U.L.B.S., FACULTATEA DE “ŞTIINŢE”

DOMENIUL E.F.S.

SPECIALIZAREA E.F.S.Ş.

În ce sens în gândire au loc procese cognitive superioare şi cum

putem să arătăm interacţiunea dintre dezvoltarea capacităţii

motrice şi gandire ?

STUDENT: VLAICU DAN MARIUS

MASTER, AN I

În ce sens în gândire au loc procese cognitive superioare şi cum putem

să arătăm interacţiunea dintre dezvoltarea capacităţii motrice şi

gandire ?

Conceptul de psihomotricitate

Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit şi acest demers vine din

dorinţa specialiştilor de a dezvolta domeniul, fiind o disciplină aflată la

răscrucea mai multor ştiinţe şi în acelaşi timp, o terapie sau o teorie activă ce

vizează creşterea şi dezvoltarea copilului, educarea şi reeducarea lui: la

copil, înainte de aparatul vorbirii, mişcarea constituie mijlocul unic de

expresie şi primul instrument al psihismului.

Psihomotricitatea este rezultatul integrării educaţiei şi maturizării

funcţiilor motrice şi psihice, iar în ceea ce priveşte mişcările, face trimitere

la determinarea lor (voinţa, afectivitatea, nevoile, impulsurile).

Noţiunea de psihomotricitate a fost folosită pentru prima dată de Ernest

Dupre când explica „debilitatea motrică”, determinată de imperfecţiunile

funcţiilor motrice ce trebuie adaptate activităţilor cotidiene (Albu, A., Albu,

C., 1999: 3).

Astfel, psihomotricitatea vorbeşte despre activitatea proceselor psihice

asupra corpului (procese care modelează) dar şi a acţiunilor motrice asupra

psihicului uman. Păunescu C. (1994: 31) susţine că trupul este „cel mai

natural instrument de comunicare al omului”, el asigurând „adaptarea,

reglarea homeostatică şi psihosocială prin montaje simbolice pe care grupul

social le fixează definind atitudinile permise sau interzise, semnificaţia

gesturilor a poziţiilor sau a mişcărilor”.

Cele mai importante procese psihice cognitive superioare sunt:

gandirea memoria, imaginatia.

Gandirea

Gandirea nu opereaza cu obiecte individuale, ci cu relatii. Aceste

relatii pot ficategoriale (sunt evidentiate in cadrul piramidei conceptelor;

exemplu: pasare-gaina) si determinative (relatii de determinare de orice fel:

relatii cauza-efect, genetice, functionale etc.; exemplu: ou-gaina).

Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in

reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii

coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre

relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si

rationamentelor.

Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt:

- sistemele operationale de nivel intelectual;

- conceptele si insusirea lor prin invatare;

- intelegerea;

- rezolvarea de probleme.

Componenetele si structura gandirii

Gandirea are doua mari componente, una informationala si

alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune

de “unitati informationale” despre “ceva” anume – obiecte, fenomene,

evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale

informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei

problematice, sa asigure adaptarea la mediu).

Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si

procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare,

combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor

cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme. Gandirea foloseste doua categorii de

operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire

si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,

generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai

in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de

cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim

mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse.

Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o

foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la

adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii. Acestea

pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun

organizare si diferentiere interioara intre elementele componente, coerenta si

operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului.

Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire.

Imaginaţia

Imaginaţia ocupă o poziţie aparte pe continuumul activităţii de

cunoaştere. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se

direct pe memorie, pe de altă parte, ea deviază traiectoria care merge spre

gândire, făcând o buclă.

În psihologie, imaginaţia se defineşte ca proces intelectual (cognitiv) de

selectare şi combinare în imagini noi, elemente din experienţa anterioară sau

de generare de imagini fără corespondent în această experienţă. Produsul

activităţii imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el

presupune proiecte şi planuri complexe, care se obiectivează în diferite

forme – inovaţii, invenţii, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.

Imaginaţia joacă un rol esenţial în activitatea umană, incluzându-se ca verigă

componentă centrală a creativităţii. Ea aduce un spor considerabil la

cunoaşterea realităţii date şi a viitorului, a posibilului.

Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli şi norme

riguroase, ce-i impun întotdeauna congruenţa sau compatibilitatea cu

realitatea obiectivă, imaginaţia este liberă de canoane, ea putându-se mişca

nu numai pe tărâmul realului perceptibil, ci şi pe cel al fantasticului şi

fantasmagoricului. Ea nu are aşadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o

notă de inedit, de noutate.

În cursul vieţii, imaginaţia traversează o traiectorie complexă:

exuberantă, irezistibilă şi nearticulată în copilărie, devine structurată,

persistentă şi orientată finalist constructiv în adolescenţă, productivă şi

instrumentală în tinereţe şi slabă, rigidă, la vârstele avansate. Pe măsura

dezvoltării şi consolidării structurilor gândirii, imaginaţia se mulează din ce

în ce mai mult pe probleme reale, integrate activităţilor sociale actuale în

domeniul artei, tehnicii, ştiinţei.

Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizează,

imaginaţia se organizează în adâncime pe câteva niveluri funcţionale, şi

anume: nivelul oniric, nivelul reveriei şi nivelul intenţional orientat, în

cadrul căruia se delimitează imaginaţia reproductivă, imaginaţia creatoare şi

visul de perspectivă.

Memoria

Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare

prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea

imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau miscarilor din

trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea

senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii

oameni predominand memoria senzorial-intuitiva,la altii cea verbal-

abstracta.

Recunoasterea si reproducerea,ca procese ale memoriei sunt

conditionate de procesul fixarii,al memorarii.Memorarea poate fi

intentionata(voluntara)sau neintentionata(involuntara).Recunoasterea se

realizeaza in prezenta stimulilor senzoriali sau verbali care au actinonat si

anterior, in vreme ce reproducerea  se realizeaza in lipsa acestor stimuli.De

aceea,in general recunoasterea se realizeaza mai lesne decat

reproducerea.Fenomenul invers memorarii este uitarea,care se manifesta prin

incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaste,iar uneori prin reproducere

sau recunoastere eronata.Se pot diferentia memrarea logica si memoria

mecanica,dar specifica pentru om este memorarea logica,bazata pe

intelegerea celor memorate.Din punct de vedere neurofiziologic memoria

poate fi explicata intre altele prin plasticitatea mare a sistemului nervos si in

special a emisferelor cerebrale,prin urma excitatiilor din scoarta cerebrala

dupa ce stimuli au incetat sa actioneze prin fixarea legaturilor conditionate

care sunt cu atat mai consolidate cu cat asocierile au fost repetate mai

mult.In desfasurarea memoriei intervin diferite tipuri de de

asociatii:asociatia prin contiguitate in spatiu si timp,asociatia prin asemanare

si cea prin contrast.Caracteristice pentru memoria umana sunt mai ales

asociatiile logice,bazate indeosebi pe relatiile de cazualitate.

Succesul în activităţile speciale cum ar fi cea cu caracter

competiţional au

la bază capacitatea de autoreglare voluntară a emoţiilor, gândurilor şi

acţiunilor,

capacitatea de concentrare şi comutare rapidă a atenţiei, de desfăşurare a

unei

activităţi dificile timp îndelungat, de susţinere a efortului în condiţii de

oboseală

şi de intervenţie a factorilor perturbatori externi.

Însuşirea unor deprinderi de autoreglare a stărilor psihice asigură o

bună

autoreglare volitivă, blochează sau diminuează efectul emoţiilor negative

asupra performanţei şi contribuie la mobilizare şi la depăşirea dificultăţilor

specifice activităţilor competiţionale.

Acţiunile reglatorii se pot desfăşura spontan, în această accepţie

întrega

activitate psihică are rol reglator, sau dirijat. În acest ultim caz ne referim la

o

serie de metode şi tehnici bine conturate pe care le utilizează antrenorul,

psihologul sau sportivul însuşi pentru a controla stările psihice.

Se distinge de obicei între reglarea din afară (heteronomă) şi

autoreglare.

Totuşi reglarea heteronomă acţionează de fapt tot prin amorsarea, activarea

şi

facilitarea mecanismelor proprii de autoreglare în maniere adecvate

solicitărilor

situaţionale. Pe de altă parte intervenţia heternomă creşte gradul de

obiectivitate şi uşurează efortul autoreglator.

Metodele şi tehnicile de autoreglare rezolvă în principal următoarele

probleme ale pregătirii psihologice a sportivilor pentru performanţe de

excepţie:

a. creşterea clarităţii şi preciziei reprezentării mişcărilor;

b. creşterea capacităţilor de concentrare, stabilitate şi distributivitate a

atenţiei;

c. elaborarea unor montaje psihologice şi seturi mentale referitoare la

execuţia corectă, la mobilizarea în vederea efortului ce trebuie depus, la

posibilitatea şi probabilitatea câştigării competiţiei;

d. diminuarea semnificaţiei stresante a competiţiei (sub raportul distresului);

e. reducerea încărcăturii nervoase legate de prestigiu;

f. eliminarea emoţiilor negative, ideilor disfuncţionale sau obsesive ce

survin adesea înaintea startului;

g. înlăturarea blocajelor şi barierelor psihice care exercită un rol negativ

asupra eficienţei acţiunii (teama de un anumit adversar, de rezultat,

amintirea unei traume suferite, excesul de autoconştientizare etc.);

h. mobilizarea motivaţională pentru concurs, pentru obţinerea victoriei;

i. educarea obişnuinţei de a se deconecta de stimulii perturbatori externi;

j. educarea la sportivi a stabilităţii psihice pe direcţia pozitivă;

k. creşterea rezistenţei la stres şi la frustrare (aşteptări prelungite, arbitraje

necorespunzătoare etc.);

l. economia de energie, folosirea eficace a activării şi efortului şi în mod

deosebit, refacerea rapidă şi eficientă a rezervelor energetice post-efort.

Deprinderi psihice de autoreglare

Termenul „deprindere” se referă la caracteristicile de ordin calitativ ale

actelor bine învăţate. Construirea unei deprinderi este rezultatul nu doar al

învăţării ci şi al exersării corespunzătoare în contexte practice sau didactice

ale

unui act fizic, mental, etc. Aşa cum există deprinderi motrice, igienice,

intelectuale, etc. există şi deprinderi psihice.

Deprinderile psihice sportive (DPS) au fost sistematizate şi descrise de

specialiştii români încă din anii 70’, începând cu munca prof. dr. Mihai

Epuran.

DPS se formează şi se dezvoltă diacronic în timp, combinându-se şi

integrându-se pe măsura exersării lor în situaţii concrete.

Formarea acestor deprinderi psihice este un proces de învăţare care cere

timp, efort şi angajament. Sportivii merită informaţi cu privire la beneficii şi

susţinuţi motivaţional pentru realizarea acestui tip de efort. Una dintre

manierele

de informare este înlăturarea prejudecăţilor legate de procesul de antrenare a

deprinderilor psihice dintre care enumerăm:

- sunt numai pentru sportivii cu „probleme”;

- sunt numai pentru stadiul de mare performanţă;

- sunt soluţii „rapide”;

- nu sunt eficiente.