pedeapsa inchisorii

84
CUPRINS CUPRINS PAGINA INTRODUCERE……………………………………………………………………….…5 CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE…………..……………………………...7 1.1.Etimologia şi definiţia pedepsei……………………………………………………...7 1.2.Dreptul societăţii de a pedepsi şi fundamentele acestui drept………………….….9 1.3.Sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare…………………………..……9 CAPITOLUL II. PEDEAPSA ÎNCHISORII…………………………………………...12 2.1.Principiile care stau la baza pedepsei închisorii……………………………………12 2.1.1.Legalitatea pedepsei închisorii…………………………………………...…12 2.2.2.Principiul caracterului personal al pedepsei închisorii……………………13 2.2.Funcţiile pedepsei închisorii…………………………………………………….…...15 2.2.1.Definiţie…………………………………………………………………..…15 2.2.2.Funcţii……………………………………………………………………….17 2.3.Scopul pedepsei închisorii…………………………………………………………....20 CAPITOLUL III. CONDIŢIILE EFICIENŢEI PEDEPSEI ÎNCHISORII……….…22 3.1.Individualizarea pedepsei…………………………………………………………....22 3.1.1.Referinţe istorice……………………………………………………….…… 22 3.1.2.Definiţie………………………………….………………………………….23 3.1.3.Criterii de individualizare a pedepsei închisorii…………………….….….24 2

Upload: florina-doroftei

Post on 16-Apr-2015

103 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

Drept penal

TRANSCRIPT

Page 1: Pedeapsa inchisorii

CUPRINS

CUPRINS PAGINA

INTRODUCERE……………………………………………………………………….…5

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE…………..……………………………...7

1.1.Etimologia şi definiţia pedepsei……………………………………………………...7

1.2.Dreptul societăţii de a pedepsi şi fundamentele acestui drept………………….….9

1.3.Sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare…………………………..……9

CAPITOLUL II. PEDEAPSA ÎNCHISORII…………………………………………...12

2.1.Principiile care stau la baza pedepsei închisorii……………………………………12

2.1.1.Legalitatea pedepsei închisorii…………………………………………...…12

2.2.2.Principiul caracterului personal al pedepsei închisorii……………………13

2.2.Funcţiile pedepsei închisorii…………………………………………………….…...15

2.2.1.Definiţie…………………………………………………………………..…15

2.2.2.Funcţii……………………………………………………………………….17

2.3.Scopul pedepsei închisorii…………………………………………………………....20

CAPITOLUL III. CONDIŢIILE EFICIENŢEI PEDEPSEI ÎNCHISORII……….…22

3.1.Individualizarea pedepsei…………………………………………………………....22

3.1.1.Referinţe istorice……………………………………………………….……

22

3.1.2.Definiţie………………………………….………………………………….23

3.1.3.Criterii de individualizare a pedepsei închisorii…………………….….….24

2

Page 2: Pedeapsa inchisorii

3.2.Pedeapsa închisorii trebuie să fie egală pentru toţi……………..……………...….30

3.3.Umanismul pedepsei închisorii……………………………………………………...31

3.4.Revocabilitatea pedepsei închisorii…………………………………………………31

CAPITOLUL IV. PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ…………………….…….32

4.1.Scurt istoric…………………………………………………………………………...32

4.2.Definiţie…………………………………………………………………………….....33

4.3.Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă…………………………………………..36

4.4.Practică judiciară…………………………………………………………………….37

4.5.Detenţiunea pe viaţă şi drepturile omului…………………………………………..40

CAPITOLUL V. SISTEMELE PENITENCIARE………………………………….....43

5.1.Definiţie…………………………………………………………………………….....43

5.2.Clasificarea sistemelor penitenciare………………………………………………...43

5.2.1.Sistemul închisorii în comun…………………………………………….....44

5.2.2.Sistemul celular…………………………………………………………......45

5.2.3.Sistemul auburnian………………………………………………….….…..47

5.2.4.Sistemul

progresiv…………………………………………………………...48

5.2.5.Sistemul reformator………………………………………………………....49

CAPITOLUL VI.EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ŞI A DETENŢIUNII PE

VIAŢ……………………………………………………………………………………....51

6.1.Scurt istoric al închisorilor din România………………………………………...…51

6.2.Aspecte privind sistemul penitenciar din

România………………………………...58

6.3.Criterii de separare a deţinuţilor…………………………………………………....61

6.3.1.Aspecte generale………………………………………………………...…..61

6.3.2.Categorii de condamnaţi la închisoarea de lungă durată………………....63

6.3.3.Condamnaţi primari şi condamnaţi recidivişti……………………….……64

3

Page 3: Pedeapsa inchisorii

6.3.4.Condamnaţi majori şi condamnaţi minori…………………………….…...64

6.3.5.Condamnaţi receptivi la acţiunea de reeducare şi condamnaţi cu

comportare negativă……………………………………………………………..…..……66

6.3.6.Alte categorii de condamnaţi………………………………………..….

…...66

CAPITOLUL VII.LIBERAREA CONDIŢIONATĂ………………………………….69

7.1.Definiţie……………………………………………………………………..………...70

7.2.Condiţii de aplicare a liberării

condiţionate……………………………………………………………...………………..70

7.2.1.Executarea unei anumite părţi din pedeapsă………………………………70

7.2.2.Condiţia să fie stăruitor în muncă………………………………………….74

7.2.3.Condiţia să fie disciplinat……………………………………………….….75

7.2.4.Dovezi temeinice de îndreptare……………………………………………..75

7.3.Propunerea de liberare condiţionată……………………………………………..…76

7.4.Efectele liberării condiţionate…………………………………………………….…77

7.5.Liberarea condiţionată în cazul deţinuţilor pe viaţă……………………………….78

CAPITOLUL VIII.CONDIŢII GENERALE PRIVIND REFORMA SISTEMULUI PENITENCIAR ROMÂ……………………………………………………………………………….. ......80

CONCLUZII……………………………………………………………………………...83

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………84

4

Page 4: Pedeapsa inchisorii

INTRODUCERE

Importanţa şi actualitatea temei - PEDEAPSA ÎNCHISORII ŞI A DETENŢIUNII

PE VIAŢĂ – rezultă din preocupările existente atât în plan naţional cât şi în plan

internaţional cu privire la modul de sancţionare a persoanelor care încalcă legea penală,

precum şi a mijloacelor folosite pentru a fi reeducate în vederea resocializării lor. În acest

sens sunt semnificative documentele cu caracter internaţional şi regional adoptate, în

spacial, după cel de-al doilea război mondial, mai ales de Organizaţia Naţiunilor Unite şi

Consiliul Europei.

Aceste preocupări se datorează şi faptului că prin sancţionarea infractorilor şi

modul de executare a pedepselor sunt îngrădite unele drepturi fundamentale ale persoanei,

cum ar fi libertatea de mişcare, care este consacrată în toate constituţiile democratice şi

acordurile internaţionale libera dezvoltare a personalităţii omului şi a participării acestuia

la viaţa socială şi economică, la viaţa de familie, diminuarea capacităţii de administrare a

bunurilor proprii, întreruperea activităţii profesionale, dreptul al asigurări sociale şi, nu în

ultimul rând, afectarea demnităţii sale.

În cuprinsul acestei lucrări sunt trecute în revistă anumite aspecte legate de originea

cuvântului „pedeapsă” care ar poveni din sanscrită, înţelesul fiind acela de compensaţie,

despăgubire materială, în concepţia unor autorii însemnând ispăşire, purificare. La germani

înseman ispăşire, ameliorare, a converti, la romani pedeapsa însemna „pocăinţă”. Excursul

continuă cu definiţiile date pedepsei de către diferiţi autori străini, cum sunt Vidal,

Garraud, Roux, Listz şi alţii, precum şi ale unor autori români Tanoviceanu, Teodorescu,

Dumitrescu, Tr.Pop, Dongoroz şi alţii, până la definiţia legală din art.52 al Codului penal.

Este abordat sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare, modificările aduse

Codului penal de Decretul-Lege nr.6/1990, prin care s-a abolit pedeapsa capitală, de Legea

nr.104/1992 şi de legea nr.140/1996. Pe baza unei cazuistici semnificative, în lucrare se

propune şi se justifică nevoia sporirii limitelor generale ale pedepsei închisorii şi amenzii,

5

Page 5: Pedeapsa inchisorii

precum şi ridicarea limitelor speciale, acestea fiind impuse de creşterea numărului

infracţiunilor şi a gravităţii acestora, mai ales după anul 1989, împărtăşind astfel, ca

întemeiată critica faptului că în Codul penal există un număr redus de pedepse principale,

precum şi acela că pedeapsa închisorii este prevăzută pentru toate infracţiunile, chiar dacă

a fost mărit numărul infracţiunilor pentru care închisoarea este alternativă cu amenda.

Lucrarea cuprinde o analiză a pedepsei detenţiunii pe viaţă. După o scurtă

prezentare a situaţiei conform Codului penal din 1936, sunt expuse părerile în legătură cu

necesitatea acestei pedepse în locul pedepsei cu moartea, fiind prezentate avantajele

detenţiunii pe viaţă în raport cu pedeapsa capitală. Sunt prezentate cazurile de neaplicare a

pedepsei detenţiunii pe viaţă, prevăzute în art.55 al Codului penal, precum şi regimul

acestei pedepse. Cu toate că încă nu a fost reglementat expres modul de executare a

detenţiunii pe viaţă, se consideră că regimul general al acesteia nu diferă de acela al

executării pedepsei închisorii, însă există şi unele particularităţi. Aşadar şi condamnaţi la

această pedeapsă vor fi supuşi unei munci de reeducare, mai ales că există posibilitatea ca

ei să fie liberaţi condiţionat.

În legătură cu această liberare se subliniază particularitatea că munca depusă nu are

influenţă asupra termenului de 20 de ani, respectiv 15 ani, aceştia trebuind să fie executaţi

efectiv.

O parte a lucrării abordează executarea pedepsei închisorii. În acest context sunt

prezentate sistemele penitenciare, care sunt clasificate şi analizate critic, cu indicarea

avantajelor şi dezavantajelor fiecăruia, atât sub aspectul sănătăţii mintale şi fizice a

condamnatului, a efectului reeducativ, cât şi cu referire la sarcina financiară pe care trebuie

să o suporte societatea. Nici costul ridicat al detenţiei sau numărul mare de deţinuţi nu

constituie un motiv de renunţare la pedeapsa închisorii, în favoarea altor sancţiuni

extrapenale.

Este acordată o atenţie specială analizării instituţiei liberării condiţionate, care este

definită, fiind expuse şi discuţiile din doctrină cu privire la acordarea sau neacordarea ei,

precum şi condiţiile în care poate avea loc.

6

Page 6: Pedeapsa inchisorii

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Etimologia şi definiţia pedepsei

Asupra etimologiei cuvântului „pedeapsă” penaliştii s-au pronunţat în diferite

moduri.Astfel, în opera sa, Th.Mommsen spunea ca romanii nu aveau în dreptul lor niciun

termen general pentru a desemna infracţiunea şi nici pedeapsa, dar pentru aceasta din urma

au adoptat, de timpuriu, denumirea „poena”, iar infracţiunea au numit-o mai târziu

“crimen” şi „delictum”.

Cât priveşte cuvântul poena se susţine că romanii l-au împrumutat din limba greacă,

deoarece înainte de încetăţenirea termenului poena în dreptul roman unele pedepse se

exprimau prin cuvântul „supplicium”, iar altele prin cuvântul „damnum”. După Mommsen

ambele cuvinte însemnau despăgubire, reparaţiune1.

Potrivit acestui punct de vedere, ideea reparaţiei şi a despăgubirii a fost aceea care a dat

naştere cuvântului pedeapsă, care în sensul său iniţial a însemnat compensaţie, despăgubire

materială, deoarece la început, în societăţile vechi, se aprecia că, „infracţiunea”, „crima”

nu era o faptă rea, pe atunci nefăcându-se distincţie între fapte bune şi fapte rele.

„Infracţiunea”, „crima” era o chestiune pur privată, care putea da loc la despăgubire aşa

încât autorul unei „infracţiuni” nu era considerat ca un om imoral.

La români cuvântul pedeapsa are o origine mai recentă. În Pravila lui Vasile Lupu

din 1646, noţiunea de pedeapsă este menţionată sub noţiunea de „cercetare”. Astfel se

disting certări cumplite, mai cumplite, mai mari, mai rele, mai uşoare, certări trupeşti,

certări cu bani.2.

Cuvântul pedeapsă a fost introdus după secolul al XVII-lea în limba română.

I.Tanoviceanu susţine că pedeapsa este un cuvânt de origine grecească adus în ţară prin

influenţă fanariotă, de la „Taverw” care înseamnă a învăţa. Deoarece dascăli greci nu

1 Traian Pop, Drept penal comparat, vol. III,Cluj,1924,Editat de Institutul de arte grafice „Ardealul’ pag.82 Traian Pop, op.cit. pag 10

7

Page 7: Pedeapsa inchisorii

înţelegeau învăţătura fără pedepse s-a luat pentru pedeapsă cuvântul care înseamnă

„învăţătură”3

De-a lungul timpului penaliştii au dat mai multe definiţii pedepsei. Astfel, după unii

autori străini cum ar fi : Vidal: „Pedeapsa e un rău ce se inflige în numele societăţii şi ca

executare a unei condamnări judiciare, autorul unui delict, fiindcă este culpabil şi social

responsabil de acest delict”.

Liszt este de părere că : „Pedeapsa este, după dreptul în vigoare răul pronunţat de

către judecător în contra delincventului din cauza infracţiunii, pentru a exprima reprobarea

societăţii în contra faptei şi a făptuitorului”.

Tezele în materie ale autorilor români exprimă şi ele mai multe opinii.

Traian pop este de părere că: „pedeapsa este acel prejudiciu juridic dinainte stabilit prin

lege sau alt izvor constitutiv legal, pe care statul prin organele sale competente, în virtutea

unei judecăţi, o aplică în contra persoanei culpabile de o infracţiune, ca semn de

reprobaţiune şi în scopul de a-şi apăra ordinea juridică stabilită4.

Conform Codului penal român, art 52: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi

un mijloc de reeducare a condamnatului”. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi

infracţiuni, din care cauză se distinge de orice altă sancţiune juridică.

Penologia studiază felurile pedepselor şi efectele lor asupra infractorilor. Astfel, despre

eficacitatea pedepsei cu moartea s-a arătat că asupra unor criminali nu are efecte. Unii

criminali nu se sperie de această pedeapsă, iar alţii sunt indiferenţi faţă de detenţia pe viaţă.

Pedeapsa nu este altceva decât o măsură de respingere a violenţei, a crimei, aşa

încât acţiunii periculoase cauzatoare de rău îi urmează o altă acţiune, de reprimare a acestui

rău creat, care se realizează prin ceea ce numim noi pedeapsă. Astfel, există o relaţie

indisolubilă între infracţiune şi pedeapsă, pedeapsa fiind mijlocul principal şi imediat de

luptă împotriva infracţiunii. Deoarece legea penală face în mod explicit o asemenea

legătură, între infracţiune şi pedeapsă, înseamnă că suntem în prezenţa unor dispoziţii

juridice obligatorii şi, prin urmare, ori de câte ori se săvârşesc infracţiuni trebuie să se

aplice pedeapsa prevăzută de lege, în acest fel, pedeapsa fiind legată de infracţiune, fiind

mijlocul principal şi obligatoriu de combatere şi apărare împotriva infracţiunilor, a

criminalităţii. Din acest motiv considerăm că pedeapsa nu este o simplă „reacţie” ori

„control” ale crimei şi criminalităţii manifestate din partea societăţii.

3 I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. III, pag 164 Tr.Pop, op.cit., pag.26

8

Page 8: Pedeapsa inchisorii

Pedeapsa este o noţiune pe care o întâlnim numai în dreptul penal. Ea este folosită, de

multe ori pentru a desemna şi sancţiuni extrapenale, ceea ce nu este corect. Sancţiunile care

nu intră în noţiunea pedepsei penale, sunt de mai multe feluri, cum ar fi:

a) reparaţiuni civile

b) nulităţi de acte

c) incapacităţi şi decăderi din drepturi

d) măsuri disciplinare, contravenţii.

1.2.Dreptul societăţii de a pedepsi şi fundamentul acestui drept

Filozofia dreptului penal nu a contestat dreptul societăţii, al statului de a pedepsi pe

cel care, săvârşind o infracţiune, a încălcat normele penale edictate de către el. Abia în sec

al XIX-lea, unii gânditori au negat acest drept.

Cercetările privind fundamentul dreptului de a pedepsi au dat naştere la diferite concepţii

care de-a lungul timpului s-au exprimat rând pe rând, în funcţie de evoluţia societăţii,

căutând să dea răspuns uneia dintre cele mai importante probleme ale ştiinţei dreptului

penal. Acest drum pe care l-a parcurs conceptul dreptului de a pedepsi de la forma

primitiva a pedepsei, care a fost răzbunarea până la forma cea mai avansată a pedepsei

aplicate de instituţiile statului, bazate pe principiile legalităţii, individualităţii, etc.

constituie istoricul noţiunii, caracterul pedepsei sau a dreptului de a pedepsi din fiecare

epocă reflectând fizionomia perioadei respective. Dacă societatea, statul, are dreptul de a-l

pedepsi pe infractor, se pune problema de a stabili care este fundamentul filosofico-juridic

şi moral al acestui drept.

1.3.Sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare

În Codul penal sunt prevăzute categoriile şi felurile pedepselor fiind stabilite şi

limitele lor generale, minimul şi maximul (art.53 C.pen.). Acestea, în totalitatea lor

formează cadrul general al pedepselor din legislaţia noastră penală, numit sistem al

pedepselor, prin care se consacră principiul fundamental al legalităţi pedepsei.

Potrivit acestui principiu, instanţa nu poate aplica decât pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea respectivă şi nu poate depăşi niciodată maximul general al unei pedepse fie

principală, fie complementară şi nici să o aplice sub minimul general. Cadrul pedepselor

aplicate este de obicei prevăzut în partea generală a Codului penal şi cuprinde enumerarea

într-o anumită ordine a tuturor pedepselor aplicabile în sistemul de drept penal respectiv şi

stabilirea limitelor generale ale acestora.Codul penal din 1968, prevedea în art.53, că

9

Page 9: Pedeapsa inchisorii

pedepsele aplicabile în sistemul dreptului nostru penal sunt principale, complementare şi

accesorii.

Pedepsele principale erau: a)închisoare de la 15 zile la 25 de ani şi b)amendă de la

5.000 la 20.000 lei. Pedeapsa cu moartea, deşi prevăzută de lege, nu era inclusă în cadrul

sistemului pedepselor fiind considerată o măsură excepţională, şi, în principiu temporară.

După 1989 pedeapsa cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă

(Decretul-Lege nr. 6/1990) iar prin Legea nr.104/19992 au fost mărite limitele amenzii,

ţinându-se seama de devalorizarea monedei naţionale. Prin Legea nr.140/1996 pentru

modificarea şi completarea Codului penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost inclusă în

sistemul pedepselor, a fost mărit maximul pedepsei închisorii şi, din nou, limitele amenzii.

Pedepsele complementare erau:

a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

b) degradarea militară;

c) confiscarea averii, parţială sau totală.

Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României (8 decembrie 1991) care, prin

dispoziţia art.41(7)interzice confiscarea averii, pedeapsa confiscării a fost abrogată

(art.150.alin.1 din Constituţie)şi în mod firesc, deşi textele din Codul penal care o

prevedeau (art.68-70) nu erau formal abrogate, ele nu şi-au mai găsit aplicare. Prin Legea

nr.140/1996 aceste dispoziţii au fost abrogate expres.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege,

dispoziţia, nefiind modificată în conţinutul ei, ci doar în privinţa sferei de incidenţă, în

sensul că în prezent ea însoţeşte şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art.53 C.pen, cadrul pedepselor în vigoare

prezintă următoarea configuraţie:

1. Pedepsele principale: a)detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

c) amenda de la 10 lei la 5.000 lei.

2. Pedepsele completare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea

militară

3. Pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

Ridicarea limitelor generale ale pedepselor, prin ultima modificare adusă Codului penal

(Legea nr.278 din 2006), a avut ca scop să permită sporirea limitelor speciale ale unor

infracţiuni deosebit de grave, creându-se astfel alternative mai credibile la pedeapsa

detenţiunii pe viaţa. Pedepsele principale pot fi stabilite şi aplicate singure. Pentru fiecare

infracţiune este prevăzută o pedeapsă principală, fiindcă aceasta nu poate lipsi, pe când

10

Page 10: Pedeapsa inchisorii

pedepsele complementare şi accesorii pot să lipsească. În unele legislaţii se prevăd două

pedepse principale: închisoare şi amendă, care se aplică cumulativ.

Pedepsele complementare se aplică de instanţa de judecată pe baza legii, ca un adaos sau

un complement la o pedeapsă principală privativă de libertate şi se execută separat de

aceasta.

Pedepsele accesorii sunt ataşate de lege la pedeapsa principală privativă de libertate, ca un

accesoriu al acesteia, decurgând din voinţa legii. Ele însoţesc în mod automat pedeapsa

principală, nefiind necesar să fie pronunţate de către instanţa de judecată.

În literatura de specialitate5, pe lângă calităţile evidente care se aduc sistemului

sancţionator penal în vigoare, sunt prezentate şi criticile acestuia. Astfel, se constată că

sistemul sancţionator penal, instituit de legiuitor prin adoptarea Codului penal de la 1968, a

marcat un progres incontestabil în evoluţia dreptului nostru penal.

Pedeapsa cu moartea, prevăzută iniţial, a fost abolită după revoluţia din decembrie1989 şi

înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Pedepsele sunt relativ determinate, prin limitele

care permit o bună individualizare a pedepsei concrete. Totodată pe această bază, a fost

instituit un amplu mecanism de realizare a individualizării pedepselor, în special noii

substitutivi ai pedepsei închisorii care permit o adaptare a reacţiunii represive la nevoile

reeducării condamnaţilor, în condiţii de restrângere treptată a represiunii, cât şi a

cheltuielilor.

Pe de altă parte este criticabil numărul redus al pedepselor principale care practic

sunt două, ceea ce nu este de natură să servească opera de individualizare a reacţiunii

penale. Chiar în condiţiile unor substitutivi ca suspendarea condiţionată, în cele două forme

ale ei; sau executarea pedepsei la locul de muncă, care servesc la individualizarea

executării pedepsei închisorii. O altă trăsătură negativă a actualului sistem sancţionator este

caracterul său accentuat represiv. Practic pentru toate infracţiunile prevăzute în legislaţia

noastră este stabilită pedeapsa cu închisoarea. Este adevărat că, prin modificarea adusă

Codului penal prin Legea nr.6/1973, a fost introdusă amenda ca pedeapsă alternativă

pentru un număr mare de infracţiuni, practic în toate cazurile în care legea penală prevedea

atunci pedeapsa închisorii de până la 2 ani. Dar pedeapsa închisorii a rămas în continuare

dominantă, deşi ideea unor pedepse neprivative de libertate capătă din ce în ce mai mare

răspândire.

5 C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, editura ALL,Bucureşti,1997,pag 291

11

Page 11: Pedeapsa inchisorii

Capitolul II. Pedeapsa închisorii

2.1.Principii care stau la baza pedepsei închisorii

2.1.1.Legalitatea pedepsei închisorii

Acest principiu a fost consacrat în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” de

la 1789, fiind mai întâi adoptat de către Adunarea Constituantă Franceză. El „Nulla poena

sine lege praevia”. Potrivit acestui principiu, pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie

stabilită, aplicată şi executată numai conform legii, deoarece numai legiuitorul are puterea

de a institui o pedeapsă dreaptă şi justă6. Astfel, în art.2 din Codul penal se prevede expres

că: a prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor…”acest

principiu vizând toate autorităţile care participă la determinarea şi aplicarea pedepsei:

legiuitorul, judecătorul şi autorităţile care asigură executarea pedepsei.

Legiuitorul trebuie să stabilească natura şi limitele pedepsei. La rândul lui

judecătorul nu poate pronunţa decât o pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită de infractorul condamnat în limitele prevăzute de lege. Autoritatea prin care se

pune în aplicare pedeapsa nu-l poate obliga pe condamnat să execute decât pedeapsa

pronunţată de judecător, şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 266 C.pen.).

Principiul legalităţii pedepsei constituie garanţia siguranţei şi libertăţii individuale. Într-un

stat de drept existenţa reală a acestui principiu este o condiţie sine qua non care îi apără pe

cetăţeni de nesiguranţă şi incertitudine în ce priveşte aprecierea conduitei lor cât şi de

eventualul abuz şi arbitrariu al autorităţilor statului. În acest context este de precizat că

dispoziţiile art.53 din Codul penal, care de fapt reglementează cadrul pedepselor,

contribuie la deplina consacrare a principiului legalităţii pedepsei închisorii. Indicarea

precisă a limitelor acestei pedepse, limite care sunt cuprinse de la 15 zile la 30 de ani,

constituie o importantă garanţie a realizării legalităţii în justiţia penală, întrucât această

reglementare exclude arbitrajul judecătoresc în aplicarea unei pedepse cu închisoarea, care

să depăşească limitele prevăzute de lege. Astfel, în sistemul dreptului nostru penal,

depăşirea de către instanţă a limitelor generale ale pedepsei închisorii nu este admisă în

nici un fel. De aceea, în partea specială a Codului penal, maximul special al pedepsei

închisorii prevăzute pentru faptele incriminate nu atinge niciodată maximul general al

6 C.Becaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p.18

12

Page 12: Pedeapsa inchisorii

pedepselor respective, aşa încât există întotdeauna o diferenţă între maximul special (25

ani) şi cel general (30 ani) care permite sporirea pedepsei în cazul aplicării unor

circumstanţe sau cauze de agravare, precum şi între minimul special (o lună) şi cel general

(15 zile) pentru a putea da eficienţă circumstanţelor atenuante.

2.1.2.Principiul caracterului personal al pedepsei închisorii

a) Referinţe istorice

Acest principiu nu s-a aplicat întotdeauna, multe legiuiri nesocotindu-l. Astfel, în

Codul Hammurabi se prevedea: dacă cineva omoară pe femeia cuiva, trebuie să i se

omoare fata sa”(paragraf 209 şi 210). Când din cauza viciului de construcţie era omorât

fiul proprietarului, drept pedeapsă se ucidea fiul arhitectului (paragraf 230). Dacă un om

liber, deţinut pentru datorii, moare din cauza loviturilor, se va ucide fiul comerciantului

care l-a închis (paragraf 116)7.

Nici în legiunile chinezeşti caracterul personal al închisorii nu era consacrat ca un

principiu. Astfel, după legile lui Zin, când o persoană comitea o infracţiune toată familia

acestuia şi alte persoane înrudite cu ea erau supuse la pedeapsă. Codul penal al Chinei din

anul 1647 prevedea că atunci când se comitea o infracţiune contra Statului sau a Casei

Imperiale, toţi autorii şi complicii erau pedepsiţi cu moartea. Însă, în afară care erau

infractori, se pedepseau şi moşul, tatăl, fiul, nepotul, fraţii majori şi minori, toţi aceia care

locuiau cu infractorii, chiar din familie străină, de la 16 ani în sus, fără deosebire ,chiar

infirmi fiind, erau supuşi morţii iar partea femeiască era dată în robire la funcţionarii

publici.

Platon8 are poziţii contradictorii în ceea ce priveşte caracterul personal al pedepsei.

Astfel, în, „De legibus” susţine, corect, că un copil nu trebuie să sufere ruşinea şi pedepsele

meritate de tatăl său, dar în „Republica” susţine că dacă tatăl, moşul şi strămoşul au fost

condamnaţi la moarte, copiii trebuie să fie izgoniţi din cetate.

În această privinţă legislaţia română este superioară legislaţiilor vechi, astfel, Calistrat

spune: „Crima sau pedeapsa părintească nu poate să pricinuiască nici o pată fiului. Căci să

fie supus pedepsirii fiecare trebuie faptelor sale şi nu există moştenire în materie penală”9.

Legislaţia română se distinge sub aspect al consacrării caracterului personal al

pedepsei ca un principiu. Pedepsirea rudelor apropiate ale autorului infracţiunii, şi aceasta

7 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală; vol. III, Tipografia „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1926, pag 1158 Platon, Legi, Cartea IX, Editura V.Cousin: T.VIII, pag 1479 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, idem, pag 117

13

Page 13: Pedeapsa inchisorii

mai ales atunci când era vorba de comiterea unor infracţiuni contra statului, a fost admisă

în tot timpul evului mediu şi chiar în timpurile moderne până la sfârşitul sec.al XVIII-lea.

Ideile romane au supravieţuit însă, în scrierile câtorva jurisconsulţi. Astfel, Farinaceus

susţine că: „pedeapsa trebuie să o sufere făptuitorul”10.

Acest principiu al caracterului personal al pedepsei închisorii a fost consacrat şi în

vechea noastră legislaţie. Astfel, Miron Costin afirma: „ pre lege dreaptă, nice fecior,

pentru fapta tătâne-său, nici tatăl pentru fapta feciorului de vârstă nu-i platnic11.

b) Consideraţii generale despre caracterul personal al pedepsei închisorii

Acest principiu ca pedeapsa închisorii să se aplice numai celui vinovat de comiterea

infracţiunii, astfel acest principiu conduce la anumite concluzii cum ar fi:

1. În dreptul penal nu se poate vorbi de o răspundere obiectivă, deoarece nicio persoană nu

poate fi făcută răspunzătoare din punct de vedere penal pentru o faptă pe care nu a comis-o

nici cu intenţie şi nici din culpă, adică cu vinovăţie. Se face distincţie între dreptul privat si

dreptul public, astfel, în dreptul privat se poate concepe o răspundere bazată pe teoria

riscurilor, deoarece în dreptul privat e suficient să existe o daună pentru naşterea obligaţiei

de reparaţiune, însă în dreptul penal o astfel de răspundere obiectivă nu se poate concepe

deoarece principala raţiune a sancţiunilor penale nu este aceea de a restabili echilibrul

juridic tulburat prin producerea unei daune, ci de a reacţiona împotriva infractorului.

Acolo unde fapta s-a produs fără intenţie sau culpă vom putea avea o daună şi nu un

infractor. Aşadar, vom înţelege prin caracterul personal al răspunderii ca legea penală

trebuie să se aplice numai faţă de cel care a încălcat-o şi numai atunci când încălcarea legii

penale este imputabila făptuitorului.

2. A doua concluzie desprinsă este aceea că în dreptul penal nu se poate vorbi de o

răspundere pentru fapta altuia. Dacă sancţiunea prevăzută în legea penală se răsfrânge şi

asupra altor persoane decât cea care a comis infracţiunea, vom fi în prezenţa nu a unei

răspunderi pentru fapta altuia, ci a unei răspunderi personale. Este vorba de cazul

instigatorului şi al complicelui care nu vor răspunde pentru fapta altuia, adică pentru fapta

autorului sau coautorului infracţiunii, ci fiecare dintre ei va răspunde pentru fapta proprie,

adică pentru participarea la comiterea infracţiunii sub forma instigării ori a complicităţii

(art.27 C.pen.).

Pedeapsa închisorii vizează persoana care a comis infracţiunea şi nu se poate

răsfrânge asupra altor persoane, nici măcar asupra membrilor familiei, iar în caz de deces

10 ibidem, pag 12011 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1908, p.87

14

Page 14: Pedeapsa inchisorii

al condamnatului pedeapsa aplicată se stinge odată cu moartea acestuia, ea nu se transmite

succesorilor.

2.2.Funcţiile pedepsei închisorii

2.2.1.Definiţie

Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului şi este baza

sistemului penal modern, în trecut la baza sistemului sancţionator penal a stat pedeapsa

corporală. Înlocuirea pedepselor corporale cu pedepsele privative de libertate a însemnat

un progres în domeniul dreptului penal. Obiectul pedepsei privative de libertate este

libertatea condamnatului care constituie unul din cele mai valoroase drepturi ale

individului. Valoarea acestui drept este generală, în sensul că este aceeaşi pentru toţi

indivizii fără a face diferenţiere după anumite criterii. Nimeni nu contestă faptul că actualul

sistem penal întemeiat pe pedeapsa închisorii este din toate punctele de vedere superior

vechiului sistem întemeiat pe pedeapsa corporală.

Pedeapsa închisorii, cum este denumită de legea penală (art.53 C.pen.), prezintă o

seamă de caractere sau trăsături comune cu celelalte pedepse şi anume: este o măsură de

constrângere şi un mijloc de reeducare ce se aplică condamnatului în scopul prevenirii

săvârşirii de noi infracţiuni (art.52 C.Pen.). Totodată, pedeapsa închisorii întruneşte o

seamă de trăsături specifice care o caracterizează şi o individualizează de celelalte pedepse

şi sancţiuni penale12.

• pedeapsa închisorii, măsură de constrângere

Pedeapsa închisorii este o măsură de constrângere penală de un fel deosebit. Este un act

coercitiv care prin natura şi obiectul său afectează libertatea omului. Obiectul acestei

pedepse, libertatea, este o valoare socială deosebit de importantă pentru om, libertatea

înseamnă posibilitatea de mişcare, de activitate fizică şi psihică nestingherită, posibilitatea

de hotărâre şi alegere a acţiunilor, în limitele impuse de regulile de convieţuire socială.

Pedeapsa închisorii implică o constrângere, ea presupune deţinerea condamnatului într-un

penitenciar, izolarea de familie, de profesiune şi de locul de muncă precum şi punerea sa

sub pază şi supraveghere continuă. Pierzând libertatea de mişcare şi ajungând într-un

penitenciar, condamnatul suportă o constrângere specială, care este trăită ca o privaţiune

fizică şi morală13.

12 I.Fodor, Închisoarea în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1970, p.3113 V.Dongoroz, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1935, p.603

15

Page 15: Pedeapsa inchisorii

În afară de constrângerea specifică, pedeapsa închisorii implică şi o constrângere de

durată, corespunzătoare gravităţii infracţiunii săvârşite şi pericolului social al infractorului

căruia i se aplică pedeapsa închisorii, pe care acesta trebuie să o execute. Această

constrângere este necesară fiindcă ea ajută la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de cel

condamnat. Astfel, cel puţin pe durata executării pedepsei, condamnatul nu mai poate

comite alte infracţiuni, el fiind pus sub pază şi supraveghere14.

Luând în considerare natura specifică a pedepsei închisorii în planul executării ei se pun

probleme, de asemenea, specifice. Astfel, executarea ei implică elementul de izolare la un

loc de deţinere a celui condamnat, iar regimul de detenţie pretinde anumite măsuri de

organizare a deţinerii, de stabilire a regimului de deţinere etc.

• pedeapsa închisorii, mijloc de reeducare

Pedeapsa închisorii este nu numai o măsură de constrângere ci şi un mijloc de convingere,

de reeducare socială a condamnatului15. Prin lege, pedepsei închisorii i s-a atribuit funcţia

de reeducare a condamnatului. În definiţia pedepsei se prevede că aceasta este o măsură de

constrângere, dar şi un „mijloc de reeducare” (art.52 C.pen.). Pe planul executării pedepsei,

acest mijloc, reeducarea, este posibil în primul rând datorită faptului că pedeapsa închisorii

se execută în timp mai îndelungat, luni sau ani, timp în care, condamnatul aflându-se la

dispoziţia organelor de executare, o asemenea funcţie poate fi exercitată. În al doilea rând,

executarea pedepsei închisorii în condiţii de disciplină şi muncă, de ordine şi rigurozitate în

general, de program zilnic de activitate, în condiţii de încurajare a conduitei bune şi de

descurajare a conduitei rele, uneori în condiţii de aplicare de sancţiuni disciplinare când

acestea se impun, poate să contribuie eficient la influenţarea şi schimbarea mentalităţii

greşite şi a unor deprinderi antisociale ale condamnaţilor.

• pedeapsa închisorii, pedeapsă principală

Întruneşte toate atributele juridice ale unei asemenea sancţiuni, fiind întâi, pedeapsă debază care are un rol important în lupta împotriva infracţionalităţii. Nu este legată de o altă

pedeapsă, putându-se aplica şi singură. E adevărat că, în multe cazuri este revăzută

alternativ cu alte pedepse principale cu pedeapsa amenzii sau a detenţiunii pe viaţă, dar de

aplicat se aplică o singură pedeapsă principală, după caz, pedeapsa închisorii ori pedeapsa

amenzii (art.72 C.pen.). Pedeapsa închisorii joaca un rol important şi ca substitutiv al altor

pedepse. Înlocuirea are loc în cazul unor pedepse alternative sau altor împrejurări şi ea

presupune situaţii de agravare sau atenuare sau aplicarea unei pedepse în locul alteia după

14 I.Oancea, Drept penal, partea generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p.49815 I.Fodor, op.cit., p.31

16

Page 16: Pedeapsa inchisorii

ce hotărârea de condamnare ori aplicarea unei pedepse în locul alteia după ce hotărârea de

condamnare a rămas definitivă (art.63/1 C.pen.).De exemplu, se înlocuieşte pedeapsa

amenzii cu cea alternativă a închisorii.

• pedeapsa închisorii, pedeapsă divizibilă

Aceasta se explică prin aceea că ea se poate doza pe zile sau luni. Datorită acestei calităţii

ea se poate aplica atât pentru infracţiuni grave cât şi pentru infracţiuni mai uşoare, atât

pentru infractori periculoşi cât şi pentru infractori mai puţin periculoşi. Pedeapsa închisorii

este o pedeapsă reversibilă în sensul că ea se poate revoca, atunci când se constată că a fost

aplicată din eroare sau când nu mai e necesară. Pedeapsa închisorii este o măsură de

constrângere directă, eficientă ,severă şi contribuie la prevenirea săvârşirii de infracţiuni.

Durata pedepsei închisorii este o problema foarte importantă ,deoarece exprimă treptele ei

de severitate. Termenul pe care se aplică depinde de gradul de pericol social al infracţiunii,

de gradul de vinovăţie şi gradul de pericol social al infractorului, elemente care se reflectă

în durata pedepsei. După durata prevăzută între limitele ei speciale, pedeapsa cu

închisoarea poate să fie de trei feluri închisoare de scurtă durată (de la 15 zile la 2 sau 5

ani), închisoare de durată mijlocie (de la 2-5 ani la 10 sau 12 ani) şi închisoare de lungă

durată (de la 10-18 la 25 ani). Aceste limite sunt relative, ele se sprijină pe prevederile

Codului penal şi soluţiile din practica judiciară, precum şi pe prevederile legilor speciale

care conţin dispoziţii penale ce evidenţiază limitele speciale, minimul şi maximul între care

se exprimă, de regulă, diferitele trepte de severitate ale pedepsei.

2.2.2Funcţiile pedepsei închisorii

Pedeapsa privativă de libertate îndeplineşte două funcţii care au influenţă asupra

condamnatului, determinând schimbarea conduitei viitoare a acestuia şi avertizând prin

aceasta şi alte persoane asupra consecinţelor ce le-ar avea de suportat daca ar săvârşi vreo

Întruneşte toate atributele juridice ale unei asemenea sancţiuni, fiind întâi, pedeapsă de

funcţii:

a)Funcţia de constrângere

Aceasta este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei dată în art.52 C.pen.,

care prevede că „pedeapsa este o măsură de constrângere şi reeducare” .Pedeapsa, ca

măsură coercitivă este folosită de stat împotriva acelora care nu au respectat dispoziţiile

din normele de incriminare şi au comis infracţiuni. Ea constituie deci, instrumentul

realizării procesului educativ, însă numai după ce s-a comis infracţiunea.

17

Page 17: Pedeapsa inchisorii

Funcţia coercitivă decurge din însăşi natura pedepsei ca măsură de constrângere,

fiind aşadar de esenţa acesteia16, ce determină o anumită suferinţă impusă infractorului ca

reacţie sociala la infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se răspunde răului

produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa ,afecţiunea pe care o implică pedeapsa,

decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiunea

sau restricţia de libertate, de drepturi civice, de bunuri iar în unele legislaţii privaţiunea de

dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a

valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune. Deoarece existenţa societăţii nu

este posibilă fără asigurarea valorilor care stau la baza ei, apărarea socială implică oprirea

necondiţionată a activităţii infracţionale îndreptate împotriva acestor valori şi împiedicarea

unei astfel de activităţii, mijlocul necesar în acest scop fiind constrângerea pe care o

implică pedeapsa17.

Potrivit art.22(2) al Constituţiei, „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel

de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant”. Această interdicţie constituţională

impune ca actul coercitiv să nu cauzeze suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei

condamnatului (art.52 al.2 C.pen.). Încălcarea acestei prevederi legale atrage, fie

răspunderea penală pentru infracţiuni ca cea de supunere la rele tratamente (art.267

C.pen.), purtare abuzivă (art.266 al.1 C.pen.), tortură (art.276 al 1 C.pen.) fie răspunderea

disciplinară a personalului organelor judiciare sau a celor de executare a pedepselor.

b)Funcţia de reeducare

Această funcţie este consacrată în art.52 C.pen. care prevede că: „Prin executarea

pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudinii corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de

drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”. Pe lângă funcţia de constrângere ce se

exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţie de reeducare a acestuia

deoarece, în concepţia moderna a dreptului penal, încetează de a mai fi o pura retribuţie

(rău pentru rău), şi este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale

condamnatului18.

Funcţia de reeducare a pedepsei se realizează prin influenţa asupra mentalităţii şi

deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi formării altora

corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia reeducării completează funcţia de

constrângere, deoarece constrângerea, prin ea însăşi, nu poate conduce la realizarea

scopului pedepsei, ci numai prin transformarea condamnatului prin intermediul funcţiei 16 G.Antoniu, Sancţiunea penală, Concept şi orientări, în R.R.D. nr.10/1981, p.817 C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed.ALL Educaţional S.A., Bucureşti, 1997, p.28318 C.Bulai, op.cit., p.284

18

Page 18: Pedeapsa inchisorii

educative. Funcţia de reeducare a pedepsei, se constată prin influenţa care o are pedeapsa

asupra conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din momentul

începerii urmăririi penale, a aplicării pedepsei, cât şi în timpul executării pedepsei, când

măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie de graviditatea pedepsei şi personalitatea

infractorului19.

Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat faţă de care se

folosesc diferite metode şi procedee în funcţie de împrejurarea că este infractor primar,

recidivist sau minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei

atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire

socială (art.52 al 2 C.pen.) precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala

majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea

concepţiilor şi deprinderilor antisociale20.

c)Funcţia de exemplaritate

Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o are

asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus infractorul, vor

manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funţii

depinde de fermitatea aplicării legii penale celor care au comis infracţiuni, această funcţie

decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci când a fost săvârşită o infracţiune.

d)Funcţia de eliminare

Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia de eliminare

temporară sau definitivă a condamnatului din societate. În dreptul nostru penal, care

prevede pedeapsa detenţiunii pe viată, eliminarea definitivă este posibilă în cazuri

excepţionale în care se aplică această pedeapsă. Eliminarea temporară se realizează însă în

toate cazurile în care pedeapsa închisorii se execută în locuri de deţinere şi ea apare ca

necesară în cazul infractorilor cu un înalt grad de pericol social, la care izolarea de

societate reprezintă un şoc dureros realmente, dar necesar pentru schimbarea unei

mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune la adăpost societatea, cel puţin temporar,

împotriva periculozităţii infractorului a cărui reeducare urmează să se facă în condiţiile

privaţiunii de libertate21.

2.3.Scopul pedepsei

19 C.Mitrache, Drept penal, Partea generală, Casa de editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.21020 M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol.I, Editura „Lumina lex” Bucureşti, 1997, p.22421 C.Bulai op.cit., p.216

19

Page 19: Pedeapsa inchisorii

În dispoziţiile art.52 al.1 C.pen. se arată că: „Scopul pedepsei este prevenirea

săvârşirii de noi infracţiuni”, pedeapsa fiind principalul mijloc de realizare a scopului legii

penale, finalitatea pedepsei coincide cu scopul legii penale arătat în art.1 din Codul penal

(apărarea împotriva infracţiunilor, a României, a suveranităţii, independenţei şi unităţii

statului, a proprietăţii sub orice formă, a persoanei cu drepturile sale, precum şi a întregii

ordini de drept).

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică

o pedeapsă menită să asigure prin funcţiile constrângerii şi reeducării infractorului, aşa

numita „prevenţie specială”, cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale, care sub

ameninţarea cu pedeapsa privativă de libertate în norma penală îşi conformează conduita

exigenţelor acesteia, aşa numita „prevenţie generală”22. Prevenţia specială constituie scopul

direct al pedepsei aplicate şi se realizează prin funcţia coercitiva a pedepsei, care depinde

de specia acesteia, de durata sau cuantumul ei concret şi de modul cum se execută.

Infractorul este considerat, în momentul în care pedeapsa este executată sau socotită ca

executată, ca fiind reeducat. Aşadar, prevenţia specială are rol postinfracţional23, procesul

reeducării începând înainte de aplicarea pedepsei, din momentul pornirii procesului penal

şi durează până la executarea acesteia24.

Prevenţia generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală,

prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii (a celor care o respectă) la dispoziţia

normei respective şi prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentaţi să comită

infracţiuni). Aşadar, pedeapsa are şi rol preventiv anteinfracţional, deoarece unele persoane

care s-ar fi gândit să săvârşească vreo infracţiune, se abţin datorită faptului că ştiu cum au

fost sancţionaţi alţi infractori25.

În literatura juridică română26, această distincţie între prevenţia speciala şi prevenţia

generală, ca scop al pedepsei, este definită prin aceea că pedeapsa are un scop imediat şi un

scop mediat arătându-se că prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la

împiedicarea condamnatului de a repeta alte încălcări ale legii penale, dimensiune ce

vizează aşa numita „prevenţie specială”, dar şi de atenţionare a celorlalţi destinatari ai legii

penale de a nu comite astfel de încălcări, dimensiune ce vizează aşa numita ”prevenţie

generală”.

22 C.Mitrache, op.cit. p.20923 M.basarab, op.cit, p.22524 ibidem ,p.22625 ibidem, p.22626 C.Mitrache, op.cit., p.209

20

Page 20: Pedeapsa inchisorii

Între cele două dimensiuni ale prevenţiei, una cu caracter strict individual, cealaltă cu

caracter general, nu pot exista şi nici nu trebuie să existe nici relaţii de opoziţie şi nici de

subordonare. Existenţa raporturilor de opoziţie sau excluderea reciprocă între dimensiuni,

corelate cu planurile diferite ale aceleiaşi finalităţi, nu sunt posibile atâta timp cât norma

legală, deşi conţine dispoziţii de adresabilitate generală, încălcarea acesteia este realizabilă

numai prin intermediul unor fapte comise de persoane fizice, strict individuale. Aşadar,

atât instituirea cât şi aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă corelaţie şi interdependenţă

între necesitatea protejării unor interese generale şi individuale, cele două dimensiuni ale

prevenţiei, funcţionând în cea mai strânsă şi firească legătură şi intercondiţionalitate. La

fixarea şi aplicarea oricărei pedepse concrete, instanţele de judecată trebuie să realizeze o

asemenea individualizare a acesteia încât să asigure atât cerinţele de prevenţie individuală

cât şi cele de prevenţie generală.

Nu este permis ca, în scopul asigurării unei prevenţii generale sporite, instanţele de

judecată să aplice pedepse care prin natura lor depăşesc nevoile de reeducare ale

infractorului, întrucât o asemenea atitudine, deseori solicitată de acuzatori în perioada de

creştere a criminalităţii, ar conduce la sacrificarea interesului individual în beneficiul celui

general, situaţie nepermisă în condiţiile statului de drept, care se constituie într-un garant al

asigurării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului.

Apreciem că adevăratele scopuri ale sancţiunii penale nu pot fi regăsite decât în

finalitatea legii penale care prin însăşi instituirea şi aplicarea ei urmăreşte, în primul rând,

apărarea valorilor ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi

combaterea acestora. Din acest punct de vedere, scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni

cu cele două dimensiuni prevăzute mai sus (prevenţia generală şi prevenţia specială) este,

considerăm, unicul scop al pedepsei, iar atingerea scopului fundamental al pedepsei se

realizează prin funcţiile expuse mai sus ale pedepsei.

21

Page 21: Pedeapsa inchisorii

CAPITOLUL III.CONDIŢIILE EFICIENŢEI PEDEPSEI ÎNCHISORII

3.1.Individualizarea pedepsei

3.1.1.Referinţe istorice

Legislaţiile antice şi moderne nu au fost consecvente cu privire la aprecierea

pedepsei în raport cu gradul de pericol social al infracţiunii, în sensul individualizării

judicioase a acesteia. La romani, după Legea celor XII Table, pater familias avea dreptul

de viată şi de moarte asupra membrilor familiei, iar debitorul putea fi vândut şi ucis de

creditorii săi; mai târziu cruzimea supliciilor a ajuns la cel mai înalt grad. Neron făcea torte

din corpurile omeneşti unse cu păcură, sclavii erau daţi de mâncare de vii la murene, exista

şi pedeapsa pentru cel care a comis o infracţiune, aceea de a se lupta cu animalele

sălbatice27.

În Ţările Romane, severitatea pedepselor era tot atât de mare ca în Occident. Se ştie

cu câtă cruzime pedepsea, în sec al XV-lea, Vlad Ţepeş infracţiunile cu grad scăzut de

pericol social, iar în „Pravila lui Matei Basarab şi Vasile Lupu”, găsim de asemenea

pedepse foarte aspre. La începutul sec. al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir arată că pedeapsa

pentru tâlhari era spânzurătoarea, prădătorii de biserici erau arşi pe rug, boierilor ucigaşi li

se tăia capul, iar ţăranii ucigaşi erau spânzuraţi28

Pentru ca o pedeapsă să-şi poată îndeplini funcţiile de constrângere şi reeducare,

precum şi scopurile prevenţiei generale şi speciale este necesar ca, pe de o parte,

sancţiunea prevăzută de lege să fie în concordanţă cu pericolul social generic al infracţiunii

şi nevoia de îndreptare a infractorului, iar pe de altă parte, pedeapsa concret aplicată

infractorului să corespundă pericolului social concret al infracţiunii săvârşite şi

infractorului. O disproporţie între pedepse şi infracţiuni determină, pe de o parte,

discreditarea autorităţii legii penale şi ineficienţa acesteia, iar pe de altă parte, atrage

nerealizarea funcţiilor şi scopurilor pedepsei aplicate. Aşadar, pedeapsa închisorii trebuie

să poată fi adaptată, proporţionalizată, atât în funcţie de pericolul concret al infracţiunii, al

infractorului, cât şi de împrejurările atenuante şi agravante în care s-a comis fapta.

27 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit., p.3928 D.Cantemir, Scrisoare Moldovei, partea II, cap.XII, Neamţ, 1825, p.237

22

Page 22: Pedeapsa inchisorii

3.1.2.Definiţie

Individualizarea pedepsei constituie operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a

reacţiei antiinfracţionale a societăţii, este adaptată gravităţii abstracte şi concrete a

infracţiunii şi persoanei infractorului în aşa fel încât ea să-şi poată îndeplini cu maximă

eficienţă funcţiile şi scopurile înscrise în legea penală29. Individualizarea pedepsei se

realizează în trei forme: legală, judiciară şi administrativă.

Individualizarea legală operează „in abstract”. Ea se restrânge la fixarea pedepsei

pentru infracţiunea tip, cât şi pentru formele agravante sau atenuante ale infracţiunii.

Individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin incriminarea speciei şi limitelor

speciale ale pedepsei în funcţie de gradul de pericol social abstract al acesteia30.

Individualizarea judiciară operează „in concreto” şi constă în stabilirea şi aplicarea

cuantumului pedepsei concrete de către instanţa de judecată, în cadrul limitelor legale,

ţinând seama de pericolul social concret al infracţiunii, de persoana infractorului, de

împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa, precum şi contribuţia fiecărui

participant la săvârşirea infracţiunii31. Astfel, în art.72 C.pen. se apreciază că instanţa,

constatând că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie fapta penală care i se impută şi că este

cazul a i se aplica o pedeapsă, conformându-se dispoziţiilor din partea generală a Codului

penal, va stabili pedeapsa cu respectarea limitelor prevăzute de lege pentru infracţiunea

respectivă în funcţie de gradul de pericol social pe care îl prezintă fapta săvârşită şi

infractorul, precum şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Individualizarea administrativă are loc în timpul executării pedepsei privative de

libertate şi ea revine administraţiei locului de deţinere. Aşa cum am arătat anterior, deşi

procesul de reeducare a condamnatului se desfăşoară începând din momentul pornirii

procesului penal, el se realizează în cea mai mare parte în faza executării pedepsei. Astfel,

între altele, există anumite criterii după care persoanele condamnate sunt repartizate la

locurile de deţinere ca de exemplu: în funcţie de sex, după vârstă (majori şi minori), după

antecedentele penale (recidivişti şi nerecidivişti). Totodată, la locurile de deţinere unde

condamnatul execută pedeapsa, în funcţie de conduita lui, poate fi recompensat sau poate fi

sancţionat disciplinar.

29 A. Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura „Lumina lex”, Bucureşti,1995,p.30530 M.Basarab, Drept penal, Partea generală, vol.II. Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 1997, p.17031 M.Basarab, op.cit., p.170

23

Page 23: Pedeapsa inchisorii

3.1.3.Criterii de individualizare a pedepsei închisorii

Locul central îl ocupă individualizarea judiciară, deoarece prin ea se concretizează

gradul răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită (concretă), reflectat în sancţiunea

concretă, pedeapsa aplicată unui infractor concret faţă de care urmează să se realizeze

reeducarea. Instanţa cunoscând infracţiunea în concret, personalitatea infractorului, aportul

acestuia la comiterea infracţiunii şi împrejurările în care ea a fost comisă, poate evalua

pericolul concret, real al acesteia faţă de care constată că există o anumită răspundere şi în

funcţie de care stabileşte şi aplică o sancţiune de o anumită specie şi durată (cuantum)

corespunzătoare.

Individualizarea răspunderii penale ia sfârşit, în principiu, odată cu rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare prin care se arată în ce pedeapsă şi durată sau cuantum

s-a concretizat. Spunem în principiu, fiindcă în unele cazuri excepţionale această

individualizare se efectuează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Se va

proceda astfel când se constată, în baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului de

infracţiuni (art.36 C.pen), a stării de recidivă (art.39 al.6 C.pen), când se comută sau se

înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă cu închisoarea (art.39 al.7 C.pen), a unei acţiuni

sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate sau complexe (art.43

C.pen) ori, de obicei, amenda cu închisoarea art.63(1) C.pen.

Instanţa de judecată stabileşte şi aplică pedeapsa închisorii potrivit criteriilor

generale obligatorii prevăzute în art.72 C.pen. şi art.27 C.pen. Se consideră că în art.27

C.pen., ar fi reglementate criterii speciale în raport cu cele prevăzute în art.72 C.pen.,

deoarece sunt incidente doar la stabilirea pedepsei numai în legătură cu sancţionarea

participanţilor până când cele din art.72 sunt generale, fiindcă se au în vedere cu ocazia

oricărei individualizări judiciare32. În art.27 C.pen. nu sunt reglementate criteriile speciale,

ci este vorba de o subliniere a aportului participantului în calitate de instigator etc., care

este diferit de al autorului. Criteriile prevăzute în art.27 C.pen. sunt dispoziţiile părţii

generale ale Codului penal, limitele pedepsei fiind fixate în partea specială a acestuia sau

în legi speciale după gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite şi al infractorului

precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea33.

Aşadar, la individualizarea pedepsei închisorii se ţine seama de dispoziţiile părţii generale

a Codului penal (infracţiune consumată, tentativă, participaţie, etc.) în măsura în care nu

există derogări prin norme speciale, după care se efectuează operaţiunea de încadrare a 32 St.Dumes, Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei Tribunalul Suprem, R.R.D. nr.2/1989, p.4633 M.Basarab, op.cit., p.172

24

Page 24: Pedeapsa inchisorii

faptei într-o normă incriminatoare când sunt prezente condiţiile stabilite în ipoteza

acesteia34.

Se au apoi în vedere limitele speciale ale pedepsei între care instanţa stabileşte pedeapsa

concretă în funcţie de gradul răspunderii penale a infractorului. Acestea nu vor putea fi

depăşite decât în condiţiile prevăzute de lege.

În continuare, se ia în considerare gradul de pericol social al infracţiunii concret

săvârşite în funcţie de conţinutul ei precum şi de toate situaţiile, stările, împrejurările şi

întâmplările exterioare conţinutului legal al infracţiunii care, însoţind-o, fac să aibă un

anumit grad de pericol concret. Astfel, când infracţiunea se poate comite atât prin acţiune

cât şi prin inacţiune sau mai multe acţiuni şi inacţiuni se va avea în vedere modul ei de

comitere, mijloacele folosite, locul şi timpul săvârşirii, importanţa obiectului material, felul

urmărilor (de rezultat sau de pericol) şi mărimea (proporţiile) acestora, fiindcă ele

determină, în principal, gravitatea concretă a infracţiunii. Se va ţine seama, de asemenea,

de forma vinovăţiei (când infracţiunea se poate săvârşi atât din culpă cât şi cu intenţie), de

mobilul şi scopul infracţiunii când nu sunt cerute de conţinutul legal al acesteia. S-a

afirmat că se ia în considerare şi frecvenţa mai ridicată sau mai redusă a infracţiunilor ori a

consecinţelor lor restrânse fiindcă în aceste cazuri prezintă şi un grad de pericol social mai

mare sau mai mic35.

Considerăm că acest criteriu este avut în vedere cu ocazia incriminării faptei când i

se atribuie un anumit grad de pericol legal reflectat în specia şi durata sancţiunii. Instanţa

trebuie să ţină seama numai de pericolul ei concret, indiferent de frecvenţa infracţiunii într-

o anumită zonă administrativă în raport cu alta. În ceea ce priveşte personalitatea

infractorului, se referă la dezvoltarea psihofizică a acestuia, atitudinea în familie şi

societate, la locul de muncă, vârsta, calitatea pe care o are (funcţionar, militar, medic, rudă

cu victima etc.), dacă a acţionat în participaţie şi care a fost rolul său, dacă este recidivist

sau nu, că a comis un concurs de infracţiuni sau o pluralitate intermediară.

Fostul Tribunal Suprem a considerat că s-a greşit când i s-a aplicat inculpatului o

pedeapsă apropiată de minimul special deoarece a comis un furt prin efracţie şi anterior a

mai fost condamnat pentru furt, înşelăciune, speculă şi fals. Prin urmare, educarea acestuia

nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special36.

Instanţa are datoria ca, alături de condiţiile prevăzute expres în legea penală, să ţină seama

de orice alte împrejurări care caracterizează gradul de pericol social al infractorului, deci 34 ibidem, p.17335 St.Dumes, op.cit., p.4836 Tribunalul Suprem,S.pen.,dec.nr.673 din 10.05.1990,Dreptul nr.3/1990,p.72

25

Page 25: Pedeapsa inchisorii

de comportarea lui în genere. Nu împărtăşim părerea potrivit căreia, atunci când se ţine

seama de comportarea infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii nu se poate face

abstracţie de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea37. Aceasta deoarece

reabilitarea înlătură orice decădere, interdicţie şi incapacitate. Drept urmare, fostul

condamnat este reintegrat complet în societate inclusiv din punct de vedere moral, iar fapta

este radiată din cazierul judiciar şi, în consecinţă, nu se ia în considerare la starea de

recidivă. Astfel, ar însemna să se nege efectele reabilitării care sunt prevăzute de lege38.

Toate aceste date vor fi analizate în legătură cu acţiunea (inacţiunea) săvârşită, care nu

poate fi desprinsă de infractor. Cu toate acestea, nu se poate susţine că personalitatea

acestuia exercită o influenţă directă asupra gradului de pericol legal al acţiunii (inacţiunii),

în sensul că prin materialitatea ei o acţiune (inacţiune) de o gravitate legală redusă va fi

considerată ca având un pericol legal sporit datorită personalităţii infractorului sau invers.

Aşadar, sub aspect legal, o acţiune (inacţiune) nu prezintă un grad de pericol mai mare sau

mai mic, după cum este comisă de un infractor recidivist sau de unul primar, ci

personalitatea infractorului face ca infracţiunea, în conţinutul ei concret, să prezinte un

grad de pericol diferit. Astfel, infracţiunea de furt nu-şi schimbă gradul de pericol social în

funcţie de împrejurarea că infractorul este recidivist sau nu.

S-ar putea susţine că doar în cazul în care infractorul este minor, datorită acestei stări,

infracţiunea comisă de el, sub aspectul ei legal, prezintă un grad de pericol social mai redus

decât atunci când este comisă de către un major, deoarece este sancţionată cu o măsură

educativă sau cu o pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la jumătate faţă de pedepsele

pentru majori care reflectă gradul ei de pericol social. Printre împrejurările care sunt luate

în considerare poate figura şi aportul unei persoane netrimise în judecată care permite

soluţionarea raportului de cauzalitate, deoarece prezintă interes atât sub aspect penal, cât şi

civil. Trebuie stabilită, deci, contribuţia fiecărui participant la comiterea infracţiuni.

La individualizarea pedepsei, în funcţie de gradul de pericol social al infractorului, trebuie

avută în vedere şi vinovăţia acestuia. În acest sens, art.19 C.pen., precizează că există

vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social a fost săvârşită cu intenţie sau din

culpă. Vinovăţia exprimă atitudinea psihică a infractorului faţă de o valoare socială,

apărată prin norme de drept penal, faţă de ordinea de drept statornicită în societate.

Vinovăţia raportată la un anumit infractor şi la o anumită infracţiune imputată este una

singură şi ea trebuie privită ca un întreg39. Forma şi gradul de vinovăţie constituie atât 37 St.Dumes, op. cit., p.49-5038 M.Basarab, op.cit., p.17639 I.Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.98

26

Page 26: Pedeapsa inchisorii

pentru legiuitor cât şi pentru instanţa judecătorească un criteriu de fixare a pedepsei. Din

aceste motive, legiuitorul a prevăzut pentru infracţiunile cu intenţie pedepse mai grave

decât pentru infracţiunile comise din culpă, deoarece în primul caz, la producerea

rezultatului urmărit prin fapta penală concurează activ toate forţele psihice ale

infractorului, pe când în cazul comiteri unor infracţiuni din culpă care prezintă pericol

social poziţia psihică a subiectului se manifestă printr-o lipsă de atenţie, uşurinţă în

aprecierea semnificaţiei unor fenomene din viaţa socială, lipsa unei preocupări de a

prevedea unele consecinţe ale acţiunilor sau inacţiunilor sale.

Se ţine seama şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Aceste împrejurări au un înţeles larg, deoarece se referă atât la circumstanţele atenuante şi

agravante, care ţin de infracţiunea concret săvârşită, cât şi la alte cauze de agravare a

pedepsei ca: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară de

infracţiuni şi infracţiunea continuată. Ultimele au însă influenţă de sine stătătoare asupra

pedepsei concrete, deoarece se pot adăuga totdeauna la pedeapsa stabilită în urma reţinerii

fie a circumstanţelor atenuante, fie a celor agravante, ori şi a unora şi a altora (art.80

C.pen.), datorită pericolului sporit pe care-l prezintă infractorul.

Circumstanţele sunt împrejurări care constau în stări, calităţi sau situaţii de care nu

depinde realizarea conţinutului legal al infracţiunii în forma sa simplă (bază). Sunt însă

legate de infracţiune sau de infractor şi contribuie la realizarea gradului de pericol concret

al infracţiunii, agravând sau atenuând răspunderea penală iniţială a infractorului. Ele au un

rol important la individualizarea pedepselor, însă se va ţine seama numai de acelea care

atrag o reducere sau sporire simţitoare a gradului de pericol concret, în ansamblu lor şi nu

izolat40. Acestea au un caracter întâmplător deoarece nu însoţesc şi nu caracterizează orice

infracţiune concretă şi nu sunt legate de personalitatea oricărui infractor concret, însă, când

sunt reţinute, determină o schimbare a răspunderii penale şi a tratamentului juridic concret

(judiciar) al infractorului.

În cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni de către aceeaşi persoană,

caracterizarea unor împrejurări ca circumstanţe se face în funcţie de fiecare infracţiune şi,

dacă sunt proprii numai uneia sau unora, se va ţine seama numai faţă de aceasta (acestea).

Însă, în legătură cu o infracţiune, aceeaşi împrejurare nu poate constitui şi circumstanţă

atenuantă şi agravantă. Când constată existenţa unor circumstanţe, instanţa este obligată să

le reţină şi sa le motiveze. Motivarea este obligatorie şi atunci când le înlătură (art.79

C.pen.). Circumstanţele se clasifică în funcţie de anumite criterii. Astfel, după obiectul la

40 I.Grigoraş, op.cit., p.124

27

Page 27: Pedeapsa inchisorii

care se referă (infracţiune sau infractor), circumstanţele pot fi reale sau personale (art.28

C.pen.). Ţinând seama de efectul lor, circumstanţele sunt atenuante şi agravante (art.73,74

şi 75 C.pen.). Luând în considerare momentul existenţei lor sunt considerate, atât în lege

cât şi în teoria şi practica dreptului penal, ca fiind anterioare, concomitente sau posterioare

(subsecventa) săvârşirii acţiunii (inacţiunii) infracţionale şi, după caz, acestea să fie

atenuante sau agravante.

Sunt circumstanţe anterioare săvârşirii acţiunii infracţionale: antecedentele

infractorului, conduita bună a acestuia până la săvârşirea infracţiunii; concomitente cu

acţiunea sau inacţiunea: starea de provocare, comiterea infracţiunii în loc public, în timpul

nopţii, uneori în participaţie, prin efracţie, cu ajutorul armelor, prin cruzimi etc.;

posterioare acţiunii sau inacţiunii prezentarea infractorului de bunăvoie la organele

judiciare, recunoaşterea vinovăţiei de la începutul urmăririi penale, sustragerea de la

urmărire, atitudinea faţă de victimă, repararea benevolă a prejudiciului cauzat prin acţiune

sau inacţiune, etc.

În funcţie de infracţiunile cu privire la care au efecte, circumstanţele sunt generale şi

speciale: cele generale au eficienţă cu privire la toate infracţiunile şi sunt prevăzute în

partea generală a Codului penal, iar cele speciale, au influenţă numai cu privire la o

anumită infracţiune. Astfel, numărul victimelor face ca omorul să devină deosebit de grav

(art.176, lit.b, C.pen.), consecinţele deosebit de grave ale acţiunii sau inacţiunii agravează

infracţiunea (art.209, alin.3, art211, alin.4, C.pen.); este agravată infracţiunea de a conduce

pe drumurile publice a unui autovehicul destinat transportului de persoane în comun ori

când se transportă materii ce pot produce pericol public de către o persoană care are în

sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate;

infracţiunea de poluare a apelor comisă din culpă constituie o formă atenuantă a faptei din

art.57, art.59, alin.1, Legea nr 8/1974, a apelor. Când aceeaşi împrejurare este

prevăzută în lege atât ca circumstanţă generală, cât şi specială, se va aplica circumstanţa

specială. De exemplu, comiterea omorului prin cruzime.

S-ar părea că dacă o anumită împrejurare este considerată circumstanţă generală nu ar mai

trebui prevăzută şi ca circumstanţă specială. Este totuşi prevăzută deoarece circumstanţei

din partea specială sau din legea specială i-a dat eficienţă însăşi legiuitorul prin aceea că a

creat, în afară de conţinutul de bază al infracţiunii, un conţinut atenuat sau agravat, care

atrage o altă răspundere, sancţionată cu altă sancţiune sau cu aceeaşi dar în alte limite.

Circumstanţa din partea generală atrage reducerea sau agravarea răspunderii şi a pedepsei,

de regulă, pentru conţinutul de bază al infracţiunii, are însă efecte şi asupra pedepsei

28

Page 28: Pedeapsa inchisorii

prevăzută pentru conţinutul atenuant sau agravant. Ţinând seama de aceasta, instanţa a dat

o soluţie nelegală atunci când a aplicat circumstanţa generală din art.75, alin.1,lit.b, C.pen.,

cu toate că a încadrat fapta la art.176,alin.1, lit.a, C.pen.41. În acest caz trebuia luată în

considerare circumstanţa din partea specială (cruzimea). Însă se poate ţine seama de o altă

împrejurare agravantă, de exemplu aceea a comiterii faptei de către un major împreună cu

un minor. De asemenea, înlesnirea de către infractor a arestării participanţilor constituie o

circumstanţă atenuantă generală (art.74, alin.1, lit.c, C.pen.), cât şi una specială (art.172,

alin.2, C.pen.). Însă în cazul prevăzut la ar.172,alin.2, C.pen. limitele pedepsei se reduc la

jumătate.

Caracterul atenuant sau agravant al unor circumstanţe este obligatoriu deoarece

acesta este stabilit prin lege, iar altele enumerate cu titlu exemplificativ. În funcţie de

condiţiile concrete aceeaşi împrejurare poate avea fie caracter atenuant (starea de ebrietate

voluntară în general), fie agravant, (conducerea unui autovehicul în această stare şi

uciderea unei persoane, art.178, alin.3, C.pen., sau beţia premeditată, art.49, alin.2, C.pen.

şi cea prevăzută de art.75, lit.c, C.pen). Acestea se mai numesc şi cauze legale de atenuare

sau agravare a pedepsei.

Efectul circumstanţelor asupra răspunderii penale, şi deci a pedepsei, este determinat

relativ, prin stabilirea limitelor până la care aceasta din urmă poate fi sporită sau redusă,

fiindcă el nu este în toate cazurile acelaşi.

Când pentru o infracţiune săvârşită legea prevede pedepse alternative, s-a exprimat părerea

că au fost desfiinţate circumstanţele atenuante, deoarece nu mai au nici un rezultat practic

din moment ce instanţa poate alege pedeapsa închisorii ori a amenzii. S-a susţinut însă, pe

bună dreptate, că se poate aplica pedeapsa alternativă a amenzii, care este mai blândă, şi să

se constate, în acelaşi timp, existenţa unor circumstanţe atenuante sau agravante42. Acest

punct de vedere rezultă din dispoziţiile art.72, alin.2., C.pen. Se impune această ultimă

soluţie deoarece circumstanţele atenuante atrag aplicarea pedepsei judiciare între alte limite

legale de pedeapsă. În afară de aceasta, circumstanţele constituie doar unul din criteriile de

apreciere a gradului de pericol concret al infracţiunii. Altfel ar însemna că pedeapsa

alternativă mai blândă poate fi aplicată numai în prezenţa circumstanţelor atenuante, iar

cea mai severă când sunt reţinute circumstanţele agravante.

41 Tribunalul Suprem, S.pen.,dec. Nr.1330 din 29.05.1981, R.R.D. nr.1/1982, p.59-6142 T.Câmpeanu, Modalitatea de aplicare a circumstanţelor uşurătoare pentru justa individualizare a pedepselor, Justiţia Nouă nr3/1955, p.354

29

Page 29: Pedeapsa inchisorii

3.2.Pedeapsa închisorii trebuie să fie egală pentru toţi

Potrivit acestui principiu, pedeapsa închisorii trebuie să se aplice pentru aceeaşi

infracţiune oricărui infractor care ar săvârşi-o, fără nicio deosebire, aceasta neinfluenţând,

însă, posibilitatea justei ei individualizări. Prin egalitatea pedepsei înţelegem ca pedeapsa

să fie deopotrivă pentru toţi astfel încât legea să nu facă distincţie între persoane stabilind

privilegii, imunităţi sau inegalităţi.

Constituţia franceză din 1791 dispunea: „Aceleaşi infracţiuni vor fi pedepsite cu aceleaşi

pedepse fără nicio distincţiune de persoane”43.Fireşte că înţelegem prin aceasta calitatea

pedepsei închisorii, nu aplicarea în concret a aceleiaşi pedepse tuturor persoanelor care au

comis aceeaşi infracţiune ci, dimpotrivă, judecătorul poate, ţinând seama de împrejurări, de

persoana infractorului, să aplice pentru aceeaşi faptă, pedepse diferite la doi sau mai mulţi

infractori. Tocmai din acest motiv legiuitorul stabileşte un minim şi un maxim special al

pedepsei şi prevede circumstanţe atenuante şi agravante, lăsând judecătorului posibilitatea

de a individualiza în mod just pedeapsa.

Uneori chiar legea ţine seama de anumite persoane, fără ca prin aceasta să se

încalce principiul egalităţii pedepsei. Aşa de exemplu, legea pedepseşte mai blând minorii

faţă de majori, cum, de altfel, pedepseşte mai aspru comiterea unei infracţiuni de către

funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu fără ca principiul egalităţii pedepsei

să fie încălcat.

În vechiul drept existau, de asemenea, privilegii în aplicarea legii penale. Astfel,

când e vorba de a se da o pedeapsă pecuniară se pedepseau mai greu nobilii, iar când era

vorba să se dea o pedeapsă corporală se pedepseau mai aspru săracii decât nobilii sau cei

aflaţi în dregătorii44.

3.3.Umanismul pedepsei închisorii

Acest principiu fundamental îşi găseşte expresia în natura, cuantumul, funcţiile şi

finalitatea pedepsei închisorii. Prin natura şi cuantumul acesteia, închisoarea trebuie să fie

în deplină concordanţă cu conştiinţa morală şi juridică a societăţii. Pedeapsa închisorii nu

trebuie să cauzeze suferinţe fizice, torturi sau chinuri care ar înjosi demnitatea omului. În

dreptul penal contemporan, pedeapsa închisorii are la bază concepţia umanistă cu privire la

posibilitatea educării şi reeducării omului, inclusiv a infractorului, iar scopul acesteia îl

43 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit.,p.13344 ibidem, p.137

30

Page 30: Pedeapsa inchisorii

constituie apărarea omului şi a ordinii de drept, care constituie cadrul de dezvoltare a

personalităţii acestuia. Umanismul orientează deci nu numai stabilirea prin lege a acesteia

de către instanţa de judecată, precum şi executarea ei.

3.4. Revocabilitatea pedepsei închisorii

Potrivit acestui principiu pedeapsa închisorii trebuie să fie esenţialmente revocabilă,

adică să poată fi oricând retrasă atunci când se constată că a fost aplicată din eroare sau

când nu mai este necesară. Pedeapsa închisorii trebuie să fie deci, remisibilă (să poată fi

înlăturată prin iertare) şi reparabilă (răul cauzat prin aplicarea ei să poată fi pe cât posibil

reparat. Această cerinţă este determinată de caracterul de măsură coercitivă asupra

persoanei însăşi pe care îl are închisoarea, consecinţele aplicării ei fiind adesea ireversibile.

De aceea, alături de preocuparea de a exclude pe cât posibil riscurile oricăror erori

judiciare, trebuie să se manifeste grija corespunzătoare în aplicarea pedepsei închisorii.

CAPITOLUL IV. PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ

4.1.Scurt istoric

31

Page 31: Pedeapsa inchisorii

De-a lungul timpului, pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-a exprimat prin diferite

noţiuni, expresii, termeni care, în esenţă, cuprind în conţinutul lor privarea de libertate pe

toată durata vieţii condamnatului. Întâlnim astfel: închisoarea pe viaţă, închisoarea pe timp

nemărginit, detenţiunea pe viaţă, închisoare ori detenţiune pe timp nedeterminat, pedeapsă

perpetuă.

S-a pus întrebarea dacă într-o legislaţie trebuie să existe sau nu pedeapsa detenţiunii pe

viaţă, întrebare care are şi un sens filosofic. Răspunsurile date la această întrebare au fost

diferite. Astfel, Beccaria susţinea necesitatea existenţei pedepselor perpetue care să

înlocuiască pedeapsa cu moartea45. Apoi invocându-se legea progresului s-a cerut

desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a pedepsei închisorii pe viaţă, cunoscute fiind

afirmaţiile lui Cremieux când l-a apărat pe Victor Hugo înaintea Curţii cu Juraţi a Senei:

„Ni se spune când pedeapsa cu moartea va fi desfiinţată, ne veţi cere desfiinţarea

pedepselor perpetue. Fără îndoială că da. Aceasta e legea progresului. Puneţi căinţa în

legile voastre şi fiţi siguri că vom vedea sfârşindu-se pedepsele perpetue”.

Deşi Codul penal francez din 1791 nu a prevăzut pedeapsa închisorii pe viaţă, unul dintre

argumentele legiuitorului fiind acela că această pedeapsă îl face pe condamnat mai imoral,

disperat şi fără nicio speranţă, totuşi Codul penal francez din 1816 a prevăzut pedeapsa

închisorii pe timp nemărginit.

Potrivit unei informaţii publicate de cunoscuta organizaţie „Amnesty Internaţional”,

pe baza datelor obţinute în luna iunie 1993, pedeapsa cu moartea a fost complet abolită în

52 de ţări din lume, între care şi România, în 16 ţări a fost abolită pentru infracţiunile

obişnuite, dar menţinută pentru cele prevăzute în legile militare sau săvârşite în situaţii

excepţionale cum ar fi starea de război (între aceste ţări figurează Italia, Spania, Anglia),

iar în 19 ţări între care şi Grecia, pedeapsa cu moartea este considerată abolită de facto,

având în vedere că, deşi prevăzută, această pedeapsă n-a fost aplicată timp de 10 ani sau

mai mult. În 103 ţări din lume pedeapsa cu moartea este menţinută şi aplicată. Între acestea

figurează marile puteri ca SUA, Federaţia Rusă şi China46.

Pedeapsa perpetuă sau „perpetua carceris” a existat la noi din cele mai vechi

timpuri. Codul penal român din 1864, a prevăzut pedeapsa închisorii pe timp nemărginit,

desfiinţând pedeapsa cu moartea. Astfel, raportorul V.Boerescu a arătat în faţa Adunării

legislative la 11 martie 1864: „Pe când alte popoare mult mai civilizate se îndoiesc şi nu

45 C.Beccaria, op.cit.,, p.8946 C.Bulai, op.cit., p.295

32

Page 32: Pedeapsa inchisorii

cutează să suprime această pedeapsă, sunt mândru a spune că românii sunt cei dintâi care

au suprimat-o în fapt şi vor fi cei dintâi care vor suprima-o şi din lege”47.

Abolirea pedepsei cu moartea şi prevenirea pedepsei închisorii pe viaţă constituie unul din

elementele care fundamentează afirmaţia că adoptarea Codului penal român din 1864 a

constituit, fără îndoială, o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene.

Codul penal român din 1936, cunoscut şi sub denumirea de Codul penal Carol al II-

lea, prevedea pentru comiterea infracţiunilor de drept comun, munca silnică pe viaţă, iar

pentru comiterea infracţiunilor politice, detenţiunea grea pe viaţă. Codul penal din 1968 a

abrogat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, introducând pedeapsa cu moartea, care, prin

Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa

detenţiunii pe viaţă.

4.2. Definiţie

Prin Decretul-lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a fost abolită pedeapsa cu moartea în

legislaţia noastră şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. S-a pus astfel capăt unei

perioade de peste o jumătate de secol în care pedeapsa cu moartea, nerecunoscută în timp

de pace în dreptul penal român modern, a fost introdusă, menţinută şi aplicată, de cele mai

multe ori în interese străine justiţiei, de regimurile dictatoriale care s-au succedat între anii

1938 şi 198948.

În preambulul decretului-lege nr.6 din 1990 se motivează abolirea pedepsei cu

moartea prin interesul de a se sublinia caracterul profund umanist al regimului politic

instaurat în România în urma Revoluţiei din 1989. Acest act era necesar şi în vederea

integrării ţării noastre în structurile Europei Occidentale. Interzicerea pedepsei cu moartea

în dreptul nostru este şi consecinţa unei obligaţii internaţionale. Pe de altă parte,

Constituţia României intrată în vigoare la 8 decembrie 1991, prevede, în art.22(3), în

deplin acord cu dispoziţia art.1 din Protocolul nr.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului, că: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o

asemenea pedeapsă şi nici executat”.

Denumirea de „detenţiune”, termen împrumutat din dreptul francez, era atribuită de

legiuitorul Codului penal de la 1936 pedepsei privative de libertate prevăzute pentru

infracţiunile politice. Astfel, pentru crimele politice, Codul prevedea, ca pedepse,

detenţiunea grea pe viaţă, detenţiunea grea de la 5 la 25 de ani şi detenţiunea riguroasă de

47 C.Anghelescu, Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1927, p.28348 C.Bulai, op.cit., p.293

33

Page 33: Pedeapsa inchisorii

la 3 la 20 de ani, iar pentru delicte politice detenţiunea simplă de la 1 lună la 12 ani. Pentru

infracţiunile de drept comun, pedepsele aveau alte denumiri: munca silnică pe viaţă, munca

silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 de ani, temniţă grea de la 3 la 20 de ani şi, respectiv,

închisoare corecţională de la 1 lună la 12 ani. Deosebirea dintre cele două categorii de

pedepse nu se reducea la denumirea lor. Detenţiunea, ca pedeapsă politică, atrage automat

regimul politic de executare, mult mai blând decât cel comun. Legiuitorul Codului penal de

la 1968 n-a mai prevăzut clasificarea infracţiunilor şi pedepselor în „politice” şi „de drept

comun” astfel încât denumirea de „detenţiune” nu mai poate avea semnificaţia ce i se

atribuia tradiţional. Pe de altă parte, ea se aplică celor mai grave infracţiuni, iar regimul său

de executare nu se deosebeşte de acela al închisorii, singura deosebire dintre cele două

pedepse privative de libertate referindu-se la durata lor.

Susţinem punctul de vedere exprimat de alţi autori49 în sensul că în mod corect, ar fi trebuit

folosită denumirea de „închisoare pe viaţă”, aşa cum se face în toate legislaţiile în care

pedeapsa cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa închisorii pentru toată viaţa.

Potrivit ultimei modificări a Codului penal, detenţiunea pe viaţă a fost reglementată

strict şi amănunţit prin intermediul dispoziţiilor înscrise în art.53 lit.a; 54, 55(1), 55(2) Cod

penal. Potrivit reglementărilor legii penale, detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală,

constând în lipsirea de libertate şi izolarea condamnatului într-un spaţiu penitenciar special

pentru tot restul vieţii sale, fiind cea mai aspră dintre sancţiunile penale prevăzute în

legislaţia noastră.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă face parte din categoria pedepselor privative de libertate, dar

nu are caracter temporar, cum se întâmplă în cazul închisorii, ci are un caracter perpetuu,

permanent. În mod excepţional, detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca o pedeapsă

principală unică, pentru infracţiunea de genocid, săvârşită pe timp de război (art.357 alin.2

C.pen.) şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşite în timp de război

(art.358 alin.4 C.pen.). În rest este alternativă cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani,

creându-se astfel cadrul de evaluare necesar celor mai largi posibilităţi de individualizare

judiciară şi recurgere la pedeapsa detenţiunii pe viaţă numai în cazuri extreme50.

O caracteristică distinctivă a detenţiunii pe viaţă, decurgând din însăşi natura ei,

este aceea că fiind o pedeapsă absolut determinată, nu poate fi adaptabilă unor cuantumuri

judecătoreşti diferenţiate. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detenţiunea pe viaţă

prezintă avantajul că poate fi schimbată sau retrasă în caz de eroare judiciară prin

49 Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 199450 C.Bulai, op.cit., p.296

34

Page 34: Pedeapsa inchisorii

exercitarea căilor de atac corespunzătoare împotriva hotărâri penale definitive care a

aplicat-o.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este aplicată în cazul tuturor infracţiunilor care

prevedeau pedeapsa cu moartea (alternativă cu pedeapsa închisorii) şi anume:

-infracţiuni contra siguranţei statului: trădarea, prevăzută de art.155 C.pen.; trădarea

prin ajutarea inamicului, prevăzută de art.156 C.pen.; trădarea prin transmiterea de secrete,

prevăzută de art.157 alin 1 C.pen.; acţiunile duşmănoase contra statului, prevăzut de art.

158 C.pen.; spionajul, prevăzut de art.159 C.pen.; atentatul care pune în pericol siguranţa

statului, prevăzut de art.160 C.pen.; atentatul contra unei colectivităţi, prevăzut de art.161

C.pen.; subminarea puterii de stat, prevăzută de art.162 C.pen.; actele de diversiune,

prevăzute de art.163 C.pen.; subminarea economiei naţionale prevăzută de art.165 alin 2

C.pen.; complotul prevăzut de art.167 C.pen.

- infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art.176 C.pen.;

- infracţiunea de distrugere calificată, prevăzută de art.218 alin.1 C.pen.;

- tortura, prevăzută de art.267/1 alin.3 C.pen.;

- infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, prevăzute de art.276 alin.3

C.pen.;

- infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii

radioactive, prevăzută de art.297/1 alin.5 C.pen.;

- infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explosive, prevăzută de art.280

alin.5 C.pen.;

- traficul de stupefiante, prevăzut de art.312 alin.2 C.pen.;

- infracţiunile contra capacităţii de apărare a României: capitularea, prevăzută de

art.338 C.pen; părăsirea câmpului de luptă, prevăzută de art.339 C.pen; părăsirea navei,

prevăzută de art.334 alin.2 C.pen; părăsirea comenzii, prevăzută de art. 342 alin.2 C.pen.;

neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale, prevăzută de art.343 C.pen.; coborârea

pavilionului, prevăzută de art. 344 C. Pen.; coliziunea, prevăzută de art.345 alin.3 C.pen.;

- infracţiuni contra păcii şi omenirii: genocidul, prevăzut de art.357 alin.1 şi 2

C.pen.; tratamente neomenoase, prevăzute de art.358 alin.3 şi 4 C.pen.;

- infracţiunea de împiedicare a exploatării unei aeronave, prevăzută de art.107/2 din

Codul aerian;

- infracţiunea de împiedicare a exploatării navelor, prevăzută de art. 123 alin.3 din

Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;

35

Page 35: Pedeapsa inchisorii

- orice alte infracţiuni pentru care legea prevedea, anterior Decretul-lege nr.6/1990,

pedeapsa cu moartea.

În cazul tentativei, potrivit art.21 alin.2 C.pen. partea finală, în cazul în care

pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10

la 20 de ani.

În cazul instigării neurmată de executare, potrivit art.29 alin.1 C.pen. partea finală,

când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii de

la 2 la 10 ani.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care legea

prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă este de 15 ani, potrivit art.122 alin.1 lit.a C.pen.

4.3. Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Potrivit art.55 din Codul penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată

persoanelor care la pronunţarea hotărârii de condamnare au împlinit vârsta de 60 de ani. În

acest caz art.55 prevede că în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa

închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată nici infractorului minor (art.109 alin.2

C.pen.) acestuia aplicându-i-se doar pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Întrucât pentru majoritatea infracţiunilor vizate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este

alternativă cu închisoarea între 15 şi 25 de ani, aplicarea pedepsei închisorii pe 25 de ani,

în cazul prevăzut de art.55 C.pen., ori a pedepsei închisorii între 5 şi 20 de ani, în cazul

prevăzut de art.109 alin.2 C.pen. pentru minori, se va putea realiza numai după ce iniţial

instanţa de judecată a optat pentru pedeapsa cea mai gravă, dar pe care nu o poate aplica,

datorită vârstei infractorului. Astfel, s-ar crea încă de la început o situaţie nefavorabilă

pentru condamnatul în vârstă de peste 60 de ani (art.55 C.pen.) sau condamnatul minor

(art.109 alin.2 C.pen.), fără a se ţine seama de posibilităţile aplicării închisorii în alte

limite, mult mai uşoare, dacă instanţa s-ar orienta spre aplicarea pedepsei alternative a

închisorii.

4.4.Practică judiciară în materia detenţiunii pe viaţă

Ne propunem să punem în discuţie două hotărâri judecătoreşti în care instanţele

noastre au pronunţat pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

36

Page 36: Pedeapsa inchisorii

Potrivit art. 174 C.pen. raportat la art. 174-176 lit.a C.pen., inculpatul B.I. născut la

8 septembrie 1971, fără antecedente penale, a fost condamnat la detenţie pe viaţă51.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că în seara zilei de 26 mai 1991 inculpatul,

întâlnindu-se cu victima T.E. de 60 de ani, a încercat să aibă raporturi sexuale cu aceasta,

împotriva voinţei victimei după care, nereuşind, a ucis-o.

În fapt, fiind în preajma blocului, inculpatul i-a cerut victimei o ţigară, iar în momentul în

care aceasta i-a oferit-o, i-a aplicat 2-3 lovituri cu palma peste faţă apoi a luat-o de mână,

trăgând-o între blocuri, într-o zonă plină de gunoaie menajere. Aici a lovit-o din nou

trântind-o cu spatele la pământ şi încercând să întreţină raporturi sexuale cu aceasta, s-a

aplecat asupra femeii, i-a ridicat capotul, şi-a lăsat pantalonii jos, apoi s-a aşezat peste

victima aflată la pământ, cu intenţia de a întreţine raport sexual cu ea.

Victima s-a împotrivit vehement, strigând şi cerând ajutor, care putea veni din partea

locatarilor imobilelor învecinate. Strigătele disperate ale victimei au fost auzite de două

martore care au declarat în faţa instanţei că agresiunea şi chinuirea de către inculpat a

victimei a durat mai mult de 2 ore, însă nici unul din locatarii imobilelor învecinate şi nici

persoanele care treceau pe drum nu au intervenit pentru a salva victima. Nereuşind să

întreţină raportul sexual, inculpatul a devenit extrem de agresiv introducându-şi mâna în

vaginul victimei, zgâriind organele genitale ale acesteia. Apoi a luat un băţ cu vârful

ascuţit, de aproximativ 25-30 cm lungime şi gros de 3-4 cm, pe care l-a introdus cu putere,

în mod repetat, în vaginul victimei.

Înainte de a abandona victima, inculpatul a introdus băţul transversal prin nările femeii,

accentuând suferinţele şi durerile provocate victimei. Leziunile produse au cauzat moartea

victimei după o suferinţă de aproximativ 2 ore şi 30 de minute, aceste leziuni fiind

evidenţiate în raportul medico-legal de autopsie.

Din raportul de expertiză psihiatrică rezultă că inculpatul nu prezintă tulburări de natură să-

i modifice capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor acţiunilor

sale.

Analizând starea de fapt, putem concluziona că suntem în prezenţa unui omor

comis cu cruzime deoarece criminalul a supus victima la suferinţe cu totul ieşite din

comun, acţiunile comise de către acesta inspirând oroare, groază, depăşind limitele

obişnuite ale unor acţiuni proprii laturii obiective a infracţiunii de omor.

Fireşte, se pune problema aprecierii pedepsei aplicate acestui inculpat. Credem că

singura problemă de natură să ducă la protejarea societăţii de comportările atavice ale

51 Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia II penală, Sentinţa penală nr.43 din 8 aprilie 1992

37

Page 37: Pedeapsa inchisorii

acestui individ este pedeapsa aplicată de instanţă, detenţiunea pe viaţă. O pedeapsă cu

închisoarea nu şi-ar fi atins scopul în speţa dată, nu ar fi realizat prevenţia generală şi

specială, iar o revenire a unui asemenea monstru în societate, chiar după executarea unei

pedepse cu închisoarea cu durată fixă, ar constitui un evident pericol social.

Inculpatul S.M., născut la 9 oct. 1952, fără antecedente penale, a fost condamnat,

potrivit art.174, 175 lit.c şi d C.pen. raportat la art.176 lit.c C.pen., la pedeapsa detenţiunii

pe viaţă52.

S-a reţinut că inculpatul era în curs de divorţ cu soţia datorită comportamentului violent

faţă de aceasta şi faţă de copiii săi minori. Din probe a rezultat că timp de aproape o lună

de zile inculpatul S.M. a practicat în mod repetat raporturi sexuale nefireşti cu fiul său,

Mirel-Marin, în vârstă de 6 ani, ademenindu-l cu diferite promisiuni.

În seara zilei de 17 iunie 1993 inculpatul S.M. împreună cu copilul s-a dus la o oră

foarte târzie la soacra sa unde s-au culcat. După miezul nopţii, inculpatul a început să facă

gălăgie, a spart geamurile de la casă, a lovit-o cu un cuţit pe soacra sa, care a fost nevoită

să fugă. Inculpatul a încuiat uşa de la intrarea în casă, a forţat oblonul de acces în podul

casei, unde s-a culcat împreună cu copilul. În pod, pe întuneric, i-a cerut copilului să

practice cu el raporturi sexuale nefireşti, însă minorul fiind obosit a adormit. Atunci

inculpatul a scos un cuţit ce-l avea asupra lui şi i-a aplicat copilului, în vârstă de 6 ani, 20

de lovituri la întâmplare, după care l-a aruncat pe gura podului. Ca urmare a rănilor

rezultate din loviturile aplicate, minorul a decedat. Inculpatul şi-a recunoscut faptele,

relatând chiar amănunte în legătură cu săvârşirea lor.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică la care a fost supus, concluzionează că

inculpatul prezintă tulburări de personalitate de tip instabil având însă discernământul

păstrat în raport cu faptele comise.

Ne întrebăm dacă pedeapsa aplicată este corespunzătoare. Nu sub aspectul legalităţii

acestei hotărâri, ci dacă judecătorii, când au luat-o, au avut convingerea că numai o

pedeapsă cu detenţia pe viaţă merită a fi aplicată pentru o asemenea faptă. Ar fi fost, oare,

oportună, o pedeapsă cu închisoarea pentru o durată determinată?

Achiesăm punctul de vedere exprimat de instanţă, în sensul că în condiţiile şi

împrejurările comiterii unor astfel de fapte, cea mai dreaptă hotărâre este aceea de a-l izola

pe făptuitor, privându-l de libertate pe tot restul vieţii. Suntem şi aici în prezenţa unei

persoane cu comportări atavice, a unui „monstru”, a unui inculpat feroce, care exprimă prin

acţiunile sale cruzime, teamă, oroare şi care nu merită să revină în societate.

52 Tribunalul Judeţean Vâlcea, Sentinţa penală nr.7 din 26 ianuarie 1994

38

Page 38: Pedeapsa inchisorii

Dacă în legislaţia penală existentă înainte de 1989 omorul deosebit de grav putea fi

pedepsit prin condamnarea la moarte, iată că în prezent, pentru comiterea acestei

infracţiuni instanţele pot aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Opinăm că în cazurile în care se comit infracţiuni de omor deosebit de grav, care în

conţinutul laturii obiective prezintă elemente ce evidenţiază o comportare ieşită din comun

a infractorilor, instanţele ar trebui să se orienteze în aplicarea pedepsei spre detenţiunea pe

viaţă. Argumentele în favoarea aplicării acestei pedepse în asemenea cazuri sunt multiple.

Pe de o parte este izolată din viaţa socială o fiinţă incorigibilă şi periculoasă, asigurându-se

un climat de linişte şi siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii.

Pe de altă parte, prin aplicarea detenţiunii pe viaţă în astfel de cazuri se realizează justiţia

socială, se pedepseşte răul făcut, se asigură prevenţia şi specială, se repară ordinea morală

grav tulburată.

Considerăm că în asemenea speţe, când suntem în prezenţa unor persoane

responsabile cu un comportament monstruos sancţiunea cea mai oportună este privarea lor

de libertate pe tot restul vieţii, izolarea totală din viaţa socială a celui condamnat, o

pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de puniţiune perpetuă.

Procedurile de condamnare la pedeapsa închisorii pe viaţă sunt diferite, în funcţie

de ţări. De exemplu, în Germania, Franţa, Italia şi Japonia, există un corp distinct de

magistraţi cărora le revine sarcina de a pronunţa o condamnare la închisoare pe viaţă. În

Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda de Nord şi în Elveţia, doar un singur

judecător poate aplica detenţiunea pe viaţă, în Austria închisoarea pe viaţă nu poate fi

aplicată decât de un juriu.

De obicei condamnaţii la închisoare pe viaţă au săvârşit infracţiuni cu un grad ridicat de

pericol social, în principiu omoruri. Dar nu întotdeauna numai asasinatul atrage detenţia pe

viaţă, de exemplu, în jurisdicţia unor state, traficul şi posedarea de arme, ca şi posesia unor

cantităţi de droguri sunt pasibile de a fi pedepsite cu închisoarea pe viaţă. Din totalul

condamnaţilor la această pedeapsă, în Anglia şi în Ţara Galilor, 80% au fost condamnaţii

pentru omor, 8% pentru ucidere din culpă şi 12% pentru comiterea altor infracţiuni: viol,

furt calificat, atacuri violente, sau atacuri cu caracter sexual asupra unei persoane. În alte

ţări, procentajul condamnaţilor la închisoare pe viaţă pentru omor este adesea mai ridicat.

În fosta Republică Federală Germană, persoanele condamnate pentru omor reprezintă 98%

din totalul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă.

O statistică a deţinuţilor condamnaţi la închisoarea pe viaţă, întreprinsă de

ministerul de interne al Regatului Unit al Marii Britanii a stabilit că aceştia sunt în special

39

Page 39: Pedeapsa inchisorii

tineri şi celibatari, 80% dintre ei având antecedente penale. O anchetă făcută asupra a 495

deţinuţi condamnaţi la închisoare permanentă, în Canada, a dat rezultate asemănătoare:

numai 29% erau căsătoriţi, 83% mai fuseseră condamnaţi, 72% nu aveau comportament

violent în timpul întemniţării şi 62% nu aveau decât 7 clase. Cercetările întreprinse arată că

905 dintre deţinuţii condamnaţi la închisoare permanentă aparţin de ceea ce sociologii

numesc „categorie defavorizată”.

4.5. Detenţiunea pe viaţă şi drepturile omului

Detenţiunea pe viaţă are o importanţă deosebită, dat fiind că ea este adesea

sancţiunea penală cea mai grea în ţările unde pedeapsa capitală nu se aplică, acest lucru

fiind bine ilustrat de schimbările intervenite în Europa Centrală şi Răsăriteană.

Al VIII-lea Congres pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care s-a

desfăşurat la Havana, între 27 august – 7 septembrie 1990 sub egida ONU, a solicitat

Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei să examineze regulile

juridice privitoare la drepturile şi îndatoririle condamnaţilor la detenţiune pe viaţă, precum

şi diferitele principi utilizate spre a hotărî dacă îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de

liberare condiţionată. Acest Congres a cerut, de asemenea, Comitetului, să acorde o atenţie

deosebită procedurilor de evaluare şi de luare a deciziilor în cazul deţinuţilor care execută

pedepse cu recluziune permanentă. În 1992 Comitetul a fost înlocuit de „Comisia pentru

prevenirea crimei şi de justiţie penală”.

Detenţiunea pe viaţă ridică probleme deosebite pentru deţinut şi anume: izolarea

socială, sedentarismul, o abstinenţă sexuală prelungită, singurătatea şi pierderea

sentimentului responsabilităţii asociate cu uniformizarea şi monotonia vieţii. Cu toate

acestea, aceşti deţinuţi au necesităţi specifice, ca rezultat al duratei nedeterminate a

condamnării lor şi diferitelor motivaţii care stau la baza comportamentului lor infracţional.

Condamnaţii pe viaţă constituie, de asemenea, o categorie aparte în sistemul justiţiei

penale, sunt persoane care au comis infracţiuni foarte grave, ei trebuie să fie consideraţi ca

un grup distinct de deţinuţi închişi pentru o perioadă lungă de timp şi să fie trataţi ca atare.

Detenţiunea pe viaţă suscită reacţii emoţionale dată fiind natura gravă a

infracţiunilor comise de către cei condamnaţi. Opinia publică este adesea indulgentă faţă

de detenţia pe viaţă, ca şi faţă de pedeapsa capitală, deoarece sancţiunile penale sunt

impresionante pentru populaţia obişnuită. Problemele speciale pe care le ridică situaţia

condamnaţilor pe viaţă nu interesează numai condamnaţii ca indivizi, ci întregul sistem

penitenciar. Din studii reiese că cei condamnaţi la detenţiune pe viaţă au adesea tulburări

40

Page 40: Pedeapsa inchisorii

psihice sau de comportament aşa încât, pentru evitarea acestora, se impune a fi aplicate

diferite forme de tratament, educaţie fizică, studii, muncă în atelierele penitenciarelor,

contacte mai strânse cu lumea exterioară.

Problematica complexă pe care o pune detenţiunea pe viaţă ne determină să

considerăm că este necesar ca legislaţiei noastre penale şi practici judiciare să-i fie aduse

unele amendamente, între care enumerăm:

- pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă să nu fie aplicată decât dacă este absolut necesar, pentru

a proteja societatea, şi numai pentru infractori care au comis infracţiuni cu un grad ridicat

de pericol social;

- să se asigure măsuri de securitate sporită pentru deţinuţii foarte periculoşi;

-încarcerarea condamnaţilor la detenţiune pe viaţă să se facă în aşa fel încât să nu ducă la

atingerea demnităţii lor umane şi să fie respectate normele care sunt enunţate în Ansamblul

de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor;

- să se asigure, imediat după încarcerare, evaluarea personalităţii şi a necesităţilor fiecărui

condamnat la detenţiune pe viaţă pentru a se stabili programele de educaţie şi tratament ce

se impun;

- să se asigure posibilitatea fiecărui condamnat să presteze o muncă remunerată, să studieze

sau să se consacre activităţilor religioase, culturale, sportive şi altor activităţi instructive,

conform nevoilor personale în materie de tratament;

- să se stipuleze simţul responsabilităţii condamnaţilor pe viaţă, prin înlesnirea participării

lor la toate activităţile din penitenciar;

- să li se creeze condamnaţilor la detenţiune pe viaţă posibilitatea unor schimburi şi

contacte sociale cu lumea din exterior şi, mai ales, de a fi vizitaţi în mod regulat de către

aparţinători şi alte persoane apropiate lor.

41

Page 41: Pedeapsa inchisorii

42

Page 42: Pedeapsa inchisorii

CAPITOLUL V. SISTEMELE PENITENCIARE

5.1.Definiţie

Executarea pedepsei privative de libertate presupune un anumit loc de deţinere, loc

cunoscut sub denumirea de penitenciar.

Prin penitenciar se înţelege instituţia în care se execută pedeapsa privativă de

libertate, închisoarea, instituţie care are scopuri, funcţii şi structuri proprii, necesare pentru

executarea pedepselor privative de libertate.

Penitenciarul, ca loc de executare a pedepselor privative de libertate presupune

existenţa unor elemente prin care să-şi asigure funcţionalitatea: bază materială, camere

speciale, organizare centrală şi locală precum şi un personal specializat de pază,

supraveghere şi administrativ.

Prin sistem penitenciar al unei ţări se înţelege53 ansamblul diferitelor feluri de

penitenciare, destinate executării pedepselor privative de libertate de către diferite categorii

de condamnaţi, amplasate în diferite oraşe şi judeţe ale ţării.

Sistemele după care se execută pedeapsa privativă de libertate în penitenciare se numesc

sisteme penitenciare şi diferă unele de altele după diversitatea regimurilor pe care le

aplică54. Elementele care diferenţiază sistemele penitenciare sunt: comunitatea sau

separaţiunea condamnaţilor, modul de organizare a disciplinei, condiţiile de eliberare a

condamnaţilor, măsurile pentru asigurarea reintegrării condamnatului în societate, genul şi

durata pedepsei privative de libertate.

5.2.Clasificarea sistemelor penitenciare

Ştiinţa penitenciară cunoaşte următoarele tipuri de sisteme penitenciare:

• Sistemul închisorii în comun.

• Sistemul celular cu două variante:

- solitar- de separaţiune

• Sistemul auburian.53 I.Oancea, Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p.5654 Tr.Pop, op.cit, p.176

43

Page 43: Pedeapsa inchisorii

• Sistemul progresiv cu două variante:englez, irlandez;

• Sistemul reformator.

5.2.1.Sistemul închisorii în comun

Trăsătura caracteristică a acestui sistem o constituie deţinerea în comun sau

colectivă a condamnaţilor, respectiv încarcerarea în comun noaptea şi munca în comun

ziua. Sistemul penitenciar menţionat prezintă cele mai multe dezavantaje. Ele privesc traiul

în comun al deţinuţilor şi tot ceea ce rezultă ca urmare a convieţuiri deţinuţilor atât ziua cât

şi noaptea în aceleaşi încăperi. Unul dintre inconvenientele acestui sistem este acela

potrivit căruia închisoarea în comun constituie „o şcoală” de formare a infractorilor, de

„profesionalizare” a acestora, deoarece trăind împreună deţinuţii învaţă unii de la alţi

metode şi tactici de operare în procesul de comitere a infracţiunilor. Totodată se urmăreşte

învăţarea modului de înlăturare a urmelor infracţiunilor comise. Dacă ceea ce află un

deţinut de la altul executând pedeapsa în comun ar constitui o „învăţătură” în sensul

pozitiv, în sensul prevenirii comiterii în viitor a unor infracţiuni, fireşte că aceasta ar

constitui o valenţă pozitivă a închisorii în comun. Practica însă dovedeşte contrariul.

Acest sistem a dominat mai mulţi ani în mai multe ţări europene, el existând şi în ţara

noastră. Astfel, I.Tanoviceanu spunea, în 192655: „Deşi închisoarea în comun e foarte

criticată, acesta este totuşi regimul obişnuit, cu mici excepţiuni, al ţării noastre”.

Şi în sistemul deţinerii în comun există totuşi unele criterii de separare, ca de exemplu

separarea deţinuţilor după sex, vârstă, periculozitate, dar acestea nu sunt eficace. Motivul

adoptării închisorii în comun îl constituie, de fapt economicitatea acestuia. Încarcerarea în

comun este, din punct de vedere economic, cea mai puţin costisitoare.

Nu este surprinzător a se arăta că sistemul nostru penitenciar, existent la început de mileniu

trei, prezintă încă trăsăturile închisorilor în comun existente acum 100 de ani şi unul din

motive este cel economic, lipsa fondurilor băneşti. De fapt, această formă de executare a

pedepsei privative de libertate în comun a fost şi este caracteristică tuturor statelor din

Europa de Est.

Regimul închisorii în comun este mai uşor de organizat, presupunând clădiri,

structuri interne simple. Din punct de vedere moral, psihologic, şi social este mai

suportabil, deoarece păstrează elementele de viaţă socială, condamnaţii rămân în contact

unii cu ceilalţi şi în felul acesta li se întreţine tendinţa de viaţă socială, firească, aceea de a

fi împreună şi de a comunica între ei. Pe de altă parte însă, pe lângă faptul că regimul de

55 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol III, Tipografia, Curierul judiciar, Bucureşti, 1926, p.342.

44

Page 44: Pedeapsa inchisorii

deţinere în comun este în cele mai multe cazuri „o şcoală de pregătire a crimei”56; regimul

în comun creează piedici serioase în reîncadrarea socială a foştilor deţinuţi deoarece, după

liberarea definitivă aceşti deţinuţi se reîntâlnesc şi se recunosc ca foşti deţinuţi; unii ajung

în situaţia dificilă de a fi stigmatizaţi în urma denunţării foştilor „colegi” ca „foşti

deţinuţi”, ori de a fi şantajaţi.

Regimul de deţinere în comun este destul de răspândit şi astăzi, mai cu seamă datorită

modului cum sunt construite penitenciarele moştenite din trecut. Bineînţeles, cu timpul

acest regim s-a ameliorat deoarece s-au luat măsuri pentru înlăturarea multor laturi

negative, mai cu seamă în cazul condamnaţilor de scurtă durată.

5.2.2.Sistemul celular

Sistemul celular se mai numeşte si pensylvanian sau filadelfian. Numele lui57 vine de la

numele William Penn, fondatorul coloniei Pensylvania, care mai târziu a devenit stat

american, care i-a purtat şi-i poartă numele. Penn propaga ideea că pedeapsa privativă de

libertate trebuie să fie executată în închisoarea celulară.

Propaganda pentru aceeaşi idee a fost făcută şi de Benjamin Franklin la întoarcerea sa

din Europa, fiind cucerit de ideile lui Howard. În această atmosferă, în 1790, adunarea

legislativă din Pensylvania a hotărât construirea, cu titlu de încercare, a unei închisori

celulare în curtea unei închisori din Philadelphia, existentă din 177358. Această nouă

închisoare avea 30 de celule şi servea pentru deţinerea infractorilor celor mai periculoşi.

Izolarea completă a acestora a provocat tulburări de sănătate fizică şi morală a

condamnaţilor. Printr-o lege din 1817 s-a autorizat construirea a încă două penitenciare

celulare. Unul a fost construit în 1827 în Pittsburg, pentru partea de vest a Pensylvaniei, şi

altul în 1829, la Philadelphia, pentru partea de est. Acesta din urmă a fost construit în

formă de cruce având 7 aripi şi 586 de celule. Regimul aplicat în prima închisoare din

Philadelphia a fost un regim solitar, iar cel aplicat în a doua închisoare a fost un regim de

separaţiune a condamnaţilor.

Sistemul celular constă în închisoare celulară atât ziua cât şi noaptea. El are două

forme: 1) sistem celular absolut

2) sistem celular de separaţiune

Sistemul celular absolut sau solitar presupune izolarea absolută a condamnatului.

Acesta nu poate comunica cu nimeni, nici chiar cu gardienii, plimbarea o face într-o curte

56 Tr.Pop, op.cit., p.17757 ibidem, p.17758 ibidem , p.178

45

Page 45: Pedeapsa inchisorii

izolată, instruirea ori serviciul divin fiind ascultate de fiecare condamnat separat, deţinuţii

nu se pot vedea sau cunoaşte unii pe alţii.

Sistemul celular de separaţiune constă în separarea condamnaţilor între ei, însă

aceştia comunică cu personalul închisorii, cu preotul, cu cei ce le asigură pregătirea

teoretică sau practică, dar nici potrivit acestui regim condamnaţii nu pot comunica între ei,

nu se pot auzi, cunoaşte şi vedea.

Sistemul celular absolut sau solitar a fost aspru criticat de-a lungul timpului. S-a

susţinut că izolarea completă a condamnatului, atât ziua cât şi noaptea, îl demoralizează, îi

distruge starea de sănătate fizică sau psihică, poate cauza idioţie, nebunie sau poate

conduce la sinuciderea lui59.

S-a exprimat ideea că potrivit acestui regim penitenciar, condamnatul fiind izolat de

ceilalţi, are posibilitatea de a reflecta asupra faptei sale şi pe cale de consecinţă, are

posibilitatea de a se îndrepta.

Sistemul celular de separaţiune cu obligativitatea muncii a prezentat mai multe

avantaje. Acest sistem penitenciar poate duce la corijarea, moralizarea condamnatului într-

o măsură mai mare, tocmai pentru faptul că acesta nu intră în legătură cu ceilalţi

condamnaţi, pe de o parte, iar pe de alta, condamnatul nu trăieşte într-o izolare completă şi

prestează muncă.

Unii autori, combat şi acest regim penitenciar. Astfel, Cuché menţionează că Lafayette, în

cursul detenţiei sale în închisoarea din Olmütz, „nu făcea decât rula în capul său planuri de

revoluţie”. Acelaşi autor menţionează că şi criminali supuşi regimului celular se gândesc

doar la noi planuri criminale60. Tot Cuché îl citează pe Aristotel care afirma că: „pentru a

trăi singur trebuie să fii un zeu sau o brută”61. Şi afirmaţia lui Montesquieu în „L'Esprit des

lois”, că suntem oameni numai în măsura în care suntem sociali, vine să combată regimul

penitenciar celular. Condamnatul fiind o fiinţă socială poate şi trebuie îndreptată prin

adaptarea sa la mediul social. Prin urmare, izolarea condamnatului nesocoteşte aceste

condiţii şi îl dezobişnuieşte de a trăi o viaţă socială.

Apoi, din punct de vedere economic, sistemul celular prezintă dezavantaje deoarece

este foarte costisitor. Celula de zi şi de noapte costă mult, presupune instalaţii speciale

pentru desfăşurarea muncii în celulă, pentru întreţinerea deţinutului, pentru asigurarea

securităţii acestuia. S-a apreciat că sistemul celular de separaţiune nu este recomandabil

59 ibidem, p. 17960 P.Cuché, Traite de scince et de legislation pénitenciaires, Paris, 1905, p.313-31861 ibidem, p.179

46

Page 46: Pedeapsa inchisorii

pentru executarea pedepselor scurte, el putând fi aplicat pentru executarea unei mici părţi

dintr-o pedeapsă şi, în principiu, la început.

Belgia a fost statul care a aplicat complet şi exemplar sistemul celular de

separaţiune motiv pentru care acest sistem se numeşte şi sistem belgian. Sub influenţa

inspectorului general al închisorilor, Ducpetiaux şi a continuatorului său, Sterens, Belgia a

devenit patria sistemului celular de separaţiune62. În prezent, sistemul penitenciar belgian

este reglementat de o decizie regală din 21 mai 1965. În această decizie se prevede ca

regimul condamnaţilor să întreacă simţul lor moral, cinic şi familial, să le asigure educaţie,

instruire, cunoaşterea unei meserii, obişnuinţa de a munci, precum şi asistenţă medicală.

Există trei tipuri de penitenciare deschise- în care securitatea este asigurată printr-un regim

educativ fondat pe o disciplină voluntar acceptată semi-deschise- în care se iau măsuri de

securitate doar pe timpul nopţii închise- pentru deţinuţii care nu pot fi plasaţi în primele

două tipuri. Tratamentul penitenciar are ca scop reeducarea şi reintegrarea socială prin

intermediul formării profesionale.

5.2.3.Sistemul auburnian

Lipsurile manifestate prin aplicarea regimului de detenţie în comun şi celular a

determinat aplicarea unui nou regim penitenciar şi anume a unui regim mixt, denumit şi

regim auburnian sau al tăcerii. Acest sistem îşi trage numele de la închisoarea din Auburn

(statul New York) unde a fost aplicat pentru prima dată în anul 1820.

Regimul închisorii în acest sistem constă în izolarea celulară în timpul nopţii şi munca în

comun în timpul zilei, însă cu obligativitatea tăcerii63.

Pentru aceste considerente acest sistem a fost denumit şi sistemul tăcerii. El a fost

aplicat în secolul XIII şi XVIII şi în Europa. Spre deosebire de sistemul celular de zi şi de

noapte, acest sistem a prezentat mai multe avantaje şi în special cele de ordin economic, în

sensul că acest sistem a fost mai puţin costisitor. Cât priveşte superioritatea din punct de

vedere al efectului reeducativ faţă de condamnaţi, este de precizat că opiniile sunt

împărţite. Astfel, Cuché făcând o comparaţie între sistemul celular şi cel auburnian afirma

că pentru ca sistemul auburnian să producă efect moralizator constant, ar trebui ca

personalul de pază să fie compus din „adevăraţi apostoli”.

Atât sistemul celular cât şi sistemul auburnian prezintă dezavantaje în ceea ce priveşte

scopul executării pedepsei închisorii, aşa încât afirmă Cuché64, eficienţa aplicării unuia sau

altuia depinde în mare măsură de profesionalismul celor care aplică aceste sisteme. Se 62 Tr. Pop, op.cit., p.18163 ibidem, p.18264 P.Cuché, op.cit., p.315

47

Page 47: Pedeapsa inchisorii

apreciază că, de exemplu, obligativitatea tăcerii în regimul auburnian ar reprezenta un

regim mult mai sever decât izolarea de zi şi de noapte. Aplicarea regimului auburnian nu se

putea realiza decât prin măsuri drastice, inumane, cum ar fi, de exemplu, aplicarea

pedepselor corporale. Astfel, în atelierele închisorii din Auburn tăcerea a putut fi menţinută

numai cu biciul, dar nici aşa nu se putea împiedica comunicarea prin semne. Prin urmare,

aplicarea sistemului auburnian impunea mijloace inumane, aşa încât s-a apreciat că nici

acest sistem, în forma sa tipică severă, nu era agreat, dar putea fi aplicat pe o perioadă

scurtă, într-un sistem progresiv.

5.2.4.Sistemul progresiv

Dacă sistemul celular este de origine americană, după afirmaţiile lui Cuché65, „America

este ţara clasică a închisorii celulare”, acest sistem a dobândit, apoi, o a doua patrie, Belgia

dacă şi sistemul auburnian este de origine americană, sistemul progresiv este de origine

engleză.

Anglia a aplicat sistemul celular de separaţiune combinat cu deportarea. Lipsurile,

aspectele negative care se manifestau prin aplicarea celor două sisteme şi interesul evitării

acestora au dus la constituirea sistemului progresiv. Este necesar ca cel condamnat să

treacă din starea de detenţie la libertate prin parcurgerea mai multor etape succesive, în

mod progresiv, aşa încât, în măsura în care progresează educarea sa, în acea măsură să se

apropie de libertate. Regimul de executare a pedepsei închisorii devine mai blând pe

măsură ce condamnatul parcurge mai multe etape succesive până la expirarea pedepsei.

Separaţiunea celulară şi munca în comun sunt încadrate în ansamblul sistemului

progresiv ca faze sau perioade ale acestuia, adică a executării pedepsei. Sistemul progresiv

constă aşadar într-o îmbinare a regimului celular de noapte cu munca de zi în comun şi cu

alte perioade succesive pe care condamnatul le parcurge progresiv, pe măsura reeducări

sale, reeducare ce se stabileşte prin probe şi care îl pregăteşte pe condamnat pentru

libertatea deplină şi definitivă.

Sistemul progresiv are două forme:

1) Sistemul progresiv englez;

2) Sistemul progresiv irlandez sau Crowton.

1)Sistemul progresiv englez cuprinde 3 perioade:

a) Izolare celulară severă de zi şi noapte un anumit interval, exprimat în luni sau ani, care

poate fi mărit sau micşorat în funcţie de comportarea condamnatului.

65 ibidem, p.318

48

Page 48: Pedeapsa inchisorii

b) Separaţiunea celulară în timpul nopţii şi lucru în comun în timpul zilei pe o anumită

perioadă determinată, de asemenea exprimată în luni sau ani, perioadă care poate fi

prelungită sau scurtată.

c) Liberarea condiţionată a condamnatului care constă în lăsarea condamnatului în

libertate, dar acesta se află sub controlul şi supravegherea autorităţii. Liberarea

condiţionată sau provizorie este elementul cel mai preţios al sistemului progresiv.

2) Sistemul progresiv irlandez are patru perioade:

Perioadele sunt similare, doar între perioada a doua şi a treia este intercalată

perioada închisorii în stabilimente (institute) intermediare.

Perioada stabilimentului intermediar „este puntea pe care trece condamnatul din atmosfera

închisorii în atmosfera libertăţii”66.

5.2.5. Sistemul reformator

Este de origine americană. Ca autor al acestuia a fost considerat Z.R.Brockway,

care l-a aplicat mai întâi în anul 1876 în reformatoriul Elmira (statul New York). După

localitatea unde a fost reşedinţa reformatorului se numeşte şi sistemul Elmira. Brockway,

iniţiatorul sistemului, a devenit directorul acestei închisori model denumită „Reformatory

de Elmira”. Acest sistem a fost preluat apoi şi de alte state americane Ohio, Massachusetts,

Pensylvania, Minnesota, Illinois, Indiana şi Visconsin.

Potrivit afirmaţiilor lui Cuché67 sistemul reformator constă în utilizarea pedepselor

închisorii pentru reformarea condamnatului prin educaţie morală, intelectuală şi fizică.

Reformatorul Elmira avea 1580 celule iar repartizarea condamnaţilor se făcea după

două criterii vârstă şi antecedente penale. Noaptea condamnaţii erau izolaţi în celule iar

ziua erau antrenaţi în activităţi profesionale, fizice, intelectuale. Mijloacele de reeducare a

condamnaţilor erau munca, pregătirea profesională, pregătirea intelectuală intensă,

educaţia morală şi educaţia fizică. Zilnic condamnaţii făceau câteva ore exerciţii fizice; alte

ore erau consacrate lucrului manual. Activitatea instructiv-educativă cuprindea atât

învăţământul elementar cât şi cel gimnazial şi superior. Se ţineau conferinţe pe probleme

economice şi sociale, cursuri de economie politică, de fizică, de chimie, de mecanică.

Sistemul reformator este un sistem progresiv perfecţionat şi adaptat scopului de a reforma

pe condamnat prin pedeapsă.

Importanţa sistemelor penitenciare este mai mult de origine istorică, deoarece ele

indică evoluţia pedepsei privative de libertate şi a modului de executare a acesteia. În

66 Tr.Pop, op.cit., p.18767 P.Cuché, op.cit., p.315-318

49

Page 49: Pedeapsa inchisorii

condiţiile noastre nu mai sunt esenţiale cadrele rigide ale diverselor sisteme penitenciare, ci

metodele de individualizare, care nu sunt legate de forme tipice fixe.

50

Page 50: Pedeapsa inchisorii

CAPITOLUL VI. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ŞI A

DETENŢIUNII PE VIAŢĂ

6.1. Scurt istoric al închisorilor din România

Cuvântul „închisoare” are două sensuri: într-un prim sens, desemnează pedeapsa

principală prevăzută de Codul penal, iar în cel de-al doilea, desemnează locul de deţinere,

anume destinat, unde se execută pedepsele privative de libertate.

Instituirea pedepsei închisorii şi implicit, a locurilor de executare a acesteia, a

marcat un evident progres în evoluţia societăţii. Instituţia închisorii este de neconceput în

afara existenţei unor structuri statale şi ea a constituit una din modalităţile prin care statul

şi-a îndeplinit funcţiile sale vitale de organizare a vieţii sociale şi de apărare a societăţii.

Evoluţia instituţiei închisorii este strâns legată de evoluţia statului: lentă şi cu un pronunţat

caracter represiv în antichitate şi evul mediu, îndreptată tot mai mult spre o concepţie

umanitară, începând în perioada iluminismului. Istoria închisorilor din România a cunoscut

aceleaşi caracteristici cu istoria acestor instituţii din Europa, cele mai noi concepţii

manifestate în acest domeniu pe continent fiind preluate şi adaptate condiţiilor noastre

specifice.

Pedeapsa privativă de libertate şi penitenciarul sau închisoarea au o istorie comună.

Dată fiind legătura indisolubilă între aceste două noţiuni, menţionând-o pe una, o

înţelegem şi pe cealaltă. Pedeapsa privativă de libertate şi penitenciarul sau închisoarea, în

accepţiunea lor modernă, servind la apărarea socială, au origine recentă. Închisorile, fără să

joace întotdeauna rolul pe care îl au astăzi în prevenirea şi reprimarea faptelor prevăzute de

legea penală, au fost cunoscute din antichitate. Cât priveşte regimul închisorilor, Kuluka,

comentatorul indian al legilor lui Manu spune: „…cei închişi erau băgaţi în fiare, prăpădiţi

de foame şi de sete; ochii, barba, inspirând în acelaşi timp groaza şi mila tuturor care-i

vedeau”.

Platon în opera sa „Asupra legilor”, afirmă cu privire la închisoare: „una lângă piaţa

publică, depozit general, pentru a se asigura de persoana acestora cari sunt în ea, pare a fi

închisoarea preventivă, şi alta care pare o adevărată închisoare, în mijlocul câmpului, într-

51

Page 51: Pedeapsa inchisorii

un loc pustiu şi cel mai sălbatic care se poate găsi, acesta se va numi închisoare de

chinuire”68.

Anterior epocii umanitare, adică înainte de jumătatea a doua a secolului al XVIII-

lea, când sistemul penal era întemeiat pe pedeapsa corporală, neexistând privare de

libertate în sensul modern al cuvântului, nu se putea vorbi de o închisoare propriu-zisă.

Închisorile vechi erau considerate locuri de pază, de siguranţă şi de constrângere, unde erau

depuşi prevenţii sau condamnaţii cărora urma să li se aplice tortură, mutilare, sau pedeapsa

cu moartea.

Închisorile erau stabilite în turnuri vechi, cetăţi dărăpănate, pivniţele caselor

publice, zidurile de fortificaţie ale oraşelor, canale uscate, mine părăsite. Insalubritatea,

înfometarea, tratamentul barbar, infecţiile cu diferite boli, duceau la moartea celor

condamnaţi. După anul 106 e.n., în urma celui de-al doilea război victorios al împăratului

Traian, Dacia a fost transformată în provincie imperială şi în consecinţă dreptul dac a fost

înlocuit cu dreptul roman. Potrivit acestuia, executarea pedepsei privative de libertate se

făcea, de regulă, în funcţie de starea socială a persoanei condamnate, fie într-o închisoare

publică, fie în închisoarea unui particular sau magistrat69.

În provincia Dacia existau numeroase locuri în care persoanele condamnate la

muncă silnică îşi executau pedeapsa. Astfel, falsificatorii de testamente sau bani, creştinii

învinovăţiţi de crearea unor „collegia illicita” în urma condamnării deveneau „servi

poenae” (sclavi ai pedepsei) care nu aveau vreun stăpân70 şi obligaţi să muncească într-una

din minele de aur sau aramă din munţii Apuseni, Banat ori nordul Olteniei, sau să scoată

sarea dintr-una din salinele situate la Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Rupea, Domneşti,

Ocna Sibiului, Ocnele Mari. Ocna a marcat profund istoria închisorilor din România.

Preluat de la romani, obiceiul folosirii acesteia ca loc de executare a pedepsei a fost

legiferat şi s-a perpetuat de-a lungul a aproape două milenii. Chiar în secolul XX,

numeroase penitenciare funcţionau în apropierea unor foste saline: Târgu Ocna, Telega,

Doftana, Ocnele Mari.

Deşi nu ştim condiţiile în care lucrau condamnaţii, putem să presupunem că acestea

erau deosebit de grele, mai ales că persecuţiile împotriva creştinilor erau însoţite de tot

felul de cruzimi. Tratamentul celor închişi nu putea să difere prea mult faţă de tratamentul

aplicat sclavilor, dreptul de viaţă şi de moarte asupra acestora revenind celui care dicta

măsura întemniţării. La 1380 este pomenită pentru prima dată ca existând o ocnă 68 Platon, De Legibus, Cat.X, T.VII, Paris, 1846, p.27469 C.Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956, p.89170 V.Hanga, Drept roman, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p.401

52

Page 52: Pedeapsa inchisorii

aparţinând ocnaşilor pe Trotuş, unde pe „vremuri” avusese loc o răscoală a tâlharilor care a

dus la surparea acesteia, îngropând sub dărâmături pe tâlhari şi pe cei ce îi păzeau.

Exploatarea sării din ocne folosindu-se tâlhari, este tot atât de veche precum existenţa

ocnelor înseşi.

Potrivit vechiului drept românesc, locurile de executare a pedepsei privative de

libertate erau ocna, temniţa, grosul, varta şi, în anumite cazuri, mănăstirea. În funcţie de

graviditatea infracţiunilor comise, pedeapsa închisorii la ocnă se putea aplica pe viaţă sau

pe o durată determinată, dar chiar în ultim caz, puţini condamnaţi mai ieşeau din ocnă.

Temniţa, numită şi „puşcărie” , „închisoare”, „chisoare”, sau „popreală”, a constituit locul

cel mai des întrebuinţat pentru executarea pedepselor privative de libertate. Până la

sfârşitul secolului al XVIII-lea nu au existat clădiri special destinate, temniţele fiind

amenajate, de obicei, în subsolurile sau turnurile palatelor domneşti, ale cetăţilor, ale unor

case boiereşti, mănăstiri. Existau temniţe în fiecare ţinut iar în oraşe se aflau închisori, în

care staroştii sau pârcălabii îi puteau deţine preventiv pe infractori până la judecata

proceselor71.

În general, regimul de executare a pedepsei în temniţe era nediferenţiat, fiind ţinuţi

în acelaşi loc, în comun, arestaţii preventiv şi condamnaţii definitiv, infractorii primari şi

cei cu antecedente penale, bărbaţii şi femeile, hoţii şi criminalii. Condiţiile de executare a

pedepsei, care nu se deosebeau de condiţiile existente şi în alte state din Europa, aveau un

pronunţat caracter represiv.

În Ţările Române a existat, până la Regulamentele Organice, un dregător superior

însărcinat cu administrarea temniţelor marele armaş. Lui i se subordona armaşul al doilea

care ţinea evidenţa tuturor condamnaţilor şi arestaţilor preventiv aflaţi în temniţă, evidenţă

pe care o prezenta săptămânal domnitorului72. Pe lângă temniţele aflate în administrarea

marelui armaş, mai exista o închisoare bănească la Craiova, aparţinând marelui ban al

Olteniei şi temniţele celor doi mari vornici ai Moldovei, de la Dorohoi şi Bârlad.

Şi mănăstirile au avut temniţe proprii. Este cazul celor ce primiseră prin hrisov

domnesc dreptul de jurisdicţie pentru unele infracţiuni săvârşite pe domeniul mănăstiresc.

De asemenea, legea ţării prevedea ca pentru anumite fapte, considerate infracţiuni atât în

dreptul canonic cât şi în dreptul laic, să se facă o dublă judecată. De exemplu, autorul unei

infracţiuni de homosexualitate înainte de a fi predat judecătorului laic pentru a i se aplica

71 D.Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961, p. 13972 I.Dianu, Istoria închisorilor din România, Bucureşti, 1909, p. 82

53

Page 53: Pedeapsa inchisorii

pedeapsa capitală, era întemniţat într-o mănăstire şi sancţionat potrivit dreptului canonic

prin excomunicare.

Temniţele mănăstirilor sau însăşi mănăstirile au servit ca loc pentru executarea

pedepselor, de obicei pentru infracţiuni politice, de către boieri, clerici. Celebră a rămas

mănăstirea Snagov, situată pe o insulă a lacului, care a servit ca închisoare încă de la

zidirea sa (mijlocul secolului XV-lea). În timpul domnitorului Vlad Ţepeş în mănăstire

erau închişi adversarii săi politici.

Se spune73 că din porunca domnitorului, în mănăstire a fost amenajată o cameră

specială, cu un altar şi o icoană a Maicii Domnului în care erau aduşi boierii potrivnici şi,

„sub cuvânt că aceştia trebuie să facă rugăciuni pentru a se pocăi şi a li se ierta greşelile,

erau aduşi în acea cameră să se închine la icoană. Nu apucau însă bine să-şi sfârşească

rugăciunile şi pardoseala camerei le fugea de sub picioare, căzând într-o groapă adâncă,

plină cu cuţite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai groaznice”.

Un alt izvor74 spune că „în clădirile dinspre miazăzi ale acestei mănăstiri, Vlad

Ţepeş aranjase un fel de cameră de tortură din care deţinutul, după ce suferea caznele

impuse cu fierul şi focul, era aruncat cu ajutorul unui scripete sau balistă, în adâncul

iazului. Şirul asasinatelor politice petrecute la mănăstirea Snagov a continuat de-a lungul

veacurilor: în 1663 în această mănăstire era sugrumat, din ordinul domnitorului Grigore

Ghica, postelnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai influenţi boieri de la

sfârşitul secolului al XVII-lea, iar din „Letopiseţul Bălenilor” (scris la începutul secolului

al XVIII-lea), aflăm că în 1678 domnitorul Şerban Cantacuzino „au luat pe Pătraşcu

Urziceanu. De l-au dus la Snagov mănăstire; acolo cu munci groaznice muncindu-l l-au

spânzurat. Iar pe Vîlcul-vornic, după câteva judecăţi ce i-au făcut, l-au mutat la Snagov şi

acolo l-au omorât cu multe cazne”75.

Şi alte mănăstiri au fost folosite ca închisori: Tismana, Mărgineni, Cernica, Arnota, Secul.

În Transilvania, se cunoaşte că principele Sigismund l-a închis pe domnitorul Moldovei,

Aron Tiranul, în 1595 în temniţa castelului de la Vinţul de Jos, sau, după cum istoriseşte

cronicarul Miron Costin în „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” după

urcarea pe tron a lui Vasile Lupu „Alexandru Costin… au şezut un an încheiat în temniţă la

Făgăraş, în obedzi”76.

73 Al.Odobescu, Câteva ore la Snagov, Bucureşti, 1909, p. 8274 Letopiseţul Bătrânilor în „Cronicarii munteni”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 8475 M.Costin, Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1965, p.14876 V.Hanga, op.cit., p. 951

54

Page 54: Pedeapsa inchisorii

O altă temniţă din Transilvania există în oraşul Bistriţa. Este foarte important a se preciza

că pentru prima dată apare într-un document scris în limba română cuvântul „temniţă”, este

vorba de scrisoarea lui Cocorisel trimisă la 1600 din Bistriţa Ardealului către părinţii săi

din Moldova prin care le cere acestora să-i obţină punerea în libertate.

Alt loc de executare a pedepsei privative de libertate era grosul. Destinate în primul

rând arestaţilor preventiv proveniţi din oameni de rând, deoarece boierii erau închişi

preventiv, de obicei, la vistierie ori cămară, grosurile erau spaţii mici, umede, întunecoase,

improvizate în oraşe, în beciuri ale caselor boiereşti sau palatelor domneşti, gropi adânci.

Varta constituia o închisoare specială pentru debitori, deosebită de cea destinată

infractorilor. Era pusă sub comanda vătafului de aprozi (menţionat pentru prima dată în

1438). În mod excepţional, în vartă au fost închişi prin porunca domnului şi unii boieri

bănuiţi de uneltiri.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

se manifestă o tendinţă de modernizare a închisorilor şi preocupări pentru îmbunătăţirea

tratamentului aplicat deţinuţilor. Se amenajează locuri destinate special închisorilor şi se

face separarea deţinuţilor în funcţie de sex, vârstă, gravitatea faptelor comise.

La 15 iunie 1787, în Transilvania, din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei, ia fiinţă

penitenciarul din Gherla. În Ţara Românească, la Bucureşti, domnitorul Alexandru

Moruzzi dă un pitac la 17 decembrie 1795, prin care aşează Curtea de Criminalion şi

închisoarea în clădirea vechiului palat domnesc – Curtea veche – iar după cutremurul din

14 octombrie 1802, în timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, în clădire rămâne

numai închisoarea. Era pentru prima dată când în Ţara Românească o clădire era afectată

integral unei închisori. Această clădire a devenit închisoarea centrală a Ţării Româneşti. În

urma incendiului din 23 martie 1847, închisoarea a fost mutată în clădirea Curţii domneşti

din Dealul Spirii, iar în 1865, la mănăstirea Văcăreşti77.

Prin unele măsuri ordonate de domnitorii Ţării Româneşti şi cei moldoveni se urmăreşte

îmbunătăţirea regimului de detenţie. Astfel, domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae

Mavrogheni a poruncit ca femeile să nu mai fie înscrise în comun cu bărbaţii, iar în cazul

în care închisoarea, din cauza localului, nu permite această separare, să fie închise la „un

om de ispravă însurat, dacă pârcălabul satului n-ar fi însurat”78. Acelaşi domn a poruncit ca

arestaţii preventiv să fie judecaţi în cel mult patru zile de la data arestării. Domnitorul

Mihai Şuţu a cerut Departamentului „Criminalion” să-i prezinte săptămânal situaţia 77 D.Sterian, „Separaţiunea deţinuţilor în sistemul penitenciar din România”, în Revista de ştiinţă penitenciară, nr.1/1991, p. 5078 ibidem, p.50

55

Page 55: Pedeapsa inchisorii

condamnaţilor şi a ordonat ca nicio persoană să nu fie pusă sau scoasă din temniţă fără

porunca sa scrisă, fapt ce constituie un început de evidenţă centralizată a deţinuţilor. Tot

Mihai Şuţu a ordonat ca arestaţii să fie întrebuinţaţi la muncă, la lucrări publice şi a

introdus liberarea pe garanţii.

Primul regulament modern al temniţelor în ţara noastră a fost legiferat în 1833 şi

era denumit „Orânduielii îndeplinătoare ale regulamentului temniţelor”. Această

reglementare conţinea prevederi amănunţite asupra locurilor şi regimurilor de executare a

pedepselor. Se prevedea că în Ţara Românească pedepsele privative de libertate se execută

în două ocne (Telega şi Ocnele Mari), patru temniţe (Bucureşti, Craiova, Giurgiu şi Brăila)

şi 14 închisori judeţene. Alte dispoziţii concretizau realizarea principiului modern al

separaţiunii deţinuţilor. Se prevedea, astfel, că temniţele Brăila şi Giurgiu precum şi cele

două ocne erau destinate condamnaţilor la muncă silnică îndelungată, în timp ce temniţele

din Bucureşti şi Craiova precum şi cele 14 închisori judeţene erau destinate condamnaţilor

la pedepsele poliţieneşti până la un an.

Existau prevederi ca fiecare temniţă şi închisoare judeţeană să aibă încăperi

separate pentru bărbaţi ţi pentru femei, condamnaţii definitiv, arestaţii preventiv, deţinuţii

politici, precum şi carcere pentru executarea sancţiunii disciplinare constând în izolarea în

„închisoare singuratică”.

Starea precară a închisorilor domină, lipsa fondurilor materiale şi băneşti este

evidentă şi în această perioadă. Astfel, dintr-o informare adresată domnitorului Grigore

Alexandru Ghica la 11 iunie 1850 aflăm „Starea lor de faţă (a închisorilor) este mai mult

decât grozavă, pe la unele ţinuturi o singură odaie şi cu o bortă în pământ slujesc la mai

multe zecimi de oameni, cea mai mică despărţire între sexuri, între prepus şi faptă, între

gradul vinii lor, nu este şi, pe lângă toate acestea chiar încăperile azi sunt în ruină. Toate

grosurile din ţară, în număr de 13, trebuie făcute din nou, din acestea însă 8 nu rabdă cea

mai mică întârziere79.

Evoluţia sistemului penitenciar spre unul modern, este simţită atât pe plan legislativ

cât şi pe plan administrativ, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la o separare

a deţinuţilor în funcţie de condamnările pe care le au, făcându-se astfel distincţie sub

aspectul executări pedepsei între deţinuţii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă,

condamnaţii la munca silnică pe viaţă, condamnaţi la muncă silnică pe timp mărginit şi

condamnaţi la muncă silnică

79 V.Stoian, Scurt istoric al penitenciarelor, Bucureşti, 1964, p.66

56

Page 56: Pedeapsa inchisorii

pe un timp mai scurt. Deţinuţii lucrau în ocnă sau în penitenciar ziua, în comun, cu

respectarea regulii tăceri, iar noaptea erau izolaţi în celule.

După Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza prin Decretul nr. 630 din 11

august 186280 a desfiinţat administraţia temniţelor, a extins sistemul penitenciar din

Moldova pe întreg teritoriul Ţării şi a aprobat un „Regulament pentru organizarea

serviciului stabilimentelor penitenciare şi de binefaceri din România”. Prin acest

regulament se prevede înfiinţarea de închisori speciale pentru femei şi minori, deţinuţii se

clasifică pe categorii, se stabilesc reguli interioare pentru arestaţi precum şi pedepse

disciplinare ce puteau fi aplicate acestora. Totodată se introduce obligativitatea muncii

arestaţilor din toate închisorile din ţară şi se înfiinţează corpul gardienilor.

Anul 1874 constituie un moment semnificativ în istoria închisorilor din România,

deoarece în acest an a intrat în vigoare legea asupra regimului închisorilor, promulgată prin

Decretul nr. 169 din 26 ianuarie 1874. Această lege a dăinuit 55 de ani. Legea prevedea ă

închisorile se împart în două categorii: închisori de prevenţiune şi închisori de osândă.

Semnificativă este prevederea potrivit căreia îşi face aplicabilitate separarea deţinuţilor

după diferite criterii sex, vârstă, antecedente penale. Cât priveşte regimul de executare a

pedepsei, legea adoptă regimul celular mixt auburnian. Deţinuţilor recidivişti li se aplica

sistemul celular care presupunea separaţiunea de zi şi de noapte, după aşa zisul sistem

philadelphian.

Cu toate eforturile depuse, nici în această perioadă penitenciarele nu întruneau toate

condiţiile pe care le stipula. După anul 1880 s-au înfiinţat şi reconstruit închisori la Cozia,

Târguşor, Galaţi, Slănic, Tulcea, Constanţa, Craiova, Doftana, dar numai aceasta din urmă

construită în anul 1896 şi având 397 de celule s-a apreciat că ar corespunde condiţiilor

cerute de Legea din 1874.

În Transilvania existau în această perioadă următoarele închisori: Aiud pentru

muncă silnică şi condamnaţi la temniţă grea, Braşov pentru arestaţi preventiv şi

condamnaţi recluzionari, Cluj pentru condamnaţii minori, Caransebeş, Oradea, Satu Mare

pentru arestaţi preventiv şi condamnaţi corecţionali, precum şi Institutul de corecţie pentru

minori Gherla. În ceea ce priveşte regimul de executare a pedepsei, a fost adoptat sistemul

progresiv britanic.

În perioada 1874-1878 pe teritoriul României existau, în afara aresturilor judeţene,

15 închisori centrale Bisericani, Craiova, Dobrovăţ, Focşani, Iaşi, Mărgineni, Pângăraţi,

Mislea, Plătăreşti, Reni, Ocnele Mari, Telega, Târgu-Ocna şi Văcăreşti, precum şi

80 Publicat în Jurnalul Oficial al Principatelor Unite Romane, nr.180 din 16 august 1862

57

Page 57: Pedeapsa inchisorii

închisoarea centrală Răchitoasa ce funcţiona ca ospiciu pentru infirmii săraci necondamnaţi

şi ca închisoare pentru vagabonzi.

Un studiu mai avansat de dezvoltare a ştiinţei penitenciare şi implicit a instituţiilor

legale de această ştiinţă îl constituie prima jumătate a secolului XX, odată cu vasta

activitate desfăşurată de marii specialişti în domeniul ştiinţelor penale şi penitenciare,

profesorii universitari I.Tanoviceanu, Tr.Pop şi V.Dongoroz.

În iulie 1929 este elaborată o nouă lege de organizare a penitenciarelor şi

instituţiilor de prevenţie. Pe lângă dispoziţiile privind separaţiunea deţinuţilor şi alte

dispoziţii privind organizarea penitenciarelor, ceea ce este semnificativ este faptul că

această lege a înlocuit sistemul auburnian de executare a închisorii cu sistemul progresiv,

potrivit căruia executarea pedepsei, indiferent de natura ei, era supusă la modificări, în

sensul ameliorării treptate a condiţiilor de executare în scopul pregătirii deţinuţilor pentru

momentul punerii în libertate. Sistemul progresiv a rămas în vigoare până în anul 1950

când a fost abrogată şi legea.

În perioada 1950-1969 executarea pedepsei închisorii s-a făcut potrivit dispoziţiilor

Codului penal şi Codului de procedură penală, privitoare la pedepse şi regimul lor precum

şi dispoziţiilor din numeroase acte normative cu un caracter mai limitat.

În 1969 a fost adoptată Legea nr. 23. Această lege prevede separarea bărbaţilor de

femei, a minorilor de majori, a arestaţilor de condamnaţii definitiv, repartizarea

condamnaţilor în locurile de deţinere în raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei,

starea de recidivă şi receptivitatea la acţiunea de reeducare. Cât priveşte regimul de

executare a pedepsei închisorii Legea nr.23/1969 îmbină unele elemente ale deţinerii în

comun cu elemente ale sistemului progresiv, excluzând izolarea celulară şi regimul tăcerii.

6.2. Aspecte privind sistemul penitenciar din România

Constituirea sistemului penitenciar într-o ţară se face prin lege sau prin alte acte

normative şi este determinată de mai mulţi factori de care trebuie să se ţină seama. Un

factor important este concepţia legiuitorului cu privire la scopul politicii penitenciare în

materie de executare a pedepsei privative de libertate. În statul în care se pune accentul pe

reeducarea socială, pe îndreptarea condamnaţilor se elaborează un sistem penitenciar

adecvat acestui scop, evidenţiindu-se elementele şi laturile unui sistem favorabil îndreptării

şi resocializării celor deţinuţi81.

81 I.Oancea, op.cit., p.56

58

Page 58: Pedeapsa inchisorii

Un al doilea factor îl reprezintă sistemul instanţelor de judecată care este format din

judecători, tribunale, curţi de apel, etc. Aceste instanţe au o anumită competenţă teritorială.

Un alt factor îl reprezintă existenţa mai multor categorii de condamnaţi în funcţie

de natura infracţiunilor săvârşite, de felul pedepselor aplicate, de caracteristicile celor

condamnaţi (bărbaţi, femei, minori, recidivişti, etc)

La categorii diferite de condamnaţi trebuie să le corespundă categorii diferite de

penitenciare. De aici, tendinţa afirmativă în ştiinţa penitenciară de a propune diversificarea

specializării penitenciarelor. Potrivit proiectului legii elaborat încă din 1992 se propune

înfiinţarea de penitenciare locale (judeţene), penitenciare interjudeţene, regionale şi mai

multe penitenciare centrale. De asemenea, înfiinţarea de penitenciare speciale, destinate

condamnaţilor de un anumit profil, de un anumit specific, în funcţie de natura infracţiunilor

săvârşite, durata pedepsei aplicate, sex, vârstă, etc. Prin urmare pot exista penitenciare

speciale pentru femei, penitenciare speciale pentru minori, ori penitenciare pentru

recidivişti.

Există un consens între experţii în materie de penitenciare şi o experienţă istorică ce

adeverează că dintre pluralitatea de sisteme de deţinere – examinate comparativ prin

prezentarea avantajelor şi a incovenientelor pe care le implică, de la sistemul

pennsylvanian la cel auburnian şi de la acestea la sistemul progresiv, care îmbină sistemul

pennsylvanian cu cel auburnian, dar în etape succesive în cursul executării pedepsei,

sistemul progresiv sau al libertăţii progresive pare cel mai favorabil tratament deţinuţilor.

El este consacrat în toate legislaţiile penitenciare ale statelor din Europa şi era inevitabil a

fi statornicit cu un conţinut specific şi în viitoarea lege de executare a pedepselor.

În aceasta se prevăd şi felurile penitenciarelor pentru executarea pedepsei privative

de libertate, legiuitorul luând drept criteriu de alcătuire a sistemului diferitele categorii de

condamnaţi (condamnaţi la închisoare de lungă durată, condamnaţi la închisoare de scurtă

durată, condamnaţi minori, condamnaţi femei etc).

În art.26 al proiectului se prevede că: „pedepsele privative de libertate se execută în

următoarele penitenciare”:

1) penitenciare pentru executarea pedepselor cu detenţiune pe viaţă şi a pedepselor cu

închisoare de 20 de ani sau mai mari;

2) penitenciare pentru executarea pedepselor cu închisoare cu durată între 10 şi 20 de ani;

3) penitenciare pentru executarea pedepselor cu închisoare până la 10 ani;

4) penitenciare pentru condamnaţii cu un comportament deosebit de periculos şi pentru

condamnaţii recidivişti ;

59

Page 59: Pedeapsa inchisorii

5) colonii penitenciare cu regim de semi-libertate ;

6) penitenciare pentru minori ;

7) spitale, sanatorii şi cămine penitenciare pentru deţinuţii bolnavi şi handicapaţi ;

8) penitenciare speciale pentru femei.

Potrivit art.27 din lege, în fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti va funcţiona un

penitenciar pentru deţinuţii arestaţi preventiv şi pentru cei sancţionaţi cu închisoare

contravenţională.

Pentru executarea pedepselor judecătorul va putea dispune ca pedepsele cu o durată de

până la 2 ani sau restul de pedeapsă până la această durată să fie executate în penitenciare

pentru deţinuţii arestaţi preventiv şi pentru cei sancţionaţi cu închisoare contravenţională,

în raport cu capacitatea acestora.

Considerăm că sistemul progresiv prezintă cele mai multe avantaje şi susţinând acest

sistem apreciem că ar trebui reglementate legislativ patru faze în executarea pedepsei

privative de libertate sens în care facem propunere de lege ferenda. Aceste faze ar trebui să

fie:

1) izolarea celulară câteva zile după depunerea deţinutului în penitenciar;

2) munca şi timpul liber să se realizeze în comun;

3) după executarea efectivă a unei fracţiuni de cel puţin ½ din pedeapsă să i se aplice

regimul de semi-libertate;

4) regimul de libertate condiţionată dublată de regula de punere la probă, adică de obligare

la desfăşurarea în libertate a unei activităţi social-economice utile potrivit aptitudinilor, sub

controlul magistratului sau a unei persoane de o deosebită onestitate desemnată de acesta

(agent de probaţiune). În legislaţia noastră penală 82 regimul de deţinere s-a conturat destul

de clar. Potrivit art.33 din Legea nr.23/1969, condamnatul, odată intrat în penitenciar, este

supus în prima fază regimului de deţinere în carantină, iar în unele cazuri, în camere

individuale. După expirarea acestui timp condamnatul este încadrat în regimul de deţinere

în comun, adică în dormitoare comune, ateliere comune, săli de mese comune, etc. Regula

generală de deţinere este regimul de deţinere în comun. Sunt şi excepţii de la acest regim,

anume în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni grave contra statului, situaţie în care

deţinerea se efectuează în camere individuale, celule. Faza de deţinere în comun durează

aproximativ ½ până la 2/3 din durata pedepsei aplicate.

După această fază în comun urmează faza a treia, adică faza muncii în afara

penitenciarului, fără pază şi supraveghere şi pentru alţi condamnaţi, faza supravegherii

82 I.Oancea, Drept penal Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.498

60

Page 60: Pedeapsa inchisorii

altor condamnaţi la locurile de muncă în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiţii

prevăzute de lege şi anume:

a) să se fi executat 1/5 din pedeapsa aplicată;

b) să existe dovezi de îndreptare, stăruinţă în muncă şi disciplină.

Potrivit aceloraşi prevederi nu beneficiază de această fază de deţinere condamnaţii pentru

infracţiuni grave, infracţiuni de omor, contra statului etc. şi nici condamnaţii aflaţi în stare

recidivă. Tot în această fază, potrivit legii, unii condamnaţi pot fi trecuţi în penitenciare cu

regim de semi-libertate sau colonii penitenciare, spitale etc., în care regimul de deţinere

este mai uşor, mai blând.

6.3. Criteriile de separare a deţinuţilor

6.3.1. Aspecte generale

În executarea ei, pedeapsa închisorii, ridică mai multe probleme. Prin natura ei,

durează în timp zile, luni ori ani, iar executarea ei trebuie supravegheată, îndrumată şi

observată în toată această perioadă.

Executarea pedepsei închisorii se face într-un loc de deţinere, adică într-un

penitenciar, care este o instituţie specială şi complexă. Instituţia penitenciarului pune ea

însăşi multe probleme, începând cu baza materială (localuri speciale, construcţii speciale),

continuând cu organizarea şi structura ei specifică, cu probleme de pază şi securitate, cu

problema personalului şi a specificului acestuia şi terminând cu celelalte probleme ale

deţinuţilor în penitenciar.

Condamnaţii din penitenciar formează o comunitate eterogenă care se diferenţiază

după:

1) vârstă (minori, majori);

2) sex (bărbaţi, femei);

3) natura infracţiunii săvârşite (condamnaţi pentru furt, delapidare, omor, luare şi dare de

mită, vătămări corporale etc.);

4) durata pedepsei (condamnaţi la închisoare de scurtă durată, sau la închisoare de lungă

durată);

5) numărul infracţiunilor comise (infractor principal, infractor cu antecedente penale);

6) sănătate (sănătos, bolnav).

În procesul de executare a pedepsei închisorii se ridică o problemă importantă,

anume aceea a cunoaşterii condamnaţilor83. Cunoaşterea temeinică şi sub toate aspectele a

83 C.Stoichici, Aspecte practice privitoare la cunoaşterea deţinuţilor în Buletin penitenciar nr.4/1984, p. 43

61

Page 61: Pedeapsa inchisorii

celor condamnaţi este necesară şi pentru o justă individualizare a sancţiunii în procesul de

executare a pedepsei privative de libertate.

În unele ţări, ca de exemplu Franţa, Suedia, în multe penitenciare s-au înfiinţat

laboratoare, cabinete, conduse de specialişti (medici, psihologi, sociologi, psihiatri), care

examinează cazurile mai dificile de condamnaţi şi recomandă tratamentul şi modul cel mai

adecvat de executare a pedepsei. În Proiectul legii din 1992 privind executarea pedepselor

(art.28 alin.3), pe lângă conducerea fiecărui penitenciar va exista o comisie de specialişti

formată din medic, psiholog, educator, sociolog, având ca atribuţii speciale observarea şi

analizarea comportării fiecărui condamnat, folosind mijloace ştiinţifice corespunzătoare.

Individualizarea executării pedepsei poate fi realizată în condiţii optime atunci când

condamnaţii sunt repartizaţi pentru executarea pedepsei în baza unor criterii ştiinţifice.

Unii autori84 diferenţiază aceste criterii în criterii obiective ca de exemplu gravitatea

infracţiunii săvârşite, durata pedepsei aplicate, numărul infracţiunilor săvârşite, sexul,

vârsta condamnaţilor şi criterii subiective ca de exemplu sănătatea fizică, sănătatea psihică,

precum şi anume trăsături psihice capacitatea mintală, trăsături de caracter.

Art.38 din Proiectul de lege 1992 prevede, privitor la regimul şi tratamentul

deţinuţilor: „Condamnaţii vor fi supuşi regimului de deţinere după felul penitenciarului la

care au fost repartizaţi şi categoria din care fac parte”. În dispoziţiile privind sistemul

penitenciarelor (art.26) alcătuit după criteriul categoriilor de condamnaţi, s-au reţinut

următoarele categorii:

1) condamnaţi la închisoare de lungă durată (pe viaţă, peste 20 ani şi între 10 şi 20 de ani);

2) condamnaţi la închisoare până la 10 ani;

3) condamnaţi cu comportament deosebit de periculos şi condamnaţi recidivişti;

4) condamnaţi minori(şi tineri majori 18-20 ani);

5) condamnaţi bolnavi, bătrâni, handicapaţi;

6) condamnate femei.

Aceste categorii de condamnate execută pedeapsa în penitenciare separate.

6.3.2. Categorii de condamnaţi la închisoare de lungă durată

1) Condamnaţi la închisoare de lungă durată

Potrivit Legii nr.23/1969 această categorie este formată din condamnaţii care au

săvârşit infracţiuni grave, infracţiuni nominalizate (trădare, omor, delapidare) şi pentru

care s-a aplicat pedeapsa închisorii peste 10 ani sau au săvârşit alte infracţiuni grave,

84 I.Oancea, Drept sancţional penal, Editura „ALL”, Bucureşti, 1996, p.45

62

Page 62: Pedeapsa inchisorii

nominalizate şi pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii peste 10 ani. Aşadar,

condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt apreciaţi după două criterii natura

infracţiunii săvârşite şi pedeapsa închisorii peste 10 ani.

În proiectul de lege din 1992 nu mai există acest dublu criteriu (natura gravă a

infracţiunii săvârşite şi pedeapsa închisorii peste 10 ani), ci s-a reţinut un singur criteriu,

acela al duratei de peste 10 ani a pedepsei închisorii. Apreciem acest criteriu mult mai

adecvat, deoarece acei infractori care au fost condamnaţi la închisoare de lungă durată,

adică peste 10 ani, se subînţelege că au comis infracţiuni grave indiferente de natura lor.

Viitoarea lege, însă, prevede trei subgrupe de condamnaţi la pedeapsa închisorii de lungă

durată, astfel:

a) condamnaţi la detenţie pe viaţă;

b) condamnaţi la închisoare de peste 20 de ani;

c) condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 de ani.

Categoria condamnaţilor la închisoare de lungă durată este cea mai periculoasă şi dificilă85.

Aceasta deoarece executarea pedepsei închisorii de către aceşti condamnaţi ridică

probleme multiple, ca de exemplu penitenciarele speciale destinate acestora, regim special

de detenţie, regim de muncă, regim de ordine şi disciplină, pază şi supraveghere deosebite

şi altele.

2) Condamnaţi la închisoare pe durată mijlocie

Această grupă cuprinde condamnaţii la închisoare de la 2 până la 10 ani şi reprezintă o

grupă mai restrânsă ca număr în comparaţie cu grupa condamnaţilor de scurtă durată, dar

ea poate să cuprindă condamnaţii mai dificili, mai periculoşi şi mai puţin adaptabili, în

această grupă intră condamnaţii pentru infracţiuni diferite.

3) Condamnaţi la închisoare de scurtă durată

Cercetările de criminologie, penologie şi ştiinţa penitenciară relevă că regimul penitenciar

al acestora să fie diferenţiat, suplu şi mai mult reeducativ. Aceşti condamnaţi au comis, în

general, infracţiuni cu un pericol social mai redus şi reprezintă categoria cea mai

numeroasă, adică marea masă de deţinuţi aflaţi în penitenciare. Reeducarea lor în

penitenciar este dificilă tocmai datorită duratei scurte a pedepsei pe care trebuie să o

execute. Astfel, pentru buna organizare a executării pedepsei închisorii de scurtă durată se

impune:

- cunoaşterea acestor condamnaţi;

85 ibidem, p.46

63

Page 63: Pedeapsa inchisorii

- separarea lor pe grupe după natura infracţiunilor comise şi după criteriul de condamnaţi

primari şi condamnaţi cu antecedente penale ;

- adoptarea de sisteme diferenţiate de regim penitenciar.

6.3.3. Condamnaţi primari şi condamnaţi recidivişti

Un infractor se consideră că este condamnat primar când a fost judecat şi condamnat

pentru prima dată pentru o infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. Practica a

dovedit că aceşti condamnaţi sunt mai susceptibili la acţiunea de reeducare aşa încât ei sunt

supuşi la un regim penitenciar mai uşor.

Denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat

şi care, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o

infracţiune în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

Condamnaţii recidivişti sunt supuşi unui regim penitenciar mai sever, tocmai

datorită persistenţei în infracţionalitate. Cât priveşte această categorie de condamnaţi se

impun câteva observaţii. Astfel, până în anul 1989 în ţara noastră numărul decretelor de

amnistie şi graţie era cu mult mai mare decât după 1989, aşa încât în urma unor decrete de

amnistie, au existat condamnaţi care au executat de 3-4 ori pedepse în penitenciar fără ca

aceştia să îndeplinească condiţiile legale prevăzute pentru starea de recidivă în situaţia

comiterii de noi infracţiuni. Prin urmare aceşti condamnaţi nu erau recidivişti dar nici la

prima condamnare.

Practica ne permite să afirmăm că separaţiunea strictă a celor care au ajuns pentru

prima dată în penitenciar, de cei care au mai suferit condamnări privative de libertate este

fundamentală pentru stoparea proliferării unor concepţii şi comportamente specifice

mediului infracţional. Un rol important în acest sens revine administraţiei penitenciarelor.

6.3.4. Condamnaţi majori şi condamnaţi minori

1) Condamnaţii majori reprezintă categoria cea mai numeroasă şi cuprinde respectivele

persoane care au împlinit vârsta de 18 ani. În statisticile penale se arată că în măsura în

care se înaintează în vârstă numărul condamnaţilor majori scade, începând cu vârsta de 35-

40 de ani.

2) Condamnaţii minori reprezintă categoria celor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.

Această categorie este o categorie specială tocmai datorită faptului că minorul este o

persoană în plină dezvoltare, care parcurge un proces de maturizare şi are o structură

psihică şi fizică mai puţin formată şi conturată86.

86 A.Duta, Unele probleme actuale privind situaţia minorilor aflaţi în unităţile subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Revista de ştiinţă penitenciară nr. 1-2/1993, p.29

64

Page 64: Pedeapsa inchisorii

Caracteristica principală a minorilor o constituie agresivitatea în comportamentul anterior

săvârşirii faptei, în timpul comiterii infracţiunii şi chiar în perioada executării pedepsei. O

altă caracteristică a condamnaţilor minori o reprezintă carenţele grave în planul educaţiei.

Cei mai mulţi au un nivel scăzut de cultură generală, manifestat prin sărăcia limbajului,

dificultăţi în exprimare, incapacitate de comunicare, fond lexical redus datorită absenţei de

la scoală şi a lecturilor. Strâns legată de cele menţionate mai sus este situaţia familială a

minorilor condamnaţi, cei mai mulţi provenind din familii dezorganizate, case de copii şi

alte instituţii de ocrotire socială.

Pentru a exemplifica arătăm că în anul 1983 au fost condamnaţi pentru omor 130 minori,

în timp ce în anul 1992 numărul acestora a fost de 270, neştiutori de carte au fost 171

minori în anul 1983 faţă de 461 în anul 199287.

Ca urmare a faptului că sistemul penitenciar românesc nu dispune de locuri de

detenţie preventivă, destinate acestei categorii de persoane, un număr mare de minori au

fost cazaţi în secţii special amenajate ale penitenciarelor, astfel că pe viitor se impune

înfiinţarea unor penitenciare speciale pentru această categorie de condamnaţi, care să aibă

regim de executare şi tratament speciale.

În categoria condamnaţilor majori, criminologia, ştiinţa penitenciară şi dreptul penal

consacră categoria condamnaţilor tineri. Este vorba despre condamnaţii între 18 şi 21 de

ani, 18-23 de ani sau 18-25 ani88.

Recunoaşterea acestei subgrupe de condamnaţi se bazează pe următoarele

argumente: lipsa de experienţă de viaţă a acestor condamnaţi, confruntarea cu anumite

greutăţi: integrarea profesională, întemeierea unei familii proprii, etc. Se mai prezumă că

deţinuţii tineri n-au ajuns la un suficient echilibru în ce priveşte structura psihică şi

morală89.

6.3.5.Condamnaţi receptivi la acţiunea de reeducare şi condamnaţi cu

comportare negativă.

Condamnaţii care dovedesc că regretă fapta, că doresc să se îndrepte, că respectă

regulile regimului de deţinere, că şi-au schimbat concepţiile despre modul de a trăi în

societate, că vor respecta legea în orice împrejurare, vor putea fi separaţi de cei care

dovedesc contrariul. Pentru a exercita o separaţiune în baza acestui criteriu legal este

87 ibidem, p.31-3288 I.Oancea, Drept execuţional penal, Editura „ALL”, Bucureşti, 1996, p. 4989 V.Popa, Cunoaşterea de sine şi valorile aspiraţionale la deţinuţii tineri, în Buletin penitenciar nr.3/1984, p.58

65

Page 65: Pedeapsa inchisorii

absolut necesară o cunoaştere psiho-socială a individului, care nu poate exista la depunerea

deţinutului în penitenciar, fiind o problemă de studiu, analiză şi mai ales de timp.

Momentul separării în funcţie de receptivitate nu este stabilit nici de lege şi nici de

regulamentul de aplicare, după cum nu se apreciază nici modalitatea de realizare. Şi în

proiectul de lege pentru executarea pedepselor, se face menţiune despre o categorie de

condamnaţi după criteriul comportării şi al receptivităţii lor la acţiunea de reeducare

desfăşurată în penitenciar. Prin comportarea condamnatului se înţelege felul conduitei,

felul atitudinilor lui faţă de autorităţi şi faţă de oamenii cu care vine în contact,

comportarea înainte de judecată, în timpul judecăţii şi în timpul executării pedepsei.

Există aşadar o categorie de condamnaţi care au o comportare negativă ce se caracterizează

prin faptul că aceştia nu sunt stăruitori şi disciplinaţi în muncă, manifestă lipsă de atenţie

faţă de personalul penitenciarului, au o comportare negativă faţă de ceilalţi condamnaţi, nu

respectă ordinele şi disciplina în penitenciar, sunt agresivi, recalcitranţi, după cum există şi

o altă categorie de condamnaţi, aşa cum am arătat mai sus, care sunt receptivi la acţiunea

de reeducare.

Pentru realizarea practică a separaţiunii după acest criteriu, considerăm că s-ar

impune:

1) detenţiunea condamnatului într-un stabiliment de triaj, pe un timp determinat, după care,

pe baza observaţiilor făcute de un personal de specialitate, să fie dirijat la o unitate de

executare în raport de gradul său de receptivitate.

2) după o perioadă suficientă pentru a se forma convingeri clare asupra comportamentului

condamnatului, acesta, în cazul în care dă dovezi de îndreptare, să fie transferat într-un

stabiliment cu un regim de detenţie semi-liber. Experienţa altor ţări a dovedit că ambele

variante sunt de luat în considerare.

6.3.6. Alte categorii de condamnaţi

Ştiinţa penitenciară, legea penală şi criminologia disting şi alte categorii de

condamnaţi, bazate pe diferenţieri de care trebuie să se ţină seama în procesul de executare

a pedepselor. Este vorba de condamnate femei, condamnaţi vârstnici, condamnaţi alcoolici,

condamnaţi anormali, bolnavi etc.

a) Categoria condamnatelor femei ocupă un loc special. Criminalitatea în rândul femeilor

este mult mai redusă, femeile comit de regulă infracţiuni cu un grad de pericol social mai

redus, ca de exemplu furt, calomnie, fals, infracţiuni de parazitism social. Numărul

infracţiunilor contra vieţii, contra integrităţii corporale comise de femei este mic în raport

cu cele comise de bărbaţi. În această situaţie, executarea pedepsei de către femei trebuie să

66

Page 66: Pedeapsa inchisorii

se facă în condiţii speciale: separate de bărbaţi, ( în secţii speciale ale penitenciarelor) sau

în penitenciare speciale pentru femei cu un regim de muncă adecvat.

b) condamnaţii vârstnici sunt acei condamnaţi care au împlinit vârsta de 60 de ani bărbaţii

şi 55 de ani femeile. Aceşti condamnaţi creează dificultăţi chiar la adaptarea la condiţiile

normale de viaţă socială, având în vedere starea lor de slăbiciune fizică şi psihică odată cu

înaintarea în vârstă. Pentru executarea pedepselor, legea face anumite menţiuni legate de

aceşti condamnaţi, îndeosebi cele privitoare la caracterul facultativ al muncii.

c) condamnaţi bolnavi, în principiu condamnaţii sunt sănătoşi, dar printre ei există şi

condamnaţi bolnavi ce prezintă afecţiuni psihice sau fizice şi care întâmpină dificultăţi în

timpul executării pedepsei. Bolile fizice de care pot suferi condamnaţii sunt diferite

tuberculoză, boli cardiace, boli de stomac, boli de ficat etc. Bolile psihice pot, de

asemenea, să fie diferite psihopatii, stări psihastenice, nervozitate, psihoze, etc. Bolnavii

psihici urmează să fie internaţi în spitale de specialitate şi trataţi ca atare.

În toate aceste cazuri însă, bolile fizice sau psihice fie că nu existau înainte de condamnare

şi au apărut după aceasta, fie au existat înainte de condamnare dar nu au fost descoperite.

De asemenea, trebuie precizat că nu este vorba despre boli care înlătură discernământul şi

deci răspunderea penală a persoanei.

4. Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Legea prevede că detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare, urmărindu-se

păstrarea demnităţii umane, menţinerea capacităţii fizice şi morale a deţinutului. În acest

context se acordă o atenţie deosebită respectării dispoziţiilor legale privitoare le aplicarea

regimului penitenciar, asigurându-se integral toate drepturile cuvenite deţinuţilor

referitoare la hrană, echipament, cazarmament, asistenţă medicală, plimbare, petiţionare,

vizite, pachete cu alimente, corespondenţă, bani pentru cumpărături, ţigări etc.

Sistemul de pedepse şi recompense prevăzut în legislaţia în vigoare se aplică şi

acestei categorii de deţinuţi fără derogări. Condamnaţii la detenţiune pe viaţă sunt obligaţi

să respecte regulile de ordine interioară şi să se încadreze necondiţionat în programul zilnic

ordonat.

În aplicarea regimului penitenciar în cazul condamnaţilor la detenţiune pe viaţă trebuie să

existe anumite particularităţi şi anume:

- este necesară separarea acestor condamnaţi de ceilalţi; acolo unde spaţiile existente nu

permit această separare, ei pot fi cazaţi la un loc cu deţinuţii condamnaţi la o pedeapsă mai

mare de 10 ani închisoare, avându-se în vedere, de asemenea, existenţa sau inexistenţa

stării de recidivă;

67

Page 67: Pedeapsa inchisorii

- condamnaţii la detenţiune pe viaţă, în mod obligatoriu, vor fi înscrişi nominal în carnetul

postului şi vor fi supravegheaţi permanent de către personalul aflat în serviciu;

- la camerele unde sunt cazaţi aceşti deţinuţi, apelul de dimineaţă şi seară se va desfăşura

numai în prezenţa ofiţerului de serviciu;

- la cererea lor şi în raport de posibilităţi condamnaţii la detenţiune pe viaţă pot fi folosiţi la

activităţi productive, dar numai în interiorul penitenciarului; remunerarea muncii prestate

se va face la fel ca pentru ceilalţi deţinuţi fără însă a li se acorda zile câştigate ca urmare a

muncii prestate;

-activităţile cultural-educative şi sportive se vor desfăşura, de regulă, separat cu această

categorie de deţinuţi, pe baza unui program întocmit de educator şi aprobat de comandantul

penitenciarului;

- condamnaţii la detenţiune pe viaţă pot primi şi folosi aparatură audio-vizuală şi materiale

sportive în condiţiile stabilite prin ordinele în vigoare, pentru fiecare caz în parte, fiind

necesară aprobarea comandantului;

- prezentarea la instanţe, internarea în spitale, transferarea în alte penitenciare a acestor

condamnaţi se face în condiţii de pază şi supraveghere deosebite, care să asigure securitate

deplină.

CAPITOLUL VII. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ.

7.1. Definiţie

Instituţia liberării condiţionate este complementară regimului de executare a

pedepsei închisorii şi funcţionează ca o modalitate de executare a unei părţi din pedeapsa

privativă de liberate şi de reclasare socială, înlesnind celui condamnat trecerea de la

68

Page 68: Pedeapsa inchisorii

regimul de executare efectivă a pedepsei închisorii în locul de deţinere, la regimul de

libertate, dacă prin muncă conştiincioasă şi conduită exemplară dovedeşte că s-a îndreptat.

Legitimitatea existenţei acestei instituţii juridice o constituie faptul că în acele

cazuri în care există indicii suficiente că pedeapsa privativă de libertate aplicată

condamnatului şi aflată în curs de executare şi-a atins scopul înainte de expirarea ei,

dispare necesitatea executării integrale, în regim de închisoare, a acestei pedepse.

Condamnatul liberat condiţionat este considerat ca fiind în executarea pedepsei,

deoarece timpul petrecut în stare de libertate, până la expirarea duratei pedepsei stabilite

prin hotărârea de condamnare, intră în calculul acestei durate.

Liberarea condiţionată se aplică pe baza unor date obiective privindu-l pe

condamnat (capacitate de muncă, vârstă etc). Este o individualizare condiţionată în special

de a nu comite alte infracţiuni. Ea se face conform unor dispoziţii legale în care se prevăd

condiţii exprese de acordare (partea din pedeapsă ce trebuie executată, organele care o

propun, organele care o acordă- organele judiciare- efecte juridice etc.).

Potrivit dispoziţiei art.52 al.2 C.pen. scopul executării pedepsei este formarea unei atitudini

corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Prin executarea pedepsei închisorii se tinde ca cei condamnaţi să fie obişnuiţi cu munca, cu

disciplina, cu respectul faţă de oameni şi faţă de avutul privat sau public90.

Instituţia liberării condiţionate se referă la o anumită categorie de condamnaţi şi anume la

condamnaţii care, după executarea unei părţi din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită

fiind discutabil dacă mai apare utilă executarea în continuare în penitenciar a pedepsei

închisorii până la expirarea duratei acesteia.

Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de

deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii, sub condiţia ca el să nu

mai săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. Dacă cel liberat

condiţionat nu mai săvârşeşte o nouă infracţiune până la expirarea duratei pedepsei, aceasta

se consideră executată în întregime, iar dacă săvârşeşte o nouă infracţiune, restul rămas

neexecutat la data liberării condiţionate se execută, contopindu-se cu pedeapsa stabilită

pentru noua infracţiune săvârşită, putându-se aplica un spor de până la 5 ani, fără a se putea

depăşi suma dintre noua pedeapsă şi restul rămas neexecutat (art. 61 C.pen.).

90 D.Clocotici, Aspecte teoretice în materia cererilor sau propunerilor având ca obiect liberarea condiţionată, întreruperea executării pedepsei închisorii şi contestaţia la executare în Buletin penitenciar nr.4/1980, p.69

69

Page 69: Pedeapsa inchisorii

În prezent, liberarea condiţionată este reglementată în art.59-61 C.pen. în care sunt

prevăzute condiţiile de aplicare şi efectele sale, iar în art.25-28 din Legea nr.23/1969 şi art.

450 C.proc.pen. este prevăzută modalitatea de aplicare a acesteia.

7.2. Condiţii de aplicare a liberării condiţionate

În situaţia liberării condiţionate, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, este

necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- condamnatul să fi executat o parte din pedeapsa care s-a aplicat pentru infracţiunea

săvârşită sau care a fost redusă ca urmare a unei graţieri ori a aplicării legii penale mai

favorabile.

- condamnatul să fie stăruitor în muncă, să fie disciplinat şi să dea dovezi temeinice de

îndreptare, în care sens să-şi fi îndeplinit norma de muncă şi să nu fi avut abateri pe durata

de timp cât s-a aflat în executarea pedepsei91.

7.2.1. Executarea unei anumite părţi din pedeapsă

Potrivit legii (art.59 alin.1 C.pen.), poate beneficia de liberare condiţionată numai

condamnatul care a executat o parte din pedeapsă. Se are în vedere faptul că liberarea

condiţionată îşi poate atinge scopul numai dacă se verifică o anumită perioadă activitatea şi

comportarea condamnaţilor, ori o asemenea verificare este posibilă numai dacă pedeapsa

este pusă în executare şi, mai ales, dacă se execută cel puţin o parte din pedeapsă.

Numai în timpul executării se poate aprecia dacă condamnatul munceşte, dacă

pedeapsa are un efect salutar asupra lui, dacă condamnatul se îndreaptă şi dacă se poate

aprecia că pe viitor va avea o bună conduită spre a i se putea acorda liberarea condiţionată.

Partea ce trebuie executată depinde de durata pedepsei închisorii, ce se execută, fie că ea a

fost redusă în urma graţierii sau a unei legi mai blânde (art.14 şi 15 C.pen.), sau că din ea

s-a scăzut reţinerea preventivă (art.88-89 C.pen)92. Liberarea condiţionată poate fi acordată

numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, aşa încât ea nu se poate acorda

în cursul arestării preventive. Se va lua în considerare şi timpul cât condamnatul a executat

o parte din pedeapsă la locul de muncă, dacă ea a fost revocată şi se continuă executarea la

un loc de reţinere. Durata celor două forme de executare se cumulează deoarece reprezintă

o executare efectivă93 (art.86/9 C.pen.).

Liberarea condiţionată nu se acordă obligatoriu, imediat după executarea efectivă a

fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de lege, ci numai dacă, în urma unei cercetări 91 M.Sandu Godea, R.Bogdan Godea, Drept penal-partea generală, Curs universitar, 2005, p.100-10192 M.Basarab, Drept penal, parte generală, vol. II, Editura „Lumina lex”, 1997, p.28593 ibidem, p. 285

70

Page 70: Pedeapsa inchisorii

amănunţite a modului de comportare a comportamentului în timpul executării pedepsei,

instanţa îşi formează convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă şi fără

executarea efectivă a întregii pedepse. Astfel, spre exemplu, potrivit noului text al art.59

al.1 C.pen. „După ce a executat cel puţin două treimi (anterior fiind „jumătate”) din durata

pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi (în loc de „două

treimi”, anterior) în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în

muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama de antecedentele

sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei”.

Potrivit art.59 al.2 C.pen. „În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în al.1 se ţine

seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe

baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de

executarea efectivă a cel puţin jumătate (în loc de o treime) din durata pedepsei, când

aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi (în loc de jumătate) când pedeapsa

este mai mare de 10 ani”.

În legătură cu aplicarea în timp a prevederilor Legii 140/1996, referitoare la

instituţia liberării condiţionate, în art.2 al.1 al acestei legi se prevăd următoarele:

„Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în

vigoare a legii, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare”.

În activitatea practică, după intrarea în vigoare a Legii 140/1996, s-a pus problema

dacă, în legătură cu liberarea condiţionată se vor aplica prevederile cuprinse în art.11 al.1

din legea menţionată, ori cele din art.13 alin.1 C.pen., care consacră principiul aplicării

legii penale mai favorabile. Pentru a da răspuns la această chestiune se impune examinarea

atentă a dispoziţiilor art.15 alin.2 din Constituţie potrivit cărora „Legea dispune numai

pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Constituţia consacră în alin.2 al art.

15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume,

nerectroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut faptul că o lege odată adoptată

produce şi trebuie să producă efecte numai pentru viitor94.

Evident că legea penală se aplică, potrivit principiului activităţii legii penale

prevăzut în art. 10 C.pen., infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

„Aceasta înseamnă că, în conformitate cu principiul activităţii legii penale, condiţiile de

incriminare ale unei fapte penale, condiţiile de tragere la răspundere penală pentru

săvârşirea faptei, pedeapsa şi altele se vor rezolva după legea penală în vigoare la data

94 I.Muraru, Dispoziţii comune în „Constituţia României comentată şi adnotată”, de M.Constantinescu, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.36-37

71

Page 71: Pedeapsa inchisorii

săvârşirii acelei fapte”95. Deci, toate faptele penale care au fost comise după data intrării în

vigoare şi până la data ieşirii din vigoare se socotesc săvârşite în timpul cât o lege penală

se află în vigoare.

Cu totul altfel se pune problema în cazul în care o infracţiune este săvârşită sub imperiul

unei legi penale, dar urmărirea sau judecata, ori numai executarea pedepsei, are loc după

intrarea în vigoare a unei alte legi. Problema aceasta priveşte situaţiile de tranziţie

determinate de succesiunea a două sau mai multe legi penale.

În astfel de situaţii, „principiul activităţii legii penale suferă o derogare, deoarece

oricare din legile penale care se succed s-ar aplica avem de-a face cu o extraactivitate a

legii penale, fie sub forma ultraactivităţii, fie sub forma retroactivităţii”96. Situaţiile de

acest gen au fost rezolvate în doctrină şi, apoi, în legislaţie, prin consacrarea principiului

„mitior lex” sau, cu alte cuvinte al legii mai favorabile, conform dispoziţiilor art.13-15

C.pen. care prevăd, pe de o parte, aplicarea legii penale mai blânde în raport cu faptele care

au fost definitiv judecate sub vechea lege, iar, pe de altă parte, aplicarea legii noi, mai

favorabile, în raport cu faptele definitiv judecate sau cu pedepsele definitiv aplicate.

Întrucât aplicarea legii penale mai favorabile a devenit un principiu constituţional

iar în art.51 din Constituţie a fost consacrată supremaţia acesteia, înseamnă că toate

normele de drept din legi şi alte acte normative subordonate legii trebuie să fie conforme

Constituţiei. Legea fundamentală nu cuprinde reglementări detaliate privind aplicarea legii

penale mai favorabile, acestea însă au fost stabilite anterior în art.13-15 C.pen., care sunt,

în principiu, în acord cu spiritul prevederilor constituţionale privind legea penală mai

favorabilă.

Potrivit art.13 al.1 C.pen. „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la

judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea

cea mai favorabilă”. După cum rezultă din cuprinsul art.13 al.1 C.pen., legiuitorul nu s-a

referit numai la cauzele prin care s-a hotărât condamnarea inculpaţilor, acest text de lege

are o aplicabilitate mult mai largă, referindu-se la orice fel de cauze penale supuse spre

soluţionare organelor judiciare. În categoria acestor cauze pot fi înscrise şi cele referitoare

la liberarea condiţionată, la prescripţia răspunderii penale, şi a executării pedepsei97, la

reabilitate etc. În consecinţă, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii până la

95 ibidem96 G.Antoniu, Aplicarea legii penale în timp, în „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea generală, de T.Vasiliu, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1972, p.6097 S.Kahane, Aplicarea legii penale în raport cu timpul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. I, de V.Dongoroz Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.87

72

Page 72: Pedeapsa inchisorii

judecarea definitivă a cauzei de condamnare, de liberare condiţionată, de reabilitare etc. au

intervenit una sau mai multe legi penale, se va aplica legea cea mai favorabilă.

Prin urmare, în cazul situaţiilor tranzitorii, dacă legea mai favorabilă este cea veche,

ea ultraactivează, aplicându-se chiar şi după ieşirea sa din vigoare, faptelor infracţionale

săvârşite sub imperiul acelei legi dimpotrivă, dacă legea mai favorabilă este legea nouă, ea

retroactivează, aplicându-se şi faptelor infracţionale săvârşite sub imperiul legii vechi98.

Alegerea legii penale mai favorabile presupune o examinare atentă a tuturor elementelor

care pot influenţa situaţia concretă a infractorului, legea mai blândă fiind aceea care

conduce la un rezultat favorabil acestuia.

Având în vedere că prin abrogarea Decretului nr.218/1977 au reintrat în vigoare

dispoziţiile Codului penal care prevăd pedeapsa închisorii şi pentru minori, liberarea

condiţionată se va putea dispune şi cu privire la ei. Aşadar, la determinarea părţii din

pedeapsă care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate de către aceştia, se

calculează astfel: pentru realizarea a 80-90 % din normă se consideră că s-a executat 4 zile

pentru 3 zile lucrate pentru realizarea normei 90% până la 100%, 3 zile pentru 2 zile

lucrate, pentru depăşirea normei, 2 zile pentru o zi lucrată. Pentru muncile productive care

nu se pot norma, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile lucrate. Pentru muncile

gospodăreşti cu caracter permanent necesare penitenciarului, precum şi pentru

supravegherea altor condamnaţi-3 zile pentru 2 zile muncite (art.26 din Legea nr.23/1969).

Când pedeapsa ce se execută a fost aplicată în urma unui concurs de infracţiuni comise din

culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile art.59 C.pen.

Condamnatul care, datorită stării sănătăţii sau fiindcă nu se poate utiliza toată forţa de

muncă existentă la un moment dat în penitenciar, nu a fost niciodată folosit la muncă,

poate fi liberat condiţionat dacă îndeplineşte celelalte codiţii (dă dovezi temeinice de

îndreptare şi este disciplinat) arătate în art.59 C.pen. Dacă în cursul executării pedepsei

condamnatul a lucrat, totuşi, efectiv un anumit timp, se va ţine seama de aceasta la calculul

fracţiunii de pedeapsă cerută pentru liberare. Calculul se face după executarea fracţiunii de

pedeapsă prevăzută în art.59 C.pen. ori art.60 al.1 sau 2 C.pen. după caz99.

Când cei condamnaţi în timpul minorităţii, ajung la vârsta de 18 ani, precum şi

condamnaţii trecuţi de 60 de ani bărbaţii şi de 55 de ani femeile, se are în vedere condiţia

lor fizică, uşurându-li-se regimul. Astfel, fiind scutiţi de a munci, li se acordă înlesniri la

obţinerea liberării care este legată de cuantumul pedepsei ce trebuie executată. Acestei

98 ibidem, p.7899 M.Basarab, op.cit., p.293

73

Page 73: Pedeapsa inchisorii

categorii de condamnaţi nu i se mai cere executarea efectivă a unei cote părţi din pedeapsă

atunci când calculul fracţiunii (de 1/3 dacă pedeapsa este până la 10 ani sau ½ când

depăşeşte 10 ani) s-a ţinut seama de partea din durata pedepsei considerată ca executată în

urma muncii prestate. Trebuie, însă, să se îndeplinească şi celelalte condiţii, adică să fi fost

stăruitori în muncă şi disciplinaţi atât timp cât au muncit, şi să dea dovezi temeinice de

îndreptare.

Fracţiunea de pedeapsă prevăzută pentru liberarea condiţionată a condamnatului se

calculează în raport de pedeapsa ce o execută acesta, iar dacă pedeapsa a fost redusă ca

urmare a unei graţieri parţiale, ori ca urmare a incidenţei unei legi mai favorabile,

fracţiunea se calculează în raport de această pedeapsă astfel redusă100.

7.2.2. Condamnatul să fie stăruitor în muncă

Este o a doua condiţie pentru acordarea liberării condiţionate, care se referă la

comportarea condamnatului în îndeplinirea obligaţiei de a presta o muncă utilă înscrisă în

art. 56 al.1 şi 59 al. 1 C.pen.: faptul că cel condamnat este stăruitor în muncă şi disciplinat

dovedeşte că el are aptitudini de a-şi asigura existenţa în mod cinstit, prin muncă şi deci

poate beneficia de liberare condiţionată. Îndeplinirea acestei condiţii se deduce din felul în

care îşi îndeplineşte obligaţia de a munci, din rezultatele obţinute în muncă, din atitudinea

sa faţă de regulile de disciplină a muncii, din dorinţa de a-şi completa cunoştinţele generale

şi profesionale101.

Când condamnatul este bolnav şi nu a putut fi folosit la muncă, această condiţie se

rezumă doar la „dovezi temeinice de disciplină”. Dacă o anumită perioadă a fost la muncă

va trebui ca, în acea perioadă, să fi manifestat disciplină şi stăruinţă în muncă. Cei care, din

motive obiective, nu sunt folosiţi decât la unele activităţi gospodăreşti necesare locului de

deţinere, buna lor comportare va putea fi dedusă din felul în care au adus la îndeplinire

aceste însărcinări.

În practica judiciară s-a susţinut că nerealizarea normelor de muncă, în unele

perioade ale executării pedepsei, din motive care nu sunt imputabile condamnatului, atâta

vreme cât sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de art.59 C.pen. nu poate duce la

respingerea cererii de liberare condiţionată.

7.2.3. Condamnatul să fie disciplinat

Această condiţie presupune că cel care execută pedeapsa privativă de libertate în

penitenciar să respecte regulamentul de ordine internă, de la care să nu aibă abateri pe toată

100 C.Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, p.293101 A.Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 1995, p.281

74

Page 74: Pedeapsa inchisorii

durata de timp cât s-a aflat în penitenciar. În practică s-a decis că în cazul în care

condamnatul săvârşeşte repetate abateri de la disciplină în timpul executării pedepsei,

nedând, astfel, dovezi temeinice de îndreptare, cererea sa de liberare condiţionată este

neîntemeiată, deoarece nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea

acestei măsuri. De asemenea, tot în practica judiciară s-a hotărât ca în ce priveşte

comportarea condamnatului, ea trebuie să se menţină pe tot timpul cât acesta se află în

penitenciar, adică până la punerea sa în libertate.

Beneficiază de liberare condiţionată şi condamnatul la pedeapsa închisorii în regim

de detenţie, după ce i s-a revocat obligarea la muncă corecţională. Instanţa nu ar putea să-l

excludă pe condamnat de la liberare condiţionată pe motivul că a avut o comportare

necorespunzătoare în timpul executării iniţiale a pedepsei la locul de muncă. Aceasta

deoarece pentru aceleaşi comportări, s-a revocat obligarea executării la locul de muncă, aşa

încât nu ar putea fi sancţionat de două ori pentru aceeaşi comportare102.

7.2.4. Dovezi temeinice de îndreptare

Constituie o altă condiţie cerută de art.59 al.1 C.pen. pentru acordarea liberării condiţionate

şi priveşte, de asemenea, comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei, dar sub

aspectul redresării sale morale103, îndeplinirea acestei condiţii se poate dovedi prin buna

purtare manifestată statornic la locul de deţinere, îndeplinirea întocmai a unor însărcinări

altele decât cele legate de muncă ce i-au fost încredinţate, participarea activă la acţiunile

moral-educative cu deţinuţii, preocuparea şi rezultatele obţinute în activitatea de

completare a studiilor obligatorii şi pentru calificarea profesională, obţinerea de

recompense şi lipsa unor sancţiuni, toate acestea constituind dovezi temeinice de

îndreptare. Cât priveşte aprecierea dacă condamnatul a dat dovezi temeinice de îndreptare,

se are în vedere şi comportarea bună avută de acesta cât timp a fost arestat preventiv.

Fără a constitui o condiţie a liberării condiţionate, antecedentele penale ale

condamnatului constituie o situaţie de care, potrivit art.59 al.1 C.pen., trebuie să se ţină

seama la acordarea liberării condiţionate. Această situaţie va trebui luată în considerare şi

în sensul că:

- cei condamnaţi, fără antecedente penale vor obţine mai uşor liberarea condiţionată decât

cei cu antecedente penale;

- recidivişti sau cei cu antecedente penale vor obţine liberarea condiţionată numai după o

examinare mult mai riguroasă a comportării lor la locul de deţinere, aceştia vor trebui să 102 G.Antoniu, C.Bulai, R.M.Stănoiu, A.Filipaş, V.Papadopol, C.Filiscanu, Practica judiciară penală, vol. II, Partea generală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.16103 A.Ungureanu, op.cit., p.282

75

Page 75: Pedeapsa inchisorii

dea dovadă de o disciplină şi stăruinţă deosebite în muncă, de o vădită şi temeinică

îndreptare, relevate de numeroase recompense obţinute. Se va avea în vedere şi natura

infracţiunii săvârşite anterior, dacă a mai beneficiat sau nu de liberare condiţionată.

7.3. Propunerea de liberare condiţionată

Liberarea condiţionată poate fi acordată numai de instanţa de judecată la

propunerea Comisiei de propuneri din cadrul fiecărui loc de deţinere sau la cererea

adresată direct instanţei de către cel condamnat, după verificarea îndeplinirii tuturor

condiţiilor arătate.

S-a arătat în practica judiciară că, chiar în situaţia în care se constată ca fiind

îndeplinite toate condiţiile de acordare a liberării condiţionate, instanţa nu este obligată să

acorde această liberare deoarece liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului ci

doar o vocaţie, nu constituie o obligaţie pentru instanţă, ci doar o facultate. Dacă instanţa

îşi formează convingerea că reeducarea condamnatului se poate obţine fără a mai executa

restul de pedeapsă în penitenciar, adică este convinsă că în viitor condamnatul nu va mai

săvârşi alte infracţiuni, în prezenţa condiţiilor de admisibilitate, instanţa va acorda liberarea

condiţionată.

În situaţia în care condamnatul s-a adresat instanţei după ce comisia din penitenciar a

hotărât să nu-l propună pentru liberare, instanţa nu poate stabili pentru reînnoirea cereri un

termen mai lung decât cel fixat de comisie. Termenul de reînnoire a cereri de liberare

condiţionată nu va fi foarte apropiat de data expirării pedepsei, fiindcă în felul acesta se

înlătură, practic, posibilitatea condamnatului de a beneficia de liberare condiţionată, cu

toate că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dispunerea ei.

Dacă cererea este respinsă de mei multe ori, iar instanţa a fixat un termen pentru

reînnoirea ei, al cărui total depăşeşte un an, nu înseamnă că ultima cerere trebuie admisă

automat dacă nu sunt întrunite condiţiile art.59 C.pen.

Liberarea condiţionată se poate acorda şi atunci când condamnatul nu se află

încarcerat pentru executarea pedepsei, independent de voinţa sa, în momentul formulării şi

soluţionării cererii de liberare condiţionată. A susţine că pentru a fi „liberat” trebuie să fie

încarcerat ar însemna să se interpreteze legea în mod rigid şi formal104 .

7.4. Efectele liberării condiţionate

104 M.Basarab, op.cit., p.291-292

76

Page 76: Pedeapsa inchisorii

Efectele liberării condiţionate sunt arătate în art. 61 C.pen. care prevede că

„pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la

îndeplinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în

acelaşi interval cel liberat a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea

acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea ei. În acest caz

din urmă, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a

rămas de executat din pedeapsa anterioară, se contopesc, putându-se aplica un spor de până

la 5 ani.

Liberarea condiţionată are următoarele efecte:

a) Liberarea imediată a condamnatului din penitenciar şi punerea sa în stare de libertate,

condamnatul fiind în continuare privat de exercitarea drepturilor prevăzute de art.64

C.pen.ca pedeapsă accesorie care însoţeşte pedeapsa închisorii pe toată durata sa, de la

liberare şi până la expirarea pedepsei;

b) Considerarea pedepsei ca executată şi liberarea definitivă a condamnatului dacă de la

liberare şi până la expirarea pedepsei, condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune;

c) Revocarea liberării condiţionate, obligatorie sau facultativă, după caz, în cazul săvârşirii

unei noi infracţiuni în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei

pedepsei, contopirea restului de pedeapsă rămas neexecutat la liberare cu pedeapsa stabilită

pentru noua infracţiune, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani;

d) Menţinerea liberării condiţionate când revocarea nu este obligatorie, în cazul săvârşirii

unei noi infracţiuni în acelaşi interval de timp, urmând a se executa doar pedeapsa stabilită

pentru infracţiunea săvârşită anterior.

Dacă s-au aplicat şi pedepse complementare, în caz de liberare condiţionată ele se

vor executa după expirarea restului de pedeapsă, deoarece numai atunci se consideră

pedeapsa închisorii ca executată.

În situaţia unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate, revocarea acesteia este

facultativă atunci când infracţiunea nou comisă nu prezintă un grad de pericol social ridicat

datorită conţinutului ei legal sau concret, încât ar atrage fie pedeapsa amenzii, fie

executarea pedepsei închisorii la locul de muncă. Pentru a avea loc revocarea se ţine seama

de momentul comiterii noii infracţiuni nu de acela al condamnării definitive pentru ea. Prin

urmare, revocarea poate fi dispusă şi ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care a fost

liberat, dacă se stabileşte că noua infracţiune a fost comisă în timpul liberării105.

105 I.Ionescu, Graţierea condiţionată, Totalizare sau contopire, Revista de Drept Penal nr.2/1994, p.141-144

77

Page 77: Pedeapsa inchisorii

S-a considerat că atunci când graţierea condiţionată intervine cu privire la o

pedeapsă pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, se va aplica acea măsură dintre ele

care este mai favorabilă inculpatului. Graţierea condiţionată şi liberarea condiţionată se

exclud în situaţia în care graţierea condiţionată a intervenit înainte de liberarea

condiţionată, fiindcă cei condamnat nu va mai fi eliberat dintr-o pedeapsă care nu se mai

execută, fiind graţiată106.

Graţierea condiţionată va fi aplicată numai dacă liberarea condiţionată va fi revocată

obligatoriu sau facultativ şi ea va privi restul de pedeapsă reactualizat. În cazul liberării

condiţionate, cel eliberat se află în continuarea executării pedepsei, însă în stare de

libertate, iar în cazul graţierii condiţionate, este înlăturată executarea pedepsei. Aşadar, nu

poate fi vorba de o îngreunare a situaţiei celui liberat condiţionat107.

7.5.Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă

Datorită specificului detenţiunii pe viaţă, ca pedeapsă cu caracter perpetuu, era necesar ca

legiuitorul să introducă separat dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării

condiţionate în cazul celorlalte pedepse, a dispoziţiei cu regim aparte, cu mult mai sever

pentru detenţiunea pe viaţă. Prin prevederea posibilităţii liberării condiţionate şi în cazul

detenţiei pe viaţă, legiuitorul a consacrat specificul acesteia de pedeapsă perpetuă cu

caracter relativ, iar nu absolut.

Condamnatul la detenţiunea pe viaţă, pentru a beneficia de liberare condiţionată

trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute expres de art.55/1 C.pen. şi anume:

a) să execute efectiv fracţiunea obligatorie de 22 de ani de detenţie;

b) să fie stăruitor în muncă (condiţie pe care considerăm că trebuie să o respecte doar cei

apţi de muncă);

c) să dea dovezi temeinice de îndreptare.

Pe lângă aceste condiţii, decizia privind acordarea libertăţii condiţionate să ţină

seama de antecedentele penale ale condamnatului. Aceste condiţii trebuie îndeplinite

cumulativ şi sunt obligatorii.

Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani-bărbaţi şi 55 de ani-femei (împliniţi fie la data

condamnării, fie în timpul executării) poate fi liberat condiţionat, potrivit art.55/1 alin.2

C.pen. după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte

condiţii prevăzute de art.55/1 C.pen.

106 M.Basarab, op.cit., p.298107 ibidem, p.299

78

Page 78: Pedeapsa inchisorii

Prin examinarea condiţiilor prevăzute de lege pentru liberarea condiţionată în cazul

condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă, rezultă că:

a) liberarea condiţionată presupune îndeplinirea obligatorie a unor condiţii generale sau

speciale, cum ar fi cele referitoare la fracţiunea de detenţie ce trebuie efectiv executată.

Fracţiunea obligatorie de pedeapsă nu poate fi redusă prin scăderea

Duratele pedepselor ce trebuie efectiv executate sunt stipulate în legea penală, dar ele pot

să fie fixate în cadrul unui acord judiciar sau de către executiv. De exemplu, după sistemul

tarif al Regatului Unit, după condamnare, judecătorul scrie Ministerului de interne, prin

intermediul omologului său din justiţie, propunând o perioadă minimă de alegere în funcţie

de gravitatea infracţiuni comise, perioadă minimă numită „tarif”. Primul reexaminează

riscurile în Comitetul de liberare condiţionată, fiind fixată fie la 7 ani după începerea

întemniţării, fie la trei ani înainte de expirarea „tarifului”, fiind reţinută data cea mai

apropiată.

b) liberarea condiţionată are, şi în cazul detenţiunii pe viaţă, un caracter facultativ,

abordarea ei formând în final obiectul aprecierii autorităţilor judiciare competente.

c) ca şi în cazul liberării condiţionate pentru pedeapsa închisorii şi în cazul pedepsei

detenţiunii pe viaţă, legiuitorul a instituit un regim mai blând pentru condamnaţii care au

împlinit o anumită vârstă.

CAPITOLUL VIII. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

REFORMA SISTEMULUI PENITENCIAR ROMÂNESC

Asistăm la demersuri declanşate după decembrie 1989 prin acte legislative menite

să instituie şi să consolideze în România statul de drept care, prin instituţiile sale

democratice, să asigure exercitarea şi protecţia drepturilor omului aşa cum sunt ele

recunoscute şi adoptate de organizaţiile internaţionale. În aceste demersuri, care tind să

opereze schimbări fundamentale de structură economică şi socială, este antrenat şi sistemul

penitenciar.

79

Page 79: Pedeapsa inchisorii

Se pune tot mai mult alternativa înlocuirii pedepselor privative de libertate cu alte

forme de executare, în semilibertate sau libertate, ori prin constrângerea materială. Aceste

măsuri se pare că sunt mai eficiente, atât pentru individ cât şi pentru societate. Astfel, sub

aspect umanitar consideră inculpatul care a comis infracţiunea ca recuperabil social prin

capacitatea sa umană de a se analiza pe sine în funcţie de valorile umane pozitive şi a-şi

crea concepţii, deprinderi şi satisfacţii în aria acestora pentru a putea conlucra şi convieţui

armonios alături de semenii săi, ca o certitudine a linişti conştiinţei sale, fără teama

permanentă de a fi respins, izolat şi constrâns social. Liber, el îşi poate exercita iniţiativa

şi capacităţile în mod neconstrâns, adăugând valori patrimoniului societăţii şi beneficiului

său, rămâne în măsurile de protecţie socială şi în relaţie directă cu societatea şi autorităţile

ei, cu prietenii, rudele şi familia sa, ceea ce este vital pentru om, evoluează în cadrul

acestor relaţii pe care, astfel, are posibilitatea să le dezvolte şi consolideze. Sub acest

aspect idealul ar fi ca acesta să fie modul de executare a pedepselor. Practica confirmă

acest lucru, iar specialiştii şi alte persoane autorizate cu preocupări în domeniu, acuză

sistemul penitenciar că ar prezenta pericolul şi tehnici infracţionale evoluate transmise de

către cei învederaţi şi versaţi. Este riscul la ora actuală pe plan mondial, chiar şi în ţările

cele mai evoluate, deoarece nu există încă o concepţie şi organizare a unui sistem

penitenciar perfect, care să asigure resocializarea, la aceasta contribuind şi lipsa unor

structuri sociale adecvate receptive, de asistenţa postpenală care să-l preia pe cei liberaţi

din închisori şi, acordându-le o asistenţă, să le asigure reintegrarea socială.

Pe de altă parte, aplicarea pedepsei închisorii şi executarea acesteia implică mari

costuri sociale. Astfel, în SUA, în anul 1979, construirea unei închisori costa 51.000 de

dolari de pat iar întreţinerea unui deţinut revenea la 26.000 şi chiar 30.000 dolari pe an.

Aceste costuri sunt preluate din bugetul statului, diminuând fondurile celorlalte acţiuni

benefice calităţii vieţii şi prosperităţii nivelului de trai al populaţiei. Prin urmare detenţia

subsumează şi un considerabil efort social-material a cărui eficienţă este incertă.

Prin urmare nu se poate afirma despre o înlocuire totală a unui sistem de executare a

pedepsei închisorii cu un altul, ci dimpotrivă- despre o concurenţă între cele două sisteme,

dar nu pe principiul concurenţei de piaţă, în sensul supremaţiei unuia prin excluderea

celuilalt, ci a concurenţei în a se perfecţiona şi susţine, ca o garanţie a eficienţei, funcţiei

fiecăruia, din cele care în parte, se constituie ca o supapă de forţă şi echilibru unul pentru

celălalt, echilibru care condiţionează în cea mai mare măsură finalizarea efortului de

resocializare în ambele sisteme.

80

Page 80: Pedeapsa inchisorii

În detenţie, persoana se confruntă cu probleme psihologice şi sociologice specifice,

medicale şi educative create de dificultăţi de adaptare, de stresul constrângerilor, de criza

afectivă, de suspiciuni permanente, de o serie întreagă de frustrări care, toate la un loc

acţionează asupra individului transformându-l în funcţie de personalitatea şi gradul de

maturizare care-l prezintă.

Sistemul deschis va trebui să se dezvolte, să se amplifice, astfel nu se poate concepe

respectarea drepturilor fundamentale ale omului în toate ipostazele existenţei sale. În noua

legislaţie penală şi procesual penală, se impune să apară modificări fundamentale de

concepţie şi operaţionale care vor produce neîndoielnic mutaţii continue, cât şi elemente noi,

de substanţă, în această direcţie. Dar aceasta nu va decide diminuarea sarcinilor sistemului

penitenciar, ci din contră, creează premisele perfecţionării acestuia, prin degrevarea sa de

sarcina deţinerii şi a demersului resocializării unor categorii mari de infractori. În

penitenciare se vor afla, în viitor, deţinuţi pe termen nelimitat, cei pe termen lung şi

recidivişti, deci cei care prezintă un grad ridicat de periculozitate socială şi trebuie izolaţi

pentru a asigura protecţia societăţii, a vieţii, libertăţii şi integrităţii persoanei, a proprietăţii, a

statului, a culturii şi civilizaţiei şi a tuturor celorlalte valori sociale fundamentale ale

comunităţii date, considerate spaţio-temporal.

Ţara noastră este unul din membrii O.N.U. care în conţinutul actelor legislative

privind funcţionarea şi atribuţiile sistemului penitenciar şi-a însuşit şi prevăzut în mare

măsură Regulile minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările referitoare la aceasta

şi chiar le-a explicat, însă nu în modul strict al substanţei lor, a spiritului lor real, umanist, ci

al „substanţei” specifice „indicaţiilor” care operau deasupra şi uneori contra legii, producând

în aceste cazuri efecte aberante, traume. Aici a operat şi circumstanţa că legislaţia în materie

nu a creat un sistem de garanţii juridice şi materiale, prin prevederi care să asigure un cadru

adecvat, ferm, aplicării reale a principiilor Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor.

Noua legislaţie în materia pedepsei privative de libertate va trebui să stabilească până

la amănunt cadrul, metodele şi mijloacele care să asigure, în mod real, efectiv, exerciţiul

umanitar al Regulilor minime de tratament al deţinuţilor în aşa fel încât toate demersurilor

noului sistem să opereze în direcţia accentuării funcţiilor sale umanitare, obiectiv reale.

Cu prioritate trebuie adoptate norme stabilite prin Regulile minime condiţiilor de

cazare şi, în general, regândit în ansamblu regimul de executare a pedepsei închisorii şi

reformulat în baza principiilor acestor recomandări.

O importanţă deosebită trebuie acordată gândirii umanitare şi îndatoririlor deţinuţilor

în timpul executării pedepsei, recompenselor şi sancţiunilor ca şi măsurilor de protecţie

81

Page 81: Pedeapsa inchisorii

socială pe linia prevederilor sociale în perspectiva liberării. De asemenea, în acelaşi stadiu de

prioritate se situează specializarea personalului şi fundamentarea competenţei sale

profesionale şi morale pe un statut social care să-i asigure moralitatea ca un factor de strictă

necesitate în exercitarea funcţiilor cu care aceştia sunt investiţi.

Sistemul sancţiunilor penale, trebuie să asigure alternativa executării pedepsei în

stare de libertate şi semilibertate, însuşindu-şi recomandările adoptate de forurile

internaţionale şi preluând experienţa statelor de tradiţie democratică şi umanitară în formele

cu stadii pozitive, reale în domeniu.

CONCLUZII

Pedeapsa închisorii este baza sistemului penal modern, fiind un mijloc de reeducare

a condamnatului, deoarece prin executarea ei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte

faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Pedeapsa este prevăzută de legea penală, neputând fi aplicată decât în condiţiile în

care este săvârşită o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă pericol social, şi numai

de instanţele judecătoreşti.

82

Page 82: Pedeapsa inchisorii

Aşa cum am văzut în cuprinsul lucrării scopul pedepsei este acela de prevenire a

săvârşirii de noi infracţiuni, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni are loc printr-o

prevenţie specială, determinată de aplicarea pedepsei pentru fapta prevăzută de legea

penală săvârşită de către inculpat şi care îl obligă pe acesta să mediteze asupra consecinţei

săvârşirii altor infracţiuni, cât şi prevenţie generală faţă de ceilalţi membri ai societăţii,

cărora le arată care sunt consecinţele încălcării unei norme penale.

Pedeapsa închisorii este egala pentru toţi, pentru aceeaşi infracţiune se aplică aceeaşi

pedeapsă, legea nu face distincţie între persoane stabilind privilegii, imunităţi sau

inegalităţi.

Cea mai aspră pedeapsă aplicată unui condamnat este detenţiunea pe viaţă,

pedeapsă care ridică probleme deosebite pentru deţinutul care este lipsit de libertate.

Condamnaţii pe viaţă constituie o categorie aparte în sistemul justiţiei penale, sunt

persoane care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave putând fi liberaţi condiţionat după

executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, în condiţiile î care sunt stăruitori în muncă,

disciplinaţi sau dau dovezi temeinice de îndreptare.

Executarea oricărei pedepse nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să

înjosească demnitatea persoanei condamnate

Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală, stabilită de legea penală,

aplicată de instanţa de judecată în numele statului, persoanelor care au comis infractiuni,

pedepsa trebuie să contribuie la asigurarea apărării sociale, la curmarea activităţii

infracţionale şi să-i creeze de asemenea infractorului imposibilitatea ca el sa nu mai comita

noi infractiuni.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu, C., Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1927.

2.Bodea, R., Pedeapsa închisorii şi a detenţiei pe viată, Editura Anotimp, Oradea, 1998.

3. Antoniu, G., Aplicarea legii penale în timp. Partea generală, Bucureşti, 1972.

4.Antoniu, G., Practica judiciară penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1990.

5.Antoniu, G., Sancţiunea penală, Concept şi orientări în R.R.D., nr. 10/1981

83

Page 83: Pedeapsa inchisorii

6.Basarab, M., Drept penal. Partea generală, vol.I-II, Editura „Chemarea”, Iaşi, 1996.

7. Bulai, C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura „All”, Bucureşti, 1965.

8. Beccaria, C., Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.

9. Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961.

10. Cantemir, D., Scrisoare Moldovei, partea II cap. XII Neamţ, 1825.

11.Câmpeanu, T., Modalitatea de aplicare a circumstanţelor uşurătoare pentru justa

individualizare a pedepselor, 1955.

12. Costin, M., Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1908.

13. Costin, M., Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1965.

14. Dianu, I., Manual de drept penal, Bucureşti, 1920.

15. Dongoroz, V., Drept penal, Bucureşti, 1939.

16. Dumes, St., Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei

Tribunalului Suprem R.R.D. nr.2/1989.

17. Duta, A., Unele probleme actuale privind situaţia minorilor aflaţi în unităţile

subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Revista de ştiinţă penitenciară nr.1-

2/1993.

18. Fodor, I., Închisoarea în „Explicaţii teoretice ale Codului Penal român” vol.II, Editura

Academiei, Bucuureşti, 1970.

19. Godea, S., Godea, B., Drept penală- Parte generală, Curs universitar, 2005.

20. Grigoraş, I., Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

21. Hanga, V., Drept roman, vol I., Editura Academiei, Bucureşti, 1980.

22. Ionescu, I., Graţierea condiţionată. Totalizare sau contopire, Revista de drept penal

nr.2/1994.

23.Legea 278 din 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru

modificarea şi completarea altor legi.

24. Mitrache, C., Drept penal român, Partea generală, Casa de Editură şi presă „Şansa”

Bucureşti, 1994.

24. Oancea, I., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1971.

26. Oancea, I., Drept execuţional penal, Editura „All”, Bucureşti, 1996.

27. Odobescu, Al., Câteva ore la Snagov, Bucureşti, 1909.

28. Platon, Legi, Cartea IX, Editura V.Cousin: T.VIII.

84

Page 84: Pedeapsa inchisorii

29. Pop, T, Drept penal comparat, vol.III, editat de Institutul de arte grafice „Ardealul”,

Cluj, 1924.

30. Popa, V., Cunoaşterea de sine şi valorile aspiraţionale la deţinuţii tineri, în Buletin

penitenciar nr.3/1984.

31. Sterian, D., Separaţiunea deţinuţilor în sistemul penitenciar din România, în Revista de

Ştiinţă nr.1/1991.

32. Stoian, V., Scurt istoric al penitenciarelor, Bucureşti,

33. Stoichici, C., Aspecte practice privitoare la cunoaşterea deţinuţilor în Buletin

penitenciar nr.4/1984.

Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol.III.

34. Tomulescu, C., Manual de drept privat român, Bucureşti, 1956.

35. Ungureanu, A., Drept penal român, parte generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1995

85