Petru Popescu

Dulce ca mierea e glonţul patriei

,,Noi vom cădea pentru patrie, oricum trebuie să cădem pentru patrie, nu

avem de ales. Dulce ca mierea e glonţul patriei. Glonţ fabricat în

schimburi de opt ore, de femei care râd şi îşi dau coate şi povestesc

despre iubiţii lor, glonţul patriei, dulce, dulce ca mierea.”

Printre atâţia Popeşti ai literaturii române, Petru Popescu se detaşează măcar dintr-un punct de vedere, şi anume că este, în anii comunismului, primul scriitor impus de cititori, ci nu de critică. Numele său devine sinonim cu best-seller. Nu aparţine nici unei ,,bisericuţe”, nu apare în manualele şcolare şi nici în ,,Omagii”, ba i se reproşează că ar fi prea tânăr pentru a scrie despre probleme serioase şi grave precum iubirea, moartea sau războiul. Scriitorul este confundat cu personajele sale, este intelectualul prin formaţie, anglo-saxonă, are alură de sportsman, e ahtiat după filme, e cultivat şi elegant, nonconformist şi chiar extravagant. Imaginea sa nu se potriveşte cu aceea a ,,muncitorului intelectual”, cu bască şi cămaşă albă, închisă obligatoriu până la ultimul nasture. Părăseşte ţara în culmea gloriei, se stabileşte în S.U.A., o ia de la zero şi devine scriitor şi scenarist de succes tocmai la Hollywood, precum Jean Negulesco. Destinul său aminteşte de Mircea Eliade şi prozatorul îşi conturează o descendenţă literară din înaintaşi de limbă engleză, toţi scriitori de mare tiraj – E.A. Poe, Ernest Hemingway, H.G. Wells sau Joseph Conrad, toţi reproiectând asupra mediului natal gloria propriei lor aventuri în lume. Scriitorul chiar face un fel de confesiune de suflet: ,,...mă leagă o intimitate suplimentară de Joseph Conrad. Visez ca, aşa cum publicul internaţional reacţionează la numele lui – Conrad? Polonez de baştină, Poponia – să reacţioneze şi la al meu: Popescu? Român de baştină, România. Dar am un avantaj asupra lui Conrad – el şi-a schimbat numele din iniţialul Korzeniewki. În timp ce lui Petru Popescu îi stâlcesc numele, în clipa de faţă douăzeci de naţii.”

Preocuparea sistematică a prozatorului este aceea de a desemna un profil moral şi spiritual al generaţiilor născute în anii războiului. Prins era un roman citadin, în buna tradiţie a literaturii interbelice, zonă cu care numele scriitorului a fost mereu asociat.

Al doilea roman al lui Petru Popescu, Dulce ca mierea e glonţul

patriei şi titlul nu este deloc ironic,se apropie ca formulă de jurnalul intim, având înfăţişarea unui document de autenticitate sufletească şi intelectuală.

Cartea îşi plasează acţiunea în timp de pace, anii `60-`70, cu televizor, automobile, blugi, miresme hippie, dar toate nucleele sale tematice se definesc printr-o permanentă raportare la ceea ce chiar titlul anunţă. Viaţa personajelor, reflecţia, visele, iubirea, toate se găsesc la un moment dat în relaţie cu experienţa războiului, cu tot ce prilejuieşte acesta. Fie că este vorba despre un război trăit cu adevărat, fie că este vorba despre războiul despre care se scrie şi se vorbeşte sau despre războiul aşa cum îl ,,presupune” şi îl ,,prevede” instrucţia militară, aceasta va fi permanent entitatea care va orienta şi va influenţa perspectiva autorului şi a personajelor sale.

După aberanta şi nimicitoarea prezentare a armatei române şi a războiului din Negura lui Eusebiu Camilar, cartea lui Petru Popescu are valoare reparatorie şi tămăduitoare. Aerul uşor nostalgic şi blând pe care îl degajă bătrânii foşti combatanţi este binevenit şi ,,normal” în contextul încercării de restabilire a adevărului istoric.

Personajul principal (nu are nume; nicăieri în roman nu i se rosteşte numele), tânăr absolvent al Facultăţii de istorie (lucrarea sa de diplomă avusese ca subiect chiar participarea României în al Doilea Război Mondial) provine dintr-o ,,familie de ofiţeri de carieră”. Armata este, de fapt, a doua familie a sa. Primele sale amintiri se leagă de vizitele unchilor săi, toţi ofiţeri, cu uniforme curate şi cizme lustruite. Eroul chiar ajunge, la vârstă fragedă, să poată diferenţia perioada de pace de cea de război în funcţie de aspectul cizmelor: cizme lustruite – pace; cizme murdare de noroi şi prăfuite – război.

Ajuns el însuşi soldat, ,,elev” la şcoala de ofiţeri, nevoit să-şi satisfacă stagiul militar obligatoriu, se vede constrâns să se desprindă aproape total de ceea ce el numeşte ,,viaţa civilă”. De la limbaj, până la obiceiuri şi ţinută, totul e dictat de noi reguli, iar protagonistul narator surprinde într-un stil ironic-umoristic ticurile şi atitudinile comandanţilor: ,,când răspundeţi unui superior, tare, să-i sară şapca din cap”, sau o replică a maiorului, nemulţumit de neseriozitatea şi mofturile noilor veniţi: ,,Asta e armată, nu sindicat!”

Desprinderea de ,,civilie” se face greu. Însoţit de câţiva prieteni, eroul sosise la unitate cu un Mercedes ,,împrumutat” de la o întreprindere după o ultimă escapadă prin Bucureşti, înainte de chinul instrucţiei militare. La început, dezorientat şi amuzat, protagonistul începe apoi să se simtă înstrăinat în această nouă lume. Cu timpul, se obişnuieşte, acceptă rigorile armatei, muncile şi antrenamentele, severitatea şi ciudăţeniile superiorilor. Pe măsură însă ce se conformează şi se adaptează noii vieţi, pierde din identitate, dispare sub uniformă, iar reperele de altă dată nu mai funcţionează, zilele nu mai au nume şi sunt toate la fel. Îi mai rămâne doar pasiunea pentru cinematograf: ,,Erau filme adevărate, erau viaţa însăşi, cea pe care n-o apucasem, întârziat cum eram.” Viaţa autentică este căutată în paradisul imaginilor artificiale, contrafăcute.

Ajuns într-un univers guvernat de reguli stricte şi dure, cum este cazarma, unde individualităţile se topesc într-o masă indistinctă de uniforme (ştergerea oricăror diferenţe este foarte bine sugerată prin ninsoarea abundentă care cade tot timpul, în primele săptămâni de armată), într-o ambianţă de ,,început de lume” aşadar, eroul lui Petru Popescu trece printr-o criză de identitate: ,,Am încercat să-mi amintesc ceva, orice, n-am reuşit. Eram complet despărţit de mine. M-am plimbat fără busolă prin coridoarele fragede, virgine ale propriului meu creier, îl găseam spălat şi gol.”

O infecţie la o măsea îl aduce în Bucureşti (,,senzaţia stranie a unui alt oraş, nu mă părăsea”), la Spitalul Militar, unde o cunoaşte pe Laguna, o femeie aparent misterioasă, de 33 de ani, cu zece ani mai tânără decât el, şi care îl va vizita ulterior la cazarmă. După ceremonia depunerii jurământului, prima permisie în oraş îl va aduce în apartamentul proaspetei sale cunoştinţe. Deşi de-abia se cunosc, cei doi se comportă firesc, de parcă s-ar revedea după mult timp. Soţul Lagunei fusese şi el militar, pilot mort într-o misiune. Fotografia unui bărbat (ambiguitate întreţinută pe tot parcursul cărţii) se află încă în cameră şi complicaţiile unei relaţii din trecut o tulbură pe femeie şi o fac reticentă în legătură cu noua pasiune. Această primă vizită este un semieşec, iar camarazii de arme sunt dornici de amănunte picante, pe care eroul nu le poate dezvălui, pentru că ele nu prea există.

La următoarea învoire, protagonistul trece pe acasă şi aici îl întâmpină doar fotografii vechi ale unchilor în uniforme de ofiţeri, uniformele războiului trăit,ale cărui angoase şi evenimente copilul abia le ghicea din discuţiile aceloraşi unchi cu părinţii. Pe unul dintre aceştia îl şi vizitează – unchiul Nicu, fost militar de carieră, a luptat în ambele

războaie, a făcut opt ani de prizonierat şi întors acasă nu şi-a mai recunoscut vechea lume la fel cum, la rândul ei, aceasta l-a respins şi l-a ignorat. După război a lucrat ca inginer într-o întreprindere. Unchiul Nicu, cel care obişnuia să citească tratate de istorie, acum nu mai citeşte. Discuţiile tânărului cu bătrânul ofiţer reprezintă un trist prilej de a vedea războiul prin ochii unui fost combatant.

Tânărul este indignat că într-o carte despre al doilea război mondial, scrisă de un american ,,cu un nume complicat”, nici nu se pomeneşte de România, dar înţeleptul care a trăit istoria, ajuns la această vârstă, pare să-i înţeleagă sensurile: ,,România a luptat mai bine de patru ani în cele două războaie din ultimul război. A pierdut un milion de oameni. Pentru un război care nu a fost al ei, s-a plătit printr-un altul.”

Americanul încearcă în cartea sa o ,,panoramă cât mai obiectivă şi cuprinzătoare”. El vrea să iasă din ,,clişeele şi prejudecăţile istoriilor de până acum.” Protagonistul observă că autorul minte prin omisiune şi nemulţumirii acestuia se opune tonul împăciuitor al bătrânului: ,,Fiecare vede istoria cum vrea el s-o vadă. Fiecare mare naţiune are o istorie a ei, care o favorizează tocmai pe ea. O naţiune mare încearcă să impună naţiunilor mai mici istoria aşa cum o concepe ea.”

Fidel ideii sale că istoria este o ştiinţă exactă (deşi undeva în roman protagonistul se înteabă: ,,Mai are cineva nevoie de profesori de istorie?”), eroul nu poate accepta uşor asemenea teorii, mai ales din partea cuiva care a ,,făcut istoria”: ,,Bine, unchiule, dar care e istoria adevărată, istoria?” Replica fostului ofiţer este simplă şi şocantă şi se naşte chiar din experienţa celui care nu numai că a făcut istoria, dar a şi trăit-o: ,,De fapt, o istorie adevărată nu există.”

A căuta istoria în cărţi sau la cinema este o greşeală. Există tot atâtea istorii, câţi oameni au participat la ea. Termenul în sine devine interpretabil, atât ca ştiinţă, cât şi ca relatare, istorisire deci, fabulaţie: ,,Există un moment foarte scurt, cu totul efemer, momentul pur al întâmplării, adică acea clipă în care lucrurile se întâmplă. Pe urmă, ceea ce s-a întâmplat începe să se falsifice, şi cu cât trece vremea, cu atât se falsifică mai tare. Iar oamenii, cei care au trăit-o ori numai au auzit-o, cei care au făcut-o şi cei care au suferit-o, o falsifică şi ei, unii lucid, alţii, de bună-credinţă, fără să-şi dea seama.”

Se nasc chiar paradoxuri: istoria recentă este mai greu de ştiut cu adevărat decât istoria veche, antică. Explicaţia ar fi că istoria modernă este cea mai interpretată şi interpretabilă. În ea contează mai mult interpretarea

faptelor, decât faptele înseşi: ,,Istoria nu mai e făcută din fapte, ci din interpretări.”

Amintirile unchiului Nicu din perioada zbuciumată a războiului sunt în spiritul celor trăite de eroii rebrenieni sau camilpetrescieni. Pe front domnea un haos total: radioul spunea una, aliaţii alta, duşmanii ceva, trupa credea şi ea cu totul altceva, încât a găsi adevărul aici era o încercare absurdă. Chiar pentru cei care fac istoria, aceasta este de neînţeles. Unchiul Nicu visa la perioada de pace pentru a se informa şi a afla ce a trăit. Chiar acest personaj este un interpret al istoriei şi a interpretat-o la propriu şi la figurat, până nu l-a mai interesat deloc. Partea tragică a unei istorii este că ,,pentru interpretările astea mor oameni.”

Revenind la istoria amoroasă, protagonistul o revede după o vreme pe Laguna (povestea de dragoste curge chinuit şi sincopat), dar gesturile şi cuvintele celor doi par mai degrabă a pune punct unei relaţii ce nici nu a apucat să se înfiripeze bine. Totuşi, reîntors la cazarmă, eroul nu-şi poate lua gândul de la ea. Niciodată nu va putea fi sigur de motivaţiile şi de sentimentele femeii şi nici de ale sale. Spre sfârşitul romanului, personajul va petrece patru zile cu Laguna, după terminarea stagiului militar, la Sighişoara, dar eliberarea din armată va coincide cu eliberarea de chinul iubirii contorsionate, căci femeia primeşte un telefon care hotărăşte soarta cuplului. Eroina alege să se întoarcă la o mai veche iubire. Dragostea împlinită îl dezamăgeşte pe protagonist: ,,Iubirea se întâmplase, dar neînsoţită de conştiinţa ei.”

Pe tot parcursul cărţii eroul pendulează între istoria de amor şi istoria istoriei şi a războiului. Vizitele sunt alternante şi ulterior se vor canaliza mai mult către unchiul Nicu şi camarazii de arme ai acestuia. Revenirile în casa bătrânei rude au darul de a reface nişte legături pe care vârsta şi preocupările personajului păreau să le fi slăbit. Tânărul se descoperă pe sine neliniştit şi revoltat, ,,supărat” pe istorie, deoarece aceasta nu-şi recompensează copiii. Unchiul Nicu nu se bucură de nici un avantaj. Este sărac şi pus la index. Pentru că a luptat împotriva ruşilor, se sugerează că a avut anumite neplăceri de ordin politic. Se hrăneşte prost şi o duce prost. Suferă de inimă şi nu a mai voiajat de la război. Lipsa de patimă cu care îşi priveşte propria viaţă şi înţelepciunea vârstei îl fac să găsească partea bună a lucrurilor chiar şi într-o catastrofă, comentând comic-dureros ,,avantajele” războiului: ,,Marea mea ocazie de călătorie pe gratis a fost războiul.” Amintirile veteranului îl ating şi pe Johnny, alt unchi, care avea ,,damblaua” de a se enerva şi chiar de a-i lua la palme pe cei care desconsiderau istoria sau nu se interesau de războaie.

Pe de altă parte, dacă evenimentul trăit este inevitabil supus distorsiunii şi subiectivismului, cărţile de istorie nu vor avea puterea de a restabili adevărul: ,,Nici o carte din lume nu mă poate învăţa pe mine ceea ce am făcut eu însumi. Ce am trăit eu în războiul ăsta, cărţile nu pot cuprinde. [...] N-am de gând să citesc nici un istoric, ridicol sau genial, ca să înţeleg că era să mor în război, şi că s-a întâmplat minunea să scap. Pentru mine, singurele clipe adevărate ale războiului sunt cele pe care le-am trăit eu. [...] Ca să găseşti istoria adevărată trebuie s-o fi trăit tu însuţi, să facă parte din amintirea ta. În cazul ăsta însă, nu mai poţi fi istoric.” De ce? Pentru că ceea ce ai trăit nu poate fi istorie, ci legendă, basm, închipuire. ,,Istoria este doar ceea ce nu ai trăit.”

Este evident că vocile personajelor se confundă adesea cu cea a autorului, ele devin ,,mesageri” ai acestuia. Formula însăşi a cărţii este aceea a romanului de atitudine, în care totul serveşte susţinerii ideii autorului faţă de evenimentele şi întâmplările narate.

Asupra bătrânului se abate şi pericolul pierderii memoriei. Uitarea nu mai este un balsam, deoarece anulează câte ceva chiar din istoria trăită (care se confundă cu viaţa proprie) şi când uiţi cu totul înseamnă că nici nu s-a întâmplat. ,,O să-mi văd cicatricile rănilor şi n-o să ştiu de unde le am. O să fie ca şi cum n-am luat niciodată parte la război.” Gândul fugar al protagonistului-narator şi confident este că unchiul său uitase războiul tocmai pentru că acesta devenise ceva neînsemnat, derizoriu. Pot fi experienţe mai grave decât războiul? Evident, războiul de după război, perioada postbelică la noi.

Cartea este construită pe o alternanţă continuă între trecut şi prezent, istorie reală şi istorie trucată sau ,,jucată”. Experienţei autentice de pe front a bătrânului ofiţer i se opune ,,războiul de mucava” pe care îl ,,interpretează” ca un actor docil protagonistul într-un film documentar, menit să prezinte viaţa soldăţească şi starea armatei române postbelice şi să înflăcăreze inimile. Cum arată istoria, fie ea şi recentă, pe ecran? - ,,fotografii tulburi, filme tremurate, jurnale îngălbenite, însemnări neciteţe.” Distanţa în timp se şterge, filmul documentar în care eroul însuşi avusese un rol poate avea orice vârstă şi poate exemplifica orice conflict. ,,Istoria se neagă pe sine, prin înseşi probele pe care le lasă, ca să se confirme pe sine.”

O ingenioasă schimbare de plan (totul se întâmplă în visul eroului, cum se clarifică în finalul capitolului) reface o scenă de război în care protagonistul luptă ,,de-adevăratelea”. Există explozii, răni, sânge şi morţi. Totul în ,,realitatea reală” a naraţiunii. Soldaţii care purtau uniforme, acele

pete verzi ca iarba sau ,,câtă frunză şi iarbă” de la începutul cărţii, devin aici doar simple ,,pete verzi de cadavre”, minimalizaţi, lipsiţi de valoare ca nişte deşeuri. Schimbarea bruscă a ,,realităţii” îl deconcertează pe cititor. Scena seamănă intenţionat cu ceea ce se vede în filmele americane de gen, cu ,,good guys and bad guys”, care luptă până la ultimul cartuş. Se întâmplă ceea ce era de aşteptat, ,,ceea ce se întâmplă întotdeauna la război: mori fie că vrei, fie că nu, şi mai ales mori înainte să vrei.” Izolat într-o şcoală, alături de camarazii şi prietenii săi, eroul aşteaptă atacul decisiv al inamicilor, fiind hotărât să-şi vândă scump pielea, sfâşiat de o sete ca aceea a morţilor. Limbajul însuşi este tipic cazon, tot ca în filmele mai sus menţionate: ,,să ne cărăm”; ,,s-o întindem”. Stilul este simplu, dinamic şi... anglo-saxon: ,,ăştia trag al dracului”; ,,vitele dracului.”

Războiul schimbă regulile şi modifică şi comportamentul: Gigi, cel care iubea şcoala, urinează într-o sală de clasă, unde s-au refugiat eroii de teama duşmanului: ,,la război, ca la război!” Apoi, morţii stau în bănci, conştiincioşi ca la lecţie. Dacă orice soldat ar conştientiza prezenţa continuă a morţii şi s-ar gândi tot timpul la asta, nu s-ar mai duce nimeni la război, nu ar mai exista soldăţime şi nici conflicte armate. Se inserează şi aici clasica idee a jurământului depus şi a obligativităţii ostaşului de a-l respecta. ,,O iubesc (ţara n.n.) în clipa asta? Da, îngrozitor, morbid.”

Umorul, aparent involuntar, este prezent nu neapărat pentru a detensiona atmosfera, ci pentru a sublinia şi mai mult aberaţia războiului. Gigi se pregăteşte să se culce, deoarece ,,vreau să mor odihnit. Mi se pare mai uşor”, explică el. Gândurile soldaţilor aflaţi în vecinătatea morţii sunt simple, ca şi bucuriile de ultim moment: o ţigară, un coniac sau poate o femeie. Protagonistul îşi dezvăluie acum atitudinea duioasă şi profund patriotică, uşor patetică, dar nicidecum demagogică referitoare la dragostea de ţară; ,,Noi vom cădea pentru patrie, oricum trebuie să cădem pentru patrie, nu avem de ales. Dulce ca mierea e glonţul patriei. Glonţ fabricat în schimburi de opt ore, de femei care râd şi îşi dau coate şi povestesc despre iubiţii lor, glonţul patriei, dulce, dulce ca mierea.”

Trezirea din vis este simţită ca o eliberare. Durerea morţii este asociată cu un ,,orgasm uriaş, o golire necunoscută şi imposibil de realizat cu vreo femeie.” Fericirea celui deşteptat din coşmar este enormă, a aceluia care a visat că a murit şi se trezeşte uşurat că încă este în viaţă.

Revenit în casa unchiului Nicu, eroul este martorul unui chef cu vechii amici şi camarazi de arme, colonelul Banu, generalul Ocneanu şi colonelul Lupu. Aceştia fac glume fără perdea şi discută, evident, despre război, despre locurile unde au fost răniţi, despre prizonierat, moarte şi

sacrificiu pentru ţară. Tânărul descoperă uimit că nu îi poate vedea pe aceşti ,,civili” bătrâni şi blânzi, cu hainele lor cam roase şi demodate, cu pofta de viaţă încă vie, în vâltoarea războiului: ,,Simţeam o vibraţie teribilă în tot creierul. Ceva din vibraţia lor de acum un sfert de veac. Lumina parcă scăzuse. Îi vedeam mai vag. Erau prost îmbrăcaţi, prost hrăniţi, bătrâni, sfârşiţi. Fuseseră câte-un glonţ de carne, câte-o pulsaţie în creierul imens al războiului pentru care trăiseră. Tinereţea lor, viaţa lor, bătrâneţea lor, totul supt şi mâncat de acest război.” Acest moment marchează pentru personaj revelaţia şi clarificarea, căci tânărul înţelege importanţa faptului că el are şansa de a alege, are privilegiul opţiunii. Laguna înseamnă viaţă, iubire, vitalitate: ,,Aveam nevoie de ea [...] fugeam în tinereţea ei, în neştiinţa ei de femeie, în frăgezimea ei, străină de arme, fugeam din câmpul de cadavre, din craterul gigantic plin de dărâmături...”

În altă ordine de idei, comentariile foştilor combatanţi sunt savuroase şi pătimaşe. Colonelul Lupu crede că vinovat de declanşarea războiului este Occidentul cu politica sa ,,imbecilă”. Confesiunea acestuia este marcată de durerea supravieţuitorului. A depus jurământ să-şi apere ţara, a plecat la război fără regrete şi cu speranţa întoarcerii. După 13 ani de lupte şi prizonierat s-a întors şi nu a mai găsit nimic, nici familie, nici prieteni, nimeni nu-l mai recunoştea. Ciung, deposedat fizic şi afectat de război, trăieşte şi nu mai recunoaşte nimic, nici oameni, nici oraş. Este un alienat care se întreabă unde a greşit, deoarece a respectat şi jurământ şi tot, şi este un om de onoare. El vrea să înţeleagă viaţa, rostul ei, de ce unui om i se dau asemenea încercări. Revoltei împotriva Occidentului, care s-a dezvoltat ferit şi apărat de noi, românii, i se asociază o veşnică dilemă: ,,Ce-am câştigat noi din războiul ăsta?”

Prin mărturiile şi dramele acestor personaje, Dulce ca mierea... este o carte dureroasă şi gravă, tristă şi profund umană despre consecinţele celui de-al doilea război mondial, dar şi o recuperare cinstită şi binemeritată a imaginii armatei române.

Onoarea militară obligă şi la recunoaşterea calităţilor duşmanilor. Nemţilor li se evidenţiază în război seriozitatea şi dragostea pentru disciplină. Aceştia nu sunt denigraţi ca la Eusebiu Camilar în Negura. Nu sunt nici bestii, nici fiare, nici imbecili, ci pur şi simplu oameni care îşi fac meseria şi respectă cu stricteţe ordinele. Ruşilor li se recunoaşte dârzenia cu care se apărau, dar nu li se exacerbează meritele şi nici calităţile ca în literatura anilor `50.

Chiar şi problema literaturii de război este adusă în discuţie, cu durere şi realism: ,,Uitaţi-vă la scriitorii de azi. Tot caut şi eu o carte bună în care să văd lucrurile cum au fost, şi războiul ăsta cum a fost! Şi peste ce dau? Câte-o cărţulie scrisă în grabă, de unul care pe vremea aia abia se năştea, şi care acum le face iute şi de mântuială, ca să umfle banii cât mai gros?”

Portretul i se potriveşte perfect lui Titus Popovici despre care Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine relatează că şi-ar fi ,,tapetat” o parte din pereţii casei cu banii luaţi în urma publicării romanului Străinul.

Paseişti şi inofensivi, bătrânii foşti combatanţi se consolează cu rememorări ale perioadei interbelice, cu micile plăceri – radioul, plimbarea la şosea, cârciumioarele cochete, investiţiile şi lumea bună.

Generalul Ocneanu, conu` Ghiţă, aduce la lumină chiaramintiri despre Hitler, care vin să completeze portretul dictatorului realizat de Marin Preda în Delirul. Tiranul era mititel şi părea rău bolnav, ,,pe ducă”. Ataşatul militar suedez chiar se bucura observându-l, la înmormântarea generalului german Dietl, crezând că şi Hitler se va curăţa curând: ,,E terminat!” Pe măsură însă ce dictatorul vorbeşte (deşi la început abia audibil) începe ,,să se încălzească! L-a dat dracu` pe general şi a început cu poporul german, cu destinul poporului german, cu dreptul poporului german.” Hitler acaparează auditoriul prin urlete, având control asupra maselor şi stăpânind ,,tehnica vocii”.

Documentele autentice, aici revistele italieneşti, vin să certifice istoria. Titlurile şi îndemnurile sunt aiuritoare. Pietrele funerare sunt folosite de ruşi pentru a construi puncte de apărare împotriva duşmanului: ,,Chiar şi pietrele din cimitire trebuie să lupte pentru Stalin.” La polul opus, este prezentat poporul german scofâlcit de foame. Ofiţerii nemţi la Bucureşti cumpără frişcă în cantităţi impresionante, miraţi că nu se dă pe cartelă. Această parte a romanului poate fi considerată şi o istorie a mentalităţilor. Metehnele românilor nu se estompează nici în lagăre, deoarece fură mâncarea şi nici măcar nu pot fi dovediţi. Pe de altă parte, comportamentul nemţilor stârneşte admiraţie şinedumerire, aceştia jucând volei lângă linia întâi şi plecând pe tancuri numai în chiloţi, ca să se bronzeze. ,,Mă întreb şi azi: erau eroi sau brute?” În război, diferenţa între termeni nu mai are nici o importanţă. Armata germană era ,,numai inimi şi nervi”. ,,Nemţii sunt fatalişti, au un gust al tragediei pe care nici nu-l bănuim, o vocaţie a tragediei.” Secretul puterii lui Hitler este deconspirat cu simplitate: ,,Trage de dedesubt, de la fundul societăţii,

toată drojdia, toată otrava, cum a făcut el şi pune-o în frunte.” Trimiterea este clară la contemporaneitate şi reprezintă formula statului totalitar, aplicabilă şi pentru comunism şi pentru fascism, în aceeaşi măsură.

Foştii ofiţeri sunt şi nişte nostalgici ai războiului (,,Războiul cinstit e frumos”), văzut ca un joc de bărbaţi aleşi, ca într-o lojă secretă. ,,Pe front m-am distrat cum nu m-am distrat toată viaţa mea. A fost colosal. Frica de moarte apare pe timp de pace, nu în război”. ,,O armată e în sine un univers. Un război e un univers. Să fii soldat în armată, soldat în război ca o stea într-un infinit de stele, ca o cruce de lumină în noaptea cerului.”

Imaginea războiului abrutizant este aproape anulată. Bătrânii aceştia sunt capabili să-i descopere ,,frumuseţea”, deoarece coincide cu vârsta tinereţii, dar şi pentru că este o confruntare care solicită sentimente înalte, precum onoare, respect pentru adversar, datorie, admiraţie şi toate acestea nu mai sunt considerate vorbe goale ca la Rebreanu. Vina nu este a omului, ci a destinului. ,,De ce noi? Tot noi? De o mie de ani numai noi? De ce nu şi alţii?” Trăind şi făcând războiul, bătrânii se simţeau mai vii ca niciodată, datorită acutizării simţurilor. Astăzi însă au senzaţia că au murit demult, nimeni nu mai are nevie de ei şi umblă ca nişte strigoi ai trecutului, nesesizându-şi propria dispariţie: ,,Mă mir că nu am murit.” ,,Te înşeli. Am murit. Am murit demult, dar nu ne dăm seama. Poate că nu vrem să recunoaştem.”

Un ultim cadou de la unchiul Nicu este o carte despre primul război - Războiul cel mare, de George Zamfir, apărută în 1917, o dovadă despre cum ar trebui să se reţină istoria, nu prin vorbe, ci prin fotografii, căci lucrarea este un album cu imagini, mai elocvente decât sute de pagini de explicaţii.

Războiului adevărat trăit de bătrâni i se opune în prezentul narativ perioada de aplicaţii militare, care se doresc un fel de examen de absolvire a şcolii militare. Trupa este deplasată undeva în ţară, la munte, iar exerciţiile sunt doar o copie palidă a ceea ce a fost odată armata română. Comparaţia se face tot timpul, chiar dacă uneori destul de subtil şi indirect: ,,Aşa e istoria modernă. Se neagă, se falsifică, se bagatelizează pe sine însăşi prin meschinăria şi ambiguitatea dovezilor, datelor concrete ce le oferă posterităţii.”

După încheierea stagiului militar, după despărţirea de Laguna şi nunta Norei, nu lipsită de întâmplări senzaţionale şi epidermice, eroul se întoarce în Bucureşti şi îşi găseşte unchiul mort. Revelaţia extincţiei, pe lângă cea a iubirii, este un alt moment hotărâtor în ordinea existenţei personajului. Latentă până atunci, înţelegerea dramatică a absurdului şi

enormităţii războiului îl copleşeşte. Farsa istoriei, fatalităţile şi capriciile ei au pus în scenă o dramă falsă. El nu poate vedea în această moarte sfârşitul justificat şi solemn al unei vieţi sacrificate pentru ţară şi pentru generaţiile tinere. Pariul teribil cu istoria s-a dovedit fals, sortit eşecului: ,,Şi dacă a fost o greşeală? O tâmpenie? Dacă nu trebiua? Dacă s-a irosit degeaba? Şi de ce pentru noi? Ce dacă suntem tineri, încotro ne îndreaptă tinereţea? Şi tinereţea n-are nefericirile ei? Există măcar pensie pentru tinereţe? Rău a făcut! S-a sacrificat degeaba, pentru noi e inutil... Trebuia să nu se sacrifice! Să trăiască!”

Răspunsul colonelului Banu cade sec, simplu şi adevărat: ,,Eşti un prost!” Chiar faptul că tânărul se poate revolta, că a cunoscut iubirea, că poate să vadă filmele americane care îi plac atât şi să asculte muzica de jazz demonstrează că sacrificiul nu a fost degeaba.

Tema de meditaţie pe care o propune cartea se referă la avatarurile unei tinereţi pe care un a încercat-o nici o expertienţă fundamentală. De la o pasivitate aproape totală, de la absenţa oricărei nelinişti şi de la lipsa unei cât de vagi tensiuni interioare, protagonistul sfârşeşte prin a-şi pune întrebări: ,,...unde eram, cine eram, cine fusesem, încotro mă îndreptam?”

Iniţial, eroul aparţine unei lumi incapabile de a sesiza tragicul şi portretul său se regăseşte în observaţiile bătrânului: ,,Să-i întrebi pe tinerii din ziua de azi despre război, şi să-i vezi pe toţi că habar n-au, chiar dacă li s-a prăpădit în el tata sau mama. Au ei acum altele mai grozave în cap, nu poveşti de-astea învechite...”

Prof. Amalia Istrate, Lucrare pentru obţinerea gradului didactic I,

Războaiele secolului XX în literatura română – O lume fără eroism,

C.N. Alexandru Lahovari, 2005