referat dreptul la un proces echitabil
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREŞTI
R E F E R A T
Coordonator:
Student:
Bucureşti, 2013
0
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ BUCUREŞTI
R E F E R A T
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Roxana IFRIM
Student:
PENCU OLGUȚA
Gr.308, An.III, IFR, Drept
Bucureşti, 2013
1
1. INTRODUCERE
În epoca noatră, statul de drept a dobândit o poziție privilegiată, el reprezentând elementul
fundamental al democratizării regimurilor politice .
Noțiunea de stat de drept constituie una din trăsăturile definitorii ale constituționalismului
european, a cărui influență în lumea prezentă este incotestabilă. Prin intermediul acestui concept,
statul însuși restrânge domeniul acțiunii sale, în raport cu propriu său sistem de valori.
O referință fundamentală a drepturilor și libertăților omului o constituie Declarația Universală a
Drepturilor Omului – primul pact internațional care consacră, în mod complex și concret
drepturile omului – adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în data
de 10 decembrie 1948.
Declarația Universală a Drepturilor Omului îşi propune să creeze o lume a libertăţii şi demnităţii
care trebuie să aparţină tuturor oamenilor, indiferent de religie, rasă sau sex, în temeiul ei fiind
elaborate pacte, tratate, convenţii şi constituţii.
Declarația Universală a Drepturilor Omului este unul dintre izvoarele dreptului românesc actual
şi o importantă sursă de informare pentru Curtea Constituţională chemată să se pronunţe asupra
conformităţii legii cu Constituţia, cu Declaraţia cu tratatele, pactele şi convenţiile internaţionale
la care România este parte. Atât Declaraţia, cât şi Constituţia obligă autorităţile, mai ales justiţia
şi implicit justiţia constituţională, la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printre
care şi acele drepturi şi libertăţi prin intermediul cărora se asigură neatingerea laturii spirituale a
personalităţii uname. Protecţia drepturilor omului presupune înainte de toate existenţa unor
garanţii şi mecanisme pentru asigurarea exercitării lor, dintre acestea, mecanismele
jurisdincţionale dovedindu-se a fi cele mai eficiente. Ele au la bază exercitarea unor jurisdicţii ce
au competenţa să examineze plângerile şi contestaţiile ce îşi găsesc temeiul în încălcarea
drepturilor omului şi trebuie să pronunţe hotărâri cu caracter obligatoriu pentru cei interesaţi.
Dispoziţiile articolului 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului conturează regula
cunoscută sub noţiunea de proces echitabil, stabilind că "orice persoană are dreptul, în deplină
egalitate, la audierea echitabilă şi publică a cauzei sale, de către un tribunal independent şi
imparţial, care va decide, fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra legitimităţii
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei".
2
Cel de-al doilea act de o importanță covârșitoare este Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale – cunoscută sub titlul simplificat de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului sau Convenția CE – elaborată în cadrul Consiliului
Europei, semnată în data de 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1953.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie unul din instrumentele internaționale
cele mai importante și eficace de protecție a drepturilor omului în lume, prin două rațiuni
principale:
a) locul pe care-l ocupă în cadrul sistemelor de drept naţionale ale statelor care au ratificat
Convenţia, loc ce explică profunda influenţă pe care aceasta o exercită asupra legislaţiei şi
jurisprudenţei acestor state, şi
b) faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaţionale de acest gen, Convenţia europeană
a drepturilor omului comportă, în cadrul său, şi un mecanism jurisdicţional supranaţional ale
cărei soluţii se impun statelor contractante, astfel fiind garantată efectiv respectarea drepturilor
omului proclamate prin Convenţie.
Necesitatea procesului echitabil este menționată în dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului. Textul art. 6 al Convenției este :
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în
termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată impotriva sa. Hotărarea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, în imprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să
aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa
va fi legal stabilită.
3
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
a) să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.ˮ
Convenția Europeană a Drepturilor Omului constituie baza acțiunii permanente desfășurate
de Consiliul Europei ca deținător al patrimoniului european în domeniul drepturilor omului,
textul ei prevăzând că, statele care au ratificat acest act acceptă, în mod automat, dubla obligație
ce decurge din art. 1 – ele trebuie să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenția
și să înlăture orice necunoaștere a drepturilor și libertăților protejate de aceasta.
Atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, militează pentru respectarea demnității umane și pentru dezvoltarea individului ca
personalitate unică și distinctă, însă care are aceleași dreptri și libertăți cu ceilalți.
1. NOȚIUNEA DE PROCES ECHITABIL
4
2. NOȚIUNEA DE PROCES ECHITABIL
Într-o societate democratică, dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile
fundamentale recunoscute, garantarea acestuia fiind inerentă oricărui sistem de drept.
În România, dispoziția introdusă prin art. 21, alin.3 din Constituție, face referire la un „proces
echitabilˮ, însă fără a explica această sintagmă. („Art. 21 – Accesul liber la justiție, alin. 3:
Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabilˮ)
În Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind „întemeiat
pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”.
În Dicţionarul de procedură penală se consideră că „în reglementarea procesuală, „echitatea”
presupune o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul penal, iar în realizarea acestuia
echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate persoanele care au
încălcat legea trebuie să fie sancţionate şi nici un nevinovat să nu fie pedepsit.” Astfel, este
exprimată cerinţa unui echilibru între apărarea interesului general al societaţii, de pedepsire a
tuturor infractorilor şi interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă
constrângerii penale. Pentru aceasta este necesar , pe de o parte, să existe autoritatea judiciară
corespunzătoare pentru a aplica corect şi nepărtinitor legea penală celor care au săvârşit
infracţiuni , obligată prin lege să acţioneze în acest sens, deci să afle adevărul despre infracţiunea
săvârşită şi autorul ei, precum şi aplicarea pedepsei în caz de vinovăţie, iar, pe de altă parte, să se
asigure ca nici o persoană să nu fie cercetată sau judecată pentru o infracţiune pe care nu a
săvârşit-o.
Manifestarea unei preocupări permanente de a nu se aduce, nejustificat, atingere drepturilor şi
libertăţilor fundamentale consfiinţite în Constituţie, presupune garanţii puternice care să
împiedice orice abuz şi să înlăture consecinţele unor încălcări ale legii făcute de autorităţile
judiciare în privinţa prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la apărare, a libertăţii individuale, a
demnităţii umane, a vieţii intime.
1. NOȚIUNEA DE PROCES ECHITABIL
5
3. DOMENIUL DE APLICARE AL ART.6 DIN CONVENȚIA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Din analiza dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului privitoare la un proces
echitabil – Art. 6, alin. 1 – constatăm existența unor cerințe esențiale. Astfel, se cere accesul liber
al oricărei persoane la un tribunal imparțial și independent, atât în ceea ce privește judecarea și
soluționarea conflictului de drept penal, cât și în ceea ce privește luarea oricăror măsuri de
constrângere sau limitarea unor drepturi și libertăți fundamentale. În România, în ceea ce
privește prima cerință, aceasta este asigurată prin procesul penal, întrucât numai o instanță
judecătorească are dreptul jurisdicție, să alice pedeapsa infractorilor. De asemenea, în țara
noastră, în procesul penal există separația între funcția procesuală de acuzare – exercitată de
către un procuror – și funcția de jurisdicție – exercitată de către o instanță de judecată.
În ceea ce privește cerințele cuprinse în dispozițiile art.6, alin. 1 din Convenția CE, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului are o practică constantă și bine cristalizată, aceasta oferind un
tablou complet al situațiilor juridice, cu care se pot confrunta instanțele judecătorești naționale,
legat de fiecare dintre cele trei elemente ce alcătuiesc structura exigenție exprimate în acest sens,
respectiv: a) tribunal stabilit de lege; b) tribunal independent și c) tribunal imparțial.
a) Tribunalul stabilit prin lege – prima dintre condițiile esențiale promovate de Convenție
pentru a asigura condițiile obiective ale unei judecăți echitabile, sintagmei „stabilit prin
legeˮaplicându-i-se o interpretare extensivă, în sensul că nu se are în vedere numai baza
legală a existenței tribunalelor, ci și orice dispoziție din dreptul intern cu privire la:
competență, compunerea instanței, mandat, incompatibilitatea magistraților ș.a.
b) Dreptul la un tribunal independent – instanța europeană a arătata că „sintagma semnifică
încredere pe care, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să o inspire
justițiabililorˮ
c) Dreptul la un tribunal imparțial – conform jurisprudenție instanței europene,
imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei idei preconcepute privitoare la soluția
unui proces; instanțele de judecată, indiferent de tipul lor și de scara ierarhică pe care sunt
plasate, trebuie să se supună acestui principiu al imparțialității.
6
respectiv misia Europeană, desfășurării acțiuniiÎntr-un mod unanim, din punct de vedere
etimologic, nu s-a putut stabili cum anume a fost adoptat în vocabularul internațional termenul
de franciză.
4. DREPTUL PĂRȚILOR LA SOLUȚIONAREA CAUZELOR PENALE
ÎNTR-UN TERMEN REZONABIL
Se apreciează că, originea termenului franciză vine de la verbul „francherˮ din limba franceză,
care semnifică „acordarea unui privilegiuˮ sau „liber de servituțiˮ. În alte opinii, semnificația
medievală a verbului „francherˮ era „a eliberaˮ. Conform unor teorii exprimate, există dovezi ce
atestă că, rudimentare și imperfecte, forme de relații de franciză au fost pentru prima dată
folosite în China antică, în jurul anului 200 î.Hr., unde un negustor a pus bazele primului lanț de
magazine.
Federația Franceză de Franciză – FFF – deține în arhivele sale, un document ce datează din
secolul al XIII-lea, intitulat „contractul de franciză al Orașului Chamberyˮ, document apreciat de
membrii acestei federații ca fiind primul contract de franciză.
În general, în Europa, franciza își leagă începuturile de privilegiile acordate în legătură cu
colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, producerea băuturilor.
Termenul de franciză este folosit în înțelesul pe care îl are în prezent începând cu anul 1840.
Termenul, căzut în desuetudine la sfârșitul secolului al XVIII-lea, traversează Atlanticul și revine
în Europa după ce în America, în plin secol XIX, va deveni afacerea de succes care este azi.
Prima tehnică, așa – zisă de „franchisingˮ este considerată a fi cea creată în jurul anului 1863 de
către celebra companie Singer Sewing Machines, ca modalitate de vânzare a mașinilor sale de
cusut, printr-o rețea de distribuitori independenți cărora li se oferea know-how-ul și asistența
tehnică necesară în acest scop. Practic, compania vindea distribuitorilor locali dreptul de a
7
comercializa mașinile de cusut și de a-i învăța pe clienți cum să le folosească, câștigul
distribuitorilor fiind reprezentat de diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare.
2. REGLEMENTAREA FRANCIZEI ÎN ROMÂNIA
Încercând a defini franciza putem afirma că aceasta este operațiunea ce îmbracă forma unui
contract prin care o persoană, numită francizor, îi acordă unei alte persoane, numită beneficiar
sau francizat, dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industrială și
intelectuală, în scopul de producție sau de comercializare a anumitor tipuri de produse și/sau
servicii. Fără ne limita la cele de mai sus, putem merge pe ideea că franciza este o „rețetăˮ
legală pentru „copiereaˮ unei afaceri de succes.
România a fost a doua țară, după SUA, care a adoptat un act juridic normativ al francizei.
Succesul francizei ca afacere a stat la baza adoptării Ordonanței nr. 52 din 28 august 1997
privind regimul juridic al francizei. Ordonanța a fost "aprobată" și modificată prin Legea
nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 aprilie 1998.
Legea a eliminat, modificat sau abrogat unele titluri și articole din Ordonanță, dar nu a reușit să
înlăture toate neajunsurile acesteia.
Noul Cod Civil nu reglementează contractul de franciză, acesta rămânând în continuare
reglementat de legea specială amintită.
Potrivit art. 1, lit.a) din Legea nr.79 din 1998, franciza este este un sistem de comercializare
bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de
vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită
beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu.8
Francizorul, conform art. 1, lit.b) din Legea nr.79 din 1998, este un comerciant care:
este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe
o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu;
asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Beneficiarul – art. 1, lit.c) din Legea nr.79 din 1998– este este un comerciant, persoană fizică
sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa
cum este ea definită de către francizori.
Având în vedere definiția dată de Ordonanța nr. 52 din 1997, modificată prin Legea nr. 79 din
1998, partenerii contractului de franciză se bucură de independență din toate punctele de vedere,
nu numai din punct de vedere financiar. Trebuie avut în vedere însă faptul că, prin prevederile
legale sunt omise elementele esențiale ale francizei: însemnele de atragere a clientelei, know-
how-ul, și asistența tehnică și comercială.
Practic, legea definește numai franciza ca tehnică de comercializare, nu și contractul de franciză.
3. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
3.1. DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Neexistand o definiţie unitară, putem reţine că prin franciză se pot desemna, în general, acele
operaţiuni în care intervin mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic şi
financiar, în care una transmite alteia experienţa profesională pe care a testat-o şi a perfecţionat-o
permanent, în schimbul unei remuneraţii directe sau indirecte.
Termenul de „franciză”, reprezentând încă un neologism în limba română, Dicţionarul
explicativ al limbii române neajungând la o formulă clară de exprimare şi definire, poate fi
9
întâlnit în unele dicţionare „specializate” sub forma echivalentului englez „franchising” cu
următoarea definiție: „tehnica de comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor
prin care o firmă (francizor), cedează unor persoane fizice sau juridice cesionar (francizat),
dreptul sau privilegiul să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-
un loc determinat” sau „o procedură comercială prin care este acordată licenţa de distribuire a
unor produse (servicii) de către o persoană (francizor, franchisor) unei alte firme (francizat) în
schimbul unui commision fixat, de regulă, în funcţie de cifra de afaceri şi cedat de firma care a
primit licenţa”.
Încercările doctrinare, jurisprudenţiale şi legislative de a defini franciza au fost numeroase, toate
bazându-se pe ideea că franciza este o relaţie simbiotică între francizor şi francizat, caracterizată
prin faptul că ambele părţi depind una de cealaltă, însă rămân independenţi unul faţă de celălalt,
din punct de vedere juridic.
În anul 1973, Înalta Instanţă Franceză defineşte contractual de franciză într-o hotărâre
judecătorească ca fiind acel contract prin care „ o întreprindere concesionează unor întreprinderi
independente sub firma și marca sa pentru a vinde produse sau servicii. Acest contract este
însoţit, în general, de asistenţă tehnică”. Însă, după cum se poate observa, nici această definiţie
nu are în vedere toate elementele unui contract de franciză, cum este transmiterea know-how-ului
de către francizor fracizatului, elemental esenţial al contractului de franciză.
În decizia pronunţată în litigiul Pronupţia de Paris GmbH versus Pronupţia de Paris Irmgard
Schillgalis din 28 ianuarie 1986, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a definit detaliat
franciza ca fiind „operaţiunea prin care o întreprindere, care a intrat pe piaţă ca distribuitor şi
care a putut pune la punct un ansamblu de metode comerciale, acordă în schimbul unei
remuneraţii, unor comercianţi independenţi posibilitatea de a se stabili pe altă piaţă utilizând
marca sa şi metodele sale comerciale care i-au adus succesul”.
În codul deotologic al Federaţiei Europene de Franchising, franciza este definită ca fiind un
„sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe
colaborarea strânsă şi continuă între întreprinderi distinct şi independente sub aspect juridic şi
financiar – francizor şi francizat”, iar contractual de franciză ca fiind acel „acord de voinţe
10
prin care francizorul autorizează în scris pe francizat, în schimbul unei contribuţii financiare, să
utilizeze firma şi/sau marca produselor sau serviciilor, know-how-ul şi alte drepturi de
proprietate intelectuală, susţinut prin aportul continuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică în
cadrul şi pe durata contractului”.
Legiuitorul român a preluat această definiţie în art. 1 al Ordonanței nr.52 din 1997 privind
regimul juridic al francizei, definind aşadar contractul de franciză ca fiind: „acordul prin care o
persoană,denumită francizor, acordă unei alte personae, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata o afacere, un produs sau serviciu”.
Reformulată prin Legea nr. 79 din 1998 pentru aprobarea Ordonanţei nr. 52 din 1997, noţiunea
de franciză este definită în cadrul acestui act normativ ca o „colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană denumită
francizor, acordă unei alte persoane denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a
dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Însă, înţelesul pe care legiuitorul român îl dă contractului de franciză omite esenţa conceptului de
franciză, şi anume faptul că obiectul contractului de franciză îl constituie transmiterea cu titlu a
folosinţei unui ansamblu coerent de drepturi de proprietate industrială de către francizor
celeilalte părţi contractante, denumită francizat.
O altă sincopă a definiţiei dată de legiuitorul român noţiunii de franciză o constituie faptul că
partenerul francizorului este denumit „beneficiar”, denumire ce nu se justifică datorită faptului
că ambele părţi urmăresc obţinerea de profituri. Conchizând, ar fi trebuit să se adopte denumirea
de francizat.
Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1998 privind aplicarea
art. 85 paragraful 3 al Tratatului de la Roma oferă una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii
ale francizei şi a contractului de franciză. Aşadar, potrivit regulamentului, franciza este: „un
ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, desene şi modele
industriale, drepuri de autor, know-how, sau brevete de invenţii sau inovaţii destinate a fi
exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii de către utilizatorii finali.”
11
Contractul de franciză, potrivit reglementării comunitare, este acordul prin care francizorul
acordă altei persoane numită francizat, în schimbul unei compensaţii financiare directe sau
indirecte, dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse şi/sau servicii
determinate. Acordul va trebui să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii:
Utilizarea unei mărci comune şi o prezentare uniformă a localurilor şi/sau mijloacelor de
transport vizate în contract;
Comunicarea de către francizor francizatului său a know-how-ului;
Acordarea continuă de către francizor francizatului a unei asistenţe comerciale sau
tehnice pe durata acordului.
Jurisprudenţa a consacrat aceste trei obligaţii relevate de către Comisie ca fiind cele trei
elemente esenţiale caracteristice contractului de franciză, lipsa unuia dintre ele avand ca efect
calificarea acordului ca fiind o operaţiune juridică - cum ar fi o licenţă de marcă sau de
distribuţie exclusivă şi nu un contract de franciză.
3.2. CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
A) Caracterul sinalagmatic al contractului de franciză
Definiția contractului sinalagmatic se regăsește în art. 1171 NCC, caracterul sinalagmatic al unui
contract semnificând faptul că, între părțile contractante se crează obligații reciproce și
interdependente, fiecare parte fiind obligată către cealalaltă să dea, să facă sau să nu facă ceva, și
având atât calitate de debitor, cât și de creditor.
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și francizatul, ambele părți fiind atât titulari de
drepturi, cât și de obligații. Nu trebuie omis aspectul că, un francizor poate selecta mai mulți
francizați, constituind o rețea de franciză, caracterizată prin omogenitate, publicitate, unitate și
taxă de rețea.
Ordonanța nr. 52 din 1997 precizează că franciza se bazează pe colaborarea continuă între cei doi
contractanți și, la rândul său, Codul deontologic European al francizei afirmă principiul
colaborării părților.
Dacă, în general, interesele contractanților sunt opuse și divergente, în cazul contractului de
franciză interesele părților - francizor și francizat – nu sunt opuse. În contractul de franciză,
12
părțile au interese financiare care nu sunt comune, ci doar similare, însă vor avea întotdeauna un
scop comun.
B) Caracterul oneros al contractului de franciză
Art. 1172 NCC definește contractul oneros ca fiind acel contract în care fiecare parte urmărește
să își procure un avantaj, în schimbul obligațiilor asumate.
În cazul contractului de franciză, francizorul are dreptul la o redevență din partea francizatului, în
schimbul serviciilor pe care i le furnizează, în același timp revenindu-i obligația de a pune la
dispoziția francizatului tehnologiile și produsele care urmează a supuse exploatării.
C) Caracterul intuitu personae al contractului de franciză
Legislația națională, respectiv Ordonanța nr. 52 din 1997, art. 17, prevede că „francizorul
selecționează și nu acceptă decât beneficiarul (francizatul) care, după o cercetare
corespunzătoare, face dovada competențelor solicitate, respectiv: calități personale și capacitate
financiară pentru exploatarea afaceriiˮ.
În contractul de franciză, mai mult decât în cadrul altor contracte comerciale, succesul ficăruia
dintre parteneri este parțial legat de succesul celuilalt, astfel că apare evident ca fiecare să-și
aleagă partenerul funcție de calitățile personale ale acestuia. Francizorul alege cu atenție
francizații, în considerarea capacităților acestora de a desfășura activitatea ce face obiectul
francizei, iar francizatul optează pentru afilierea la una sau alta dintre rețelele de franciză din aria
sa de activitate, în considerarea reușitei de până atunci a rețelei de franciză.
În acest sens, art.4 din Ordonanța nr. 52 din 1997 prevede că „contractul de franciză trebuie să
reflecte interesele membrilor rețelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială
sau intelectuală ale francizorului, prin menținerea identității comune și a repuației rețelei de
francizăˮ.
Prin încheierea contractului prin considerarea persoanei partenerului contractual, atât francizorul,
cât și francizatul, preîntâmpină riscul căruia i se expun prin încheierea contractului de franciză.
Intuitu personae este mecanismul prin intermediul căruia se prezervă scopul contractului
împotriva riscurilor, nu doar din perspectiva efectelor sale, ci şi in considerarea calităţilor care îl
inspiră şi îi dau contractului certitudinea bunei alegeri. Riscul, care în esenţă reprezintă o
neexecutare totală ori parţială a contractului, trebuie a fi delimitat, iar astfel se poate afirma
13
existenţa caracterului inutuitu persoanae care este „obiectiv”, determinat deci de criteriul
conţinutului riscului. Noţiunea de „intuitu personae obiectiv” se sprijină pe elemente exterioare
persoanei şi care au un caracter universal.
Un astfel de exemplu este acest contract de franciză, unde evaluarea candidatului la reţea se face
ţinându-se cont de nevoile şi de riscurile pe care în mod obiectiv le creează dezvoltarea şi
protejarea reţelei de franciză.
3.3. CONȚINUTUL CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
A) Obiectul contractului
Obiectul contractului de franciză îl reprezintă interesele reglementate de părți prin mijlocirea
actului încheiat. Prin contractul de franciză se transmite de către francizor co-contractantului un
concept original, verificat și de succes pentru comercializarea de produse sau servicii ori pentru
fabricarea de produse. Contraprestația francizatului este, în principal, de ordin financiar, dar nu
numai.
În raport de natura francizei (industrială, de distribuție, de servicii ori principală), francizorul va
transmite co-contractantului:
- dreptul de a exploata și dezvolta o afacere;
- dreptul de a fabrica un produs / de a presta un serviciu sub marca sa;
- dreptul de a utiliza o tehnologie de care dispune.
Împreuna cu aceste drepturi se transmit ori se pot transmite francizatului:
- dreptul de a utiliza o marcă de comerț, de fabrică sau de servicii;
- dreptul de a utiliza alte însemne folosite de francizor, cum sunt firmele (când aceasta este
posibil), denumirile de origine, indicațiile geografice, invențiile, desenele și modelele, know-
how-ul, adică ansamblul cunoștințelor noi, nebrevetate, aplicabile industrial, având caracter
secret și alte drepturi de proprietate intelectuală.
Premisa îndeplinirii acestor obligații este asigurată atunci când francizorul:
- deține și exploatează o activitate comercială, anterior lansării rețelei de franciză;
- este titularul drepturilor de proprietate intelectuală;
14
- asigură beneficiarilor săi (francizaților săi) pregătire inițială, precum și asistență comercială
și/sau tehnică permanentă pe durata prevazută de contract (art.5, alin.(2), lit.c din Ordonanța
nr.52 din 1997).
În ceea ce privește pe francizat (beneficiarul de franciză), la obligația de plată a taxei de intrare
în rețea și a redevențelor stabilite se adaugă, în raport de natura francizei, următoarele obligații:
- de a exploata și dezvolta afacerea;
- de a folosi drepturile intelectuale transmise conform cu natura lor și clauzele contractuale;
- de păstrare a secretului know-how-ului;
- de a menține reputația rețelei de franciza, a mărcii, ori a celorlalte însemne ale francizorului;
- de informare a francizorului asupra performanțelor și situației financiare.
În lipsa unor dispoziții în legea specială, obiectul francizei va fi examinat sub aspectul condițiilor
pe care trebuie sa le îndeplinească, conform cu regulile din dreptul comun, adică să existe, să fie
determinat sau determinabil, să fie posibil, să se afle în circuitul civil, să fie licit și moral, să
constituie un fapt personal al debitorului.
B) Obligațiile părților
B.1.) Obligațiile francizorului
Francizorul este întreprinzătorul cu experiență, care în decursul anilor a dezvoltat un sistem
performant de realizare a afacerilor (anume sistemul de franciză), a cărei folosință deplină, liberă
și neîngrădită o transmite francizatului. În sarcina acestuia putem distinge următoarele obligații:
obligația de transmitere a folosinței mărcii și a celorlalte semne distinctive sau alte
drepturi intelectuale;
obligația de comunicare a know-how-ului;
obligația de acordare a asistenței tehnice și comerciale francizatului;
obligația de garanție ;
obligația de a perfecționa continuu sistemul de franciză;
obligația de a veghea la păstrarea notorietății mărcii și a celorlalte semne distinctive.
B.2.) Obligațiile francizatului
15
Fiind un contract sinalagmatic, obligațiile francizorului își găsesc corespondentul în obligațiile
principale ale francizatului, și anume:
obligația de a utiliza marca licențiată potrivit cu indicațiile date de francizor;
obligația de a păstra bunul renume al mărcii francizorului;
obligația de remunerare a francizorului;
obligația de confidențialitate;
obligația de cooperare cu francizorul
Este de amintit faptul că, în contractul internațional de franciză întâlnim clauze speciale și
specifice.
Clauzele speciale prevăzute în contractul internațional de franciză sunt:
clauza de neconcurență;
clauza de exclusivitate;
clauze referitoare la vânzare;
contractul de master-franchising – în temeiul căruia, francizorul transmite marca și
celelalte semne distinctive master-francizatului, acesta la rândul său, transmițând dreptul
de a utiliza know-how-ul aferent aceste mărci altor persoane, denumite sub-francizați;
master-francizorul iși asumă față de sub-francizați obligațiile specifice unui francizor.
Clauzele specifice contractului internațional de franciză sunt:
clauza de electio juris;
clauza de soluționare a diferendelor și litigiilor;
clauza compromisorie;
alte clauze în concordanță cu particularitățile activității ce urmează să fie desfășurată în
sistem de franciză.
3.4. DURATA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ; CONDIȚII DE PRELUNGIRE
16
Executarea contractului de franciză implică desfășurarea unei activități de către francizat într-o
perioadă de timp, sub marca și alte semne distinctive ale francizorului, punând în practică know-
how-ul aferent mărcii. Între părți se stabilește o relație durabilă, înlăuntrul căreia sunt realizate
prestații succesive constând, în principal în punerea la dispoziția francizatului a sistemului de
franciză, la care adaugă asistența nemijlocită acordată de francizor pe tot parcursul contractului,
în timp ce francizatul achită redevențe periodice. Dacă la toate acestea mai adăugăm necesitatea
formării clientelei și investițiile făcute de francizat ne putem da seama de importanța stabilirii
unei perioade de timp îndelungate pentru executarea contractului de franciză.
În literatura de specialitate se arată că, de regulă, contractul de franciză se încheie pe perioade
lungi de timp de până la douăzeci de ani.
Durata optimă a contractului de franciză este o problemă care se determină în mod concret de la
caz la caz, ținându-se cont de o serie de criterii printre care perioada de timp necesară
francizatului de a-și amortiza investițiile făcute, natura și specificul activității ce se realizează în
sistem de franciză, specificul pieței.
În anumite țăi durata maximă sau minimă a contractului de franciză este stabilita de lege sau de
precedent judiciar. În altele, durata contractului poate fi determinată de alte legi aplicabile, care
guvernează drepturile de proprietate industrială a căror folosință este transmisă în temeiul
contractului de franciză.
Potrivit prevederilor Ordonanței nr.52 din 1997, art. 7, alin.1, primul dintre principiile ce
trebuiesc respectate de către contractual de franciză este „termenul va fi fixat astfel încât să
permit beneficiarului (francizorului) amortizarea investițiilor specific francizeiˮ.
In general, părțile prevăd ca prelungirea contractului de franciză să intervină în cazul în care sunt
îndeplinite anumite condiții. O condiție a prelungirii contractului poate fi îndeplinirea de către
francizat a tuturor obligațiilor ce îi revin în temeiul contractului, în special plata redevențelor și
celelalte obligații pecuniare. O altă condiție care poate fi prevăzută în contractul de franciză cu
privire la prelungirea acestuia, este plata de către francizat a unei taxe de prelungire, taxă ce
poate fi stabilită în sumă fixă sau printr-o formulă de calcul menționată în contract.
3.5. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
17
În ceea ce privește contractul de franciză se poate vorbi nu de cauze speciale de încetare a
contractului, ci de particularități ale acesteia în materia francizei.
Ordonanța nr. 52 din 1997 nu reglementează în mod distinct încetarea contractului de franciză,
dar conține unele dispoziții care privesc încetarea contractului și efectele încetării.
a) Încetarea existenței uneia dintre părți:
Contractul de franciză fiind un contract intuitu personae, încetarea existenței uneia dintre părți
are ca efect încetarea convenției.
Francizorul sau francizatul își încetează existența prin deces, dacă sunt persoane fizice, iar în
cazul contractanților persoane juridice, încetarea existenței poate fi rezultatul expirării perioadei
pentru care s-a constituit, al lichidării cnvenționale sau judiciare, al falimentului.
b) Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de franciză:
Expirarea duratei pentru care contractul a fost încheiat are, în mod normal, ca efect încetarea
acestuia. În materie de franciză, legiuitorul nostru a adoptat o soluție discutabilă.
Astfel, conform prevederilor art.6 din Ordonanța nr. 52 din 1997, contractul de franciză trebuie
să cuprindă durata contractului, condițiile de modificare, de prelungire și de reziliere.
În același timp, art. 7, alin.(1) din același act normativ, prevede că termenul contractului va fi
fixat astfel încât să permită beneficiarului amrotizarea investițiilor specifice francizei, însă în
același articol se arată că „francizorul va înștiința pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare
asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contractˮ.
Interpretând textele enunțate se ajunge la concluzia că un contract de franciză încheiat pe durată
determinată nu încetează la ajungerea la termen decât francizorul înștiințează pe beneficar asupra
intenției de a nu reînnoi contractului, iar înștiințarea treubie făcută cu „un preaviz suficient de
mareˮ. Cu alte cuvinte, un contract de franciză ajuns la termen se consideră a fi prelungit de
drept dacă francizorul nu și-a exprimat opunerea într-un termen suficient de mare.
c) Anularea contractului de franciză:
Contractul de franciză poate fi anulat în condițiile dreptului comun. Ținând cont de
complexitatea acestui contract, probleme deosebite se pot ridica în ceea ce privește vicierea
consimțământului prin eroare asupra naturii actului ce se încheie.
18
d) Rezilierea contractului de franciză:
Condiția rezolutorie, ca în orice alt contract sinalagmatic, este subînțeleasă și în contractul de
franciză.
Legea noastră a prevăzut totuși (art.6 și art. 7 din Ordonanța nr. 52 din 1997) că, „contractul de
franciză trebuie să cuprindă și condițiile de reziliereˮ, dar și că în „cadrul clauzelor de reziliere
se vor stabili în mod clar circumstanțele care pot să determine o reziliere fără preavizˮ.
Dispoziția cuprinsă în art. 8 din Ordonanță anihililează practic efectele clauzelor rezolutorii
stabilite de părți, atunci când prevede că „francizorul va notifica în scris beneficiarului orice
încălcare a obligațiilor contractuale și îi va acorda un termen rezonabil de remediereˮ.
3.6. EFECTELE ÎNCETĂRII CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ
Restituirea și reparațiile sunt efectele desființării care prezintă importanță și particularități în
cazul contractului de franciză.
Atunci când contractul de franciză încetează, drepturile incorporale transmise spre folosință
francizatului vor fi restituite francizorului. Francizatul nu va mai putea folosi nici marca, nici alte
semne distinctive și nu va mai putea uza de know-how-ul transmis.
De la data încetării contractului își vor produce efectele clauzele de neconcurență convenite de
părți, legea română limitând clauzele de neconcurență doar la protejarea know-how-ului și
neconținând termen.
Cât privește reparațiile, atunci când încetarea contractului este urmare a conduitei culpabile a
uneia dintre părți, iar aceasta a pricinuit prejudicii co-contractantului, acesta este îndreptățit la
despăgubiri potrivit regulilor de drept comun. Nu se poate recunoaște francizatului dreptul la
despăgubiri pentru clientela pierdută.
4. CONCLUZII
În România, la începutul anului 2002, existau aproximativ 30 de lanțuri de franciză.
19
În prezent, există peste 300 de braduri francizate, respectiv circa 1700 de francizați, aceștia
totalizând împreună afaceri de peste 1 miliard de euro.
În concluzie, atunci când legea este respectată și francizorul și-a dovedit succesul, franciza
reprezintă o bună oportunitate de afaceri, relativ bine reglementată juridic, asigurând celor
implicați ansamblul adecvat de norme necesare respectării, dezvoltării și promovării unei mărci.
Contractul de franciză reprezintă, în egală măsură, o garanție a calității și a exploatării în
exclusivitate a unui concept de succes.
BIBLIOGRAFIE
D.Cornoiu, D.Tită Drept civil. Succesiuni,
Ed. Fundației România de Mâine, 2012
G.Boroi, L.Stănciulescu Instituții de drept civil, în reglementarea noului Cod civil
Ed. Hamangiu, 2012
D.C.Florescu Dreptul succesoral, în noul Cod civil
Ed. Universul Juridic, 2013
D.Negrilă Moștenirea în noul Cod civil
Ed. Universul Juridic, 2013
Noul Cod Civil
www.csm1909.ro
www.dreptucv.ro
20
