referat la disciplina -...

12
1 Referat la disciplina: Drept Umanitar Internaţional Tema: „Dreptul de la Geneva” Autor: Begu Valentin Facultatea Drept, IRIM Chişinău 2013 Planul lucrarii: 1. Introducere 2. Aspecte generale privind dreptul umanitar internaţional 3. Scurt istoric al dreptului umanitar internaţional 4. Esenţa “Dreptului de la Geneva” 5. Concluzii

Upload: nguyennga

Post on 06-Feb-2018

221 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

1

Referat la disciplina:

Drept Umanitar Internaţional

Tema: „Dreptul de la Geneva”

Autor: Begu Valentin

Facultatea Drept, IRIM

Chişinău 2013

Planul lucrarii:

1. Introducere

2. Aspecte generale privind dreptul umanitar internaţional

3. Scurt istoric al dreptului umanitar internaţional

4. Esenţa “Dreptului de la Geneva”

5. Concluzii

2

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, la început la nivelul unor recomandări şi sfaturi ale

unor filosofi sau persoane ce aveau legătură cu conducerea triburilor, clanuriulor sau mai

târziu a statelor, şi mai târziu în cadrul unor izvoare de drept deja formale şi material

antice, iar mai apoi medieval şi aşa mai departe, au fost propuse spre aplicare şi au

început a fi aplicate diverse reglementări ale începerii, ducerii războiului şi de finisare a

acestuia, prin prisma respectării unor drepturi ale omului, fie chiar şi unele dintre ele,

cum ar fi cruţarea prizonierilor, neuciderea populaţiei unui teritoriu ocupat ş.a.m.d.

În timp toate aceste norme au fost utilizate ca cutume şi apoi ca codificări care aveau

o arie de reglementare tot mai mare şi curpindeau cu timpul tot mai multe state,

ajungându-se la crearea unui drept distinct dar aproape a celui internaţional public, şi

anume dreptul umanitar internaţional, care însă este o ramură aparte de drept. Dreptul

internaţional umanitar reflectă preocuparea naţiunilor de a stabili un standard minim de

conduită pentru părţile aflate în conflict, în scopul prevenirii sau cel puţin reducerii

suferinţelor victimelor.

Consecinţele dezastruoase pe care le poate provoca nerespectarea prevederilor

instrumentelor juridice specifice domeniului asupra populaţiei şi a bunurilor civile,

precum şi impactul deosebit asupra opiniei publice într-o astfel de situaţie au reprezentat

principalele motive pentru care cele mai importante organisme internaţionale şi

regionale, între care ONU, NATO, UE, OSCE au adoptat unele rezoluţii sau hotărâri prin

care se obligă ca în operaţiile desfăşurate sub egida lor să fie respectate prevederile

tratatelor internaţionale ce reglementează dreptul conflictelor armate.1

Aspecte generale privind dreptul umanitar internaţional

Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război şi de pace a

preocupat mereu minţile luminate ale timpurilor. Noţiunea de „dreptul războiului”

utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de „dreptul conflictelor

armate”, iar recent cu îmbinarea „drept internaţional umanitar”. În plan explicativ şi

1 Ministerul Apărării României, Statul Major General, Manual pentru instruirea personalului armatei în Drept

Internaţional Umanitar, Ploieşti 2007, pag. 3;

3

logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţionalpublic şi

dispune de toate particularităţile acestuia.2

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor

de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în

mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi

neinternaţional.3

Or, asemeni dreptului internaţional public şi dreptul internaţional umanitar e mai

multunul al coordonării decât unul al subordonării. După alţi parametri însă, dreptul

internaţional umanitar dispune totuşi de un conţinut specific mai variat şi mai complex.

Şi anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convenţiile sub orice formă:

tratate, contractele organizaţiilor internaţionale ş. a., din care motiv poate fi socotit în

fond relativ anarhic şi slab instituţionalizat. Complexitatea lui se mai datorează şi

abundenţelor de reglementări, şi formulărilor nu întotdeauna clare, şi dificultăţilor întru

calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual,

stabilit prin acordul dintre state de unde şi trebuie să fie clar şi nemijlocit aplicabil în

timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi.4

Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul

internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de

drept internaţional, de sorgintecutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în

mod special problemele survenite în situaţii deconflict armat internaţional şi

neinternaţional”.5

Deşi există mai multe definiţii ale dreptului internaţional umanitar, toate surprind

esenţa dreptului internaţional umanitar ca drept izvorât din imperativele necesităţii

militare confruntate cu nevoia de a proteja victimele conflictelor armate. Conform

definiţiei pe care o propune Beatrice Onica-Jarka, dreptul internaţional umanitar

reprezintă ansamblul de reguli de drept convenţionale şi cutumiare aplicabil relaţiilor

între state, precum şi relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern,

2 “Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din

Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 471; 3 I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 14; S. Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p. 38;

4 “Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din

Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 472; 5 Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internaţional umanitar”, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L.

Bucureşti, 1992., p. 11;

4

aplicabil conflictelor armate interne şi internaţionale şi care tinde, din motive umanitare,

spre limitarea efectelor acestor conflicte.6

Obiectul dreptului internaţional umanitar este format din:

- relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional referitoare la desfăşurarea

operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul

victimelor de război şi al populaţiilor civile;

- relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat

respectiv;

- relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional7.

Scurt istoric al dreptului umanitar internaţional

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi

rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele

comunităţi, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat să

stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi mijloacele de

luptă cât şi cu privire la atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor. Totuşi în perioada

antică nu putem vorbi despre anumite reguli cu caracter umanitar aplicabile în situaţii de

conflict. În antichitate războiul purta frecvent caracter total, învinşii fiind exterminaţi sau

luaţi în sclavie. În Roma Antică, Legea celor XII Table declară expres: „totul este permis

în lupta contra inamicului”.

Odată cu conştientizarea necesităţii de a păstra resursele umane şi realizarea

iraţionalităţii dar şi a prejudiciului economic cauzat de distrugerea totală a populaţiei

triburilor, clanurilor şi oraşelor, şi a proprietăţii acestora, se cristalizează şi unele reguli

cu caracter umanitar. Astfel, “Tratatul sublim” încheiat în 1269 î.H. între Ramses al II-

lea, faraonul Egiptului şi Hattusill al III-lea, regele hitiţilor, conţine reguli privitoare la

război precum şi respectarea locuitorilor unui oraş care a capitulat. [110, p.40] Legile lui

Manu în India interzic executarea răniţilor şi persoanelor care s-au predat în mâinile

inamicului. În Grecia Antică, existau norme cutumiare privind nerecurgerea la forţă

înainte de declararea formală a războiului, dreptul decedaţilor pe câmpul de luptă la

6 Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 11;

7 “Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din Bucureşti, p. 17;

5

înhumare, interdicţia atacării celor aflaţi în incinta obiectivelor religioase şi asupra

personalului religios [139, p.39].

Vechiul Testament cuprinde, de asemenea, reguli de purtare a războiului. Astfel, în

Deuteronomul, capitolul 20, Dumnezeu transmite prin vocea lui Moise comenzi cu

privire la legile aplicabile în caz de război, prin care dispune ca numai bărbaţii inamici să

fie loviţi cu ascuţişul sabiei, femeile şi copiii urmând să fie cruţaţi.8

În Evul Mediu, un rol deosebit a revenit Bisericii, care a stabilit zile de armistiţiu

obligatorii, cum ar fi „Pacea lui Dumnezeu”. Tot din Evul Mediu datează primele

angajări ale răspunderii juridice pentru încălcarea regulilor de purtare a războiului: în

1268, Corandin van Hohenstofen este judecat de un tribunal pentru crime de război, iar în

1474, la Breisach – Germania, cavalerul Peter von Hagenbach1 este judecat şi condamnat

la moarte de un adevărat tribunal internaţional, pentru violări ale „legilor lui Dumnezeu

şi ale omului”, deoarece a permis trupelor sale să violeze şi să ucidă persoane civile

nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora.9

În Evul Mediu, feuda şi războiul erau guvernate de cutume stricte. Se aplicau principii

iniţiate de Sfântul Augustin (cu origini în Biblie) precum protejarea femeilor, copiilor şi

vârstnicilor împotriva ostilităţilor. Întărirea respectului pentru locurile şi zilele sfinte

(armistiţiul lui Dumnezeu obligând la suspendarea luptelor în anumite zile) a creat

dreptul la refugiu în biserici a cărui respectare era supravegheată cu atenţie de Biserică.

În acelaşi timp, caracterul ostilităţilor purtate era departe de principiul umanităţii – nu

se făcea distincţie între combatanţi şi populaţie civilă, nu existau norme de acordare a

asistenţei medicale răniţilor, iar prizonieratul era frecvent urmat de execuţia celor ce nu

mai participau la ostilităţi. Jefuirea oraşelor învinse se practica la o scară largă.

Deja in Franţa în secolul XVI existau cazuri de condamnare la moarte pentru

tratamentul inuman al necombatanţilor fără acordul superiorului, pentru jaf şi desecrarea

proprietăţii bisericeşti. De asemenea, se interzicea perfidia. De la finele secolului XVI, se

încheie acorduri de capitulare sau de pace, al căror obiect printre altele îl constituia

schimbul de prizonieri, îngrijirea bolnavilor şi răniţilor. Începând cu secolul XVIII, are

loc o anumită umanizare a războiului, populaţia civilă fiind implicată mai puţin în

ostilităţi, iar jafurile fiind interzise. În secolul XIX se dezvoltă normele privind

neutralitatea şi se fundamentează anumite reguli de purtare a ostilităţilor. 8 Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13;

9 Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13;

6

Secolul al XIX-lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu maşinile

de război naţionale create prin introducerea în Europa, începând cu secolul al XIX-lea, a

serviciului militar obligatoriu, ca o consecinţă a Revoluţiei Franceze (schimbare de

paradigmă militară de care Napoleon Bonaparte a fost iniţial, în mod clar, avantajat).

Primul document adoptat la nivel internaţional în materia dreptului internaţional umanitar

modern este considerat a fi Declaraţia referitoare la dreptul războiului maritim din 16

aprilie 1856, Paris, care a eliminat operaţiunile de război duse de persoane particulare cu

autorizaţia unui stat beligerant împotriva navelor comerciale ale adversarului (cursa).

Bătălia din iunie 1859, de la Solferino, dintre trupele franco-sarde şi cele austriece, îl

determină pe elveţianul Henri Dunant să scrie, în 1862 lucrarea Un souvenir de

Solferino, care a emoţionat opinia publică din Elveţia şi din întreaga lume. Ca urmare, a

fost creat la Geneva în 1863, Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor,

cunoscut sub numele de Comitetul celor Cinci care, ulterior, a devenit Comitetul

Internaţional de Cruce Roşie, implicat apoi în promovarea dreptului internaţional

umanitar şi mai ales în aplicarea acestuia.

În 1864, la iniţiativa Comitetului celor Cinci, se convoacă prima conferinţă

internaţională care adoptă Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor

răniţi din forţele armate de campanie.

Momentele marcante de început în evoluţia dreptului internaţional umanitar modern

sunt reprezentate de Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907. Primul Război Mondial se

încheie prin Tratatul de la Versailles care prevedea, la art. 227-230, că guvernul german

recunoaşte dreptul Puterilor Aliate să judece persoane acuzate de a fi comis acte de

violare a drepturilor şi obiceiurilor războiului şi obliga Guvernul German să predea

Puterilor Aliate suspecţii de a fi săvârşit aceste acte.

Scoaterea războiului în afara legii – prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris

reprezentat de Tratatul internaţional pentru renunţarea la război ca instrument de politică

naţională, cunoscut şi ca Pactul Briand-Kellogg, privind condamnarea „recurgerii la

război pentru soluţionarea controverselor internaţionale” – reprezintă un moment de

cotitură în evoluţia dreptului internaţional umanitar. Deşi Convenţiile de la Haga din

1899 şi 1907 cuprind prevederi referitoare la tratamentul prizonierilor de război, în cursul

Primului Război Mondial au apărut, totuşi, grave deficienţe privind comportamentul

armat, care au trebuit remediate. Câteva dintre aceste deficienţe au fost remediate prin

acordurile speciale între beligeranţi încheiate la Berna în anii 1917 şi 1918.

7

În 1921, Comitetul Internaţional de Cruce Roşie şi-a exprimat dorinţa de adoptare a

unei convenţii speciale privind prizonierii de război. În cadrul Conferinţei Diplomatice

din 1929, a fost adoptată Convenţia privind tratamentul prizonierilor de război, care nu

înlocuieşte Convenţiile de la Haga, ci le completează. Cele mai importante completări pe

care le aduce Convenţia de la Geneva din 1929 se referă la interzicerea represaliilor şi a

pedepselor colective, organizarea muncii prizonierilor, reprezentarea prizonierilor şi

controlul exercitat de Puterile Protectoare. Această Convenţie a fost aplicată în timpul

celui de-al Doilea Război Mondial.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial se înfiinţează primele tribunale

internaţionale care au judecat efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar

Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul Îndepărtat de

la Tokyo. Ca urmare a numărului mare de victime, îndeosebi în rândul populaţiei civile,

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce noi reglementări convenţionale, de

data aceasta în domeniul protecţiei persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în

conflictele armate10

, despre care însă vom discuta în capitolele viitoare.

Esenţa “Dreptului de la Geneva”

Principalul scop al dreptului internaţional umanitar îl constituie nu interzicerea

conflictului armat sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o

imposibilitate, el trebuie să se împace cu situaţia existentă, asigurând însă ca consecinţele

diferendului armat să nu depăşească limitele determinate de necesitatea militară. Acest

drept este alcătuit din două compartimente:

1) „Dreptul de la Geneva”, care protejează interesele militarilor inapţi pentru luptă

şi apersoanelor ce nu iau parte la acţiunile militare. Acest cumul de norme a fost elaborat,

în exclusivitate, în interesul victimelor războiului, punând începutul epocii priorităţii

omului ca personalitate şi a principiilor umanitare;

2) „Dreptul de la Haga”, care determină drepturile şi obligaţiile părţilor

beligerante în timpul acţiunilor militare, limitând punerea în practică a mijloacelor de

cauzare a daunei11

.

În general dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva) urmăreşte protejarea:

10

Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13-

15; 11

“Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din

Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 473;

8

- militarilor scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri);

- persoanelor care nu participă la ostilităţi (populaţia civilă şi persoanele civile);

- bunurilor cu caracter civil.12

Şocată de ororile trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea

internaţională şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie se implică în revizuirea

convenţiilor internaţionale în domeniul umanitar. Astfel, în 1949 s-au desfăşurat la

Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale

destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi

România.

Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii, valabile şi în prezent, la

care, ulterior, au aderat aproape toate statele.

Aceste convenţii sunt:

– Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate

în campanie (I);

– Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

forţelor armate maritime (II);

– Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de război (III);

– Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV).

Aceste patru convenţii asigură abordarea dintr-o perspectivă nouă a desfăşurării

conflictelor armate, prin concentrarea asupra protecţiei victimelor conflictelor armate.

Tot în perioada ulterioară celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate Convenţia

din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, precum şi Convenţia din

1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, convenţii ce pun bazele

convenţionale ale sancţionării la nivel internaţional a crimelor deosebit de grave care se

pot comite şi în timpul conflictelor armate.

În 1977, la iniţiativa Comitetului Internaţional de Cruce Roşie – care şi-a asumat

sarcina dezvoltării dreptului internaţional umanitar, are loc o nouă conferinţă de revizuire

a convenţiilor de la Geneva, în urma căreia sunt adoptate două protocoale adiţionale la

cele patru convenţii de la Geneva:

12

“Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din Bucureşti, p. 16;

9

– Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949, cu privire la

protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;

– Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949, cu privire la

protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

Conferinţa de revizuire a convenţiilor de la Geneva, numită Conferinţa diplomatică

pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar aplicabil conflictelor

armate a fost organizată de Guvernul Elveţian, în virtutea calităţii sale de depozitar al

convenţiilor de la Geneva şi în conformitate cu o tradiţie de aproape 100 de ani în

organizarea acestui tip de conferinţe.

Conferinţa a avut loc în 4 sesiuni, prima sesiune ţinând între 20 februarie şi 29 martie

1974, a doua sesiune între 3 februarie şi 18 aprilie 1975, a treia sesiune între 21 aprilie şi

11 iunie 1976 şi a patra sesiune din 17 martie până în 10 iunie 1971. La conferinţă au

participat între 107 şi 124 de state (numărul lor variind de la o sesiune la alta). De

asemenea, la lucrările conferinţei au participat în calitate de observatori 11 mişcări de

eliberare naţională, precum şi 51 de organizaţii internaţionale interguvernamentale sau

neguvernamentale.

Convenţiile I, II, III şi IV de la Geneva din 1949 mai sunt cunoscute ca dreptul de la

Geneva sau dreptul umanitar (care stabileşte regulile de protecţie a victimelor

conflictelor armate), iar alături de dreptul de la Haga sau dreptul războiului formează

dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Protocoalele adiţionale I şi II la

convenţiile de la Geneva, deşi fac parte din dreptul de la Geneva, cuprind şi reguli de

purtare a conflictelor armate sau, altfel spus, reguli ce ţin de dreptul războiului.

Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi adoptarea Cartei acesteia reprezintă, de

asemenea, elemente importante în evoluţia dreptului internaţional umanitar, prin

consacrarea interzicerii utilizării forţei armate şi a ameninţării cu forţa armată în relaţiile

dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în

aplicarea Capitolului VII din Carta ONU, inclusiv în situaţii de conflict armat intern, a

reprezentat un mijloc esenţial de adaptare şi acceptare a implementării internaţionale a

dreptului umanitar şi în cazul acestor tipuri de conflicte.

Dintre măsurile adoptate de Consiliul de Securitate în baza capitolului VII din Cartă

menţionăm înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie (1993), precum

şi înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru Ruanda (1994). Tot ONU a contribuit –

prin încheierea unui acord internaţional cu Guvernul statului Sierra Leone – la înfiinţarea

10

Curţii Speciale pentru Sierra Leone, pentru pedepsirea persoanelor care s-au făcut

vinovate de săvârşirea unor crime internaţionale în cadrul conflictului armat desfăşurat în

acest stat.

În 1998 se adoptă, în cadrul Conferinţei de la Roma, Statutul Curţii Penale

Internaţionale, care intră în vigoare în 2002, moment când se înfiinţează prima curte

penală internaţională cu caracter permanent, care judecă, atunci când statele nu pot sau

nu vor să o facă, persoanele vinovate de săvârşirea unor crime de o gravitate

extraordinară: genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii iar, la un moment

dat, chiar crima de agresiune.

Tot spre sfârşitul anilor ’90, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Organizaţia Atlanticului

de Nord conştientizează problemele de drept umanitar pe care le implică intervenţia

armată internaţională în conflictele armate. În urma unor discuţii îndelungate care au

început încă de la sfârşitul anilor ’90, pentru a elimina orice conotaţie religioasă a

emblemelor folosite pentru protecţie – Crucea Roşie, Leul şi Soarele Roşu şi Semiluna

Roşie – tot la iniţiativa Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, a fost adoptat, în 2005,

Protocolul adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind adoptarea

unui semn distinctiv adiţional de protecţie – cristalul roşu.13

În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada

postbelică, dreptul internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu

normele anterioare. Totuşi, nu putem discuta de un real progres în raport cu realităţile

prezente, cu faptul că există încă diferite categorii de potenţiale victime de război, că

dreptul internaţional umanitar are un caracter lacunar.

Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani (conflictul din

Golf, din ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales

imperfecţiunii modalităţilor de tragere la răspundere a celor vinovaţi. Statele, CICR sunt

preocupate în continuare de reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele

aplicabile în prezent şi fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte

realmente un mijloc de protecţie a tuturor victimelor.14

13

Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 16-

17; 14

http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept Internaţional Umanitar”;

11

Concluzii

În general dreptul de la Geneva reprezintă o parte componentă esenţială a dreptului

internaţional umanitar, care pe lângă dreptul de la Haga, constituie o bază solidă, a

apărării nbu doar a drepturilor persoanelor şi bunurilor acestora, pe timp de război, cât şi

a integrităţii sănătăţii, integrităţii personale şi vieţii acestora. Acestea reprezintă o serie

de reglementări, care însă a avut o evoluţie istorică încă din antichitate, unde la diferite

momente ale istoriei, diverse personalităţi sau codificări au pus bazele evoluţiei

respectării treptate tot mai mult a normelor de drept umanitar internaţional care exista

astăzi.

Astfel dreptul de la Geneva, prin toate Convenţiile şi Protocoalele sale, încearcă să

protejeze cu o cât mai mare eficacitate militarilor scoşi din luptă, cum ar fi răniţi,

bolnavi, naufragiaţi, prizonieri; persoanelor care nu participă la ostilităţi cum ar fi

populaţia civilă şi persoanele civile; cât şi bunurilor cu caracter civil, care reprezintă

proprietatea privată a acelor persoane care cad sub incidenţa protejării drepturilor apărate

de dreptul umanitar internaţional.

12

Bibliografie selectivă

Monografii în limba română

1. Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura

Universul Juridic, Bucureşti 2010;

2. “Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM,

Asociaţia de drept Internaţional din Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL,

Chişinău 2009;

3. “Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din

Bucureşti;

4. „Manual pentru instruirea personalului armatei în Drept Internaţional

Umanitar”, Ministerul Apărării României, Statul Major General, Ploieşti 2007;

5. Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internaţional umanitar”, Casa de

editură şi presă „Şansa” – S.R.L. Bucureşti, 1992;

6. Stelian Scăunaş, „Drept internaţional umanitar”, Editura Burg, Sibiu, 2001;

Surse internet

7. http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept

Internaţional Umanitar”;