relatia locuirii cu orasul

8/10/2019 Relatia Locuirii Cu Orasul

http://slidepdf.com/reader/full/relatia-locuirii-cu-orasul 1/65

2



3

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Anca Sandu Tomasevschi

Ora

ul european

tradi

ţ

ional, modernist i contemporan

Scurt studiu despre urbanismul europeandin punctul de vedere al unui arhitect contemporan

Curs universitar

2006



4

Descrierea CIP…



5

Cuprins

Introducere: Amenajarea spaţiului existenţial, 7

I. Relaţia oraşului cu locuirea, 9

II. Scurtă istorie selectivă a formelor, structurilorşi concepţiilor în urbanismul european, 12

■ Istoria veche, 12■ "Oraşul tradiţional", 16■ Secolul al XIX-lea: interfaţa, 21

■ Modernismul, 27

III. Critica urbanismului modernist, 31

IV. Modernismul târziu şi critica lui, 40

IV. Oraşul contemporan, 43

V. Bucureşti, 47

VI. "Europa şi arhitectura de mâine", 64

Bibliografie, sursa ilustraţiilor, 66



6



7

Amenajarea spaţiului existenţial

Crearea spaţ iilor, mari sau mici, interioare sau exterioare, deschise sau

închise - spaţ ii arhitecturale sau spaţ ii urbane - au ca urmare transformareamediului nostru de viaţă. Mediul construit poate da calitate vieţ ii, de aceea atâtarhitectura cât şi urbanismul sunt procese de creaţ ie specializate, de mareresponsabilitate social ă.

Ambele sunt, în principal, sarcina arhitectului; totuşi, în ziua de azi, sunt puţ ine cazurile în care el se poate lipsi de contribuţ ia altor profesioni şti, cum ar fiinginerii, economi ştii, sociologii etc. Pentru a obţ ine un spaţ iu construit de calitate,sunt de rezolvat o serie de probleme concrete de ordin tehnic, func ţ ional şieconomic. Dincolo de acestea însă, cea mai mare dificultate o constituie realizarea

unui caracter propriu al acelui spaţ iu, o atmosfer ă particular ă, adecvat ă. Toateaceste cerinţ e pretind pe de o parte cunoştinţ e profesionale, dar pentru a obţ inevaloare estetic ă şi valoare cultural ă e necesar talentul şi un nivel cultural ridicat. Aceste atribute i se pretind arhitectului.

În principiu, pentru a simplifica lucrurile, putem vorbi despre trei mari tipuride spaţ iu: spaţ iul interior – un spaţ iu acoperit şi limitat; spaţ iul arhitectural – unedificiu care modific ă mediul urban; şi spaţ iul urban – un spaţ iu exterior,cuprinzând localit ăţ ile sau fragmente din ele. Cele trei tipuri de spaţ ii pretind din partea arhitec ţ ilor atitudini diferite, pentru c ă se adreseaz ă, gradat, unor tipuridiferite de utilizatori, de la spaţ iile interioare care vizeaz ă mai mult particularul,

până la spaţ iile publice, care vizeaz ă comunitatea. Din punctul de vedere alcreatorului, diferenţ a de abordare const ă în gradul de subiectivitate artistic ă admisă, raportat la condi ţ ii şi convenţ ii sociale care se cer respectate. Cu altecuvinte, designul interior şi proiectarea edificiilor permit libert ăţ i artistice pe carespaţ iul urban – mediul de viaţă public ă a tuturor - nu le admite.

Obiectul arhitectural individual este legitimat să fie chiar şi oper ă de art ă, înanumite circumstanţ e chiar avangardist ă, dat ă fiind condi ţ ia arhitectului de veşnicc ăut ător al originalit ăţ ii şi progresului estetic. Un interior, până la un punct chiar şi ocasă sunt experienţ e izolate printre atâtea altele, care trebuie să plac ă

beneficiarului şi creatorului şi nu trebuie să fie acceptate de toat ă lumea. Încomparaţ ie cu acest obiect unic, spaţ iul urban, în calitate de mediu existenţ ial alunei comunit ăţ i, trebuie să fie agreabil pentru toat ă lumea. El nu poate fi obiect deexperienţ e. Este o realitate pe care creatorii spaţ iului urban trebuie s-o accepte,deci să ţ ină seama de adecvarea social ă şi cultural ă. Arhitec ţ ii şi urbani ştii filtreaz ă însă valorile moştenite şi le returneaz ă societ ăţ ii în forme actualizate, în limbajcontemporan şi cu adaos de valori estetice noi. De aceea, spaţ iul urban este obiectde studiu pentru colectivele interdisciplinare.

Spaţ iile urbane sunt structuri deschise, alc ătuite din volume construite şi

spaţ ii libere între ele. Ele respect ă atât relaţ ii fizice cât şi considerente psihologice,aflate toate sub semnul calit ăţ ii. Niciodat ă însă nu este ignorat ă capacitateasuperioar ă de receptare a mentalul colectiv.



8

Sus: Deschiderea locuin ţ ei către natur ă , exprimat ă de "Swiss Style" –- în Norvegia secolului XIX.

Jos: Introversia locuirii şi utilizarea naturii ca rotec ie - în Iran.



9

I. Relaţia ora ului cu locuirea

Locuinţa este refugiul, adăpostul şi universul vieţii private. De aceea,programul de locuire este unicul program de arhitectur ă care nu poate lipsiniciodată dintr-un loc în care tr ăiesc oameni. Mai mult, locuinţele ocupă cea maimare parte din suprafaţa unei localităţi şi determină, prin modul tradiţional delocuire, structura urbană de bază a acelei localităţi.

Deşi, antropologic vorbind, necesităţile oamenilor sunt aproximativaceleaşi, diversitatea formelor de locuire, în spaţiu şi timp, arată că există omulţime de factori care determină diversele forme de locuire. Fiecare epocă şifiecare regiune geografică se caracterizează prin modul său propriu de a raporta

viaţa privată, la cea publică şi la mediul natural.Relaţia dintre habitat şi mediul construit înconjur ător a fost din totdeauna

mediată de elementele naturale. Aşezările au luat fiinţă de-a lungul apelor şi auar ătat diferit dacă erau la malul mării, pe versanţi de munte, la şes, în delte saulângă deşert. Geografiei fizice i s-au adăugat pe urmă şi alţi factori conjuncturali:- vecinătatea unor căi de transport (deschiderea la mare, drumuri de pelerinaj,căi comerciale etc.),- influenţe ale altor comunităţi (vecini, colonişti, cuceritori) sau dimpotrivă,- izolarea, condiţia de insulari,

- alteori ocupaţiile de bază ale locuitorilor şi modul lor de viaţă (pescari, mineri,păstori) etc. Toate acestea au condus la formarea unor culturi locale, din careface parte şi tradiţia de locuire.

Dincolo de aceasta însă, adică indiferent de tipul de locuire, locuinţa areesenţialmente de îndeplinit un dublu rol:1) pe acela de a-şi satisface utilizatorii, pentru care are de îndeplinit sarcini

funcţionale şi estetic-ambientale, adică de confort privat, fizic şi psihic –aspect căruia îi sunt consacrate două capitole din cursul de Programe, şi

2) pe acela de a contribui la alcătuirea mediului construit de viaţă al comunităţii,la formarea str ăzii, a vecinătăţilor, a cartierului şi localităţii – căruia îi esteconsacrat prezentul curs.

Astăzi, problema relaţiei dintre locuinţă şi spaţiul public înconjur ător estede mare actualitate şi se pune cu o pregnanţă cu atât mai mare, cu cât discuţiase refer ă la oraşe, şi în special la marile aglomer ări urbane. Problema nu se maipune astăzi doar în termenii asigur ării cantitative cu locuinţe pentru mulţimea delocuitori ai oraşului, ci în mod special în termeni de calitate a locuirii . Şi încondiţiile marilor oraşe contemporane, se pare că în raportul dintre locuire şimediul urban, principalul mediator e bine să-l constituie tot natura. Geografia,chiar prelucrată cu înţelepciune, să determine în continuare tipul de locuire şi

prin urmare forma şi structura morfologică de bază a localităţii. Altminteri,dovedim că nu am învăţat nimic din experienţele trecutului care s-au dovediteşecuri, cum sunt oraşele proiectate care au ignorat parametrii naturali.



10

Criteriile de care urbaniştii ţin cont în strategiile urbane, întotdeaunastrâns legate de locuire, sunt:

a. Parametrii geografici, care includ probleme legate de:▪ relief (munte, coastă de mare, întinderi vaste ca preria, deşertul, taigaua),

▪ temperaturi (mai ales extreme – zone deşertice, apropierea de cercul polar),▪ specificitate a arealului biologic (deltă, mediu alpin, taiga)▪ orientare faţă de mişcarea soarelui, direcţia vânturilor dominante, perspectivafrumoasă, curbele de nivel etc.

Parametrii geografici determină felurite atitudini ale locuinţei faţă demediul natural, cum ar fi:▪ atitudinea protectoare, de exemplu bordeiul românesc sau locuinţa dinarhitectura tradiţională norvegiană,▪ atitudinea de identificare cu peisajul - arhitectura lui Alvaro Siza în Portugalia,arhitectura finlandeză ori hacienda sudamericană,▪ atitudinea de contrazicere a naturii – arhitectura lui Luigi Snozzi,▪ atitudinea de deschidere către natur ă - casele lui Frank Lloyd Wright sau aşanumitul Swiss Style din Norvegia secolului XIX etc.

b. Tradiţia locală de locuire, perpetuată, a consacrat felurite tipuri delocuire şi de alcătuire a habitatului, cum ar fi:▪ locuinţa integrată în insulae – forma tradiţională europeană, pe care o găsim începând cu Grecia antică, trecând prin evul mediu până la Parisul secoluluiXIX.▪ locuinţa înşiruită, cu gr ădină în spate, caracteristică Marii Britanii.

▪ locuirea colectivă supraetajată, tip tradiţional de locuire la Barcelona, la Lyonsau în oraşele port din nordul hanseatic.▪ locuirea risipită în teritoriu, aşa cum o găsim şi azi în Bucovina sau în Norvegia▪ locuinţa individuală izolată pe lot etc.

Tradiţia locală, la care se adaogă şi alte opţiuni culturale sau individualemai subtile determină şi ele atitudini caracteristice, fie ale unor întregicomunităţi, fie ale unor arhitecţi individuali:▪ atitudinea locuinţ ei faţă de mediul construit:- introversie - reacţie faţă de mediul poluat, zgomotos şi de insecuritate, care

impune graniţe fizice ferme ale spaţiului privat faţă de spaţiul public – deexemplu la Bucureşti sau la Tokio,

- extroversie – disiparea graniţelor public-privat, întâlnită în cartiere perifericedin oraşele americane, care exprimă relaxare, libertate şi bunăstare,

- autoritate – maniera demodată de exprimare a rangului social printr-oostentativă formă de locuire,

- rigoare şi discreţie – de exemplu locuinţa în arhitectura japoneză, atâttradiţională, cât şi contemporană.

▪ atitudinea locuinţ ei faţă de trecut şi viitor:

- raportul cu arhitectura istorică şi/sau cu întregul context cultural existentpoate fi: supunerea, contrazicerea politicoasă, dialogul reverenţios sau,atitudinea de neadmis - ignorarea;



11

- raportul cu categoriile noi, cum ar fi de ecologia, dezvoltarea durabilă,flexibilitatea funcţională, utilizarea energiilor neconvenţionale etc.

Din punct de vedere social, locuinţa poate fi:Reşedinţa privilegiată a conducătorului – palatul sau castelul - o

construcţie cu un amplasament diferit de al altor construcţii, care se bucura deo tratare mai preţioasă şi, mai ales, avea dimensiuni mult mai mari decât restullocuinţelor. Motivul nu era numai de ordin social, ci şi funcţional, la reşedinţaconducătorului având loc soluţionarea multor treburi oficiale (judecăţi, consilii der ăzboi, primiri oficiale, sediul garnizoanei). Azi, în ţările civilizate, reşedinţeleoamenilor foarte bogaţi nu difer ă aparent de locuirea obişnuită, ci doar prinaspecte de rafinat lux, mai greu de descoperit.

Locuirea socială, care a apărut pe parcursul evoluţiei oraşuluieuropean. Pentru prima dată în istorie o aflăm la Augsburg, finanţată de celebrafamilie Fugger, în secolul XV. Momentul ei de glorie ca program de arhitectur ă a fost însă în perioada de dezvoltare a oraşului industrial, după primul r ăzboimondial, când s-a r ăspândit sub denumirea de locuinţ e ieftine. Azi, locuireasocială este fie temporar ă - a tinerilor căsătoriţi, a emigranţilor, a tinerilor plecaţila studii etc., fie adresată unor categorii ce trebuie reintegrate social.

Locuirea de masă, asupra căreia vom insista în acest curs, dată fiindponderea ei în lumea civilizată, democratică.Forma de locuire pe care comunismul a promovat-o ca locuire de masă în ţăriledin est, adică cea în apartamente la bloc, este de fapt, sub aspectul calităţii,locuirea socială extinsă la nivelul întregii societăţi. De aceea, în prezentul curs

vom numi locuire de masă, adică locuirea pentru pătura de mijloc a societăţii,orice formă extinsă de locuire de bună calitate, fie ea individuală, sau ceacolectivă din centrele cu mare densitate.

Norvegia: A şezarea a luat forma adecvat ă reliefului, Locuirea risipit ă , pe văi şi mun ţ i



12

II. Scurt istorie a formelor, structurilor i

concepţiilor urbane în Europa

Analiza unui spaţiu urban înseamnă studiul diferitelor aspecte ale vieţii

oraşului, conform anumitor criterii. O analiză multicriterială cuprinde studii despre:▪ compoziţia morfologică a localităţii sau a ariei cercetate – densitatea formelor,dimensiunile ei, propor ţiile şi dispoziţia construcţiilor, relaţiile dintre ele şi relaţiiledintre construcţii şi spaţiile libere, impactul imaginilor, silueta oraşului etc.;▪ structura funcţională - distribuţia şi dimensiunile domeniilor funcţionale;▪ infrastructura funcţională ("dotările publice") - distribuţia clădirilor administrative,gările, ministerele, serviciile comerciale, şcolile, spitalele... ;▪ structura demografică;▪ patrimoniul istoric;

▪ relaţia dintre vechi şi nou;▪ relaţia dintre spaţiile publice şi cele private;▪ relaţia cu mediul natural – calitatea şi cantitatea spaţiilor verzi;▪ infrastructura tehnică – aducţiunea apei, canalizarea, reţeaua de gaze, deelectricitate, telecomunicaţiile, reţeaua de str ăzi, parcările etc.;▪ sistemul de trafic integrat;▪ geografia oraşului, sistematizarea verticală etc.

Ne vom concentra în continuare pe primul punct şi vom prezenta un studiucritic al formelor şi structurilor urbane europene.

■ Istoria veche

Primele forme umane de locuire au fost aşezările spontane. Erauaglomer ări de colibe, al căror unic principiu de organizare spaţială era vecinătatea. Aşezările erau înconjurate de valuri de pământ sau ziduri de apărare. O structur ă primitivă s-a conturat atunci când casele şi fermele au fost oarecum înşirate de-alungul unui drum de acces. Mai târziu, când condiţia socială a început să diferenţieze familiile, criteriul ierarhic a dictat amplasamentul fermelor mai bogate,

în relaţia cu restul – în primul rând locuinţa conducătorului.Sanctuarul avusese încă din cele mai vechi timpuri o poziţie favorizată în

cadrul aşezării, izolată faţă de gospodăriile oamenilor. De altfel, primele forme degândire abstractă, care s-au dezvoltat şi ca prime forme de ordine geometrică aspaţiului, au apărut în arhitectura sanctuarelor.

În perioada regatelor despotice ale orientului antic, complexele de temple şipalatul regal erau ansambluri izolate, care dominau aşezarea atât pe orizontală –prin suprafaţa mare, cât şi pe verticală – prin înălţimea mare. În contrast cu ele,locuirea de masă apare ca o zonă compactă, cu ţesut amorf şi ochiuri mici. De

altfel, locuirea de masă va evolua peste tot în Europa, până la Modernism, caarhitectur ă integrată, în cadrul unui ţesut omogen al oraşului.



13

Proiectarea spaţiului liber or ăşenesc, folosit ca loc de întâlnire, a apărut deci în cadrul programului religios. Alte locuri de întânire erau complexele rezidenţialeale conducătorilor şi, mai târziu, pieţele. Oraşele pe plan prestabilit s-au înmulţitodată cu extinderea geometriei ortogonale, fixate prin trama stradală.

Catal Hüyük ., mileniul VII î.Ch. Kirokitia – Cipru, mileniul VI î.Ch.

Ansamblul de la Stonehenge. Aranjamentul geometrical maselor megaliticedefine şte spa ţ iul.

Haf ăğ a , Mesopotamia, 2600-2500 î.Ch. Marele templu sedistingea de zona comună reziden ţ ial ă prin pozi ţ ia izolat ă ,dimensiuni şi chiar prin zidurile

sale duble.



14

Lumea antică şi a creştinismului timpuriu. Grecia a fost, după Egipt, locul primelor aşezări prestabilite, adică ridicate în

urma unei proiectări, care presupunea, deci, o tramă regulată. Priene avea deja însecolul IV î.Ch. o reţea de str ăzi chiar ortogonală. Suprafeţele de teren dintre

str ăzi, împăr ţite în loturi pe care erau locuinţele, urmau să se numească mai târziu insulae.

Milet, un oraş în Asia Mică, a fost sistematizat prin 479 î.Ch. de către

grecul Hippodamos din Milet . El a reinventat şi îmbunătăţit cu această ocaziesistemul rectangular de str ăzi, creând ochiuri pătrate şi str ăzi de acelaşi rang cuaceeaşi mărime. Acest sistem de str ăzi a fost numit mai târziu reţ ea hippodamic ă.

Oraşul grecesc în general, era totuşi generat mai întâi de condiţiile naturale,apoi era organizat în acord cu semnificaţii simbolice şi aproape niciodată în acordcu criterii formale. Astfel, trei grupe de funcţiuni ocupau domeniile din cadrulgeografiei oraşului, corespunzător cu prestigiul lor în mentalitatea grecilor:1. sanctuarul , locul în care comunitatea î şi întâlnea zeii, era pasat în locurile celemai înalte – pe pantele munţilor sau pe vârfurile dealurilor; în acest ultim caz, ele

numindu-se acropole;2. agora, un loc dedicat contactelor sociale între cetăţenii polis-ului , avea tot unamplasament privilegiat, dar de rangul doi;3. locuirea de masă, care apărea – din punct de vedere urban, ca şi dinperspectivă simbolică – mai mult ca un fundal pentru primele două spaţii construite.

Romanii au r ămas în memoria umanităţii ca înzestraţi organizatori aispaţiului, atât urban cât şi la scar ă teritorială: au construit drumuri pentru a legaRoma nu numai de alte oraşe mari, dar şi de cele mai îndepărtate provincii aleimperiului; au înălţat poduri şi viaducte impresionante pentru a înlesni

comunicarea.Romanii au sistematizat şi echipat edilitar o serie de aşezări existente, darau înfiinţat şi o mulţime de oraşe, printr-o metodă originală de definire a spaţiului:

Priene , secolul IV î.Ch. Laturile lotuluimă surau 47,20 x 35,40 metri.



15

nu trasau perimetrul oraşului, ci îi fixau centrul prin trasarea a două axeperpendiculare - cardo, de la nord la sud, şi decumanus. Forumul, ca şi alte edificiipublice importante, era amplasat la intersecţia aceasta centrală, pe când cele patrusectoare rezultate din intersecţia axelor erau divizate printr-o reţea de str ăzi

ortogonală şi ocupate cu locuinţe.

Cele mai r ăspândite erau două tipuri de locuire:1) domusul patrician, locuinţă pe parter, cu atrium şi gr ădină interioar ă ( peristil ), tip în care se înscriu şi vilele imperiale şi2) insula, construcţie cu mai multe nivele pentru locuirea colectivă. ImobiluI era de

multe ori alcătuit din camere pentru închiriat, înşiruite pe un coridor. Ele au apărutca o primă formă de speculă imobiliar ă.

Europa paleocreştină a moştenit aşezări romane r ăspândite în teritoriu. Unele s-au stins în ruină, peste altele s-au clădit aşezări medievale, cetăţi împrejmuite de ziduri puternice. Şi tot r ăspândite, mai ales de-a lungul drumurilorde pelerinaj, erau şi abaţiile – centre nu numai religioase, ci culturale şi deeducarea comunităţilor. Legionarii romani însărcinaţi cândva să păzească graniţeleimperiului, au devenit în timp cavalerii feudali, ce locuiau în castele fortificate şi

cetăţi.

Milet , 479 î.Ch. Cele două

"cartiere" reziden ţ iale reflect ă concep ţ ia ideologică a epocii:oamenilor de aceea şi condi ţ ie social ă li se ofer ă acelea şi condi ţ ii de via ţă.

Centrul era ocupat de spa ţ ii publice, carebeneficiau de o alt ă organizare spa ţ ial ă decât

zonele uni orme, rezervate locuirii.



16

■ Ora ul tradiţional

Oraşul medieval este reperul de referinţă atunci când compar ăm modelultradiţional de locuire europeană cu oraşul modernist al epocii industriale. Critica deazi îi confer ă caracter de exemplaritate sub aspectul ierarhiei valorilor culturaleexprimate în edificii, al imaginilor oraşului şi sub aspectul calităţii vieţii pe careoraşul o favoriza.

Structura urbană medievală prezenta un ţesut omogen de construcţii şispaţii libere, cu o mare densitate de construcţie, datorată în parte zidurilor defortificaţie care împiedicau extinderea. Excepţie de la această ţesătur ă compactă f ăceau spaţiile libere cum ar fi în principal piaţa centrală, apoi câteva pieţe mai micişi în fine locurile libere naturale cum ar fi un deal ori o albie de râu. Toate acestea

apăreau ca nişte spărturi în continuitatea structurală compactă a oraşului, ieşite dinscar ă, şi căpătau astfel importanţă ca spaţii publice. De aceea erau ele rezervatemonumentelor şi altor repere publice. În primul rând piaţa centrală era sediulprincipalului monument al oraşului – de obicei catedrala, urmau primăria, castelul,târgul alimentar sau piese de "mobilier urban" cum ar fi turnul cu ceas, vreofântâna decorativă etc. Erau repere publice care se individualizau atât prin poziţiacentrală, cât mai ales prin spaţiul liber dimprejur, care le punea în valoare. Toatepluteau izometrizate, adică aveau cel puţin trei faţade libere şi un largo în faţă, unspaţiu public de unde puteau fi şi contemplate. Mai mult decât atât, dimensiunile şi

decoraţia preţioasă le mărea importanţa simbolică şi întreaga comunitate se simţeaunită prin aceste valori urbane.

Planul ora şului Timgad , de laînceputul secolului II, prezint ă unora ş prestabilit de formă pătrat ă şi

structur ă hippodamică.Surprinzătoare este calitateaechipamentului stradal şi a

sistemului de canalizare.

Calleva Atrebatium a fost un centrutribal în Britania, restructurat de

romani în perioada 90-170. Tramarectangular ă de str ă zi s-a suprapus

peste structura dezordonat ă a a şezării preexistente.



17

Siena , un ora ş medievaltipic în Italia. Faptul că ora şul s-a nă scut

spontan se deduce dintraseul neregulat al

str ă zilor.

Berna , un ora ş medievalla fel de tipic, în Elve ţ ia.

În ambele ora şe,

locuirea este integrat ă într-un ţ esut compact,dens, omogen, pe cândmari suprafe ţ e întrerupacest ţ esut pentru a puneîn valoare edificiile celemai pre ţ ioase alecomunit ăţ ii.



18

În rest, peste oraş se aşternea, ca un covor, locuirea integrată. Ea alcătuiaţesutul dens, de obicei neregulat al oraşului medieval, br ăzdat de str ăzi ca de niştecanale, care duceau toate către centru. Locuinţele, de obicei cu pr ăvălii la parter,se integrau anonim în continuitatea str ăzii, pe loturi înguste şi adânci. Faţadele lor

principale se înşirau de-a lungul str ăzilor. Faţada era elementul principal dereprezentare a casei, dar ea se înscria întotdeauna disciplinat în scara şiconfiguraţia de ansamblu a vecinătăţilor. În interiorul lotului era necesar ă cel puţino curte de lumină.

Cu această schemă ale cărei elemente erau centrul, traseele şi domeniile,cu locuinţele înscrise ordonat în continuitatea generală a str ăzilor înguste şi cumonumente bogat decorate amplasate în pieţe largi, era stabilită o ierarhie avalorilor comunitare, iar oraşul organizat după aceste reguli oferea locuitorilor oatmosfer ă patriarhală şi de securitate. Singurele tulbur ări veneau de la atacatoriidin afara zidurilor de incintă.

Acest tablou apare idilic, dacă nu-i adăugăm realitatea tristă a mirosurilor şimurdăriei datorate lipsei de echipare tehnică edilitar ă şi umezeala cur ţilor interioarede lumină, de la care se tr ăgeau periodic molime devastatoare.

Renaşterea a fost epoca în care elita intelectuală şi artistică s-a implicatfebril într-o activitate de cercetare, ce urmărea descoperirea unor adevăruriştiinţifice şi a frumuseţii universale în toate artele, prin forme cu propor ţii ideale. Îndomeniul urbanismului, aceste eforturi nobile au produs Cetatea ideal ă - unconcept care, independent de realitatea urbană existentă, căuta perfecţiunea unui

oraş, în geometrie. În acord cu această proto-utopie, oraşul pe plan central aveaun edificiu public în mijloc – căci cercul fusese declarat ca formă perfectă. Oraşulera încercuit de un sistem stelat de fortificaţii, potrivite noilor arme de foc. Întrecentru şi zidurile cetăţii, se afla covorul de locuinţe integrate, tot în ţesut compact şiomogen, plus alte câteva pieţe. Proiectele pentru Cetatea Ideal ă au r ămas cafrumoase exerciţii intelectuale, în timp ce oraşele continuau să se dezvolte organic,vegheate de administraţie.

Marii arhitec ţ i ai rena şterii au semnat proiecte, niciodat ă înf ă ptuite, ale unor " Cet ăţ ii Ideale".



19

Începând din Cinquecento, autorităţile Romei au lansat iniţiativa de areactiva trecutul glorios al oraşului, decopertându-i şi punându-i în valoaremonumentele antice şi sistematizându-l pe aceste baze. Evul mediu, într-adevărignorase şi chiar devastase vestigiile vremurilor păgâne, devenite acum ruine

acoperite de adaosuri improvizate. Astfel, vechile căi romane, pieţele publice şiintersecţiile au fost redesenate de cei mai prestigioşi artişti şi arhitecţi ai timpului,suprapuse însă peste ţesutul medieval păstrat pe largi suprafeţe. Se întâmplaastfel ca o clădire publică, chiar multe biserici, să fie integrate precum locuinţelecomune, în ţesutul omogen. S-a dispus atunci eliberarea, pe cât posibil, a cel puţin încă unei faţade şi crearea unui largo local, pentru a o semnala cât de cât. Astfelindividualizată măcar faţada bidimensională, clădirea era salvată de la anonimatulconferit de aliniere. Cel puţin faţada devenea, o faţ ad ă-monument . (vezi fig.3)

Trebuie subliniat faptul că, atât simbolismul cât şi formalismul geometricdragi oamenilor renaşterii nu au fost înf ăptuite decât în măsura în care viaţaoraşului o permitea. Aşa că ceea ce a determinat evoluţia oraşului european aufost legile organice născute în evul mediu, combinate cu spiritul ordonat alrenaşterii.

Epoca Iluministă a perpetuat, în spirit raţionalist, gustul pentru geometrie. Acţiunea entuziastă de sistematizare a oraşelor a cuprins Italia, Franţa şi apoi alteoraşe importante din Europa. Franţa de exemplu, al cărei Paris nu avea axe şipieţe antice de resuscitat, şi-a consumat apetitul pentru design sistematic la scar ă teritorială şi în peisagistică. Dar, pentru că şi Parisul ţinea să atingă splendoarea

de dragul prestigiului statului monarhic, au fost şi aici inventate axe şi pieţe, atâtcât s-a putut. Nu monumente antice şi biserici, ca la Roma, împodobeau noilespaţii publice, ci statui ecvestre cu majestatea sa – cum a fost cazul în PlâceVendôme.

În bun spirit baroc, preferate erau intersecţiile stelate. Dar nici măcar LouisXIV n-a îndr ăznit să tulbure Parisul – un oraş constituit, cu identitate puternică şi oviaţă dinamică – br ăzdându-l cu stele şi raze de dragul unor idei formale abstracte,ci astfel de gesturi la scar ă mare au fost puse în practică în afara oraşelor. Unexemplu este Champs Elysées, dar cel mai spectaculos este parcul de la

Versailles.Formalismul renaşterii şi somptuozitatea ideilor baroce şi clasiciste n-au

atins însă în nici un fel statutul locuirii de masă în cadrul oraşului. Acţiunileurbanistice au urmărit în mod special înfrumuseţarea spaţiilor publice ale oraşelor –artere şi pieţe. Locuirea a r ămas cea tradiţională, integrată în ţesutul compact aloraşului. Modificări au apărut doar în arhitectura locuinţei privilegiate: s-a născutprogramul reprezentat de palatul urban aristocratic, întâi la Florenţa şi Roma, apoivilele din afara oraşelor, cum sunt cele ale lui Palladio din Toscana şi Veneto, înfine au str ălucit castelele de pe Loira şi cur ţile clasiciste de tip Versailles.



20

1. Planul Nolli al Romei

prezint ă distribu ţ ia spa ţ iilor publice, interioare şi exterioare(reprezentate alb) şi a celor

private (suprafe ţ e negre).2. Remodelarea Pie ţ ei San

Piedro in Vatican a fost un gesttipic baroc: monumentalitate,

grandoare şi o geometrie destulde liber ă , dar extrem deelaborat ă.

3. În Italia s-au f ăcut mari eforturi pentru a

crea largo-uri în interiorul ţ esutului construit,acolo unde individualizarea cl ădirilor publiceimportante o cerea. Ca urmare, cel pu ţ in o

fa ţ ad ă a că pătat caracterul de monument.4. Gr ădinile Versailles , create de maestrul

peisagist André Le Notre, inventatorul fântânilor arteziene, au constituit modelul favorit de design peisager pentru toatere şedin ţ ele princiare din Europa.

1

3

4

2



21

■ Secolul XIX: interfaţa între ora ul tradiţional

i ora ul modern

Pe parcursul secolelor XVI, XVII şi XVIII, pe aproape tot continentul, formula

principală de organizare spaţială a oraşelor a continuat să fie vechea insularomană. Ea a supravieţuit cu câteva modificări şi a ajuns în secolul XIX sub numeleîlot . Era acum o suprafaţă de teren urban. Închisă pe contur de construcţii, înconjurată de str ăzi şi împăr ţită în loturi adânci. La stradă se aliniau faţadele, iar înadâncimea lotului se succedau cur ţi interioare şi aripi secundare de construcţie.

La începutul vremurilor moderne, în timpul revoluţiei industriale, această organizare spaţială cam rigidă a întâmpinat dificultăţi în a se adapta noului ritm dedezvoltare capitalistă. Suprapopularea oraşelor industriale a condus în primul rândla criza locuinţei, care a determinat găsirea de soluţii pentru înmulţirea camerelorde locuit. Îlot -ul a suferit atunci acţiuni spontane pentru mărirea densităţii delocuire: creşterea în înălţime a clădirilor în jurul cur ţilor de lumină şi adăugarea dearipi noi de clădire în interiorul lotului - construcţii de proastă calitate, careparazitau clădirea. Cur ţile interioare au devenit puţuri de lumină înalte şi înguste,unde domneau umbra şi umiditatea. Iar pe lângă exigenţele de însorire ignorate,nu trebuie uitat faptul că sistemele edilitare, cum ar fi aducţiunea de apă,canalizarea, salubritatea etc., erau într-un stadiu incipient de dezvoltare. În Paris, de exemplu, această degradare a mediului construit a atins extreme dureroase încartierele muncitoreşti periferice.

Districtul Marais din Paris în 1733 şi în 1840. Noua densitate a ariei construite a atins apogeul.



22

Un eveniment crucial care a marcat dezvoltarea Parisului a fost intervenţiaurbană a baronului Haussmann, în 1853, în vremea lui Napoleon III. Parisul trebuiasă se schimbe pentru a putea absorbi noua er ă capitalistă, ca urmare Haussmanna t ăiat ceea ce aveau să se numească "marile bulevarde", provocând astfel un

imens scandal. Haussmann a afirmat că nu a urmărit decât să creeze condiţiilepentru crearea sistemului modern de echipament urban, realitatea a dovedit însă că până la urmă acţiunea sa a determinat şi o deschidere economică şi politică,care au lansat Parisul într-un progres capitalist f ăr ă precedent. Cineva spunea că dacă Hausmann n-ar fi existat, viaţa însăşi ar fi f ăcut gestul său, într-un mod mainecontrolat însă.

Tăierea bulevardelor a înlesnit rezolvarea sistemelor de canalizare şiaducţiune de apă, electricitate, gaze, salubritate, transport de persoane şi mărfurietc., iar aceasta a avut ca urmare un imens boom constructiv: au apărut ministere,bănci, primării, spitale, universităţi, biblioteci, mari magazine, gări, dar şi clădirimoderne de locuit. Lucr ările de infrastructur ă edilitar ă au fost mai întâi finanţate demunicipalitate, în antrepriză proprie, dar programul haussmannian a fost ochemare lansată grupurilor financiare şi industriale pentru a acţiona în continuare.Haussmann nu a urmărit ca mişcarea lui iscusită să rezolve prin ea însăşiproblemele oraşului, ci doar să deschidă drumul evoluţiei. Iată deci că o soluţiepentru dezvoltarea explozivă s-a dovedit a fi fost simpla pregătire a unei structuriurbane echipate, capabile să absoarbă funcţiunile oraşului şi suficient de flexibilă ca să se adapteze vieţii noi.

Paris. Str ă pungerile lui Haussmann sunt marcatecu negru.

Marginile inciziei au fost atent festonate.



23

Anglia a fost singura ţar ă din vest care a omis îlot -ul, adoptând în schimb oformulă specifică: casele înşiruite (row houses) cu gr ădini în spate. Era o formulă elegantă, în care o suită de faţade evoluau, valsând parcă, şi defineau astfelscuaruri rezidenţiale. Singurul lor cusur era uşoara monotonie, din punctul de

vedere al pietonului.

În aceste condiţii a apărut şocul industrializării, ale cărui implicaţii asupraoraşului şi vieţii oamenilor în oraş au fost puternice şi au provocat, desigur,aceleaşi urmări: locuirea insalubr ă a noilor angajaţi în industrie şi comer ţ, descrisă elocvent în romanele lui Dickens. Ca urmare, umaniştii care se simţeauresponsabili căutau soluţii. Una din ele a fost conceperea de modele urbane, adică proiecte de oraşe, gândite ştiinţific, raţional, corect, dar abstracte, chiar utopice,

pentru că nu aveau nimic în comun cu oraşul existent. Ele au apărut din criticarealităţii crunte, mai ales în ceea ce privea locuirea de masă. Autorii lor eraupersonalităţi teoretice ale epocii cum ar fi politologi, filozofi sau economişti -

▲ Kensington Squares , Londra, 1840.

► Royal Crescent, Circus şi camerele Marii

Adunări la Bath.



24

Proudhon, Fourier, Engels, Saint Simon, Marx, apoi oameni de cultur ă - Ruskin,Morris, Ebenezer Howard, în fine medici igienişti, preoţi, arhitecţi, scriitori etc.Modelele urbane aspirau să rezolve, prin proiectarea raţională, toate neajunsurileoraşului aglomerat industrial. Secolul XIX a fost epoca de aur a utopiei, iar

cercetările ei, deşi neaplicabile în forma în care au fost elaborate, au avut o mareinfluenţă asupra gândirii urbane în secolul XX.Cea mai importantă variantă a acestor modele ideale a fost oraşului

gr ădină (the Garden City). A fost şi singura formulă realizată concret, poate cuexcepţia unei versiuni a phalansterului lui Fourier. Părintele oraşului gr ădină a fostEbenezer Howard.

Prin acest concept urban – un oraş paradisiac, nou construit departe dehaosul oraşului industrial - li se oferea locuitorilor săi, adică maselor de oameniangajaţi la oraş, condiţii de viaţă în acord cu idealurile democratice, cu teoriileigieniştilor şi cu legile organice ale unei vieţi decente.

Schema Oraşului Gr ădină conceput de Ebenezer Howard în 1898. În acord cu aceste principii, a fostconstruit un al doilea Ora ş Gr ădină în 1919, la Welwyn, aproape de Londra. Era o a şezareautosuficient ă , prevă zut ă a avea un număr limitat de locuitori (32000-58000), o zonă reziden ţ ial ă asemănătoare unei a şezări rurale, cu gr ădini cultivabile, cu o zonă comercial ă , cu func ţ iuni culturale şi un parc central cu un "Palat de cristal" pentru activit ăţ i distractive.



25

6. Noul cartier Spaardammerbuurt la Amsterdam. Arhitectul M. de Klerk a încercat să ştearg ă consecin ţ ele aglomer ării urbane, oferind cet ăţ enilor condi ţ ii de locuit sănătoase în apartamente echipate şi însorite. Incintele erau concepute în acord cu principiile Ora şului Gr ădină: cuprindeau mari suprafe ţ everzi şi erau bran şate la re ţ elele edilitare comune. 7. Evolu ţ ia locuirii colective: de la îlot la incinte deblocuri cu apartamente, apoi descompunerea acestora în tot felul de sec ţ iuni de blocuri.

1 2

34

5

6

7

3. Un cartier muncitoresc din Stockholm a fost densificat. 4. "Die Mietskasernen", complex de locuit la Berlin Charlottenburg , numit ironic

"cazărmile de închiriat". 5. Karl Marx Hof, la Viena, 1919-1933. Lumea germană , care trecea prinaceea şi criză a locuirii, a g ă sitacelea şi solu ţ ii: de la îlot-ul sufocat lablocurile înalte cu apartamente; uneledintre ele formau mari incinte, numiteîn germană Höfe, şi importate în

România în anii '50 din UniuneaSovietică sub numele de cvartaluri.

1,2. Ansamblul Spaardam-merbuurt din Amsterdam: deremarcat opozi ţ ia între

partea de nord, cu o structur ă îlot-uri, şi incintelenumite cvartaluri (Höfe),construite după 1913.



26

Astfel, densitatea de construcţie şi locuire erau limitate, apartamentele sebucurau de o însorire ştiinţific repartizată prin proiectarea caselor, cu gr ădini înspate, protecţie la zgomot, serviciile aferente… pe scurt, era rezolvat tot ceea ceconstituia suferinţa oraşelor la Londra, Manchester etc. Singura problemă era

depărtarea de oraşul în care pulsa viaţa, iar mijloacele de transport erau abia la începutul dezvoltării lor.Principalele reproşuri f ăcute modelelor urbane au fost de fapt şi motivele

pentru care ele au eşuat, şi anume faptul că autorii lor au regândit oraşul pornindde la zero, pe cale raţională, ca şi cum nişte oraşe reale nu ar fi existat deja. Eraun demers abstract, f ăr ă nici o legătur ă cu realitatea. De asemenea, ei consideraucă, respectând condiţiile explicite, ştiinţifice, ale igieniştilor, economiştilor etc.,fericirea locuitorilor ar fi fost garantată. Or, se pare că unii se simţeau în continuaremai fericiţi în odaia lor din subsol în marele oraş, decât în paradisul de locuire noucreat în câmp, adică în oraşul satelit .

Din acest punct de vedere asemănător cet ăţ ii ideale din renaştere, oraşulgr ădină a fost doar ilustrarea desenată sau scrisă a unei ideologii bine intenţionate,a unui vis despre fericirea generală. În realitate însă, oraşul este un proces generalşi continuu, practic necontrolabil pe deplin de către nimeni, dar de legile căruiatrebuie ţinut cont. Or oraşul fusese tratat ca un obiect, posibil de construit odată pentru totdeauna, în acord cu opinia unui proiectant despre binele societăţii. Acest"bine", ca şi conceptul de "viaţă modernă" erau şi atunci destul de ambigui şi vor fi întotdeauna instabile.

Se poate spune în concluzie, că până în secolul XIX structura oraşelor a

corespuns condiţiilor şi necesităţilor. Coerenţa structurii oraşului tradiţional s-adatorat sistemelor de apărare, mijloacelor de transport tradiţionale şi necesităţii dea construi economic. Dar secolul marilor transformări a creat probleme atât de noişi de dificile, încât secolului XX i s-a părut că numai soluţiile radicale le-ar maiputea rezolva – adică demolarea oraşului şi reconstrucţia lui pe noi criterii. Aceastadupă ce toate încercările de adaptare din mers î şi atinseser ă limitele: sufocat, îlot-ul degenerase, casele înşiruite sufereau de lungime, iar depărtarea de oraşultrepidant a dat o lovita de moarte evadării în oraşul gr ădină, în condiţiile în carelipseau mijloacele de deplasare.

Mai trebuie menţionat că, încă din secolul XIX apăruser ă în cadrul modelelorutopice politicile de locuire. Împreună cu toată gama de probleme ale oraşuluiindustrial, criza locuinţei era totuşi principala preocupare a intelectualităţiiprogresiste, care se simţea responsabilă faţă de masele defavorizate - în generalpopulaţia migrată la oraş şi devenită muncitorime. Politicile de locuire erau încercări de soluţionare a crizei de locuinţe, prin înlocuirea modului tradiţionaleuropean de construi locuinţa particular ă. Problema construirii locuinţei eratransferată de la proprietar şi arhitectul tocmit de el, în sarcina statului, încolaborare cu conceptorii urbani şi investitorii. Era singura speranţă de a rezolva

criza principală din marile oraşe.



27

■ Modernismul

O parte din periferiile ora şelor europene au fost transformate în cartiere cu o structur ă completnouă , de cu totul alte dimensiuni: bulevarde, blocuri, spa ţ iu verde comun. ▲ Sus: Frankfurt,

Siedlung Römerstadt, 1927, arhitect Ernst May. ▲ Mijloc: Berlin-Neukölln, Hufeisensiedlung ,1925, arhitect Bruno Taut. ▲ Jos: Amsterdam Sud , 1917, arhitect Hendrik Berlage.



28

Europa secolului XX avea să preia şi să agraveze criza marilor oraşe. În perioada graniţei între secole, bulevardul de tip haussmannian a

proliferat. Îlot-ul s-a descompus încetul cu încetul, casele înşiruite s-au topit şi audifuzat una într-alta, iar rezultatul amestecului dintre cele două structuri

dezagregate a fost locuinţa colectivă de-a lungul bulevardelor, numită locuinţ a la bloc . Altfel spus, blocul cu apartamente a fost soluţia politicilor de locuire dinsecolul XX.

Primele astfel de soluţii urbanistice noi au apărut după primul r ăzboi, întimpul avangardelor. Erau mari ansambluri de locuinţe la bloc, care în prima lorformă aveau blocurile organizate în "incinte", numite "Höfe" în limba lumii în care s-au născut. În română s-au numit "cvartale", după ce au fost importate şi la noi dinURSS. Barele de blocuri descriau mari cur ţi interioare, cu zonă verde şi serviciicolective. În Austria, Germania şi Olanda, la marginea zonei centrale a marilororaşe, au fost construite astfel de ansambluri rezidenţiale, cu un regim ceva maimare de înălţime, dar la o scar ă moderată, acceptabilă. Ele urmau cu convingerefilozofia igienistă a oraşului gr ădină - raport controlat construcţie-zonă verde, însorire, utilităţi etc. - apărând astfel ca un fel de mici cartiere gr ădină în zoneledelabrate ale oraşului. Au urmat alte ansambluri, în diverse alcătuiri. De bine der ău, aceste soluţii rezolvau ceva din problema cantitativă a locuinţelor, a igieneilocuirii şi spaţiilor verzi şi rezolvau chiar bine problema circulaţiei rutiere şi aechipării edilitare. Dacă lucrurile ar fi r ămas la nivelul acestor prime soluţiipunctuale, realiste, care abordau periferiile insalubre ale oraşelor, prin acţiuni de întindere limitată, urbanismul modernist ar fi fost poate un succes.

Apoi criza locuinţei s-a adâncit, ideile modernismului în arhitectur ă şiurbanism au proliferat şi, încurajaţi de primele experienţe la scar ă mai mare,arhitecţii s-au implicat cu din ce în ce mai multă responsabilitate în rezolvareaproblemei sociale pe calea pe care o ştiau ei – aceea a arhitecturii şi urbanismului.Făr ă sociologi, f ăr ă psihologi, f ăr ă filozofi, f ăr ă istorici. Experienţe ca cele din Amsterdam au fost continuate, amplificate, teoretizate şi, din păcate, uneori chiarnormate, legiferate şi radicalizate.

Momentul de declanşare a generalizării şi radicalizării urbanismuluimodernist l-a constituit cel de-al patrulea Congres Internaţional de Arhitectur ă

Modernă (CIAM), din 1933. Congresul s-a ţinut pe Mediterana, într-un decorelegant şi romantic, în care s-a discutat tema puţin romantică a oraşului industrial.Lucr ările au fost dominate de personalitatea extraordinar ă a arhitectului LeCorbusier, în ciuda prezenţei poate mai autorizate şi oricum mai realiste areprezentanţilor şcolii germane. În final a fost editată celebra Carta de la Atena –un document retoric şi olimpian, care a servit ca ghid pentru urbanismulurmătoarelor decenii. Pe un ton categoric, Carta fixa principiile urbanismuluimodernist, care garantau soluţia perfectă pentru toate aglomer ările urbane. Aceasta cuprindea:

▪ Zonificarea, adică separarea funcţiunilor oraşului, directiva cea maiimportantă. De altfel, titlul lucr ărilor congresului fusese "Oraşul func ţ ional ". Cafuncţiuni ale oraşului au fost declarate următoarele: locuirea colectivă, serviciile,



29

industria, petrecerea timpului liber (loisir) şi circulaţia. Erau deci acceptate cafuncţiuni ale oraşului doar cele explicite, practice. Făr ă coordonate ale psihiculuiuman.

▪ Demolarea oraşului tradi ţ ional . Structura oraşului modern trebuia să fie

complet diferită de cea a oraşului tradiţional, care nu mai corespundea vieţiimoderne. Prin urmare, oraşul tradiţional putea fi desfiinţat, pentru a face loc celuimodern. În numele acestui program de fericire garantată, autoritatea responsabilă cu terenul şi finanţele era deci legitimată să ignore istoria, drepturile democratice şipsihologia socială.

▪ Înlocuirea str ăzii şi pieţ ei cu bulevardul şi intersec ţ ia. Dată fiind fascinaţiaautomobilului, reţeaua de trafic era alcătuită din mari bulevarde care legau zoneleoraşului – de acasă la muncă şi înapoi, eventual la zona verde şi de sport, în weekend. Acest sistem de circulaţie rezolva optim şi problema infrastructurii tehnice(electricitate, canalizare, apă curentă, termoficare…). Circulaţia pietonală ocupa unloc nesemnificativ în preocupările urbaniştilor modernişti.

▪ Locuirea la bloc. În privinţa locuirii urbane, preocuparea se concentra, cumera firesc, asupra locuirii colective, cea în măsur ă să rezolve eficient criza delocuinţe. Apartamente din blocuri erau concepute să asigure ceea ce se numeaExistezminimum, în condiţii de egalitate şi armonie.

▪ Spaţ iul verde total . Tot spaţiul liber dintre blocuri, era oferit publicului caspaţiu verde. Alei carosabile asigurau deplasarea maşinilor, iar parterele blocurilorr ămâneau libere pentru parcări. Uneori, comer ţ şi servicii zilnice erau prevăzute launul din etajele marilor blocuri.

În concluzie, nici arhitecţii secolului XX n-au rezistat tentaţiei de a rezolvadefinitiv, dintr-o singur ă mişcare radicală, problemele locuirii în marile aglomer ăriurbane. Par să fi fost ambiţii prezumţioase, dar ele nu erau decât o combinaţie deintenţii bune şi savoir-faire profesional. Arhitecţii credeau sincer că o astfel dearhitectur ă raţională e în măsur ă să asigure fericirea societăţii. Din păcate însă,ceea ce se chema atunci "raţionalism ", era în fond un func ţ ionalism extrem, careignora complet criterii mai subţiri ale existenţei umane – tradiţie, memorie afectivă,obişnuinţe. Astfel, visul frumos s-a dovedit catastrofal, atât pentru societate, cât şipentru oraşe. Nu numai ideile Cartei de la Atena, ci mai ales aplicarea lor

dogmatică, f ăr ă considerarea specificităţilor locale, au lăsat efecte grave asupraoraşelor, care şi astăzi fac obiectul proiectelor de reabilitare.

Blocurile aveau diferite sec ţ iuni: redane, bare, puncte.



30

▲ Oraş contemporan pentru 3 milioane de locuitori , proiect 1922, şi " La Ville Radieuse", proiect 1931, de Le Corbusier. Versiunea din dreapta prezint ă explicit separarea func ţ iunilorora şului, în benzi paralele: birouri (în stânga), locuire (în mijloc) ... până la zona industrial ă.

Jos: în stânga,

aceea şi suprafa ţă a Parisului, cu ţ esutul ei existent specific; în dreap-ta, comparativ,organizarea ei decătre Le Corbusier

prin turnuri delocuit, plantateîntr-o mare zonă verde, accesibil ă integral maselor

de locuitori. Înnumele uneibună st ări fizice

generale, proiectulîndrept ăţ eaignorarea istorieiora şului şi adrepturiloroamenilor lamemoria locurilor şi la un ambient familiar.

Sus: Plan Voisin pentru Paris, 1925, machet ă. Prin acest proiect, Le Corbusier propunea totalareconstruc ţ ie a centrului Parisului.



31

III. Critica politicilor de locuire moderniste

Tocmai atunci când arhitecţii aşteptau aplauze pentru manevra lorinteligentă, s-au trezit acuzaţi de societate pentru toate păcatele vieţii din oraşul

modern. Primii care au atras atenţia asupra consecinţelor haosului urban au fostsociologii. Profunde şi nedorite transformări sociale erau provocate de confuziavizuală, de monotonia şi universalitatea formelor construite, de structurile preamari, reci, f ăr ă graniţe, pe care oamenii în fond nu le-au asimilat niciodată. Un noman's land a apărut tocmai în zonele de locuinţe, unde spaţiul public dintre blocuriera neprietenos, straniu şi impersonal, neinteresant, poluat şi zgomotos, nesigursub aspectul securităţii, murdar şi dificil de întreţinut. Şi peste tot la fel. Pierdereaidentităţii locului, a memoriei, caracterului şi atmosferei familiare a condus lapierderea identităţii sociale, la degradarea vieţii comunitare, a condus lacomportament antisocial şi infracţionalitate, provocate de sentimentul anonimatului.Una din concluzii a fost aceea că arhitecţii nu ar fi trebuit lăsaţi să-şi asume singurirezolvarea unor astfel de probleme complexe, cum este viaţa unui oraş.

▲ Le Corbusier, Unité d'Habitation la Nantes, 1952. (O alt ă Unitate de locuit similar ă a fost construit ă în 1947 la Marsillia.) Acest bloc, lung de 165 de metri şi înalt de 56, con ţ inea 337 de apartamente,circula ţ ii urbane printre toate serviciileuzuale (comer ţ , cre şă , po şt ă , un hotel şichiar o zonă verde pe acoperi şul terasă ,mare cât un stadion.) Parterul liber pe

pilo ţ i era rezervat automobilelor.

◄ Echivalentul Unit ăţ ii de Locuit de la Marsilia, exprimat în locuin ţ e individualee pământ.



32

Carta de la Atena a fost un document de urbanism care a autorizatneglijarea nevoilor psihologice ale oamenilor, în numele unei calităţi a vieţii careera redusă doar la nevoi fizice. Ea a promovat ruperea continuităţii culturale, printrealtele prin anularea tradiţiilor europene de locuire. "La Ville Radieuse" a fost

modelul urban conceput de Le Corbusier pentru oraşul modern, ca o concretizarea recomandărilor Cartei. A fost o schemă antiurbană, care exprimă refuzul oraşului. Aici s-a atins culmea dezintegr ării ţesutului urban creat de locuinţa integrată, dedragul unor ideologii generalizatoare şi idealiste. Iar "Le Plan Voisin" a fostconcretizarea acestui model pentru oraşul Paris. El propunea demolarea centruluiParisului, cu toată istoria, atmosfera, îlot-urile şi monumentele lui, pentru ca acolosă apar ă "monumentele prezentului": blocuri de locuinţe numite "Unitéd'Habitation". Acesta era de fapt un fel de îlot vertical, dar unul care eliminândproblema însoririi şi ventilării crea probleme sociale şi psihologice. De altfel,antropologic vorbind, locuirea pe verticală e str ăină naturii umane.

Toate aceste trei documente au fost ţinte pentru critica urbanismuluimodernist.

Situl fizic al locuirii a fost redus la câteva date simple: însorirea, spaţiul înconjur ător degajat şi zona verde, în grija publică. Terenul urban le-a fost furatoamenilor şi dăruit automobilelor, după care circulaţia motorizată a preluat putereaabsolută. Chiar şi terenul păstrat liber la parterul blocurilor pe piloţi – o idee în fondbună – a ajuns loc de parcare.

Forma arhitecturală a fost redusă doar la aspectul ei monumental. Blocurilede locuit, gigantice şi izolate, erau puse în valoare precum catedralele în piaţa

centrală a oraşului medieval. Atâta doar că monumentele oraşului tradiţional –catedrala, primăria, palatul culturii – erau clădiri publice, repere sociale şi culturale,valori simbolice unanim respectate, în timp ce blocurile de locuit sunt doar loculvieţii private, dar într-o formă plată şi repetitivă, simbolizând doar metoda rapidă şieconomică de a rezolva criza de locuinţe pentru familii modeste.

Organizarea şi dimensionarea apartamentelor respecta principiulExistenzminimum, numit de Le Corbusier "une machine à habiter ". El se referea,desigur, la o funcţionalitate corectă. În acest sens, metoda serială de a rezolvapentru masele populare necesităţile unei vieţi decente sub aspect utilitar, a fost

într-adevăr practică şi eficientă.Problemele locuirii insalubre din secolul XIX au fost eliminate, dar înlocuite

cu altele. Iată câteva vicii ale locuirii în oraşul de tip modernist:▪ Relaţ ia dintre terenul liber şi terenul ocupat a fost complet schimbată. Ţesutultradiţional era alcătuit dintr-o reţea specifică de str ăzi organizate ierarhic, dintr-odiviziune specifică a terenului în loturi individuale, dintr-un raport caracteristic întreterenul construit şi terenul liber şi dintr-o repartiţie clar ă a spaţiilor private şi a celorpublice: locuirea era integrată, iar clădirile publice erau izometrizate în pieţe. Această structur ă era valoroasă pentru că ea se născuse organic, din viaţă şi

corespundea tipului de viaţă a comunităţilor urbane. În locul structurii cunoscute,modernismul a transformat spaţiul oraşului într-un teren pentru amplasarea unorobiecte disparate. Diversele zone ale oraşului au devenit incapabile să-şi



34

▪ Confuzia semnificaţ iilor. Modernismul şi-a expus toate obiectele arhitecturaletridimensional, înconjurate de teren liber, ca pe monumente, indiferent de

importanţa lor socială. Blocul insipid de locuit, deşi repetat, tronează ca o primadonna, precum zeci de catedrale, chiar dacă societatea niciodată nu le-a acceptatca atare. Rezultatul a fost totala neutralizare a caracterului expresiv şi asemnificaţiilor clădirilor.▪ Haosul vizual a fost tot o urmare a lipsei unei structuri urbane clare. Structurareacea mai simplă a unui spaţiu constă în existenţa unui centru – care atrageinteresul, domenii – spaţii distincte, caracterizate printr-o tr ăsătur ă specifică şi c ăilede leg ătur ă – itinerarii cu un sens. În oraşul tradiţional, această organizare eracapabilă să producă imagini uşor de recunoscut. În modernism, decorul

rezidentului la bloc este acelaşi în orice cartier, în orice oraş, itinerariile seamănă până la confuzie.

►O stampă germană din secolul XVIII prezint ă ovedere ideal ă asupraora şului Ia şi, înconjurat dedealuri şi râuri, cum era de

fapt. ▼ Cu greu mai pot fi

detectate siluetele dealurilordin spatele blocurilor, carenu numai că mărginescbulevardele, dar suntr ă spândite peste tot. Reliefulnu poate fi perceput subasfalt, din cauză că toatecurbele de nivel au fostnivelate. Planul prezint ă doar o mică parte a curbelorde nivel dispărute.



35

▪ Lipsa caracterului specific al domeniilor . Aceste caracteristici se refer ă lamorfologie, funcţiuni, compoziţie etnică, nivel social, de exemplu: zona

predominant comercială, zona înaltă cu turnuri, zona reşedinţelor bogate, centrulistoric, Chinatown etc. Asamblarea unor obiecte arhitecturale f ăr ă un coagulanteste vinovată de dezorientarea din oraşul modernist.▪ Absenţ a pragurilor şi limitelor dintre domenii ori slaba lor calitate. Înainte, un râu,un deal, o cădere de nivel sau lucruri construite cum ar fi un pod, un portal, unfragment de zid, erau elemente de orientare şi creau plăcerea descoperii a ceea cese află dincolo de ele, unde era altceva. În oraşul modern, înţelegerea spaţiuluieste împiedicată de domeniile nedefinite, care nu au nici început, nici sfâr şit, suntaceleaşi pe deal şi pe câmpie, dincolo şi dincoace de râu. De asemenea, orice

barier ă construită, nefiind funcţională utilitar, a fost demolată.▪ Lipsa micilor repere familiare – un turn, o fântână, o poartă, un zid medieval, saualegorii de artă contemporană (nu statui cu r ăposaţi şefi de partide) - dau spaţiului

◄ În Berna exist ă mai multe"locuri" – pie ţ e mici sau maimari, marcate cu câte unobiect decorativ şi semnifi-cativ; imaginile prezint ă

groapa ur şilor şi, în depăr-

tare, catedrala. ◄ Lunga strad ă central ă din Berna e fragmentat ă în segmente prin pasaje pe sub turnuri,cu rol de "praguri". Fiecare

segment e divizat mai depar-te, prin fântâni simbolice.

Astfel de obiecte de mobilierurban fac locurile recognos-cibile şi joacă rolul de repe-re urbane. ▼ Haosul vizualîntr-un cartier din Cluj: lipsacentrelor, a str ă zilor, adomeniilor distincte, alimitelor şi pragurilor, areperelor semnificative –contemporane, istorice saude natur ă.



36

public calitatea de ansamblu de "locuri". Uşor de recunoscut, agreabile şirelevante, ele duc la relaţii prietenoase între membrii comunităţii şi mediul lorconstruit. Nu ajută doar la orientarea în spaţiu, ci contribuie la crearea de stări şisentimente, cum ar fi apartenenţa la loc.

▪ Dispari ţ ia str ăzii şi înlocuirea ei cu mari bulevarde invadate de trafic, precum şidispari ţ ia pieţ ei pietonale şi înlocuirea ei cu intersecţii carosabile, sunt vinovate decaracterul neprietenos al mediului urban. Itinerariile pietonale au devenit, caurmare, obositoare şi neinteresante.▪ Criza relaţ iei cu natura. Pentru modernişti, natura s-a rezumat la o iarbă (pr ăfuită)şi nişte pomi oarecare plantaţi printre blocuri, peste tot la fel, transformând mediulexistenţial într-un univers indiferent, artificial. Cu o astfel de vegetaţie naturală omula pierdut relaţia milenar ă de dialog. Era prea săracă, uniformă, impersonală şilipsită de control. Culorile naturale au devenit toate nuanţe de gri pr ăfos. Relieful afost nivelat. Oraşele nu se mai diferenţiau prin diversitatea reliefului specific, cierau toate otova, reţelele edilitare fiind uşor de rezolvat astfel. Râurile au devenitcanale, în care industria î şi deversa deşeurile. Aceasta era relaţia cu natura,despre care sociologii spun că a mutilat suflete.

Casa memorial ă Dosoftei din Ia şi, e un mic obiectarhitectural izolat, plutindîntr-o zonă verde întrebulevarde şi blocuri. Câteva

secole în urmă , aceast ă casă era integrat ă într-un ţ esut, încare toate casele, gr ădinile şi

str ă zile aveau acela şicaracter şi aceea şi scar ă.

Biserica Mihai Vod ă a fosttranslat ă din situl ei original,

din cadrul mănă stirii MihaiVod ǎ , situat ă pe un deal; eascunsă acum între blocuriînalte, care o sufocă. Cândva,biserica dominaîmprejurimile cu un aer

protector, acum însă vecinăt ăţ ile ei masive şilipsite de semnifica ţ ii, oumilesc.



37

1. O parte a cartierului Berceni din Bucure şti. Astfel de imagini sunt de

g ă sit peste tot în România, iar în perioada de glorie a modernismului, peste tot în lume. 2. Vechea Calea Mo şilor, a fost l ărgit ă şi mărginit ă cu blocuri; în spatele lor se mai afl ă însă vechile case şi str ă zi. 3. Bule-vardul Iuliu Maniu a fost şi el placatcu blocuri, numai că fa ţ adele lor

posterioare se adresează altorblocuri noi. Ambele cazuriilustrează monotonia frontului de

fa ţ ade la bulevardul-coridor, dar şi

triste ţ ea fa ţ adelor posterioare, carenu au nimic de comunicat spa ţ iilor"second hand" din spate, pe care de

fapt le şi ignor ă. 4. Lungile fa ţ adeale Procuratiilor din Venezia ar

putea şi ele să fie apreciate dreptmonotone, dar rolul lor este de adefini, de-o parte şi de cealalt ă ,

spa ţ ii de mare calitate şi cucaractere foarte diferite. 5. PalazzoQuirinale la Roma adresează str ă zii

fa ţ ade lungi şi destul de plicticoase.

Dar aceste aripi ale cl ădirii au şirolul de a separa spa ţ iul public de

spa ţ iul privat cu gr ădini. Ambele fa ţ ade au de aceea atitudini diferite,în acord cu caracterul spa ţ iuluicăruia i se adresează.

3

2

1

4 5



38

▪ Criza relaţ iei public - privat . Modernismul a dăruit publicului întregul terenneconstruit, dar această libertate totală l-a f ăcut atât de insipid, încât publiculuiacest cadou i-a devenit total indiferent, apoi inamic (vezi marile garduri dinBucureşti). Oamenii aveau acces peste tot, dar la ce bun, când peste tot era la fel

de urât. Nici o mică gr ădină cu miracole, nici o surpriză, aceleaşi imagini anodine,f ăr ă sfâr şit.▪ Criza relaţ iei cu istoria. Pentru a face loc noilor blocuri, era admisă "eliberareaterenului" de tot ceea ce istoria produsese. Nu era respectată nici măcar urma saudirecţia fostelor str ăzi principale, peste care s-a suprapus reţeaua nouă debulevarde. Iar dacă vreun vestigiu istoric a scăpat din întâmplare nedemolat, noullui anturaj impersonal îl fac să apar ă straniu, mărunt, nesemnificativ şi pierdut înspaţiu. Acest viciu modernist a fost exploatat ideologic de regimurile totalitare, careşi-au afirmat puterea pe seama lor. Există nenumărate exemple în România.▪ Criza relaţ iei dintre locuinţă şi mediul urban. În viziunea modernistă, locuinţa eraconstruită "dinspre interior către exterior", adică urmărind să satisfacă doar nevoilestandard ale locuirii, ignorând complet presiunea oraşului, adică criterii destructur ă, formă, înălţime etc., impuse de mediul existent. Timpul a dovedit însă că o casă trebuie să se supună cu docilitate criteriilor urbane şi să stabilească undialog acceptabil cu ţesutul şi cu vecinătăţile moştenite. În Europa cel puţin, serecomandă ca locuirea sa-şi găsească locul în ţesutul dens al oraşului, şi doarclădirile publice, în funcţie de rang, să beneficieze de libertate spaţială. Arhitecturacontemporană ofer ă nenumărate exemple chiar de instituţii care au acceptatcondiţia de subordonare faţă de mediu şi s-au integrat în ţesut. Semnalul îl poate

constitui atunci faţada specială, individualizată, în timp ce restul construcţiei sesupune regulamentului zonei.



39

▪ În final, toate aceste crize au apărut datorită faptului că un mediu construit totaldiferit, ca formă, structur ă şi semnificaţ ii, a înlocuit dintr-o dat ă peisajul urbanobi şnuit, care fusese rezultatul unei evoluţ ii de mii de ani.

▲ Barcelona. Ţ esutul rectangular proiectat de Cerda în 1859 înconjur ă vechiul cartier gotic, cel cu ţ esut neregulat şi ochiuri mici. Două structuri urbanecomplet diferite.

În dreapta, se observă cât de clar ă este

rela ţ ia dintre cl ădirea-monument ( Sagrada Familia) şi ţ esutul de locuin ţ e structurat înîlots-uri rectangulare.◄ Sediul firmei Bog’Art, proiectat deConstantin Ciurea, e o apari ţ iecontemporană şocant ă pe vechea strad ă

Brezoianu. Cl ădirea este totu şi integrat ă politicos în rândul fa ţ adelor vecine,ocupând doar un lot tradi ţ ional. Ş i-a

permis să fie mai înalt ă decât vecinăt ăţ ile, pentru în fa ţă i se deschide o pia ţ et ă.



40

IV. Modernismul târziu i critica lui

După r ăzboi, cele mai actuale idei urbanistice erau cele moderniste.Războiul doar întrerupsese aplicarea lor, în timp ce prestigiul lui Le Corbusier ca

arhitect crescuse. Astfel, oraşele au declanşat cu entuziasm reconstrucţia oraşeloraproximativ pe aceleaşi principii, deşi ele erau încă puţin experimentate subaspectul urmărilor. Iar în anii '60 a început şi s-a sfâr şit epoca "marilor proiecteurbane".

Acestea erau fie imense cartiere de locuit la periferia marilor oraşe, fie întregi or ăşele satelit. Deşi apăruse critica modernismului, noua criză postbelică alocuinţei a determinat elaborarea acestor proiecte de mari ansambluri de blocuri.Unele din ele însă erau de această dată mult mai controlate sub aspectulcompoziţiei generale a ansamblului, ori dădeau dovadă de imaginaţie înconceperea unor forme alternative de locuire, chiar fanteziste. Astfel erau oraşele

pe apă, oraşele turn, oraşele pod, oraşele suspendate. Inginerii găseau soluţiipentru toate. Printre "marile proiecte" realizate avem exemple bune şi mai puţinbune: Brasilia este un oraş de o mare plasticitate, o adevărată oper ă de artă, darcreând dificultăţi de adaptare a omului la acele spaţii. Toulouse le Mirail, Pantin,Park Hill în Sheffield etc. au fost experimente inteligente. Märkisches Viertel însă,la Berlin a rezolvat într-o manier ă criticabilă criza de locuinţe.

Oricum, marele păcat al acestor maniere de abordare a locuinţei colectivede masă era, pe lângă cusururile moderniste amintite, şi ambiţia de a proiectaarhitectural totul, până la capăt, de a le da forma definitivă, pe hârtie şi în realitate.

Forma unui întreg oraş era stabilită odată pentru totdeauna de către un colectiv deproiectare, condus de un om. Vieţii, viitorului, nu le mai r ămânea nici o şansă de amai interveni, de a modifica, de a adapta ceva din mers, în acord cu evoluţialucrurilor pe pământ.

Märkisches Viertel , Berlin , 1962, de Hans Müller, G. Heinrichs şi Düttmann. Tipul acesta de

cartier satelit, vertical, concentrat, (menit astfel a reduce distan ţ ele), construite repede şi prost pe banii statului, urmau să fie ridicate peste tot în Germania. Din fericire s-a renun ţ at curând,în urma marilor lor defecte vizibile foarte repede.



41

Marile proiecte au intrat repede în criză, fiind acuzate de aroganţă şiprezumţiozitate. O mână de oameni, oricât de profesionişti şi bine intenţionaţi, nuau dreptul ca, în numele unor nevoi prezente concrete, să stabilească cadrulviitorului, ignorând neprevăzutul, continuitatea vieţii şi dreptul viitoarelor generaţii

de a-şi decide, la rândul lor, mediul de viaţă. A fost însă o lecţie valoroasă, pe care au dat-o arhitecţi talentaţi şi eroici,capabili să ţină în mână proiecte de o asemenea scar ă. Atâta doar că producţia lor

◄ Ansamblul de locuit Rochampton , proiectat de Biroul de Arhitectur ă alora şului Londra în anii '50, e unexemplu de modalitate mai umană dea interpreta lec ţ ia lui Le Corbusier.

Lâng ă noile blocuri cu apartamente pot fi sesizate şirurile de locuin ţ etradi ţ ionale britanice, precum şi alte

solu ţ ii preluate din ideile Ora şuluiGr ădină.▼ Ansamblul reziden ţ ial les

Courtilières, Pantin , 1955, arhitect Emile Aillaud (stânga) şi Park Hill Sheffield , 1961, de Jack Lynn şi Ivor Smith (dreapta). Suntdepăşite aici rigiditatea

func ţ ionalist ă şi universalitatea formal ă a Modernismului .

▲ Cele trei imagini prezint ă solu ţ ii care urmăreau să recupereze organicitatea şi o estetică maiumană. Erau compozi ţ ii unitare - ceea ce a fost şi limita lor: erau adevărate "opere plastice",

"cărora nimic nu li putea ad ăuga ori elimina, f ăr ă a deforma ansamblul". Erau crea ţ iiauctoriale încheiate, care nu l ă sau nici o şansă viitoarelor genera ţ ii de a mai interveni.



42

a fost la fel de departe de modul organic de locuire în oraşele europene, ca maitoate încercările moderniste. Au fost capodopere de artă plastică, au fost teze

teoretice interesante. Autorii au primit mari premii internaţionale pentru realizărilelor, dar concluzia generală a fost: să nu mai încercăm niciodată astfel deexperienţe. Măcar pe durata de viaţă a următoarelor două-trei generaţii.

► O perspectivă de-a lungul axei nord-

sud, către "Pia ţ acelor trei puteri"; în

dreapta de tot sevede catedrala.

► Plan pentru Toulouse le

Mirail , un ora ş satelit al Parisului, 1962, arhitec ţ iCandilis, Josic and Woods;▼ Plan Urbanistic General

pentru Brasilia , 1957, de Lúcio Costa. Un ora ş frumosca o capodoper ă plastică ,

plin cu obiecte dearhitectur ă artisticeremarcabile, dar straniu şirece ca o scenografie

suprarealist ă. La dreapta: SalaCongreselor şi ministerele.

Arhitect Oscar Niemeyer,1958.



43

V. Oraşul contemporan

Tendinţele urbanismului contemporan se opun gesturilor mari ale istorieirecente, gesturi generale care încercau să rezolve toate problemele dintr-un

condei, prin aceleaşi metode peste tot în lume. Azi sunt preferate soluţiile locale,diverse, adaptări şi completări mici, adecvate circumstanţelor locului. Laremodelarea mediului construit participă nu numai o mulţime de arhitecţi, cupersonalităţi diferite, dar şi o serie de alte persoane şi instituţii implicate, de lainvestitori şi oficialităţi, până la opinia publică credibilă, cu respectareareglementărilor urbane. Arhitectura se supune oraşului, respectă ţesutul urbanexistent, dar în maniera pe o propune arhitectul şi o admite critica. Dialogul întrevechi şi nou continuă, în mereu alte forme.

Planul Urbanistic (masterplan) este instrumentul care stabileşte ce este

permis şi este interzis în fiecare loc. El încearcă să concilieze interesul public cunevoile şi dorinţele particulare. Planul Urbanistic este rezultatul unei munciinterdisciplinare, prin care se sugerează cadrul şi unele relaţii flexibile, deschiseviitorului. El trasează în acest fel direcţiile de dezvoltare a oraşului sau a zonei. Larândul lor, planurile urbanistice sunt supuse periodic revizuirilor şi adaptărilor ladinamica vieţii, pentru că oraşul este în continuă transformare. Astfel, masterplanuleste un fel de " proiect permanent ", în evoluţie continuă, concentrându-se azi maimult pe calitatea vieţii decât pe dezvoltări cantitative. El dă r ăspunsuri contextelorlocale în spiritul epocii actuale şi promovează demersuri sociale, economice,plastice

şi ecologice mereu actualizate.

Dezvoltarea durabil ă. O idee major ă este aceea de a te gândi la generaţiileviitorului, care vor avea mentalităţi şi necesităţi imprevizibile şi vor avea dreptul şiele să-şi modeleze mediul de viaţă în acord cu propria lor judecată, aşa cum auf ăcut-o generaţiile anterioare lor. Evoluţia nu urmează căi logice, nu poate fi precisanticipată, pentru că depinde de concursuri de împrejur ări, de interese multipleaflate în competiţie, în fine de complexitatea vieţii. Şi dacă nimeni nu ştie cum va fiviitorul, el trebuie lăsat pe mâna contemporanilor lui. Dar până atunci, unul dinprincipiile pe baza căruia trebuie acţionat în prezent se numeşte dezvoltareadurabil ă. Acest concept presupune alcătuirea unei strategii de dezvoltare a

oraşelor, comune tuturor actorilor din scena urbană, şi nu aspiraţia de a rezolvaproblemele odată pentru totdeauna. Listez în continuare o parte a problematiciidezvolt ării durabile şi apoi câteva exemple de demersuri actuale.▪ reabilitarea acelor păr ţi de oraş care au căzut victimă transformărilor

urbanismului modernist;▪ reabilitarea zonelor de oraş delabrate – platforme industriale, infrastructuri

portuare, terminale feroviare etc., moştenite de la era industrială;▪ restabilirea unei balanţe echitabile între spaţiul public şi cel privat;▪ restabilirea unei balanţe echitabile între obiectul arhitectural şi ţesutul urban;

▪ armonizarea semnificaţiilor culturale ale arhitecturii cu structura urbană;▪ restabilirea unei balanţe echitabile între mediul construit şi natur ă; reinventarea

elementelor geografice dispărute sau inventarea altora – un râu, un deal, o pădure;



45

◄ Norvegia. Vedere aeriană asupra zonei centrale a ora şului

Bergen. Zona portului a că pătatcalitatea unui agreabil spa ţ iude promenad ă. ◄ Zona

Gamlebyen din Oslo – locul dena ştere al a şezării istorice – a fost până de curând o periferiedezolant ă , căreia nu-i lipseanimic din viciile specifice: trafic

greu, terminale de căi ferate,arhitectur ă mediocr ă populat ă de emigran ţ i pakistanezi etc.

Proiectul de regenerare propunea: mutarea traficuluimajor în subteran şi sub fiord(indicat punctat), construc ţ ia

unei cl ădiri de oper ă , creareaunui parc arheologic,readucerea la suprafa ţă a unuivechi râule ţ care, până acum1000 de ani se vărsa în fiordetc.

▲ Două imagini urbane la Barcelona, un ora ş care a demonstrat Europei în mod str ălucit, că otramă urbană premodernă e capabil ă să ofere condi ţ ii de absorb ţ ie a civiliza ţ iei contemporane,

pe lâng ă faptul că ofer ă confort psihic şi emo ţ ii estetice, că demol ările şi marile bulevarde nu suntindispensabile. Ş i-a inventat sau reinventat relieful.

Mici surprize urbane majorează calitatea spa ţ iului public. Ora şul contemporan este rezultatul

colabor ării dintre arhitec ţ i, arti şti şi investitori, afla ţ i sub protec ţ ia unei administra ţ ii inteligente.



46



47

VI. Bucure ti

Efemerul şi instabilitatea par să fi trasat destinul Bucureştilor. Oraşul şi-apăstrat incredibil de mult timp aspectul patriarhal dezlânat, datorat nu numai

frecventelor agresiuni, dar şi schimbărilor politice, care s-au dovedit incompatibilecu o dezvoltare urbană coerentă. Nu neapărat faptul că a fost o aşezare născută spontan, ci mai cu seamă lipsa, timp de multe secole, a oricăror principii deorganizare urbană şi reglementări au permis r ăspândirea unei structuri discontinui.

Cele mai vechi hăr ţi ale Bucureştilor datează de la sfâr şitul secolului XVIII. Au fost întocmite de ofiţeri austrieci şi indică mai mult situaţia teritorială din punctde vedere militar decât descriu oraşul. Este, de exemplu, cazul primului plandesenat în 1770, aflat acum la Viena. Şi acesta e de fapt mai mult o hartă, care nuarată decât o imagine generală asupra oraşului, cu doar zece case, indică însă atent accesele în oraş şi pădurile înconjur ătoare (care vor dispărea în planurileurmătoare din ce în ce, în acord cu realitatea). Planul se numea: Plan de laville de Bukarest et de l'affaire arrivée le 24 Janvier 1770auprès le monastères de Vakarest et Kodretsan entre lesrussiennes et un corp de cavalerie turque .

▲ Pe copia după planul întocmit de ofi ţ erii austrieci în 1770, au fost marcate intr ările deatunci în Bucure şti: 1, 2. la nord, două drumuri veneau dinspre Valea Prahovei şi Bra şov şi

se prelungeau cu Podul Mogo şoaiei; 3. la nord-est, intrarea dinspre Lvov, Cracovia, Leipzig şi Moldova se prelungea cu Uli ţ a Târgului din Afar ă (Calea Mo şilor); 4. la est venea drumul

dinspre C ăl ăra şi; 5. pe la sud se venea dinspre Constantinopole şi Giurgiu; 6. din vest veneadrumul dinspre Târgovi şte.◄ Pe pagina al ăturat ă: o fotografie aeriană a zonei centrale din Bucure şti, în anii ’60.



48

" Planul Borroczyn" - o hart ă cadastral ă con ţ inând 99 de piese – imaginea ora şului preindustrial –

a fost realizat ă de inginerul Rudolf Arthur Borroczyn în 1846-1852. Era descris ca: PlanulBukurestului Ridicat tras chi publicat din porunka prea înaltzatuluidomn stapânitor Barbu Dimitrie Ş tirbeiu V.V.



49

Fusese decis încă de prin 1650 ca Bucureşti să fie capitala Valahiei şi totuşi,abia două secole mai târziu, pe vremea când căpitanul Borroczyn î şi întocmeaplanurile, populaţia număra circa 12000 de locuitori pe ceva mai mult de 3000 dehectare. Era o comunitate rurală care locuia în case mici, amplasate împreună cu

anexele lor prin largi gr ădini, vii şi livezi. Din plan reiese că ţesutul urban eracomplet neregulat, cu construcţiile r ăspândite prin gr ădini sau la stradă, f ăr ă nici ologică urbană controlată. Cur ţi mai mari sau mai mici alternau cu maidane. Înmijlocul planului se distinge presupusa curte domnească din secolul XVI, numită "curtea veche", apoi ceva mai departe biserica şi hanul Sfântu Gheorghe Nou,devenite mai târziu punctul zero al capitalei, şi în fine cea mai importantă stradă comercială - Lipscani (Leipziger Strasse). Strada se opreşte la vest în dreptulPodului Mogoşoaiei şi e traversată la est de Uli ţ a Şelarilor (continuată cu PodulCalicilor ) iar pe sensul celălalt e continuată de lunga Strada Băr ăţ iei . RâulDâmbovi ţ a tocmai fusese prima dată regularizat, deşi pe hartă mai figurează cuvechiul lui itinerariu. Şi un râuleţ uitat, Bucureştioara, venind agale dinspre nordunde e azi Gr ădina Icoanei , se scurgea în Dâmbovi ţ a.

Pe tot parcursul epocii dintre secolul XVI până în secolul XVIII, forma deorganizare a oraşului era gruparea mahalalelor în jurul bisericilor parohiale.Nenumărate biserici dominau oraşul, spaţial şi spiritual, împăr ţind oraşul în parohii.Mai multe mahalale alcătuiau cartierele, numite pl ăşi ( singular plasă); erau diferitcolorate pe hăr ţi, aşa că oamenii le-au botezat numaidecât "culori ". De exemplu,vechiul cartier în jurul Lipscanilor era situat în culoarea galbenă.

Activitatea de dezvoltare urbană din următorii ani i-a datorat foarte mult

planului domnului Mr. Borroczyn. Acesta fusese într-adevăr desenat în ultimulmoment, înainte de marile transformări de după 1850. Se apropia vremeaemancipării.

Două extrase din planul Borroczyn: la stânga e prezentat ă distribu ţ ia caselor,iar harta din dreapta arat ă doar re ţ eaua de str ă zi, maidanele şi bisericile.



50

Podul Mogoşoaiei , cea mai lungă arter ă, care str ăbate oraşul de la nord lasud, a fost tăiată în 1692 la ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesteiaxe încărcate de istorie i-au fost dedicate monografii. Ea nu şi-a schimbat niciodată itinerariul, ceea ce e remarcabil într-o regiune tulbure ca a noastr ă, ale cărei spaţiu

şi timp sunt marcate de discontinuitate. Cele mai elegante reşedinţe aristocratice şiburgheze, dar şi biserici şi aşezăminte culturale au fost construite pe această lungă stradă, redenumită Calea Victoriei. Aici erau faimosul teatru al domni ţ ei Ralu,Teatrul Naţ ional şi toate simbolurile "noilor timpuri" întruchipate de mareaarhitectur ă publică. Pe locul vechii mănăstiri medievale Sfântul Ioan cel Mare, carefusese cândva demonstrativ reconstruită de Brâncoveanu, s-a ridicat în 1900 operlă eclectică, numită Casa de Economii şi Consemnaţ iuni. La fel s-a întâmplat cumănăstirea Sărindar , pe locul căreia s-a ridicat Cercul Militar , iar Episcopia de Râmnic a fost înlocuită cu Ateneul. Primul regat al României a r ămas şi el însemnat pe Calea Victoriei prin Palatul Regal şi Fundaţ ia Carol , apoi clădireaBursei , Palatul Telefoanelor etc. Str ălucitoarea perioadă a Restauraţiei ne-a lăsat"primul zgârie nor", construit de americani, numit Palatul Telefoanelor , apoi multeclădiri înalte moderniste.

A treia decadă din secolul XIX anunţa deja un proces de europenizare a ţării începând cu capitala, sub o scurtă influenţă exercitată de imperiul rus prinRegulamentul Organic . Dar marile transformări au început după revoluţia de la1848 şi au continuat după unirea Moldovei cu Ţara Românească şi după r ăzboiulde Independenţă, apoi în timpul domniei lui Carol I. Cea mai puternică influenţă occidentală a fost cultura franceză, urmată de cea germană.

În 1859 s-a ivit prima dată propunerea de a trasa două axe perpendiculareprin mijlocul Bucureştilor, operaţiune care s-a înf ăptuit de-a lungul următorilortreizeci de ani. A început cu axa est-vest: bulevardul Kog ălniceanu, Elisabeta,Carol I, Pache Protopopescu (ultimul a fost primarul Bucureştilor care a avut un rolimportant în acest intens proces de urbanizare). Axa nord-sud - bulevardele Lasc ărCatargiu, Magheru, Bălcescu (Br ătianu) – a fost tăiată câţiva ani mai târziu.Tăierea bulevardelor a fost un gest asemănător celui al lui Haussmannn, numai că ţesutul urban al Bucureştilor, ca şi dezvoltarea lui, au diferit fundamental de celeale Parisului. De exemplu, urmare a dezvoltării lui anterioare, patrimoniul construit

al Bucureştilor existent la acea dată a f ăcut ca tăierea bulevardelor să nu cauzezenici un fel de sacrificii dramatice şi pe urmă, nici n-au determinat o vertiginoasă explozie de dezvoltare.

Cele două artere quasiparalele cu axele – Podul Mogoşoaiei şi CaleaMoşilor – au fost păstrate, la fel şi sistemul de lotizare. Ţesutul neregulat a fostmodernizat prin intervenţii locale, manifestând însă respect faţă de anturajulmoştenit. Mai hotărâte au fost gesturile asupra maidanelor – o prezenţă r ăspândită în tot locul.

Lucr ările edilitare aferente acţiunii de sistematizare n-au întârziat. De

exemplu, pavarea str ăzilor a fost iniţial o podire a lor cu ajutorul unor bârne delemn transversale, de la care aceste artere şi-au şi tras numele de poduri - PodulMogoşoaiei, Podul Calicilor, Podul Târgului de Afar ă… Mai târziu, podirea a fost



51

Sus: O perspectivă din Turnul Col ţ ei în 1868. Jos stânga: un fragment din planul ridicat de comandantul Pappazoglu în 1871, numit" Bucuresci, Capitala României ". (Acela şi ofi ţ er întocmise anterior un alt planretrospectiv al ora şului, numit " Planu primitiv alu Capitalei 1328 ".)

Jos dreapta: Pia ţ a Zarafi , în vechiul centru comercial.



52

înlocuită cu obişnuita pavare cu pietre de râu, apoi aceasta a fost la rândul ei înlocuită cu piatr ă cioplită adusă din Scoţia, Italia, Belgia, în fine s-au executatprimele pavaje din asfalt, concomitent alte pavări clasice cu rocă de Neufchatel,alteori cu bazalt, gresie şi granit de Belid şi Turtucaia – în acord cu importanţa

str ăzilor. În deceniul XVIII al secolului, doi ingineri elveţieni de la Universitatea şi de laETH Zürich, au întocmit proiectul pentru aprovizionarea cu apă. Acum locuitoriiluau apă de la cişmelele cu pompă aflate din loc în loc pe str ăzi. Dar nu toţi –funcţiona în continuare şi vechiul sistem de săpare a fântânilor, iar sacagiiicontinuau să colinde str ăzile strigând apa! apa! , până în secolul XX.

► Pagina al ăturat ă:

▪ Stânga: Podul Mogo şoaiei în secolul XVII.

I. Casele Ienăchi ţă V ăcărescu; II. Hanul şi mănă stirea Sf. Ioan cel Mare; III. Casele Ioni ţă

Damari; IV. Casele Dumitrache Racovi ţă; V. Casele Meitani; VI. Casele Pană Filipescu;

VII. Hanul Vene ţ iana V ăcărescu (consulatul rus); VIII. Hanul şi mănă stirea S ărindar; IX.

Casele Dinu Kre ţ ulescu; X. Hanul Filaret (le Grand Théâtre); XI. Casele Ghica-Catargi-Török;

XII. Hanul şi mănă stirea Kre ţ ulescu; XIII. Palatul regal (odinioar ă casele Dinicu Golescu);

XIV. Teatrul Domni ţ ei Ralu Ci şmeaua Ro şie; XV. Palatul Barbu Ş tirbey; XVI. Casele Romanit; XVII. Casele Neculescu;

XVIII. Casele Cre ţ ulescu-Moruzi; XIX. Casele Bellu; XX. Casele Sl ătineanu; XXI. Casele Filip

Len ş; XXII. Casele Filipescu Vulpe; XXIII. Casele Cantacuzino; XXIV. Casele Filipescu-

Cretzianu; XXV. Casele Darvari; XXVI. Palatul Mavrogheni; XXVII. Biserica Mavrogheni.

▪ Tot stânga, suprapus peste secolul XVII: Podul Mogo şoaiei în secolul XIX.

1. Biserica Sf. Spiridon Vechi; 2. Casele Florescu; 3. Casele Nicolae Brâncoveanu; 4. Biserica

M ă gureanu; 5. Hanul Constantin Vod ă; 6. Biserica Stavropoleos; 7. Hanul şi mănă stirea

Zl ătari; 8. Hanul Filipescu;

9. Hanul Câmpinencei; 10. Hanul Dedu; 11. Biserica Doamnei; 12. Casele Greceanu; 13.

Casele Sl ătineanu;14. Teatrul Momolo; 15. Palatul regal (odinioar ă casele Ghica); 16. Sala Bossel; 17. Casele

Peretz-Vanicu; 18. Casele Ş tef ănescu-Cretzeanu; 19. Casele I.Manu; 20. Episcopia de Râmnic;

21. Hanul Gherasi; 22. Biserica Albă; 23. V. Hanul Papara; 24. Hanul Barbu V ăcărescu;

25. Biserica Sf. Vasile; 26. Hanul Iordache Golescu; 27. Hanul Burki; 28. Hanul Manu; 29.

Hanul Trubetzkoy; 30. Hanul Plagino (Dissescu); 31. Biserica Sf. Nicolae Tabacu; 32. Casele

Caragea; 33. Casele Boteanu;

34. Hanul Neculescu.▪ Dreapta: Calea Victoriei, fost Podul Mogo şoaiei, în secolul XX.



53



54

Regularizarea cea mare a râului Dâmboviţa a avut loc tot în acea vreme(1880-1885), prin adâncirea şi podirea albiei, alinierea cursului, construireabarajului Ciurel, taluzarea şi înierbarea malurilor.

Vechiul oraş Bucureşti fusese un loc înconjurat de codri seculari, bogat în

livezi, vii şi gr ădini ale oamenilor şi cu parcuri în jurul palatelor boiereşti, amenajatecu alei, iazuri şi fântâni arteziene. Totuşi, în 1843 municipalitatea a decis înfiinţareaunei gr ădini publice la Şoseaua Kiseleff. Proiectul a fost comandat peisagistuluiaustriac Karl Wilhelm Mayer şi parcul s-a numit Gr ădina Kiseleff . Aproape simultana creat maestrul gr ădinar Mayer şi Gr ădina Ci şmigiu, " pe locul unei mlaştinimirositoare şi infecte aflat ă în mijlocul oraşului ". Despre această nouă gr ădină,ofiţerul austriac W. Derblich comenta în 1858: paji ş ti ş i straturi de flori, coline ş i câmpii, lacuri ş i insule, grote, tufi ş uri ş i alei suntunite într-o varietate gratioasa . Ambele gr ădini erau, într-adevăr,concepute în stilul romantic al vremii. (Reamintesc faptul că romantismul înpeisagistică se opunea stilului clasicist francez, în care vegetaţia era dirijată să crească într-o compoziţie geometrică elaborată. Romantismul recrea, în schimb,natura în alcătuiri libere, organice, cu izvoare, grote şi coline inspirate de mituri şicompletate cu o fantezie care dorea să sugereze condiţia paradisiacă.)

Alte două parcuri ale aceleaşi epoci, dar de concepţie diferită au fost ParculCarol , de şcoală franceză şi Parcul Ioanid , orientat către principiile OraşuluiGr ădină. Era o gr ădină mică, cu alei sinuoase, înconjurată de un grup de vile.

La sfâr şitul secolului XIX, arhitectul Grigore Cerchez a demarat un studiu demodernizare a Bucureştilor. La scurt timp, a urmat primul plan de sistematizare a

oraşului, conceput în 1894 de arhitectul Alexandru Or ăscu. Au urmat apoi alteplanuri, cum ar fi cel al arhitectului Cincinat Sfinţescu, din 1914-1916, care stabileadensităţi de construcţie, dimensiuni optime de str ăzi ş.a., sub influenţa gândiriimoderne occidentale.

În fine, prin decret regal a fost aprobat în 1935 Planul Director deSistematizare a Municipiului Bucureşti, un proiect excelent care avea să constituieo bază constantă de reactualizări şi constituie şi azi un reper. Cu toate că a fostconceput în timpurile moderniste – la doar doi ani de la publicarea Cartei de la Atena, cu care arhitecţii români erau la curent – Planul Director aborda o atitudine

sensibilă faţă de legile organice de dezvoltare a oraşului. Era total lipsit deradicalismul corbusian, adopta în schimb mai degrabă teoriile oraşului gr ădină,combinate cu influenţa lui Haussmann. Şi pe lângă influenţele occidentale, sepoate sesiza consideraţia faţă de contextul local – un fenomen care caracterizează regiunile periferice, pe lângă dorinţa de absorbţie a radiaţiilor culturale dinsprecentre. Pe scurt, s-au f ăcut unele modernizări impuse de necesităţi, dar nicireţeaua de str ăzi, nici lotizarea tradiţională n-au fost distruse de dragul modei şi alnoilor idei prea tranşante. Mai mult, au fost dezvoltate în continuare direcţiilenaturale de extindere a oraşului.

În ceea ce priveşte construcţia de noi str ăzi şi edificii, lucrurile erau laBucureşti mai simple decât oriunde în estul Europei, datorită caracterului remanent



55

Bulevardul Elisabeta laînceputurilelui, în 1901.

Bulevardul fusese t ăiat caaxă major cudouă deceniiîn urmă.

Detaliu dintr-un plan datat1911. Suntvizibile clar

cele două axeest-vest şinord-sud,dintre careuna nu esteterminat ă.

Este marcat ă pe plan mareaarhitectur ă

publică aepocii.



56

balcanic al oraşului, care oferea suficiente spaţii libere sau de slabă calitate. Înschimb, era o epocă favorabilă din punct de vedere economic, politic şi cultural, decare imaginea oraşului a profitat imens, schimbând-se spectaculos. Aşa se explică afirmaţia cum că Bucureşti ar fi fost în anii ’30 cea mai modernă capitală sud-

esteuropeană. Într-adevăr, Budapesta, Praga, Var şovia, de exemplu, oraşe carepână în secolul XX aveau deja un patrimoniu urbanistic şi arhitectural constituit,erau datoare să şi-l conserve şi n-ar fi putut permite asemenea transformări caresă schimbe faţa oraşului.

În Bucureşti însă, de-a lungul noilor bulevarde, pe locul livezilor, cur ţilor şimaidanelor a apărut, în mai puţin de zece ani, o aliniere de clădiri cu multe etaje,fie instituţii publice, clădiri de birouri, hoteluri sau blocuri cu apartamenteconfortabile. Relevant e în acest sens bulevardul Magheru - Bălcescu, care subochii plini de mândrie şi admiraţie ai unei populaţiei dornice de a semăna cuoccidentul şi-a schimbat în mod dramatic fizionomia cu cea pe care o vedem şi azi.

Faţadele blocurilor sunt totuşi diferite între ele, în ciuda unui air de famillegeneral, comun cu modernismul şi subordonat noilor regulamente de construcţie.De fapt, fiecare faţadă ilustrează nu numai temperamentul profesional al fiecăruiarhitect, dar şi maniera lui de a interpreta noul curent; unele din ele afişează un aermodernist mai radical, altele au prizat mai mult cu Art Déco, şi în fine, multe sunt încă legate de un anume eclectism, fie cel cosmopolit, fie cel neoromânesc. Totuşi, împreună ele au creat un ansamblu coerent, de mare calitate urbanistică.

În afara blocurilor din centru, au mai fost construite în Bucureşti câtevacartiere pregnant moderniste, în jurul zonei centrale. Cele mai bune exemple sunt

cartierele Cotroceni, Floreasca ori Domenii, unde majoritatea construcţiilor sunt vileunifamiliale, executate după proiecte unice comandate birourilor de arhitectur ă.Vatra Luminoasă constituie însă exemplul bun al unui cartier de locuinţ e ieftine (aziacest program se numeşte locuinţ e sociale), alcătuit adică din locuinţe individualeP+1 mai mici, de obicei cuplate, executate toate după acelaşi proiect şi achitate deutilizatori – muncitorii unei mari companii – în rate şi cu termene favorizate.

În concluzie, urbanismul înf ăptuit în Bucureşti între cele două r ăzboaie a fostalcătuit din acţiuni exemplare pentru societatea românească de azi.

Locuin ţ e sociale înVatra Luminoasă.

Pagina al ăturat ă: Priviri de-a lungulbulevardului

Br ătianu (Magheru- Bălcescu). Primaconstruc ţ ie, cea carea dat şi tonulmodernizării, a fost

sediul companiei deasigur ări Aro , în1931. ►



57



58

▲ Bucure şti este oaglomerare urbană de câmpie. S-adezvoltat spontan, caora ş cu o structur ă inelar-radial ă.► Mari axetraversează ora şul

prin centru, de la o poart ă de intrare lacealalt ă.



59

După al doilea r ăzboi, Planul Director al Capitalei a fost actualizat de câtevaori, în cadrul noilor institute de proiectare de stat. Efectele noilor acţiuni desistematizare au fost însă triste, arhitecţii fiind nevoiţi în final să se supună directivelor abuzive şi neprofesionale ale partidului comunist, deşi toate erau

fundamentate pe sute de studii şi schiţe întocmite în acord cu experienţaeuropeană avansată şi pe bunele intenţii şi eforturi ale arhitecţilor. În anii ’60, deexemplu, noile cartiere Drumul Taberei şi Balta Albă au fost proiectate după principiile moderniste încă valabile în Europa. În timp ce însă tot atunci urbanismuleuropean schimba direcţia, sub presiunile criticii modernismului, partidul dicta înRomânia îndesirea blocurilor din cartiere, noi demolări, noi bulevarde-coridor, noicartiere-dormitor. Dictatura comunistă şi-a amplificat la maximum autoritateaasupra oraşelor, în ciuda bunului simţ şi profesionalismului, cu efecte catastrofale.Iraţional şi f ăr ă limite, creşterea densităţii populaţiei în zonele cu blocuri s-a f ăcut îndauna calităţii locuirii, în aceste zone infrastructura de toate felurile fiind depăşită,insuficientă şi prost întreţinută. Iar ca imagine, sterilitatea, uniformitatea, săr ăciaarhitecturii din cartierele populare – până la un punct caracteristică tuturor ţărilordin est – au atins în România propor ţii de coşmar.

Casa poporului, împreună cu întreg ansamblul numit centrul civic au începuta fi construite în 1985. În numai câteva luni au fost rase multe hectare de habitatuman valoros, forme de locuire tradiţională or ăşenească de bună calitate, memoriiindividuale şi colective, istorie şi moştenire culturală din zona centrală.

O vedere aeriană peste zona condamnat ă la mutilare. Peste ţ esutul odat ă existent, a fost marcat ă

interven ţ ia din anii 80: Casa Poporului şi bulevardul Victoria Socialismului, cu extensiile lui.



60

În locul lor s-a construit prin act dictatorial un ansamblu arhitecturalanacronic, ieşit din scara oraşului, expresie a unei gândiri simpliste, inculte,megalomane. Acest implant str ăin de caracterul oraşului a fost amplasat arbitrarfaţă de topografia locului, chiar în r ăspăr faţă de direcţia de dezvoltare a structurii.

Ţesutul preexistent a fost întrerupt brutal; scara morfologică a fost modificată iraţional. În final, intenţionata monumentalitate nu e decât expresia unui spirittotalitar primitiv.

De atunci, din anii '80, persistă necesitatea de a reţese această rană de pefaţa oraşului şi de a-i reda acestuia, într-o formă reparată, suprafaţa de terencompromisă. Dar lucrurile par să fie mai complicate decât ar trebui – din motiveeconomice obiective, din cauza confuziei culturale generalizate şi a intereselorparticulare dublate de lipsa educaţiei.

Cu câţiva ani în urmă a fost organizat un mare concurs internaţional, avândca temă găsirea unei soluţii de integrare în oraş a palatului parlamentului (casapoporului) şi a bulevardului Unirii (victoria socialismului). Se cerea un planurbanistic al zonei. Un prestigios juriu internaţional a premiat proiectul unui apreciatşi cunoscut arhitect german, Meinhard von Gerkan. Numai că la Bucureşti, cine, înafara ignoraţilor arhitecţi, să aprecieze calitatea unei gândiri urbanistice? Saupoate că încă nu i-a venit timpul.

Proiectul premiat, semnat Meinhard von Gerkan, propune o formă de re ţ esere care urmăre şte să integreze Casa Poporului, să medieze adică un raport între giganticele structuri comuniste şio scar ă convenabil ă a ora şului. Planta ţ iile prevă zute inclusiv de-a lungul bulevardului vorumaniza zona, de asemenea o cl ădire cultural ă în fa ţ a casei poporului, turnurile unui mall pe

malul râului şi alte cl ădiri în vecinătatea palatului se str ăduie să diminueze impactul vizualagresiv al acestei dominante absurde.



61

Bucureştii de azi, capitala înfloritoare de acum şaptezeci de ani, serecomandă azi ca un oraş cenuşiu, dezordonat şi neprietenos, semănat din loc înloc cu entuziaste expresii ale prostului gust de ultimă or ă. Este încă victima unorprea dese decizii neprofesionale, independente de interesul public, a dictaturii

derizoriului cu acces la putere.

Noi toţi utilizăm spaţiul public.

Mulţi dintre noi se gr ăbesc să-i influenţeze imaginea.

Puţini ştiu ce este calitatea spaţiului public.

Şi oricum, nimeni nu este responsabil pentru nimic.

Macheta prezentat ă de studen ţ ii profesorului Meinhard von Gerkan la concursul interna ţ ional studen ţ esc numit "Bucure şti 2000".O privire spre Casa Poporului, de-a lungul bulevardului. Pe machet ă , râul Dâmbovi ţ a este la

dreapta.



62

Bucureşti este rezultatul unei istorii ingrate şi al unui prezent confuz. În bună tradiţie recentă, când se decide o nouă intervenţie care priveşte interesul public delungă durată, nu specialiştii sunt cei chemaţi să-şi spună cuvântul, ci obedienţii. Nusunt organizate dezbateri publice între membrii elitei culturale, pentru a nu fi

asumate riscuri acolo unde sunt implicaţi bani mulţi.Rezultatul – un oraş în continuare haotic, obositor, de care oamenii,dezamăgiţi, trebuie să se apere din ce în ce mai tare. În locul spaţiilor publiceatractive de care este atât de mult nevoie, cele mai frecvente construcţii suntgardurile şi zidurile defensive din jurul proprietăţilor. Simptomul este semnificativ şialarmant. Dar pentru cine? Pentru câţiva, pe care nu-i întreabă nimeni. Simptomuldovedeşte oricum, că oamenii resimt spaţiul public ca pe ceva ameninţător, decare trebuie să se protejeze: el aduce zgomot, poluare, indiscreţie şi delicvenţă.

Nu este scopul prezentului text să analizeze sistematic numărul mare dedisfuncţii care fac din Bucureştii de azi un mediu construit confuz şi inconfortabil.Mă voi limita să menţionez doar una din calităţile tradiţionale ale unui oraş care,fiind în pericol de a fi fost înlăturată de modernism, constituie azi o preocuparemajor ă în ţările cu o conştiinţă civică dezvoltată. Este vorba despre calitatea

spaţiului public. În Bucureşti aproape că nu există spaţii publice urbane prietenoase,

încărcate cu semnificaţii preţioase pentru comunitate, aşa cum oraşul patriarhalavea, iar oraşele occidentale fac eforturi să creeze sau să păstreze. Comunitateanoastr ă e divergentă, aşa cum şi oraşele noastre sunt incongruente şi astfelincapabile să ofere un cadru pentru coagulare socială. Pentru început, s-ar cuveni

măcar unele gesturi mici, controlate de o reală estetică urbană contemporană, carear produce probabil surprinzătoare efecte sociale pozitive. Ele ar "reîncălzi" relaţiile între oraş şi populaţia lui. Nu uriaşe catedrale naţionale – expresie a unormentalităţi depăşite, infantile şi a unor frustr ări. România a tr ăit în istoria ei recentă suficiente gesturi mari, şi toate s-au dovedit eşecuri – Casa Scânteii şi casapoporului sunt doar două dintre ele. Şi statuilor de eroi ai trecutului, suspendaţi pepiedestale în spaţii urbane centrale le-a trecut timpul de câteva secole – ele au fostexpresia gustului renascentist, de care a abuzat suficient secolul XIX. E nevoiepoate de mici gesturi alegorice amuzante. Nu e corect să fie utilizat spaţiul nostru

public pentru gesturi politicianiste, dar se cer gesturi democratice. Arhitectura comună, cum e locuirea şi infrastructura comercială, era în trecut

integrată în ţesutul urban. Doar edificiile semnificative erau construite ca pieseizolate, ca monumente mai mici sau mai mari. Erau acceptate de către populaţiedrept simboluri colective şi reuşeau astfel să coaguleze efectiv comunitatea în jurullor. Unde sunt în Bucureşti astfel de edificii publice şi pieţe, care să păstreze şi să reveleze memorii colective sau să încerce a crea valori comune, cu adevăratacceptate şi asimilate ca atare? Unde este al nostru "Genius loci" – spiritullocului? Acela care individualizează, spiritualizează şi binecuvântează mediul

construit?Ca şi în mult criticatul urbanism modernist, toate str ăzile oraşului şi cea maimare parte a spaţiului public apar ţin automobilului. Toate spaţiile care ar putea fi



63

"locuri" pentru pietoni nu sunt decât intersecţii invadate de maşini. Iar ideea decontinuitate pietonală încă n-a pătruns în autosuficienta Românie, semănată cugarduri, bariere, lanţuri, indicatoare de interzicere şi cabine cu agenţi înarmaţi. Mair ău decât toate, în fiecare zi se înalţă noi centre de afaceri şi clădiri de birouri care

se instalează confortabil pe solul oraşului, ocupând integral cu parterul lorsuprafeţe furate din oraş. Nicăieri clădiri pe stâlpi, care să creeze permisivitate lanivelul str ăzii. Nicăieri funcţiuni arhitecturale mixte, armonizate şi penetrate despaţiul public urban.

Imaginile oraşului nu sunt controlate de nimeni. Tr ăim într-un haos vizualprotomodernist, ca şi cum lumea n-ar mai fi evoluat, ca şi cum n-ar exista exempledin care se poate învăţa. Ne copleşesc discontinuităţile şi kitschul; aici forme carene agresează, acolo întinderi dezolante; culori vechi bolnave, combătute deimprovizaţii noi, împestriţări lamentabile, după fantezia primarilor de sector şi acontabililor lor...

De fapt, totul se întâmplă din cauza unei administraţii ignorante daregocentrice. Dar oare noi, victimele acestui mediu construit astfel administrat, chiarştim ce să le reproşăm şi ce să le cerem? În afara exprimării f ăr ă inhibiţii a gustuluipersonal al unui şef sau altul şi a satisfacerii intereselor lor financiare? Ştim noi cuadevărat ce înseamnă un mediu construit de calitate?

Poate ne ajută câteva linii trasate de o orientare generală, stabilită la cel mai înalt nivel european. Nu e decât o listă monotonă, dar fiecare punct poate constituiun bun subiect de seminar. Dacă ar exista!



64

VII. Eu r o p a s i a r h i t e c t u r a d e m âi n e

Propuneri pentru un mediu construit european

Un rezumat adaptat din Cartea Albă editată de Consiliul european al arhitecţilor

■ Unele caracteristici elementare ale calităţii vieţii în oraş:

▪ Fiecare om trebuie să aibă o locuinţă;▪ Accesul la locul activităţii cotidiene (slujbă, şcoală) trebuie să fie facil;▪ Toate dotările publice să fie accesibile în deplină siguranţă, ziua şi noaptea;▪ Localităţile mici şi cele rurale să ofere condiţii de locuire la nivelul general decivilizaţie;▪ Mediul natural extraurban de calitate, uşor accesibil;▪ Limitarea poluării industriale şi din trafic;▪ Mediu construit de calitate etc.

■ Unele caracteristici şi condiţii ale mediului construit de calitate:

▪ Calitatea locuirii să nu coboare sub minimul decenţei, în raport cu nivelulcivilizaţiei de azi.▪ Calitatea spaţiilor publice şi semi-publice la cote înalte. Pe scurt, câteva criteriipentru un spaţiu public prietenos sunt:

- relaţie controlată între spaţiul public şi privat,- relaţie permisivă între spaţiul urban şi spaţiul public arhitectural,- imagini urbane de calitate, diversificate, cu caracter lizibil

şi memorabil,

- "locuri" personalizate,- creşterea calitativă şi cantitativă a zonelor şi traseelor pietonale, integrate

într-o continuitate pietonală,- mobilier urban în acord cu spiritul contemporan...

▪ O relaţie coerentă între centru şi suburbii – regenerarea periferiilor.▪ Policentricitate în cazul oraşelor mari.▪ Descurajarea traficului cu automobilul, condiţii bune de transport în comun.▪ Deplasarea, pe cât posibil, a traficului intens în afara oraşului şi în subteran▪ Limitarea activităţii de construire a noi clădiri, pe spaţiile r ămase libere.▪ Reamenajarea mediului deja construit.▪ Prezervarea şi reintroducerea, pe cât posibil, a structurii oraşului tradiţionaleuropean (cu ierarhia ţesutului stradal şi a pieţelor, a clădirilor cu semnificaţiicomunitare, evocarea realelor valori comune, importanţa faţadei principale).▪ Prezervarea centrelor istorice prin refuncţionalizarea lor,▪ dezvoltarea şi controlul turismului.▪ Obiecte de arhitectur ă de calitate, indiferent de dimensiuni, program sauamplasament.▪ Limitarea industrializării în construcţii, a raţionalizării şi eficientizării, pentru a evita

monotonia, a săr ăcia expresivă şi pentru a nu depăşi capacitatea umană deacceptare a artificialităţii şi noului.▪ Calitatea detaliului – eleganţă la scar ă mică.



65

▪ Rolul crescut al arhitecţilor, peisagiştilor şi designerilor în stabilirea strategiilor şi în deciziile de interes public.▪ urmărirea dezvoltării durabile prin politicile urbane;▪ Rolul crescut al criticii şi participarea publicului avizat la decizii punctuale.

■ Caracteristici elementare ale arhitecturii de calitate:

▪ Valoare estetică şi culturală ▪ Calităţi fizice controlate▪ Adecvarea structurii şi a materialelor▪ Adecvarea socială ▪ respect pentru criteriul durabilităţii▪ Adecvarea ecologică ▪ Flexibilitatea funcţională ▪ Integrarea în mediul cultural▪ considerarea influenţei arhitecturii asupra comportamentului uman;▪ asigurarea Confortul psihic al omului etc.▪ conştiinţa permanentă asupra dublului rol a l obiectului arhitectural: acela de a-şiservi utilizatorii, dar şi acela de a contribui la continua remodelare a mediuluiconstruit urban etc.

Este o invitaţie la reflexie, cercetare, dezbateri…!



Bibliografie recomandată:

CASTEX, J., Depaule, J.CH., Panerai, Th., Formes urbaines: de l’îlot à la barre,Dunod, 1980.

CHOAY, Francoise, L’urbanisme, utopies et réalités, Editions du Seuil, Paris, 1965.

HALL, Peter, Ora şele de mâine, All. 1999.

HARHOIU, Dana, Bucure şti, un ora ş între orient şi occident ; 1997.

JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Randam House,

New York,1961.

"Europe and Architecture Tomorrow" - Propositions for Europe built environment.Extract from the White Paper edited by the Architects’ Council of Europe,

Bruxelles, 1995.

LYNCH, Kevin, The Image of the City, The MIT Press Massachusetts, 1969.ROWE, Colin & KOETTNER, Fred, Collage City. SITTE, Camillo, Arta construirii ora şelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992.

VON MEISS, Pierre, De la forme au lieu, Presse Polytechnique Romande,

Lausanne, 1986.

Sursa ilustraţiilor:

■ Revista Bauwelt nr. 6, Sept. 1996; ■ Berne, Edition Barth; ■ Catalogul expoziţiei Bucure şti, anii1920-1940, între avangard ă şi modernism; ■ Bucure şti, album editat de Urbanproiect; ■ Gheorghe

Crutzescu, Podul Mogo şoaiei, Editura Meridiane, 1986; ■ Gheorghe Curinschi Vorona, Istoriaarhitecturii, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ Gheorghe Curinschi Vorona, Vene ţ ia, Editura Tehnică,

Bucureşti;■ Peter Derer, Locuirea urbană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985;

■ Kenneth Frampton, Modern Architecture, Thames and Hudson, 1992;

■ Dana Harhoiu, Bucure şti, un ora ş între orient şi occident , 1997; ■ Iaşi, album editat de

Urbanproiect; ■ Vittorio Lampugnani, L’enciclopedia of the 20th century architecture, Thames and

Hudson, 1989; ■ Radu Patrulius, Locuin ţ a în timp şi spa ţ iu, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ arhiva

personală.

relatia locuirii cu orasul

Documents