INSTITUTUL NAȚIONAL AL JUSTIȚIEI

Disciplina:Jurisprudența Curții Constituționale

R E F E R A Tla tema:

„Dreptul la informație”

Audient formare iniţială INJ:Dumitru RACOVIŢĂ

candidat la funcția de judecător

Formator: Victor PUȘCAȘ judecător în demisie la Curtea Constituţională,

doctor în drept, profesor universitar

Chișinău 2014

1

CUPRINS:

1. Prevederi generale privind dreptul la informaţie

2. Evoluţia dreptului la informaţie în sistemul de drept al Republicii Moldova. Corelarea cu reglementările internaţionale

3. Reglementarea națională a dreptului la informație

4. Conţinutul dreptului la informaţie

5. Principiile dreptului la informaţie

6. Restricţii privind accesul la informaţie

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind dreptul la informație

8. Concluzii

2

I. PREVEDERI GENERALE PRIVIND DREPTUL LA INFORMAŢIE

În discursul său din 6 ianuarie 1941, cunoscut sub denumirea „Cele 4 libertăţi”, Preşedintele SUA, Franklin Roosevelt, spunea că un om poate fi cu adevărat liber atunci cînd dispune de:

- Libertatea cuvîntului;- Libertatea conştiinţei;- Libertatea de privaţiunile materiale;- Libertatea de povara fricii.1

Libertatea poate fi obţinută dacă omul este informat, îşi cunoaşte drepturile şi libertăţile, căile de obţinere şi de apărare a lor.

În lumina celor relatate observăm că nu întîmplător dreptul la informaţie este cu adevărat un drept fundamental indispensabil unui stat democratic şi de drept, unde pe prim plan se află fiinţa umană, dezvoltarea materială şi spirituală a acesteia, şi careia i se acordă posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi cultural etc. Conţinutul dreptului la informaţie este unul complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.

Modelul democratic de guvernare a societăţii presupune încrederea totală a societăţii civile, a cetăţeanului faţă de acţiunile guvernanţilor. Un criteriu important în asemenea caz îl capătă încrederea societăţii civile faţă de acţiunile celor ce guvernează, iar ca încrederea cetăţenilor să prindă viaţă, instituţiile publice trebuie să funcţioneze în condiţii de transparenţă pentru ca cetăţenii să aibă acces liber la informaţiile pe care acestea le deţin.

II. EVOLUŢIA DREPTULUI LA INFORMAŢIE ÎN SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA. CORELAREA CU REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE

27 august 1991 a fost o dată importantă şi relevantă pentru statul nostru, dată de la care începe independenţa naţională. Anume de la această dată dezvoltarea economică, socială şi politică a luat o nouă cale, diametral opusă celei avute de mai bine de 6 decenii.

În anii’90 Republica Moldova s-a lovit de un punct foarte sensibil în drumul său spre democratizare şi anume în deschiderea accesului persoanei la informaţie. Venind dintr-un regim totalitar cînd informaţia ajunsă pe masa publicului era riguros cenzurată, evident că, acest drept al cetăţenilor era omis şi nu existau mecanisme interne eficiente de a-l aduce la îndeplinire.

Ca stat tînăr, Republica Moldova în procesul de dezvoltare, a tins de a deveni un stat în spirit european.

În acest conext, ţara noastră a aderat, chiar în primii ani de independenţă la un şir de tratate şi pacte internaţionale, în capul acestei liste, fără îndoială, se înscrie aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Naţiunilor Unite la 02 martie 1992, organizaţie care pe prim plan pune fiinţa umană.

1 www.fdrlibrary.marist.edu/pdfs/fftext.pdf

3

În această ordine de idei se înscrie şi ratificarea de către Parlamentul Republicii Moldova, la 28 iulie 1990, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care, la art. 19 obligă statele aderente să garanteze fiecărui individ „dreptul la libertatea de opinie şi exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de răspîndi informaţii şi idei, fără consideraţiuni de frontieră, prin orice mijloc de exprimare”.

Prin prisma art. 4 al Constituţiei RM prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au devenit obligatorii pentru autorităţile naţionale. Astfel, statul şi-a asumat responsabilitatea de a nu atenta la drepturile şi libertăţile consfinţite în declaraţie, de a apăra persoana şi de a-i asigura drepturile garantate.

Puțin mai tîrziu, în anul 1993, Republica Moldova a ratificat Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice care, în art. 19 alin. (2) preciza că: „orice persoană are dreptul la exprimare, acest drept cuprinde şi libertatea de a căuta, de a primi şi răspîndi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontieră, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”.

Legea Supremă a statului nostru, Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 şi intrată în vigoare la 27 august 1994 a stabilit un nou cadru constituţional în domeniul drepturilor omului în general şi în domeniul libertăţilor mass-media şi accesului la informaţie, în special. Actualmente, prevederile constituţionale sunt corelate atît cu tranformările democratice ce au avut loc în societatea noastră, cît şi cu exigenţele tratatelor la care suntem parte. Astfel, conform articolului 34 din Constituţia Republicii Moldova „Dreptul la informaţie” este „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public” și care „nu poate fi îngrădit”. După cum se vede, acest drept fundamental este corelat cu prevederile internaționale menţionate mai sus.

Un pas important şi hotărîtor pentru a realiza prevederea constituţională de la art. 34 „dreptul la informaţie” Republica Moldova l-a realizat atunci cînd a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale la 12 septembrie 1997, care stipulează la art.10 că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontieri. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiofuziune de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Din momentul ce a fost ratificat acest act internaţional, cetăţenii statului nostru şi-au putut apăra dreptul constituţional nu numai prin intermediul mecanismelor interne, dar au posibilitatea de a-şi apăra acest drept şi prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

4

După cum am menţionat, prevederi cheie referitoar la garantarea dreptului constituţional – dreptul la informaţie sunt prevăzute atît de documentele internaţionale, precum este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional privind Drepturile civile şi politice, cît şi de documente regionale cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Mai mult ca atît, Comitetul de Miniştri al Consiliul Europei, prin Recomandarea nr. 2 (2002) privind accesul la documentele oficiale enunţă principiile prin care statele membre sunt invitate să se inspire în dreptul lor şi în practica lor internă în domeniul accesului la documetele publice, subînţelegîndu-se că ele pot merge mai departe, adoptînd acte normative care să recunoască şi să contribuie la implementarea efectivă a accesului la informaţie, pe baza principiului egalităţii, nefiind vorba de a recunoaştere o simplă libertate a publicului de a avea accesul la informaţiile pe care autorităţile trabuie să le prezinte, dar de a garanta un drept adevărat şi real de a şti al publicului.

III. REGLEMENTAREA NAȚIONALĂ A DREPTULUI LA INFORMAȚIE

Fiind statuat și garantat de Constituția Republcii Moldova, de tratatele și pactele internaţionale, în mod evident dreptul la informație şi-a găsit ulterior reflectarea în diferite legi și acte normative interne care detaliază reglementările constituționale și internaționale, și în mod inevitabil stabilesc și sancțiuni ca urmare a încălcării acestuia, dispoziţii în acest sens cuprinde Codul penal al Republicii Moldova prin dispoziţiile: art.177 „Încălcarea inviolabilităţii persoanei”, art.178 „Violarea dreptului la secretul corespondenţei”, art.180 „Încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie”, art. 204 „Divulgarea secretului adopţiei” art.225 „Tăinuirea de date sau prezentarea intenţionată de date neauntetice despre poluarea mediului” art. 259 „Accesul ilegal la informaţia computerizată”, art.332 „Falsul în acte publice”, art.344 „Divulgarea secretului de stat”, art.359 „Cumpărarea sau vînzarea documentelor oficiale”, art.360 „Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, imprimantelor, ştampilelor sau sigiliilor”.

Reglementări ce ţin de accesul la informaţie sunt prevăzute şi de legislaţia civilă, în acest sens Codul civil al Republicii Moldova cuprinde următoarele referinţe la: art.14 „Repararea prejudiciului”, art. 15 „Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale”, art.16 „Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale”, art.1404 „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţia de răspundere”, art.1416 „Modul de reparare a prejudiciului”.

E de menţionat că au fost adoptate așa acte legislative ca: Legea nr. 982 din 11.95.2000 privind accesul la informație; Codul audiovizualului nr. 260 din 27.07.2006; Legea nr. 939 din 20.04.2000 cu privire la activitatea editorială; Legea nr.305 din 26.12.2012 cu privire la reutilizarea informatiilor din sectorul public; Legea nr. 239-XVI din 13.11.2008 privind transparenţa în procesul decizional; etc.

În afară de faptul că dreptul la informaţie este un drept relativ nou cunoscut de legislaţia Republicii Moldova şi că implementarea acestuia constituie o sarcină extrem de complicată, mai poate fi evidențiată și problema divergențelor,

5

contradicțiilor și lipsei de corelare dintre diferite legi și alte acte normative, care conțin reglementări în domeniul accesului la informație. 4

În prima decadă a secolului XXI în ţara noastră au fost adoptate peste 100 de legi, care se referă, într-un fel sau altul, la domeniul accesului la informație, nemaivorbind de numeroasele acte subordonate legii, iar în situația în care cadrul juridic a cunoscut o evoluție bruscă spre valori democratice, legile sus-menționate nu formează un cadru normativ omogen și echilibrat, dar mai degrabă un amalgam de reguli care deseori se contrazic reciproc.

IV. CONŢINUTUL DREPTULUI LA INFORMAŢIE

Se recunoaşte în general că un sistem democratic poate funcţiona cu maximă eficienţă atunci când publicul este pe deplin informat. Mai mult decât atât, datorită dezvoltării sociale şi tehnologice, viaţa modernă a devenit atât de complexă, încât autorităţile publice deţin adesea un volum mare de informaţii de interes şi importanţă generală. Pentru a asigura participarea adecvată a tuturor la viaţa publică, este necesar ca publicul, cu excepţiile şi restricţiile inevitabile, să aibă acces la informaţiile deţinute de autorităţile publice de la toate nivelele. Viaţa cotidiană a individului este profund afectată de activităţile autorităţilor publice. Pentru a proteja drepturile individului, cel mai important lucru este ca acesta să cunoască informaţiile deţinute de către autorităţile publice – cu precădere informaţiile care îl privesc pe el sau interesele sale – şi ca accesul la informaţii să se facă pe baza principiului egalităţii, nefiind permis de a interzice accesul la informaţii pe motiv că persoana care le solicită nu are un anumit interes în problema respectivă.

Dacă privim în general conţinutul dreptului la informaţie, acesta cuprinde: - dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la

măsurile preconizate şi mai ales luate de autorităţile publice;- accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică,

socială, culturală, sportivă etc.; - posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile

de radio şi televiziune; - obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi

juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură, respectîndu-se principiul libertății presei.

Generalizînd conţinutul dreptului la informaţie, putem deduce din reglementările naţionale şi internaţionale două ramificări de bază ale acestui drept şi anume:

1) Dreptul de a primi informaţii care afectează viaţa privată sau de familie, care la rîndul său include:

- dreptul de a-şi cunoaşte propriul trecut;- dreptul de a lua cunoştinţă cu actele care te privesc şi care sunt deţinute

de instituţiile statului;- dreptul de a primi informaţii care pot beneficia vieţii private a unei

personane sau unui grup de persoane;2) Dreptul de a primi informaţii care prezintă un interes public.

6

Întru dezvoltarea prevederilor art. 34 alin. (1) și (2) al Constituției, la data de 11.05.2000 a fost adoptată Legea nr. 982 privind accesul la informație, iar în vederea detalierii prevederilor art. 34 alin. (4) și (5) ale Constituției fiind adoptate pe parcurs Legea presei nr. 243 din 26.11.1994, Legea audiovizualului nr. 603 adoptată în 1995 ulterior abrogată prin intrarea în vigoare a Codului Audiovizualului nr. 260 din 27.07.2006, urmate mai apoi de o multitudine de acte normative care vin să pună în aplicare nemijlocită prevederile legilor organice.

V. PRINCIPIILE DREPTULUI LA INFORMAŢIE

După cum am menţionat, o serie de tratate intenaţionale în vigoare pentru Republica Moldova şi legi naţionale prevăd şi garantează dreptul la informaţie. La acestea, putem adăuga, în plan internaţional Recomandările Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei care avînd caracter de îndrumare/recomandare sugerează statelor aplicarea unei politici pozitive/active în domeniul dreptului de informaţie, şi anume:

- dreptul de acces la informaţie urmează a fi exercitat la nivel naţional prin legi clare;

- autorităţile publice trebuie să publice cît mai activ, chiar şi în absenţa unor cereri, a unui spectru cît mai larg de informaţie de interes public;

- procedurile de acces la informaţie trebuie să fie simple, rapide, gratuite sau cel puţin cu costuri minime;

- includerea sancţionării acelora care interzic intenţionat accesul la informaţie, în caz de refuz de eliberare a informaţiei, solicitanţii de informaţii să aibă posibilitatea de a se adresa unui organ independent cu puteri depline de a investiga şi rezolva asemenea litigii.

Vorbind despre dreptul la informație din prisma prevederilor art. 34 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și problemelor de interes personal” putem trasa următoarele principii de bază (deduse din Legea privind accesul la informație, lege adoptată în vederea realizării/implementării efective a prevederilor constituționale sus-menționate):

- principiul universalităţii - oricine, în condiţiile legii, are dreptul de a căuta, de a primi şi de a face cunoscute informaţiile oficiale;

- principiul nediscriminării - exercitarea dreptului la informaţie nu va implica în nici un caz discriminarea bazată pe rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau pe origine socială;

- principiul dezvăluirii maxime - orice informaţie deţinutã de organele publice poate fi dezvãluitã, excepţiile constituind un numãr limitat;

- principiul obligativităţii publicării informaţiilor de maximă importanţă - libertatea de informare presupune nu numai obligaţia instituţiilor publice de a da curs cererilor de informaţii, ci şi de a publica şi de a răspîndi documentele care prezintă un interes semnificativ pentru public. Caracterul informaţiilor depinde de nivelul instituţiei publice care le-a dat publicităţii;

- principiul promovării unei guvernări transparente - informarea publicului cu privire la drepturile sale şi promovarea unei culturi de transparenţă

7

guvernamentală sînt esenţiale pentru realizarea scopurilor legislaţiei privind accesul la informaţie;

- principiul supunerii excepţiilor unor teste privind prejudiciile şi interesul public - toate cererile de informaţii adresate instituţiilor publice vor fi satisfăcute, cu excepţia cazurilor cînd instituţia poate demonstra că informaţiile respective sînt supuse unui regim excepţional, delimitat în termeni foarte precişi;

- principiul operativităţii sau promtitudinii - cererile de informaţii vor fi soluţionate rapid şi imparţial. Legea prevede atît termene stricte pentru procesarea cererilor, cît şi obligativitatea de a însoţi orice refuz cu o motivaţie explicitã, formulatã în scris;

- principiul disponibilităţii şi accesibilităţii - costurile vor fi rezonabile şi nu vor descuraja solicitanţii de informaţii. Beneficiile liberului acces la informaţii sînt mult mai importante decît costurile pentru furnizarea informaţiilor;

- principiul autonomiei - fiecare autoritate sau instituţie publică îşi va elabora propriul regulament de asigurare a liberului acces la informaţie în conformitate cu prevederile legii.

Subiecţii raporturilor reglementate de art. 34 alin. (2) ale Constituției pot fi pe de o parte autorităţile publice publice centrale şi locale, autorităţile

administraţiei de stat, instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat, precum şi persoane fizice sau juridice care, în baza legii sunt abilitate cu gestionarea unor servicii publice şi culeg, selectează, posedă, păstrază sau dispun de informaţii oficiale - identificaţi ca furnizorii de informaţii.

Pe de altă parte orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţenii altor state, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul RM, apatrizii stabiliţi cu domiciliul sau cu reşedinţa pe teritoriul RM – indendificaţi ca solicitanţi de informaţii.

Potrivit legii fiecare instituţie de diferit nivel trebuie să desemneze persoane responsabile de furnizarea informaţiilor.

Persoanele responsabile de furnizarea informaţiilor vor fi obligate să facă publice informaţii fără a fi solicitate de un terţ în următoarele domenii:

- faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului;- starea mediului înconjurător, calitatea produselor alimentare şi a

obiectelor de uz casnic;- accidentele, catastrofele, fenomenele naturale periculoase şi alte

evenimente extraordinare care periclitează securitatea cetăţenilor;- starea sănătăţii populaţiei, nivelul ei de trai, inclusiv alimentaţia,

îmbrăcămintea, deservirea medicală şi asigurarea socială, indicatorii socio-demografici;

- starea sănătăţii persoanelor care ocupă funcţii de demnitate publică;- faptele de încălcare a legii de către autorităţile publice şi persoanele cu

funcţii de răspundere din cadrul acestora;- starea reală de lucruri în domeniul învăţămîntului, culturii, comerţului,

agriculturii şi a ordinii de drept.Principiile sus-menționate se află într-o strînsă corelare cu principiile de la

JohanNesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare și accesul la informație, principii adoptate la 1 octombrie 1995 de către un grup de experți în drept internațional.

8

VI. RESTRICŢII PRIVIND ACCESUL LA INFORMAŢIE

Încă Theodore Roosevelt susţinea că „Ordinea fără libertate şi libertatea fără ordine sunt la fel de dăunătoare”. Nepunînd la îndoială ponderea şi importanţa dreptului la informaţie într-o societate democratică, există situaţii şi anumite împrejurări legale care dau dreptul deţinătorilor de informaţie să ofere o accesibilitate limitată la o anumită categorie de informaţie.

Această limitare, restricţie este prevăzută chiar de Legea Supremă a statului nostru, care la art. 34 alin. (3) prevede: „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională”. Această prevedere constituţională este reglementată şi explicată pe deplin și de tratatele internaționale, astfel încît, conform prevederilor Convenției Europeane pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care în conținutul art. 10, alin. (2) stipulează: „executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Tot în acest sens pot fi menționate prevederile art. 54 alin.(2) din Constituție potrivit cărora „Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.”

La fel, potrivit Principiilor de la Johannesburg privind siguranţa naţională, libertatea de exprimare şi accesul la informaţie (adoptate la 01 octombrie 1995) o restrîngere nu este legitimă cînd este justificată prin motive de siguranţă naţională, dacă adevăratul său scop sau efect demostrabil este de a proteja interese fără legătură cu siguranţa naţională, de exemplu, protejarea unui guvern de opinii ori acţiuni care l-ar deranja sau de dezvăluirea greşelilor sale, sau de ascunderea de informaţii referitoare la funcţionarea instituţiilor sale publice, sau stabilirea unei anumite ideologii, sau de suprimarea frămîntărilor legate de natură economică.

În acest sens legislaţia naţională, în corelare cu principiile internaţionale la acest capitol stabileşte că excepțiile de la liberul acces la informațiile deținute de autorități trebuie să fie clar și explicit stabilite prin lege, fiind totodată supuse triplului test în fiecare caz concret de limitare a accesului la informație. Toate solicitările de informații aflate în posesia autorităților publice (se are în vedere atît ramura executivă și legislativă, cît și judiciară a puterii de stat) urmează a fi satisfăcute, cu excepția cazului cînd autoritatea poate demonstra că:

- restricția este reglementată prin lege organică și îndeplinește scopul de protecție a securității naționale, ordinii publice sau de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane;

9

- că divulgarea informațiilor în cauză prezintă un real pericol pentru valorile protejate;

- că prejudiciul adus acestor valori ar fi mai mare decît interesul public în cunoașterea informației.

VII. JURISPRUDENŢA CURŢII PRIVIND DREPTUL LA INFORMAȚIE

După cum am menţionat, fiind un drept proclamat nou, acesta sigur a generat discuţii în societate, soldate cu litigii judiciare. În aceste discuţii controversate, pe de o parte au fost implicate societatea civilă şi mijloacele de informare în masă, iar pe de ală parte, autorităţile publice abilitate de a supune aceste libertăţi reglementării normative. Astfel, la anumite etape, în aceste litigii sociale a fost implicată în mod inevitabil şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova (în continuare curtea) care prezită un garant al constituţionalităţii actelor normative adoptate şi al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Avînd în vedere că la noi nu este permis de lege recursul constituţional, la moment avem un număr relativ mic de expuneri ale Curţii pe marginea interpretării şi constituţionalităţii legilor în contextul art. 34 din Legea Supremă naţională.

În continuare mă voi referi succint la două din hotărîrile Curţii, pe care le consider de bază în dezvoltarea dreptului la informaţie şi anume:

- Hotărărea Curții Constituționale nr. 19 din 16 iunie 1998 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 603 din 03 octombrie 1995, Legea nr. 1399 din 05 decembrie 1997, Hotărîrea Parlamentului nr. 1383 din 26 noiembrie 1997 şi Hotărîrea Parlamentului nr. 1385 din 26 noiembrie 1997. (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.1 din 11.01.2000 cu privire la controlul constituţionalităţii unor prevederi din Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.930 din 22 martie 1999 şi a unor prevederi din Codul electoral în redacţia Legii nr.480 din 2 iulie 1999 conține interpretări ale art. 34 din Constituție, dar acestea le repetă pe cele stipulate în HCC nr. 19 menționată mai sus);

- Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 42 din 14.12.2000 despre controlul constituţionalităţii art. 23/1 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 603 din 03 octombrie 1995;

Astfel, prin hotărîrile sale Curtea a evidenţiat şi a dezvoltat noi drepturi fundamentale, care rezultă din dreptul la informaţie.

Relevantă în acest sens este Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 19 din 16.06.1998 şi care avînd ca temei „verificarea constituţionalităţii faptului dacă directorul general al Televiziunii, preşedintele Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” şi directorul general al Radiofuziunii pot fi eliberaţi din funcţie şi din propria iniţiativă a Parlametului, fără consultarea prealabilă a Consiliului Coordonator al Audiovizualului”. Curtea în constatările sale a menţionat că dreptul la informaţie este un drept fundamental al persoanei în societate, exercitarea libertăţilor prevăzute de Constituţie, inclusiv libertatea gîndirii, a opiniei, a creaţiei, a exprimării prin cuvînt, imagine sau alt mijloc posibil, presupune şi posibilitatea de a recepţiona informaţii asupra vieţii sociale, politice, economice, ştiinţifice, culturale etc. Dreptul la informaţie mai dă expresie juridică şi accesului persoanei la orice informaţie de interes public.

10

Prin hotărîrea menţionată Curtea a reţinut ca părţi componente noi aspecte ale conţinutului acestui drept, cum ar fi:

- dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar asupra măsurilor preconizate sau luate de autorităţile publice;

- accesul liber la sursele de informare politică, ştiinţifico-tehnică, socială, culturală ş.a.;

- dreptul de a recepţiona personal şi în condiţii bune emisiunile radiofonice şi televizate.

Au fost formulate şi obligaţiile constituţionale ale statului în acest domeniu:- asigurarea de către autorităţile publice a cadrului juridic necesar pentru

difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură;- asigurarea informării corecte a cetăţenilor asupra treburilor publice şi

problemelor de interes personal;- favorizarea pluralismului în mass-media de stat şi private prin obligarea

acestora de a exercita informarea corectă a opiniei publice.În hotărîrea sus-menţionată Curtea a stabilit că existenţa posturilor private de

televiziune nu diminuează obligaţiile posturilor publice de stat în ceea ce priveşte informarea cetăţenilor, deoarece dreptul constituţional al persoanei la informare poate fi asigurat atît în cazul unui post public de stat, cît şi al unui privat. Curtea a apreciat, de asemenea, că pentru asigurarea rolului statului de garant al dreptului persoanei la informare, statul, prin autoritatea sa legiuitoare, este în drept să stabilească, reguli generale de gestionare atît a sistemului public, cît şi a celui privat. Cu referire la practica internațională Curtea denotă faptul că ”pentru buna organizare și funcționare a audiovizualului, statul urmează să-i garanteze dreptul la activitatea editorială deplină, libertatea de comunicare .... acțiuni de natură să-i asigure eficiența și indepndența în beneficiul interesului public ”, mai menţionînd în hotărîrea sa despre necesitatea creării unor organe cu sarcini de coordonare şi control asupra activităţii audiovizualului, care trebuie să fie independent faţă de Guvern sau faţă de Preşedintele RM, aceasta însă nu exlude controlul judecătoresc sau parlamentar asupra actelor emise.

Prin Hotărîrea nr. 42 din 14.12.2000 Curtea a explicat că, statul garantează tututor persoanelor dreptul la exprimarea liberă a opiniilor şi ideiilor, la informarea veridică asupra evenimentelor din viaţa internă şi cea internaţioanală prin intermediul publicaţiilor periodice, şi al agenţilor de presă, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile pluralismului politic, precum şi respectarea legislaţiei cu privire la drepturile de autor. Curtea a stabilit că, potrivit Hotărîrii Parlamentului nr. 277 din 11.02.1999, unul din obiectivele statului este promovarea mijloacelor de informare în masă, din care evidenţiază următoarele direcţii: realizarea deplină şi respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova, prevăzute de art. 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor omului, în art. 10 al Convenţiei Europene , în art. 34 al Constituţiei RM; crearea unor condiţii decente pentru sistemul mass-media în activitatea acestuia de acumulare şi difuzare a diverselor informaţii de interes public, stabilirea unui regim echitabil de activitate pentru mass-media, de informare şi opinie, indiferent de tipul de proprietate, respectîndu-se dreptul consumatorului de a-şi alege furnizorul de informaţii în gama diversă şi pluralistă a presei.

11

Ca generalizare a reglementărilor cuprinse în Legea nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informaţie, Legea audiovizualului nr. 603 din 03.10.1995 cu completările şi modificările ulterioare (Lege în vigoare la momentul pronunţării Curţii), Curtea a relevat că sistemul de mijloace de informare în masă este un element indispenabil al societăţii democratice. Aceste mijloace trebuie să fie puse la dispoziţia publicului şi accesul la ele trebuie să se facă uşor, ele trebuie să reflecte caracterul pluralist al societăţii căreia îi servesc şi nu trebuie controlate, în regim de monopol, de nici un grup de persoane sau de interese, să nu fie aservite vreounei ideologii. Ele trebuie să furnizeze informaţii imparţiale, pentru ca cetăţenii să poată să-şi formeze, în cunoştinţă de cauză, o opinie clară despre viaţa socială, economică şi politică a statului.

VIII. CONCLUZII

Cunoaștem cu toții sloganul: „Un om informat este un om puternic”, care poate fi reformulat în felul următor: „O societate informată este o societate bogată și prosperă”. Atît timp, cît în societatea noastră dreptul la informație nu se va afirma ca o valoare general acceptată și respectată, vom stagna în dezvoltarea noastră ca stat democrat şi prosper. De aceea, pentru juriști, jurnaliști, reprezentanți ai autorităților publice și lideri ai societății civile, realizarea dreptului la informație și a libertății de exprimare este, de fapt, o obligație. Informaţia este oxigenul democraţiei. Informaţia permite oamenilor să examineze minuțios acțiunile guvernului și reprezintă fundamentul unei dezbateri corecte, informate asupra acestor acțiuni. Dacă acţiunile guvernanţilor le sunt ascunse, ei nu pot participa semnificativ la viaţa societăţii.

Informaţia este nu doar o necesitate pentru cetăţeni, ea este un element esenţial al unei bune conduceri. O proastă conducere nu are nevoie de secrete pentru a putea exista. Ea permite dezvoltarea rapidă a ineficienţei, corupţiei şi abuzurilor.

După cum spunea Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, „nu a existat niciodată o foamete gravă într-o țară cu o formă de guvernămînt democratică și o presă relativ liberă”.

În acest sens, aș încerca să fac o retrospectivă privitor la activitatea mass-mediei în Republica Moldova, din prisma reglementărilor prevăzute la art. 34 alin. (4) din Constituția Republicii Moldova.

Așadar, mass-media este o formă de realizare a dreptului la informație a societății, asigură o formă de comunicare între autorități și populație. Prin lansarea unor subiecte de dezbarere în mass-media poate fi creată un curent de opinie publică, poate fi promovat sau respins un anumit proiect de interes public, nu întîmplător mass-media a fost numita în sens figurat "a patra putere în stat".

Încă în anul 2006 la Conferinţa „Liberul acces la informaţie: legislaţie, practică şi persectivă” organizată la Chişinău, Preşedintele Parlamentului de atunci, dl. Marian Lupu a menţionat „constat cu regret că în Republica Moldova se atestă un deficit de cultură a accesului la informaţie, atît la nivelul autorităţilor publice, cît şi al cetăţenilor, şi această inconvenienţă trebuie eliminată prin deschiderea autorităţilor publice şi cultivarea cetăţeanului responsabil”.

12

Făcînd o analiză a problemei din perspectiva zilei de astăzi putem menţiona că Republica Moldova la acest capitol „cam bate pasul pe loc”, în acest sens că, cu toate reglementările şi lozincile făcute public şi de tribună, dreptul cetăţeanului este adesea încălcat atît prin nedifuzarea unor informaţii accesibile publicului din partea autorităţilor statului, fie este încălcat prin denaturarea informaţiei oferite de mijloacele de informare în masă, nefiind implementate încă în Republica Moldova mecanisme care ar pune în acţiune şi al garanta acest drept atît de imperativ într-o societate democratică. La mometul actual, poate mai mult chiar ca oricînd, dreptul la informare este „transformat şi adoptat” într-un instrument al unor grupuri de persoane, pentru a-şi impune propria viziune şi opinie convenabilă, suprimîndu-se astfel unul din principiile de bază ale presei într-un stat democratic – libertatea presei. În Republica Moldova, poate fi relativ ușor stabilit ale cui interese le reprezintă o instituție de presă (revistă, ziar, post de radio sau televiziune), avînd în vedere modalitatea directă în care este promovat un anumit lider politic sau partid politic.

Conştientizînd faptul că presa este o „putere” în stat, forţele politice recurg la mijloacele de informare în masă, în vederea promovării şi difuzării unor informaţii convenabile la moment . În acest sens are loc o denaturare şi o dighizare a realităţii, cetăţeanului fiindu-i expusă şi impusă informaţia într-o aşa manieră şi formă, încît nu-i mai lasă loc pentru formarea opiniei proprii, de cele mai multe ori mesajele de informare cuprinzînd doar o latură a problemei, sau doar un punct de vedere, în acest caz manipulîndu-se cu opinia societăţii, cu opinia poporului, în special în ceea ce ţine de sfera activității politicului. În asemenea situaţii nu mai putem vorbi de o libertate a presei, libertate de gîndire. Rolul presei, a mijloacelor de radiofuziune şi televiziune este acel de a aduce la cunoştinţa publicului orice fel de informaţie, „dar, expusă într-o manieră imparţială, lăsînd loc liberei aprecieri a cetăţeanului de a-şi forma o opinie şi o concluzie asupra celor recepţionate” important rămănînd ca presa să acționeze în interesul particularilor, al oamenilor de rînd, întrucat numai în acest fel își poate juca rolul de „cîine de pază al democrației”.

Este realitate faptul că forțele politice noi, ajungînd la putere, încep hărțuirea instituților de presă, pentru a le subordona și a-și promova propriul punct de vedere, folosind diferite metode și „pîrghii de influență” recurgînd în acest sens la pîrghile economice, politice, juridice, încălcînd astfel unul din principiile de bază: libertatea presei, principiu legat indisolubil de dreptul la informare.

Este adevărat, la moment avem multă presă, multă culoare la televiziune, multe posturi, dar mai puţină informaţie utilă publicului, veridică, care ar reflecta realitatea în esenţa ei. O înjurătură a unui politician va fi preluată de toată presa, va fi discutată şi interpretată pînă la absurd, pe cînd anumită informaţie de care societatea are nevoie şi pe care societatea trebuie să o cunoască, este deseori „dosită”, „trecută sub tăcere” sau „denaturată”, în dependenţă de voinţa şi ideologia puterilor politice din stat, care, pe lîngă toate puterile și prerogativele pe care și le-au asumat, şi-au asumat şi „obligaţia de manipulare a opiniei societăţii”.

13

BIBLIOGRAFIE:

1) Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994, intrată în vigoare la 27 august 1994;

2) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată la 10.12.1948.3) Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor fundamentale încheiată la Roma, la 4.11.1950;4) Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 19 din 16 iunie 1998 privind

controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 603 din 03 octombrie 1995, legea nr. 1399 din 05 decembrie 1997, hotărîrea parlamentului nr. 1383 din 26 noiembrie 1997 şi Hotărîrea Parlamentului nr. 1385 din 26 noiembrie 1997;

5) Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 42 din 14.12.2000 despre controlul constituţionalităţii art. 23/1 alin. (2) din legea audiovizualului nr. 603 din 03 octombrie 1995;

6) Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1897 (2010) privind Respectul libertăţii mass-media;

7) Recomandarea Nr. R (81) 19 a Comitetului de Miniștri către Statele membre privind accesul la informațiile deținute de autoritățile publice;

8) Principiile de la JohanNesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare și accesul la informație, http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/principiile-de-la-johannesburg.php;

9) Codul Civil al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 06.06.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.82-86/661 din 22.06.2002;

10) Codul Penal al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 18.04.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.72-74/195 din 14.04.2009;

11) Codul audiovizualului nr. Nr. 260 din 27.07.2006;12) Legea privind accesul la informaţie nr.982-XIV din 11.05.2000,

Monitorul Oficial al R.Moldova nr.88-90/664 din 28.07.2000;13) Legea privind transparenţa în procesul decizional, nr. 239-XVI din

13.11.2008, Monitorul Oficial nr.215-217/798 din 05.12.2008;14) Legea cu privire la reutilizarea informatiilor din sectorul public nr. 305

din 26.12.2012;15) Lege cu privire la secretul de stat nr. 245-XVI din 27.11.2008, Monitorul

Oficial nr.45-46/123 din 27.02.2009;16) V. Puşcaş, S. Cobăneanu. Rolul Curţii Constituţionale în exercitarea

dreptului la informaţie // "Justiţia Constituţională", 2005, nr.4, pag.9;17) Ghidul de aplicare a Legii nr. 982 privind accesul la informație // Centrul

acces-info, Chişinău 2003;18) http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Theodore+Roosevelt.

14