RELAŢIA “VICTIMĂ – AGRESOR” PRIN PRISMACONCEPTULUI DE “VIOLENŢĂ”

Anca E. BENŢA Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Abstract:The violence is the big and difficult problem in the contemporary world. It has

never been excluded from the human societies, because the violence is ubicuos all over the world: on the streets, in the family, in mass-media etc. Violence supposes three elements: the aggressor, the victim and the act of violence. The “purpetrator – victim” criminal couple appears into a permanent conflict and adversity. The investigation emphasizes that in many cases the victim is acting a part, more or less active, in the criminal offence commit.

Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Mass-media ne informează în permanenţă cu privire la diversele manifestări ale acestui fenomen: de la cele mai agresive – războaie, crime, violuri, furturi, distrugeri de bunuri- şi până la formele mai puţin agresive – violenţele verbale, toate acestea fiind susţinute de o serie de imagini violente. Imaginile terifiante din presa scrisă şi cea vorbită pot constitui adevăraţi stimuli de publicitate care deseori găsesc un teren fertil în cazul persoanelor influenţabile şi a celor cu un comportament deviant.

Pentru înţelegerea, descoperirea şi prevenirea violenţei şi a infracţiunilor săvârşite prin violenţă trebuie percepută complexitatea acestui fenomen, modalităţile de manifestare, precum şi cauzele declanşatoare printre care un rol primordial îl deţine structura personalităţii umane.

Aşa cum remarca Constantin Pletea în lucrarea la “Violenţa îndreptată împotriva persoanei” “evoluţia societăţii contemporane scoate în evidenţă un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale şi anume, creşterea fără precedent a criminalităţii în general, a celei cu violenţă în special”.1 Studiul cauzelor care generează creşterea violenţei presupune explicaţii diferenţiate în funcţie de societatea în care se manifestă violenţa, în funcţie de zona geografică, de aria politicului, economicului, juridicului etc. De asemenea, în descoperirea cauzelor şi definirea violenţei trebuie avute în vedere şi criteriile istorice, culturale, dar mai cu seamă cele normative existente la un moment dat în societate şi totodată, variabilitatea acestor criterii de la o societate la alta.

Definirea unitară şi simplificată a conceptului de “violenţă” ridică unele probleme teoretice şi conceptuale datorită diversităţii formelor sale de manifestare.

Violenţa este opusul armoniei afective, ea implicând impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forţă şi putere.2

Dificultatea definirii “violenţei” a apărut şi din cauza asocierii, uneori chiar a confundării acesteia cu “agresivitatea”, prin “agresivitate” înţelegând un comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, spre obiecte sau spre sine.

1 C.Pletea – “Violenţa îndreptată împotriva persoanei”, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1999, pag.112 N.Zamfirescu – “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor de omor rămase cu autori neidentificaţi”, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag.9

140

Datorită faptului că noţiunea de “violenţă”este corelată cu noţiunea de “agresivitate”, majoritatea analizelor reliefează ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa ţine mai mult de cultură, educaţie, de context.

În literatura de specialitate s-a arătat că prin violenţă se înţelege “actul material prin care forţa fizică este folosită pentru a pricinui o suferinţă sau pentru a exercita o presiune asupra unei persoane”3

Violenţa este “o acţiune umană care presupune intensitate, brutalităţi realizate cu ajutorul forţei, aceasta fiind îndreptată împotriva unei persoane, situaţii, instituţii, comunităţi sau a oricărui alt obiect, acţiune în urma căreia obiectul poate fi distrus”.4 În prezent, ea este întâlnită începând cu familia, vorbindu-se tot mai mult de violenţa familială. Violenţa în familie există nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional, constituind una dintre preocupările importante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite care a adoptat o serie de acte şi documente în scopul prevenirii acestui fenomen. Violenţa continuă la nivelul organizaţiilor grupale (violenţa stadală sau de limbaj), urmând apoi la nivel de mass-media, pentru ca în final să ajungă la formele extreme cum sunt terorismul şi crima organizată.5

Având o etiologie complexă şi un spectru larg de comportament, violenţa reprezintă “acele acte antisociale ce lezează viaţa, demnitatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar mijloacele de înfăptuire sunt: constrângerea, panica etc.”6

Aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate violenţa implică în mod necesar trei elemente7, şi anume:a- făptuitorul (agresorul) care exercită violenţa în diverse modalităţi, fie în mod individual, fie sub forma unui grup sau organizaţie;b- persoana vătămată (victima) asupra căreia se exercită acţiunea violentă în scopuri diferite;c- acţiunea violentă care lezează drepturile şi libertăţile altor persoane.

Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat sau a violat, apare în calitate de agresor, infractor. Din punct de vedere al dreptului penal victima reprezintă subiectul pasiv al infracţiunii, subiectul activ fiind reprezentat de infractor. Atât infractorul cât şi victima sunt subiecţii infracţiunii şi nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, care au o sferă mai largă de cuprindere.

Studiile asupra victimei şi rolul acesteia în geneza infracţiunii, precum şi limitele în care activitatea ei a contribuit la savârşirea faptei antisociale sunt de dată relativ recentă.

Noţiunea de “cuplu penal” a fost introdusă de B.Medelsohn şi este compusă din cuplul “criminal-victimă” aflat într-un permanent conflict şi adversitate. Acest cuplu penal prezintă câteva trăsături8, şi anume: dacă în faza preinfracţională elementele cuplului sunt fie indiferente, fie se atrag reciproc, în faza postinfracţională cele două elemente ale cuplului penal ajung să se respingă reciproc, devenind elemente antagoniste.

Privită din planul psiho-social, relaţia dintre infractor şi victimă reliefează următoarele aspecte:

3 V.Dongoroz – “Infracţiuni contra avutului obştesc”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, pag.1744 C.Gorgos – “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, Editura Medicală, Bucureşti, 1992, vol.I, pag.7315 N.Zamfirescu – op.cit., pag.136 S.Rădulescu, D.Banciu – “Sociologia crimei şi criminalităţii”, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, pag.1867 idem, pag.1898 În acest sens T.Butoi şi colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, Bucureşti, 2004, pag.169

141

--victima este cauza delictului (cazul unei infracţiuni comise de unul dintre soţi când constată adulterul în flagrant delict);--victima este pretextul infracţiunii (cazul excrocheriilor);--victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent (cazul sinuciderii în doi);--victima este rezultatul unei coincidenţe (cazul în care infractorul pândind o persoană, loveşte pe alta).

Investigaţiile întreprinse până în prezent au arătat faptul că în numeroase cazuri victima joacă un rol mai mult sau mai puţin activ în săvârşirea infracţiunii, de unde şi o parte din vină ce cade asupra ei.

Hans von Hentig sublinia în lucrarea sa “Criminalul şi victima sa” (1948) că relaţiile interpersonale dintre elemente cuplului infractor-victimă converg către o formă de influenţare în care victima constituie elementul care îl “formează pe infractor”. Comportamentul infracţional propriu-zis este determinat de personalitatea victimei, de unde rezultă că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Toate aceste aspecte l-au determinat pe H.von Hentig să introducă noţiunea de “victimă activantă” prin care înţelege rolul victimei în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor9.

În cadrul relaţiilor conflictuale a cuplului penal cei doi “actori” au rareori roluri certe şi bine determinate. Balansul de rol “agresor-victimă” evidenţiază faptul conform căruia în săvârşirea unei infracţiuni o contribuţie uneori notabilă o poate avea victima însăşi. Din acest punct de vedere au fost elaborate mai multe clasificări în încercarea de a delimita cât mai strict rolurile celor două elemente ale cuplului penal. Astfel, B.Mendelsohn utilizând acest criteriu, distinge între următoarele categorii de victime10:a) total nevinovată – comiterea infracţiunii se datorează în totalitate agresorului,

victima fiind victimă doar datorită jocului împrejurării;b) mai puţin vinovată decât criminalul – agresiunea poate fi imputată într-o oarecare

măsură comportamentului sau atitudinii victimei (incitantă, provocatoare);c) tot atât de vinovată ca şi criminalul – în această situaţie, se poate spune că există

două victime şi doi criminali, “departajarea” făcându-se de către instanţa de judecată;

d) mai vinovată decât criminalul – finalitatea victimală a infracţiunii este rezultatul, practic, acţiunilor de precipitare, facilitare comise de către victime (injurii grave adresate criminalului, agresarea criminalului etc);

e) total vinovată – victima este cea care a declarat conflictul fiind, în realitate, victima propriei agresivităţi;

f) simulantă sau confabulatoare – în acest caz este vorba de o falsă victimă, o persoană care pune în seama alteia o anumită faptă fie pentru a “proteja” pe altcineva, fie mânată de răzbunare.

Contribuţia pe care victima o poate avea la săvârşirea infracţiunii prezintă o importanţă decisivă în calificarea juridică a unei anumite fapte. Astfel, dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări, „rolurile” jucate de cei doi se inversează, agresorul iniţial devine în final victima.

Există cazuri în care între cei doi membrii ai cuplului penal nu a existat nici o legătură anterioară, dar există şi situaţii în care au existat anumite legături între victimă si agresor. În aceea ce priveşte prima situaţie, privită prin prisma psihologică nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional: de exemplu, victima, aflată într-un mijloc de transport în comun cu poşeta uitată deschisă, poartă vina ignorării potenţialelor pericole pe care le presupune o asemenea neglijenţă. În cea de-a doua situaţie, pornind de la cunoaşterea victimei, a modului ei de viaţă, se poate “reconstitui” relaţia interpersonală infractor-victimă, şi în

9 idem10 idem, pag.89

142

acest fel, se poate identifica autorul faptei penale.11 Această situaţie este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată.

În cazurile în care nu are loc decesul victimei problema principală este măsura în care victima este dispusă să-l demaşte pe intractor. Dacă teama de reacţiile acestuia este foarte mare, există posibilitatea ca victima să evite complet în a-l demasca pe intractor, ori este posibil să încerce să găsească alte “explicaţii” sau pur şi simplu să nege comiterea infracţiunii. Dar modul în care reacţionează victima, structura ei psihologică poate oferi “informaţii” valoroase cu privire la trăsăturile psihice şi comportamentale ale infractorului.

Relaţia infractor-victimă cunoaşte foarte multe variante posibile mai ales în cazul infracţiunilor cu violenţă. Infracţiunile comise prin violenţă nu se confundă cu moartea violentă deoarece aceasta din urmă, deşi conduce în mod nemijlocit la evenimentul fatal nu presupune întotdeauna o acţiune comisă în scopul suprimării vieţii persoanei.

În funcţie de atitudinea victimei după comiterea infracţiunii, unii autori12

pot diferenţia mai multe variante posibile:--victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute sau chiar de către infractor;--victime ce nu supravieţuiesc agresiunii, dar care oferă informaţii asupra infractorului;--victime care supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica agresorul din motive obiective;--victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia;--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa particulară;--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe îl protejează în mod deliberat;--victime care supravieţuiesc agresiunii, dar deşi cunosc agresorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul adevărat, însă profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi faptele pe care nu le-a comis;--victime care profită de o anumită situaţie reclamând o “infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urma ei.

Implicaţiile psihologice ale actului agresional asupra victimei determină pe lângă trauma fizică şi o traumă psihologică care se poate manifesta prin mai multe forme: de la o stare de şoc prelungită, izolare socială, frică exacerbată, până la grave tulburări de personalitate, precauţie şi suspiciune în relaţiile cu alţii, complex de vinovăţie etc. La nivelul populaţiei, efectele actului agresional se manifestă sub forma panicii şi a fricii, a suspiciunii şi precauţiei, prin refuzul de a ajuta alte persoane sau victimele unor infracţiuni de loviri şi alte violenţe ori tentative de omor de teama de a nu fi sancţionaţi de către organele de cercetare sau de urmărire penală în cazul unui ajutor, necorespunzător.

Cu toate că nimeni nu îndrăzneşte să afirme că violenţa face parte dintre fenomenele sociale noi, se poate observa că prezenţa ei şi mai ales amplificarea ei, ridică probleme în cadrul societăţilor democratice. Violenţa nu a putut şi nici nu va putea fi vreodată exclusă din societăţile umane, deoarece este omniprezentă în lume: pe stradă, în familie, la locul de muncă, mass-media etc.

Ar fi ideal ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin asigurat că niciodată şi nicăieri nu-l

11 T.Butoi – “Tratat universitar de psihologie judiciară”, Phobos Publishing House, Bucureşti, 2003, pag.66, 17112 idem, pag.67

143

pândeşte vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic etc. Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracţional care cel puţin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendinţă de creştere.

Creşterea considerabilă a numărului infracţiunilor comise cu violenţă, mai ales după 1989, cu precădere a infracţiunilor care au avut drept urmare moartea victimelor, a determinat reorientarea strategiilor şi a măsurilor de prevenire a violenţei atât în România, cât şi în celelalte ţări ale lumii.

La nivel internaţional, o atenţie deosebită este acordată la ora actuală violenţei împotriva copiilor, a tinerilor şi femeilor, fiind iniţiate o serie de programe care intenţionează să pună capăt acestui fenomen. O problemă presantă pentru majoritatea statelor Uniunii Europene şi nu numai, este stoparea violenţei în familie, în şcoli, sens în care, Comisia Europeană a iniţiat şi demarat o serie de programe în materie.

Profilaxia violenţei trebuie să constituie unul dintre ţelurile cele mai nobile ale umanităţii. Astfel, conjugarea eforturilor la nivel comunitar, solidaritatea socială presupune crearea unor strânse legături între membrii societăţii pentru a acţiona mai eficient prin mijloace culturale, economice, legislative etc. în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivel mondial.

BIBLIOGRAFIE:Butoi, T. şi colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, Bucureşti, 2004Butoi, T. şi colab. – “Tratat universitare de psihilogie judiciară”, Phobos Publishing House, Bucureşti, 2003Dongoroz, V. – “Infracţiuni contra avutului obştesc”, Editura Academinei Române, Bucureşti, 1992Loghin, O., Toader, T. – “Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1994Gorgos, C. –“Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, Editura Medicală, Bucureşti, 1992Pletea, C. –“Violenţa îndreptată împotriva persoanei”, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1999Zamfirescu, N. - “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor de omor rămase cu autori neidentificaţi”, Editura Naţional, Bucureşti, 2000.

144