucidava cu capitala provinciei, pe care se înșirau 11 localități în care s-au identificat șase

așezări rurale daco-romane sigure, urme de locuire în alte trei, nouă villae rusticae, astfel:

Vârtop ( vicus roman sigur), Vișina Veche ( așezare rurală daco-romană sigură și o villa

rustica), Vădăstrița( așezare rurală daco-romană sigură și o villa rustica), Vădastra

(așezare rurală daco-romană sigură și două villae rusticae în punctele „Malul Roșu” și

Teritorium Sucidavense



„Cetate”), Obârșia Nouă ( urme de locuire daco-romană), Urzica ( urme de locuire daco-

romană în punctul„Boca” și o villa rustica), Brastavăț ( așezare rurală daco-romană

sigură), Crușov ( așezare rurală daco-romană sigură), Grădinile ( urme de locuire daco-

romană și o villa rustica în punctul „Fântâna lui Lie”), Studina ( urme de locuire daco-

romană și o villa rustica în punctul „Grădina de legume”), Vlădila ( urme de locuire daco-

romană și două villae rusticae în punctele „Moara lui Rusan” și „Sediul CAP”).

III)Drumul roman din partea de vest a teritoriului sucidavens, drum care urca de-a

lungul Jiului, pornind de la Bechet în sud și până la Amărăștii de Sus în nord, de-a lungul

căruia se găseau 6 localități în care s-au identificat patru așezări rurale daco-romane sigure

și urme de locuire în alte două, precum și trei villae rusticae, astfel: Bechet ( așezare daco-

romană sigură în punctele „Portul Bechet” și „Grindul Staiului”), Lișteava ( urme de

locuire în punctul „Ogrin”), Daneți ( urme de locuire daco-romană și o necropolă),

Amărăștii de Jos ( așezare rurală daco-romană sigură în punctele „Pisc”, „Obârșia” și

„Buciniș”,precum și o villa rustica), Amăraștii de Sus ( așezare rurală daco-romană

sigură în punctele „Siliștea”, „Bascilor”, „Siliștea Veche”,„Polovnic” și Viile de Sus”,

precum și două villae rusticae), Zvorsca ( vicus roman în punctul „Meterez”).

IV)Un important drum roman asigura legătura dintre așezările ce se înșirau de-a

lungul Dunării, între Islaz și Bechet, el continându-se și dincolo de Jiu, până la Drobeta.

Pe această adevărată „cale a Dunării” se aflau 14 localități în care s-au identificat o așezare

urbană, o așezare de tip târg, șase așezări rurale daco-romane sigure, urme de locuire în

alte șase , opt villae rusticae și un castru, astfel: Siliștioara ( o așezare rurală romană

sigură), Gârcov ( două așezări rurale daco-romane sigure), Corabia-oraș ( o așezare

rurală daco-romană sigură în punctul„Valea Seacă” și o villa rustica), Sucidava ( așezare

urbană și un puternic castru roman, mărimea, elementele urbanistice și viața economică

înfloritoare ar fi trebuit să aducă orașului Sucidava calitatea de municipium și chiar de

colonia, centru al unui bogat territorium rural, păstrat cu acest statut administrativ inferior,

deoarece, în cazul promovării ca municipiu, se dezolta proprietatea funciară liberă a

cetățenilor romani, care nu mai puteau fi siliți a plăti obligațiile fiscale și dările în natură-

cereale), Orlea( mare așezare rurală daco-romană sigură, apropiindu-se de aspectul unui

târg, în punctele „Miorița”, „Grădiștea”, „Grindul lui Iancu Mușat”, Răcarul Mare”,

„Răcarul Mic”, și o villa rustica în punctul „Puiernița”), Gura Padinii ( două așezări

rurale daco-romane sigure), Potelu ( urme de locuire daco-romane în punctele „Creața”,

„Grindul lui Tănase”), Hotaru ( urme de locuire daco-romane), Ianca ( urme de locuire

daco-romane), Ștefan cel Mare ( urme de locuire daco-romane în punctul „Grindul lui

Neagu”), Grojdibodu ( așezare rurală daco-romană sigură), Dăbuleni ( urme de locuire

daco-romane), Sărata ( urme de locuire daco-romane în punctul „Vadul Bercii”) și

Călărași ( urme de locuire daco-romane).

Așadar, spațiul romanațean în timpul administrației romane în sec. II-III d. Hr.

însumează 76 de localități cu 84 de așezări romane și daco-romane, din care două orașe,

trei târguri și 79 de sate(vici), 10 castre și 33 de villae rusticae, așa cum relevă situația din

tabelul de mai jos.

Territoria Orașe Târguri Sate Castre Villae

rusticae Struct. adm.

Territorium

Romulense 1 2 43 5 9

Territorium

Sucidavense 1 1 36 5 24



Total 2 3 79 10 33

Analiza informațiilor din prezentul studiu și a datelor din tabelul de mai sus ne

îngăduie să facem următoarele sublinieri:

a)Spațiul romanațean împlinea o hartă administrativ-teritorială a Daciei sudice,

cele două territoria cu o suprafață de cca 4.000 km2, din care 2.000 km

2( 200.000 ha)

destinați culturilor agricole, restul fiind ocupați de păduri, pășuni și luciuri de apă, au

constituit o adevărată „cale lactee” de așezări( 84), populația acestei zone de locuire

intensă fiind estimată la cca 40.000 locuitori;

b)Din cartarea descoperirilor reiese o grupare a punctelor de locuire aproape egală

în cele două teritorii, atât în privința așezărilor civile urbane și rurale cât și a fortificațiilor

și villae-lor rusticae;

c)Cele 2 orașe și 3 târguri, precum și cele 10 castre din spațiul romanațean au

contribuit prin structura lor urbană sau preurbană la înlocuirea în mod radical a vechii

rețele de habitat dacică, constituind totodată baza unei dezvoltări economice și sociale de

nivel superior ce i-a asigurat un rol hotărâtor în procesul de asimilare a localnicilor daci și

pe cel de omogenizare al coloniștilor veniți „ex toto urbe romanica”;

d)Numeroasele ferme agricole(33) din spațiul romanațean, ai căror proprietari sunt

în primul rând veteranii, la care se adaugă coloniștii, peregrinii și chiar autohtonii, au jucat

un rol deosebit în crearea romanității rurale cât și a stabilității și evoluției social-

economice și politice din această zonă a provinciei Dacia;

e)Dispunerea uniformă a castrelor și așezărilor civile din spațiul romanațean

ilustrează modul unitar/rațional de organizare a teritoriului atât din punct de vedere

militar-strategic , dar și economic;

f)Organizarea unitară și uniformă a spațiului romanațean sub administrația romană

a avut ca rezultat esențial formarea în această parte a Daciei sudice a unui puternic nucleu

daco-roman care, după retragerea aureliană din primavară anului 275, s-a constituit, în

condițiile istorice ale continuării procesului de romanizare și încreștinare, într-o zonă

sigură de conservare și întărire a populației romanice și, implicit, de etnogeneză

românească.

Bibliografie

1)Bărbulescu,M. și colab.( 1998), Istoria României , Editura Enciclopedică, București.

2)Petrescu,D. M.și colab.(1995), Istoria României de la începuturi și până în sec. al

VIII-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București.

3)Moțu, I.(2004), Dacia Provincia Augusti , Editura Corint, București.

4)Husar,A,(2002), Dacia romană, Cluj-Napoca.

5)Tătulea,M.C.(1994), Romula Malva, Editura Museion, București.

6)Protase,D.(1980), Autohtonii în Dacia.I, Editura Științifică și Enciclopedică,

București.

7)Tudor,D.(1978), Oltenia romană, Ediția a IV-a, Editura Academiei R. S. România,

București.

8)Popilian,Gh.(1997), Ceramica romană în Oltenia, Craiova.

9)Protase, D.(coord.,2001), Istoria românilor. II, Editura Academiei, București.

10)Toropu,O.,Tătulea,M.C.(1978), Sucidava-Celei, Editura Sport-Turism, București.

11)Fodorean,F.(2006), Drumurile în Dacia romană, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca.

12)Bîrliba,I.L.(2015), Demografie istorică. Demografia Daciei romane, Iași.



Răsfoind ziarul Bucureşti (1941) condus de Mircea Damian şi Ion Minulescu

Ion Tîlvănoiu

În activitatea de gazetar a romanaţeanului Mircea Damian, ziarul Bucureşti

reprezintă un episod important pentru că a apărut într-o perioadă tulbure a istoriei noastre

(de la 25 martie 1941 până la 14 mai 1941, în total 38 de numere), adică în perioada

imediat următoare rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi premergătoare intrării României

în războiul antisovietic (22 iunie 1941), caracterizată printr-o severă cenzură a presei şi

accentuare a antisemitismului. De asemenea este important şi pentru că pe frontispiciul

ziarului figurează ca

director Ion Minulescu

iar Mircea Damian numai

ca prim-redactor. Cu

toate acestea, după

parcurgerea întregii

colecţii (Biblioteca

Academiei Române,

cota P. IV. 17 729) cât

şi după mărturisirile

ulterioare ale lui Mircea

Damian (în prefaţa

volumului său

memorialistic Rogojina

din 1945, explicând contextul arestării sale în urma conflictului cu ministrul propagandei

Nichifor Crainic, Mircea Damian spune că acesta ,,a suprimat ziarul meu Bucureşti sub

pretext că avea o atitudine democratică”25

) putem afirma răspicat că apariţia ziarului se

datorează scriitorului romanaţean în vreme ce poetul romanţelor are doar o contribuţie

limitată la câteva reportaje despre Bucureşti (unele incluse ulterior în volumul ,,Bucureştii

tinereţii mele”). Editorialul zilnic este de asemenea semnat de Mircea Damian.

După ce fusese anunţată apariţia prin afişe cu două luni înainte, primul număr

apare la Bucureşti la 25 martie 1941, în 6 pagini, format mare, menţionându-se că redacţia

şi administraţia ziarului se află pe str. Doamnei, nr.3, etajul 2.

Mircea Damian semnează editorialul26

primului număr făcând cunoscut programul

ziarului. În celelalte editoriale tratează problemele de interes: inechităţile sociale27

, tarele

omeneşti28

, problemele la zi29

, menirea presei şi a gazetarului30

, ori intră în polemici31

.

25

Mircea Damian- ,,Rogojina”, Ed. Forum, 1945, p. 5. 26

,,Bună ziua” (An. I, nr. 1/25-26 martie 1941; autorul vorbeşte-atât cât îi permitea cenzura- despre greutăţile întâmpinate în apariţia ziarului: ,,Tot ce am întreprins noi în viaţă, am realizat cu caznă şi cu chinuri de tot soiul. Desigur că nu toate lucrurile pe care le-am isprăvit au fost aşa cum trebuiau să fie şi mai ales aşa cum le-am dorit noi. Dar pe multe din ele le-am făcut bine şi nădăjduim că gazeta asta pe care o visăm de atâta vreme, va fi un lucru bun. [...] Ziarul acesta va fi un ziar liber în cea mai largă înţelegere a cuvântului . Ştim, cuvântul Liber sună ciudat şi nou şi pare mai ales lipsit de sens fiindcă a fost compromis.Vă asigurăm însă că o libertate de gândire şi de exprimare există sub orice regim atunci când te pricepi sî o practici înţelept şi demn, în cadrul legilor şi dispoziţiilor. Generalul Antonescu n-a pretins niciodată ca presa şi individul să aibă o atitudine slugarnică şi prin urmare falsă.Dimpotrivă. Conducătorul statului ne-a recomandat încă demult să avem o atitudine demnă , să ne uităm în ochi, să vorbim răspicat, fără a stânjeni bineînţeles guvernul în politica pe care o duce şi fără a îndemna la nesupunere şi sabotaj”. După ca aminteşte de laşităţile şi lichelismul din trecut, subliniază că ,,Presa, cu extrem de rare excepţii n-a fost la înălţimea misiunii sale. Între laudă şi ponegrire a rămas aproape mereu un loc gol care este cel mai important în meşteşugul nostru şi care trebuie umplut cu sugestii, cu păreri şi critici constructive atât de necesare oricărui regim. [...] Dorinţa noastră cea mai mare este ca presa să intre definitiv în rolul său spre a putea fi socotită drept cel mai preţios ajutător al guvernului rămânând totodată o tribună curajoasă, demnă şi onestă în slujba opiniei publice.”



27

,,Pâinea” (An. I, nr. 2/26 martie 1941; ,,[...] pentru oamenii de la ţară, pâinea este aproape ceva sfânt. Omul de la ţară nu aruncă pâinea. Iar femeia lui înainte de a se apuca de frământat se premeneşte şi parcă se apleacă asupra căpisterei cu evlavie şi cuviinţă ca în faţa icoanei. Iar când o vezi frângând pâinea, te gândeşti la Cina cea de Taină...”; ,,Vitrine şi pieţe” (An. I, nr. 7/1-2 aprilie 1941; ,,În unele zile, fiindcă veni vorba, zahărul lipseşte peste tot. [...] Autoritatea trebui să ia măsuri ca toată populaţia să fie mulţumită, fiecare om pe măsura pungii sale. [...] N-ar strica deloc să se impună niţică decenţă acolo unde e oarecare dezmăţ, şi ar fi bine să se acorde o largă înţelegere şi omenie populaţiei nevoiaşe”.); ,,Oltenii” (An. I, nr. 28/30 aprilie 1941; ,,Umblă toată ziua cu cobiliţa pe umăr, veseli, glumeţi, ambiţioşi şi harnici. Ţi-aduc la domiciliu tot ce-ţi trebuie dinspre partea mâncării, după sezon. Nişte negustori simpatici care nu înşeală decât la cântar şi numai ca să glumească. Le place lor să-ţi cântărească sub nasul dumitale atent şi sub ochii dumitale holbaţi asupra tiriziilor cu cincizeci sau cu o sută de grame mai puţin. [...] Când îl iei la zor, se uită la dumneata cu nişte ochi nevinovaţi şi se jură pe ce nu are că e om cinstit iar balanţa un instrument de precizie”. Pentru aceşti negustori harnici era nevoie de un cămin; ,,Am văzut un fost om mare” (An. I, nr. 35/9 mai 1941; ,,[...] M-a primit încruntat şi în uniformă, cu pumnii încleştaţi proptiţi în cristalul biroului. Îl cunoşteam de mult, mi-era oarecum prieten.M-aşteptam prin urmare la un zâmbet şi o strângere de mână. Aş! M-a făcut atent să fiu scurt că e ocupat... Şi acuma uite-l: şade în fotoliul de vizavi, om de treabă ca toţi oamenii de treabă. Cu deosebirea poate că e ceva cam plângăcios, cam îngrijorat în raport cu starea lui materială de fost- în mai multe rânduri- ministru. [...] Luat aşa în sine, dezbrăcat de înalte demnităţi şi scoborât de pe soclul autorităţii ministeriale, între 4 ochi şi fără sergent la poartă, iată că nu rămâne nimic din el, nimic, mă-nţelegeţi? [...] E atât de trist când te gândeşti că au existat asemenea oameni în viaţa noastră publică: geniali, curajoşi şi dictatori cât erau la putere; mititei, nătângi şi laşi în viaţa cea de toate zilele”);

28 ,,Zvonul” (An. I, nr. 2 bis/27 martie 1941); ,,Specula” (An. I, nr.4/29 martie 1941; ,,Eu ştiu că cine a

răbdat o dată de foame şi de neînţelegere nu se poate să nu se-nduioşeze în faţa unui om flămând”); ,,Provincia” (An. I, nr. 5/31 martie 1941;,,Ne uităm de sus şi cu neîncredere la tot ce ne vine din provincie, şi nu acceptăm nimic înainte de a cerceta, a sâcâi, a umili. Orice nou sosit din provincie ni se pare prost îmbrăcat , prost crescut, prost pur şi simplu. Bietul om nu e decât timid şi cuviincios, îşi dă toată silinţa să ne fie pe plac, dar noi nu vedem decât partea ridicolă sau ceea ce ni se pare nouă ridicol în manierele şi ţinuta lui[...] Sunt însă mai aproape de cer provincialii şi mai lângă tradiţia aceea sănătoasă care izvorăşte din pământ şi se sprijină pe icoană”;

29 ,,Problema tineretului” (An. I, nr. 10/5-6 aprilie 1941; ,,Nu adâncim nimic, suntem prea gălăgioşi,

prea superficiali, ne jucăm cu cuvintele, glumim cu noţiunile. Patriotismul nostru este de suprafaţă, convingerile noastre durează puţin şi nu sunt întotdeauna sincere. Aclamăm şi înjurăm cu prea multă uşurinţă. Pe de altă parte nu ne cunoaştem îndeajuns Ţara, datoriile şi drepturile. [...] Întreg sistemul nostru educativ e defectuos, morala noastră a suferit ştirbiri, înţelegerea noastră are goluri şi unghiuri care o fac inegală. Dar peste toate acestea, partea cea mai gravă a problemei şi care a contribuit în mare măsură la naşterea ei este îndepărtarea, desţelenirea de pământ şi de toate tradiţiile lui. De la o vreme am împrumutat cuvinte noi, am adoptat metode de asemenea noi, şi ne-am însuşit mai ales năravuri care nu au nimic de a face nici cu sufletul nostru nici cu firea noastră. Rără îndoială că trebuie să fim oamenii secolului pe care-l trăim, dar asta nu înseamnă că e necesar să uităm pământul cu tot ce ţine de el, cu sângele nostru adică, şi cu întreaga lui moştenire spirituală. Poate că n-ar strica să se facă educaţiunea tineretului în sensul acesta. Căci cel mai apropiat de stele tot pământul rămâne, şi tot pământul rămâne vatra noastră care ne-ncălzeşte şi din care sugem puterea şi energia” ); ,,Medicii la sate” (An. I, nr. 12/8 aprilie 1941; subiectul este reluat de dr. N. Popescu la 14 aprilie 1941); ,,Cartea” (An. I, nr. 16/12 aprilie 1941; ,,Trebuie să conştientizăm că statul n-a făcut mare lucru până acuma nici pentru încurajarea scriitorului nici mai ales pentru răspândirea cărţii”); ,,Nişte inspecţii” (An. I, nr. 14/9 aprilie 1941; descrie inspecţia g-ralului Radu Rosetti la liceul ,,Sf. Petru şi Pavel” şi alte şcoli din Ploieşti şi neregulile constatate); ,,Prea mulţi apostoli” (An. I, nr. 18/14 aprilie 1941; ,,Niciodată n-am dus lipsă de apostoli noi, românii, dar de când cu evenimentele din ultimii ani parcă s-au mai înmulţit, parcă tot al treilea dintre noi poartă pe cap cununa celui ales. Avem un fel de a ne purta, de a vorbi fără control şi fără răspundere tocmai când evenimentele ne copleşesc şi când fiecare trebuie să muncească şi să asculte. [...] Prea am devenit dintr-odată strategi, critici militari şi mai ales diplomaţi. Şi prea am devenit Apostoli. Fiecare dintre noi se simte obligat să dea sfaturi vecinului, să-i ţină discursuri patriotice şi să-l îndemne să nu uite durerile naţiei ca şi când n-am purta cu toţii în inimă aceeaşi dragoste fierbinte pentru Ţară. Ne-ar prinde cât se poate de bine dac-am vorbi mai puţin, dacă am judeca mai temeinic şi dacă ne-am vindeca încetul cu încetul de această fanfaronadă, de această deşertăciune a românului care ne-a adus atâta rău. Suntem o ţară cu prea mulţi oameni deştepţi, fiecare având pretenţia că e plin de idei şi deci fiecare năzuind s-ajungă deasupra celuilalt”); ,,De Paşti” (An. I, nr. 23/20 aprilie 1041; ,,În decursul anilor din urmă ne-am îndepărtat de moşteniri şi de tradiţii şi ne-am rătăcit pe drumuri care nu duceau nici către Dumnezeu nici către pământul care ne-a născut”); ,,Drapelul” (An. I, nr. 29/1 mai 1941; ,,Nouă ne lipseşte însă o anume disciplină şi o anume gravitate faţă de lucrurile care alcătuiesc temeiul însuşi al Statului şi al Credinţei noastre”); ,,Nicolae Iorga” (An. I, nr. 36/10 mai 1941; ,,Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor şi Artelor a hotărât comemorarea de către toate şcolile şi instituţiile culturale din ţară a lui Nicolae Iorga. O tristă coincidenţă face ca odată cu această pioasă hotărâre de a comemora pe cel mai mare învăţat român, să apară în ziare decretul prin care sunt suspendaţi din învăţământ şi trimişi în judecată trei profesori universitari pentru vina de a fi contribuit la rătăcirea şi fanatizarea tineretului: Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu şi Ion Sângeorgiu”); ,,Să nu ocolim răul” (An. I, nr. 38/14 mai 1941; vorbind despre organizarea defectuoasă din domeniul alimentaţiei, se pronunţă pentru solidaritate socială: ,,[...] Căci atâta timp cât acela care are bani găseşte să cumpere aproape tot ce-i doreşte inima iar cel ce nu are rabdă- o raţionalizare , fie pe bază de decizii ministeriale şi circulări date negustorilor, fie



În pagina a doua a ziarului, intitulată ,,9 plus 1 muze” apar numeroase ştiri

culturale de interes şi colaborează între alţii Vladimir Streinu32

şi C. Pajură.33

La 26 martie 1941 este descrisă amănunţit şezătoarea literară de la Bacău34

la care

au participat: Ion Minulescu, Al. Cazaban, I. C. Vissarion şi D. Iov. Mircea Damian nu a

fost prezent deşi i se anunţase prezenţa, fiind foarte ocupat cu pregătirea ziarului.

Manifestarea făcea parte dintr-o suită de şezători literare la care acest grup a participat la

Suceava, Fălticeni şi Iaşi35

.

La 2 aprilie 1941 aflăm despre sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea Societăţii

Arhitecţilor Români, cu care prilej au luat cuvântul arhitectul I. D. Enescu (preşedintele

societăţii), Nichifor Crainic (ministrul Propagandei Naţionale), I. Petrovici ( se declară

adversar al stilului cubist), Const. Theodorescu (rectorul Politehnicii) ş.a.

În cadrul rubricii ,,Curierul literelor” se vorbeşte despre cărţile recent apărute36

care alteori sunt prezentate pe larg37

ori despre proiectele scriitorilor şi editorilor38

.

pe bază de cartelă, nu va duce la nici un rezultat”. Specialiştii agronomi să meargă la sate să-i înveţe pe ţărani, să nu dea lecţii din birouri.

30 ,,Organizarea economică a presei” (An. I, nr. 17/12 aprilie 1941), ,,Legea presei” (An. I, nr. 32/6 mai

1941; din comisia însărcinată cu realizarea unui proiect de lege a presei făceau parte trei avocaţi. Cere să fie şi gazetari profesionişti iar legea să corespundă nevoilor breslei şi să se aplice drept în litera şi spiritul ei. Pe ministrul Propagandei Nichifor Crainic îl numeşte ,,gazetar de frunte” care cunoaşte necazurile ziariştilor); ,,Tot legea presei” (An. I, nr. 33/7 mai 1941; în ziarul Vestul din Timişoara este comentat acest articol al lui Mircea Damian); ,,Dreptul la critică” (An. I, nr. 37/13 mai 1941; ,,Într-o audienţă pe care am avut-o la ministrul Propagandei pe vremea când umblam să scot autorizaţie pentru această gazetă, d. Nichifor Crainic mi-a atras atenţia asupra unui lucru ciudat la care dealtfel eu reflectasem de multe ori, şi anume: deşi guvernul a acordat presei dreptul de a face o critică obiectivă asupra activităţii diferitelor instituţii de stat şi publice, abia dacă , rar de tot, vreun ziar a îndrăznit să discute şi binele şi răul , şi lucrurile bune şi greşelile făcute de cutare autoritate sau de cutare demnitar. Am rămas pesemne cu o spaimă în oase, care ne încleştează încă degetele care poartă condeiul ori de câte ori vrem să aşternem pe hârtie, fără patimă şi fără gând de sabotare cutare lucru necugetat, cutare treabă pripită, cutare greşeală asupra căreia, în loc să se revină, se stăruie”);

31 ,,Politica” (An. I, nr. 8/4 apr. 1941; contrazice pe Joldea-Rădulescu care într-un articol din Unirea

afirmase că politica este o artă şi a devenit o ştiinţă. Damian consideră că politica presupune pricepere şi înţelepciune, concluzionând: ,,Unul din motivele care ne-au dus în starea de astăzi a fost tocmai patima unora din oamenii noştri politici de a se agăţa de o teorie şi de a o specula în aşa fel încât nu mai avea nici o legătură cu realităţile şi nevoile noastre cele de toate zilele”; ,,Ia te uită!” (An. I, nr. 38/14 mai 1941; polemizează cu Vintilă Horia: ,,Unul Vintilă Horia de la Sfarmă-Piatră încearcă să mă muşte de călcâi pe nişte chestii în care eu m-aş pricepe mai puţin ca dumnealui şi asupra cărora nu aş avea chemarea să mă pronunţ. Este vorba de chestiunea naţionalistă precum şi de legea presei. Vintilă ăsta Horia, care se numeşte după extractul de naştere Vintilă Caftancioglu, are fireşte dreptul să ţină în mână nuiaua tricoloră şi să mă-nveţe alfabetul naţionalismului fiindcă el se trage de undeva de pe lângă Marea Egee iar eu sunt numai din Romanaţi. În ceea ce priveşte legea presei, este de asemeni mai în măsură decât mine să o discute din aceleaşi motive, la care se mai adaugă unul: dumnealui nu numai că este un naţionalist intransigent, dar face parte din acea elită intelectuală, din acea aristocraţie spirituală a Neamului în care eu n-am reuşit să mă integrez, ca să zic aşa... Mă băiatule, mă! Nu te băga în gura dulăului, mă căţeluş cu funduliţe la grumaz. Că o să-ţi plângă mămica de milă când te-o auzi schelălăind.”

32 ,,Pentru inactual” (An. I, nr. 1/25-26 martie 1941)

33 ,,Eufrosin Poteca” (An. I, nr. 8/4 apr. 1941);

34 ,,Cei patru trubaduri ai scrisului românesc în oraşul lui Bacovia” (An. I, nr. 2/26 martie 1941;

Minulescu conducea ,,trupa” pe strada principală a oraşului ,,cu havana în colţul gurii şi bastonul legănat ştrengăreşte. [...] Fetele şi femeile în special, se uitau lung după el”. Scriitorii fac între ei glume, Vissarion spune despre Cazaban că are capul plin de raţe sălbatice, potârnichi, prepeliţe, becaţe şi altele- aluzie la pasiunea lui cinegetică. Iov spune despre Cazaban că are 33 de copii, botezaţi toţi cu nume istorice: Voltaire, Garibaldi, Briand etc ). Este descrisă apoi şezătoarea şi entuziasmul sălii.

35 ,,Şezători literare la Suceava, Fălticeni şi Iaşi. Scriitorii Ion Minulescu, Al. Cazaban şi D. Iov în

provincie” (An. I, nr. 4/29 martie 1941; scriitorii au fost prezenţi vineri 28 martie la Suceava, sâmbătă 29 martie la Fălticeni iar duminică 30 martie la Iaşi).

36 La 25 martie, prezentând ,,Istoria literaturii române” a lui D. Murăraşu, recenzentul anonim

recunoaşte ,,mai întâi meritul utilităţii” acestei lucrări de pe urma căreia ,,elevii mai răsăriţi ai şcoalelor secundare şi chiar studenţii vor avea numai de profitat”; tot aici este prezentat volumul lui Alexandru Marcu intitulat ,,Critica italiană de la Vico la Croce” despre care autorul afirmă în prefaţă că va fi urmat de încă două volume; la 2 aprilie 1941 este prezentat volumul lui C. Manolache Tragedia lui Petru Cercel, cu un portret al autorului. Tot aici, câteva cuvinte despre o carte cuprinzând opera postumă a lui Const. Pâcle, apărută prin grija



Colaborează: C. Manolache39

, Radu D. Rosetti40

, Ion Munteanu41

, Al. Cazaban42

,

Ion Boghizan43

, Ion Panait44

, Ştef. Zottoviceanu Rusu45

, Ioana-Modesta Mihail46

.

Sunt interesante ştirile teatrale din această perioadă47

ca şi cele referitoare la artele

plastice48

ori muzicale49

. Claudia Millian semnează cronici dramatice50

ori poezii

ocazionale51

la fel ca şi soţul său, poetul Ion Minulescu52

.

lui Traian Mihăilescu, opinii despre volumul Ce-a văzut Ilie Pâinişoară al lui Ionel Teodoreanu şi Istoria literaturii... a lui D. Murăraşu; la 5 aprilie 1941 este prezentat volumul ,,Aspecte din teatrul contemporan”, de Alice Voinescu; la 12 aprilie este prezentat primul volum din ,,Mărturisirile” generalului Radu D. Rosetti, în care autorul ,,reluând firul amintirilor, redă imaginea socială a României dinainte de război”. Tot de aici aflăm că Petre Bellu are gata de tipar volumul ,,Uzina B”; N. Carandino prezintă la 16 aprilie 1941 volumul ,,Iarba fiarelor”, de Zaharia Stancu; la 6 mai 1941 sunt prezentate volumele Petru Cercel de Al. Cartojan şi Omul şi fiara de Dan Petraşincu (semnate de N. Moraru);

37 ,,Faust în traducerea d-nei Laura M. Dragomirescu” (An. I, nr. 2 bis/27 martie 1941, semnat de Victor

Costin Popescu); la 29 martie 1941 G. Pan recenzează volumul lui Armand Constantinescu ,,Cer şi destin” apărut recent la editura Georgescu-Delafras;

38 La 31 martie 1941 aflăm că Mircea Streinul are mari şanse a se vedea tipărit cu volumul ,,Eu Vodă

Lupşa” la Cartea Românească. Georgescu Delafras va trage o nouă ediţie din Ciuleandra lui L. Rebreanu. Se vor mai tipări Trubadurul şi Sultănica de B. Delavrancea şi Opera politică a lui M. Eminescu. Lascarov Moldovanu va scoate Flori creştine, N. I. Herescu va avea tipărită cartea Caietele clasice, Nicolae Roşu scoate o nouă ediţie a Dialecticii naţionaliste în timp ce ,,năbădăiosul Neagu Rădulescu va zburda din nou impertinent în Turnul Babel”; la 6 aprilie 1941 se face o prezentare în notă umorist-ironică ,,trubadurului” de la Bacău Alexandru Ganea, autor de poezii ,,sinistre” şi ,,versuri asasine”;

39 ,,Etic şi etnic” (An. I, nr.1/25-26 martie 1941);

40 ,,Debutul meu” (An. I, nr. 2/26 martie 1941; cu preţioase informaţii despre activitatea gazetărească a

înaintaşilor: ,,Dealtfel, mă trag din neam de ziarişti. C.A.Rosetti, vărul lui tata mare a fondat ziarul Românul, fiul lui Vintilă Rosetti l-a urmat ca director; bunicu-meu, Radu Rosetti, fost agă, prefect de poliţie al lui Bibescu-Vodă a redactat mai înainte o foaie-Poporul; iar tată-meu, D.R. Rosetti a colaborat zeci de ani la Epoca, ziarul lui Nicu Filipescu, sub pseudonimul Max”. Relatează apoi în notă comică debutul său, colaborările la Adevărul unde în urmă cu 50 de ani avea cronica modei semnând Laura, la Dimineaţa unde avea o rubrică despre bucătărie semnată Gospodina. Aici copia zilnic dintr-o carte de bucate. Într-o zi un redactor ascunzându-i cartea, a scris cum se fac ouăle fierte spre amuzamentul lui C. Mille. În cele din urmă ,,aflând că gazetăria te duce departe cu condiţia să te laşi de ea, m-am lăsat de meserie şi m-am făcut avocat. Nu m-am depărtat însă de ziarişti - care au rămas după cum vedeţi tot lângă inima mea- în foile cărora public şi-acum din când în când câte-o bucată literară”.);

41 ,,Legea Talionului” (An. I, nr. 2/26 martie 1941; o scenă din viaţa unui ţăran ardelean asuprit de

solgăbirăi. Ion Munteanu, avocat din Cluj refugiat la Bucureşti după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 prin care o parte a Ardealului a fost cedat Ungariei, fusese colegul de redacţie al lui Mircea Damian în 1925-1926- care pe vremea aceea semna Delavarona- şi au scos împreună la Bistriţa-Năsăud revista Zări Senine. În timpul refugiului a fost ajutat de Mircea Damian. A colaborat şi la Fapta); ,,Scrisori din ţara robită” (An. I, nr. 8/4 aprilie 1941; ,,Printre scrisorile primite ieri, am găsit şi una purtând un timbru cu coroana Sfântului Ştefan. Scrisoarea sosea de la Cluj, era tăiată, şi peste tăietură o bandă lipită mă avertiza că în baza unui articol de lege a fost citită şi găsită nepericuloasă. Cenzorul a fost pesemne om cumsecade sau miop. El citise rândurile înşirate dar n-a ştiut să vadă printre rânduri. Sau poate nu cunoştea subtilităţile limbii româneşti. N-au trecut decât câteva luni de atunci. Pe străzile Clujului răsuna melodios limba românească. Piaţa Unirii forfotea de tinerimea universitară şi verbul românesc se înălţa biruitor pretutindeni. Şi-acum e mai uşor să auzi vorbindu-se franţuzeşte sau în alte limbi străine decât româneşte. Nici urmă n-a mai rămas de existenţa noastră acolo. Stai mirat şi te întrebi: să se fi scurs tot sângele românesc din capitala Ardealului?Sau porunci ameninţătoare au pus lacăt limbii româneşti?

[...]Scrisori vor sosi mereu de la cei de dincolo şi vom fi chemaţi mereu să le dăm o mână de ajutor. Noi îi ascultăm, îi înţelegem şi le promitem că va sosi şi ceasul eliberării lor”; ,,Contravenienţii” ( An. I, nr. 18/14 aprilie 1941); ,,Banatul românesc” (An. I, nr. 22/18 aprilie 1941); ,,Viu sau mort” (An. I, nr. 33/7 mai 1941); ,,Tineretul universitar şi ziua de 10 mai” (An. I, nr. 37/13 mai 1941);

42 ,,Camuflat” (An. I, nr. 2 bis/27 martie 1941)

43 ,,Nemuritorii. Aşa cum arată în ceasuri solemne. Sosirea academicienilor la şedinţă” (An. I, nr.2

bis/27 martie 1941; este descrisă o şedinţă solemnă la Academie, sosirea nemuritorilor pe care îi întâmpină ,,Ghiţă, omul de serviciu, în ţinuta de rigoare”. Cu portretele academicienilor: Gr. Antipa, D. Voinov şi Al. Lapedatu.)

44 ,,În faţa vieţii” (An. I, nr. 8/4 aprilie 1941); ,,Gazetărie, biurocraţie” (An. I, nr. 16/12 aprilie 1941);

,,Băcanul meu şi-a cumpărat limuzină” (An. I, nr. 33/7 mai 1941); 45

,,Despre orice” (An. I, nr. 17/12 aprilie 1941; debut în gazetărie după cum mărturiseşte scriitoarea); 46

,,De Vinerea Mare la căpătâiul lor” (An. I, nr. 23/20 aprilie 1941); ,,Serenadă” (An. I, nr. 32/6 mai 1941);

47 La 25 martie se aminteşte despre evoluţia actorului Miluţă Gheorghiu de la Teatrul Savoy din

capitală în spectacolul ,,Coana Chiriţa”, de Vasile Alecsandri; la 26 martie se vorbeşte despre spectacolul



Un plus de atractivitate aduc caricaturile şi desenele lui Barbu ori epigramele

nesemnate53

. Ştirile mărunte54

trădează apetitul cultural al lui Mircea Damian.

Emilia Şt. Milicescu semnează ,,Cronica feministă”55

.

Reportajele din pagina a treia despre viaţa de noapte în Bucureşti, furnicarul

străzilor, vânzătorii de pe Lipscani, munca zarzavagiilor, lăptăreselor sunt semnate de

Victor Costin Popescu şi Constantin Voiculescu. Alte reportaje semnează Ştefan

Mengoni56

Se aminteşte în pagina a doua că la 27 martie 1941 se va deschide ciclul de

conferinţe intitulate ,,Dobrogea soarelui răsare”, la Fundaţia Carol. Profesorul universitar

Simion Mehedinţi va vorbi despre ,,Graniţele neamului şi ale statului”. La Sala Dalles, L.

Zamfirescu va vorbi despre ,,Destinul personalităţii”. Ziaristul Mihail Negru a vorbit

despre protecţia animalelor, Pan Halipa a vorbit la Sala ,,Gh.Ţiţeica” din str. Victoriei 52

,,Robinson nu trebuie să moară”, de Foster, pus în scenă la Teatrul Naţional, sala Studio de Paul Gusti; tot aici o ştire despre dansatoarea olandeză Catherine Heen care a evoluat la Bucureşti;

48 La 29 martie se vorbeşte despre expoziţia de gravură şi desen de la sala Dalles unde expun:

Theodor Dan, Ion Diaconescu, Mariana Petraşcu, Wanda Sachelarie-V. şi Dumitru Ştefănescu; 49

O ştire din 4 aprilie 1941 aminteşte despre concertul Asociaţiunii Muzicale Române de la Ateneu din 6 aprilie cu opera Matthaeus- Passion de J. S. Bach. Din fondul obţinut urma a se repara orga care ,,a suferit stricăciuni după cutremurul din toamna trecută”. Spectacolul a fost susţinut de Orchestra Radio sub conducerea muzicală a lui Victor Bickerch.

50 ,,În trei acte” , de Heinz Coubie, la Teatrul Naţional, sala Comedia şi ,,Banii nu fac două parale”, la

Teatrul Ion Vasilescu (An. I, nr.9/4-5 aprilie 1941; laudă pe G. Vraca şi Ion Finteşteanu); ,,Isabela, Regina Spaniei”, regia Herman Ortner, la Teatrul Naţional (An. I, nr. 22/18 aprilie 1941);

51 ,,Aleluia” (An. I, nr. 23/20 aprilie 1941, ocazionată de sărbătoarea Paştelui);

52 ,,Apariţie nocturnă” (An. I, nr. 23/20 aprilie 1941; ,,Mi-a ieşit în drum fantoma/Omului bătut în cui/Şi

m-am întrebat ca Toma/-El o fi, sau poate nu-i?// N-a fost El/ N-a fost decât/Chipul unui om şi-atât/Chipul omului frumos/Din năframa Sfintei Veronica!// Dar pe mine m-a prins frica/Şi cum sunt un om pios/În noaptea Vinerii Mari/M-am făcut din mare-mic/Şi-am tăcut chitic.../Căci pe buze-mi îngheţase/Numele celui răsfrânt/Pe năframa de mătase/Care dibuia tăcut/Printre marii cărturari/Un tovarăş credincios/Ca să-i ţină de urât/În mormânt!...”);

53 ,,Unei balerine: O lume-ntreagă spune-n cor/ Dansezi ca fulgul de uşor/Căci cum să nu spui

domnişoară/Când eşti de felul tău...uşoară” (An. I, nr. 5/31 martie 1941); 54

La 31 martie găsim o ştire despre Societatea ,,Prietenii istoriei literare” pe care o conducea Petre Haneş, care scotea revista Preocupări literare. Societatea ţinea şedinţe de literatură bilunare în cadrul cărora au vorbit: N. Bezviconi (Evoluţia culturii româneşti în Basarabia până la Unire), Şerban Cioculescu (despre I. Codru-Drăguşanu). Acelaşi critic avea pregătit pentru tipar vol. 7 al Operelor Complete ale lui I.L.Caragiale. Tot aici citim: ,,Suntem informaţi că în maximum două luni va apare la Editura Fundaţiilor Regale o lucrare monumentală a d-lui G. Călinescu, anume ,,Istoria literaturii române de la începuturi până astăzi”. Cartea va apare cu o foarte bogată iconografie [...] iar formatul va fi acel al clasicei istorii literare Bedier şi Hazard”; la 14 aprilie 1941, o ştire vorbeşte despre spectacolul de dans cu Iris Barbura la Opera Română ce va avea loc duminică 18 aprilie ora 10; la 16 aprilie 1941 aflăm că a avut loc un pelerinaj la mormântul lui Panait Istrati, de la a cărui moarte se împlineau 6 ani. ,,Au fost de faţă: Margareta Panait Istrati, d-na Demostene Botez, Aida Vrioni, d-na şi dl. Petre Bellu, Alexandru Talex, Ion Panait, P. Polychroniade, Andrei Ghiţulescu, Paul Bărbulescu ş.a.” Au luat cuvântul Aida Vrioni şi Al. Talex iar Cristian Sârbu şi Voicu Cojocaru au citit versuri; la 6 mai 1941, ziarul relatează despre comemorarea lui I.C.Brătianu la Florica la 50 de ani de la deces. Cu acest prilej a fost sfinţită biserica lui Horea, adusă din Albac bucată cu bucată de Ionel Brătianu, eveniment la care au fost prezenţiI.P.S.Nicolae Bălan- Mitropolitul Ardealului, I.P.S. Tit Simedrea- Mitropolitul Bucovinei, P.S. Dionisie- Episcopul Argeşului şi P.S.S. Ion Bălan- episcop unit al Lugojului. Din numeroasa asistenţă sunt remarcaţi: Dinu Brătianu, George Brătianu, Bebe Brătianu, Mihai Antonescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Lupu, Pan Halippa, Manolescu-Strunga, I. Nistor, N.D. Chirculescu, Mihai Popovici, I. Lapedatu, I. Costinescu, dr. Gh. Banu; la 7 mai citim despre conferinţa lui Dragoş Protopopescu de la Sala Dalles despre naţionalismul lui O. Goga, la 3 ani de la moartea poetului; la 9 mai 1941, în sala Teatrului Municipal ,,I.L. Caragiale” va avea loc conferinţa lui N. Smochină despre ,,Expansiunea românească în răsărit”;

55 În care susţine că femeile nu trebuie să mai fie ,,păpuşi capricioase, costisitoare şi incomode” ci să

devină ,,mame şi soţii demne” (An. I, nr. 1/25-26 martie 1941); ,,Să renunţăm la surplus” (An. I, nr. 4/29 martie 1941); ,,Afectarea” (An. I, nr. 7/1-2 aprilie 1941); ,,Cochetăria nu e un viciu, ci o armă” (An. I, nr. 10/6 aprilie 1941); ,,Şi orăşencele muncesc şi suferă” (An. I, nr. 12/8 aprilie 1941); ,,Femeile în tramvai” (An. I, nr. 18/14 aprilie 1941);

56 ,,În feericul decor al primăverii veşnice un bătrân îngrijeşte trandafirii şi lucrează la salvarea ţării

sale: mareşalul Petain” (An. I, nr. 2 bis/27 martie 1941);



despre ,,Romanitatea Basarabiei” iar vineri 28 martie 1941 era anunţată conferinţa lui

State Drăgănescu despre G. Marinescu la Fundaţia Dalles57

.

O mare atenţie se acordă problemei refugiaţilor (basarabeni, bucovineni, ardeleni),

problemele specifice acestora găsindu-şi loc chiar pe prima pagină în cadrul rubricii

,,Colţul refugiaţilor”58

. Unii refugiaţi colaborează în paginile ziarului59

. La 14 aprilie

1941, un articol din pagina a doua60

informează că Sebastian Bornemisa care în urmă cu

30 de ani inaugurase sub auspiciile ,,Astrei” o editură românească în Ardeal - la care

fuseseră impuşi Liviu Rebreanu, V. Eftimiu, Al. Ciura, Ion Dragoslav- inaugurează acum

la Bucureşti editura ,,Română-Ardeleană” iar primul volum scos va fi ,,Băiatul popii

Nicolaie” de Ion Munteanu. Volumul va reda ,,cei 22 de ani de zbucium steril ai

generaţiei de după război” şi cauzele care au dus la pierderea Ardealului. Editura mai

anunţa şi un roman de Liviu Rebreanu.

În nr. 4/29 martie 1941 este publicat Decretul –Lege privind trecerea proprietăţilor

urbane evreieşti în patrimoniul statului. Legea- evident opresivă- are totuşi la articolul V

multe excepţii în sensul că nu se aplica şi evreilor naturalizaţi înainte de 15 august 1916,

celor răniţi în război, decoraţi, descendenţilor eroilor, celor botezaţi de peste 20 de ani,

celor căsătoriţi cu români de cel puţin 10 ani şi care au copii botezaţi creştini etc.

Ca urmare a recentei rebeliuni legionare, apar informaţii despre legionari sau

simpatizanţi arestaţi, daţi în urmărire ori amendaţi. Pe o asemenea listă apărută la 29

martie 1941 regăsim mai multe nume: Pătraşcu Nicolae (fost secretar general al mişcării

legionare), Constantin Papanace (fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe), Traian

Boeriu (fost director general la Institutul Naţional al Cooperaţiei), Horia Stamatu (fost

ziarist la Buna Vestire), Victor Apostolescu (doctor, fost şef al poliţiei legionare), şi

Ovidiu Găină. Despre acest ultim personaj se spune că era născut în 1918 în comuna

Solca, judeţul Suceava, fără ocupaţie, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, fost secretar

general al organizaţiei legionare Câmpulung şi fost chestor de poliţie. Desigur că cititorul

ar peutea întreba de ce este atât de special acest personaj. Răspunsul îl găsim în ,,Istoria

Literaturii române...” a lui George Călinescu61

care consemnează vorbind despre Mircea

Damian că adevăratul său nume ar fi fost Ovidiu Găină. Este o eroare a istoricului literar

datorată volumului mare de informaţii care au trebuit prelucrate în timp scurt pentru

realizarea monumentalei lucrări dar şi a condiţiilor extrem de grele în care a lucrat şi

publicat lucrarea sub presiunea timpului.

57

An. I, nr.1/25-26 martie 1941, p.2.) 58

,,Plecaţi din Basarabia, Bucovina şi nordul Ardealului, părăsindu-şi căminele şi rosturile, aciuaţi prin toate oraşele României Libere, se fac tot mai rar auziţi. Lumea a început să-i uite şi ei au început să uite. Le oferim noi un colţ în care (în pagina ziarului) vor găsi întotdeauna cea mai perfectă înţelegere a doleanţelor lor. Vom căuta să ne interesăm de toate problemele care interesează soarta lor, îndeosebi cu problema plasării celor care nu şi-au găsit încă un rost, apoi cu problema averilor rămase în teritoriile cedate. Este o problemă atât de spinoasă care trebuie rezolvată odată. Vom căuta apoi să facem o distincţie: sunt refugiaţi şi acei care trăiesc pe urmele refugiaţilor. Vom mai face apoi o subliniere: refugiul nu trebuie să devină o calamitate pentru refugiaţi dar nu trebuie să fie nici o afacere. Vom căuta apoi să trecem în revistă întreaga legislaţie privind refugiaţii. Vom scoate la iveală înţelesul acestei legiuiri şi vom căuta să dăm şi noi câteva sugestii modeste în legătură cu ceea ce ar mai trebui să se facă. Vom fi bucuroşi să auzim glasurile refugiaţilor adresându-ni-se cu toată încrederea şi stând cu ei de vorbă să găsim împreună soluţiile ce se impun în această chestiune” (An. I, nr. 2/26 martie 1941)

59 În afară de avocatul Ion Munteanu (,,Milionarul”, An. I, nr. 11/6 aprilie 1941), vom găsi la 31 martie

1941 semnătura lui Sebastian Bornemisa, fost primar al Clujului şi directorul revistei Cosânzeana unde debutase Mircea Damian în 1924 semnând Delavarona. În articolul ,,Un cuvânt răspicat” acesta deplânge cedarea Ardealului prin Diktatul de la Viena.

60 ,,O editură ardeleană la Bucureşti” (An. I, nr. 18/14 aprilie 1941)

61 ,,Mircea Damian şi umorul proletar”, op. cit. p. 929



După rebeliunea legionară, Horia Sima, şeful mişcării, dispare (va fi protejat de

Legaţia Germană din Bucureşti iar ulterior transferat în Germania unde va fi păstrat ca o

alternativă la Antonescu). La 16 aprilie 1941 este publicată o scrisoare a acestuia din 22

martie adresată lui Antonescu prin intermediul profesorului Găvănescu, în care arată că a

îndemnat pe legionari la ordine şi linişte. Apreciind că ,,sfâşierile interne sunt profund

dăunătoare şi întârzie opera de refacere a ţării”, îndeamnă pe Antonescu să reia

legăturile cu Mişcarea. Generalul răspunde profesorului Găvănescu- deci nu lui Sima- că

nu tratează cu rebelii iar scrisoarea o consideră perfidă, căci nu Horia Sima a fost ,,greu

lovit” ci el a lovit în poporul românesc iar pentru că se ştie vinovat, a fugit şi se ascunde.

În opinia lui Antonescu, Horia Sima şi conducătorii legionari au provocat rebeliunea

sconţând în stradă ,,sute de mii de nenorociţi”. Antonescu nominalizează ca principali

conducători ai rebeliunii

pe Horia Sima, Groza,

Trifa şi Vasile Iasinschi

pe care îi numeşte

,,rebeli”, reproşând lui

Găvănescu că încă ţine

legătura cu ei62

.

Începând din 1

aprilie, Ion Minulescu îşi

începe seria de reportaje

din cadrul rubricii

,,Săptămâna

Bucureştilor”63

semnând şi articole ocazionale64

.

62

În editorialul său din 17 aprilie 1941, intitulat ,,Poporul”, Mircea Damian se arată revoltat de atitudinea lui Horia Sima: ,,De cinci ori am citit scrisoarea pe care d. Horia Sima a trimis-o Conducătorului Statului prin d. Profesor Găvănescu. Este fără îndoială o mare deosebire de stil şi de ton între proza de azi a d-lui Horia Sima şi cea de acum câteva luni. Vocabularul este şi el altul, primenit cu cuvinte noi. Ca orice demagog care se respectă, d. Horia Sima îşi aduce în sfârşit aminte de popor, vorbeşte de sfâşierile interne, de o conducere închinată numai poporului şi aşa mai departe. [...] D. Horia Sima a fost însă la putere timp de aproape 6 luni [...] de ce nu şi-a adus aminte de ele atunci? Mărturisesc că scrisoarea d-lui Horia Sima m-a întristat. Mai întâi că dumnealui vorbeşte din ascunzătoare, şi noi ştiam că legionarul răspunde direct de toate faptele lui ; al doilea, fiindcă Horia Sima vede astăzi ceea ce n-a avut ochi să vadă şi minte să înţeleagă atunci când putea să facă într-adevăr treabă [...] Parcă e un blestem că aproape majoritatea oamenilor noştri politici jelesc starea poporului după ce l-au jecmănit, l-au împilat, l-au terorizat. Câtă vreme au fost la putere, şi-au slujit afacerile şi rubedeniile pentru ca de îndată ce devin simpli particulari sau dezertori din slujba unei idei pentru care erau gata să moară, să-şi aducă aminte că, în definitiv, ce face poporul, bietul, nefericitul popor [...] Amintirea zilelor de 21-23 ianuarie, plină de groază şi de sânge va rămâne veşnic în inimi. Poporul acesta ispăşeşte astăzi crima de a se fi răsculat împotriva statului, de a fi jefuit şi ucis la ordinul dumitale. A fost năucit, fanatizat sau împins de la spate după ce i s-a pus arma în mână de către oamenii dumitale. Sute de mii de familii au rămas pe drumuri, sute de mii de copii au rămas orfani pentru ca cei câţiva inşi în frunte cu d-ta să vă împliniţi un vis nebun.”. Atunci când afirmă: ,,Şi iată că astăzi, bine pitulat şi desigur bine păzit întinzi o mână generalului iar cu cealaltă îl arăţi drept ţintă oamenilor dumitale”, Mircea Damian sugerează că Horia Sima este păzit de germani.

63 ,,Seara pe Calea Victoriei. Domnul care salută. Maniac sau interesat. Digestia după masa de seară”

(An. I, nr. 7/1-2 aprilie 1941, p. 1); ,,În căutarea unui subiect. Inutilitatea criticii literare. Biografii iau locul criticilor. Ce vor face criticii într-un viitor apropiat. Publicul cititor nu-i mai vrea” (An. I, nr. 11/6 aprilie 1941, continuă în nr. 14/9 aprilie 1941); ,,Mahalalele Bucureştilor în sărbătorile Paştelui. Lăutarii, duşmanii flaşnetarilor. Spovedania unui bătrân flaşnetar” (An. I, nr. 19/15 aprilie 1941); ,,Sfântul Gheorghe. Cei care se mută şi cei care rămân. Pentru ce ne mutăm. De voie sau de nevoie” (An. I, nr. 24/22 aprilie 1941); ,,Scurtul dialog dintre doi bucureşteni. În ajunul plecărilor în vilegiatură. De nevoie sau de plăcere. Partir c’est mourir un peu” (An. I, nr. 32/6 mai 1941); două dintre aceste texte au fost incluse în volumul ,,Bucureştii tinereţii mele”, de Ion Minulescu (antologie de Mioara Minulescu prefaţată de Emil Manu, Ed. Tineretului, 1969, pp. 88-101). Celelalte sunt inedite.

64 ,,1 Mai” (An. I, nr. 29/1 mai 1941; ,,Sărmanul 1 Mai! A sosit şi nimeni nu i-a urat ,,Bun sosit!” Ca o

credincioasă pasăre călătoare, care nu uită să se abată în fiecare an şi pe sub streşinile prietenoase din anii trecuţi, 1 Mai a poposit şi în Bucureştii noştri. Bucureştenii, bucuroşi de oaspeţi de pe vremuri, dispăruseră însă. În locul lor, 1 Mai a găsit- e drept- o lume nouă, o lume care- deşi mai tânără- pare totuşi aşa de bătrână, că nu-



În aprilie 1941 a avut

loc recensământul populaţiei,

preşedintele comisiei fiind

Octav Onicescu. Detalii

despre acest lucru găsim în

nr.10/6 aprilie 1941 al ziarului

şi ele sunt interesante pentru

că la această dată teritoriul

României era sfârtecat şi mulţi

refugiaţi din teritoriile cedate

îşi găsiseră adăpost în Regat.

O informaţie măruntă

ne reţine atenţia la 1 mai 1941:

,,M. S. Regele Mihai I a botezat copilul unui ofiţer din garda regală. Din Caracal suntem

anunţaţi că M.S. Regele Mihai I, fiind reprezentat prin d. Ion Cociu, prefectul palatului

regal- care era însoţit de d. Maior Mircea Tomescu aghiotant regal, Nicu Fleşeriu,

directorul prefecturii palatului regal şi comandor Ştiubei- a binevoit să fie naşul copilului

Mihai, fiul d-lui maior Ion Petrovici din garda regală. Botezul a fost oficiat la conacul

Leontopol”.

În contextul dezbaterilor despre o nouă lege a presei, Mircea Damian adresează la

3 mai 1941 o scrisoare deschisă generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, făcând o

analiză a situaţiei presei şi a condiţiei ziaristului:

,,Domnule general

Îmi iau îndrăzneala şi cuviinţa de a aduce la cunoştinţa Dvs. câteva chestiuni în

legătură cu situaţia de azi a presei române. Prea se discută de câtva timp problema asta şi

prea nu are nimeni curajul să-i lămurească toate laturile în faţa cui trebuie spre a se lua

măsurile necesare. Nu ştiu dacă scrisoarea de faţă va fi îngăduită de cenzură, dar îmi

închipui că oricum ea va ajunge în faţa dvs. Dealtfel nu văd de ce n-ar fi preferată o

plângere dreaptă care ar putea duce la soluţionarea unei situaţii şi tragice şi ruşinoase, în

locul tânguirilor şoptite şi a criticilor de tot soiul care creează o atmosferă grea fără să

ducă la un rezultat practic.

Situaţia de azi a presei şi a ziariştilor în general este foarte precară atât din punct

de vedere moral cât mai ales material. În afară de cele trei mari cotidiane de dimineaţă:

,,Universul”, ,,Curentul” şi ,,Timpul” care au tipografii proprii şi o publicitate mai

întinsă, celelalte ziare îşi târăsc existenţa de pe o zi pe alta, hărţuite de necazuri şi de

creditori, cu redactorii neplătiţi, cu factura tipografiei neachitată la zi etc. Neavând decât

venituri minime faţă de cheltuielile foarte mari, ele sunt ameninţate în fiecare zi.

Domnule general,

Sunt cel dintâi care nu doresc reîntoarcerea la regimul de presă de acum câţiva ani, când

cetăţeanul era ameninţat de către cutare ,,ziarist”, care-l lovea şi-n pungă şi în onoare;

când şantajul era în floare iar şperţul înălţat la rang de dogmă. Am pledat întotdeauna

pentru demnitate omenească şi cinste profesională. Dar ca să stai drept, trebuie să ai ceva

în stomac, şi ca să fii cinstit e foarte necesar să ai cu ce-ţi plăti chiria şi cu ce-ţi întreţine

familia. Ziaristica este o meserie ca oricare alta, cu deosebirea că e poate cea mai

trudnică, cea mai nesigură şi cea mai prost retribuită. Afară de asta, ziaristul ca individ şi

şi mai poate aduce aminte nici de dragostea pentru datinile strămoşeşti a bucureştenilor de altădată care, o dată pe an, obişnuiau să iasă afară din oraş, pe câmp, unde în tovărăşia copacilor veşnic aceiaşi, sărbătoreau pe mult credinciosul 1 Mai [...]”



presa ca instituţie, poartă pe nedrept toate ponoasele unor oameni care au avut numai

foloase, căci toată lumea uită regulat un adevăr cam vechi: acela că noi nu suntem decât

oglinda moravurilor celor ce ne guvernează.

Domnule general,

De când cu instaurarea noului regim, avem o presă mai mult sau mai puţin dirijată. Vreau

adică să spun că presa e dirijată în ceea ce priveşte linia politică propriu-zisă, precum şi

politica gospodărească a ţării; că presa de azi are menirea de a face legătura între ţară şi

guvernul ei şi că- în sfârşit- privită din punctul acesta de vedere, presa, toată presa,

trebuie să aibă o atitudine demnă şi loială. Zilnic primim la redacţie plicuri cu material

de la direcţiunea presei şi de la alte instituţii spre a fi publicat. Îl publicăm bineînţeles cu

plăcere, fiindcă suntem în serviciu comandat şi pentru că avem datoria de a ne servi ţara.

Dar nu ne-ntreabă nimeni, guvernul bunăoară, sau ministerul de resort, dacă avem cu ce

plăti hârtia, în ce raporturi ne aflăm cu tipografia şi dacă am achitat abonamentul la

agenţia ,,Rador”? Nu mai vorbesc de redactori pe care abia izbutim să-i ameţim cu două-

trei sute de lei din când în când, nu mai vorbim de zincografie şi de alte multe belele. În

ceea ce priveşte publicitatea, este un capitol pe care aproape nu se poate conta, fiindcă

activitatea comercială e slabă iar instituţiile etatizate refuză să facă publicitate. Cele care

mai fac, plătesc

după tariful lor iar

nu după cel fixat de

noi, aşa încât abia

dacă scoatem

cheltuielile de

imprimare, clişee

etc. În sfârşit, din

vânzare, în loc să

câştigăm ceva,

pierdem vreo 30 de

bani la foaie.

Domnule

general,

Îmi permit să fiu

sincer până la urmă, spunând lucrurilor pe numele lor adevărat. Ştiu că aşa vă place.

Guvernul ajută într-un fel sau altul unele ziare mai vechi, care sunt fără-ndoială foarte

necesare. Dar tot atât de necesar este şi ziarul ,,Bucureşti” de exemplu, deoarece este pus

în slujba aceloraşi idealuri naţionale. Nu ni se acordă însă nici sprijinul, nici înţelegerea

trebuitoare. Mai mult, adică mai rău: niciunul din redactorii mei nu are permis pe căile

ferate, şi nu am nici eu fiindcă mi-a fost anulat. Se petrec şi astăzi domnule general

lucruri ciudate. Bunăoară ai drept dar nu ai dreptate. Ai dreptul să scoţi un ziar dar nu ţi

se acordă dreptate în lucrurile care ţin de el şi de propria ta existenţă. Ai dreptul să fii

român dar nu ai dreptate când ceri să trăieşti ca român. Şi asta pentru că unul şi altul

crede că ai ceva ascuns în inimă, o politică sau cine ştie ce gânduri. N-ai fost prins cu

nimic, este adevărat, nu ai fişă la poliţia socială sau la Siguranţă, şi asta e adevărat. Dar

uite că eşti suspect. Ce scrii, iscăleşti. Se poate vasăzică citi şi la urma urmelor înţelege:

nu e nimic strâmb, totul e la locul lui, şi fraza şi sensul. Nu e suspectă decât iscălitura.

Domnule general,

E ciudat şi e tragic să fie suspectă o iscălitură care nu a făcut propriu-zis nici o politică şi

să aibă căutare şi prestigiu altă iscălitură care a făcut două politici sau mai multe, care a



slujit doi stăpâni sau mai mulţi, pe care i-a lăudat şi i-a ocărât pe rând şi din convingere

adâncă. Nouă celor de la ziarul ,,Bucureşti” ne merge vestea că suntem democraţi. Poate

că suntem democraţi, poate că nu suntem. Are asta vreo importanţă dacă-ţi vezi de treabă

şi dacă vrei să trăieşti cinstit din meşteşugul tău? În orice caz, noi n-am făcut avere nici

pe spinarea democraţiei, nici pe spinarea naţionalismului. Nu suntem decât români şi

săraci. Dacă asta se numeşte democraţie, atunci suntem cu adevărat democraţi. Dar eu

ştiam că trăim nişte vremuri de înfrăţire , de solidarizare în jurul Ţării , al Regelui şi al

Conducătorului; mai ştiam că ideea de dreptate a fost aşezată la locul ei ; atunci pentru

ce aceste suspiciuni, pentru ce aceste nedreptăţi zilnice, când nu ni se poate aduce nici o

vină precisă, materială? Nu ne-am vândut niciodată nimănui, n-am îmbrăcat nicio

uniformă, n-am împrumutat nicio doctrină, n-am chiuit în curtea niciunei ideologii. Ne-am

făcut numai datoria, am fost români pur şi simplu. Acum am scos ziarul acesta, pentru ca

să ne trăim prin el viaţa zilnică şi pentru a ne pune în slujba ţării. Am făcut-o din capul

locului cu sinceritate, cu devotament şi uneori cu curaj. Vremurile sunt însă prea vitregi

iar presei i se aplică un regim nedrept. Presei în general şi nouă în special. Şi nu cerem

mult. Nu cerem propriu zis nimic altceva, decât să putem trăi o viaţă decentă în cadrul

unei prese organizate spre a nu ni se spune nici şantajişti cum se spunea despre ziarişti

înainte, dar nici milogii drepturilor noastre, aşa cum suntem astăzi.

Domnule general,

Dumneavoastră care aţi trăit o viaţă aspră dar dreaptă şi care, de când sunteţi

Conducătorul ţării nu încetaţi a recomanda şi a impune pe unde trebuie dreptatea, munca

şi înţelegerea- sunt sigur că veţi înţelege necazurile celei mai nedreptăţite bresle: aceea a

ziariştilor. Vă rugăm să ne puneţi în drepturile noastre, să ne daţi posibilitatea să trăim

cinstit şi demn. Căci suntem cei mai preţioşi ajutători ai dvs. Să ni se recunoască munca şi

serviciile pe care le prestăm în slujba ţării. Căci e simplu să ni se comande cutare sau

cutare lucru; e comod să ni se facă aproape zilnic cutare sau cutare observaţie; dar ar fi

drept şi omenesc să fim întrebaţi cum trăim şi pe ce anume ne bizuim pentru ziua de

mâine. Când regimul cere concursul neprecupeţit al presei şi al ziaristului, pe care, repet,

îl dăm din toată inima, trebuie să ni se înlesnească putinţa de a tipări gazeta fără atâtea

hărţuieli şi de a trăi fără atâtea neajunsuri şi uniliri. Încredinţaţi că veţi binevoi a lua

măsuri pentru ridicarea la un nivel de demnitate pe care-l merită a unei bresle care

oglindeşte slujindu-le toate înfăptuirile regimului precum şi necazurile şi doleanţele

tuturor categoriilor sociale, vă rog să primiţi domnule general asigurarea încrederii şi

devotamentului nostru.”

Ziarul este suspendat din ordinul ministrului propagandei, Nichifor Crainic, la 14

mai 1941. Mircea Damian trimite o scrisoare de protest acestuia. Va urma un proces şi

încarcerarea gazetarului romanaţean.

Bulgarii şi Sârbii din Vladila (II)

Petran Marin-Vlădila

După războiul austro-turc , s-a încheiat pacea de la Passarovitz. Austriecii au

ocupat Oltenia şi au stăpânit-o între 1718- 1739, până la pacea de la Belgrad. Populaţia a

fost supusă la dări grele şi la multe corvezi pentru aprovizionarea armatei habsburgice.

Exploatarea austriacă, împletită cu cea boierească, a silit multe familii de ţărani români să



fugă peste Dunăre revenind unii spre sfârşitul secolului al- XVIII-lea. Pe lângă cei

,,reveniţi‟‟ în Vlădila, îl găsim în documente pe Pârvan Vârban, n.1785- d. 1875.

Bulgarii şi sârbii au trecut Dunărea şi au venit de la Sud de Dunăre din mai multe

localitaţi. Migrau în grupuri de familii, rude, prieteni şi au fost aşezaţi de la Biserică spre

est, formând satul Sârbi, menţionaţi în documente, fiind al treilea sat, după Frăsinet şi

Vlădila. Strămoşii, moşii şi părinţii noştri bulgari, s-au născut şi trăit într-o generaţie a

secolelor XIX şi XX şi au avut bucuria să vadă în timpul vieţii lor, cum s-au realizat cele

mai mari evenimente ale istoriei noastre: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor,

Independenţa, Regatul Ţării, Răscoalele de la 1888 şi 1907, Războaiele Balcanice şi

Mondiale. În comuna Vlădila, s-au construit: Biserică, şcoală, bănci, şoseaua pietruită,

(Caracal-Corabia ) calea ferată cu gara, pepiniera, poduri etc. , toate realizate cu muncă şi

pentru fiii unei comunităţi treziţi la o nouă viaţă. A fost un început bun. Pământul le-a

adus îmbelşugare. În aceste condiţii, din punct de vedere al poziţionării geografice, satul

nostru a fost un loc bun de dezvoltare atât pentru localnici cât şi pentru migratori.

Satul Vlădila, sat de câmpie, a fost aşezat lângă pădure şi lângă apă. În noul sat,

format, erau aşezate familiile: Paţa, Procop, Nine, Mândreanu, Toceanu, Vârban, Pârvan,

Russan, Mladen, Anghel. De exemplu familia Anghel, a venit din localitatea Slavoviţa-

judeţul (ocrăc) Plevna- Bulgaria, şi a domiciliat în Deveselu. Din Deveselu, Anghel

Stan, n. 1811- d. 1871, s-a căsătorit în Vlădila cu Cuna Petran, n.1816- d. ? , având

împreună mai mulţi copii: Petran Tudor Tone, Ecaterina, Ilie Anghel , Nane Petran,

Petran Anghel, Petran Florea, Petran Andrei Gheorghe. Petran Andrei Gheorghe, a avut în

viaţă trei copii : Elisabeta, n. 1881- d. 1961, Apostol, n.1886- d. 1952 şi Lucsiţa, n. 1890-

d. ? . Apostol Petran, căsătorit cu Maria (Măriuţa) Vela, tot neam de bulgari, (Petcu Vela

– bunicul ei ) n. 1885- d. 1953, au avut nouă copii, în viaţă doar trei.

Familia Anghel , venită la începutul secolului XIX , s-a aşezat în strada Cozia nr.

50, locuind în bordei (descoperit în 1992 ), aflat mai departe de drumul comunal ,

învecinându-se la E cu bulgarul Vârban Niculin şi la V cu Pârvan zis Lişcă. Pe Anghel

Stan, îl găsim la împroprietărirea din 1864, ca ţăran –fruntaş, înzestrat cu 11 pogoane de

pământ, transmise din generaţie în generaţie. Informaţii despre această familie de bulgari,

păstrăm în memorie, multe date legate de modul de viaţă al acestora. Astfel locuinţa lor a

fost bordeiul până spre sfârşitul secolului XIX. În el se găsea patul (odaia de dormit), 4

pari în pământ, rogojina, cerga, lada de zestre, o masă, scaune, icoana şi soba oarbă. La

vatră pregăteau mâncarea încălzita cu ,,tor‟‟ (balegă uscată de la vite), unde aveau ca

mobilier masa cu trei picioare, scăunelele tot cu trei picioare, găleata de apă (de aramă),

tuga cu sare, lingurarul, ţăstu„ şi oalele de pământ cu tuciul de mămăligă. Mai aveau o

altă odaie unde ţineau lucrurile bune, numită odaia bună. În curte mai aveau o

ascunzătoare de grâu, botezată ,,iamă‟‟, bordeiul pentru bivoli, pătulul pentru porumbi şi

locul de grădină. Pe lângă munca câmpului, bulgarii noştri se mai ocupau cu creşterea

animalelor şi cu grădinăritul. În spatele curţii, la pârâu, aveau un sistem de irigaţii acţionat

de bivoli. Fiind grădinari, aveau cele mai frumoase legume, pe care la vindeau în sat sau la

piaţă. În sat mai erau ,,zarzavagii‟‟ cu care concurau: Nedelcu Ivan (venit din Târnovo în

1872), Nine Trifan ş.a.

Agricultura a constituit pentru locuitori o ocupaţie importantă, fiind sursa

principală de hrană. În zona noastră, pământul a fost şi este bun pentru agricultură, de

aceea el a făcut obiectul unor acte dotale. Familia de bulgari Anghel , ţărani –fruntaşi,

deţinea în gospodărie: patru vite de plug (boi , bivoli ), vacă, oi şi ca multe alte familii

mai aveau unelte importante, car, plug, prăşitoare, rariţă, grapă de mărăcini, de lemn apoi

de fier, sapă, furcă, coasă pentru munca pământului. Semănau: grâu, orz, porumb,



dughie, in, cânepă. Spre sfârşitul secolului XIX, în curtea familiei Anghel Stan, devenit

prin căsătorie Petran, se construieşte casă de ,,paiantă” , cu trei camere, cu prispă, orientată

cu faţa la drum, acoperită cu şindrilă, grajd, pentru animale tot din paiantă, acoperit cu

coceni , pătul de nuiele, cocină de porci şi coteţ de păsări. Apare un nou cadru de viaţă şi

de muncă impus de apariţia unor utilaje moderne. Dar în 1936, urmaşul lui Anghel Stan,

numit Apostol Petran, schimbă aspectul gopodăriei construind casă de cărămidă acoperită

cu tablă, atelier de tâmplărie şi altele, toate păstrându-se până la colectivizare, când li

s-au luat din ,,bătătură‟‟: boi, car, plug, folosite la munca câmpului.

În familia de bulgari s-au păstrat multe din obiceiurile legate de anumite sărbători

de peste an, de muncă de anumite evenimente importante din viaţa lor. Astfel la bobotează

erau ,,botezaţi” cu busuiocul, afară în curte de către ,,stâlpul” casei, toţi membrii familiei.

De ,,sân Toader” se spălau cu iarbă mare şi primeau caii să calce pe podul cu stănoage,

pentru că aveau sub pod şirul de iarbă mare, obicei ţinut şi astăzi. De lăsatul secului de

carne, după masa de seară, făceau tot felul de glume pe seama copiilor. Strachina cu apă

şi tărâţe avea moneda de unu sau trei lei, cine băga capul după ban se umplea de tărâţe.

Alt pariu era, cine putea prindea oul crud în gură (oul legat cu aţă de grindă ) sau cine

putea să bage aţă în ac, cu fundul pe sticlă cu picioarele încrucişate, toate rămăşagurile

nereuşite şi în amuzamentul celor prezenţi. La 1 martie găseau în poartă pus de flăcăi ,

mărţişoare. De Sf. Gheorghe şi Florii puneau ramuri verzi în poartă. A doua zi de Paşti,

după hora de pomană, familia participa cu mâncare şi băutură ,,la masa comună” în curtea

Bisericii, ca de altfel întrega comunitate, un obicei ţinut până la al II -lea Război. De

Rusalii primeau în ,,bătătură” căluşarii. Pentru combaterea secetei primeau ,,paparudele‟‟.

În zilele călduroase de vară , femeile din casă făceau ,,taste”, şi nu oricând- ,,în trei marţi

sau trei joi după Paşti” . În restul anului, de la secerat şi până la ,,campania” de toamnă , se

ocupau de gopodărie. De toamna până primăvara, femeile organizau şezători pentru tors

lână, in, cânepă, bumbac, cuseau cămăşi pentru toţi ai casei, ţeseau velinţe, preşuri,

prosoape, pânză pentru îmbrăcăminte. Când tăiau porcul, opreau păr pentru perii de haine

şi şoriciul pentru opinci (sec. XIX) etc. Pe timp de iarnă, femeile purtau ,,scurteică”, pe

cap- broboadă, în picioare- ciorapi de lână şi opinci. Vara erau îmbrăcate în cămăşi

cusute, încinse cu brâu şi ,,dăsculţe”. Bărbaţii, iarna aveau pe ei ,,cojoc de miel” , căciulă

(ţuguiată ) tot de

miel, iţari din

cânepă, brâu şi în

picioare opinci.

Vara- pălărie de

paie, cămaşă lungă

până la genunchi,

izmene, brâu şi

desculţi. Mergeau la

hore, în duminicile şi

sărbătorile de peste

an, care era una în

Sârbi la ,, doctoru„

Ion‟‟ în uliţă şi alta

în Vladila Veche, în

poieniţă la Manacu„.

La horă veneau

îmbrăcaţi în Nuntă în familia de bulgari Panciu



frumoasele ii cusute în timpul iernii. Horele erau organizate de către ,,garanţi‟‟ care

strângeau bani sau produse (grâu, porumb) şi participau oameni de toate vârstele dar juca

numai cine plătea garanţilor. Muzica era asigurată de : Tudorică a lu‟ Guşă, la vioară,

Ionică a lu‟ Guşă la ţambal, Mitrină a lu„ Gemaru la ,,clanaret‟‟, Florea lu‟ Aspru la

contrabas, Costică Pârlici la fluier. Din familia de bulgari, erau prezenţi la horă: Elisabeta,

Florina, Marioara, Ilie, Andreiana. La noi la Vlădila, până la al doilea Război, era

organizat Bâlci de ,,Ispas” unde veneau ,,tiribombe”, teatru de păpuşi (Marioara şi

Vasilache ), ursul, care ,,vindeca de şale‟‟ pe cine avea probleme cu spatele, produse

agro-alimentare, animale şi tot ce avea omul nevoie. Ionel Ciocardache avea bărci, cine

dorea să se plimbe pe lac. Dar în afară de bâlci, Bulgarii noştri mai mergeau la oraş

(Caracal), în zilele de târg, la Bâlciul de Rusalii sau de câte ori aveau trebuinţă.

Deplasarea se făcea cu carul cu boi, încărcat cu cereale, prin noroiul sau praful drumului,

îmbrăcaţi în ,,straiele ţărăneşti”. În familie, Măriuţa respecta cu stricteţe anumite

,,obiceiuri din bătrâni”. Astfel dacă unul din cei nouă copii se îmbolnăvea, îl trecea de trei

ori prin toartele ,, polovecii” ( găleata de aramă, 15 litri ) şi era scăpat (pe Apostol îl

amuzau toate aceste obiceiuri ) sau îl ,, mânjea cu balegă de vită”. Superstiţiile erau la

modă: Lunea nu dădeau nimic din casă, nu luau ouăle din cuibar, marţea nu făceau

,,ţăste”, nu începeau lucrul (împletit, cusut ), miercurea , în zi de post, nu spălau, nu

puneau ,,cloţe”, joia era bine de mers ,,împeţit” şi de muncit, vinerea, zi de post, nu se

cusea, nu se spăla, sâmbăta, era bine de făcut curăţenie iar duminica, la Biserică. În

sectorul ,,superstiţii” sunt multe de spus, legat de anotimpuri, de păsări şi animale, de

sărbători, de vatră, de secetă etc.

Hrana preferată a bulgarilor noştri era: iuţică de ,,platagele‟‟, moare de usturoi,

ardei umpluţi (raci), ,,domnişoare

spânzurate”, păpuşi de ştevie la

ţăst (strămoşul cuptorului cu

microunde), ciorbă de ,,poşircă‟‟,

de lobodă, de praz, cocârţău, turtă

de mălai, mămăligă (până în

perioada interbelică).

Tot în vremea aia, treceau

prin sat ,,mărghidani cu raniţa în

spate” ce vindeau ,,ARNICI”,

spătari, costorari, dogari, mocani

cu mere, nuci, pere şi ,,unele”

care dădeau ,,în cărţi” cu ghiocul,

sau în cafea. Nepotul lui Anghel

Stan, pe numele său Apostol

Petran, a ,,rămas” în casă

(n.1886-d. 1952), amintim că a

mai avut două surori în viaţă:

Elisabeta, (n.1881-d. 1961),

căsătorită cu Florea Irimin în

Vlădila, şi pe Lucsiţa (n. 1890-

d.?), căsătorită cu Ion Cruşoveanu

la Vădăstriţa. Apostol, fiind băiat,

aşa cum era obiceiul, a rămas ,,în

casă”. În casă vorbeau bulgăreşte, Paţa Petre (stânga) şi Petran Ilie din Vlădila

(1984)



duminicile la ,,taină”, vorbeau tot

bulgăreşte. Copiii când plecau la şcoală,

în clasa I-a , ca să nu fie respinşi, erau

învăţaţi să vorbească româneşte. Despre

Apostol, avem informaţia că era un ,,bun

meseriaş‟‟ , priceput tâmplar. În

gospodărie a lăsat multe din ,,lucrările”

sale: lingurar din 1915, mobilă de

bucătărie, mese, bănci, scaune, pătul de

lemn, maşină de tors bumbac cu

separarea seminţelor, război de ţesut şi

multe alte obiecte folosite în bucătărie,

în curte, grădină şi chiar pentru

localnici:, butoaie, tocărie (uşi, ferestre),

făcute la ,,mână”, în vremea lui

existau unelte rudimentare. În primul

război mondial, Apostol a fost mobilizat

în spatele frontului, Regimentul de

Geniu, ca ,,lemnar” . Din neamul de

bulgari Anghel, unii s-au căsătorit în sat

alţii în comunele învecinate. Unul din

neam, îl găsim erou în al doilea război

mondial, domiciliat în Comanca.

În familie dar şi în viaţa satului au avut loc transformări care au determinat

schimbări profunde de-a lungul secolelor. Astăzi, multe din obiceiurile tradiţionale şi-au

rărit ,,funcţia” originală aşa cum şi ei, bulgarii, s-au ,,rărit”.

Obiceiurile din sat nu dispar ci doar modul lor autentic aşa cum au fost ele la

începuturi.

Scurtă biografie a ,,Patriarhului de Drăgășani”- Părintele Dumitru Bălașa, fost preot în Romanați

Dan-Dumitru ANASTASESCU

Anul acesta, când Biserica Ortodoxă Română îl comemorează pe patriarhul

Justinian și martirii din temnițele comuniste, s-ar fi împlinit 106 ani de la nașterea

preotului și istoricului Dumitru Bălașa (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 26/2014;

40/2015) supranumit ,,Patriarhul de Drăgășani”.

Părintele Dumitru Bălașa a văzut lumina zilei la 1 august 1911, fiind al doilea fiu al

țăranilor Matei și Ioana Bălașa din satul Dealul Mare, comuna Gușoieni, județul Vâlcea.

Deoarece satul natal nu dispunea de școală, Dumitru a urmat cursurile primare și

gimnaziale în satul vecin, Spârleni.

În anul 1923 a fost admis la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, cu medie de

bursier. A fost interesat de lectură și scriere, iar în anul 1926 a realizat primul său reportaj

cu privire la o excursie la Mânăstirea Stânișoara, care a fost publicat în anul 1930, în

Anuarul Seminarului din Râmnicu Vâlcea65

.

65

Vezi Anuarul Seminarului din Râmnicu Vâlcea, 1930, pp.227-229

Copii din familiile de bulgari Toceanu şi

Petran pe uliţele satului



Tot elev fiind, având calități și aptitudinile literare, a început să scrie scurte articole

și poezii pe care le-a publicat în diferite reviste din Râmnicu Vâlcea, cum ar fi: Curierul

muncii, Naționalul Vâlcii, Îndrumarea Vâlcii, Seminarium etc. Dar, spre uimirea cadrelor

didactice, tânărul elev nu s-a mulțumit să fie colaborator la acestea, ci s-a hotărât să

înființeze o revistă literară numită Foi Literare66

.

Spirit enciclopedic în formare, nu s-a mărginit la ceea ce dascălii îi predau la

cursuri, ci cutreiera bibliotecile publice din oraș pentru a-și însuși diferite noțiuni.

În anul 1932, se căsătorește cu o fată de țărani, Ana, din satul Sutești, județul

Vâlcea. Aceasta era nepoata învățătorului Preda Grecu, cel care, prin 1850, a deschis o

școală particulară în Drăgășani.

În anul 1934, tânărul teolog, primește harul preoției, fiind hirotonit preot pe seama

parohiei Băleasa, din fostul județ Romanați, fiind hirotonit de către P.S.S Vartolomeu

Stănescu, episcopul Râmnicului.

La această parohie, părintele Dumitru Bălașa nu a înfăptuit multe lucruri de seamă

dar, stimulat de soția sa, în anul 1932 se înscrie la Facultatea de Teologie din București pe

care o va absolvi în anul 1936, primind calificativul ,,Magna cum laude”67

.

În această perioadă și-a descoperit vocația de istoric și cercetător, începând să

traducă diferite documente vechi, scrise în limba slavonă, şi să colaboreze cu revista

Renașterea din Craiova68

.

Savantul C.S. Nicolăescu-Plopșor, văzând potențialul tânărului preot, l-a îndreptat

spre citadela Olteniei, instalându-l în

reședința Olteniei.

În anul 1939, părintele Bălașa, era

încadrat ca preot II la parohia Ungureni

dar nici aici nu a stat mult timp, deoarece

postul său a fost desființat, fiind transferat

la parohia Craiovița și Hagienuș, în anul

1940.

După aceste schimbări, s-a

mobilizat învățând limba slavonă

diplomatică, iar prima înfăptuire de seamă

a fost descifrarea frescei Mânăstirii

Coșuna-Bucovățul Vechi, din Mofleni-

Craiova și Cronicii murale de aici, fapt

pentru care savantul C.S. Nicolăescu-

Plopșor l-a numit secretar de redacție la

revista Oltenia69

și secretar la Institutul de

Istorie Națională, filiala Oltenia.

În anii grei ai celui de-al Doilea

Război Mondial, părintele Bălașa a fost

mobilizat pe front, ca preot militar, iar

pentru faptele sale de vitejie a fost ridicat

la gradul de colonel, fiind decorat cu

66

Preotul Dumitru Bălașa ,,Patriarhul De Drăgășani” la 90 de ani, Editura ”Buna Vestire”, Râmnicu Vâlcea, 2001, pp. 15-16

67 Ibidem, p.17

68 Ibidem

69 Ibidem, p.18



Ordinul Steaua României cu Spadă și Panglică de Virtute Militară. Misiunea de preot

militar a îndeplinit-o cu multă dragoste de Dumnezeu și de semeni. De multe ori traversa

câmpul de bătaie în ciuruitul gloanțelor pentru a administra Sfintele Taine soldaților răniți

sau pentru a oficia prohodirea vreunui soldat căzut la datorie. Pentru dragostea de

Dumnezeu și de poporul său, părintele Bălașa a plecat în Transnistria pentru a boteza și

propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Prin toate aceste încercări a trecut cu rugăciune și

post, iar credincioșilor din Craiovița le spunea să rămână în credință dreaptă până la

moarte.

Anii de război i-au întrerupt activitatea culturală și publicistică, dar în anul 1948 a

reușit să publice, în Îndrumătorul eparhial din Râmnicu Vâlcea, câteva studii cu privire la

unele mânăstiri și schituri din Vâlcea și Romanați. În această perioadă, mai exact în anul

1947, părăsește Craiova, fiind încadrat la parohia Crețeni, între anii 1948 - 1950.

Părintele Dumitru Bălașa nu a scăpat de prigoana comunistă, fapt pentru care în

anul 1964 a fost arestat de Securitate pe motivul că ar fi vrut să-l împuște pe liderul

comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind condamnat la cinci ani de închisoare la Aiud,

Jilava şi cumplitul Pitești, iar toate scrierile sale au fost confiscate de Securitate.

În închisoare, părintele Bălașa, a trăit momente cumplite, condițiile fiind insalubre,

iar mâncarea era puțină. Pe lângă aceste condiții, se adaugă și bătăile, care erau precum în

iad. Părintele a suportat diferite prigoniri venite pe nedrept, deoarece se opunea

minciunilor și dezbinărilor pe care comuniștii le emanau.

În temniţă și-a împărțit celula pentru puțin timp cu părintele Dumitru Stăniloae, apoi

cu vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania70

.

Alimentația din închisoare consta din ciorbă de sfeclă furajeră, care era foarte

sărată, și arpacaș. Mâncarea foarte sărată și interdicția la apă le distrugea sănătatea

deținuților.

Cea mai cruntă bătaie pe care a suportat-o părintele a fost la Aiud când era lovit cu

o scândură care avea cuiele ieșite în afară. Din cauza acestei bătăi, preotul Bălașa a rămas

până la sfârșitul vieții cu o cicatrice pe spate71

.

Cea mai curajoasă faptă pe care părintele Bălașa a săvârșit-o în închisoare s-a

petrecut în anul 1964, când, întemnițat la Pitești, în ziua eliberării, a fost chemat de

comandantul penitenciarului să vorbească în fața tuturor despre faptul că nu mai crede în

Dumnezeu. Părintele a spus: Să-i mulţumim lui Dumnezeu, fraţilor, că am scăpat cu

viaţă!, apoi a rostit rugăciunea Tatăl nostru. Imediat, părintele a fost bătut crunt și i s-a

promis că nu va scăpa cu viața de acolo72

. Dar, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și, în

anul 1964, a putut părăsi temnița de reeducare, întorcându-se la munca sa de istoric și

cercetător.

Tot în acest an, preotul Dumitru Bălașa, a fost încadrat la parohia Zăvideni, județul

Vâlcea, până în anul 1968.

În 1967, vrednicul de pomenire mitropolit Firmilian al Olteniei îl numește redactor

la revista mitropoliei și bibliotecar eparhial. În acest sens, ”Patriarhul de Drăgășani”,

reușește, prin trudă și efort, să aducă revista Mitropolia Olteniei la un statut foarte înalt

datorită studiilor și documentelor publicate aici. Tot părintele Bălașa face diferite cercetări

pe teren, ajungând să cutreiere aproape toate bisericile din Oltenia73

.

70

Vezi în Pr. Dumitru Bălașa - Porunca iubirii ,nr. 1, 2001, pp. 20-22 71

Ibidem 72

http://www.fericiticeiprigoniti.net/ accesat la data 7.10.2017 73

Preotul Dumitru Bălașa ,,Patriarhul De Drăgășani” la 90 de ani, Editura ,,Buna Vestire”, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 19

http://www.fericiticeiprigoniti.net/



Pe lângă aceste înfăptuiri, părintelui Bălașa i se atribuie și scrierea a diferite cărți,

articole și broșuri. Astfel, de-a lungul vieții sale, a publicat aproximativ 12 cărți cu privire

la istoria bisericească, 9 cărți în domeniul istoriei laice, 109 studii și articole legate de

istoria bisericească și 86 studii cu privire la istoria laică. Tot, sfinția sa a mai publicat și 19

poezii, 16 lucrări în proză și o piesă de

teatru74

Din punct de vedere al istoriei

bisericești, a scris numeroase lucrări cu

privire la persoana lui Dionisie Eclesiarhul,

dintre care cele mai importante sunt:

Un alt document al lui Dionisie Eclesiarhul,

,,Oltenia”, 1941, Craiova, pp.76-77;

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul la

mânăstirea Bistriței (Vâlcea), în

”Renașterea”, Craiova, 1946, nr.4-5;

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în

almanahul ,,Ramuri”, Craiova, 1985, pp.123-

124.

Părintele Dumitru Bălașa a scris diferite

studii și articole referitoare la unele schituri și

mânăstiri din fostul județ Romanați, din

actuala Episcopie a Slatinei și Romanaților.

Studiile referitoare la schiturile și mânăstirile

din Romanați sunt:

Pentru ce la început mânăstirea Căluiul (jud. Romanați) s-a numit Cepturoaia, în

,,Renașterea”, Craiova, 1939, nr.10;

Biserica „Buna – Vestire” din Doba ( Romanați), în ,,Îndrumătorul eparhial”, Rm.

Vâlcea, 1949, nr.10;

Schitul Pleșoiu (Romanați), în ,,Îndrumătorul eparhial”, Rm. Vâlcea, 1949, nr.11-12;

Mânăstirea Căluiul sau Cepturoaia, în ”Mitropolia Olteniei”, Craiova, an XXIII, nr.7-8,

pp.513-534.

Dintre cele mai importante cărți, studii și articole în domeniul istoriei bisericești,

amintim:

Schitul Iezerul (Vâlcea), Rm. Vâlcea, 1948;

Mânăstirea Căluiul sau Cepturoaia (jud. Olt), Craiova, 1971;

Sf. Ignatie Teoforul și Nicodim de la Tismana, Craiova, 1971;

Pagini din trecutul mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi, Craiova, 1974;

De la Zalmoxis la Iisus Hristos, Craiova, 1993;

Mânăstirea Lipovul (o istorie necunoscută), în ,,Renașterea”, Craiova, 1938;

Însemnare de pe un vechi penticostar al Mânăstirii Bucovățul Vechi, în ,,Oltenia”,

Craiova, 1940;

Biserici din Gorj, în ,,Mitropolia Olteniei”, Craiova, an XXI, nr. 5-6, pp. 402-481;

Martiriul părintelui mitropolit Antim Ivireanul, 1716, în ,,Lumina Lumii”, 1992, an I, nr.1,

pp.12-14.

74

Ibidem, pp.155-179



Părintele Dumitru Bălașa a scris, de asemenea, și diferite cărți, studii și articole cu

privire la istoria laică. Dintre acestea amintim:

Despre familia lui Alexandru al II-lea Voievod (știri noi bazate pe descoperirile de la

Mânăstirea Bucovăț), Craiova,1944;

Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, București, 1997;

Basmul romanizării. Dacii, întemeietorii Romei, Craiova, 1998;

O bucată de mozaic roman la Mofleni, în ,,Oltenia”, Craiova, 1940, nr.4;

Un hrisov inedit din anul 1633, în ,,Mitropolia Olteniei”, Craiova, an IX, nr.3-4, pp.221-

222;

Documente argeșene, în ,,Mitropolia Olteniei”, Craiova, an IX, nr.7-8, pp. 528-530.

În anul 1983, conducerea comunisto-ateistă i-a confiscat toată biblioteca, cu toate

traducerile din slavonă dar sfinția sa a avut curajul să o ia de la început cu toată munca de

cercetare și traducere75

.

După pensionare și după trecerea la Domnul a soției sale, părintele Dumitru Bălașa

s-a retras la locuința sa din Sutești, județul Vâlcea, dedicându-se studiului și traducerilor

din slavonă, fiind vizitat de foarte multe ori de numeroși ierarhi ai Bisericii Ortodoxe

Române, dintre care amintim: IPS Bartolomeu Anania; IPS Gherasim al Râmnicului; PS

Damaschin al Sloboziei și Călărașilor etc.

În anul 1990 i s-a propus să devină membru al Academiei Române dar, din

smerenie, a refuzat.

După o perioadă de aproape nouă decenii acordată cercetărilor științifico-istorice,

Părintele Iconom Stavrofor Dumitru Bălașa, trece la Domnul în ajunul praznicului Nașterii

Domnului din anul 2001.

Memorii de război. Însemnări din carnetul de amintiri al sergentului artilerist

Ilie Spirescu (II)

Col. (r.) Dumitru Matei

Văzut – trăit – simţit

Însemnările mele, sergent SPIRESCU ILIE, contingentul 1918, făcute în timpul

serviciului militar – le-am găsit pe un carneţel minuscul, text scris cu creionul, parţial

distrus. Pe altă pagină, autorul notează: Oraşele prin care am trecut: Bucureşti, Orheiu,

Bălţi, Călăraşi, Soroca, Chişinău, Bolgrad, Bender, Dravicea, .... (urmează text

indescifrabil).

O pagină are titlul: CÂNTECE ŞI POEZII culese în mersul meu prin Moldova în

războiul crâncen din anii 1916-1917-1918. Dintre acestea multe au text indescifrabil:

-CÂNTEC. Text ilizibil. Sub el se poate citi: Scris la Bălţi, 26 septembrie 1918.

-16 ANI, OCHI NEGRI. Text 5 strofe a câte 4 versuri. Ilizibil.

-LA MĂRĂŞEŞTI. Text ilizibil, 48 versuri.

-TUNARUL. Text ilizibil. Cuvinte din text: ... tunar cu sânge rece ... Regimentul

treisprezece ... luptat la Mărăşeşti ... cu dorul de moşie şi fapte vitejeşti.

-MĂRĂŞEŞTII. 4 strofe la finalul cărora este scris: Răzbunare, Biruinţă.

-PE BULEVARD. Cîntec scris în spitalul din Kişinău, 3 noiembrie 1918. Poate fi

citit, parţial textul poeziilor intitulate Ţării mele şi La Oituz:

75

http://www.fericiticeiprigoniti.net/ accesat la 7.10.2017

http://www.fericiticeiprigoniti.net/



ŢĂRII MELE

O, Ţară fericită

Ca raiul pe pământ

Te vezi acum sleită

La crudul tău sfârşit

O, scumpă Românie,

Dar repede-ai căzut

O, Românie Mare

N-ai putut să te faci

Şi pentru grea-ncercare

Acuma plângi şi rabzi.

Cu dragostea ta sfântă

Tu bravă te-ai luptat

Speranţa ţi-a fost frântă

Chiar de-al tău aliat.

[Urmează 6 versuri ilizibile]

Suferă cu tărie

O, Ţara mea iubită

Tu nu vei fi zdrobită

O rană sângerândă

Pe trupul tău săpată

Curând s-a vindecat

Ridică-te ...

Nu plânge, Ţara mea.

LA OITUZ

În lupta de la Oituz,

Sub ploaia aspră de

obuz

Pe vale, lângă mânăstire

... nemţi tot loviră

E pe-nserat şi plouă.

Obuzele ...

Se-ncepe luptă nouă

Şi straşnic tunul bate,

Dar încetează lupta.

Pe vale, sub brădete

Nu vezi decât atâta:

Cununa de răchite,

Iar mai dinspre ziuă,

La răsărit de zori,

Tu vezi cum sânge curge

Pe brazdele de flori.

Filele cu textul cel mai interesant sunt ilizibile, probabil fiind cele mai citite. Au

diferite pete, unele chiar de cerneală, deşi autorul a scris cu creionul. Totuşi, din

fragmentele de fraze ne dăm seama cât de groznice, cât de tragice au fost clipele trăite de

ostaşi pe front:

22 iunie ... flăcări mari ... m-am înnecat .... o biserică ... mai multe obuze cad la

noi în ...

26 iunie, noi am ... aeroplan a ... obuze chiar în grămezile ... cuprinzându-le sau

aprinzându-le. O explozie teribilă ... pe jos ca şerpii. Penu Ion aleargă cu marmita cu apă

... să stingă ... îl apucă de mâini, vărsând marmita. În această zi pe la orele unu după

amiază, bombardamentul reîncepu. Eu eram într-un bordei ... zăcuse ... două obuze căzură

în uşa bordeiului aruncând ... cu ceai, care fu vărsat. Sergentul Bol... fu rănit foarte grav.

... întrun colţ al bordeiului şi aşteptam s-auzim, îngroziţi. Făceam semnul crucii, rugăciuni

către Bunul Dumnezeu, care ne ajută. Artileria grea din spatele nostru începu să tragă.

Regimentul 7 Artilerie Grea trăgea la nebunie. Noaptea s-au mutat tunurile pe altă

poziţie. .... văzut la artileria ... un tren ... fărâmată ...

21 VII ... viituri. Siretul avea apa tulbure, iar sărmanul venea mort pe deasupra

apei. ... serviciul pontonierilor. ... în timpul acesta pontonierii umblau cu barca în sus şi în

jos pe Siret. În timpul acesta ... fetele din Nămoloasa păşteau vitele sub oribila

traiectorie. Mare curaj ... erau obişnuite cu războiul, mai bine ca noi.

În ziua de 27 iunie eram cu Doicu de la tunul 9 şi fierbeam porumb cu marmita,

când, pe neaşteptate, un obuz răsturnă marmita, iar pe noi ne-a pus pe fugă spre boscheţi.

Domnul căpitan, când începu bombardamentul, ne chemă, spunându-ne că obuzul nu pică

în bordeiul lui.

28 iunie. Bombardamentul ...

29 iunie ... mergea ... cam deseori pe ... văzând de aproape ... războiul pe ...

30 iunie ... la tranşeele inamice arde un depozit de muniţii, unde iese un fum gros.

Nemţii bat ... ruseşti din sat. Ruşii făcuseră o baterie76

din lemn şi ciment. Trăgeau în ....

distrugă.

76Au amplasat tunurile în poziţie pregătită ca adăpost, trăgând prin ambrazuri.



1 iulie Tunul ... nemţesc care bătea Hanul Conachi a venit la pod. Cei de la

observator ne-au comunicat şi am tras o serie de obuze asupra ... la Movilenii

Bătrâneşti. Văzând poziţiile aşa ... se mirau cum am stat noi aici şi n-au vrut să ocupe

poziţiile.

4 iulie A venit artileria, călăraşii, şi toţi ai noştri nu s-au temut. Au aşezat pe

poziţie. Noi am plecat noaptea la pădurea Nemţoaica şi am pus ... . Eu am rămas la

baterie strângând ... când am stat în teren ... am stat 3 zile, am tras câte 6 obuze şi am

plecat bine la Mărăşeşti.

Luptele de la Mărăşeşti

Luptele cele mari ale românilor în acel război au fost la Mărăşeşti. Războiul

acesta a fost cel mai crud din câte au fost pe pământ. Aşa război n-a fost şi nici n-are să

mai fie77

, cât va fi lumea. El a fost anume declanşat pentru distrugerea popoarelor mici,

după gustul şi politica marilor puteri ale Europei ... război ... fiindcă toate ţările din ...

de rezistenţă şi tărie ... a stat prin putinţă ... şi meşteşuguri pentru a putea zdrobi.

În ziua de 8 iulie am ajuns la Siret, oprind în dosul unor vii. Până la front erau 3

km. Siretul era devale, peste el au făcut un pod de lemn, pe care trecurăm noaptea şi

aşezarăm poziţia în dreptul satului Căzăneşti, lângă cimitir, în nişte ...

În acest cimitir erau foarte mulţi ostaşi căzuţi jertfă către Patrie. ... datoriei către

Patrie, în luptele de la 23-24 iulie. Satul ... era distrus, căci obuzele ... de focul teribil.

Şedeam gata pregătiţi, aşteptând ordinul de tragere ... şi la capul satului, spre

podul de fier. Auzim mitralieră trăgând, pe urmă tunurile nemţeşti începuseră să bată cu

furie.

Ce se întâmplă, că se ... la atacul lor nemţii pierdură multe vieţi .... . La orele 10

fiind expuşi, se pregătiră de alt atac şi pe la orele 1 după amiază ieşiră iarăşi la atac cu

multă furie, având ca ţintă podul de fier. Bavarezii lor, cu căştile cele mari, înaintau

orbeşte la atac, neţinând seama de sacrificiul ce-l făceau [în rândurile lor] mitralierele

noastre: îi secerau grozav, acoperind câmpul cu mormane de cadavre. În urmă ocupară

podul, trecând la 500 metri spre noi, apoi, pe sub seară de tot, ieşiră şi ai noştri dând

contraatacuri cu furie, ajutaţi fiind de artilerie. Atunci am tras cu tunul, măiculiţăăăăă, că

l-am roşit. Am copt porumb la ţeava lui.

Nemţii porniră în acest mare atac şi cavaleria lor .... crezând că frontul nostru e

spart, [iar noi îi] atacarăm cu şrapnele. Nu mai venea ţeava în baterie. O răceam cu apă

adusă cu marmitele. [Aduceam ţeava tunului] cu pârghia în baterie şi trăgeam la ...

nespusă cu grele pierderi ... formidabil se auzi la tranşeele noastre sau transmisiile

noastre ... nemţilor spart şi .... cu 30 la 4000 metri ... francez focos mină ... noi, căci

până atunci bătuseră şrapnele la 1200 şi chiar 1800 ... cu bucurie mare.

Un infanterist [telefonist] peste care căzuse pământul unui tranşeu de telefon,

zăpăcit de groaza morţii a fugit alergând la noi şi ne striga cu glas speriat:

-Fugiţi, fraţilor, nu mai trageţi, că nemţii sunt aici.

Rămăsesem ca trăzniţi, dar viteazul nostru căpitan îl luă din scurt, îl bătu, apoi îl

trimise sub escortă la divizie, iar pe noi ne încurajă cu cuvinte pline de mărinimie.

Săracul infanterist, era stăpânit de groază mare.

Trăgeam la [cadenţa maximă permisă şi] de atâta tras ni s-au spart tunurile şi

trebuie să stăm. [Ţevile tunurilor] au crăpat ca nişte castane din cauza focoaselor ... şi

aparatele de ochire .... Tunul 4 a crăpat şi el ...

77Mulţi au sperat să fie aşa, dar speranţa le-a fost înşelată. Al II-lea Război Mondial a fost mult mai crud; fiind purtat cu arme

mai perfecţionate a avut mai multe victime.



Am stat în repaus 4 zile până ne-au sosit alte tunuri de la arsenal, apoi am intrat

iarăşi în luptă.

În acest an Mărăşeştii, micul şi liniştitul orăşel de pe Siret, a devenit loc istoric şi

va rămâne neşters din istoria românilor. Cine credea că pe această liniştită luncă se vor

jertfi atâtea vieţi omeneşti, că aici va fi centrul războiului, că aici va fi iadul pe pământ?

O, ce lupte au fost! Ce chinuri! Ce zvârcoliri! Bombardamentul a fost teribil, ca la

[Verdun]. Orăşelul Mărăşeşti e distrus în întregime. Frumosul castel Negro Ponte [este

distrus pe] jumătate, iar mobilele şi ... pradă focului.

Viile erau săpate de tranşee. Fabrica de zahăr, cu coşurile găurite de obuze. Chiar

acum arde78

... iar noi privim la ea. Fioroasele zile ... Tunurile noastre erau aşezate între

... dreptul fabricii, lângă 4 plopi uriaşi ... şi artileria grea rusă.

La Berheciu

... divizia noastră era toată adunată aici.

Ziua de 28 iulie a fost ziua botezului de sânge. În această zi îi atacăm grozav ...

întreaga lună ... ai noştri au învins ... Domnul căpitan făcuse reglarea tragerii pe zone.

Aveam 4 zone de bătut: la movilă, colţul de pădure şi pădurile. Noaptea am făcut

blindaje79

pentru noi, servanţii şi postul de comandă al domnului căpitan. M-am găsit cu

Sima Petru, cu Ion Lixăndrină şi cu Mitroi Radu. Mi-am luat ziua bună de la ei. Rachetele

vrăjmaşe fulgerau trase pe deasupra tranşeelor ... spre noi cerul era senin ... la podul de

lemn de la Inoşeşti. Aeroplanele treceau pe sus observând mişcările noastre. Ele treceau

pe deasupra norilor făcuţi de tunurile noastre antiaeriene cu fumul şrapnelelor.

Era pe la orele 9 dimineaţa, un tun nemţesc bătea podul de lemn. Lângă capul

podului era postul de prim ajutor al serviciului sanitar, pe lângă care cădeau vraişte

grenade şi obuze. Două obuze au căzut în [mijlocul] barăcii, omorând şi rănind.

Noi stăm sub teribila traiectorie îmbărbătaţi de viteazul nostru căpitan D. N.

Pe la orele 11 am fost încadraţi de o ploaie de obuze. Două se spărgeau şi două

nu, făcându-ne impresie. Cele care nu se spărgeau, veneau fâlfâind şi când cădeau la

pământ produceau un foşnet. Aceastea creau tuse, asfixie şi lăcrimare. Acest lucru l-am

observat târziu, când începusem cu strănut, cu lacrimi ... De două ori am fost atacaţi [în]

această poziţie ... deodată... de gaze lacrimogene, care se târăsc pe pământ, trăgând la

lunca Siretului şi la tranşee, învăluindu-le în această otravă omorâtoare. Ele învăluie

câmpul, băgând în fiorii morţii pe bravii ostaşi din cele 3 divizii care luptă aici la

Mărăşeşti ... Tunurile bat cu furie .. (urmează o pagină ilizibilă).

Nemţii, crezând că au distrus pe toţi soldaţii de aici, ieşiră la atac cu o furie

disperată, voind cu orice preţ să spargă frontul, dar ieşind, se loviră de vitejii ostaşi ai

Diviziei a IX-a, care ţinuseră măştile la ochi, adăpostiţi în tranşee. Ei i-au primit cu mult

foc, trăgând în carne vie asupra disperaţilor. Coloane germane şi bulgare au trecut la

atac ca lupii cei flămânzi dinspre satul Strejescu.

O serie de lovituri urmară din partea noastră, trăgând obuze fără număr în

coloanele care veneau în valuri dese cu ... îi nimiceam, de cum veneau în zonele artileriei.

Am nimicit în două ceasuri un atac în care reţelele [de sârmă] de la tranşee s-au umplut

până sus cu morţi; peste tot locul găseşti mormane de cadavre. Străzile satului Strejescu

sunt pline de cadavrele soldaţilor lui Mackensen, spărgătorul de fronturi care se lăuda că

va cuceri Moldova în 15 zile şi va aranja ostaşilor săi o masă mare în Iaşi, pe care

credeau că-l vor lua repede, fără bătaie de cap, dar nu le-a ajutat Dumnezeu să-şi

78Modul de exprimare arată că aceste pagini au fost scrise chiar în timpul războiului. 79adăposturi



împlinească mizerabilele lor planuri, căci infanteriştii noştri s-au luptat ca leii şi au băgat

groaza în ei. Artileria şi-a făcut datoria, aruncând la acest atac 19.000 obuze franceze în

tranşeele nemţeşti în 3 ceasuri.

E ziuă la orele 12, când scriu aici e întuneric ca noaptea din cauza fumului în

perdele groase. ... ard ... zgomot asurzitor, gaze ... ţipete, vaier, nechezări de cai în aceste

momente ... uriaşe ... nădejde de viaţă. Acum se hotărăşte soarta celor două armate: care

pe care. Tunurile tuşesc, mitralierele cântă cântecul lor sinistru ... în îmbulzeala lor,

umblând ca nişte adevăraţi draci prin fum şi foc, aruncând răcnete dese.

Văzând nemţii că nu este posibil să spargă frontul de aici, de la Strejescu,

încetează orice luptă, pregătindu-se şi aducând rezervă nouă, ca să poată da alt atac. Ei

aveau aici, la Mărăşeşti, 13 divizii, dintre care una bulgară, 3 turceşti şi restul germane şi

austriece şi două divizii speciale, bavareze, iar guri de foc aveau de 6 ori mai multe ca

noi. Aveau 18 regimente de artilerie de toate calibrele: 53, 78, 210, 305 şi automobile

blindate, apoi turele de tanc, mitraliere în număr colosal, iar aceste trupe erau deprinse

cu războiul, fiind scoase de pe frontul francez.

Aveau baloane şi aeroplane şi poziţii bune. Ei se pregătiseră repede şi aleg unde

să dea lovitura cu mai mult succes. De la satul Strejescu, pe care îl lăsaseră plin de

cadavre, veniră să lovească în dreptul fabricii de zahăr la ...

Tranşeele noastre erau săpate în cimitir, unde se găsea Regimentul 7 Cavalerie şi

când nemţii ieşiră la atac şi-i luară fără veste pe [regimentul] 7 Călăraşi, decimându-l

grozav, venind pe tăcute, dar mai repede ca vijelia. Începură bine ... cu mult sânge

bavarez vărsat şi înaintau ... trăgeau ... Văzurăm răsărind ca din pământ un regiment de

infanterie. Era Regimentul 70 (sau 75) Infanterie şi care veni în pas de atac, cu baionetele

la arme, în păpuşoi. Baionetele sclipeau în soarele arzător, [infanteriştii treceau] pe lângă

noi, risipindu-se [în trăgători]. Nemţii fură respinşi şi de data asta, spre nemărginita lor

ciudă. Frontul fu apoi împins spre Focşani, până la satul Boagos (?).

Mulţi nemţi şi-au găsit moartea aici, la Mărăşeşti. Astfel fu respinsă trufia

lăudărosului feldmareşal Mackensen, supranumit de toţi spărgătorul de fronturi.

Acum au văzut nemţii că nu se pot juca cu românii, ca în toamna anului 1916,

când s-a produs ocuparea României, uitată şi vândută. Acum au văzut nemţii că un român

a luptat contra a 15 bavarezi, pe care ei îi lăudau că sunt cei mai tari ostaşi din lume ...

grozava tenacitate ... aduse aici pentru distrugerea întregii Românii.

Tactica luptelor [duse de români] s-a lucrat sub îndrumarea80

ofiţerilor francezi.

Nu le-a ajutat Dumnezeu nemţilor să-şi îndeplinească ticăloasele dorinţe şi văzându-se

biruiţi, au botezat această bătălie mare lupta de la Mărăşeşti.

Dar generalul Mackensen, vrând să-şi spele ruşinoasa înfrângere a pregătit altă

lovitură, contra ruşilor de la aripa dreaptă a noastră, la Muncelu-Fiţioneşti. Şi pe când

noi seceram cu baraje dese de artilerie risipitele lor coloane aici la Mărăşeşti, iar

infanteria ataca, împingându-i mereu spre Focşani, ei loviră pe ruşi la Muncelu şi

înaintară cu mare bucurie, dar nu ştiau că vom merge contra lor la Muncel. Au atacat

acolo ştiind că e frontul mai slab, reuşind să spargă frontul ruşilor, apoi aveau să ne ia pe

la spate81

ca să ajungă la Moineşti şi oprirăm şi aici înaintarea uriaşă a nemţilor.

În grozavele lupte de la Mărăşeşti am avut ocazia să văd multe feluri de grozăvii,

pe care le-am văzut de aproape şi pe care le voi descrie pe scurt, ca să le am ca amintire

şi să nu uit aceste zile. Mergeam cu furgonul ca corvodaş la lemne, la Pădureni. Etapele

Diviziei 14 lucrau la reţele de sârmă şi am văzut un om prin care trecuse un obuz,

80În text: dictatura 81Cu sensul: să ne încercuiască



găurindu-l ca cu sfredelul. Era mort, întins pe iarbă. La bateria a II-a un obuz a trecut

printr-un cheson cu muniţii, rănind grav un soldat, rupându-i şira spinării. O femeie care

se ducea la Mărăşeşti, a fost făcută praf de un obuz. În porumb am găsit un soldat din

infanterie găurit de un şrapnel, făcut ciur. Am mai văzut o fată de 16 ani nebună din cauză

că pe când se afla în casă cu fraţii şi părinţii ei, un obuz de artilerie a căzut, doborând

casa pe ei şi i-a omorât pe toţi, numai fata a scăpat, dar a înnebunit de frică. Un copil

mort într-o casă, nişte vite moarte peste tot locul.

Eram cu Arghir şi am intrat într-o casă, unde am găsit măsuţa plină cu mâncarea

mucegăită. O mămăliguţă, un castron cu mâncare şi muştele făcute caer pe ele. [Acei]

stăpâni ai casei fuseseră însă găsiţi de focul artileriei germane tocmai la masă. Au lăsat

mâncarea şi au plecat. Casa încărcată cu de toate ale casei. În curtea casei 4 gropi mari

de obuze. Un tăbăcar lucra şi el meseria aici, în ploaia de foc. Două obuze au lovit micul

lui atelier şi l-au făcut să fugă. Am găsit toate aşa cum le lăsase el şi n-a luat nimic. Un

atelier de cismărie distrus de bombardament, zeci de calapoade împrăştiate peste tot. Am

luat şi eu două. Dădurăm peste un beci plin cu vin, ne pilirăm straşnic şi dormirăm pe un

poloboc, iar când ne deşteptarăm, pe la orele 3, afară ploua foc şi fier topit. Am fugit

buimaci, neştiind încotro. O santinelă strigă: „Unde mergeţi măi camarazi? Aţi

înnebunit?” Ne arătă unde se găsesc liniile noastre şi astfel ne văzurăm iarăşi la baterie.

Ajunşi aici, luarăm parte iarăşi la toate grozăviile.

Mâncarăm tapioc cu unt lângă un plopşor. Câteva cămăşi spălate erau întinse la

soare. Un căpitan călare ne înjura că de ce am lăsat cămăşile pe ramuri, căci fiind albe,

ne descoperă inamicul. Chemă pe Iordan şi îi dete două cravaşe vârtoase pe spinare, dar

abia făcu câţiva paşi şi auzirăm trosnetul unui obuz care l-a făcut praf cu cal cu tot.

Într-o zi plecai cu un cheson la împrospătare. Eram pe banchetă, iar caii mergeau

la trap. Trei obuze căzură asupra şirului de chesoane acoperind în zona şefului de

chesoane caii cu călăreţi cu tot. Schijele dese ca ploaia zbătuciră pe la urechile mele, iar

eu mă zgârcii pe banchetă. Două schije mă loviră în cască şi mă uitai în baerele

chesonului şi apoi simţii rece în jambierul meu, la piciorul stâng. Mă pipăiam când am

ieşit din zona periculoasă, dar, cu ajutorul Lui Dumnezeu, nu m-a rănit.

Ajunserăm la Nicoreşti şi ploua de credeai că se scufundă pământul. La front se

auzea bubuit, noaptea venise şi vedeam cum licăreau gurile de foc inamice pe dealul

Şuşiţei. Vântul e grozav. Găsirăm coloana, am luat muniţie şi când am ajuns la Inoşeşti

nemţii trăgeau asupra podului şi a şoselei. Teribilele lor şrapnele de [calibrul] 210 [mm]

cădeau în mijlocul şoselei la vreo 10 metri de chesonul nostru, fără să se spargă. Oprirăm

până se potoli şi pornirăm cu mare frică. Ajunserăm la poziţie, unde ne aşteptau toţi să le

aducem marfă rară, căci voiau s-o ducă nemţilor. „Trageţi, băieţi, cu marfă nouă”! zise

domnul căpitan Georgescu râzând. Când îl vedeam aşa vesel eram în stare să ne dăm şi

viaţa pentru el.

Luptele de la Muncelu

În timp ce noi stăteam [în poziţie] şi cu grozave baraje de artilerie ţineam

rezistenţă contra loviturilor tenace ale celor 15 divizii germane respinse spre Focşani,

Mackensen îi lovi pe ruşi la Muncel. După o luptă care ţinu 3 zile ruşii fură puşi pe fugă.

Ei lăsară armele şi tunurile şi fugiră.

Într-o seară, pe la 9½, primirăm ordin de plecare. Echiparăm repede şi tunurile

fură încolonate pe lunca Siretului, pe şoseaua ce şerpuieşte spre Pădureni. Ploua şi

drumul era foarte anevoios. Roţile tunului intrau până la căpăţână în noroiul cleios. Eu

am rămas să strâng firul de telefon, cu alţi camarazi. Firul era tras prin porumb, peste



braţul Siretului, până la observator, aproape de tranşeele inamice. Am strâns firul [de

telefon] ajutaţi de [rachetele] nemţilor, căci ele ne fac luminoasă această tristă noapte.

Era o linişte ca în mormânt. Nu se auzea nimic. După ce firul fu strâns, pornirăm spre

baterie. Găsirăm trăsura de telefoane cu caii înhămaţi, gata de plecare. Aşezarăm girotele

de fir şi conducătorul, auzind ordinul sergentului, dete bice cailor, lăsându-ne pe jos.

Mergeam cu greu prin noroi şi ploaie, uzi până la piele. La podul ... erau două drumuri şi

nu ştiam pe care a apucat echipamentul. Zărim doi oameni înaintea noastră. Era

sergentul Pojoreanu.

-Care sânteţi? strigă el.

-Noi, domnule sergent! zisei eu, Spirescu Ilie!

El mă recunoscu şi am plecat cu toţii. Ajunserăm după un ceas la un cantonament

în pădurea Mielului şi ne oprirăm la el. Ne urcarăm la etaj şi ne culcarăm pe paiele pe

care dormiseră ruşii. O drăcoasă de bufniţă ne sperie cu cântecul ei urât şi ne făcu să

fugim pe scări, căzând unul peste altul. Ne vârârăm într-un grajd şi dormirăm până la

ziuă. La lumina soarelui văzurăm cu groază că dormisem într-o biserică fărâmată de

obuze. Erau 8 morţi întinşi pe ciment, cu ochii holbaţi, dar noi trebuia să trecem orice

obstacol. Pornirăm după baterie. La Pădureni, în sat, găsirăm furgoanele bateriei

adăpostite într-un pătul boieresc. Ruşii fugiţi după front furnicau în toate părţile.

După două zile de drum ajunserăm bateria, care era oprită la frumoasele dealuri

de la Pădureni. .... struguri ... erau copţi şi foarte mulţi pe aceste locuri ce odată era raiul

pe pământ. Ajunserăm pe-nserat la baterie. Oamenii osteniţi şi uzi de ploaie uscau

efectele lângă un foc mare. Ne uscarăm şi noi efectele şi ne culcarăm, dormind pe

pământul gol, ud, aşa, ca de obicei.

Era ceva foarte frumos de privit pe ... în această noapte. Focuri mari şi împrejurul

lor ostaşi încrezători în vitejia lor. Mergeau la Muncel ca să scape pe ruşi din agonia în

care căzuseră. Ei vorbeau despre luptele prin care trecuseră până atunci. În faţa lor era

un deal care îi apăra de vederile inamicului.

La Oituz se auzea tunul tuşind, iar aici frontul era la 5 km. de noi. [...]. Dimineaţa

am văzut noi aici un peisaj frumos de război! Deasupra noastră, pe uriaşul deal, o

bisericuţă tainică, singuratică, ascunsă de frunze de mesteacăn. Doar turlele cu cruci se

văd. Era aşa, parcă jelea pe ostaşii morţi pe aceste locuri. Mai jos, la rădăcina unui tufan

bătrân, se văd 4 morminte cu cruci de lemn. Sunt mormintele [unor eroi] din Regimentul

58 Infanterie. Un maior mort în fruntea batalionului, doi sergenţi şi un soldat. Lângă noi,

o fântână părăsită [care] mai are apă, căci toată noaptea mişcă apa din ea. Îţi face

impresia că parcă ar plânge şi ea.

... azvârlită în aer prin frumoasele vii din apropiere, gropile de obuz stau ca

stelele pe cer. Strugurii copţi, striviţi de obuze sunt risipiţi pe pământul ud de sânge. Mai

văd şi morminte în vie [cu cruci] de lemn, cu brazde de flori, fel de fel, una mai grozavă

ca alta.

Pe la orele 8½ primim ordin de înaintare. Trebuia să urcăm un deal aproape

drept, am înhămat câte 8 cai la un tun şi cu mari sforţări am urcat acest dificil deal. Când

am reuşit, parcă ieşisem dintr-o pivniţă. Abia ieşirăm la lumină şi o ploaie de obuze

nemţeşti ne încadrară drumul pe care trebuia să mergem. Băteau nişte baterii ruse care

erau aşezate pe un şanţ în capul morii, lângă o prăpastie adâncă. Ruşii trăgeau de

socoteam că nu sunt în firea lor. Ne risipirăm cu tunurile şi chesoanele pe un loc deschis.

Balonul nemţesc de la Varniţa cred că ne vedea, căci era foarte sus. Băteau drumul cu

şrapnele. Peste apă era un regiment de [nemţi] care trăgea asupra noastră. Se înşiruiră

tunurile la 50 metri unul de altul şi mergeau în galop ... păzind intervalele ... mantale şi



sacul cu pâine. Sergentul mă trimise să le iau. Ei s-au îndepărtat cu tunul, eu am rămas pe

jos cu ele. M-am găsit cu soldatul Marinică Petre. Venind cu el pe răzorul unei grădini,

ascunşi după pomi, găsirăm o baterie rusă pusă la [pământ de] nemţi. [Era o mulţime] de

ruşi morţi şi răniţi, care gemeau îngrozitor. Un ofiţer rus rănit ne rugă să-l ducem devale.

L-am dus şi acolo am găsit alţi ruşi răniţi şi pe alţii făcând ceai. Ne salutară şi ne poftiră

să bem ceai cu ei. Am băut, ne-au dat tutun, pâine, zahăr şi slănină şi nu ne lăsau să

plecăm. Noi am plecat prin ploaia de schije, adăpostiţi de malurile râpei.

Obuzele nemţeşti se spărgeau sus şi ajungeau jos zbârnâind. Ca să nu fim loviţi de

schije, ne culcarăm la rădăcina unui mesteacăn bătrân. Aici nu băteau. Nemţii începură

să bată râpa şi dacă cu 5 minute nu fugeam mai repede, eram morţi, căci două obuze

loviră mesteacănul şi-l smulseră din rădăcină. Fugeam ca doi speriaţi şi două obuze

căzură unul în faţă şi altul în spate la vreo 15 metri de noi. Cel din faţă s-a spart, cel din

spate nu, dar [noi] şezurăm pe burtă cam un ceas. Ne scularăm să plecăm înainte ... din

râpă vedem o bucătărie răsturnată, calul şi doi oameni morţi, un cărucior sanitar şi pe

marginea drumului găsim pe camaradul nostru, Cosma Florică, rănit în mână, plin de

sânge. El ne arată încotro au apucat bateriile. Eram mulţumiţi că am ieşit din zona

periculoasă. Întâi în pădurea F[iţioneşti] şi apoi de şoseaua care merge la Muncel. Era

înţesată de trăsuri de [ambulanţe] pline cu răniţi. Am mers prin pădure până seara târziu,

când am găsit bateria, care se odihnea pe o vale foarte frumoasă. În faţă deal şi-n spate

deal. Am căzut morţi de oboseală.

Noaptea au aşezat [tunurile] în poziţie într-un unghi mort. Două zile am stat aici.

Gloanţele de mitralieră veneau în scutul tunului. Nemţii aveau mitraliere cu afet negru şi-i

vedeam când trăgeau în noi. Ne-am mutat pe o poziţie cam 500 metri. Am tras şi de aici

câteva zile până ce infanteriştii au ocupat iarăşi tranşeele ... treptat frontul, apoi au

încetat luptele şi ne odihneam. Făceam zilnic morminte ... În satul Fiţioneşti erau multe

prune şi mere erau multe de tot.

La 14 septembrie am ieşit după front şi am mers la Berheciu-Negrileşti, unde am

stat până la armistiţiu. În ziua de 29 septembrie ne găseam în pădure la Berheciu, la

Bârlad. Stăteam în repaus, adunându-ne în urma atâtor lupte. Toată Divizia a IX-a era

adunată aici. Reşedinţa Cartierului diviziei era în comuna Negrileşti. După câteva

săptămâni, regimentul fu băgat în comuna Munteni. Stam în cantonament la moş Ion

Pascu, care avea doi băieţi în război. Lucram meseria în casă, la nora lui, Măria, o

femeie foarte bună şi frumoasă. Moşul avea o fată pe care o chema Dumitra. Oh, ce

drăgălaşă era. Zicea că e domnişoară, dar mai târziu am aflat că era măritată şi pe

bărbatul ei îl rănise, rupându-i mâna dreaptă, iar Dumitra nu mai avea să-l recunoască

de bărbat. Îmi zicea că orice om aici voia să facă dragoste cu ea.

Făcusem bordeie bune pentru iarnă şi grajduri pentru cai. Regimentul a mai făcut

şi aici ceva: puseserăm tunurile contra aeroplanelor la gara Frunzeasca şi Berheciu.

Am dus aici la munteni o viaţă foarte bună. Am stat în acest sat până la 16

decembrie, când am plecat la Iaşi contra ruşilor care se revoltaseră.

În ziua de 18 decembrie ne aflam îmbarcaţi la tren, în drum spre Iaşi. Revoluţia

rusească era în favoarea lor. Se auzea că ei vor să ne jertfească Moldova şi astfel să fim

ocupaţi de germani şi de ruşi şi România să fie desfiinţată. Românii simţind aceasta au

propus armistiţiul pentru pace, primind orice condiţii.

Urmă Protocolul de la Focşani şi schimbul de prizonieri începu. Pe o parte era

bine, dar judecând, era foarte greu faţă de condiţiile puse de nemţi. Între altele, Românii

au cerut autorizaţie pentru dezarmarea ruşilor. În nordul Moldovei, la Dorohoi, ruşii au

făcut tranşee întărite cu tunuri. Declarând războiul la Iaşi, străzile erau înţesate de ruşi



înarmaţi. Câţiva ofiţeri fură omorâţi. Toţi ofiţerii ruşi fură degradaţi şi mulţi fură omorâţi.

Merserăm la Iaşi, la satul Bucium, unde am pus pe poziţie. Câteva focuri de şrapnele şi

ruşii se predară, depunând armele. În 5 zile oraşul Iaşi fu părăsit de ruşi. Trenurile erau

pline cu ruşi care mergeau în Rusia dezarmaţi.

Am auzit că la Suceviţa ai noştri dau lupte sângeroase.

La 29 decembrie ... aşezându-le la Botoşani. Sărbătorile Crăciunului le-am făcut

la Costeşti, unde am dus-o foarte bine. Se auzea că vom lua Bucovina. Soldaţii au mers

spre graniţă. [Urmează pagini ilizibile, în care a notat evenimentele de la intrarea în

Basarabia, pe la Mihăileni, apoi deplasarea până la Chişinău, unde au ajuns pe ziua de 2

octombrie 1918; sunt câteva aprecieri frumoase despre Chişinău]: drăgălaşul oraş ... cu

rusoaice drăguţe. Tramvaie, grădini publice. Viaţă ca şi-n Bucureşti ... fiindcă ele fac în

toate zilele piaţa. În această zi nemţii bombardau ...

*

Cu notele despre Chişinău se încheie notiţele despre război, apoi se referă pe scurt

la evenimentele care au urmat după liberare, la 15 aprilie 1921:

Mă liberasem din armată în anul 1921, la 15 aprilie, după 5 ani de militărie în

războiul din 1916-1918. Odată sosit în sat mă simţeam fericit că îmi făcusem datoria şi cu

ajutorul Lui Dumnezeu scăpasem teafăr şi sănătos din grozăviile prin care trecusem.

Am lipsit din satul meu 5 ani şi în acest timp se petrecuseră fapte şi schimbări.

Fetele de-o seamă cu mine se măritaseră aproape toate, în special cele mai frumoase şi

cele mai bogate. Dar este o ghicitoare: Ce nu îmbătrâneşte niciodată? Răspunsul: hora şi

armata. Adevărat! Se prinseseră în horă un rând de fete şi băieţi care râdeau veseli. [Cînd

am] plecat eu, ei erau copii între 12-13 ani. Fetele erau mai frumoase şi mai chipeşe decât

cele de-o „iarbă” cu mine. Am rămas mirat când m-am dus în prima zi de Paşte la horă.

Erau multe fete pe care nu le cunoşteam ale cui sânt şi cum le cheamă. Ele mă cunoşteau

toate şi îmi ziceau „Nenicule”, iar eu mă uitam cu drag la ele. Toate îmi plăceau, toate

erau fragede şi frumoase. Nişte verişoare de-ale mele îmi ziseră:

-Hai, alege-ţi, că ai de unde, ce mai aştepţi? Caută de fă să jucăm la nuntă, acu',

după Paşte!

Şi părinţii stăruiau să mă însor, dar eu nu mă hotăram, pentru că după atâta

militărie îmi era capul tulbure. Parcă îmi suna în creier trompeta, tunul, zopoteala din

cazarmă. Doream în special linişte. M-am apucat de lucrul meseriei mele liniştit,

cumpătat şi mulţumit că aveam de lucru mult şi câştigam bani frumoşi, că avea meseria

căutare după război, iar eu lucram frumos, cinstit şi cu mare dragoste şi plăcere,

servindu-mi clienţii în termenul fixat la tocmeală.

La scurt timp, adică la vreo două luni, am început [să primesc] şi eu oferte de

însurătoare de la mai multe fete din sat, dar eram hotărât să nu fac acest pas, fiind cel mai

dificil şi sublim din viaţă, decât după un an, timp în care să strâng ceva parale, cu toate

că de la vârsta de 17 ani, cât lucrasem înaintea războiului, aveam depuşi la Banca

Populară din sat aproape 10.000 lei. La horă vorbeam frumos cu toate fetele, în special cu

cele sărace, la fel ca mine. Câteva erau mai ambiţioase şi mă refuzau când ceream flori,

dar mai târziu au căzut prost faţă de speranţele lor. Ziceau de mine că sunt bătrân şi

sărac, cu toate că aveam şi eu bani şi meserie bună. În ce priveşte mintea şi judecata,

aveam destul, nu obişnuiam jocuri de noroc, băutură şi tutun, iar de scandaluri mă

feream, aşa că în laudele babelor care făceau pe peţitoarele, figuram primul pe tapet. Aşa

mă lăudau toate şi toţi care îmi doreau binele şi fericirea, însă hotărârea mea era luată cu

seriozitate. Dar, ce să zic şi ce să mai cred?

Aveam un prieten vecin care venea mereu la mine şi stam de vorbă ceasuri întregi.



Eu lucram, iar el povestea întâmplări din prizonierat, ce a suferit în lagărele din Bulgaria

şi Germania, apoi îmi bătea capul şi el să mă însor, că are el o nepoată în comuna

Dărăşti, bogată, fată de văduvă de război, împroprietărită cu 6 pogoane de pământ în

luncă, cu casă frumoasă de zid, model nou, în centrul satului şi are două salbe de galbeni

împărăteşti, de aur, în număr de 60 de bucăţi şi două sălbiţe printre cele două, de icuşari

turceşti, tot de aur curat. M-a asigurat că ar fi ferice de mine dacă reuşesc, că m-aş muta

la Dărăşti. Cu meseria mea aş avea de lucru mai mult; că are suflet bun şi ea şi mama ei;

că are neamuri de valoare în Dărăşti şi în Dumitrana şi că ar fi bine să merg cu el şi să

mă conving de adevăr. Atâta m-a bătut la cap, că până la urmă am acceptat să mă duc cu

el. Într-o duminică din luna iunie, aproape de Sfântul Petru, am plecat cu vecinul, foarte

veseli şi bine dispuşi. Având în vedere că prietenul meu era bun de snoave, unele cam

grosolane, râdeam amândoi şi presupuneam cum ar fi dacă s-ar face treaba bună. El avea

mare nădejde că va purta o pereche de ghete de „chevreaux” pe care să i le fac. Dacă nu,

se va alege praful şi pulberea de planul nostru. Distanţa de 2,5 km pe şoseaua care face

un ocol mare, am scurtat-o luând-o drept prin ţarinile satului şi am ajuns în lunca

Dărăştilor, apropiindu-ne de umbra unei sălcii uriaşe, care cu înălţimea şi grosimea ei

domină şi azi această luncă frumoasă, care atunci era în întregime cultivată cu usturoi şi

ceapă, specialitatea dărăştenilor. Te uitai la o mare de verdeaţă, frumoasă şi bine

îngrijită, care se unduieşte în valuri la adierea vântului. Am stat jos, pe iarbă. Era ora

10.30 şi era foarte cald; prevedeam că după prânz va fi o căldură şi mai mare şi poate va

ploua, căci în acel an era secetă.

Ne-am sculat, am intrat în sat şi am ajuns la casa lui frate-său, că dacă tatăl fetei

murise în război, mama fetei s-a măritat în satul Dumitrana. Fratele prietenului meu era

frate cu tatăl fetei. Fata refuzase să se ducă la Dumitrana şi rămăsese la Dărăşti.

Am fost bine primiţi. Se vedea că au fost anunţaţi. În mijlocul curţii era o salcie

pletoasă, cu ramuri până la pământ, sub care se afla o masă mare cu un ghiveci cu

garoafe înflorite. Am stat la masă noi, bărbaţii, iar femeile preparau mâncarea. Eu eram

curios şi nerăbdător să văd fata. S-a aşezat masa cu jumări de ouă cu usturoi verde şi

mămăligă, din care am mâncat cam în silă. După ce s-a terminat masa, văd că apar pe o

portiţă două fete, una mai înaltă şi frumoasă, cu ochi albaştri şi alta mai scundă, cu ochi

negri şi sprâncene îmbinate. Cum le-am zărit am zis: Dă Doamne să fie cea cu ochi

albaştri. Ele n-au venit drept la noi la masă ci s-au dus în casă şi după un sfert de oră,

aranjându-se, au venit la noi: cea scundă şi brunetă cu pieptul plin de aur în două salbe

de câte 30 de galbeni şi cu alte două salbe mai mici cu icuşari de aur, turceşti. Galbenii

împărăteşti erau cusuţi pe panglici de culoare bleu. Dacă cineva da cu o sabie tăioasă pe

pieptul acestei fete, nu putea s-o taie de atâta „gălbinet” de aur. Înainte de sosirea lor

prietenul meu zise:

-Uite vulpea, măi băiete! Aia, cu aur mult.

Eu eram cunoscător, ca trecut prin multe şi după mersul gheboşat ce simula

greutatea salbelor de aur, am văzut că nu ştia să facă pe fudula şi se grandomănea în

prostie, dar pentru mine treacă-meargă. După un simplu „bună ziua” au fugit amândouă

în casă chicotind vesele. O impresie serioasă mi-a făcut cea simplă, pe care o chema

Leana. Părul ei blond, frumos pieptănat, ochii ei albaştri ca vioreaua şi mersul ei legănat,

mişcarea ritmică a şoldurilor ei m-au fascinat şi în scurt timp, mai atent, am sorbit-o din

ochi [mai mult] pe ea decât pe Maria cu toţi galbenii ei. Maria era mică de stat, avea ochi

negri ca neghina şi o uitătură prostească.

În tot cazul, eu pentru ea venisem, iar mama ei era foarte amatoare să mă facă

ginere, spunând că ar fi fericită la vreme de bătrâneţe dacă se va face această



împreunare, auzind de la cumnatul ei ca aş fi suflet bun.

În acest timp fratele prietenului meu, poreclit „Viezure”, îmi făcu semn să merg cu

el în casă. Eu l-am urmat şi intrând în casă, unde se aflau fetele, cea mare, frumoasă şi

fără galbeni, Leana, zise:

-Bre, „dumitale” nu fi supărat pe noi.

Eu am răspuns că nu sunt supărat şi că-mi face plăcere să stau de vorbă cu ele.

-De! zise fudula Maria. Poate crezi „dumitale” că noi am fugit de „dumitale”.

Nu, zău! Te rugăm să ne crezi şi să ne „scuzezi” , să nu ne crezi proaste.

-Lăsăm la o parte toate, scumpă Marioară, zisei eu adresându-mă celei cu aur la

gât. Eu am venit aici pentru dumneata să văd dacă se poate să facem amândoi o frăţie şi o

dragoste pentru toată viaţa şi te rog să-mi dai un răspuns.

-Bre, dumitale! făcu ea cu ochi foarte plângăreţi. Toate „e bune”, cum am auzit de

la unchiu, mi-e drag de dumitale, îmi place de dumitale, dar de! De! De! Ce-o să zică

oamenii, fete, băieţi din satul dumitale când ne vom lua amândoi? Eu „pitucă” şi oacheşe,

iar dumitale băiat falnic şi frumos. O să zică: „Uite stârcul şi vrabia! Nu sântem, bre,

potriviţi. Zău, aşa! Dumitale să-ţi cauţi fată pe potriva dumitale”.

Aşa cum s-a priceput pituca, dar bine a judecat că nu putem fi o pereche potrivită

nicidecum. Şi astfel s-a terminat, deocamdată, vederea noastră. Cei de la masă aşteptau

să ieşim bucuroşi. Mama ei avea ochii înrouraţi de bucurie, crezând că vederea noastră e

bună. Fata i-a făcut un semn şi trăgându-se mai de o parte, vorbeau. După gesturi, mama

ei părea că o ceartă. Plecă spre ele şi unchiul lor şi rămăsei la masă cu prietenul meu,

care mă întrebă dacă e rost ori nu. I-am răspuns că o să vorbim pe drum când vom pleca.

În acest timp ne-am strâns din nou la masă. Nenea Niţă, cel care întreţinea fata, zise:

-Lasă, că are să fie bine. Ce, este după ea? Trebuie să facă ce zicem noi! Nu este

aşa neică, oameni buni?

Eu tăceam şi ascultam cum se ciorovăiau ei cu prietenul meu, care le zicea vorbe

grele şi le drăcuia neamul, că ne-au făcut să venim degeaba. La rândul meu, ca să

terminăm gâlceava, că aşa cum începuse cu înjurături şi blesteme, ca la Dărăşti, zisei:

-Lasă, că o să fie bine, cu ajutorul Lui Dumnezeu!

În timp ce la masă se vorbea amestecat binele cu răul, fetele în casă s-au

sulemenit, şi-au schimbat îmbrăcămintea şi au ieşit cu zâmbetul pe buze. Maria a venit

drept la mine şi dându-mi amândouă mâinile, a zis:

-Bre, zău, dumitale nu fi supărtat, „aidi” să mergem la horă, că azi avem lăutar

pe Teişanu.

Şi aşa ne-am ridicat şi am mers la horă în răspântie, la cârciuma lui Niţă Rugină

în centrul satului Dărăşti. Acolo, lumea după lume, din trei sate adunaţi să joace şi să

asculte la lăutarii „Banda lui Teişanu”. Această lume sticlea ochii şi la noi, că fata era

vestită de bogată. Eu vedeam şi fetele care, cum au ajuns, au şi intrat în horă şi noi

priveam la jocul lor. Era o căldură mare şi flăcăii aveau căciuli scumpe de astrahan pe

cap, iar în picioare cizme de lac, cu scârţâietori şi jucau nebuneşte. Noi, după zisa celor

de gazdă, mergem să bem câte o bere. Am mers sub şopronul cârciumii. Un fost camarad

de armată din acelaşi regiment şi baterie, a venit şi dându-mi „bună ziua cu noroc” mă

chemă de-o parte zicându-mi:

-Ce este cu dumneata, măi frate, pe la noi prin sat? Vrei să iei de soţie pe Maria

lui Epure?

-Nu frate Petre, eu am venit cu altă treabă, relativ la meserie.

-Păi uite, ăştia, ai lui Arete s-au preparat cu ciomege să te bată pe tine şi pe-ai lui

Epure. Fugi mai repede, fă-te nevăzut, eu îţi vreau binele. Uite, ia-o prin curtea cârciumii



şi ieşi în luncă, dacă nu vrei să încapi în dărac.

La repezeală am plătit rândul ce comandasem şi făcând semn prietenului, am ieşit

în grădina cîrciumii, în timp ce el mă întreba de ce mă grăbesc. I-am spus că dacă vrea, el

poate să mai stea, eu – noroc bun şi Radu mă cheamă! – că fuga e ruşinoasă, dar e

sănătoasă. Astfel, grăbind pasul, am ieşit în câmp şi m-am oprit la umbră, sub salcia cea

mare din luncă. Am plecat fără să zic nimic, nici „mulţumesc de primire”, fiindu-mi frică

de păruială, ştiind că băieţii din Dărăşti erau ciomăgaşi renumiţi, iar eu eram singur.

Cred că am scăpat uşor din dăracul ce mi se pregătise. Ajuns din urmă de prietenul meu,

râdeam amândoi cum s-a ales praful şi pulberea de planul nostru. Zicea el:

-E vulpea alicită de alţi vânători şi să nu fii supărat pe mine că te-am făcut să vii cu mine

la Dărăşti.

-Lasă nene, că nu sunt supărat deloc, aşa a fost să fie întâmplarea. Trebuia să vin să

mănânc ouă jumări cu usturoi verde şi mămăligă caldă şi s-o cunosc pe Maria cu cei 60

de galbeni.

Impresie plăcută mi-au făcut ochii albaştri şi simplitatea Lenei, mersul ei liniştit şi

faţa ei veselă. Cât pentru Maria, o socoteam „brânză bună în burduf de câine”, cu toate

că a fost cumpătată la vorbă şi a judecat bine nepotrivirea noastră. A doua zi de

dimineaţă m-am pomenit cu vecinul (prietenul meu) să-mi spună că Pituca „a zburat, a

plecat, s-a dus dracului, s-a măritat, adică a fugit chiar de la horă cu unu’ Marin al lui

Arete”. Această veste i-a adus-o fratele său, Viezure, care mergând la muncă trecea prin

satul nostru. Eu le-am urat „să le fie de bine”, iar el mi-a răspuns că nu e nici un bine,

pentru că Marin este din cel mai prost neam, sărac, dar potrivit la statură, se potrivesc, că

„şi-a găsit sacul petecul”.

Eu uitasem toate aceste întâmplări, nu am mai văzut-o pe Maria pituca, nici pe Leana,

despre care auzisem că s-a măritat cu un negustoraş din Bucureşti.

La rândul meu m-am însurat şi eu, după cum eram hotărât, adică după un an şi ceva şi am

fost mulţumit de partida ce mi-a hotărât Dumnezeu. Am făcut şi eu gospodăria mea, cu

puţinul pământ ce aveam şi cu meseria pe care o lucram cu dragoste şi plăcere. Aveam

două grădini cu pomi, caişi, piersici, pruni şi vişini.

Într-o vară m-am dus la Bucureşti cu cireşe şi căpşuni să le vând în piaţa Bibescu Vodă,

(azi Piaţa Naţiunii), unde aveam negustor la care trăgeam cu marfa la platoul de vânzare.

Am aşezat coşniţele lângă unele cu marfă mai frumoasă ca a mea. Mă miram a cui să fie,

când – cine apare? – Maria pituca, fudulă, botoasă, cu sprâncenele ei îmbinate ca ţepii de

arici deasupra nasului cârn. Se făcea că nu mă vede şi lângă ea, un omuleţ oacheş la faţă

ca şi ea, cu nasul cârn şi – culmea – pituc ca şi ea, cu o pălărie pluşată de culoare maro,

trasă pe ochi, cu borul aproape să-i atingă nasul. Fudul şi el, nevoie mare.

Până să înceapă vânzarea, omul a plecat la gazdă, unde avea camionul şi atunci ea a

venit la mine, că eu stăteam de vorbă cu negustorul, şi cu o voce mieroasă, pronunţată pe

nas, mi-a zis:

-A ba, breee, „dumitale” eşti? Ne-a spus unchiu că te-ai însurat şi „dumitale”

după noi şi că ai luat o femeie pe potriva dumitale.

-Da, Mario. Aşa este şi sunt foarte mulţumit, slavă Domnului, la fel cum cred că şi

dumneata eşti fericită.

-Da bre, da! E om bun Marin al meu şi am făcut şi facem avere, avem bani,

cumpărăm pământ şi trăim bine. „Dumitale” ai copii? Noi avem patru: două fete şi doi

băieţi, să ne trăiască.

-Să vă trăiască, zisei şi eu din toată inima. Am şi eu copii, mulţumesc Lui

Dumnezeu, şi parcă mi s-a pus un nod în gât, aproape s-o întreb dacă copiii le seamănă.



Începând vânzarea, a venit şi Marin, bărbatul ei, şi am vorbit şi cu el despre

muncă, el lăudându-şi grădinile cu pomi şi usturoiul. Ne-am despărţit frăţeşte, urându-ne

sănătate şi noroc.

După cum îi e dat omului destinul, „ce-i e scris, în frunte-i e pus”, nu poate să

facă mai mult, orice-ar face. Prietenii mei de-acuma, Marin şi Maria, erau oameni foarte

muncitori, dar erau zgârciţi şi hrăpăreţi. Înşelau slugile, că îi adusese Dumnezeu în stare

să aibă slugi. Cum făcea, cum dregea Marin, că în toate primăverile găsea băiţandri

olteni ageamii şi prostănaci cu care făcea muncile. De hrănit, îi hrănea prost, că nici ei nu

se hrăneau mai bine. Făcea Maria mămăligi multe şi le punea la masă reci, ca să fie mai

spornice, ciorbă de ştir cu corcoduşe, cartofi fierţi terciuiţi, îmbibaţi cu usturoi pisat şi

apică, pentru că nu costa bani.

Într-o primăvară veni Marin acasă de la Bucureşti cu un băieţandru oltean. Zicea

el că are cam 15-16 ani, că îl cheamă Gheorghe, de loc din Gorj. Era robust, vânjos şi

făcea pe prostu’. Era foarte muncitor şi săritor şi se pricepea la toate, încât Marin era

foarte mulţumit că le-a picat din cer aşa un giuvaer de băiat, dar nu l-a întrebat de acte şi

nu s-a interesat cu de-amănuntul nici de unde e, nici cum îi mai zice. Ştiau doar că-l

cheamă Gheorghe şi l-a găsit Marin hoinărind prin Bucureşti. Dumnezeu ştie de unde era

cu adevărat şi cum îl chema. Era foarte scump la vorbă şi făcea, cum am spus, pe prostul.

Vorbea numai întrebat. A muncit cu sârguinţă toată primăvara la plantatul, semănatul şi

plivitul usturoiului, că avea Marin în acel an locuri luate în chirie pe moşia lui Boroş.

Erau aceste locuri la 3-4 km depărtare de satul Dărăşti. Munceau aici de aproape o

săptămână. În grădina casei cu mulţi pomi se aciuise un cuc şi o pupăză. Când plecau la

câmp, copiii erau sfătuiţi să fie cuminţi, să păzească gospodăria, iar Gheorghe le

promisese că la întoarcere le va prinde cu laţul cucul şi pupăza.

Într-una din zile, pe o căldură înăbuşitoare, zi de iunie, după ce au mâncat se

odihneau la umbra căruţei şi Marin l-a trimis pe Gheorghe să dea apă la cai.

Gheorghe a plecat călare spre puţ, care era aproape de Dărăști. O fi dat apă la cai

sau nu, cine știe, că nici bota n-a umplut-o. A legat un cal de furca puțului, bota a lăsat-o

lângă puț, iar el în cea mai mare fugă a calului a ajuns acasă şi i-a găsit pe copii în fața

casei jucându-se. A descălecat, a legat calul la şopron şi le-a spus copiilor că a venit să le

prindă păsărelele. S-a suit la repezeală într-un cireş şi a pus laţuri, de care era nelipsit, a

aşezat copiii la rădăcina altui pom, sfătuindu-i să nu se mişte până nu se prind păsările.

El, tâlharul, a intrat în casă, s-a dus la locul unde oamenii ţineau banii şi aurul. După ce

a luat un rând de haine bune şi ce era valoros, pe-aci ţi-e drumul!

Marin şi Maria aşteptau să sosească Gheorghe cu apa. Un băiat din sat, care

venise şi el la puţ, s-a dus şi le-a spus că un cal al lor este legat la puţ. Ce să facă bietul

Marin? Imediat i-a trecut un fier ars prin inimă şi au pornit pe jos în fugă spre casă. Au

trecut pe la puţ, au văzut calul legat, dar au mers înainte ţipând şi bătându-se cu palmele

peste faţă. Ajunşi în sat, văzându-i oamenii în aşa disperare, s-au luat droaie după ei,

întrebând ce s-a întâmplat.

Acasă au găsit copiii aşteptând să prindă cucul şi pupăza. Au leşinat amândoi şi

i-au trezit oamenii frecându-i cu oţet. În cele din urmă, ce aveau să mai facă? Au mers la

primărie şi la postul de jandarmi şi au telefonat în toate direcţiile, întrebând de un băieţaş

aşa şi aşa, pe care îl chema Gheorghe şi era din Gorj. Dar, vorba proverbului: „prinde

orbul, scoate-i ochii”, că nici până astăzi n-au dat de Gheorghe, rămânând în mare

pagubă.

*



Bine faci, bine găseşti

Aşa zice proverbul vechi şi învăţăturile Domnului nostru: „Să iubeşti pe aproapele

tău ca pe tine însuţi” – porunca a opta din Decalog. Să nu duşmăneşti pe aproapele tău,

să îl ajuţi cum poţi mai bine, uşurându-i nevoile şi încurajându-l cu vorba şi cu fapta

bună.

Foarte frumos şi ferice de cine poate, bucurându-se şi el când cel ajutat rămâne

„mut”, recunoscând pe binefăcătorul său. Dar câţi vor binele altuia? Despre iubire,

ajutor, mulţumiri şi recunoaştere din partea celui ajutat la nevoie este cam lipsă de aşa

ceva, ba se întâmplă tocmai contrariu: cel ajutat devine duşmanul cel mai aprig al

binefăcătorului său.

Voi povesti întâmplări adevărate din viaţa mea, dar vă rog să fiu crezut, că nu

vreau să fac pe filantropul, pentru că nu am dispus în viaţa mea de bogăţie şi nici nu vreau

să mă laud că am făcut cine ştie ce mare scofală în iubire şi ajutor faţă de aproapele meu,

dar cred că după sfatul părinţilor mei şi din cele însuşite din cărţi, după împrejurări, am

căutat să fac ce se poate, cu atât mai mult, cu cât am fost şi eu ajutat de binevoitori chiar

din copilărie. În primul rând [am ascultat] de părinţii care m-au crescut cu frica Lui

Dumnezeu, apoi de învăţătorul care mi-a luminat mintea şi mai târziu de stăpânul de la

care am învăţat meseria ca să-mi câştig existenţa. De la acesta din urmă am învăţat cum

să mă port în lume. De la el am luat pildă de muncă cinstită, sârguinţă, economie, respect

faţă de om prin cuvântul dat spre obligaţie, adică ce vorbesc, să fie vorbă hotărâtă şi

faptă. Să am respect pentru cei mari şi să vorbesc frumos cu oricine. În atelierul său, timp

de 5 ani, am învăţat meseria şi ceva din „şcoala vieţii”, văzând şi făcând. Am trăit acolo

laolaltă cu lucrători beţivi şi fără nici un rost în viaţă, care povesteau lăudându-se cu

fapte de nimic bun şi care dispreţuiau tot ce este de folos în viaţă, în viaţa de familie. O

ţineau într-o beţie şi destrăbălare, umblând în lume fără căpătâi.

Erau şi lucrători buni, muncitori, cinstiţi, care la sfârşitul săptămânii îşi luau

plata pentru munca lor şi mergeau bucuroşi la casele lor. De la aceştia am luat cel mai

bun exemplu în ale vieţii. La ei am văzut iubirea de câştig cinstit prin muncă şi

întrebuinţarea banului muncit cu trudă, cheltuindu-l pe lucruri de folos.

Mi-a ajutat Dumnezeu şi mie, la rândul meu să-mi formez gospodăria mea, cu

soţie şi copii şi prin muncă cinstită, lucrând meseria şi pământul ce primisem zestre de la

părinţii mei şi ai soţiei şi de la împroprietărire, am pornit pe un drum bun în viaţă, având

sănătate bună, pentru care-i mulţumesc Lui Dumnezeu. Am iubit în viaţa mea Biserica şi

cu frica Lui Dumnezeu am intrat în viaţă. Aşa, muncind cu dragoste, am ajuns în timp

scurt să am un cuprins bunicel, adică două grădini cu pomi, câştigul din meserie şi

rânduiala cheltuielilor pe lucruri de folos şi am păşit şi la negustorie, deschizând prăvălie

de băcănie, manufactură şi mărunţişuri.

Mă bucuram şi lăudam pe Bunul Dumnezeu şi mă simţeam că nu sunt în stare să-I

aduc prinos de mulţumire pentru dărnicia Lui. Mă feream pe cât puteam să nu înşel la

cântar şi să nu am în casă şi în cuprinsul meu nici un ban nemuncit. Pe cât puteam ajutam

şi eu pe cei mai săraci ca mine, având în vedere că nici eu nu eram aşa pricopsit, dar pe

cât puteam, dădeam marfă pe datorie, lucru pe care alţi negustori din sat nu-l făceau.

Într-o bună dimineaţă din martie 1927, pe la orele 10, în faţa prăvăliei mele se opreşte un

faeton şi din el coboară domnul Liviu Miron, persoană puţin cunoscută mie. Ştiam că

trăieşte cu Tanţa, nepoata lui Niţă Şotrocan, fost mare arendaş, a cărui mare avere şi

strânsoare s-a risipit ca pleava-n vânt. Acest venetic din Bucureşti sau de aiurea era o

fiinţă care prin aerele lui de boierie scăpătată producea dezgust, încât nimeni îi da vreo

consideraţie. Avea pretenţii că e om cu carte şi că fusese „grad” în armată. Aici zicea că a



fost ofiţer, aici că a fost plutonier, încât nici el nu ştia pe ce clapă de pian să apese ca să

sune mai bine. Nu muncea nimic, nu avea nici o slujbă că nu voia să fie condus. Ce mai,

domnule, ajunsese din prea bine să rabde de foame. Din toată averea lui Şotrocan

rămăsese o grădină de pomi şi vreo două pogoane de pământ, pe care le închiria, dar cu

banii obţinuţi nu putea face faţă cheltuielilor, aşa că trăgea rău pe dracu de coadă. Umbla

îmbrăcat cu nişte haine de culoare maro, tocite în coate şi genunchi, poate singurele pe

care le avea. Ce să mai spun? Făcea foamea în toate formele cuprinse de lene şi sărăcie.

Nu-i rămăsese niciunul dintre neamurile nevestei la care să nu ceară să fie ajutat şi pe toţi

îi înşelase cu banii.

În cele din urmă, forţat de foame, trebui să se apuce şi el de muncă şi îi năzări să

facă negustorie de păsări şi ouă, dar de unde capital? Aşa că în ziua mai sus amintită

ajunse la mine, care eram străin de el şi nu avusesem cu el, vorba românului, „nici în clin,

nici în mânecă”. Intrând la mine în prăvălie îmi dete „bună ziua” şi mă luă la vorbă cu

„domnule Iliuţă”, cu un glas mieros şi plângăreţ, că e şi el străin aici în sat, că nu e de

nimeni băgat în seamă şi că apelează la bunătatea mea să-l ajut să se mişte şi el un pic în

negustorie, că nu are capital şi că a auzit de mine că am suflet bun.

Eu mă uitam la el şi ascultam milogeala lui. El rotise ochii prin prăvălie şi văzuse

două lăzi în care se aflau 4-5 sute de ouă, că dam marfă şi pe ouă, în loc de bani, socotind

oul la un leu bucata.

-Dă-mi mie ouăle, câte le ai, zise el, să le duc eu să le vând la Bucureşti. Câştig şi

eu ceva bani. Eu i-am făgăduit că i le dau la un leu oul şi lui i-a convenit, dar mă roagă să

i le dau fără bani şi când se întoarce îmi aduce banii.

Văzându-l aşa amărât, rugându-se de mine, mi s-a făcut milă de el şi i le-am dat,

dându-i totodată şi ambalaj 4 lăzi de fidea, goale. Am împachetat împreună cu el ouăle,

fiecare în hârtia lui să nu se spargă, apoi l-am condus la faeton şi i-am urat „vânzare

bună şi câştig”. El a plecat mulţumit şi vesel că făcuse treabă bună şi mie mi-a părut bine

de bucuria lui şi eram mulţumit în sinea mea că am putut să-l ajut într-un fel.

Imediat ce a venit de la Bucureşti mi-a adus banii 400 lei şi nu pot să descriu

mulţumirile lui, dar m-a rugat să îi las lăzile goale spre folosinţă şi câte ouă se vor

strânge în prăvălie în cursul săptămânii, să i le dau lui tot aşa. M-a rugat iar, cu glas

mieros, spunându-mi că îmi va fi recunoscător şi nu va uita toată viaţa lui, să-i mai fac un

hatâr şi să-i dau alimente şi marfă din prăvălie pe datorie până ce va mări şi el capitalul

şi m-a înduplecat. A hotărât el în felul următor: eu să trec în registrul meu ce îi dau, iar

sluga lui – că, de! avea slugi nişte verişoare ale soţiei – să vină cu carnetul lui în care să

trec amănunţit felul mărfii şi costul, ca să nu avem încurcături, zicea el. Astfel se temea de

mine că îl înşel, dar am făcut după dorinţa lui.

Au început să vină fetele cu notă făcută de el, în care cerea de multe ori articole ce nu le

aveam. În fiecare zi 3 pâini, zahăr, cafea, ceai, orez, diferite mărunţişuri şi pânzeturi. În

timp de 3 luni am ajuns la suma de două mii de lei, sumă care pentru mine, ca negustor

nou şi fără capital mare, era foarte mult în acel timp.

Eram prins în cârlig şi nu puteam să-l refuz şi aveam ceartă cu soţia pentru acest

lucru. Mai erau două săptămâni până la sărbătorile de Paşte şi într-o bună dimineaţă a

venit la mine Liviu în persoană să-mi spună că i-a murit soacra, adică cucoana Luţa lui

Niţă Şotrocan, fosta „arendăşoaică” şi mă roagă din suflet să nu-l las nici acum, să-l

împrumut cu 3.000 lei, că nu are la cine să apeleze.

Auzindu-l, i-am răspuns frumos că nu pot să-i dau această sumă, că nu am şi caut

şi eu să mă împrumut să pot aduce marfă de sărbători. El că să nu-l las, să-i dau cel puţin

2.000 lei, la care am înălţat din umeri, semn că n-am. I-am amintit că datoria făcută s-a



ridicat la suma de 2.000 lei, la care el a considerat că nu este mult, că o să se facă

poamele şi va lua bani mulţi şi-mi va întoarce datoria cu dobândă şi o să fiu mulţumit. Eu

i-am răspuns că nu sunt cămătar, că am vrut să-l ajut, nu să-l speculez. M-a luat iar cu

văicăreli, cu cuvinte plângăreţe şi fără voia soţiei i-am mai dat 500 lei, apoi a mai luat din

prăvălie orez, zahăr şi pânzeturi de 700 lei şi aşa am ajuns la 3.200 lei. A plecat din faţa

mea foarte trist şi abătut. Ce-o mai fi făcut, Dumnezeu ştie, că pe la mine n-a mai trecut

după nimic.

Avea grădină frumoasă cu pomi: cireşi, caişi, peri, meri, piersici, iar pe sub pomi

– căpşuni, care în acel an aveau rod foarte bogat.

Pe la sfârşitul lunii aprilie apăru într-o dimineaţă în faţa prăvăliei mele şareta

domnului Liviu şi fără să coboare, mă chemă afară. Dădu bineţe cu un glas care avea un

ifos de om pricopsit. Nu mai era rugător şi plângăreţ omul. Nu mai îmi zise „domnule” cu

glas mieros, nu mai era zdrenţăros. Acum era bine îmbrăcat, cu pălărie nouă, boier în

puterea cuvântului.

-Haide, zise el vesel, sui-te colea, lângă mine să mergi să-ţi arăt ceva frumos. Eu

nu voiam să plec să las prăvălia. La stăruinţa lui şi îndemnat şi de soţie, m-am urcat şi am

mers la grădina lui. Cu glas întrerupt de emoţie şi fudul nevoie mare, îmi spuse că, în

sfârşit, i-a venit şi lui apă la moară şi va avea bani să-şi achite datoriile. Ajuns la faţa

locului văzui adevăratul rai pe pământ: Cireşii încărcaţi, cu crengile aplecate, cu fructele

pârguite, căpşunile bine muncite pline de rod.

-Ei, ce zici, îţi mai e teamă că n-o să-ţi dau banii?

-Nu mi-a fost niciodată frică de aşa ceva. Am ajutat şi eu cu plăcere, cât am putut.

-Da, dar în cele din urmă, m-ai lăst tocmai la mal.

-Iartă-mă, te rog, dar în acel timp n-am mai putut să fac faţă.

-Bine, lasă asta. Cât crezi că valorează ce am eu aici?

-N-am nici o idee, dar cred că face mai mult.

-Uite ce e! Vrei să te fac negustor şi să iei tu toate poamele şi să le vinzi la piaţă?

Mie îmi dai acum banii jos, grămadă, 8.000 de lei şi prinzi la socoteală şi datoria ce am

faţă de tine. Cred că vei fi mulţumit că vei avea câştig cu dobândă.

Eu mă uitai în ochii lui şi văzui că rânja batjocoritor şi nu i-am răspuns nimic.

-Ei, ce zici? Face ori nu face? Nu valorează nimic, măi Ilie, grădina mea?

Atunci i-am răspuns domol şi cu răbdare faţă de insulta lui grosolană şi batjocoritoare:

-Domnule, dumneavoastră vindeţi poamele unuia care este de meserie, luaţi banii

cum vă ajutaţi din preţ şi mie, dacă binevoiţi, îmi daţi ce este al meu. Cred că i-am

răspuns destul de cuviincios, apoi zicând „bună ziua” am plecat spre casă, iar el a rămas

râzând în hohote. Peste două luni, după ce vânduse toate poamele, m-am dus la el acasă

şi găsind pe soţia lui, căreia toată lumea îi zicea „coana Tanţa”, m-a primit cu o uitătură

care arăta mare aroganţă şi dispreţ, de parcă nu m-ar fi cunoscut. Mă întreabă ce vreau şi

pe cine caut. I-am zis că vreau să vorbesc cu domnul Liviu. Mi-a răspuns că domnul

doarme şi nu poate să-l deranjeze că a venit târziu, fiind în propagandă. Eu atunci m-am

rugat de ea să stăruie pe lângă soţul ei să-mi dea banii ce-mi datora, că îmi fac mare

trebuinţă să achit impozitele către stat şi comună, fiind somat. S-a arătat foarte mirată

când i-am spus suma datorată şi cu o voce pe nas, într-un fel caraghios, mi-a zis că o să-i

spună, dar să mă duc şi eu în altă zi, când îl găsesc acasă, că el stă mai mult la Bucureşti,

fiindcă face propagandă, fiind agent electoral în Partidul Ţărănist.

Aşa era el, se fofilase pe lângă cei ce făceau politică ţărănistă în partidul lui Iuliu

Maniu şi devenise trepăduş de forţă fiind „bun de gură” şi mincinos.

M-am dus la el două zile la rînd, dar n-am dat cu ochii de „boierul Liviu”, aşa



începuseră oamenii să-l numească. Soţia mea mă lua cam în râs, zicându-mi că nu viu cu

banii că n-am traistă în care să-i pun, şi avea dreptate, biata de ea, şi eu vedeam bine că

nu luasem aminte de „unu al muierii din zece cuvinte”, vorba lui Anton Pann, că ea îmi

zisese de la începutul acestei afaceri că acest om nu are ochi de om cinstit. Aşa văzuse ea

şi aşa a fost să fie.

În cele din urmă, stând la pândă, a dat Dumnezeu şi l-am găsit acasă într-o zi

sfântă de sâmbătă. Era în curte şi se certa cu chiriaşii, adică cu neamţul care făcea

mărgele şi cu bulgarul brânzar, pe care i-a şi dat afară peste câteva zile, distrugându-le

şi instalaţiile. Când am apărut şi eu în curte, în cearta lor, adevărat „colac peste pupăză”,

a încetat brusc cearta şi „boierul” m-a poftit galeş, întinzându-mi mâna, apoi a plecat

spre casă, făcându-mi semn să-l urmez sus, în sală şi mi-a oferit un scaun, apoi m-a

întrebat dacă am adus registrul cu notele datoriei să-l compar cu carnetul lui. Nu-l

adusesem şi l-am rugat să facă socoteala după carnetul lui, iar eu adeveresc întocmai.

Făcu socoteala şi ieşi tocmai 3.200 lei, pe care eu i-am recunoscut întocmai, căci aşa era.

-Nu e sumă mare, zise el, dar uite ce este măi Ilie. O să mă mai aştepţi câteva zile că, bani

am luat, ce e drept, dar am avut multe gropi de astupat, aşa că să nu ai nici-o grijă, că

am să mă achit de tine până într-o para. Te rog să vii peste două săptămâni, că trebuie să

mă răfuiesc şi cu tâlharii ăştia de chiriaşi, vezi bine.

Am plecat aproape plângând şi ajuns acasă mi-a venit rău de supărare.

Peste două săptămâni şi ceva, într-o zi de joi, a dat Dumnezeu şi l-am găsit iarăşi acasă.

Era tot în curte cu nişte rude ale cucoanei, aranjau nişte cărămizi afumate, nişte cazane

mari, diferite ţevi, precum şi două butoaie de fier, între care unul de 200 litri spart în fund

şi unul de 500 litri, murdare amândouă de ulei şi păcură. Mai erau resturi de fierărie, uşi,

burlane de coşuri de diferite mărimi de la cuptoarele celor două instalaţii ale chiriaşilor.

M-a primit foarte amabil cu „bine-ai venit, că la tine mă gândeam, chiar era să trimit pe

fiul meu Gheorghe să te cheme”. Nici una, nici două, veni cu soluţia să-mi dea mie tot ce

se vedea şi eu să-i mai dau 2.000 lei.

Mie-mi veneau lacrimi în ochi şi plin de indignare şi emoţie, dar stăpânindu-mă să

nu scap vreun cuvânt rău, fiindu-mi frică şi de ciomăgeală, că „boierul” scăpătat şi acum

pricopsit, cu vază mare în partid, bătuse rău, chestie de spital, pe chiriaşii daţi afară cu

distrugere şi încă pe doi locuitori, aşa că am zis şi eu că nu am dat marfă şi bani în

schimbul unor sfărâmături şi am făcut calea întoarsă spre poartă. El strigă în urma mea:

-Mă! Stai, mă!

Ce să mai stau, că ajunsesem ca în poveste: „Stai tu, că pe tine nu te bate

nimeni”. Am lungit pasul să ies cât mai iute din curtea lui. Am ajuns acasă descurajat,

văzând bine că sunt tras pe sfoară şi luat în râs de acest venetic. În acelaşi timp văd că

intră în curtea mea o căruţă în fuga cailor şi până să ies afară din casă, cei din căruţă au

aruncat cele două butoaie murdare şi găurite, zicând:

-Aşa a zis boierul să le aruncăm aici, la tine. Noi ne-am făcut datoria.

Ce era să mai zic, decât „Dumnezeu să-l miluiască pe boierul vostru şi pe voi, că m-am

resemnat în răbdare”.

În acel timp, prin 1927, erau mari lupte politice la noi în ţară, în timpul celor 22

de partide. Erau mari dezbateri, căderi şi ridicări, era mare frământare în popor. Existau

3 partide ţărăniste, adică se destrămase adevăratul partid ţărănist al lui Maniu, se

formase partidul doctorului N. Lupu, chipurile ţărănist democrat. La fel doctorul Iunian,

altul Mihalache şi aşa, daţi başca fiecare cu formele lor pe buletinele de votare, luptau

care mai de care cu înjurături, sudalme şi chiar bătăi pe la întuneric, cu ouă clocite şi alte

scârboşenii, luptau unii contra altora să ajungă mari, să apuce ciolanul.



Mulţi dintre lingăi şi trepăduşi au sărit ca lăcustele din partid în partid, numai

pseudoofiţerul nostru, recte vardistul nostru din timpul războiului 1916-1921, codoşul

nemţilor, dezertorul rămas în Bucureşti când i-a plecat unitatea în retragere în Moldova,

numai el şi poate alţii la fel cu el au rămas lipiţi cu clei de partidul lui Maniu care, în

sfârşit, în primăvara anului 1928 a reuşit să pună mâna pe putere.

„Schimbarea domnilor – bucuria nebunilor” este o zicală care nu ştiu dacă mai

există şi la alte popoare. Odată cocoţat la putere, bine înţeles, trebuia să dea la toţi lingăii

şi trepăduşii câte un ciolan, pentru că „la moartea catârului se satură toţi câinii”, aşa că

„boierul” nostru, care avea odată „ochelari la spate” şi „petice în vine” se trezi fericitul

cu ochelari de soare, cu pălărie de pai, cu haine scumpe, baston greu cu măciulie de

argint, bun pentru orice eventualitate şi cu 3 funcţii deodată, adică: consilier judeţean,

primar de centru pentru că partidul schimbă vechea orânduire ca să zică că a făcut şi el

ceva bun în centre comunale. Având 3 chei în mână, închipuiască-şi oricine ce grobian

deveni acest om rău, pizmaş şi răzbunător. În primul rând făcu mizerie confratelui de

politică şi nu se lăsă până nu l-a înlăturat pe Nicu Ghergher, administrator al Parcului

Regina Maria, numit de cei de sus primarul comunei Regele Ferdinand. Din pizmă, invidie

şi răzbunare l-a pârât pe acesta cu mărturii mincinoase de era aproape să-l bage în

puşcărie sau ocnă. Oricine din comună solicita ajutorul lui sau o povaţă de îndrumare,

era sciupat, înjurat, dat pe uşă afară. Ademenea la el acasă pe cei ce-l înfruntaseră în

timpul propagandei, încuia uşa şi îi bătea de-i cotonogea cu bastonul lui cu măciulie grea,

baston de bătăuş politic.

A desfiinţat islazul comunal şi s-a împroprietărit automat cu 3 ha la un loc, în cel

mai bun pământ şi la poziţia dorită de el, iar pe cei ce au zis ca el şi-l săltau strigând

„Trăiască consilierul nostru”, i-a împroprietărit şi pe ei cu câte 1,5 ha.

În anul 1939, toamna, mi s-a întâmplat o nenorocire: m-au prădat hoţii, luându-mi din

casă tot ce aveam, adică: haine, rufărie, plăpumi, covoare, cearşafuri, aşternuturi,

lăsându-mi casa troacă şi pe noi goi-puşcă. Făcându-se anchetă, au venit la faţa locului

autorităţile comunale, jandarmii de la secţia Jilava, precum şi pretorul plăşii Vidra, de

care aparţinea comuna noastră.

Constatând dezastrul, pretorul a vorbit cu primarul să facă o cerere la prefectura

judeţului, să fiu ajutat cu bani din fondul ce-l avea pentru sinistraţi. A doua zi trebuia să

merg cu primarul Nicu Ghergher să mă înfăţişez prefectului. Dimineaţa m-am dus la

Bucureşti. Acolo era curtea plină de oameni veniţi fiecare cu nevoile lor şi printre ei eram

şi eu. În momentul când primarul , care intervenise la prefect pentru mine, mi-a făcut

semn să urc, a apărut omul căruia îi făcusem bine şi îl ajutasem la nevoie, poate de grea

cumpănă, ajuns acum mare consilier judeţean şi dacă nu mă feream, mă lovea cu bastonul

în cap. Îi ieşiseră ochii din orbite, făcuse clăbuci la gură şi mă înjura de toate lucrurile

sfinte, de Cristos şi Dumnezeu, strigând ca un disperat că sunt un tâlhar şi că eu simulez

spargerea casei ca să fur statul, dacă mă ajută prefectura, şi se repezea la mine să mă

lovească. Toată lumea de faţă se uita la mine şi la el cum mă înjura şi mă făcea tâlhar,

răstindu-se şi la primarul Ghergher că umblă cu prostul şi că vrea să împartă ajutorul dat

de prefect, apoi s-a dus la prefect şi ce au vorbit nu ştiu.

A doua zi m-a chemat primarul şi mi-a spus că în faţa prefectului l-a învinuit că

ocroteşte pe adversarii politici. Eu mărturisesc că nu am făcut nici un fel de politică, lucru

pe care primarul îl ştia.

Eram foarte trist şi abătut pentru batjocura ce-mi făcuse faţă de acea mulţime de

oameni care, în urmă, s-au strâns buluc în jurul meu şi mă întrebau ce rău i-am făcut



acelui păgân82

, că prea înjura de Cristos şi de Dumnezeu.

Nu ştiam cum să-i lămuresc şi plângând am ieşit din curtea prefecturii

întrebându-mă aproape cu voce şi fără să mă lămuresc dacă este bine să faci bine ori să-ţi

vezi de treabă. Să iubeşti pe aproapele tău, ori să faci ca preotul şi levitul din parabola

„Samariteanul milos”?

Profesori refugiaţi în Olt şi Romanaţi (1940, 1944)

Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu

Printre cei care s-au refugiat din calea Armatei Roşii, au fost şi profesori care, în anii

1940 şi 1944 părăsind şcolile din Basarabia la care au funcţionat şi luând drumul bejeniei,

au ajuns în ţară. Cadrele didactice prezentate în acest articol au solicitat posturi pentru

anul şcolar 1940-1941 şi 1944 -1945 la şcoli din localităţi situate în judeţele Olt şi

Romanaţi, mai ales la Slatina şi Caracal. În alte cazuri-în 1944- unele şcoli din zona

frontului, revizorate şcolare, au fost retrase în Regat fiind relocate. Au fost momente

cumplite ale istoriei în care românii s-au dovedit solidari!

Dintr-un dosar aflat în fondurile Ministerului Educaţiei Naţionale83

, reţinem

numele mai multor profesori refugiaţi din Basarabia, Transilvania şi Cadrilater în urma

cedării acestor teritorii româneşti ca urmare a ultimatumului sovietic, a Diktatului de la

Viena şi a Tratatului de la Craiova cu Bulgaria.

Astfel, pentru anul şcolar 1941-1942, Maria Desvaldi, profesoară de religie de la

Bolgrad urma a fi utilizată la Liceul de Fete din Slatina pe catedra română-latină. Probabil

era soţia avocatului şi gazetarului slătinean Virgil Desvaldi care în 1938 conducea la

Slatina ziarul Orizonturi al Tineretului Naţional-Ţărănist din Olt, în care întâlnim şi

semnătura Mariei Desvaldi.

De la Liceul de Fete din Târgu Mureş a fost utilizată la Liceul industrial de Băieţi

din Slatina profesoara Alexandrescu Minerva iar Letiţia Lăzărescu ,,de la Slatina”

ajunge la Liceul de Fete din Slatina (ambele limba română). La Gimnaziul industrial de

Fete din Caracal era utilizată Spezzi Eugenia (fizico-chimice) la fel ca şi Dumitrescu

Afimiţa cu aceeaşi specialitate (Liceul de Fete). La acelaşi liceu regăsim pe Niculescu

Margareta (ştiinţe naturale). Profesoara de educaţie fizică Ionela Teodorescu de la Satu-

Mare a funcţionat la Liceul de Fete din Slatina iar Sofiicu Maria, cu aceeaşi specialitate,

de la Târgu-Mureş, a fost utilizată la acelaşi liceu din Slatina. De la Dej, ajunge la Liceul

de Fete din Caracal profesoara Miclescu Eugenia (lucru de mână).

Reţinem şi numele profesorului Ioan Găluşcă de la Cehul Silvaniei care a predat

la Gimnaziul Industrial din Caracal rotăria.

La 3 august 1941, Elena Tânjală84

, profesoară de istorie, titular la Şcoala

Normală de Fete din Cernăuţi şi utilizată în anul şcolar 1941-1942 la Liceul Teoretic de

Fete din Bacău, cerea din Caracal- unde era domiciliată pe B-dul Elisabeta, nr. 14- să fie

menţinută ca titular la acelaşi liceu din Cernăuţi. Între timp armatele române eliberaseră

Basarabia şi Bucovina de Nord. După cum vedem dintr-un process-verbal de inspecţie din

22 februarie 1941, Elena Tânjală a funcţionat ca detaşată la Gimnaziul Ioniţă Asan din

82În text: jidan

83 Arh. Naţ. Buc., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, Dosar 692/1941, f. 9-50 84 Probabil soţia colonelului Ilie Tânjeală, fost comandant al Reg. 19 Infanterie Romanaţi al cărui necrolog îl

găsim în ziarul Romanaţiul-Oltul din 30 noiembrie 1941. A fost înmormântat la Galaţi.



Caracal iar inspectorul

consemnează: ,,D-na

profesoară vorbeşte

convingător şi cu căldura

cuvenită unei lecţiuni de

istorie scoţând în evidenţă

punctele principale ale

lecţiunii cu detalii care

provoacă interesul elevilor

care îi urmăresc expunerea cu

multă plăcere85

”.

Într-o situaţie similară

se găsea şi Ecaterina

Petrovici, profesoară de istorie

la Gimnaziul de Fete ,,Oltea

Doamna” din Cernăuţi. Fusese

utilizată în anul şcolar 1940-

1941 la Liceul Industrial de

Fete din Piteşti dar avea

domiciliul la Caracal, B-dul Elisabeta nr. 14, ceea ce ne face să bănuim că era înrudită cu

familia Tânjală.

Ofensiva sovietică şi reocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Armata

Roşie în 1944, precum şi iminenta ocupare a Moldovei, au dus la un nou val de refugiaţi:

Ocneanu Ion a fost profesor titular definitiv la catedra de filosofie – drept secundar la

Liceul de băieţi Sf. Dumitru din Ismail. În urma evenimentelor din anul 1944, prof.

Ocneanu Ion a rămas fără post, fiind nevoit să părăsească localitatea Ismail. În aceste

condiţii, trimite o cerere către Ministerul Educaţiei Naţionale în care solicită detaşarea la

una dintre şcolile din oraşul Caracal. La Caracal avea familia refugiată, cu domiciliul pe

Strada Alexandru cel Bun, nr. 3. La data de 18 septembrie 1944, soţia sa Ocneanu Lelia,

fostă profesoară titulară provizorie cu o gradaţie la catedra de educaţie fizică a Liceului de

fete din Ismail, fiind refugiată, solicita pentru anul şcolar 1944-1945 un post la una dintre

şcolile din localităţile Craiova, Caracal sau Râmnicu Vâlcea. Motivul pentru care solicita

acest post era în primul rând determinat de faptul că era mama unui copil. Dorea, de

asemenea, ca ministerul să ţină cont şi de faptul că soţul ei era tot profesor iar numirea

celor doi în aceeaşi localitate ar fi fost un act benefic pentru familia ei.86

Hera Nicolae a funcţionat până în anul 1944 ca profesor titular provizoriu la Gimnaziul

teoretic din Bolgrad, având ca specialitate principală istoria iar secundară geografia. Forţat

de împrejurările triste prin care trecea naţiunea română, a luat drumul pribegiei. În cererea

adresată inspectorului general şef al Inspectoratului Regional Craiova şi înregistrată la data

de 12 septembrie 1944, menţiona: ,,… respectuos vă rog să binevoiţi a dispune să fiu

utilizat în învăţământul secundar pe anul şcolar 1944-1945, într-una din următoarele

localităţi: Piteşti, Curtea de Argeş, Slatina, Drăgăşani, Caracal, Craiova. Motivele pentru

care cer utilizarea sunt:

Şcoala căreia aparţin, Gimnaziul teoretic din Bolgrad, nu funcţionează la locul de

refugiu.

85

Arh. Naţ. Buc., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, 1941, Mapa nr.27, Vol. I, fasc. I, f. 26.

86 Arh. Naţ. Bucureşti, M.C.N.C., Direcţia a II-a secundar, 1944, f. 11.

Adresă cu antetul Liceului Ioniţă Asan din Caracal

(1941)



Interese familiare mă leagă foarte mult de Piteşti şi Curtea de Argeş, fiind localităţi

aproapiate de domiciliul meu din comuna Stăneşti-Muscel, neputând merge cu doi copii

mici în localităţi mai depărtate în actualele împrejurări.

Sunt văduv şi îngrijirea celor doi copii, dintre care cel mai mare de 7 ani trebuie să

meargă la şcoală primară, cere ca să-i am pe lângă mine”. Se refugiase în localitatea

Stăneşti-Muscel.87

Popescu Bratu Aurora, din oraşul Chişinău unde a fost profesoară de gospodărie,

titulară provizorie la Şcoala Normală de Conducătoare, în cererea adresată Inspectorului

şef al Regiunii Şcolare Craiova roagă a fi detaşată sau utilizată la o catedră de

gospodărie, la orice şcoală secundară din Craiova sau în cel mai rău caz din Slatina,

judeţul Olt, având interese familiare şi un copil în clasa I la Liceul Militar Regele

Ferdinand din Craiova. Această cerere având nr. 33390 din 30 septembrie 1944 a fost

adresată de către Popescu Bratu Aurora inspectorului şef al Regiunii Şcolare Craiova din

localitatea Roşiorii de Vede, strada Lt. A. Ionescu, Nr. 9.88

Maria Gluhovschi a fost profesoară titulară definitivă la catedra de istorie la Liceul

Domniţa Ileana din Bălţi, refugiată fiind în localitatea Curtea de Argeş, strada Negru Vodă

Nr. 14, solicita în cererea înregistrată la data de 30IX.1944 şi adresată Inspectoratului

Regional Craiova-învăţământul secundar, utilizarea la una dintre catedrele vacante de la o

şcoală secundară din următoarele localităţi: Caracal, Craiova, Rm. Vâlcea, Slatina, Tg. Jiu.

Cererea a fost trimisă din oraşul Curtea de Argeş, Strada Negru Vodă Nr. 34, unde se

găsea refugiată.89

Elena Suruceanu a fost profesoară definitivă de desen – caligrafie la Şcoala normală

de conducătoare din Chişinău. Solicita a fi numită la una dintre şcolile din următoarele

localităţi: Craiova, Slatina, Râmnicu-Vâlcea.

Prof. Elena Suruceanu se afla refugiată în oraşul Curtea de Argeş, Str. Eroilor Nr. 9

Delaport Nicolae, maestru titular definitiv cu două gradaţii la catedra de desen şi

caligrafie de la Liceul de băieţi Sf. Dumitru din Ismail, a fost evacuat în urma

evenimentelor din Basarabia, anul 1944, în comuna Bratei, plasa Mediaş, judeţul Târnava

– Mare. Având în vedere ordinul M.E.N., în cererea din 2 octombrie 1944 adresată

inspectorului şef al Inspectoratului regional şcolar Craiova, Delaport Nicolae solicita

utilizarea în anul şcolar 1944-1945 la una dintre şcolile cu catedrele vacante din localităţile

următoare: Petroşani, Craiova, Caracal.

Într-o altă cerere, Delaport Nicolae solicita utilizarea la catedra de desen şi

caligrafie, rămasă vacantă, de la Liceul teoretic de băieţi din oraşul Slatina, jud. Olt,

deoarece în această localitate se afla fratele său şi unde putea să-şi găsească locuinţă

pentru familie.90

Anastasia Almazov. În anul 1944 era profesoară titulară-provizorie cu 1 gradaţie la

catedra de Ştiinţe naturale de la Gimnaziul de fete din oraşul Cahul şi în acelaşi an se

refugiază din Basarabia la Sibiu, Str. George Coşbuc Nr. 5. La data de 18 septembrie 1944

solicită inspectorului general şef al Regiunii Craiova să fie utilizată la o şcoală secundară,

cităm “din oraşul Caracal sau alt oraş din judeţul Romanaţi, astfel ca să fiu împreună cu

ruda mea Despina Cricopol, conducătoare definitivă cu trei gradaţii din or. Cahul, care

cere şi ea să fie utilizată în aceeaşi localitate cu mine pentru a locui împreună, fiind eu

87 Ibidem, f. 15. 88

Ibidem, f. 41. 89

Ibidem, f. 42. 90

Ibidem, f. 47.



suferindă şi singură, dumneaei dându-mi un mare ajutor.” Conform rezoluţiei de pe

cererea înregistrată de către Inspectoratul şcolar al Regiunii V Craiova cu Nr. 34830 din 6

octombrie 1944, Anastasia Almazov va fi utilizată la “Caracal sau altă localitate din

judeţul Romanaţi.”91

Mitrofan Toma a funcţionat în anul şcolar 1943-1944 ca profesor titular-definitiv la

catedra de istorie şi geografie a Liceului teoretic de băieţi şi la Gimnaziul comercial din

oraşul Soroca. În cererea adresată directorului învăţământului şi cultelor din Basarabia,

Mitrofan Toma menţiona următoarele: ,,Având în vedere că sunt în prezent evacuat şi că

din cauză că chiar în ziua evacuării 17 martie 1944 numai fiindcă ultimul cu Dl. Director

Constantinescu de la Gimnaziul comercial din Soroca am părăsit şcoala, executând

întocmai ordinele primite, am pierdut tot bagajul şi acum n-am nici lenjerie, vă rog să

binevoiţi a dispune utilizarea mea ca profesor de geografie, istorie ori drept în

învăţământul secundar al băieţilor pentru care sunt calificat cât mai curând. Sunt licenţiat

în geografie şi istorie şi am examenul de capacitate principal în geografie şi în istorie iar

prima mea catedră de titular – 1929- a fost geografia şi dreptul. Aş prefera: Craiova,

Slatina, Tr. Severin.” La data trimiterii cererii, 11 aprilie 1944, se găsea evacuat în

localitatea Viştea de Jos, judeţul Făgăraş, Str. Oltului Nr. 46, la familia Dancu Simion.92

Ioan I. Corbu, profesor maestru titular provizoriu la catedra de tâmplărie din Bolgrad,

în cererea cu Nr. 148879 din 20 octombrie 1944 adresată Ministerului Culturii Naţionale

şi Cultelor ruga să fie utilizat sau detaşat în anul şcolar 1944-1945 la Şcoala Tehnică

Industrială din Slatina, judeţul Olt. Ioan Corbea a mai trimis şi alte cereri în care solicitase

şcoli din Craiova şi Piteşti, dar prefera oraşul Slatina pentru că aici înscrisese ,,copiii la

şcolile secundare.” În cazul în care nu se găseau posturi în Slatina, primea să fie utilizat şi

la atelierul şcolar practic din comuna Vaţa, judeţul Olt unde avea familie şi gospodărie,

însă cu salariul de la catedră.93

Florica Ciortan, profesoară de matematică a funcţionat în anul şcolar 1943-1944 ca

,,utilizată” la Şcoala de Fete din Slatina deşi era originară din Severin, unde îşi avea

familia (părinţii). A cerut să fie detaşată la o catedră liberă în oraşul Drobeta Turnu

Severin. În rezoluţia scrisă pe cererea nr. 1371/22 noiembrie 1944 se preciza:,,Domnişoara

Florica Ciortan, necăsătorită, a dat naştere unui copil. Onor M[inisterul]. C[ulturii]. a

apreciat că nu mai poate continua a fi profesoară în oraşul T. Severin. [...] A fost

reutilizată în Slatina unde urmează să rămână până la primele transferări. Socotim că

d-ra Florica Ciortan nu poate profesa în T. Severin. Ar fi fost cinstit să specifice boala de

care a suferit şi să arate motivul pentru care a fost trecută de M.C. la Slatina.”

Dintr-o adresă a directoarei Liceului Teoretic de Fete din Slatina din 14 februarie 1944,

vedem greutăţile cu care această şcoală se confrunta: profesoara de franceză Elena

Risipiteanu(cu domiciliul pe str. Vintilă Brătianu, nr. 12) se afla în concediu medical,

preofesoara de matematică, d-ra M. Comati era detaşată la Bucureşti iar în timpul

trimestrului I s-au schimbat 3 profesoare de matematică, ultima fiind d-ra Ciortan.

Victor Dumanschi, profesor titular cu o gradaţie la gimnaziul teoretic de băieţi din Cahul,

specialitatea geografie, cerea la 28 noiembrie 1944 din Sibiu ,,să fiu utilizat la o catedră

vacantă de la una din şcolile din R. Vâlcea, Caracal sau dintr-o altă localitate, rugându-

vă insistent să binevoiţi a mă utiliza într-un oraş unde ar putea fi numită şi soţia mea,

91

Ibidem, f. 82. 92

Ibidem, f. 101. 93

Ibidem, f. 109.



Elena Dumanschi, suplinitoare fără examen de capacitate în latină-română, spre a putea

funcţiona în aceeaşi localitate”94

. Nu rezultă unde a fost utilizat.

Darie Nicolae trimitea o cerere95

din Caracal la 23 septembrie 1944 solicitând

ministrului o catedră de geografie la Gimnaziul Teoretic din Caracal. Funcţionase la

Gimnaziul Comercial din Roman şi ,,în prezent mă aflu cu toate lucrurile mele în oraşul

Caracal”.

Într-un tabel cu profesorii utilizaţi96

de la liceele din Bucovina regăsim

următoarele nume:

Sutzu Maria, profesor titular de geografie, a fost utilizată la Balş-Romanaţi; dr.

Astra Nandriş, medic şcolar la Şcoala Normală de Învăţătoare din Cernăuţi a fost

utilizată la Slatina; Cudla Virginia (lb. română) de la Liceul de Fete Elisabeta Doamna

din Rădăuţi a fost utilizată la Caracal (domiciliul pe str. I. Grigorescu, 6); de la acelaşi

liceu, a fost utilizată Vilniciuc Zenovia (ştiinţe naturale) la Pleşoiu-Romanaţi. Tot aici

ajunge de la acelaşi liceu şi Vasiliu Cornelia (ed. fizică).

De la Liceul de Băieţi ,,Ştefan cel Mare” din Suceava au ajuns la Slatina mai mulţi

profesori: Tiba Vasile (religie), Ienceanu Vasile (latină-elină), Bucatcu Ecaterina

(latină-elină), Lelcu Ioan (istorie), Alaci Teodor (geografie, contabilul şcolii), Seserman

Teodosie (filosofie), Piţul C-tin (matematică-fizico-chimice, pensionat la 1 sept. 1944).

Mimiţan Ioan (matematică- suplinitor) nu s-a evacuat, fiind bolnav, Cărăuşu Mihai

(fizico-chimice), mobilizat, a fost repartizat la Colibaşi-Romanaţi; Sbiera Ioan (fizico-

chimice) şi Polocuşeriu Mihai (geografie-ştiinţe naturale) au fost utilizaţi, ambii, la

Slatina; Loghin Dumitru (desen-caligrafie) a ajuns tot la Slatina iar Buleandră Aurel

(ed. fizică) figura ca neevacuat.

O situaţie asemănătoare întâlnim şi cu preofesorii Liceului de Fete ,,Doamna

Maria” din Suceava. Au fost utilizaţi la Slatina: Sbiera Ilarian (Română, directorul

liceului), Drăgoi Elena (latină-elină, detaşată), Sleveca Reveca (istorie), Rădăşanu

Stela (geografie), Robu Brânduşa (chimie), Scutelnicu Olga (fizică-chimie), Gavrilescu

Valeria (desen-caligrafie). Strugariu Ecaterina (ştiinţe naturale-igienă) ajunge la

Caracal, Crainicu Felicia (suplinitor, română-istorie) a ajuns la Doba în judeţul Romanaţi

şi Folescu Maria (germană-română) a fost utilizată la Colibaşi-Romanaţi.

De la Gimnaziul Comercial din Lipcani-Hotin a fost utilizată la Corabia Lipcan

Maria (fizică-chimie). Îşi stabilise domiciliul în oraşul de la Dunăre, str. Cuza Vodă,

nr.106, împreună cu soţul său, Lipcan Nicolae (geografie) în dreptul căruia se face

menţiunea ,,Delegat director şi detaşat de la liceul de băieţi Dorohoi”. Tot la Corabia se

afla şi secretarul şcolii, Basarab Anatolie (domiciliul pe str. Brătianu, 42).

De la Gimnaziul Comercial Suliţa din Hotin era utilizat la Corabia directorul

Păduraru Teofil (ştiinţe naturale) dar şi profesorii Scânteie Arcade (limba franceză-

română, suplinitor, mobilizat), Bărbieru Alexandru (religie), Moldovanu Petre

(geografie), Dimitriu Alexandru (religie) şi Florea Teodora (maestră ţesut).

(Va urma)

94

Arh. Naţ. Buc., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar 1216/1944, f. 87 95

Idem., f. 89 96

Arh. Naţ. Buc., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, Dosar 1340/1944.



Învăţătoarea Ana Dinculescu din Balş

Profesor CORNEL MANOLESCU

S-a născut pe 29 martie 1889, în comuna Balș, județul Romanați, azi județul Olt.

S-a remarcat prin ,,dragostea pe care o avea pentru copii şi pentru meseria aleasă.”97

Potrivit actului de naştere,era ,,Fiica lui Constantin I.Măinescu în vârstă de ani

treizeci și doi și a D-ei Efimia în vârstă de treizeci și trei, ambii plugari din comuna

Balșiu.’’98

A absolvit Școala

Normală ,,Elena Doamna‟‟

în perioada 1902 – 1908,

cu diploma cu nr.215 / 12 /

IX / 1908, eliberată de

Ministerul Instrucțiunii.

Pe 24 iunie 1910,

Ana (născută Măinescu ),

se căsătorește cu

învățătorul Constantin

Dinculescu ( născut la 20

martie 1886, fiul lui

Năstasie și Catrina Dincă

,,de profesie agricoli‟‟).99

Constantin

Dinculescu a făcut parte

din Comitetul de redacție

al revistei bălșene

,,Licăriri’’, apărută la 1 august 1915. Nu cunoaștem

data precisă a decesului învățătorului Dinculescu.

Din cartea lui Mircea Moisa aflăm câteva informaţii:

,,Într-un text din 1966, Pandrea rememorează

momente și persoane din copilăria bălșeană. Stere

exercită o fascinație indicibilă asupra învățătorilor

mei olteni Constantin Dinculescu și Gheorghe

Vasilescu de la începutul acestui veac, într-un târg

obscur pe Olteț. Primul a murit ca erou și ofițer la

Câineni la 19 august 1916.”

Data aceasta avansată de Petre Pandrea și

preluată de Mircea Moisa în lucrarea Craiova lui

Petre Pandrea, editura Ramuri, Craiova , 2008,

apreciez că nu este corectă, pentru că România a

intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei, la 27 august 1916 (stil nou). Cred că data

decesului înv. Constantin Dinculescu ar trebui să fie

97

Negreanu Ion, Balş - Oameni ,locuri,tradiţii, Vol. II, Editura Alma Craiova, 2015, p. 19. 98

S.J.A.N.Olt Col.Registre de Stare Civilă Balș, reg.nr. 21 / 1888-1889. 99

Ibidem, reg. nr. 20 / 1886-1887.

Constantin şi Ana Dinculescu (fotografie reprodusă de pe

crucea soţilor Dinculescu din Balş cu ajutoarul d-nei

Manuela Vlad)

În comitetul de onoare al

revistei Licăriri (Balş, 1915)

erau judecătorul Paul Ionescu-

Pastion şi învăţătorul

Constantin Dinculescu. Aici

debutează Mihai Drumeş (Mihail

V. Demetrescu)



după 2 iunie 1917, data nașterii fiicei sale Constanța.

Ana şi Constantin Dinculescu au avut doi copii: Filip şi Constanţa.

*FILIP (,,Filică’’) s-a născut la 6 septembrie 1911.

*CONSTANȚA s-a născut la 2 iunie 1917 potrivit actului pe care îl redăm:

,,Fiica lui Constantin Dinculescu de 31 ani și a soției sale Ana născută

Constantin I. Măinescu de 28 de ani de profesie funcționari din Balș județul Romanați.

Declaranți Costică

Măinescu de 61 ani și

Nicolae Belu de 58 ani

muncitori din Balș.

Decedată la sect. 6

București în act 690 /

26.04.1975”.100

Filip Dinculescu,

licenţiat în filozofie a

publicat în revistele epocii :

,,Adevărul literar’’ ( 1939 )

și ,,Universul literar’’

(1935). A rămas în literatura

română prin volumul Caii

regelui publicat în 1971, la

editura Litera.

În anul 1951 Filip, în trecut maior, a fost arestat și condamnat pentru crime de

război, la 12 ani și 6 luni. A fost acuzat că ,,a dirijat execuția a 10 prizonieri sovietici.’’

La data arestării avea domiciliul în Cernavodă-Constanța unde lucra ca funcționar-

normator şi era divorțat . În trecut nu a făcut politică. Membru P.M.R. , a fost închis la

Aiud, Jilava, Baia Sprie, Craiova și Gherla.

A fost eliberat din detenție la 3.I.1956,

pedeapsa fiindu-i grațiată în întregime.101

Filip se recăsătorește cu Florica

Ceaușescu, originară din comuna Morunglav,

care a lucrat ca infirmieră la Spitalul Balș.

În anul 1971 îi apare în regie proprie, la

editura ,,Litera‟‟ volumul de schițe și povestiri

,,Caii regelui’’, în a cărei prefață, scriitorul

Mihail Drumeș îi face un scurt portret102

pe care îl

reproducem: ,,(…) prozatorul Filip Dinculescu

poate fi considerat astăzi un scriitor împlinit,

stăpîn pe concepţie şi expresie ,eliberat de

modele,cu alte cuvinte găsit pe sine şi cu uneltele

strunjite potrivit acestei găsiri atît de greu de

realizat. El nu va alerga cu limba scoasă după

fata morgana a originalităţii pentru a cuceri cu

mare zor un scaun în conştiinţa publicului. Pe

originalitate nimeni nu poate pune mâna dacă n-o

100

Reg. de Starea Civilă Balș, 1917, Act de naștere. 101

,,Fișa matricolă penală.’’ 102

prof. Negreanu Ion, Balș-Oameni, locuri, tradiții, vol. II, Editura ALMA-Craiova, 2015 p. 20.

Filip Dinculescu şi soţia sa



are cu domiciliul stabil în propria-i personalitate.

Filip Dinculescu gândeşte logic, se

exprimă limpede, clasic, aşa cum s–au exprimat

înaintaşii săi, ştiind că literatura românească nu

începe şi nici nu se sfârşeşte cu el. A străbătut un

drum lung şi incert, luptând cu neliniştile şi

căutările până a intrat în adevăratul său

făgaş.Uneori a publicat timid şi stingher, încă din

1935, la revistele acelor vremi, ,,Adevărul literar”

şi ,,Universul literar”. N-a dinamitat câmpul

literar. Nici nu era nevoie. Cu modestia în cârcă,

realizase un prim contact cu publicul. Apoi, în 1957

îşi reia activitatea, obţinând cîteva biruinţe la unele

concursuri literare.

Acest ,,al doilea debut” , îi deschide

scriitorului bariera către primul volum ,unde Filip

Dinculescu abia a început să vorbească. Are încă

multe de spus.

MIHAIL DRUMEŞ”103

Revenind, la învățătoarea Ana

Dinculescu menționăm marea sa dragoste pentru

copii și pentru profesia aleasă. În ,,Statul

personal‟‟, întocmit de Inspectoratul școlar

județean Romanați, la capitolul V sunt trecute

,,Scrieri didactice și literare’’ şi se enumeră:

Articole, rezumate și propuneri în

reviste literare și didactice ,rev. ,,Licăriri”,

,,Orizonturi”, ,,Romanațul’’, ,,Școala și Viața’’.

Titluri dobândite în învățământ.

*1 oct. 1908-Suplinitor, ord.3174 /

13.IX.1908,

*1 apr.1909-În mod provizoriu,

ord.16.972 / 8 / IV / 1909,

*1martie 1913-Definitiv, ord.103.036 / 8

/ XII / 1913,

*1oct. 1916-Gradul II, ord.23.692 / 921,

*1sept.1922-Gradul I, ord.108.706 /

922.104

Funcțiuni și însărcinări în învățământ. 1.Dirigintă a școlii de fete-Balș, Romanați, odată cu înființarea acestei școli și

numirea mea pentru prima oară în învățământ ( 1.x.1908 ), până la 20 Fevruarie 1913,

înlocuită fără alt motiv decât intervenții politice ( No.568/ 16 / II / 913 ).

103

Filip Dinculescu, Caii regelui, Editura Litera Bucureşti, 1971, p. 7. 104

S.J.A.N.Olt, Fond Inspectoratul școlar al jud.Romanați. Statul personal al înv. Ana C.Dinculescu, cap.VI.

Fişa matricolă penală a lui Filip

Dinculescu

Statul personal al învăţătoarei Ana

Dinculescu



2.Din nou dirigintă, dela 1 Septemvrie 1913 ( Ord.No. 2002 / 27 / VIII / 1913

comunică că ord. Ministerial No.14.579 / 1913 ), până la 1 Noiembrie 1920, când am

demisionat, pierzându-mi soțul în războiu și fiind bolnavă ( No.6560 / XI / 1920).

3.Pe 1 Septemvrie 1938, numită directoare conf. Art. 70 din Legea Învățământului

Primar, girând însă din 19 Iulie 1938 la

direcția școalei (No.150.455 / 938).105

Din cartea domnului profesor din

Balş, Negreanu Ion, aflăm: ,,În ianuarie

1946, elevii Gimnaziului Teoretic (deschis în

noiembrie 1945) au rămas fără posibilitatea

de a studia din cauza lipsei lemnelor pentru

foc. Atunci, directorul Gimnaziului Teoretic,

preotul Paul Tomescu, împreună cu doamna

învățătoare Ana Dinculescu (reprezentanta

învățământului din Balș) pentru a face rost

de lemne au apelat la Primărie și la bălșeni.

Acțiunea lor a dus la remedierea situației și

elevii și-au reluat cursurile.

Ana Dinculescu participa la

activităţile culturale ale urbei, împreună cu

alţi intelectuali, ea regizând spectacolele de

teatru prezentate pe scena din Balş”.106

Redăm o imagine a revistei Şcoala

Romanaţiului, anul II , apărută la Caracal în

anul 1939, revistă în care a publicat Ana Dinculescu.

,,Activitatea extrașcolară.

1.În prima conducere, multe serbări școlare pentru îmbunătățiri și infrumusețări

în școală, ajutor de cărți și îmbrăcăminte

completând uniforma la toată școala. Am fost

notată cu 10 la inspecția specială pentru

înaintare.

2.Am ținut peste 40 de conferințe, am

105

S.J.A.N.Olt. Fond Inspectoratul școlar al jud.Romanați. Statul personal al înv. Ana C.Dinculescu, cap. VII.

106 Negreanu Ion, op. cit., pag. 9.

Articol pe teme didactice, apărut în Şcoala Romanaţului, semnat de Ana C. Dinculescu



fost secretara onorifică a Orfelinatului soc. ,,O.O.R.Balș; 5 ani și în aceleași condiții, am

fost secretara Crucii Roșii locale, de ani de zile și sunt și azi.

3.În prezent, toate puterile de muncă, în interesul unei bune gospodăreli și sunt

prezentă la toate obligațiile cerute de timpuri și evenimente. 107

Recompense obținute pentru învățământ.

-,,Vii mulțumiri’’ prin ord. minist. 65169 / 1916

-,,Mulțumiri’’, prin ord. minist. No. 52753 / 1920

-,,Răsplata muncii cl. II’’, prin D.R. no. 4269 / 26 oct. 1921”.108

,, MINISTERUL INSTRUCȚIUNII

FERDINAND I Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al Românie

-La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de stat la departamentul instrucțiunii

sub No. 93.003,


Art. I. Conferim medalia ,,Răsplata

muncii” pentru învățământ clasa II-a, d-nei Ana

Dinculescu, învățătoare înaintată la școala

primară de fete din Balș, pentru dragostea,

priceperea și devotamentul cu care a lucrat

pentru școală.

Art.II. Ministrul nostru secretar de Stat

la departamentul instrucțiunii este însărcinat cu

aducerea la îndeplinire a decretului de față.

Dat în București, la 26 octombrie 1921.

FERDINAND.

Ministrul instrucțiunii

P.P.Negulescu

No. 4269.”109

Pentru examinarea elevilor particulari

din sesiunea Iunie 1926, înscriși la școala din Balș, ,,comisiunea este compusă din:

1.D-na Ana Dinculescu-președinte, 2.Constanța Rădulescu-membră, 3. Ana

Manolescu-membră, 4. El. Lauterbach-membră.”110

Învățătoarea Ana Dinculescu a decedat pe 6 martie 1969, la Balș, și a fost

înmormântată în cimitirul din strada Gheorge Vasilescu din Balş.

Bustul acestei personalități a învățământului bălșean a fost amplasat pe un soclu

alături de alte personalități locale, în fața Primăriei orașului Balș, ca un omagiu adus

doamnei învăţătoare a cărei dragoste pentru elevi şi şcoală nu a rămas uitată.

107

S.J.A.N.Olt. Fond. Inspectoratul școlar al județului Romanați. Statul personal al înv. Ana C.Dinculescu.

108 S.J.A.N.Olt. Fond. Inspectoratul Școlar al județului Romanați. Statul personal al înv. Ana C.

Dinculescu. 109

Monitorul Oficial al României, nr. 183, din 15 noiembrie 1921, pag.7710. 110

S.J.A.N.Olt.Fond. Inspectoratul școlar județean Romanați, dos. 185 / 1925.

Bustul Anei Dinculescu din faţa

Primăriei Balş



Inscripții

NOTE DESPRE O EPISTOLĂ A LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Bibliografia nuvelistului și romancierului Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893,

Dobrotinet, jud. Olt – m. 8 iulie 1956, București) începe să se completeze cu noi și

prețioase informații literare care întregesc profilul unui prozator așa de citit și cunoscut

odinioară.

Revista Memoria Oltului și Romanaților a găzduit în paginile sale un însemnat

număr de contribuții privitoare la opera și biografia romancierului Damian Stănoiu

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 14/2013; 27, 30/2014; 36, 37, 41-46/2015; 47, 51, 52,

53, 55, 56, 58/2016; 60/2017).

Acest fapt se datorează domnului Ion Tîlvănoiu, cercetător și istoric literar de certă valoare

intelectuală și științifică, ce a înțeles, ca foarte puțini alții, să revină, urgent, la cunoașterea

temeinică a istoriei locale.

Epistola ce se publică acum, întâia oară, este adresată lui Gala Galaction1 care manifesta o

vie simpatie și prețuire celui ce a scris Duhovnicul maicilor (1929).

Incidentul biografic, necunoscut până acum, îi provocase serioase dificultăţi și prejudicii,

fapt pentru care intervine la Gala Galaction spre a-i înlesni o audiență de „două minute“ la

ministrul de interne.

În eventualitatea unei respingeri, avea pregătită o epistolă, cu detalii și explicații, pentru

ministrul de interne.

Atât se cunoaște, deocamdată, privitor la acest incident biografic.

*

[București], 7 septembrie [19]50

Tel[efon] 75123

Cinstite Părinte,

Sunt din cale afară de necăjit. Nu mai

pot să mai ies din casă din pricina

zvonurilor care circulă relativ la o...

schimbare de meserie a celui ce vă

scrie.

Dar ceea ce e mai grav ~ se pare că

zvonurile urmăresc mai mult decât o

trecătoare amărăciune a mea.

De aceea m-am gândit că lucrul cel

mai bun ar fi să supun cazul

d[omnu]lui ministru de interne.

Cum însă eu n-am să pot ajunge până

acolo, vă rog foarte mult să faceți

bunătatea și să-l rugați să-mi acorde

două minute.



Chestiunea e foarte gravă dar eu nu pot să vă

dau prea multe amănunte în scris.

Dacă e nevoie, dați-i scrisoarea pregătită

pentru d[omnia] sa,

Al Sf[inției] Voastre, cu tot respectul,

Damian Stănoiu

Originalul acestei epistole, inedite, se află în

biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din

București.

1. Gala Galaction (1879–1961), prozator,

traducător și memorialist. Profesor la

Facultatea de Teologie din Chișinău, precum

și la cea din București. A fost unul dintre cei

mai vrednici preoți din spațiul românesc.

Intervențiile sale întotdeauna au fost salutare.

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI VIRGIL CARIANOPOL

Un excelent biograf și cercetător al operei lui

Virgil Carianopol este cunoscutul istoric literar și

memorialist Dumitru Botar (n. 1945, Caracal),

care i-a consacrat un studiu temeinic1, precum și

o biobibliografie cât se poate de completă.

Cercetările, recente, de istorie literară au reliefat

prezența poetului Virgil Carianopol într-o amplă

antologie, Lirica română contemporană2,

elaborată de poetul Virgil Treboniu (1909–1994),

în 1945, și

rămasă până

în acest

moment în

manuscris.

Printr-o

întâmplare

fericită

această crestomație poetică a intrat în posesia mea,

are trei sute optzeci și șapte de file și este scrisă, în

întregime, de Virgil Treboniu, cel ce a coordonat

timp de un deceniu, 1935–1945, cenaclul de poezie

Adonis.

Lui Virgil Carianopol, autor pe atunci a patru

plachete de poezii, i-a rezervat doar trei file ce conțin

câteva fulgurații critice și versuri reprezentative ale

unor piese lirice.

Poetul Virgil Treboniu subliniază, în sintagme

critice, elocvente, noutatea sintaxei poetice,

modernismul limbajului și dezinvoltura acestui



creator, care, în chip manifest, nu dorește să concureze sau să se identifice cu marele și

unicul creator.

Poeziile3 reproduse în această antologie sunt ilustrative pentru Virgil Carianopol întrucât

evocă talent, muncă și un anume mod de a intui valoarea metaforelor.

*

Virgil Carianopol

Poezia lui Virgil Carianopol e prea de actualitate, dar nu în sens adânc. Realizată prea

puțin, versificația nu surprinde cu nimic. Efectul liric urmărit e cinematografic. Elemente

ce aparțin altor fenomene constructiviste.

Ideile prea cunoscute ca factură erotică, plângeri simple, cuminți odihnesc permanenta

sensibilitate a cititorului ieftin de poezie, dacă există.

Amestec ciudat de promiscuități, cu temperamente vizuale, se realizează deosebit de

simpatic. Revolta, durerea sunt stări plate, organice și poezia nu se motivează numai cu

atât.

Este adevărat,

Eu nu sunt cel așteptat.

Eu nu iau munții în spate

Să mă duc cu ei în singurătate.

Nu am timp ani să număr,

Nu pun secera lunii pe umăr.

Eu nu iau soarele în mâini,

Nu arunc cerul la câini.

Eu trec prin viață

Ca printr-o zi cu ceață,

Tinerețea mea e o stradă

Pe care se topesc oameni de zăpadă.

Eu nu aplec sferele

Să caut în pârul nopții stelele.

Nu sunt înmulțitorul de pâini

Nu aduc zorile-n mâini,

Eu nu sunt profetul care să moară pe

cruce,

Nu am ce să spun, nu am unde mă duce.

Dar sufletul acesta cu șerpii curcubeului

în plete,

Sufletul acesta chinuit de sete,

Sufletul acesta care așteaptă drept,

Cât o pitulice în piept,

Sufletul acesta, aduce sare și pâine

Pentru toți uriașii de mâine.

(Însemnări)

Alta

Știu, eu nu sunt chemat

Cu morile de vânt să mă bat.

Cântecele mele,

Nu pot arăta nici frumusețea unei stele.

Verbele de-acum

Degeaba aleargă despletite pe drum.

Eu nu sunt omul care să aștept în ploi,

Nu sunt Cristosul generației noi.

Gândurile mele, prea multe nu pot să

spună,

Nu pot să umblu cu norii de mână.



Eu acesta de azi,

Sunt omul vechi, omul dintre brazi,

Omul care calcă peste bucurii

Cu mințile răvășite ca niște hârtii.

Sunt omul care tac și ascult,

Care face cerul să lucească mai mult.

Dar copiii aceștia de astăzi,

Copiii aceștia care acum scriu

Scrisori de dragoste, către domnițele cu

păr auriu,

Copiii aceștia care sărută lumina de

soare,

Mâine, vor călca fruntea cerului în

picioare...

Mamă

Copilul de [i]eri unde este?

Unde sunt zânele din poveste?

Cine mai știe să cânte

Codrii cu aripile frânte?

Unde sunt eu, care ascultând al vântului

șuier,

Cu noaptea sprijinită-n bâtă, scoteam

păsări din fluier?

Pentru ce-am plecat

De sunt acum așa ne-nduplecat?

Pentru cine tremur de frig?

Pentru cine mă sui pe lună și strig?

O! Altădată

Toată lumea mă putea supune,

Și nu lipsea din mine nici o rugăciune.

Altădată, mă temeam și de ploi

Îmi era frică să ridic ochii la voi...

Astăzi însă, ce sunt munții, ce este

Dumnezeu

Pe lângă ceea ce văd și trăiesc eu?

(Însemnări dintr-o toamnă)

Se mai adaogă și o oarecare naivitate poetică, gen sacrificat amatorismului spiritual:

Nu plâng, nu blestem.

De fulgere, de trăsnete nu mă tem.

Peste viața mea tânără și nouă

Amintirile nu mai plouă.

Poți să te spargi ca o farfurie, lună.

Poți să dormi înainte cu capul pe mână,

Pot să alerge pomii desculți,

Inima mea rămâne tot a celor mulți.

Suie-te sus, soare al tinei

Să mulg laptele cald al luminei.

Lasă să mă cheme-napoi

Anii, aruncați la gunoi.

Lasă să mă spânzur de cer,

Să tocesc opinci de fier.

Ochii de lacrimi nu-i mai storc

Îndărăt nu mă mai întorc...

Rupe-ți înainte salcâmule, vârful blond,

Eu rămân tot așa vagabond.

(Cântec de moarte) 4



Bibliografie

1. Virgil Carianopol, 1933.

2. Un ocean o frunte în exil, 1934.

3. Scrisori către plante, 1936.

4. Carte pentru Domniţe, 1937.

Note

Originalul acestui manuscris necunoscut se

află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu

din Bucureşti.

1. Dumitru Botar ~ Virgil Carianopol 1908–

1984. Studiu monografic. Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1997, 251 pagini.

2. Virgil Treboniu ~ Lirica română

contemporană. Bucureşti, 1945, 387 file.

3. Însemnări, Însemnări dintr-o toamnă şi

Cântec de moarte în Lirica română

contemporană. Bucureşti, 1945, p. 91-93.

4. Virgil Treboniu reproduce aceste poezii

din volumul Scrisori către plante. Poezii,

Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă

„Regele Carol II“, 1936, p. 35-39, 53-56 şi

99.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor-- Noiembrie

_ 17 nov. 1538, prima atestare documentară a Caracalului.

_ 9 nov. 1602, maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul dăruieşte mănăstirii Cozia

Frăsinetul şi Studiniţa din judeţul Romanaţi.

_ 9 nov. 1753, conform pisaniei s-a terminat zidirea bisericii ,,Episcopia” din Balş,

ctitor protopopul Radu Căzănescu.

_ 17 nov. 1793, Vodă Moruzi surghiuneşte la Arnota trei boieri olteni: Gigârtu,

Milcoveanu şi Vulturescu.

_ 20 nov.1795, m. filantropul slătinean Ionaşcu Cupeţul, ctitorul bisericii Ionaşcu, al

şcolii şi spitalului din Slatina. Înmormântat la ctitoria sa de la Slatina.

_ 20 noiembrie 1817, m. marele ban Constantin Filipescu, a donat Caracalului o mare

suprafaţă de teren.

_ 17 nov. 1820, se termină pictura la Biserica Tuturor Sfinţilor din Caracal.

_ 24 nov. 1821 n. în com. Leu- Romanaţi N.B.Locusteanu, om politic.

_ nov. 1853 n. Ion St. Cesianu, senator de Romanaţi între 1904-1907, mare proprietar la

Gura Padinii.

_ 7 nov. 1855, n. la Slatina violonistul Nicolae Buică (Memoria Oltului nr.8/2012)..

_ 1 nov. 1856, apare la Brusa publicaţia ,,Conservatorul”, scoasă de N. B. Locusteanu

aflat în exil.



_ nov. 1865, ia fiinţă la Slatina prima şcoală preparandală pentru învăţătorii comunelor

rurale din Olt şi Teleorman.

_ 16 nov. 1866, Ioan Varipati lasă prin testament Slatinei averea spre a se întreţine ,,şcoală

cu clasuri mai înalte”. Urmează un proces lung cu Casandra Varipati la sfârşitul căruia

primăria Slatina, cu ajutorul juristului C. Dissescu, intră în posesia donaţiei.

_ 17 nov. 1866 ,,Ateneul Român” din Bucureşti îşi inaugurează conferinţele, P.S.

Aurelian, susţinător alături de C. Esarcu şi alţii al înfiinţării Ateneului, va fi primul

conferenţiar.

_ 22 nov. 1870, n. Gh. Popescu Bragadiru, fost profesor de muzică la Liceul ,,Radu

Greceanu” din Slatina.

_ 4 nov. 1871, n. prinţul Barbu Al. Ştirbei la Buftea. A stăpânit şi moşia Ştirbei (Iancu

Jianu)- Romanaţi.

_ 1 nov. 1874, n. la Dioşti- Romanaţi Ilie Constantinescu, profesor şi colecţionar .

_ 8 nov. 1874, n. la Colibaşi Romanaţi g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012).

_ 1 nov. 1875 , n. prinţul C. Basarab Brâncoveanu în Franţa, botezat de fostul domn al

Moldovei Mihai Sturdza. A fost preşedintele P. Conservator din Romanaţi.

_ 19 nov. 1881, n. la Slatina ing. I.G.Tiberius Sfinţescu, fiul profesorului I. G.Sfinţescu.

_ 20 nov. 1884, n. la Caracal g-ralul Dumitru Rădulescu.

_ 28 nov. 1884, n.Vasile Alimăneşteanu, senator P.N.L. de Olt.

_ 4 nov. 1894, Take Gazan termină la Verguleasa volumul ,,Ore de nelucru”.

_ 15 nov. 1894, n. la Slatina juristul Mihai Chirculescu.

_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Progresul din Romanaţi”, ziar conservator ce susţine

candidatura lui Take Ionescu la Colegiul I de Romanaţi.

_ 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Romanaţii” organ P.N.L. Caracal condus de N. Bibian,

P. Brătăşanu şi I. Brabeţianu.

_ 29 nov. 1895, Alexe Nicolau lasă prin testament oraşului Slatina ,,Hotel Regal”.

_ 26 nov. 1901, n. scriitorul Mihai Drumeş Ohrida-Macedonia. A copilărit la Balş unde a

scos revista ,,Licăriri” din care apar 11 numere între 1 august 1915 şi iulie 1916.

_ 14 nov. 1902, n. la Caracal Mihai Uţă, filosof român.

_ 15 nov. 1908, G. Poboran scoate la Slatina revista ,,Salba”, revista corpului didactic din

judeţul Olt.

_8 nov. 1909, Pavel Brătăşanu termină zidirea bisericii din Şopârliţa- Romanaţi.

_ 13/26 nov. 1909, se naşte la Slatina dramaturgul Eugen Ionescu.

_ 8 nov. 1912, N. Titulescu devine deputat de Romanaţi cu sprijinul lui Pavlică Brătăşanu.

_ 23 nov. 1912, n. pr. Emilian Băldescu în comuna Mihăieşti-Olt, fost deţinut politic.

_ 1 nov. 1913, apare la Slatina ziarul ,,Vremea Nouă” scos de Ion Leţu.

_ nov. 1914, m. la Slatina Dr. C. Leonte, fost senator conservator.

_ 23 nov. 1914, apare la Slatina ,,Tribuna Oltului” cotidian naţional liberal, proprietar

N. Protopopescu. Ziarul duce o campanie contra liderului liberal local Al. Iliescu.

_ 10 nov. 1916, are loc ,,Şarja de la Robăneşti”, încercare eroică de a opri invazia

germană.

_ 10 nov. 1916, la pătrunderea germanilor în Caracal se sinucide g-ralul Teodor Iatropol.

_ 14 nov. 1916, trupele germane intră în Slatina deşi podul fusese distrus de români.

_ 8 nov. 1918, apare la Caracal ziarul ,,Ecoul”, primul ziar de după războiul mondial.

_ 20 nov. 1919, apare la Caracal ziarul ,,Conservatorul”, organul P. Conservator din

Romanaţi.



_7 nov. 1920, în prezenţa g-ralului Al. Averescu se face prima împroprietărire din judeţul

Romanaţi, la Deveselu.

_ 9 nov. 1920, apare la Caracal ,,Cooperatorul judeţului Romanaţi”.

_ 7 nov. 1922, N. Iorga conferenţiază la Caracal.

_ 15 nov. 1922, apare la Slatina până în 1928 ,,Gazeta Oltului”, redactor Ion Leţu.

_ 18 nov. 1923, inaugurarea monumentului eroilor din Clocociov.

_ 30 nov. 1923, George Enescu susţine un concert la Slatina (Memoria Oltului 14/2013).

_ 30 nov. 1924, n. la Slatina istoricul N. Stoicescu specialist în istorie medievală.

_ 1 nov. 1925, n. istoricul C-tin Preda la Moruneşti (Memoria Oltului nr. 8/2012).

_ 2 nov. 1925, n. prozatorul şi traducătorul Nicolae Teică la Balş.

_ 12 nov. 1925, este inaugurat monumentul eroilor din Stoeneşti -Olt (Memoria Oltului nr.

44/2015).

_ 23 nov. 1926, n. la Slatina prozatorul şi jurnalistul Tudor Manta, redactor şef la

,,Dobrogea Nouă”.

_ 1 nov. 1928, apare la Bălăneşti Olt ziarul „Brazda nouă” cu simpatii pentru P.N.

Ţărănesc, sub direcţia avocaţilor slătineni I.N. Bellu şi St. C. Păunescu.

_ 11 nov. 1928, dezvelirea monumentului eroilor din Vârtop.

_ 1 nov. 1929, apare la Balş ,,Ţărăncuţa culturală şi politică”, director G. Vasilescu- Balş.

_ 3 nov. 1929, este dezvelit monumentul eroilor de la Corabia.

_ 25 nov. 1931, m. aviatorul Octav Oculeanu (n. Brastavăţu- Romanaţi).

_ nov. 1932, apare la Ursoaia revista ,,Zâmbet de soare” scoasă de Marin Smarand şi

învăţătoarea Ecaterina Datcu (pseudonim Minodora Florişor).

_ 24 nov. 1932, m. Nicolae Buică, violonist, născut la Slatina în 1855.

_ 26 nov. 1932, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi în 1899) scoate la Bucureşti revista

de pamflet ,,Pumnul” (Memoria Oltului 13, 14/2013).

_ 20 nov. 1933, n. la Osica de Sus Mircea Mitran, diplomat şi filolog.

_ 21 nov. 1933, n. scriitorul Anghel Dumbrăveanu la Dobroteasa Olt.

_ 26 nov. 1934, apare la Caracal ,,Straja Ţărănismului” condus de Gh. Mazilescu şi

Victor Mihăilescu iar în 1946 de căpitanul N. Iliescu, organ politic al P.N. Ţărănesc.

_ 5 nov. 1935, m. Gh. Ciontescu, fost profesor de caligrafie-desen la Liceul Radu

Greceanu din Slatina.

_ 16 nov. 1935, n. la Caracal Ion Truică, grafician, regizor şi scenograf.

_ 26 nov. 1935, n. la Priseaca poetul Miron Cordun.

_ 19 nov. 1936, n. la Cungrea Olt poetul şi istoricul literar Iulian Negrilă.

_ 24 nov. 1936, n. la Caracal Tiberiu Prună, dr. în psihologie.

_ 8 nov. 1937, apare la Caracal ,,Buletinul Legionar al Judeţului Romanaţi”.

_ 10 nov. 1937, n. la Clocociov poeta Ioana Bantaş.

_ 24 nov. 1938, apare la Caracal ,,Prietenia Literară”, scoasă de Nellu Cristescu.

_ 7 nov. 1939, ia fiinţă Mitropolia Olteniei.

_ 30 nov.1939, este ales primul mitropolit al Olteniei, Î.P.S. Nifon Criveanu (Memoria

Oltului nr. 1/2012, 13/2013) născut la Slătioara-Romanaţi.

_ 9 nov. 1940 este sfinţită biserica din Doanca în prezenţa mitropolitului Nifon Criveanu.

_ 28 nov. 1940, este asasinat la închisoarea Jilava g-ralul Gh. Argeşeanu, fost

prim.ministru.

_29 nov. 1940, n. prozatorul Mircea Andreescu la Radomireşti.

_ 28 nov. 1942, m. Smarand Constantinescu, preşedintele Tribunalului Olt (n. 5 nov. 1889

la Tătuleşti).



_ 30 nov. 1942, m.Virgil Alimăneşteanu, inginer petrolist, frate cu Al. , C-tin şi Vasile

Alimăneşteanu, lideri ai P.N.L. Olt. Al. Alimăneşteanu era cumnat cu Ionel Brătianu.

_ 21 nov. 1943, Mitropolitul Nifon Criveanu publica volumul ,,În Grădina Ghetsimani”.

_ 1 nov. 1944, ia fiinţă la Caracal Societatea Culturală ,,Haralamb G. Lecca”, condusă de

profesorul Pătru Crăciun.

_ 6 nov. 1944, Ştefan Voitec (n. Corabia) devine ministru al Culturii Nationale.

_ 19 nov. 1946, în urma alegerilor falsificate de comunişti, N. Ceauşescu devine pentru

prima oară deputat de Olt din partea P. Comunist Român.

_ nov. 1951, istoricul slătinean N. Stoicescu publică volumul ,,Repertoriul bibliografic

al monumentelor istorice din România”.

_ 4 nov. 1957, are loc accidentul aviatic de pe aeroportul Vnucovo- Moscova. Din

delegatia P.C.R. care mergea la Moscova scapă cu viaţă N. Ceauşescu şi moare liderul

comunist Gr. Preoteasa.

_ 2 nov. 1966 , m. col. Al. Petrescu, fost comandant al Detaşamentului Păuliş (1944).

_ 1 nov.1967, m. dr. docent Marin Gr. Popescu (n. Arceşti , 1896).

_ 26 nov. 1968, este dezvelită la Slatina statuia lui Tudor Vladimirescu.

_19 nov. 1970, m. g-ralul D-tru Rădulescu (n. Caracal).

_ 2 nov. 1988, m. profesorul caracalean Pătru Crăciun (n. 24 ian. 1908 la Cruşov).

_ 24 nov. 1994, Caracalul este declarat municipiu.

_ 8 nov. 1999, este dezvelit monumentul eroilor de la Radomireşti Olt.

_8 nov. 2001, se dezveleşte în curtea Liceului din Iancu Jianu bustul lui Barbu Ştirbei,

opera lui Eugen Ilina.

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii din satul Găneasa, judeţul Olt

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

În satul Găneasa nu există un monument închinat eroilor din localitate. În

curtea bisericii din Găneasa (centru) există însă o troiță de lemn frumos

ornamentată, cu acoperiș de șindrilă pe 3 părți, ornament în spirală ce cuprinde

numele eroilor din războiul 1941-1945. La 27 octombrie 1976, răspunzând unei

adrese a Protoieriei Slatina, preotul Ionescu de la Găneasa raporta lista111

celor 64

de eroi ai localităţii căzuţi în 1916-1918:

111

Arhiva Memoria Oltului, Dosar 6, filele 33-34



1. Miru Iordache-sergent

2. Dicu Nicolae- sergent

3. Bolcu Dumitru-caporal

4. Vasile C. Marin-soldat

5. Tudor Marin-soldat

6. Drăcea C. Marin-soldat

7. Stan Dumitru-soldat

8. Iordache Marin-soldat

9. Pană Marin-soldat

10. Ivan Dumitru-soldat

11. Cioponea Marin-soldat

12. Mărgheanu Ilie-soldat

13. Ciocan Alexandru-soldat

14. Matei Marin-sergent

15. Lică Gheorghe-soldat

16. Demi F. Ilie-soldat

17. Mărgheanu Matei-soldat

18. Ene Smarandache-soldat

19. Iordache Ilie-soldat

20. Florea Bolcu-soldat

21. Ene Ion-soldat

22. Dorobanţu Constantin-soldat

23. Diţă Golea-soldat

24. Beldea Ion-soldat

25. Dobriţoiu Dumitru-soldat

26. Dorobanţu Dumitru-soldat

27. Pătru P. Dumitru-soldat

28. Pană C. Marin-soldat

29. Ştefan Ştefan-soldat

30. Ionescu Taşcu-soldat

31. Ivan Misici-soldat

32. Ionescu Marin-soldat

33. Bolcu Gheorghe-soldat

34. Băluţă Dumitru-soldat

35. Ion P. Voicu-soldat

36. Demi C. Ilie-soldat

37. Mărgheanu Tudor-soldat

38. Marin D. Vasile-soldat

39. Grigorie Ciuchete-soldat

40. Matei Constantin-soldat

41. Ilie Mihai-soldat

42. Dovleac Ilie-soldat

43. Niţu Ilie-soldat

44. Marin V. Brânduş-soldat

45. Marin M. Udrea-soldat

46. Marin Olaru-soldat

47. Dumitru Prodan-soldat

48. Gheorghe R. Radu-soldat

49. Marin Cojocea-soldat

50. Nicolae Geaucă-soldat

51. Dorobanţu I. C-tin-soldat

52. Radu Jianu-soldat

53. Bolcu Grigore-soldat

54. C-tin Mămuleanu-soldat

55. Dumitraşcu Ion-soldat

56. Savu Geană-soldat

57. Nicolae Frumosu-soldat

58. Tudor Smătrea-soldat

59. Văduva Matei-soldat

60. Voicu Marin-soldat

61. Alexandru Iova-soldat

62. Staicu Matei-soldat

63. Pătru Costea-soldat

64. Drăghici Rizea.

Acelaşi preot, raporta lista celor 34 eroi ai localităţii căzuţi pe front în cel

de-al doilea război mondial şi gradele acestora:

TABLOUL EROILOR RĂZBOIULUI CONTRA HITLERISMULUI

1941-1945

1. Roșu Z. Ilie- căpitan

2. Teodor Dumitru-serg.

3. Simion Nicolae-serg.

4. Ciocan Nicolae-serg-

5. Bujan Florea-serg.

6. Dinu I. Gheorghe-serg.

7. Petre Ghe. Radu -soldat

8. Ene Florea-soldat

9. Bodescu Gheorghe-sergent

10. Mărgheanu M. Ion-soldat

11. Zamfir C. Ioan- soldat

12. Ene Marin-caporal

13. Preda I. Gheorghe-sergent

14. Ene Marin-soldat



15. Pătrașcu P. Constantin-soldat

16. Românașu Ilie-sergent

17. Vasile N. Fesan-soldat

18. Marin Ion-soldat

19. Marin Mămuleanu-soldat

20. Ion S. Staicu-fruntaş

21. Rizea A. Dumitru-fruntaş

22. Alexandru Olaru-fruntaş

23. Dobrescu M. Dumitru-soldat

24. Stoian Ion-sergent

25. Bolcu St. Marin-sergent T.R.

26. Ilie M. Sandu-soldat

27. Popescu M. Ion-sergent

28. Dragoș Mihai-soldat

29. Ungureanu Ion-soldat

30. Mircea Lungu-soldat

31. Amedică Lungu-soldat

32. Alexandru Lungu-soldat

33. Marin S. Popescu-soldat

34. Florea S. Florea-sublocot.

La sfârşitul acestei adrese oficiale, preotul de la Găneasa menţiona:

,,Prezentul tablou este identic cu cel existent în biserica ,,Sf. Nicolae” din com.

Găneasa, jud. Olt”.

Cu toate acestea, pe troiţa din faţa bisericii s-a aplicat o placă metalică pe

care sunt inscripţionate numele a 26 eroi, astfel:

,,Eroii 1940-1944

1. Jianu Constantin

2. Jianu Dumitru

3. Olaru Alexandru

4. Olaru Constantin

5. Dobrescu N. Dumitru

6. Staicu Ion

7. Staicu Marin

8. Mămuleanu C. Marin

9. Riza D-tru Teodor

10. Jianu Alexandru

11. Barbu P. Marin

12. Ungureanu Ion

13. Lungu Mirică

14. Simion Nicolae

15. Mărgheanu Marin

16. Preda Gheorghe

17. Zamfir Ion

18. Mitrache Matei

19. Mărgheanu Dumitru

20. Călinescu Ionică

21. Crânguși Dumitru

22. Ciocan Niculin

23. Lică Constantin

24. Radu Petre

25. Dinu Gheorghe

26. Ilie Fota Dinu”



Dialog cu cititorii

Corneliu Vasile, Bucureşti. Am citit cu mult interes, la Biblioteca Națională a

României, cuprinzătoarea carte a dv. despre publicațiile din județele Olt și

Romanați (citisem și mica lucrare a lui Paul Lică înainte) și intenționez să scriu un

articol pe această temă. Sunt măgulit de faptul că ați citat articolele mele, din presa

locală, despre unele publicații. Din păcate, sursele de informare au fost lacunare,

pentru a arăta, de pildă, amploarea „Jurnalului de Caracal” (am fost acolo

redactor la secția cultură-învățământ și am redactat rubrica de poezii ale elevilor,

intitulată „Un colț de suflet”), primul dintre „jurnale” - cele care au culminat cu

„Jurnalul național” -, apărut la concurență sau în contradicție cu „Romanațiul”

(fost „liber”). De asemenea, eu însumi am editat trei reviste școlare, una,

„Lumina”, cu ISSN, revistă literară a elevilor de la Liceul „Ioniță Asan” (2006-

2010, cinci numere duble), care a obținut premiul I la Concursul revistelor școlare,

etapa județeană, acordat de ISJ Olt, în anul 2008.

Lucrarea dv. este, în afară de aceste amănunte, de o importanță și vastitate

incontestabile, ceea ce a necesitat un efort extraordinar de căutare în arhive și

biblioteci, pentru care meritați înalta

apreciere a tuturor celor implicați în

ridicarea culturală a meleagurilor de

lângă Olt.

Mircea Constantin Calciu,

Caracal. Mă numesc Calciu Mircea

Constantin, fiul lui Calciu Gheorghe

din Caracal , nepotul lui Calciu

Gheorghe (croitor din Caracal ,

decedat), strănepotul lui Calciu Dincă

din Drăghiceni şi stră-strănepotul lui

Calciu Radu tot din Draghiceni, a cărui

fotografie o trimit redacţiei dvs .

Fotografia este pe o legitimaţie

de veteran din Războiul 1877-1878 pe

care scrie de mână că a luptat în

Regimentul 1 Roşiori, Batalionul de

Rezervişti Romanaţi .

Decoraţiile de pe pieptul său

sunt : Crucea Trecerii Dunării,

Virtutea Militară , Crucea Ordinului

Sf.Gheorghe (rusească) , Medalia

Comemorativa a Războiului 1877-1878

(rusească) şi ,,40 de ani ai căpităniei Pieptarul eroului romanaţean, încărcat

cu decoraţii



mele” Carol I . Având în vedere că ultima medalie a fost acordată începând cu

anul 1906, fotografia este făcuta în acel an sau în urmatorii.

Consemnarea decorării cu Crucea Ordinului Sf.Gheorghe este facută şi în

lucrarea ,,Armata Română în Războiul de Independenţă 1877-1878” de Cornel I.

Scafes şi colaboratorii, editura Sigma, Bucureşti 2002 ( lucrare apăruta în 200

exemplare) , la pagina 355 , litera ,,C”. Din nefericire numele de familie este trecut

Calicu (inversare a doua litere ! ), data menţionată pentru acordare este 12.01.1879

şi clasa a-IV-a argint .

Am scris editurii Sigma cu rugămintea de a trimite autorilor adresa mea de

mail şi faptul că pot dovedi cu fotografia în cauză că este vorba de strămoşul meu

şi că se cunoaşte unitatea în care a luptat, dar fără nici un răspuns .

Având în vedere munca extraordinară depusă de dumneavoastră în asociaţie

şi cunoştinţele pe care le implică, v-aş ruga să mă îndrumaţi către surse de

informare în care pot găsi date despre strămoşul meu. Aş dori să pot lăsa aceste

informaţii şi fiului meu care trebuie să fie mândru că unul din stramoşii paterni

(materni sunt bunicul soţiei decorat cu Virtutea Militară şi unchiul ei , decorat cu

Steaua României cu spade în grad de cavaler, panglica de Virtute Militară şi frunze

de stejar), ca şi ceilalţi din partea mamei, a făcut ceva pentru independenţa şi

reîntregirea ţării lui .

Apelul Asociaţiei Culturale ,,Memoria Oltului”

La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, Asociaţia Culturală

,,Memoria Oltului” intenţionează publicarea unui volum intitulat ,,Eroi şi

monumente din Olt şi Romanaţi” care să cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două

războaie mondiale din toate localităţile acestor două judeţe şi descrierea

monumentelor eroilor. De aceea, facem un călduros apel către parohii, primării,

profesori, instituţii sau persoane particulare care deţin date în acest sens să le pună

la dispoziţia redacţiei cât mai urgent. De asemenea, dat fiind volumul de muncă, ne

adresăm tuturor acelora care doresc să participe la tehnoredactarea lucrării să ne

contacteze.

Fie ca la 1 Decembrie 2018, numele eroilor din Olt şi Romanaţi să fie în

acest fel cinstit cum se cuvine!

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală

,,Memoria Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C.

Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt,

str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

memoria oltului Şi romanaŢ · judeţul olt trăiau 174.219 oameni pe o suprafaţă de 2.863 km...

Documents