negocierea condiţiilor de muncă

Negocierea condiţiilor de muncă

Art. 41 alin.5 din Constituţie garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă.Acest drept este reluat de art.6 alin.2 din Codul muncii.Art.39 alin.(lit.k)din acelaşi Cod prevede dreptul salariaţilor la negociere colectivă şi individuală.

Negocierea colectivă se concretizează în contractul colectiv de muncă,încheiatpotrivit Legii nr.130/19961 ,iar cea individuală în contractul individual de muncă,încheiatîn condiţiile art.10-36 din Codul muncii2 .

Importanţa negocierii,pentru dreptul muncii este deosebită.Ca o consecinţă acestadevine un drept negociat, de origine convenţionala, creeat de cele două parţi – angajatorişi salariaţi – in funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele lor.Asafiind, dreptul muncii numai face parte, în totalitatea lui din sfera dreptlui public,cipredominante devin elementele caracteristice dreptului privat.

Evident ca negocierea,fie ea colectivă sau individuală, trebuie să se desfaşoare cu respectarea legii si garantarea drepturilor si intereselor salariaţilor. Negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă

Noţiunea negocierii colective. Contractul colectiv de muncă de încheie ca urmare anegocierii purtate între partenerii sociali – angajatori şi salariaţi. Prin intermediul acesteinegocieri, este stabilit conţinutul raportului juridic de muncă, sunt fundamentatedrepturile şi obligaţiile celor două părţi în procesul muncii.

A negocia înseamnă a trata o afacere, o chestiune politică, economică, etc.cucineva3 .În sens larg, prin negociere se înţelege o tranzacţie ale cărei condiţii nu au fostfixate. Ea presupune o suită de discuţii şi tratative, o comunicare verbală între doiparteneri egali în drepturi şi obligaţii. Prin această comunicare sunt realiyate o serie deoperaţiuni, cum ar fi obţinerea de informaţii, transmiterea de informaţii, elaborarea unorpropuneri, exprimarea unor opinii, stabilirea dezacordului, cu efectele sale de blocare anegocierilor sau de amânare a acestora etc4 şi în final, în caz de acord încheiereatranzacţiei.

Potrivit convenţiei nr. 154 din anul 1981 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii,prin termenul „negociere colectivă” se înţelege orice negociere care are loc întreangajator, sau un grup de angajatori sau una ori mai multe organizaţii ale angajatorilor, pede o parte, şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor, de cealaltă parte, având cascop:

- fixării condiţiilor de muncă şi de angajare; - reglarea relaţiilor între cei care angajează şi lucrători, precum şi între organizaţiile

lor.5

Aşadar, şi la noi (la fel ca în ţările dezvoltate), relaţiile de muncă sunt reglementate într+obună măsură de contractele colective, legea garantând doar un minim de drepturisalariaţilor – măsură de protecţie a acestora.

1 Privind contractul colectiv de muncă (republicată în Monitorul Oficial al României

Partea I, nr.184din 19 mai 1998)

2A se vedea infra, Cap.IX „Contractul individual de muncă”.

3 Noul dicţionar universal al limbii române, p 886,

4 Dan Voiculescu, Negocierea – formă de comunicare în relaţiile umane, Editura

Ştiinţifică , Bucureşti, 1991,p 24. 5 Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii.Relaţiile colective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,

p 140.

Sarcina dezvoltării statutului juridic al salariaţilor revine negocierii colective,care, fie că extinde limitele legale ale drepturilor recunoscute ale salariaţilor, fie, ca izvorde drept al raportului juridicde muncă, creează drepturi noi în favoarea acestora.

12. Functiile negocierii colective. Importanta negocierii colective este relevata de

functiile pe care aceasta le indeplineste, si anume:- instrument de democratizare a relaţiilor profesionale, prin coborârea deciziei normativela nivelul partenerilor sociali;- mijloc de stabilire a statutului juridic al salariaţilor, deoarece majoritatea drepturilor şiobligaţiilor acestora sunt guvernate de contractele colective de muncă;- formă de adaptare a relaţiilor profesionale la tendinţele ce se manifestă pe piaţa munciişi la stadiile de dezvoltare economică a societăţii;- garanţie a protejării salariaţilor împotriva arbitrariului patronal.în raport cu legea, negocierea colectivă constituie latura dinamică şi flexibilă a relaţiilorde muncă „barometrul" raportului de forţe pe piaţa muncii1.

13. Negocierea - obligatorie sau facultativă? Spre deosebire de Legea nr. 130/1996,

care prevede obligativitatea negocierii doar la nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi(art. 3 alin. 1), Codul muncii, fără să facă distincţie, dispune, cu caracter generat că„negocierea colectivă este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul areîncadraţi mai puţin de 21 de salariaţi" (art. 236 alin. 2).,

.Prin urmare, se poate discuta dacă a operat o modificare implicită a Legii nr. 130/1996prin Codul muncii, negocierea devenind obligatorie la orice nivel2 - naţional, ramuri deactivitate, grupuri de angajatori şi angajatori care au cel puţin 21 de salariaţi.Discuţia are la bază interpretarea logică şi sistematică3. într-adevăr, textul respectiv alCodului muncii este plasat în cuprinsul art. 236 care priveşte negocierea în general (laorice nivel). Astfel, în art. 1 este definit contractul colectiv de muncă, una din părţile salefiind angajatorul sau organizaţia patronală. Or, se ştie, o asemenea organizaţie este oparte a unui contract încheiat la nivel superior unităţii. Alin. 3 priveşte egalitatea părţilorontractului colectiv, iar alin. 4 dispune că asemenea contracte încheiate cu respectareadispoziţiilor legale constituie legea părţilor.

1 Alexandru Athanasiu, Drept social comparat. Negocierea colectivă în ţările occidentale şi în România, Universitatea din Bucureşti, 1992, p. 6; Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, op. cit., p. 264-265.

2 în acelaşi sens este Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne şi internaţionale, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 109i|«r.ţn«ţ -hS ,&stotŢ mbnsxslA tsusv ea în sensul că negocierea este obligatorie doar la nivel de unitate, cu excepţia cazului în care unitatea are mai puţin de 21 de salariaţi,nu şi la nivelurile superioare acestora, a se vedea Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, p. 202-203; Aurelian Gabriel Uluitu, Consideraţii referitoare la regimul juridic al grevei,în „Dreptul" nr. 10/2004, p. 67-72; Ovidiu Ţinea, op.cit., p. 146-149; Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, op. cit, p. 268-270.

3 A se vedea privind această interpretare: Nicolae Popa, în Nicolae Popa, Mihail Constantin Eremia,

Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediţia a ll-a, revizuită şi adăugită, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 256-258; Sofia Popescu, Teoria

generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 286 şi p. 291.







p 140.

Şi interpretarea gramaticală conduce la aceeaşi soluţie de vreme ce în prima partea textului se precizează că negocierea este obligatorie, care constituie regula, iar în parteaa doua este statornicită excepţia: angajatorul cu mai puţin de 21 de salariaţi. Iar laoricare din nivelurile superioare numărul de salariaţi este mai mare de 21.Chiar dacă Legea nr. 130/1996 este una specială faţă de Codul muncii (legeagenerală),totuşi, trebuie avute în vedere următoarele:Codul muncii este un act normativ superior care corectează, ca şi în alte situaţii, uneledispoziţii anterioare;art. 237 din Cod dispune doar că „părţile, reprezentarea acestora şi procedura denegociere şi de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite potrivit legii".







p 140.

Negocierea Conditiilor de Munca-Al. Ticlea

negocierea condiţiilor de muncă

Documents