model licenta finala teologie

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

TEZĂ DE LICENŢĂ

CĂSĂTORIA DUPĂ LEGISLAŢIA CANONICĂ ORTODOXĂ

Coordonator:

Pr.Prof.Dr.Nicolae V.Dură

Student: Niţă Ion Lucian

„Căsătoria după legislaţia canonică ortodoxă” Student: Niţă Ion Lucian

CONSTANŢA

2005

Omagiu, profundă recunoştinţă

şi distinsă consideraţie

Părintelui Profesor Dr. Nicolae V.Dură,care m-a susţinut şi ajutat la elaborarea acestei lucrări.

2


Alese mulţumiri părinţilor mei

care m-au încurajat pe parcursul anilor de studii.

3


CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................p.6

CAPITOLUL I. LEGISLAŢIA CANONICĂ ORTODOXĂ ŞI

IMPORTANŢA EI PENTRU ÎNCHEIEREA UNEI CĂSĂTORII

CANONICE................................................................................................p.9

CAPITOLUL II. ACTE PREMERGĂTOARE ŞI PREGĂTITOARE

PENTRU CĂSĂTORIE...........................................................................p.15

II.1. Logodna...............................................................................................p.15

II.2. Strigările sau vestirile.........................................................................p.19

II.3. Timpul căsătoriei................................................................................p.20

CAPITOLUL III. IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE ŞI

ÎNLĂTURAREA LOR.............................................................................p.21

III.1. Impedimente care lovesc esenţa cununiei. .......................p.22

III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei

(consensul liber) ....................................................................p.22

III.1.2. Impedimente cu privire la formă ...............................p.27

III.1.3. Impedimente cu privire la săvârşitor .........................p.27

III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea

cununiei din punct de vedere al scopului religios-moral.......p.28

III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existenţa

unor raporturi intime între miri: Rudenia .............................p.38

4


III.2. Impedimente care lovesc formalităţile de

încheiere ale cununiei.....................................................................p.57

III.3.Înlăturarea impedimentelor....................................................p.57

CAPITOLUL IV. EFECTELE SFINTEI TAINE A CUNUNIEI …...p.59

CAPITOL V. CĂSĂTORIILE MIXTE ………………………………p.62

CAPITOL VI. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI ŞI DIVORŢUL ............p.70

VI.1. Motivele de divorţ ................................................................p.71

VI.2. Organele competente a pronunţa desfacerea

căsătoriei civile şi a cununiei religioase........................................p.74

VI.3. Procedura în materie de divorţ.............................................p.74

VI.4. Efectele divorţului. ...............................................................p.77

CONCLUZII ............................................................................................p.79

ANEXĂ .....................................................................................................p.82

BIBLIOGRAFIE .....................................................................................p.95

CURRICULUM VITAE .......................................................................p.102

DECLARAŢIE ......................................................................................p.103

5


INTRODUCERE

Căsătoria, ca instituţie divină naturală, a fost aşezată în formă monogamă de

Dumnezeu în Rai, la crearea primilor oameni, Adam şi Eva1: „Nu este bine să fie

omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Facere 2, 18).

Dumnezeu a făcut-o pe femeie cu os din oasele lui Adam şi carne din carnea

lui (Facere 2, 23), apoi i-a unit aşa încât să fie amândoi un trup: „De aceea va lăsa

omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”

(Facere 2, 24), şi i-a binecuvântat spunându-le: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi

pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28). Dintru început s-a stabilit deci importanţa

familiei ca celulă a societăţii, numai în cadrul familiei viitorii membri ai societăţii

având cele mai bune condiţii pentru a se forma.2

Am considerat că este necesar, ţinând seama de importanţa căsătoriei creştine

în viaţa Bisericii, să alcătuiesc o lucrare pe tema căsătoriei. Am pornit acest demers

observând faptul că mulţi din cei care vor să încheie o căsătorie, nu ştiu care sunt

condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru aceasta iar după încheierea

căsătoriei, care sunt obligaţiile şi drepturile lor şi mai precis care este statutul lor în

faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor, adică în Biserică.

1 Dr.Dr.Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ed. A IV-a, îngrijită de Dr.Dr. Milan Şesan,

Profesor Universitar, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi, 1942, p.189.2 Prof. Iorgu D. Ivan, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii şi instituţiei juridică a statului, în Revista

„Biserica Ortodoxă Română”, CI (1983), Nr.9-10.

6


Instituţia căsătoriei a făcut obiectul unei deosebite atenţii din partea tuturor

legiuitorilor, încă din timpurile anterioare creştinismului, chiar statele necreştine au

căutat întotdeauna să dea familiei o organizaţie cât mai potrivită, pentru ca în acest

fel, să corespundă scopului şi rolului ei atât de însemnat.3

Pentru a reface caracterul monogam al căsătoriei, dispărut cu timpul,

Mântuitorul a ridicat în Biserica Sa căsătoria la rang de Sfântă Taină, El însuşi luând

parte la nunta din Cana Galileii, unde binecuvintează nunta şi săvârşeşte minunea

prefacerii apei în vin.

Sfântul Apostol Pavel numeşte nunta „taină mare” (Efeseni V, 32), şi o

aseamănă cu legătura dintre Hristos şi Biserică, astfel subliniind „că în căsătorie

legătura sufletească dintre soţi stă pe primul plan, determinând unitatea soţilor şi

preluând însoţirea conjugală”.4

Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte – prin

har – înţelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria”.5 Căsătoria

este deci legătura şi unirea monogamă dintre un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa

şi o participare reciprocă la dreptul divin.6

Cununia a fost totdeauna privită ca ceva venerabil şi cu demnitate etică:

„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4), iar Biserica a

condamnat dispreţul faţă de căsătorie prin canonul 51 Apostolic, care condamnă

rigorismul neîntemeiat al unor feţe bisericeşti, ca şi al laicilor care ar socoti ca

stricăcioasă căsătoria. Căsătoria având un dublu aspect: religios-moral şi social-

juridic, prin ea se întemeiază familia; care este baza Bisericii ca organism social

precum şi a Statului.7

Nici o instituţie nu are un rol atât de hotărâtor pentru om şi societate ca

familia, cu ea stând sau pierzându-şi binele particular şi cel public şi de ea atârnând,

în mare măsură, ruina şi prosperitatea naţiunilor. Poate fi asemănată foarte bine cu o

3 Pr. Dr. Gheorghe T. Soare, Impedimente la căsătorie şi motive de divorţ, în Revista „Biserica Ortodoxă

Română”, LXI (1943), nr.4-6, p.230.4 Dr.Dr. Valerian Şesan, op.cit., p.189.5 Arhid. Prof.Dr. Ioan N.Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.II,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.67.6 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.189.7 Ibidem, p.190.

7


temelie şi este lucru cunoscut că, dacă la o casă temelia este puternică, clădirea stă

neclintită, tot aşa, dacă într-o societate familia este aşezată pe idei sănătoase, întregul

trup social progresează.8

În primul capitol, intitulat: Legislaţia canonică, ortodoxă şi importanţa ei

pentru încheierea unei căsătorii canonice, vom arăta ce se înţelege prin termenul de

legislaţie canonică, care este definiţia şi rolul canoanelor în viaţa creştinilor şi cine

este autenticul interpret al acestora.

Capitolul al doilea este intitulat: Acte premergătoare şi pregătitoare pentru

căsătorie, deoarece vor fi prezentate acele acte care ar trebui să premeargă toate

cununiile.

În al treilea capitol, intitulat: Impedimente la cununie şi înlăturarea lor, vor fi

prezentate acele lipsuri (impedimente) şi împărţirea lor, care opresc încheierea unei

căsătorii valide şi modul în carele ele pot fi înlăturate prin dispensă şi în ce cazuri se

poate obţine aceasta.

Capitolul al patrulea este intitulat: Efectele Sfintei Taine a cununiei, întrucât

precizează care sunt efectele Tainei Cununiei atunci când aceasta se săvârşeşte cu

respectarea rânduielii stabilite de Biserică.

Capitolul al cincilea, intitulat: Căsătoriile mixte, tratează o problemă foarte

delicată, care se pune în relaţiile interconfesionale sau interbisericeşti şi cum poate fi

ea rezolvată în Biserica Ortodoxă Română.

În al şaselea capitol, intitulat sugestiv: Încetarea căsătoriei şi divorţul, vom

arăta care sunt motivele de desfacere a căsătoriei potrivit învăţăturii Bisericii, cine

este în măsură să pronunţe desfacerea acesteia, atât civilă cât şi religioasă, şi care sunt

efectele divorţului, raportându-ne la cei doi soţi divorţaţi.

În Concluzii, vor fi reamintite principalele idei ale celor şase capitole şi va fi

făcut un îndemn pentru cei care vor să încheie o căsătorie canonică.

În Anexă, deoarece lucrarea are ca bază şi har călăuzitor Canoanele Bisericii

Ortodoxe, vor fi trecute în ordinea citării lor, toate canoanele la care s-a refăcut

referinţă în text.

8 Pr.Ştefan Slevoacă, Căsătoria creştină, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, (1967), nr.9-10,

p.612.

8


CAPITOLUL I

LEGISLAŢIA CANONICĂ ORTODOXĂ ŞI

IMPORTANŢA EI PENTRU ÎNCHEIEREA

UNEI CĂSĂTORII CANONICE.

Creştinul ortodox are ca scop ultim mântuirea sufletului. „Această lucrare de

dobândire a mântuirii – desfăşurată într-un timp şi spaţiu bine definit –presupune o

conştiinţă creştină care îşi află în preceptele evanghelice sursa antologică, iar în

pravila canonică temeiul călăuzitor al vieţii creştine”.9

Înainte de a ne referi la legislaţia canonică sinodală vom face câteva precizări

în ceea ce priveşte legea canonică. Pentru Biserica ecumenică a primului mileniu,

canoanele confirmate, date de primele şapte sinoade ecumenice, constituie „fântânile

dreptului constituit”.10 Dacă ne raportăm la un limbaj ecleziastic, canonul este „legea

Bisericii”.11

„Legislaţia canonică ecumenică a primului mileniu este o legislaţie suis

generis, care are caracteristici proprii”12. Utilizarea cunoştinţelor teologice, canonice,

istorice şi juridice „trebuie să se facă în spaţiul gnoseologic şi în spaţiul realităţii

universului credinţei”.13

9 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane, în

Revista „Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10-12, p.18.10 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime De la Synodalitê Selon La Legislation Canonique Conciliaire,

Oecumenique, Du Ier Millénaire, Bucureşti, 1999, p.295.11 J.M.P.Carriom, Nuevo Derecho Canonico, Manual pratico, Sevilla, 1983, p.13, apud.

Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, Le Regime..., p.295.12 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.13 A.M. Rouco-Valera, Algemeine Rechtslehre oder Theologie des Kanonischen Rechts, dans Archiv. Fur.

Katholisches, Kirchenrecht, 138, 1969, p.110, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.

9


Legislaţia canonică sinodală este o legislaţie suis generis a Bisericii creştine,

deoarece ea a fost editată în vederea slujirii unui scop special, şi anume acela de a

cunoaşte dorinţa legii divine în vederea obţinerii mântuirii.14

Părinţii sinoadelor ecumenice mărturisesc că sinoadele au dat canoane pentru

salvarea de patimi, şi pentru mântuirea sufletelor, aceste reguli de viaţă dându-se ca să

nu „se pună nici o greutate afară de cele ce sunt necesare” (Fapte 15, 28). Toată

lucrarea de elaborare şi de redactare a legislaţiei canonice din primul mileniu s-a

derulat într-un cadru ecleziologic, deoarece ţelul final al acestei legislaţii este

soteriologică, de salvare a sufletelor.15

Aceasta este finalitatea pe care părinţii sinodali au dat-o totdeauna unui cadru

eclesiologic principiilor şi normelor juridice şi canonice afirmate de sinoade.16 Aceste

reguli stabilite de Biserică, raportate la disciplina ecleziastică, au fost formulate de

Sfinţii Părinţi sub formă de canoane, „constituie nu numai mărturii peremptorii ale

realităţii vieţii creştine de odinioară, ci şi rânduieli şi norme de observat şi urmat în

viaţa creştină până la sfârşitul veacurilor”.17

Prin urmare, apropierea epistimologică şi ermineutică a dreptului canonic al

primului mileniu, este necesar să se facă în lumina acestor canoane, confirmate de

Sfinţii Părinţi de la cele şapte sinoade ecumenice.

Cu toate că pentru un teolog al dogmei „studiul sinoadelor permite o mai bună

înţelegere a definiţiilor dogmatice, în crearea lor şi purtarea lor exactă pentru

credinciosul de astăzi”18, în revanşă „pentru un canonist studiul sinoadelor ajută la

cunoaşterea mai bună a principiilor canonice de bază, exprimate prin textele

legislaţiei canonice sinodale, care au fost şi trebuie să rămână etalonul de măsură al

canonicităţii organizării fiecărei Biserici locale”. 19 Deci, este vorba de doctrina

14 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.15 Rev.Prof.L.Stan, Contributions des théologiens roumains aux problèmes du droit canonique et leur

position dans ce domaine, dans vol. De la Théologie Ortodoxe Roumaine des origines à vos jours,

Bucarest, 1974, p.392, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.16 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.295.17 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.1818 J.Wolinski, Les sept premiers conciles oecuméniques, dans Introduction à l’Etude de la Théologie.

Manuel de Théologie sous la direction de J.Doré, vol.III, Paris, 1992, p.271, apud. Rev.Prof.Dr.Nicolae

Dură, op.cit., p.296.19 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.296.

10


canonică exprimată prin suma principiilor canonice a legislaţiei canonice sinodale,

ecumenice, care rămâne de asemenea la baza regimului sinodalităţii.20

În primul mileniu, activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislaţie

canonică sinodală, confirmată de primele şapte sinoade ecumenice (conform

canoanelor: 1 Sinodul IV Ecumenic; 2 Sinodul VI Ecumenic; 1 Sinodul VII

Ecumenic), prin care Biserica din Răsărit este administrată până în prezent.21

Conform tradiţiei canonice orientale, fiecare hotărâre a sinoadelor se numeşte

„Sinodicon”22, căci, pentru Biserica din primul mileniu, canoanele au fost considerate

ca o lucrare sinodală a Părinţilor participanţi la sinoade, aceştia plecând de la darurile

furnizate de o tradiţie canonică, care urcă până la epoca apostolică. În anul 890 la

Constantinopol a fost editată o istorie a sinoadelor sub numele de „Sinodican

Vetus”23, conform căruia Sinodul Apostolic a fost primul sinod al Bisericii.

„Legislaţia canonică sinodală, ecumenică, a primului mileniu, este o lucrare

eminamente sinodală”.24 Într-adevăr, este o autoritate constituită prin „corpul numit

apostolic”25, prin intermediul căruia Biserica la începuturile sale edita legi:

„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Şi după aceea, conform modelului

oferit de Sinodul Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice, au dat

canoane.

Patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) preciza în Prefaţa Nomocanonului în

XIV titluri: „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de un colegiu de

episcopi”.26 Potrivit practicii şi doctrinei canonice din primul mileniu, „canoanele nu

pot fi editate doar de un episcop, ci doar de o uniune a acestora”.27

20 Ibidem.21 Ibidem, p.297.22 Archim. Ierotheos I.Vlahos, Eglise et pensée ecclésiastique (en grec), Athens. 23 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.297.24 Ibidem.25 P.Bouchet, op.cit., Le Droit canonique, dans Invitation théologique, t.I, Edit. Cerf, Paris, 1952, p.138,

apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.297.26 G.A. Rhalli/M.Potli, Szntagme des divins et Saints canons, t.I, Athens, 1852, p.42, apud. Rev. Prof.Dr.

Nicolae Dură, op.cit., p.298.27 Le Nomocanon eu XIV titres, tit. A, chap.4 Cf.G.A. Rhali/M.Pottli, op.cit., t.I, p.42, apud Rev.

Prof.Dr.Nicolae Dură, opt.cit., p.298.

11


Tradiţia canonică bizantină vorbeşte „despre canoanele sinoadelor ecumenice”

despre „Sfintele sinoade locale” şi despre „regulile canonice ale Sfinţilor Părinţi”,

date de „Biserica Universală” a primului mileniu.28

Conform tradiţiei canonice ortodoxe, sinoadele locale sunt de la început

reunite după modelul Sinodului Apostolic şi canoanele editate de ele, au devenit

ecumenice „după ratificarea lor prin canonul al doilea al Sinodului Ecumenic

(Trulan)”.29

Canonistul Nicodim Milaş, precizează că prin caracterul său, canonul al doilea

al Sinodului şase Ecumenic (Trulan) este unul dintre cele mai importante dintre toate

canoanele Bisericii Ortodoxe, întrucât prin acest canon s-a confirmat caracterul

canonic şi ecumenic a sute de canoane, care la emiterea lor aveau caracter şi putere

obligatorie numai pentru unele Biserici provinciale, iar acum toate aceste sute de

canoane primesc caracter ecumenic şi obligatoriu pentru întreaga Biserică.30

Potrivit ecleziologiei ortodoxe „...singură Biserica este regatul lui Dumnezeu

pe pământ şi organul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor”31, iar sinoadele

ecumenice sunt cele care impun autoritatea supremă.

Aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei, Biserica este Una, Sfântă,

Sobornicească şi Apostolească şi ea se exprimă prin aceste funcţiuni supreme, care

sunt sinoadele ecumenice, ele având autoritate infailibilă dincolo de autoritatea

individuală a episcopilor participanţi, şi autoritatea lor, inclusiv a canoanelor şi a

dogmelor formulate de ele, rezultă din autoritatea însăşi a Bisericii.32

Sinoadele ecumenice au fost şi sunt cea mai înaltă autoritate legislativă a

Bisericii, prin ele exprimându-se autoritatea sinodală supremă şi în primul mileniu,

ele au fost singurele legislatoare ale Bisericii Ecumenice. Interpretul autentic al aceste

28 Vl. Benesivici, Taktikem Nikona Cernogorta, Greceskii teskt porukopisi no.441 Sinaiskago Monasteria

Sv. Ekaterinii/en ruse), Petrograd, 1971, p.15, apud. Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.298.29 A. Alivisatos, Les Saints canons (en grec), Athènè, 1923, p.147, apud. Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit.,

p.298.30 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Sinoadelor ecumenice, trad. De Pr. U.Kovincici şi Pr.Prof.N.Popovici,

vol.I, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p.307. 31 I. Karmiris, Ecclésiologie orthodoxe (en grec) dans Theologhia, t.40, fasc.1, Athènes, 1969, p.89 apud

Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.32 M.Farantes, Aspects théologique du dogme (en grec), dans Theologhia, t.40, fasc.2, Athènes, 1969,

pp.223-256, apud Rev. Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.

12


legislaţii a fost totdeauna Biserica, aceasta exercitându-şi autoritatea prin organele

individuale, episcopi şi sinoade. Iată de ce nici un episcop nu poate şi nu a revendicat

dreptul de a da canoane, ci toţi episcopii sunt sub observaţia legislaţiei canonice

sinodale a Bisericii ecumenice. Conform vechii doctrine canonice un episcop care

păstoreşte într-un anumit teritoriu nu poate să dea el singur canoane şi trebuie să fie în

consens cu toate canoanele bisericii ecumenice.33

„Practica canonică dovedeşte că în primul mileniu, interpretarea autentică a

legislaţiei canonice sinodale nu a fost alta decât aceea a însuşi sinodului sau a unui

sinod ecumenic următor”.34

Sfintele canoane sunt un produs al actului sinergetic – al asistenţei Duhului

Sfânt în procesul de legiferare bisericească de către Sfinţii Părinţi, ele fiind în slujba

vieţii întru libertatea Duhului. Ele sunt un instrument indispensabil pentru asigurarea

ordinii atât în viaţa individuală şi socială a creştinilor, cât şi în lucrarea mântuitoare a

Bisericii, aflându-şi temeiul în voinţa divină, în obiceiul canonic şi în tradiţia şi

practica Bisericii primare.35

Autoritatea şi forţa legislaţiei canonice sinodale a Bisericii ecumenice provine

din reuniunea Sfinţilor Părinţi în chip sinodal în numele lui Hristos şi din asistarea de

către Duhul Sfânt a acestora.36

Biserica, pentru a reglementa faptele şi acţiunile cu caracter extern, a pus la

îndemâna credincioşilor săi un îndreptar – Sfintele Canoane – acesta prevăzând şi

îndatoririle creştinilor cu privire la viaţa creştine. Pentru aplicarea acestui îndreptar şi

tâlcuirea canoanelor, creştinul trebuie să facă apel la ierarhia Bisericii, adică la

episcop sau preot, care vor interpreta şi explica sensul conţinutului respectiv în lumina

legii morale şi a doctrinei dogmatice ortodoxe.37

33 Rev.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit., p.304.34 Ibidem, p.305.35 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18.36 Rev.Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, op.cit. p.306.37 Pr.Prof.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.18-19.

13


CAPITOLUL II

ACTE PREMERGĂTOARE ŞI

PREGĂTITOARE PENTRU CĂSĂTORIE

14


II.1. Logodna

Biserica creştină a folosit de la început logodna ca un act premergător

căsătoriei, fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament

cât şi în dreptul roman. Definiţia logodnei - sponsalia – a adoptat-o Biserica din

dreptul roman (Dig. XX III, 1, 1) ca “promisiunea reciprocă a unui bărbat şi a unei

femei că se vor căsători în viitor”38

Importanţa şi consecinţele logodnei Biserica şi le-a însuşit însă din Vechiul

Testament, în care logodnica era socotită ca soţie a logodnicului, iar acesta ca soţ al

logodnicei lui (Deut. 22, 23-27; Matei 1, 18-20). Părinţii Sinodului VI ecumenic, în

canonul 98, socotesc ca vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie

logodită cu altul, fiind încă în viaţă logodnicul ei.

Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 69, rânduieşte ca logodnicul care ar fi avut

raporturi de intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie

sancţionat numai cu oprire de la Sfânta Împărtăşanie, aplicând pedeapsa menţionată

numai pentru neînfrânare, iar nu pentru desfrânare, socotind că, în realitate, el a

păcătuit cu o femeie care nu era cu totul străină de dânsul.

În dreptul roman, logodna nu avea urmări de drept, deşi se încheia printr-un

contract verbal sau scris, iar mirele dădea o arvună (arra)39, ca semn că logodna s-a

încheiat. Cei logodiţi nu erau însă obligaţi să-şi ţină promisiunea dacă între timp se

răzgândeau. Singura consecinţă la care se putea expune bărbatul vinovat de

nerespectarea logodnei, era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul

logodnei, uneori chiar dublul acestor daruri.40 La greci, tinerii mergeau la templu,

aduceau sacrificii şi făceau rugăciuni.41

38 Prof.Iorgu D.Ivan, op.cit., p.73839 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.193.40 Prof.Iorgu D.Ivan, art.cit., p.738.41 Pr.Dr.D.G.Boroianu, Dreptul bisericesc. Principii de drept, Organizaţiunea Bisericii Române, vol.III,

Tipografia „Dacia”, P.Iliescu şi D.Grosu, Iaşi, 1899, p.206.

15


Deoarece logodna este un act premergător al căsătoriei, ea loveşte, într-o

oarecare măsură, în consensul liber necesar căsătoriei (consens liber qui facit nuptias),

obligând la căsătorie.42

Biserica a intervenit la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca şi la

încheierea căsătoriei, logodna devenind astfel obligatorie ca act premergător al

cununiei, act îndeplinitor al căsătoriei creştine. Încheiată înaintea episcopului sau a

preotului, după o formă anumită (rugăciuni, schimbarea inelelor), logodna are aproape

un caracter în toate egal căsătoriei.

Întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai mică decât cea prevăzută

pentru încheierea căsătoriei (7 – 8 ani) când cei în cauză nu-şi puteau da seama de

importanţa şi implicaţiile actului pe care îl încheiau, s-a apreciat că obligaţia care

rezultă pentru logodnici din binecuvântarea Bisericii, de a se considera ca şi căsătoriţi,

era în contradicţie cu libertatea pe care o acordau legile statului celor logodiţi de a

nu-şi respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să întemeieze

împreună o familie, prin căsătorie.

Efectele logodnei precum şi raportul ei cu cununia le-a fixat împăratul Leon

Filosoful (886 – 912), care a stabilit etatea pentru logodnă , precum şi condiţiile

desfacerii ei. Prin Novela 74 împăratul a confirmat punctul de vedere al Bisericii,

asimilând logodna cu căsătoria în privinţa consecinţelor şi a interzis ca Biserica să

mai binecuvinteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea

căsătoriei “14 (18) ani la bărbat şi 12 (15) ani la femeie”.43

La puţin timp, Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin

care a menţinut interdicţia ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi

împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, şi ea să nu dezlege cu uşurinţă, dacă a fost

binecuvântată de Biserică. În acelaşi timp, împăratul şi-a rezervat dreptul de a acorda

dispensă atât pentru vârstă cât şi pentru binecuvântarea religioasă celor logodiţi cu

dispensă de vârstă dată de el.

Împăratul Alexie I Comnenul prin bula de aur din anul 1084, prevede ca la

logodnă să se facă rugăciuni şi cântări, hotărând că numai atunci logodna va avea

putere iar “dacă s-ar strica o logodnă, nebinecuvântată de Biserică, persoana care a

42 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.194.43 Ibidem.

16


stricat-o nu este supusă amenzii”44 în novela din 1092 împăratul a reînnoit măsurile

din 1084 şi declară că părţile care se logodesc trebuie să-şi ţină cuvântul.45

Urmările logodnei, după canonistul Valerian Şesan, sunt: “oprirea logodnicilor

de a se logodi cu alte persoane; obligaţia morală de a încheia căsătoria cu cel logodit;

produce o rudenie între cei logodiţi şi neamurile de sânge ale lor; pe candidaţii la

preoţie îi opreşte de la hirotonie în următoarele cazuri: dacă după desfacerea legală a

logodnei s-a căsătorit cu alta (fiind privit ca bărbatul femeii a doua) şi dacă s-a

căsătorit cu logodnica altuia (fiind considerat drept căsătorit cu una quasidivorţată;

can. 98 Trulan)”46. După canonistul Balsamon acest efect îl are nu numai logodna

bisericească ci şi cea civilă, dar Matei Vlastare şi Pidalianul îl restrâng numai la

logodna bisericească.47

În imperiul bizantin şi alţi împăraţi au întărit asimilarea logodnei cu căsătoria,

dar după ce au luat naştere state naţionale cu Biserică Ortodoxă autocefală, asemenea

dispoziţii au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicţia asupra căsătoriei a

fost încredinţată Bisericii. În statele în care logodna nu a mai fost legiferată, iar efecte

juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericeşti,

referitoare la logodnă şi căsătorie, a devenit tot mai dificilă.

De aceea, pentru a fi evitate inconvenientele ce ar fi rezultat dacă fiecare

Biserică autocefală ar fi aplicat legislaţia proprie, făcând abstracţie de legislaţia

statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a luat hotărârea ca logodna

religioasă să nu se mai oficieze separat, ci numai odată cu Sfânta Taină a Cununiei şi

Taina Cununiei să se săvârşească numai celor ce fac dovada că au încheiat în prealabil

căsătoria civilă.

Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu această situaţie începând cu 1

decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul Civil. Caracterul exclusiv civil al

căsătoriei l-a păstrat şi Codul Familiei care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954.

Prin articolul 3 acest Cod prevede: “Numai căsătoria încheiată în faţa

delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi”48, iar în

44 Pr.Dr.D.G. Boroianu, op.cit., p.206.45 Ibidem, p.207.46 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.195.47 Ibidem.48 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul familiei, în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII (1954), nr.4, p.472.

17


articolul 18 se precizează: “Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de

căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.49

Întrucât Constituţia României garantează tuturor cetăţenilor libertatea de

conştiinţă şi libertatea religioasă iar Cultele religioase recunoscute au libertatea de a

se organiza şi funcţiona liber, credincioşii pot cere binecuvântarea religioasă a

căsătoriei lor. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca logodna religioasă să se săvârşească

odată cu Taina Cununiei, pentru a-i feri pe credincioşi de situaţia ce li s-ar crea din

punct de vedere bisericesc, de a fi socotiţi ca încheind a doua căsătorie dacă s-ar

întâmpla ca unul dintre logodnici să moară înainte de a fi încheiat căsătoria sau nu ar

mai vrea să se căsătorească cu logodnicul său.

Desfacerea logodnei bisericeşti este admisă, ca nefiind chiar o cununie deplină

şi aceasta se face, în afară de motivele pentru desfacerea cununiei (pe care le vom

prezenta într-un capitol următor) şi în următoarele cazuri, când: “unul dintre logodnici

trece la o confesiune eterodoxă, cade în erezie sau se constată că este eterodox; este

imoral; din cauza bolii cununia ar trebui amânată mai mult de 4 ani; e condamnat la

închisoare mai mult de 4 ani; pleacă într-o călătorie urgentă pentru timp îndelungat;

suferă o însemnată schimbare a stării sale personale sau sociale; încheie o căsătorie cu

o altă persoană; îmbrăţişează viaţa monahală; ajuns la pubertate nu vrea să mai

încheie căsătoria făgăduită; află că logodnica este însărcinată de altcineva; în caz de

epilepsie, însănătoşirea nu survine până în trei ani; păcătuieşte cu sora, nepoata sau

vara celuilalt logodit (Matei Vlastare şi Pravila c.78).50

Desfacerea ilegală sau neîndeplinirea desfacerii logodnei în cazuri date, se

pedepseşte iar cel care se căsătoreşte cu logodnica altuia, cât timp aceste este în viaţă,

iar logodna nu a fost desfăcută în mod legal, e pedepsit ca un adulter, iar nu numai ca

un desfrânat (Canonul 98 Trulan).51

II.2. Strigările sau vestirile

49 Ibidem.50 Dr.Dr. Valerian Şesan, op.cit., p.195.51 Dr.Nicodim Milaş, op.cit., p.484.

18


Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către

Biserică. De aceea, atât statul cât şi Biserica, înainte de a aproba încheierea unei

căsătorii, caută să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi, pentru ca nu

cumva între ei să existe impedimente legale sau religioase care s-ar opune încheierii

căsătoriei lor, pe care ei nu le cunosc sau vor să le treacă sub tăcere.

Codul Familiei în articolul 13 prevede datoria viitorilor soţi de a arăta în

declaraţia de căsătorie că nu există nici o piedică legală la căsătorie iar în articolul 14

precizează că: „Orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică

legală, ori dacă alte cerinţe de legi nu sunt îndeplinite”52, acesta trebuind să arate în

scris dovezile în virtutea cărora îşi întemeiază opunerea.

Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează căsătoria, sub

aspect civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă conform articolului

15 din Codul Familiei: „în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor

primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt împlinite”53 ar

respinge unele cereri de căsătorie.

Biserica însă, are şi dispoziţii proprii prin care reglementează căsătoria din

punct de vedere religios şi în acest sens preotul paroh competent să oficieze cununia

religioasă, după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există

rudenie în grade interzise de Biserică va anunţa cererea de căsătorie în două duminici

consecutive iar în caz de urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare, cu o

săptămână înainte de ziua fixată pentru Cununie. Preotul are datoria de a-i lămuri pe

credincioşi asupra scopului pentru care se fac asemenea vestiri şi ce anume

impedimente are în vedere Biserica.

II.3. Timpul căsătoriei.

Biserica a stabilit un timp anume pentru încheierea Cununiei pentru ca

veseliile împreunate cu cununia să nu contrazică spiritul creştin. Prin urmare, Biserica

a interzis săvârşirea cununiei în zilele de post ce sunt destinate înfrânării şi pocăinţei

pentru păcate şi în zilele de sărbători mari bisericeşti. Zilele interzise pentru

52 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.53 Ibidem.

19


încheierea cununiei, devenite din secolul al XII-lea, chiar impedimente, sunt: postul

Naşterii Domnului (14 Noiembrie – 24 Decembrie – 1 ianuarie), postul Paştilor şi

Săptămâna luminată după Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul

Adormirii Maicii Domnului (1 – 15 August), Tăierea capului Sfântului Ioan

Botezătorul (29 August), Înălţarea Sfintei Cruci (14 Septembrie), Miercurile şi

Vinerile de peste an.

CAPITOLUL III

IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE ŞI

ÎNLĂTURAREA LOR

20


Căsătoria, ca instituţie naturală de drept divin, se înfăţişează sub aspectul

îndoit: religios-moral şi social-juridic, întrucât printr-însa se întăreşte familia, care

este temelia societăţii. Instituţia căsătoriei a fost obiectul unei deosebite atenţii din

partea tuturor legiuitorilor.

Biserica creştină nu numai că nu a neglijat instituţia căsătoriei dar îi atribuie o

nuanţă nouă, o însemnătate deosebită, ridicând-o la rangul de „Taină” şi a căutat

necontenit să ţină trează, în conştiinţa credincioşilor, ideea acesteia de „Taină”, care

devine valabilă numai prin harul lui Dumnezeu, care se pogoară, sfinţeşte şi întăreşte

legătura dintre cei căsătoriţi.

Căsătoria ca Sfântă Taină trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale

cu privire la : materie, formă, săvârşitor, primitor şi viaţa socială. Cum aceste condiţii

nu sunt totdeauna afirmativ rezolvabile, se nasc impedimentele de cununie.

Canonistul Valerian Şesan defineşte astfel impedimentele: „impedimentele la cununie

sunt lipsuri ale condiţiilor necesare pentru încheierea cununiei sau împrejurării –

obstacole existente care împiedică încheierea cununiei, împiedicându-i scopul

religios-moral”.54

Impedimentele pot fi: absolute sau relative, după cum împiedică încheierea

cununiei în general cu oricine (hirotonia, votul monahal) sau numai cu anumite

persoane (înrudirea). Canonistul romano-apusean Sőgmüller împarte impedimentele

după efectul lor, şi anume: impedimente nimicitoare, care nu admit căsătoria, iar dacă

s-a încheiat deja este considerată nevalidată; şi impedimente opritoare, care opresc

căsătoria, dar dacă s-a încheiat nu ating valabilitatea ei.

Impedimentele se mai împart: după izvorul lor (bisericeşti, civile, mixte);

după însemnătate (indispensabile – cele de drept divin) şi dispensabile – cele de drept

uman); după scopul lor (de drept public şi de drept privat) şi după cunoaşterea lor

(oculte, secrete, necunoscute, publice şi cunoscute).

Canonistul Valerian Şesan împarte impedimentele în impedimente: care lovesc

esenţa cununiei şi impedimente care lovesc formalităţile de încheiere a cununiei,

împărţire pe care o vom prelua în lucrarea de faţă.

54 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.196.

21


Legislaţia civilă priveşte căsătoria numai ca un contract, care are la bază latura

formală – consensul, în schimb Biserica priveşte căsătoria ca o Sfântă Taină cu

momente religios-morale, care are la bază nu numai materia-consensul (celor doi), ci

şi forma, săvârşitorul, primitorul, precum şi un scop religios-moral.

În conformitate cu aceste principii fundamentale, impedimentele care lovesc

esenţa cununiei sunt:

a) cu privire la materie (consensul)

b) cu privire la săvârşitor

c) cu privire la formă

d) cu privire la scopul religios-moral şi

e) cu privire la primitori.

III.1. Impedimente care lovesc esenţa cununiei.

III.1.1. Impedimente cu privire la materia cununiei

(consensul liber)

a) Imposibilitatea existenţei consensului

Consensul este socotit viciat în caz de boli mintale, la nebuni sau idioţi

(impedimentul fiind indispensabil şi de drept public), dar poate fi şi de drept privat,

când o îngrijitoare de la spital se căsătoreşte cu un bolnav, cu scopul de a-l îngriji.

Pierderea facultăţilor mintale poate fi totală şi definitivă, dar poate exista momente în

care bolnavul poate fi lucid şi este apt pentru încheierea căsătoriei, dar celălalt soţ

trebuie să aibă cunoştinţă de boală.

Dacă o căsătorie s-a încheiat de către cineva care era în stare de ebrietate,

poate fi reclamată şi se desface în cazul în care îmbătarea nu s-a făcut în mod

intenţionat.

Ţinându-se seama de scopul esenţial al Căsătoriei – naşterea de copii – prin

lege s-a stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soţi ca

să poată da naştere la copii sănătoşi. Această vârstă, potrivit articolului 4 din „Codul

22


Familiei”55, este de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani pentru femeie. În acest caz

impedimentul vârstei este absolut şi cazul este viciat din cauza stării de minorat.

Cei aflaţi sub curatelă sau sub tutelă, dacă nu au avut consimţământul

curatorilor sau tutorilor, intră tot în categoria în care consensul este viciat.

Consimţământul tatălui legitim la nevârstnici trebuie dat în prezenţa a doi martori şi

se introduce cu semnăturile respective în condica cununaţilor. La căsătoriile minorilor

legitimi orfani, precum şi la căsătoriile minorilor ilegitimi trebuie asigurat

consimţământul legal printr-un act eliberat de autoritatea judecătorească, în care este

exprimat consimţământul tutorelui.

b) Lipsa libertăţii consensului

În această categorie putem vorbi de impedimentul eroarei, ce se poate produce

din întâmplare sau viclenie, fiind violat substratul contractului valabil şi este de două

feluri: „error in personas şi error in qualitate personae”56 .

În primul caz, dacă are loc substituirea persoanei unuia din soţi şi eroarea este

un impediment dirimens, în cazul în care soţul constată eroarea şi face reclamaţie iar

dacă este de acord impedimentul se înlătură prin înţelegere reciprocă. În al doilea caz,

când persoana unuia din soţi nu corespunde aşteptărilor celuilalt soţ (află că soţia nu

este fecioară, o găseşte însărcinată de altcineva sau bărbatul se dovedeşte a fi imoral,

brutal).

În această situaţie, buna credinţă a soţului înşelat are rolul de a arăta dacă

eroarea este sau nu impediment diriment. Dacă el a bănuit ceva înainte de încheierea

cununiei şi totuşi merge mai departe încheind căsătoria sau un alt caz în care cineva se

căsătoreşte cu o văduvă sau una divorţată înainte de a trece 10 luni, atunci eroarea nu

mai constituie un impediment.

„Biserica, potrivit principiilor din Dreptul Roman, recunoaşte eroarea ca

impediment la căsătorie”.57

55 Prof.Iorgu. D.Ivan, Codul..., p.47256 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.196.57 Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. Necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată

Biserica Ortodoxă, în Revista „Ortodoxia”, XIII (1961), nr.4, p.582.

23


Un alt impediment care poate determina vreo persoană să-şi dea

consimţământul chiar împotriva propriei voinţe este cel al silei (vis) şi fricei (metus),

atunci când se foloseşte violenţa.

Sila poate fi absolută, atunci când nu există posibilitatea de a rezista şi atunci

impedimentul este de drept privat sau poate fi compulsivă, respectivul fiind forţat

sufleteşte moral (un exemplu îl dă canonistul Valerian Şesan: „Creditorul cere de la

debitor banii împrumutaţi, sau fiica în căsătorie, de altfel ameninţă cu judecata”58,

neconstituind un impediment grav la căsătorie.

Cel care judecă un astfel de caz trebuie să aprecieze persoana care aplică forţa,

persoana căreia i se aplică şi forţa în sine, dacă este motivată sau nu. Codul civil

vorbeşte despre acest impediment în articolul 206 ca motiv de cerere a anulării

căsătoriei: „Soţul poate cere anularea căsătoriei, când consimţământul său a fost

smuls prin violenţă”.59 După cum am văzut, în Codul civil constrângerea şi frica sunt

menţionate ca impediment sub numele de violenţă. Constrângerea are ca urmare frica

(metus), fiind în legătură de cauză şi efect şi se judecă la fel. Forţarea din partea

părinţilor poate şi nu trebuie să fie impediment, în cazul în care cel forţat reclamă sau

nu dreptul său.

Impedimentul răpirii (raptus) constă în aducerea în mod ilegal, prin silă sau

vicleşug (dolus) a unei persoane într-un loc în care nu beneficiază de libertate, ci este

în deplina putere a celui care o răpeşte, o astfel de persoană neputându-şi da

consimţământul liber pentru căsătorie.

Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 22 în privinţa celor care răpesc o fecioară

logodită cu altă, dispune că pot fi primiţi la pocăinţă, dacă femeile se întorc la

logodnicii lor, care au dreptul de a le reprimi sau nu. Iar pentru cel care răpeşte o

fecioară, Sfântul Vasile hotărăşte ca aceasta să fie dată părinţilor, care vor hotărî dacă

sunt sau nu de acord cu încheierea căsătoriei.

Acest canon 22 al Sfântului Vasile cel Mare este indulgent „probabil din

consideraţie faţă de familiile respective şi spre a se împiedica un rău mai mare” 60,

spune canonistul Nicodim Milaş şi nu a prins putere în practica bisericească.

58 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.199.59 Pr.Dr.Gheorghe I.Soare, Impedimente la căsătorie. .., p.241.60 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Sinoadelor ecumenice însoţite de comentarii, trad.de Pr. U.Kovincici şi

Pr.Prof.N.Popovici, vol.II, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1936, p.82.

24


Canonul 27 al Sinodului al IV-lea ecumenic, prescrie caterisirile pentru clerici

şi anatematizare pentru laici, dacă vor răpi pe cineva, precum şi pentru cei ce

colaborează la răpire sau pentru cei ce sunt înţeleşi cu răpitorii.

Canonistul Nicodim Milaş spune că răpirea unei persoane ar fi imposibilă unui

singur om din cauza dificultăţilor, dacă nu ar avea colaboratori care să-l încurajeze

moral şi să-l ajute fizic şi tocmai de aceea „Dispoziţia acestui sinod, care prescrie

pedeapsă egală atât pentru unul cât şi pentru celălalt, este deplin motivată şi sfântă”61

Canonul nu arată dacă este posibilă căsătoria între răpitor şi femeia răpită,

imposibilitatea acestui lucru fiind cuprinsă de la sine în el şi legislaţia bisericească, a

respectat dispoziţia din „Novela CXLIII a lui Iustinian, după care între răpitor şi

femeie răpită niciodată nu se putea încheia căsătorie legală şi acest fel de căsătorie era

totdeauna privită ca ilegală”.62

Canonul 92 al Sinodului Trulan repetă literal canonul 27 al Sinodului al IV-lea

ecumenic şi acestea două au prins putere în practica bisericească.

Sfântul Vasile cel Mare în canonul 30 face distincţie între răpirea adevărată şi

cea aparentă, pe prima condamnând-o, iar în cazul celei de-a doua spune că

respectivul nu este supus pedepsei canonice (dacă fecioara merge cu el de bunăvoie

sau dacă este vorba despre o văduvă independentă care cu voia sa îl urmează pe

răpitor).

c) Lipsa facultăţii (puterii fizice) necesară pentru îndeplinirea

datoriei conjugale.

Lipsa unor însuşiri fizice, necesare pentru căsătorie, poate prezenta şi ea o

gravitate din cauza căreia scopul căsătoriei nu poate fi asigurat şi prin urmare atunci

când se constată o anumită lipsă, căsătoria nu se poate permite, cel puţin atât timp cât

durează respectiva lipsă.

61 Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.256.62 Ibidem, p.257.

25


Cei care vor să se căsătorească „Să dispună de sănătatea fizică trebuitoare,

adică să nu sufere de astfel de boli, care ar primejdui sănătatea celuilalt sau care ar

primejdui sănătatea urmaşilor”.63

Lipsa facultăţilor sau însuşirilor fizice necesare, aduce prejudicii încheierii

căsătoriei, fie că această lipsă se constată la partea bărbătească sau la cea femeiască.

Impedimentul impotenţei „loveşte în dreptul vieţii sexuale”64, spune canonistul

Valerian Şesan, acest drept formând o parte esenţială din drepturile divine şi umane

ale contractului matrimonial, în acest sens participarea la viaţa sexuală fiind privită ca

datorie conjugală (debitum conjugale). Sub impotenţa de a presta datoria conjugală se

înţelege însă numai neputinţa împreunării sexuale, nu şi infertilitatea.

Cel care vrea să încheie o căsătorie trebuie să aibă integritate fizică, adică să

nu fie lipsit de organele genitale şi în acest sens atât dreptul roman cât şi cel bisericesc

pe cei care nu sunt capabili de a presta datoria conjugală îi deosebeşte în: fameni sau

eunuci „din sila oamenilor” sau „din naştere” (Canoanele 21-24 Apostolice).

Cei dintâi, ţinând cont de faptul că sunt conştienţi de starea lor (impotenţa) se

pedepsesc pentru căsătoria încheiată mai mult decât cei de felul al doilea, care nu sunt

conştienţi de starea lor. De la acest impediment nu se poate obţine dispensă

(impotenţa permanentă existentă înainte de încheierea căsătoriei), şi este un

impediment de drept privat, în schimb impotenţa temporală nu constituie un

impediment.

III.1.2. Impedimente cu privire la formă

Cununia trebuie să se săvârşească în numele Sfintei Treimi, potrivit

dispoziţiilor şi ritualului Bisericii, caz în care cununia nu a fost îndeplinită şi

impedimentul este distrugător. Aşadar, conform rânduielilor canonice, cununia

trebuie să se săvârşească în Biserică, să nu fie vreme de post, să nu se repete celor

valid cununaţi, iar cei care vor să se căsătorească să se mărturisească în prealabil şi să

primească de la preotul duhovnic dezlegare de păcate.

63 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.70.64 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.200.

26


III.1.3. Impedimente cu privire la săvârşitor

Potrivit atât rânduielilor religioase, cât şi celor juridice ale Bisericii,

săvârşitorii Sfintei Taine a Cununiei pot fi numai episcopul şi preotul, aceştia având

hirotonia validă sau preoţia lucrătoare, nefiind opriţi de la săvârşirea Sfintelor Taine

de către nici o pedeapsă canonică. În cazul în care Cununia ar fi săvârşită de către

altcineva decât episcop sau preot, atunci cununia este invalidă.

Episcopul sau preotul care vor săvârşi o Cununie „trebuie să aibă şi

competenţă, adică îndreptăţirea (autorizaţia) legală pentru săvârşirea Sfintelor Taine

în general şi a Sfintei Taine a Cununiei în special, iar în cazul când această condiţie

nu este îndeplinită, „Atunci cununia este validă, dar fiind interzisă se pedepsesc mirii

şi preotul”.65

Săvârşitorul trebuie să fie prezent fizic, adică de faţă cu persoanele cărora le

administrează Sfânta Taină a Cununiei.

III.1.4. Impedimente care împiedică încheierea cununiei din punct

de vedere al scopului religios-moral.

a) Obligamente existente

1. Logodna bisericească.

Logodna civilă (înţelegerea, declaraţia de căsătorie) nu constituie pentru nici

unul din logodnici un impediment care să-i oprească, pe fiecare dintre ei, să încheie o

căsătorie cu altă persoană. În schimb, logodna bisericească constituie pentru fiecare

dintre logodnici un impediment la cununia religioasă a oricăruia dintre ei cu o altă

persoană. În cazul în care cei doi logodiţi nu se mai înţeleg şi nu mai vor să se

65 Ibidem, p.201.

27


căsătorească, în schimb unul din ei sau chiar amândoi doresc să încheie o căsătorie cu

altă persoană, trebuie să ceară de la autoritatea competentă (episcopul locului)

desfacerea logodnei bisericeşti.

Pentru candidatul la preoţie, logodna bisericească, încheiată anterior cu o altă

persoană, constituie impediment la hirotonie, chiar dacă a obţinut desfacerea ei,

deoarece „Logodna bisericească se socoteşte ca prima căsătorie, iar căsătoria, logodna

şi cununia propriu-zisă, ca a doua căsătorie, şi, ca urmare, nu sunt admişi la hirotonie,

pentru că cei căsătoriţi de două ori, nu pot fi hirotoniţi”66 (canonul 17 Apostolic).

Canonistul Ioan Floca ne spune că în acest caz, logodna bisericească devine

impediment la hirotonie chiar dacă este desfăcută. Candidatul la hirotonie trebuie să

obţină dispensă de la acest impediment, căci dacă ar încheia o altă logodnă

bisericească şi cununia religioasă, fără să fie desfăcută cealaltă logodnă bisericească şi

să obţină dispensă, şi se descoperă acest lucru, atunci „se supune pedepselor

bisericeşti”.67

2. Legământul conjugal existent (starea de căsătorie). Cei care doresc să

primească Sfânta Taină a Cununiei, pot avea starea civilă de persoane căsătorite

numai civil, sau pot avea starea civilă de persoane căsătorite civil şi cununate

bisericeşte. Această stare civilă, atât într-un caz, cât şi în celălalt, constituie un

impediment la încheierea unei noi căsătorii. De la acest impediment nu se poate da

dispensă, iar dacă încheie totuşi o căsătorie, fiind lovită de acest impediment,

căsătoria respectivă este socotită nulă din momentul încheierii, iar cei care au

determinat-o sunt supuşi pedepselor corespunzătoare, atât prin legile de stat cât şi prin

legile bisericeşti. Într-un asemenea caz, vor fi sancţionaţi penal atât delegatul de stare

civilă, care ar oficia o asemenea căsătorie, cât şi slujitorul bisericesc care ar

binecuvânta-o prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei (Codul Penal, articolul 44).

Codul Familiei afirmă, „În articolul 5, categoric, principiul monogamiei,

declarând că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care

este căsătorită”.68

66 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.75.67 Ibidem.68 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.472.

28


Acest impediment este de drept divin şi indispensabil, monogamia fiind

moment esenţial în Biserică (can.48 Apostolic, 46, 80 Sfântul Vasile cel Mare) şi

recunoscută de statele moderne. Atunci când există vreo îndoială cu privire la starea

civilă a celor ce vor să să căsătorească, trebuie ca situaţia lor să fie cercetată sub

raportul stării civile, pentru a nu greşi atât faţă de legile de stat, cât şi faţă de cele

bisericeşti.

Bigamia constă în „Căsătoria a două persoane care se găsesc, ori amândouă,

ori numai una dintre ele, în situaţia legală de căsătorită”69. Cei care încheie o astfel de

căsătorie săvârşesc un act de consacrare a bigamiei, prin puterea legii de stat sau prin

conferirea harului pe care-l mijloceşte Taina Sfintei Cununii.

O astfel de căsătorie contravine dispoziţiilor legale şi încalcă rânduielile

bisericeşti, din punct de vedere bisericesc acesta fiind un sacrilegiu, deoarece bigamia

este un păcat pe care Biserica nu-l binecuvintează prin cununie.

Păcatul bigamiei se agravează prin acela al sacrilegiului pe care îl provoacă,

dacă un slujitor bisericesc l-ar binecuvânta.

Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filosoful „a dispus în Novela 30 că o

căsătorie bigamă să se desfacă, iar copiii din ea să fie primiţi ca ilegitimi”.70 Sfânta

Taină a Cununiei poate fi administrată persoanelor care au obţinut divorţul civil şi

bisericesc, în cazul în care au fost căsătorite şi religios, sau numai divorţul civil, când

s-a încheiat numai căsătoria civilă.

În unele cazuri este necesar doar actul de anulare a căsătoriei anterioare sau

actul prin care justiţia stabileşte că o căsătorie a încetat, prin declararea unuia dintre

soţi ca mort. Codul Familiei în articolul 37 dispune: „Căsătoria se desface prin

moartea unuia din soţi, prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi sau

prin divorţ”.71

Monogamia consecutivă este admisă de Biserică pentru mireni (laici), de 3 ori

(cununia a doua şi a treia făcându-se în forme din ce în ce mai restrânse), dar pentru

membrii clerului, este interzisă recăsătorirea, fiind privită ca „Bigamie succesivă”72,

preotul având a fi în principiu monogam toată viaţa.

69 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.7570 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.20171 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.47572 Dr.Dr.Valerian :esan, op.cit., p.201

29


3. Hirotonia

Căsătoria clerului de mir, după hirotonie, este interzisă atât prin canoane (can.

26 Apostolic, can. 6 Trulan, can.10 Ancira, can.12 Sfântul Vasile cel Mare) cât şi prin

obiceiul îndelungat, care a dobândit şi el putere de lege.

Textul de la care se pleacă este cel de la I Timotei III, 2-3: „Se cade ca preotul

să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios,

primitor de străini, nebeţiv, nebăutor, neiubitor de argint, bun chivernisitor în casa

lui”.

Apostolul Pavel când accentuează „bărbat al unei femei” face aceasta contra

păgânilor şi iudeilor, care trăiau şi în bigamie sau poligamie simultană şi pe cel care

între ei avea o singură femeie, dând semn de moralitate, îl prefera Apostolul pentru

hirotonie.

În această problemă a recăsătoririi preoţilor, principiul „bărbat al unei singure

femei” este interpretat în mod diferit. Unii nu admit recăsătorirea preoţilor văduvi, pe

bază că se opreşte căsătoria a II-a după hirotonie precum şi hirotonia după căsătoria I,

iar alţii admit recăsătorirea preoţilor văduvi, aceştia interpretând cuvintele

Apostolului Pavel ca referindu-se la monogamia simultană, adică nu exclude

monogamia succesivă, după moartea primei soţii.

Hirotonia nu constituie o piedică cu caracter dogmatic, în calea primirii Tainei

Cununiei, dar prin canoane este interzisă. Aceste norme legale care nu au fond

dogmatic, pot fi abrogate sau modificate de autoritatea bisericească competentă, care

este fie Sinodul Ecumenic fie consensul tuturor Bisericilor.

Congresul panortodox de la Constantinopol din anul 1923 a apreciat că trebuie

să se acorde astfel de dispense, dar fiecare sinod al Bisericilor locale are dreptul să

hotărască dacă şi unde este cazul să acorde asemenea dispense.

Vom reda hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire

la această temă din luna septembrie, anul 1952.

Tema 5114/1938 asupra căsătoririi preoţilor văduvi prin deces: „Reluându-se

în cercetare problema recăsătoririi preoţilor văduvi prin deces, în urma unor ample

discuţii la care au luat parte toţi Î.P.S.S. şi P.S.S. membri ai Sfântului Sinod, Sfântul

Sinod hotărăşte în unanimitate:

30


1. Întrucât Sfântul Sinod nu cunoaşte hotărârile sinoadelor altor

Biserici surori, cu privire la adoptarea hotărârilor Congresului Sinod

Panortodox de la Constantinopol, din anul 1923, cu privire la

recăsătorirea preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces, pentru a se

convinge cel puţin dacă s-a realizat în parte consimţământul

majorităţii Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, adică măcar în parte acel

<consens ecclesial dispersal>, nu-şi poate însuşi integral acele

hotărâri înainte de a avea răspunsul Sfintelor Sinoade locale, ale

celorlalte Biserici surori.

2. Faţă însă de stările de fapte create în cei aproape 30 de ani, de la

aceste hotărâri, în sânul Bisericii noastre Sf. Sinod neputând lua

măsuri împotriva Hotărârilor Congresului Sinod – Panortodox de la

Constantinopol din anul 1923, din respectul faţă de acest Sinod

Panortodox şi din datoria de a păstra legătura şi comuniunea

dragostei neîntrerupte cu Biserica Ecumenică, hotărăşte ca situaţia

preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces şi recăsătoriţi, să fie lăsată

pe seama fiecărui chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în

spiritul canoanelor şi hotărârilor canonice, cu pogorământ, în

virtutea puterii de a lega şi a dezlega, ce decurge din harul arhieriei,

până la întrunirea unui Sinod ecumenic, care va hotărî aprobarea sau

respingerea hotărârilor Congresului Sinod – Panortodox şi ale Sf.

Sinod al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923”.73

Tema numărul 5116/1952 – Referat asupra căsătoriei clerului de mir după

hirotonie: „Deoarece prin revenirea Bisericii greco-catolice la Biserica Mamă, au

venit un număr mare de preoţi de mir hirotoniţi fără să fi încheiat mai întâi căsătorie;

cum iarăşi sunt atât de dese trecerile la ortodoxie ale clericilor celibi ai Bisericii

Romano-Catolice, şi unora şi altora, fiindu-le impusă de Biserica Romei, hirotonia

fără dreptul de a încheia căsătoria, pentru liniştea sufletească a credincioşilor unde

tradiţia preotului familist este aşa de puternică, Sfântul Sinod, numai pentru cazurile

preoţilor de mir foşti greco-catolici şi romano-catolici, - întrucât este ştiut că ei au fost

siliţi de Biserica Romei să primească hirotonia fără căsătorie -, cât şi pentru diaconii

73 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.201.

31


celibi ai Bisericii Ortodoxe, în unanimitate hotărăşte: situaţia preoţilor de mir foşti

greco-catolici şi romano-catolici, ca şi diaconii celibi ai Bisericii Ortodoxe, în ceea ce

priveşte căsătoria lor se lasă pe seama fiecărui chiriarh spre a fi rezolvată – de la caz

la caz – în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, ca pogorământ în virtutea

puterii de a lega şi deslega ce decurge din harul arhieriei”.74

4. Voturile monahale.

Acestea sunt un jurământ dat Mântuitorului şi obligă pe cel care le-a depus, iar

potrivit legilor bisericeşti şi în Biserica veche şi legilor de stat, monahii prin actul

depunerii voturilor monahale, deveneau din starea de simpli mireni celibatari,

celibatari monahi şi li se interzicea încheierea căsătoriei, sub aspre sancţiuni, deoarece

au renunţat de bunăvoie la toate drepturile lor, inclusiv civile.

În prezent legile de stat nu socotesc starea civilă de monah, ca fiind o stare

aparte de celibat, şi în condiţiile în care permit căsătoria oricăror alte persoane,

indiferent de starea religioasă sau socială, aşa permit şi căsătoria monahilor socotind

starea lor civilă ca o stare celibatară comună.

Slujitorilor Bisericii le este interzisă cu desăvârşire oficierea cununiei

monahilor, Biserica privind aceasta drept o violare a legământului, un păcat faţă de

Duhul Sfânt şi un adulter, ameninţându-i cu pedeapsa caterisirii (can. 16 IV

Ecumenic; can. 44 Trulan; can.60 Sfântul Vasile cel Mare).

Canonistul Nicodim Milaş interpretând canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic,

care prevede excomunicarea monahilor căsătoriţi şi dreptul episcopului de a dispune

umanitar de cei în cauză, spune: „Dar aceasta nu trebuie să se interpreteze în felul că

episcopul ar avea dreptul de a recunoaşte legală căsătoria încheiată între persoanele

respective..., ci poate numai să nu excludă cu totul din comunitatea Bisericii pe

infractori, hotărând o epitimie mai mică sau mai mare”75, conform dreptului de a

dispune cu pogorământ.

74 Ibidem.75 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele sinoadelor..., p.233.

32


Pentru cei care au depus votul fecioriei şi au căzut în desfrânare, Sfântul Vasile

cel Mare, hotărăşte „pedeapsa cu epitimia adulterilor, deci cu penitenţă de

cincisprezece ani”.76

5. Deosebirea de religie şi de cult (mixta religie disparitas cultus).

Conform principiului că între soţii de credinţă deosebită, nu se poate ajunge la

idealul unei căsătorii cu adevărat creştineşti, Biserica nu admite căsătoria între creştini

şi necreştini, dar această temă o vom trata pe larg într-un capitol următor.

b) Impedimente care dovedesc lipsa sentimentului religios-moral.

1. Adulterul

În cazul în care o femeie se desparte de bărbatul ei, din cauza adulterului,

Sfânta Scriptură decide ca respectiva să nu se poată căsători a doua oară, câtă vreme

trăieşte bărbatul ei (Matei V, 32; XIX, 9; I. Cor. VI, 12; VII, 1-6). Origen precizează

că femeia care se află într-o asemenea situaţie şi se căsătoreşte, nu încheie de fapt o

căsătorie, ci numai comite un adulter cu al doilea bărbat. Canonistul Nicodim Milaş

interpretând canonul 39 al Sfântului Vasile cel Mare spune: „Nu trebuie să se

înţeleagă că fiecare femeie, care trăieşte cu un adulter, este adulteră fără nici o

deosebire, deoarece de pildă soţia legitimă a adulterului, dacă şi trăieşte cu dânsul, nu

se supune nici unei epitimii; ci trebuie să se înţeleagă femeia măritată, care a comis

infidelitate faţă de soţul său cu un adulter. O femeie de acest fel, după moartea soţului

său legitim, voia să încheie căsătorie cu adulterul respectiv, - şi în această privinţă

Vasile răspunde în canonul prezent, dispunând că unei astfel de femei niciodată să nu

i se permită căsătoria, ci ea trebuie să rămână sub epitimie până când trăieşte cu

adulterul, chiar şi dacă a îndeplinit epitimia de cincisprezece ani prescrisă pentru

adulter; deoarece în realitate numai aceia îndeplinesc epitimia impusă lor şi

dobândesc iertare, care părăsesc răutatea, iar cei ce nu se lasă de răutate, trebuie să

rămână totdeauna sub epitimie, chiar dacă după timp ar fi îndeplinit-o şi de o mie de

ori.”77

76 Idem, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.113.77 Ibidem, p.98

33


Sfântul Ioan Gură de Aur nu admite căsătoria nici după moartea fostului soţ,

iar împăratul Justinian în Novela 22 dispunea ca soţia care poartă vina despărţirii să

fie supusă pedepsei bisericeşti şi să nu poată încheia o a doua căsătorie decât după

trecerea de cinci ani.

Canonistul Matei Vlastare în Syntagma sa completează următoarele: „Femeia

care a devenit adulteră şi s-a legat, după moartea soţului ei legitim, cu adulteratorul la

o vieţuire căsătorească, nu are voie, nici din partea legilor bisericeşti şi nici a celor

civile, a convieţui cu dânsul; adulteratorul acuzat, chiar dacă nu i s-a dovedit în mod

evident adulterul, nu poate lua de soţie pe acea persoană cu care se pretinde că s-a

făcut vinovat de adulter; tot aşa nici servitorul nu poate lua pe soţia stăpânului său

după moartea lui, pentru că, s-ar presupune că încă pe când trăia el a săvârşit adulter

cu ea.”78

Canonistul Valerian Şesan precizează cazurile în care nu este permisă căsătoria

şi cu regret mărturiseşte că aceste dispoziţii nu sunt respectate: soţul adulter divorţat

cu adulteratorul, adulterul divorţat cu o terţă persoană cât timp trăieşte partea

nevinovată, iar pentru cei care au divorţat din alte motive, le era permisă căsătoria,

prin dispensă, abia după 5 ani de la divorţ.

2. Omorul de soţ.

Pentru cel care este vinovat de o astfel de faptă, chiar lipsind intenţia de a

încheia o căsătorie în viitor, constituie un impediment absolut la căsătorie.

Dacă o persoană s-a făcut vinovată de crimă, de orice fel de crimă, dar mai ales

în cazul când s-a făcut vinovată de omorul soţului sau a soţiei, sau chiar şi numai la

atentatul la viaţa soţului sau a soţiei, legile de stat în astfel de cazuri, prevăd

interdicţia civilă, aceste fapte sunt socotite impedimente grave la căsătorie şi ele

încetează atunci când expiră interdicţia civilă.

Cei vinovaţi de asemenea fapte, sunt loviţi complet de nedemnitate morală şi

nu sunt vrednici să mai încheie vreo căsătorie, ei nereprezentând nici o garanţie

pentru un asemenea act, dar mai ales cei care îşi omoară soţiile pentru a se căsători cu

altele.

78 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.203

34


3. Căsătoria a IV-a.

Căsătoria a IV-a constituie un impediment absolut, fiind un ecou al concepţiei

Bisericii despre monogamia consecutivă în genere. Biserica, potrivit dispoziţiilor sale

canonice, îngăduie căsătoria a II-a şi a III-a cu aplicare penitenţelor respective.

Romanii erau îndemnaţi de morală să nu încline pentru a doua şi a treia

căsătorie, văduvele lor fiind onorate, iar grecii le preţuiesc la rândul lor pe văduve şi

interzic căsătoria lor ca şi romanii.

Sfântul Apostol Pavel la Romani VII, 3 spune că dacă bărbatul ei moare,

femeie este liberă în faţa legii şi se poate mărita cu altcineva. În alt loc Apostolul

chiar le sfătuieşte pe văduve să se mărite (decât să ardă trăind în desfrâu).

Admisă de Biserică din indulgenţă faţă de slăbiciunea şi neînfrânarea

omenească (can. 8, Sinodul I Ecumenic), totuşi cei care se căsătoreau a doua oară erau

supuşi de Biserică unei penitenţe, această stare nefiind compatibilă cu cea de creştin

deplin (can.1 Laodiceea, can.3 Neocezareea).

Comentând canonul 7 al Sinodului de la Neocezareea, prin care se interzicea

prezenţa preoţilor la nunta celor care se căsătoresc a doua oară, canonistul Nicodim

Milaş spune: „Şi dacă a doua căsătorie era considerată de interzisă faţă de epitimia

cuvenită, iar această epitimie se dădea de către preoţi atunci când respectivii veneau

să se intereseze de epitimia pe care trebuiau să o suporte, apoi canonul dispune ca şi

preoţii să nu participe la ospeţele celor ce se căsătoresc a doua oară, deoarece – zice

canonul – care va fi situaţia acelui preot, care prin participarea sa aprobă cele pentru

care el a găsit de cuviinţă să dea cuiva epitimie?”79 (canonul se referă la căsătoria a

doua, a celor care le-a murit prima soţie).

În secolul al X-lea patriarhul Poliact l-a oprit pe împărat de a intra pe uşile

împărăteşti până ce nu va face penitenţă, pentru că s-a căsătorit a doua oară.

Căsătoriile a doua sau a treia nu se celebrează de către Biserică la fel ca prima

căsătorie. Căsătoria a treia era privită de Biserică drept o neînfrânare şi mai mare

(faţă de a doua), Sfântul Vasile cel Mare în canonul 50 declarând-o direct nelegiuire,

dar tot Sfântul Vasile o declară „mai bună ca desfrânarea”.80

79 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea a I-a, p.3280 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.204

35


Căsătoria a IV-a a fost interzisă ca nevalabilă şi fără posibilitate de dispensă,

de către sinodul din Constantinopol din anul 920-921, cu privire la problema

tetragamică.

Iată ce decide sinodul:

„1. Din anul 6429 (921), al optulea al indictionului, nu poate să încheie nimeni

a IV-a căsătorie; a încheiat-o, ea este nelegală şi celui vinovat i se ia orice

drept de a face parte din societatea bisericească, ba chiar şi intrarea în Biserică

i se opreşte, pe câtă vreme se găseşte în această căsătorie. Aceasta a fost

părerea părinţilor de mai înainte şi acum nu s-a făcut altceva decât s-a clarificat

mai bine, pentru ca să se oprească acest fel de căsătorii ca ceva cu totul străin

de organizaţia creştină.

2. Nici căsătoria a treia nu poate oricine şi cu înlesnire s-o facă. Dacă cineva nu

are copii şi are 40 de ani şi fără să caută la etatea şi la situaţia lui se căsătoreşte

a treia oară, atunci să se oprească de la împărtăşire cinci ani şi atunci să i se

învoiască numai la Duminica Învierii în respectul postului de mai înainte şi a

timpului de pocăinţă.

3. Dacă cineva în etate de 40 de ani are copii nu i se învoieşte căsătoria; căci

nu este drept, dacă acest părinte se supune sensurilor şi retrage grija de la

copii de mai înainte.

4. Este cineva de 30 de ani şi are copii din o căsătorie de mai înainte, trebuie,

dacă intră constrâns de senzualitate în căsătoria a treia, să nu i se dea Sfânta

Împărtăşanie timp de 4 ani; după acest timp să i se dea numai în Duminica

Învierii, la serbarea Adormirii Sfintei Fecioare şi în ziua de Crăciun.

5. Cel ce are 30 de ani şi nu are copii, poate, dacă doreşte să aibă copii, să se

căsătorească. Totuşi are să se supună pedepsei bisericeşti.

6. Şi în privinţa primei şi celei de a doua căsătorii se decide, ca oricine, care

se căsătoreşte să fie liber şi să nu se ia în seamă vina de furt sau de vreo

crimă secretă, în caz contrar să se supună 7 ani la penitenţă.

7. Preotul, care contra dispoziţiilor din acest tom, ar împărtăşi Sfânta

Cuminecătură, pierde oficiul său şi se supune în numărul acelora care, se

opresc de la Sfânta Împărtăşanie pe timp de 7 ani”.81

81 Pr.Dr.D.G.Boroianu, op.cit., pp.241-242.

36


Măsura de a nu se permite căsătoria a IV-a, cuprinsă în „Tomos-ul Unirii

(tomis tis enoseas)”82 al Sinodului de la Constantinopol din anul 920-921, a fost

acceptată în întreaga Ortodoxie, ca având puterea unui canon general obligatoriu. În

Biserica Ortodoxă această măsură se aplică neţinându-se seama de faptul că o

persoană a fost cununată civil de trei ori dar nu şi bisericeşte. „Nici de faptul că o

persoană a rămas văduvă prin deces de trei căsătorii anterioare sau de faptul că vreuna

din cele trei căsătorii anterioare ar fi fost declarată nulă sau inexistentă de la început

sau ar fi fost anulată ulterior”.83 În schimb Biserica Romano-Catolică, în caz de

văduvie prin deces sau de nulitate ori anulare a căsătoriei, permite nu numai patru

căsătorii, ci şi mai multe.

Pentru codul civil căsătoria a IV-a, precum şi oricare alta următoare, nu

constituie un impediment.

4. Condamnarea la moarte sau la închisoare pe viaţă.

Acest impediment este distrugător, fiind recunoscut de Biserică, precum şi de

stat.

III.1.5. Impedimente cu privire la primitor. Existenţa unor

raporturi intime între miri: Rudenia.

O definiţie a rudeniei o găsim la canonistul Valerian Şesan şi anume:

„înrudirea sau rudenia este un raport de intimitate care se întemeiază între două sau

mai multe persoane printr-un act special, care îndreptăţeşte la aceasta”84. Rudenia are

rost moral pozitiv, deoarece stabileşte momentele de legătură familială dintre oameni,

dar are şi un rost negativ, pentru că opreşte de la legături familiale noi pe cei ce sunt

deja într-un anumit raport sau grad familial (de rudenie).

82 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.741.83 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.76.84 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.205

37


Impedimentul rudeniei după canonistul Valerian Şesan este „de natură

igienică”85 prin aceasta oprindu-se degenerarea biologică prin căsătorii între rude

apropiate. Putem vorbi şi de o natură socială a acestui impediment, deoarece se

lărgesc legăturile dintre familii (promovându-se încheierea de rudenii cu alţii).

După cum actul care îndreptăţeşte la intimitate între oameni este după fiinţa lui

de natură fizică sau etică, tot aşa şi rudenia, bazată pe acest act, este fizică sau etică.

Actele speciale prin care se întemeiază rudenia fizică sunt: naşterea (descendenţa),

care produce rudenia de sânge şi căsătoria, care produce rudenia cuscriei, iar actele

prin care se întemeiază rudenia etică sunt: actul ţinerii la botez şi actul asistării la

cununie, care produc rudenia religioasă şi actul tutelei, actul adopţiunii şi actul

logodnei, care produc rudenia morală.

Toate aceste feluri de înrudire constituie în anumite limite impedimente la

căsătorie. Rânduielile prin care se stabilesc aceste limite, precum şi acelea prin care se

arată de la care impedimente şi în ce mod se poate obţine dispensă şi de la care nu se

poate obţine, s-au stabilit în decursul dezvoltării istorice a vieţii bisericeşti, în diverse

chipuri.

Aceste reguli s-au moştenit în primul rând din legea mozaică şi din dreptul

roman. Creştinii din primele veacuri se conduceau în relaţiile lor de familie şi rudenie

după aceste reguli, ele fiind confirmate şi de către Sfinţii Apostoli, care au solicitat şi

norme noi întemeiate pe considerente religioase.

Atât unele cât şi celelalte au intrat în viaţa Bisericii şi au fost completate şi

amplificate pe calea obiceiului şi a legiferării canonice. „Până în veacul al VII-lea,

adică până la Sinodul Trulan din anul 692, nu a existat o rânduială uniformă şi general

obligatorie în privinţa impedimentelor la căsătorie, născute din legătura rudeniei”86, ne

spune canonistul Ioan Floca.

În paralel cu legislaţia bisericească cu privire la impedimentul rudeniei, statul a

venit cu unele legi şi anume: împăratul Teodosie cel Mare în Codex Theodosiamus

(anul 438), împăratul Justinian I în Codex Justiniamus şi Novelae, împăraţii Vasile I

Macedoneanul şi Leon al VI-lea Filosoful.

85 Ibidem.86 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.83.

38


Pe baza tuturor normelor stabilite de către autoritatea bisericească şi de către

cea de stat, s-au stabilit o serie de rânduieli care nici până astăzi nu reglementează în

mod uniform, limitele cu privire la impedimentul rudeniei.

Cu ajutorul anumitor scheme, prin care se reprezintă grafic diversele tipuri de

înrudiri, se calculează gradele în limitele cărora acestea constituie impedimente la

căsătorie, folosindu-se nişte semne convenţionale în acest scop. Iată care sunt aceste

semne convenţionale:

- un pătrăţel prin care se însemnează o familie alcătuită din

soţ şi soţie.

- un cerc prin care se însemnează genul masculin (soţ,

frate, părinte, fiu, nepot).

- un triunghi pentru genul feminin (soţie, mamă, soră,

nepoată, bunică).

- o linie verticală, aşezată între două persoane, prin care

se însemnează descendenţa sau naşterea fizică a unei persoane.

- o linie curbă, boltită sau curbată în jos, ale cărei capete

sunt fixate unul pe un cerc şi altul pe un triunghi, înseamnă legătura

conjugală dintre două persoane căsătorite.

- o linie boltită în sus, înseamnă legătura dintre două

persoane de sex opus din afara căsătoriei (concubinaj).

- aceeaşi linie curbă, boltită în jos, dar segmentată,

înseamnă legătura stabilită prin logodnă.

- o linie dreaptă verticală, segmentată, înseamnă raportul

de filiaţie adoptivă sau înrudire prin adopţie.

39


- o scurtă linie dreaptă verticală, punctată, înseamnă

raportul de filiaţie religioasă, stabilită prin actul ţinerii la botez.

- o linie dreaptă verticală, formată din puncte şi segmente,

înseamnă filiaţia religioasă sau înrudirea religioasă stabilită prin

asistarea la cununie.

- o linie scurtă, sinuoasă, verticală, înseamnă raportul de

tutelă dintre două persoane..

- o diagonală trasă peste unul din semnele specifice

persoanelor sau legăturilor de înrudire, înseamnă încetarea din viaţă

a persoanelor respective cât şi încrederea legăturilor peste care se

trage.

După cum am văzut rudenia are două ramuri şi anume : A. rudenia de sânge

şi B. rudenia cuscriei.

A. Rudenia de sânge (consângenitatea).

Rudenia de sânge „Este raportul de intimitate ce se stabileşte între două sau

mai multe persoane, în baza comunicării aceluiaşi sânge, prin actul fizic al naşterii „.87

În privinţa limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie,

s-au adaptat la început normele dreptului mozaic cuprinse în Levitic la capitolul 18.

„Consângenitatea se întemeiază prin descendenţa, originea directă sau indirectă a unei

persoane din alta, sau prin originea lor dintr-un tată comun”.88.

87 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.742.88 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.206

40


Raportul rudeniei de sânge mai apropiate sau mai îndepărtate se stabileşte nu

numai între părinţi şi copii ca ascendenţi şi descendenţi direcţi, ci şi între fraţi ca

descendenţi ai aceloraşi progenituri, părinţii lor, sau între veri, ca descendenţi direcţi

ai aceloraşi progenituri comuni (bunicii lor). Progenitorii cu descendenţii lor formând

la un loc un singur neam, consângenitatea se numeşte şi „Rudenia cea de un neam „.89

Rudenia de sânge poate fi :

1. În linie dreaptă, şi anume :

a) în linie descendentă, de la un procreator la urmaşii săi înşiraţi gradat (de la

protopărinte la strănepot) sau

b) în linie ascendentă, de la un născut la procreatorii săi, rânduiţi gradat (de

la strănepot la protopărinte). Rudenia în linie dreaptă ascendentă merge de la noi prin

Noe la Adam, iar în linie descendentă de la Adam prin Noe şi noi până la sfârşitul

lumii, sau până la infinit.

Consângenitatea în linie directă s-ar reprezenta astfel în schemă :

A Linia este descendentă dacă se începe calculul de la A, care ar fi deci

tatăl lui B, bunicul nepoatei C, străbunicul strănepotului D şi

B răstrăbunicul răstrănepoatei E, şi ar fi consângen în gradul I cu B, în

gradul II cu C, în gradul III cu D şi în gradul IV cu E, corespunzător

C numărului de naşteri care îi despart ; în cazul în care calculul ar porni de

la E, O i-ar fi tată, C bunica, B străbunic şi A răstrăbunic, în acest caz

D linia fiind tot directă, dar în sens ascendent ».90

E

89 Ibidem.90 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.744.

41


2. În linie colaterală, rudenia de sânge cuprinde persoanele care deşi fac parte

din diferite linii drepte, totuşi au descendenţa comună, într-un protopărinte comun şi

putem vorbi de:

a) linie colaterală egală, dacă stau în raport egal de consângenitate cu

protopărintele lor comun, despărţindu-i de el acelaşi număr de naşteri şi

b) linie colaterală inegală, dacă omul stă într-un raport de consângenitate mai

apropiat de protopărintele comun, decât celălalt, sau stau la o depărtare inegală de el,

despărţindu-i de el un număr neegal de naşteri.

Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:

A

B B’

C C’

D D’

Din autorul comun A pornesc două şiruri de naşteri prin fiii B şi B’, care au la

rândul lor B pe fiica C, iar B’ pe fiica C’ pe fiica D’. Fraţii B şi B’, sunt consângeni în

gradul II în linie colaterală egală; verii primari C şi C’ în gradul IV şi verii al doilea D

şi D’ în gradul VI în linie colaterală tot egală; B cu C’ (unchiul şi nepoata de frate)

sunt consângeni în gradul III în linie colaterală inegală, iar C’ cu nepotul său D, de

vară primară, sunt consângeni în gradul IV, în linie colaterală inegală, fiind două

naşteri pe o linie şi trei naşteri în cealaltă linie”.91

Calcularea gradelor rudeniei de sânge, atât în linie directă cât şi în linie

colaterală se face ţinându-se cont de numărul naşterilor, alcătuindu-se totdeauna,

pentru siguranţa calculului, spiţa neamului sau arborele genealogic. Fiecare naştere

este socotită un grad. În linie directă calculul este mai uşor, între tată şi fiu fiind o

consângenitate mai apropiată, decât între moş şi nepot, deoarece între tată şi fiu nu

este decât o naştere. În linie colaterală, calculul se face pornindu-se (după cum am

văzut în schemă) de la o persoană dintr-o linie până la protopărintele comun şi

91 Ibidem.

42


coborându-se apoi la persoana din linia a doua, cu care vrem să stabilim gradul de

rudenie. Numărul naşterilor de pe o linie, până la autorul comun care nu se ia în

calcul, plus numărul naşterilor de pe cealaltă linie, dă gradul rudeniei.

Fraţii între ei sunt consângeni în linie colaterală, în gradul II, fiind o naştere pe

o linie şi altă naştere pe cealaltă linie; verii primari sunt de gradul IV, fiind două

naşteri pe o linie şi două naşteri pe cealaltă linie iar verii al doilea sunt consângeni în

linie colaterală în gradul al VI-lea, fiind trei naşteri pe o linie şi trei pe a doua linie.

Calculul pentru consângenitatea în linie colaterală inegală, se face la fel: unchiul cu

nepotul de frate sunt consângeni în gradul al III-lea, fiind două naşteri pe o linie şi o

naştere pe cealaltă linie, unchiul cu strănepotul de frate sunt consângeni în gradul IV,

în linie colaterală inegală, fiind trei naşteri pe o linie şi o naştere pe a doua linie.

„Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de

ordin moral, natural, igienic şi social.”92 Descendenţii le datorează părinţilor şi

celorlalţi ascendenţi ai lor respect şi veneraţie, acest lucru nefiind compatibil cu

raporturile de egalitate pe care le impune căsătoria între soţi, iar consângenii

colaterali (fraţii şi surorile, bunicii şi nepoatele de intimitate a familiei, dintre ei, dacă

ar şti că se pot căsători între ei.

Experienţa de veacuri a dovedit că încheierea de căsătorii repetate între

consângeni în grade apropiate, are drept consecinţă inevitabilă degenerarea neamului

omenesc, atât sub aspect fizic cât şi sub aspect spiritual. Aceste motive, cât şi pentru

îndepărtarea vrăjmăşiilor dintre diferite neamuri, au condus la încheierea de căsătorii

între membrii din familii cât mai îndepărtate.

„Biserica Romano-Catolică a acceptat un alt mod de numărare a gradelor de

rudenie, formulat de papa Grigorie cel Mare (+604) după dreptul „vechi german”,

întărit apoi de papa Alexandru II, în 1063”.93 Aceştia socotesc gradele după numărul

generaţiilor, al treptelor de origine, al seriilor de procreaţiuni şi nu după număr

naşterilor. Copiii unui protopărinte alcătuiesc primul grad descendent, iar părinţii lor

primul grad ascendent.

Potrivit normelor dreptului mozaic, cuprinse în capitolul 18 din Levitic,

adaptate la început, căsătoria este interzisă între rudele de sânge, atât în linie directă,

92 Ibidem.93 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.209.

43


cât şi colaterală, până în gradul trei inclusiv. Dreptul roman nu extindea nici el mai

mult de gradul trei, impedimentul rudeniei de sânge, iar împăratul Teodosie cel Mare

a extins acest impediment până la gradul patru, interzicând căsătoria între verii

primari.

Sinodul Trulan, prin canonul 54 interzice categoric căsătoria între rudele de

sânge de gradul patru, atât pe linie directă (străbunic cu strănepoată), cât şi pe linie

colaterală, în toate cazurile (verişori, străunchi-strănepoată). Mai târziu „Vasilicalele

au extins acest impediment până în gradul şase atât pe linie directă, cât şi pe linie

colaterală, în toate cazurile”.94

Sinodul întrunit la Constantinopol din 1025-1043, sub patriarhul Alexie

Studitul, a decis că o căsătorie încheiată în gradul 7 „Nu este iertată, iar dacă s-a

încheiat, să nu se despartă, ci numai soţii să fie supuşi pedepsei bisericeşti”.95

În anul 1166 la Constantinopol a fost convocat un sinod de patriarhul Luca

Chrysoverges (+1169), care a extins impedimentul rudeniei de sânge până la gradul

şapte în toate cazurile, această hotărâre fiind întărită şi de împăratul Manuil I

Comnenul, căsătoria încheiat în gradul şapte fiind nevalabilă, despărţibilă, iar cei

vinovaţi să fie excomunicaţi.

Canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 68 al Sfântului Vasile cel Mare,

spune: „Vasile cel Mare dispune să se pedepsească ca pentru adulter oricine va

încheia căsătorie, deşi ştie că în privinţa înrudirii există impediment canonic, şi adică

se va pedepsi cu excluderea pe cincisprezece ani de la Sfânta Împărtăşanie”.96

Căsătoria între verii primari (gradul II) este oprită de Sinodul Trulan prin

canonul 54. Acelaşi canon pentru cei care ar încheia căsătorii fiind în grade de rudenie

interzise „Ameninţă cu epitimie de şapte ani pentru oricine care s-ar prinde în astfel

de căsătorie şi fireşte căsătoria aceasta se anulează”.97

Timotei al Alexandriei opreşte prin Canonul 11 pe preot să încheie o căsătorie

nelegiuită între nepot şi mătuşă, aceştia aflându-se în gradul III pe linie colaterală.

94 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia ca piedică (impediment) la căsătorie şi cununie, în Revista „Studii

Teologice” XLIV (1992), nr.1-2, p.22.95 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.211.96 Dr.Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea a II-a, p.211.97 Idem, Canoanele Sinoadelor..., p.428.

44


Regula ce poate fi stabilită pentru rudenia de sânge, ca impediment la căsătorie

este următoarea: atât pe linie directă cât şi pe linie colaterală, aceasta constituie un

impediment inclusiv până în gradul şapte. Practica vieţii bisericeşti, a stabilit în timp,

că pe linie directă, acest impediment al consângenităţii este nelimitat, adică s-ar putea

spune că merge până la infinit, deşi legiuirile nu amintesc decât maximum gradul

şapte. Este amintit gradul şapte, deoarece în gradele mai îndepărtate nici nu este

posibilă încheierea unei căsătorii, abia dacă se mai găsesc în viaţă câteodată rude de

sânge pe linie directă până la gradul cinci, dar în grade superioare nici nu poate fi

vorba.

Cu privire la înrudirea pe linie colaterală, practica vieţii bisericeşti a stabilit

următoarea regulă: „în gradul şapte, şase şi cinci se poate acorda dispensă de către

episcop, chiar şi în gradul patru, în unele cazuri posibile, ca de exemplu între veri

primari şi până la gradul trei, nu se poate cere şi nici obţine dispensă, iar în gradul

patru al verilor primari, se poate obţine dispensă numai de la sinod”.98

Codul Familiei, conform prevederilor articolului 6 stipulează: „Între rudele din

consângenitate, căsătoria este oprită, în linie dreaptă, până la al patrulea grad

inclusiv”99.

Deci Codul Familiei interzice căsătoria între: tată şi fiică, mamă şi fiu, bunic şi

nepoată, bunică şi nepot, străbunic şi strănepoată, străbunică şi strănepot (în linie

directă) şi între: frate şi vară (fără deosebire după cum ei sunt frate şi soră bună) ori

numai consacvini sau uterini, unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, verişori primari (pe

linie colaterală).

Impedimentul rudeniei de sânge impunându-se în vederea asigurării unei

descendenţe sănătoase, ca şi pentru considerenţe de moralitate a relaţiilor de familie,

încălcarea acestuia este sancţionată atât cu nulitatea căsătoriei, cât şi cu incriminarea

ca infracţiune de incest a relaţiilor sexuale dintre rudele în linie dreaptă şi dintre fraţi

şi surori în linie colaterală.

Articolul 6 din Codul Familiei prevede că, pentru unele motive temeinice, se

poate încuviinţa căsătoria între rudele de sânge în linie colaterală de gradul al

98 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.94.99 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.473.

45


patrulea, de către „consiliul popular al judeţului respectiv, prin decizie motivată”100

impedimentul provenit din rudenia de sânge se referă atât la rudenia din căsătorie, cât

şi la rudenia din afara căsătoriei, stabilită conform legii. „Cu privire la rudenia din

afara căsătoriei nestabilită legal, adică rudenia de fapt, deşi legea nu prevede, în

doctrina juridică s-a impus interpretarea opusă, potrivit căreia, rudenia din afara

căsătoriei constituie impediment la căsătorie prin faptul legăturii de sânge, şi nu după

cum a fost sau nu legal stabilită.”101

B. Rudenia cuscriei

„Prin căsătorie se produce un raport intim între două sau mai multe persoane,

care se numeşte curscrie”.102 Cuscria, ca afinitate întemeiată printr-un act de

împreunare sexuală (copula carnalis) ia fiinţă fără deosebire, dacă această împreunare

este legitimă, săvârşită în mod real (prin căsătorie), sau este ilegitimă, săvârşită în

mod ilegal, în afară de căsătorie, deoarece prin actul împreunării sexuale două

persoane devin un singur trup, o personalitate (Matei XIX, 5, 6; I Corinteni 6, 16).

Din unitatea aceasta reală a doi soţi rezultă, că între un soţ şi consângenii

celuilalt soţ, precum şi între consângenii ambilor soţi se produc raporturi de

intimitate, numite: rudenia afinităţii, încuscrirea sau cuscria, iar persoanele se numesc

încuscriţi. Între cei doi soţi nu se produce un astfel de raport de cuscrie, căci ei

formează un singur trup.

Impedimentele la căsătorie ce iau naştere din rudenia cuscriei, se prezintă în

trei feluri şi anume:

a) Rudenia cuscriei de felul I.

Cu privire la cuscria de felul I, Biserica s-a orientat tot după normele dreptului

mozaic de la Levitic capitolul 18, versetele 8, 15, 17, în care se interzicea căsătoria

între un soţ şi consângenii celuilalt soţ până la gradul 3, oprind ca nelegiuire însoţirea

sexuală cu soţia tatălui, cu nora, cu fiica sau cu nepoata. „Vasiliadele (cartea 28 tit.5,

100 Ibidem.101 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.20.102 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.212.

46


cap.3) interzic căsătoria în gradul 3, în linie ascendentă şi descendentă (cu soacra,

mama, bunica, nora, nepoata, mama şi fiica vitregă)”.103

În mod practic, Biserica l-a socotit ca impediment (cuscria de felul I) în toate

cazurile, la început numai până la gradul 3, iar prin canonul 54 al Sinodului Trulan

până la gradul patru inclusiv, făcându-se după aceea şi distincţia dintre linia directă şi

linia colaterală, în sensul că pe linie directă acest impediment a fost extins la infinit.

Pe linie colaterală impedimentul cuscriei de felul I a fost extins prin analogie

cu impedimentul rudeniei de sânge, până la gradul cinci de către „Sinodul din

Constantinopol, ţinut în anul 996 sub patriarhul Sizimin (995-998)”.104

Un alt sinod întrunit tot la Constantinopol în anul 1199 sub patriarhal Ioan X

Kamaterus (1199-1206), a extins impedimentul cuscriei de felul I până la gradul 6

inclusiv.

I

E F

B G

C H

DI

J

L

103 Ibidem, p.216.104 Ibidem, p.217.

47


Conform schemei, se interzice căsătoria lui A rămas văduv cu toate rudele de

sânge, pe linie dreaptă, a fostei sale soţii, adică (A-E = gr.I ; A-C=gr.I ; A-D=gr.II ;

A-J=gr.III, etc.), la fel se interzice căsătoria soţului văduv A cu rudele de sânge pe

linie colaterală a fostei sale soţii, anume : (A-F=gr.III ; A-C=gr.IV ; A-H =gr.V ; A-

I=gr.VI).105

Astfel cuscria de felul întâi, pe linie directă, constituie un impediment la

căsătorie, până la infinit, iar pe linie colaterală, constituie un impediment la căsătorie

până la gradul şase inclusiv.

„Dispensa de la acest impediment în gradul şase şi cinci se acordă de către

episcopul eparhiot, iar în gradul patru, numai de către sinodul plenar pentru a nu se

crea cazuri de precedenţă. Sinodul poate acorda acest drept episcopului eparhiot în

anumite cazuri”.106

Codul Familiei nu recunoaşte o astfel de rudenie, ca impediment la căsătorie.

b) Rudenia cuscriei de felul II.

Cuscria de felul al II-lea se constată, formând arborele genealogic atât în linie

directă precum şi colaterală al fiecărui soţ, urmând apoi soţii prin linia căsătoriei.

Cuscria de felul al II-lea reprezentând rudenia ce se stabileşte între

consângenii celor doi soţi, a fost privită de Biserică dintru început ca impediment la

căsătorie, de aceeaşi greutate ca şi cuscria de felul întâi. Biserica a primit astfel acest

impediment orientându-se după normele dreptului roman şi după obiceiul stabilit între

creştini.

Pe baza acestuia şi pe baza prevederilor canonului 54 al sinodului Trulan (VI

Ecumenic), cuscria de felul doi a fost socotită ca impediment la căsătorie şi cununie

până în gradul patru inclusiv. Sinodul de la Constantinopol din anul 996 ţinut sub

patriarhul Sizimin a extins acest impediment până în gradul şase inclusiv. Cu privire

105 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, Impedimente la căsătorie şi cununie, în „Mitropolia Ardealului”, XXXIV

(1989), nr.1, p.33.106 Idem, Rudenia..., p.23.

48


la gradul şase s-a făcut distincţia că el este un impediment la căsătorie, dacă, cei care

vor să se căsătorească se află înrudiţi după cuscria de felul doi, şi s-ar produce aşa-

numitul amestec necuviincios de nume sau confuzia ilicită a numelor, iar în cazul în

care nu s-ar produce acest amestec, căsătoria este permisă şi între rudele de gradul

şase, după cuscria de felul doi.

Pe baza unui principiu exprimat de canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare,

s-a stabilit această rânduială, iar în cazul când se face acel amestec necuviincios de

nume impedimentul cuscriei de felul doi s-a extins până în gradul şapte.

Sfântul Vasile cel Mare opreşte prin canonul 87 căsătoria succesivă a unui

bărbat cu două surori ca necuviincioasă amestecare de nume, neştiindu-se cum să se

numească copiii născuţi din aceste două căsnicii, ei fiind fraţi după acelaşi tată, devin

veri, fiind născuţi de două surori, iar soţia a doua, mătuşă după consângenitate devine

totodată şi mamă vitregă a fiilor surorii sale.

Pentru a nu se crea confuzii cu privire la faptul că înrudirea cuscriei de felul

al doilea este socotită ca impediment la căsătorie de o gravitate ca şi înrudirea de

sânge (gradul VII), să vedem ce se înţelege prin acel amestec ilicit de nume.

De obicei, căsătoriile între rude de sânge sau între rude de cuscrie produc un

amestec de nume, „în sensul că două persoane care pe scara înrudirii respective aveau

o anumită poziţie determinată printr-un nume corespunzător, prin căsătorie devin soţi

şi se dobândesc astfel un nou nume în raporturile dintre ei, fără a fi pierdut însă şi

vechile numiri pe care le aveau pe scara înrudirilor înainte de a se căsători”.107 Prin

amestecarea acestor nume vechi şi noi, dacă se produce în limita gradelor de înrudire

permise căsătoriei, fie cu dispensă, fie fără dispensă, respectivul amestec de nume,

care se produce « se cheamă amestec licit sau permis, îngăduit sau onest »108

Atunci când două persoane aflate într-un grad de rudenie, în care nu le este

permisă căsătoria, nici cu dispensă, nici fără dispensă, şi ei o încheie, atunci se

produce amestecul ilicit de nume, caracterul lui ilicit provenind de fapt prin caracterul

ilicit al căsătoriei.

Un fel aparte şi grav al acestui amestec ilicit de nume, se poate produce

atunci când prin căsătoria între două persoane aflate în rudenie de cuscrie de felul al

107 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., pp.95-96.

108 Ibidem, p.96.

49


doilea se creează situaţia, ca una din persoane care pe scara înrudirii de sânge şi de

cuscrie se găsea sub nivelul parental, adică sub nivelul părinţilor, ajunge prin

căsătorie, fie la nivelul parental, fie depăşeşte acest nivel, fiind deasupra lui.

In acest fel, cel ce după numele înrudirii anterioare sau în care se găsea

anterior, ajunge să dobândească prin căsătorie înrudire egală cu a părinţilor, sau chiar

superioară acestora, devine prin urmare un fiu sau un nepot quasi-cumnat al tatălui

sau chiar quasi-unchi al tatălui. Prin acest amestec de nume, se încalcă respectul

datorat părinţilor şi el este neîngăduit. Dacă prin căsătoria a două rude de cuscrie de

felul al doilea s-ar produce acest amestec ilicit de nume, atunci această înrudire

constituie impediment la căsătorie atât în gradul şase cât şi în gradul şapte.

In cazul căsătoriei a doi fraţi cu două verişoare, se creează un amestec

prezumtiv de nume, deoarece el apare abia la căsătoria urmaşilor. Acest impediment

prezumtiv, a fost impus de un Sinod endemic de la Constantinopol întrunit sub

patriarhul ecumenic Samuil I (1763-1768).

Canonistul Ioan Floca consideră impedimentul cuscriei de felul al doilea mai

puţin grav decât cel al rudeniei de sânge :”Totuşi, în fond, căsătoria între rudele în

cazul cărora s-ar produce prin căsătoria menţionată confuzie neîngăduită de nume, nu

contravine scopului general al căsătoriei, nici considerentelor de bază de natură

religioasă, morală şi fizică, care au determinat oprirea căsătoriei între care există o

înrudire mai apropiată. De asemenea această confuzie de nume apare ca mai puţin

gravă decât aceea care se produce prin căsătoria între rude de sânge, chiar dacă

aceasta este admisă cu sau fără dispensă”.109

Practica vieţii bisericeşti nu-i acordă impedimentului, ce constă în amestecul

ilicit de nume greutatea hotărâtă de sinodul din anul 996 de la Constantinopol şi

dispensa pentru acest impediment în gradul şapte şi şase, când se produce amestecul

de nume, a fost lăsată la latitudinea episcopului, nefiind strict rezervată sinodului.

Pentru aspectele menţionate, „Biserica Ortodoxă a stabilit ca principiu că

afinitatea sau cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile,

până la gradul V inclusiv ; în cazurile de confuzie de nume până la gradul VI inclusiv

109 Diac.Prof.Dr.Ioan Floca, Rudenia..., p.24..

50


şi în cazurile de confuzie de nume între ascendenţi şi descendenţi până la gradul VII

inclusiv. „110

Codul Familiei nu recunoaşte o astfel de rudenie ca impediment la căsătorie.

Părerea canonistului Milan Şesan cu privire la această nerecunoaştere din

partea statului este următoarea : „În ce priveşte rudenia cuscriei de felul II opinez că

Codul civil trebuie să o recunoască cel puţin în gradele şi în cazurile de tot restrânse

concrete şi stabilite limitativ de Sinodul Trulan, şi anume : fraţii vitregi, cuscrii şi tatăl

şi fiul sau mama şi fiica pe de o parte şi două surori sau doi fraţi pe de altă parte „.111

Biserica face pogorămintele necesare, când cei căsătoriţi civil, aflaţi în

rudenie de cuscrie de felul al doilea şi astfel „ Dispensele de acest impediment în

gradele cinci, şase şi şapte, pot fi acordate de către episcop, iar în gradul patru, numai

de către sinod „.112

c) Rudenia Cuscriei de felul III.

Cuscria de felul al treilea, deşi nu este amintită ca impediment la căsătorie

nici de Sfânta Scriptură, nici de canoane, constituie totuşi impediment după

rânduielile bisericeşti, până inclusiv gradul III.

Această rudenie se realizează între trei familii prin cel puţin două căsătorii şi

rânduiala potrivit căreia este impediment la căsătorie se întemeiază de obicei şi pe

unele norme ale dreptului roman şi bizantin, aplicate în viaţa Bisericii, şi a fost

generalizată din veacul XIII-XIV. Este posibil ca în gradul III să se acorde dispensă

de la acest impediment.

Prin rudenia cuscriei de felul al treilea este oprită căsătoria între : socrul

vitreg cu nora vitregă, fiind gradul I ; tatăl primului soţ cu mama soţului al doilea

(gradul II) şi soţul unei surori cu soacra celei de a doua surori (fiind gradul III).

După cum am văzut Rudenia religioasă este produsă de :

actul ţinerii la botez şi

actul asistării la cununie

Rudenia religioasă întemeiată pe actul ţinerii la botez :

110 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.747.111 Prof.Dr.Milan Şesan, Obligativitatea căsătoriei bisericeşti după canonistul Dr.Valerian Şesan, în

Revista „Biserica Ortodoxă Română”, LIX (1941), nr.9-10, pp.530-531.112 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.98.

51


Potrivit cuvintelor Mântuitorului : „Adevăr, adevăr zic ţie, de nu se va naşte

cineva din apă şi din duh, nu va intra în Împărăţia cerurilor” (Ioan II, 5), Biserica

primeşte Sfântul Botez ca o a doua naştere, ca o naştere spirituală.

Botezul fiind socotit o naştere spirituală, de către Biserica Ortodoxă cât şi de

cea Romano-Catolică, naşul care asistă pe copil la botez este considerat ca părintele

său spiritual. Prin urmare, raporturile dintre naş şi fin sunt asemănate celor care se

creează între copil şi părinţii săi fireşti, numai că acestei legături dintre naş şi fin

(precum şi dintre unele rude ale lor) nu poartă numele de consângenitate, ci rudenie

spirituală (religioasă).

Arborele genealogic al rudeniei spirituale se formează ca şi la rudenia fizică.

Finul şi descendenţii lui formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai naşului, finul

găsindu-se deci în gradul I de rudenie spirituală cu naşul său şi în gradul II cu fiii

acestuia, ei fiind fraţi spirituali, iar fiul finului cu nepotul naşului sunt în gradul IV de

rudenie spirituală, ca veri spirituali.

La început, venind la botez şi persoane mai în vârstă, pentru respectarea

atmosferei de moralitate care trebuie să existe permanent între rudele spirituale în

gradele apropiate, împăratul Justinian, printr-o lege din octombrie 530, a interzis

căsătoria naşului cu fina sa, ca fiind ceva necuviincios, care contravine respectului

părintesc.

Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la botez a fost socotită la

început ca fiind impediment la căsătorie numai în gradul I (între naş şi fin),

impunându-se prin obicei până a fost consacrată de împăratul Justinian.

« Mai târziu, prin canonul 53 al Sinodului VI ecumenic (Trulan) s-a extins

impedimentul acestei înrudiri până la gradul doi, specificându-se în termeni cât se

poate de clari că este interzisă căsătoria între naş şi mama finului şi că în cazul când

s-ar încheia totuşi o asemenea căsătorie, ea trebuie să fie despărţită, iar cei ce o

încheiaseră să fie supuşi epitimiilor pentru desfrânaţi. »113

Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic (Trulan) spunea că rudenia spirituală

este mai presus decât legăturile după trup prin urmare s-au produs unele abuzuri în

aplicarea canonului, în sensul că unii soţi care ştiau ce prevede canonul îşi ţineau pe

113 Ibidem, p.86.

52


propriul copil la Botez, cu scopul de a divorţa de soţiile lor, deoarece prin actul ţinerii

la botez deveneau rude religioase de gradul II.

Cu privire la superioritatea rudeniei spirituale faţă de cea de sânge, este

evident că înrudirea de sânge stabileşte un raport de intimitate mai strânsă între rude,

acest raport fiind mai viu, mai puternic, determinând raporturi de intimitate şi de

solidaritate mai mari.

Canonul 53 al Sinodului Trulan extinde impedimentul rudeniei religioase

până la gradul doi, iar canonul 54 al aceluiaşi sinod prevede că înrudirea de sânge şi

de cuscrie, deci o înrudire fizică, nu spirituală, constituie impediment la căsătorie

până în gradul IV inclusiv, pe linie colaterală, iar nu numai până în gradul II, ca

înrudirea religioasă, acest lucru întărind afirmaţia anterioară.

Vasilicalele au extins până în gradul trei acest impediment, care până la urmă

a fost extins până la gradul al VII-lea inclusiv, ca şi rudenia de sânge.

„Balsamon, în răspunsurile sale canonice către Manuil al Alexandriei,

întemeindu-se pe importanţa dată prin canonul 53 Trulan rudeniei spirituale, a extins

impedimentul rudeniei spirituale asupra tuturor descendenţilor naşului şi finului până

la gradul VII inclusiv. Episcopul Ioan al Ciprului, în răspunsurile date lui Constantin

Cabasila, a extins acest impediment şi între colateralii naşului şi finului, tot până la

gradul VII inclusiv ».114

Canonistul Nicodim Milaş comentând acest canon spune : „Deoarece nici în

acest canon trulan, nici în alt canon bisericesc general nu se face menţiune, afară de

gradul al doilea, de nici un alt grad de rudenie spirituală, în care căsătoria ar fi oprită,

astfel proibirea sau permisiunea căsătoriei în celelalte grade este lăsată în seama

legislaţiilor respective ale Bisericilor particulare şi a înţelepciunii episcopilor cu

cădere”.115

In concluzie, în viaţa practică a Bisericii rudenia spirituală constând din actul

ţinerii la botez, s-a socotit a fi impediment la căsătorie, numai până în gradul doi, în

toate cazurile şi foarte rar până în gradul trei.

114 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.751.115 Dr.Nicodim Milan, Canoanele sinoadele..., p.423.

53


In gradul I şi II nu se poate cere şi nici nu poate fi dată dispensă, iar în gradul

III se poate obţine.

Rudenia religioasă întemeiată pe actul asistării la cununie.

Această rudenie constituie un impediment la căsătorie până în gradul trei

exclusiv în toate cazurile, ca şi cea întemeiată pe actul asistării la botez, acordându-se

dispensă doar în gradul trei.

Rudenia spirituală întemeiată pe actul asistării la cununie, nu constituie un

impediment la căsătorie în toate Bisericile Ortodoxe locale, ci numai în practica

generală a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Statul nu

recunoaşte rudenia spirituală ca impediment la căsătorie.

Rudenia morală este produsă de :

a) actul tutelei

b) actul adopţiunii şi

c) actul logodnei.

a) Rudenia morală întemeiată pe tutelă, înrudirea născută din actul tutelei,

constituie numai într-un singur grad impediment la căsătorie şi anume între tutore şi

persoana aflată sub tutelă, dacă una este de sex feminin iar cealaltă persoană este de

sex masculin, însă numai pentru durata tutelei.

Statul recunoaşte acest impediment la căsătorie şi potrivit Codului Familiei,

articolului 8 : „Căsătoria este oprită şi între tutore şi persoana minoră ce se află sub

tutela sa, în timpul tutelei”.116

Acest impediment s-a impus pentru considerente de natură morală şi este

profibitiv. Tutorele poate încheia o căsătorie cu persoana aflată sub tutela sa când

aceasta împlineşte vârsta de 18 ani şi dacă nu sunt alte impedimente care să împiedice

respectiva căsătorie.

b) Rudenia morală întemeiată pe adopţiune.

Această rudenie se aseamănă formal cu cea a tutelei, dar se deosebeşte de

aceea prin natura sa, în sensul că prin adopţie se creează raporturi depline de familie

şi pentru întreaga viaţă, între părintele adoptiv şi fiul adoptiv, precum şi între ceilalţi

membri ai familiilor acestora.

116 Prof.Iorgu D.Ivan, Codul..., p.473.

54


„Înfierea sau adopţiunea constituie … un impediment la căsătorie, în toate

cazurile, până în gradul trei „.117

Cu privire la numărul gradelor până la care acest impediment a fost socotit ca

impediment la căsătorie, pe calea obiceiului şi prin aplicarea analogiei cu numărul

gradelor până la care constituie rudenia întemeiată pe asistarea la botez impediment la

căsătorie, deci până la gradul doi inclusiv.

„Respectând obiceiul, împăratul Leon VI Filosoful opri prin navela 24 numai

căsătoria dintre fraţii adoptivi (gradul 2), fiind de la sine înţeles că cu atât mai mult

este interzisă căsătoria între părinţi şi copii adoptivi (gradul 1). „118

„Dimitrie Chomatenul, Balsamon şi alţii aplică însă şi aici interpretarea largă

a canonului 53 Trulan şi deduc, că impedimentul rudeniei prin adopţiune trebuie să se

extindă şi el, ca şi impedimentul rudeniei spirituale, până la gradul 7 în linie dreaptă

descendentă. Această interpretare o observă şi Pravila târgovişteană „.119

Biserica, binecuvântând printr-o slujbă specială actul adopţiunii a socotit

această înrudire până cel mult în gradul IV, dar după aceea a redus acest impediment

până la gradul doi inclusiv.

Canonistul Ioan Floca, potrivit articolului 7 din Codul Familiei spune : „Este

oprită căsătoria :

1. între cel care înfiază sau ascendenţii lui de o parte şi cel înfiat ori descendenţii

acestuia.

2. între copiii celui care înfiază, de o parte şi cel înfiat sau copiii acestuia de alta

3. între cei înfiaţi de aceeaşi persoană „.120

Legile de stat extind impedimentul adopţiunii sau al înfierii până la gradul

trei în toate cazurile, comparativ cu practica bisericească, care socotesc această

rudenie impediment numai până la gradul doi.

c) Rudenia morală întemeiată pe actul logodnei bisericeşti.

Logodna bisericească este al treilea fel de înrudire morală, care constituie

impediment la căsătorie, logodna civilă încheiată în faţa ofiţerului stării civile nefiind

socotită ca impediment la căsătorie.

117 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.27.118 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.225.119 Ibidem.120 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Rudenia..., p.21.

55


In ce priveşte vârsta, impedimentele, efectele logodnei, am tratat aceste

aspecte în capitolul « Acte premergătoare şi pregătitoare pentru cununie ».

Biserica a asimilat logodna cu căsătoria în materie de impedimente şi efecte,

socotind ca o a doua căsătorie cazul în care o persoană logodită vrea să încheie o

căsătorie cu altcineva, în afară de persoana cu care era logodită.

In cazurile în care nu poate fi permisă căsătoria, nu este permisă nici logodna,

aceasta neconstituind un act cu scop în sine, prin logodnă necreându-se o stare civilă

de durată, ci scopul logodnei este exclusiv căsătoria. Deci impedimentele care opresc

încheierea căsătoriei, constituie impedimente şi la încheierea logodnei.

Cu privire la impedimentele determinate de logodnă, între rudele celor

logodiţi, canonistul Ioan Floca, precizează : « Aceste impedimente au fost privite ori

numai parţial şi restrânse la gradul doi a rudelor de sânge a oricăruia dintre logodnici,

ori cel mult până la gradul şase al acestor rude, socotindu-se însă ca impediment

numai înrudirea unui logodnic cu consângenii celuilalt sau invers, nu însă şi înrudirea

dintre consângenii respectivi, raportaţi unii la alţii, adică dintre consângenii unui

logodnic cu consângenii celuilalt logodnic ».121

III.2. Impedimente care lovesc formalităţile de încheiere ale

cununiei.

Canonistul Valerian Şesan sublinia că preotul paroh competent trebuia să

ceară şi să obţină de la miri următoarele acte : „1. Buletinul căsătoriei civile de la

ofiţerul stării civile ; 2. Certificatul de naştere şi botez ; 3. Certificatul de

naţionalitate… ; 4. pentru minori încuviinţarea tatălui sau a tutorelui ; 5. Dovada… că

nupturientul poate încheia o căsătorie, adică nu este legat de altă persoană ; 6.

Certificatul medical cu privire la sănătatea mirilor…7. Certificatul de vestiri în cazul

că sunt mai multe parohii competente ; 8. Dovada cunoaşterii învăţăturilor

fundamentale de credinţă ; 9. Certificatul de moarte al soţului pentru văduvi sau

certificatul de divorţ, dacă unui din miri a fost căsătorit mai înainte „.122

121 Arhidiac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, op.cit., p.92.122 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.226.

56


In prezent, în practica Bisericii preoţii trebuie să ceară şi să obţină de la miri

certificatul de căsătorie civilă, deoarece „ Potrivit unor rânduieli mai vechi bisericeşti

şi de stat, căsătoria civilă este socotită căsătorie legală care produce toate efectele

juridice ale unei căsătorii valide. „123

Existenţa consensului liber între cei care vor să se căsătorească, o dovedeşte

actul de căsătorie civilă, iar legile ţării noastre interzic oficierea cununiei religioase

înaintea oficierii căsătoriei civile.

III.3.Înlăturarea impedimentelor.

Impedimentele fiind lipsuri, se pot înlătura, după natura lor, în două chipuri şi

anume : unele dispar de la sine sau pe cale naturală, iar în cazul impedimentelor de

vârstă, prin trecerea unei perioade de timp.

Atunci când boala este un impediment, acesta cede prin însănătoşirea

respectivei persoane, iar când o persoană nu-şi poate îndeplini datoria conjugală, se

aşteaptă redobândirea acestei capacităţi.

„ Impedimentele care nu pot cădea de la sine sau prin voinţa soţilor, sunt de

drept public ; pentru înlăturarea lor trebuie dispensă din partea autorităţii

competente „124, iar „ Autoritatea competentă în Biserică este episcopul şi sinodul,

după caz, iar în Stat, felurite organe ale puterii de stat, după modul în care este

organizată puterea de stat „.125

Cu privire la dreptul episcopului şi al sinodului de a acorda dispense, trebuie

să precizăm că acesta nu este prevăzut de nici un canon sau lege pozitivă, ci se

întemeiază pe un obicei îndelungat, care prin observarea lui a dobândit puterea legii

scrise.

Episcopul acordă dispensă de impedimentele la căsătorie, de la care se poate

da dispensă, el putând să dea dispensă de la orice canon, lege sau altă rânduială

bisericească, afară de acelea care au conţinut dogmatic sau moral, când prin

respectivul canon este exprimat un adevăr de credinţă, neavând ca temei puterea

123 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.78.124 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.227.125 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.100.

57


obişnuită de a lega şi a dezlega a acestuia, ci bazându-se pe obiceiul constant prin care

a primit acest drept.

Câteva dintre canoanele care atestă dreptul episcopilor de a acorda dispensă

de la anumite prescripţii canonice sunt : Canonul 12 al Sinodului I Ecumenic, canonul

16 al Sinodului IV Ecumenic şi canonul 2 al Sinodului local de la Ancira.

CAPITOLUL IV

EFECTELE SFINTEI TAINE A CUNUNIEI

Săvârşirea Sfintei Cununii şi respectarea rânduielii stabilite de Biserică şi

îndeosebi rostirea corectă a formulei uneşte pe cei căsătoriţi pentru toată viaţa,

bucurându-se împreună de harul Duhului Sfânt.

Cei căsătoriţi „ sunt consideraţi ca formând cea mai mică unitate socială

religioasă, adică familia creştină, sau sanctuarul familial creştin. „126 Prin căsătorie,

cei doi soţi s-au unit trupeşte şi într-o măsură chiar sufleteşte. După căsătorie, soţii

126 Ibidem, p.72.

58


trebuie să ajungă la o desăvârşire sufletească, pentru că numai atunci se vor purta unul

faţă de altul aşa cum se poartă cu ei înşişi.

Din referatul biblic asupra creaţiei primei perechi de oameni reiese că scopul

căsătoriei este îndoit : conservarea şi înmulţirea neamului omenesc : « Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi umpleţi pământul ! » (Facere 1, 28) şi cel de-al doilea scop, întrajutorarea

reciprocă a celor doi soţi : « Nu este bine să fie unul singur ; să-i facem ajutor

asemenea lui ! » (Facere 2, 18).

Din momentul unirii lor, cei doi soţi îşi datorează unul altuia fidelitate

deplină şi întrajutorare cu tot devotamentul şi la bine şi la rău, abţinându-se de la

folosirea oricărui mijloc care ar împiedica naşterea de copii.

Prin căsătorie soţii dobândesc anumite drepturi şi îşi asumă anumite obligaţii

atât unul faţă de celălalt, cât şi împreună faţă de copiii lor. De aceea e bine ca soţii să

cunoască, înainte de a încheia căsătoria, atât drepturile pe care le vor putea pretinde

unul faţă de celălalt în urma căsătoriei lor, cât şi obligaţiile de la care nu se vor putea

sustrage fără motiv bine întemeiat.

Soţii trebuie să ştie : « Că impulsul natural sexual care îndeamnă pe bărbat şi

pe femeie să se apropie şi să se unească a fost sădit în firea lor în primul rând pentru

naşterea de copii, dar că atâta timp cât, fără vina lor, acest scop nu se realizează,

afecţiunea şi iubirea lor, ca şi întrajutorarea, nu trebuie să slăbească, ci cu conştiinţă

împăcată că nu au păcătuit împotriva poruncii divine, « creşteţi şi vă înmulţiţi », să-şi

îndeplinească celelalte îndatoriri care corespund esenţei şi scopului căsătoriei ».127

In ce priveşte înţelegerea cu care sunt datori să-şi răspundă reciproc la

solicitarea pentru satisfacerea impulsurilor naturale, cei doi soţi e bine să cunoască

recomandarea şi precizarea Sfântului Apostol Pavel, care spune : « Femeia nu este

stăpână pe trupul său, ci bărbatul, asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său,

ci femeia ; să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să

îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească

satana, din pricina neînfrânării voastre ». (I Corinteni 7, 4-5).

Soţii din povăţuirea preotului duhovnic, trebuie să cunoască, că prin

binecuvântarea căsătoriei lor, ei devin răspunzători înaintea lui Dumnezeu, în primul

rând, şi apoi înaintea oamenilor, pentru nerespectarea fidelităţii. Această nerespectare, 127 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.754.

59


« adulterul », scoate pe cel care îl săvârşeşte de sub harul Duhului Sfânt şi îl face

răspunzător înaintea societăţii pentru distrugerea unităţii, cinstei şi demnităţii familiei,

întrucât de stabilitatea şi tăria familiei depinde însăşi tăria şi progresul societăţii.

In cadrul îndatoririlor pe care şi le asumă căsătorindu-se, soţii trebuie să-şi

îngrijească în mod special copiii, care sunt sânge din sângele lor. La creşterea fizică a

copiilor, la pregătirea lor intelectuală şi la educarea lor spirituală şi morală, soţii – ca

şi părinţi – sunt obligaţi atât de dreptul divin şi bisericesc, cât şi de dreptul uman,

dreptul care reglementează viaţa socială a fiecărui soţ.

Părinţii Sinodului local din Cangra au hotărât aspre şi grave sancţiuni, atât

pentru părinţii care nu şi-ar îngriji copiii (canonul 15) cât şi pentru copiii care nu ar da

cinstea cuvenită părinţilor, chiar şi în cazul în care părinţii lor n-ar fi ortodocşi

(canonul 16).

„ Întemeiaţi pe referatul biblic despre crearea omului ca « bărbat şi femeie »,

precum şi pe învăţătura apostolică după care în Hristos « nu mai este parte

bărbătească şi parte femeiască » (Galateni 3, 28), Sfinţii părinţi susţin în termeni clari

ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie. Si unul şi celălalt sunt purtători ai chipului lui

Dumnezeu, cu aceleaşi daruri creaturale şi cu aceeaşi responsabilitate „.128

Codul Familiei, reglementând amănunţit Căsătoria şi Familia, iată ce spune :

„ în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi

femeia au drepturi egale” (art.1, aliniat3) ; şi mai precis : „Bărbatul şi femeia au

drepturi şi obligaţii egale în căsătorie” (art.25) ; apoi : „Ambii părinţi au aceleaşi

drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori… (art.97). ”129

Mama şi copii, în ţara noastră, au parte de o ocrotire deosebită, în scopul

asigurării unor generaţii viitoare cu o bună dezvoltare fizică, spirituală şi morală.

„Biserica Ortodoxă Română se străduieşte – folosind mijloacele specifice

misiunii ei – ca toţi membrii ei să considere căsătoria şi naşterea de copii ca o datorie

de cea mai înaltă responsabilitate morală, socială şi naţională, identificându-se cu

toate îndatoririle ce le revin, după învăţătura Sfintei Scripturi, ca soţi şi părinţi, pentru

128 Pr.Dr.Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii

din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p.102-103.129 Pr.Prof.Liviu Stan, Noul cod al familiei, în Revista „Mitropolia Olteniei”, (1954), nr.4-6, p.166.

60


a asigura astfel permanenţa şi tăria neamului, de-a lungul mileniilor viitoare, aşa cum

au asigurat-o toţi înaintaşii noştri, de-a lungul mileniilor trecute, până în prezent”.130

CAPITOL V

CĂSĂTORIILE MIXTE

Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu problema căsătoriilor mixte încă din

epoca apostolică, atunci când primii săi membri, recrutaţi dintre iudei şi păgâni,

încheiau căsătorii legale, adică după rânduielile dreptului roman, cu necreştinii. Tot

atunci a apărut şi „problema practică, de a şti ce se întâmplă cu legătura conjugală a

doi necreştini, dintre care unul s-a convertit la „religia creştină.”131

Comentând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu trageţi cu necredincioşii

într-un jug străin vouă... ce însoţire are credinciosul cu cel necredincios?”(II Corinteni

VI, 14), canonistul Valerian Şesan spune că: „între soţii de credinţă deosebită nu se

130 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.755.

131 Pr.Prof.Liviu Stan, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, în Revista

„Studii Teologice”, XX (1968), nr.7-8, p.488.

61


poate ajunge idealul căsătoriei creştine”132. Tot Sfântul Apostol Pavel adevereşte că se

întâmplă adeseori ca atunci când doi necreştini încheiau o căsătorie, numai unul dintre

soţi devenea creştin.

Apostolul neamurilor cu privire „la întrebarea Corintenilor dacă o astfel de

căsătorie mixtă – sub raportul credinţei deosebite a soţilor – trebuie anulată sau să

rămână în fiinţă... a dat un răspuns care a rămas cu putere de normă legală”.133

Răspunsul este următorul „Dacă din doi soţi păgâni unul trece la creştinism şi celălalt

soţ păgân nu voieşte să trăiască împreună, atunci căsătoria se desface şi soţul creştin

poate încheia o a doua căsătorie; dacă însă soţul păgân vrea să trăiască împreună cu

soţul creştin, atunci acesta din urmă poate încheia o altă căsătorie abia după moartea

soţului păgân”. (I Corinteni VII, 14).

„Tertulian numeşte căsătoriile dintre creştini şi necreştini ca asociaţii

desfrânate şi are excomunicarea celor căsătoriţi astfel.”134

Răspunsul Sfântului Apostol Pavel se regăseşte şi în textul canonului 72

Trulan iar existenţa unei astfel de căsătorii mixte principal se recunoaşte, deoarece

căsătoria a fost încheiată înainte ca soţul respectiv să fi primit credinţa ortodoxă. „Prin

urmare, privilegiul paulin ... a principalizat aplicarea iconomiei de către Biserica

Ortodoxă numai în cazul în care respectiva căsătorie a fost contractată înainte ca unui

dintre soţi să fi fost încreştinat. Cât priveşte căsătoria creştinilor cu necreştinii, Sfântul

Apostol Pavel s-a pronunţat negativ, interzicând-o cu desăvârşire (II Corinteni VI,

14)”135.

Canonul 72 Trulan reafirmă această rânduială de sorginte apostolică şi

stabileşte o dispoziţie canonică de principiu în viaţa Bisericii Ortodoxe. Prin aplicarea

principiului canonic al iconomiei poate fi tolerată, conform învăţăturii pauline,

căsătoria dintre un creştin ortodox cu o persoană de altă credinţă.

Apostolul neamurilor a precizat că atunci când se încheie o căsătorie mixtă,

soţul ortodox este obligat din punct de vedere moral să-şi educe copiii între credinţa

132 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.202.133 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii canonice ortodoxe, în Revista

„Ortodoxia”, XXXIX (1988), nr.1, p.92.134 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.202.135 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., p.93.

62


Bisericii Ortodoxe. „De altfel, sub influenţa învăţăturii lui Hristos – care pe toate le

sfinţeşte – devin „sfinţi” şi copiii rezultaţi din căsătoria mixtă”.136

În baza unor dispoziţii canonice, căsătoriile mixte (ortodocşi şi eterodocşi)

sunt interzise. „Căsătoria creştinilor ortodocşi cu eterodocşii a fost însă permisă

numai în cazul când partea eterodoxă făgăduia că va trece la Ortodoxie (Canonul 31

Laodiceea; 14 IV ecumenic), adică devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina

Botezului”.137

Canonistul Nicodim Milaş, interpretând canonul 10 al Sinodului de la

Laodiceea spune că este interzisă căsătoria ortodocşilor cu ereticii (eterodocşii)138.

Sfântul Ioan Postitorul (+ 595) prin canonul 23 interzice cu desăvârşire căsătoria unui

creştin ortodox cu un eterodox. „După rânduiala apostolică, cei care nu vor renunţa la

o asemenea căsătorie, erau excomunicaţi din Biserică... Urmând această rânduială

apostolică <<Regulamentul pentru cazuri de afurisenii şi anateme>>, din anul 1910, -

în vigoare şi astăzi în Biserica noastră – prevede ca <<... în cazuri de abatere a

vreunuia dintre credincioşii creştini ortodocşi sau clerici..., după ce se va fi

întrebuinţat mijloacele descrise şi răul ar fi tot neîndreptat, Sfântul Sinod va fi sesizat,

prin Chiriarhul Eparhiot, spre a decide. Sfântul Sinod, deliberând asupra cazului adus

la cunoştinţa sa şi, neaflând alt mijloc de întoarcere şi îndreptare, va putea da

autorizare de anatemă şi afurisanie, cu rezerva de a se putea primi în adunarea

credincioşilor al blestemat, dacă se va pocăi deplin>> (Art.II-III).139

Prin canonul 72 Sinodul Trulan interzice cu desăvârşire, căsătoria între un

creştin ortodox şi un eterodox, iar conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe o astfel de

căsătorie este nulă, deoarece fiind o însoţire nelegiuită, nu transmite harul Tainei

Cununiei şi nu este purtătoare de efecte canonice.

„Împăratul Constantin II interzice în 339, sub pedeapsa cu moartea, căsătoria

creştinilor cu evreii (dispoziţia a intrat în Codul împăratului Justinian, precum şi în

Vasilicale)”.140

136 Ibidem.137 Ibidem, p.94.138 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea I, p.88-89.139 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., pp.94-95.140 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.202.

63


Prin urmare, canonul 72 al Sinodului Trulan, care declara nevalidate

căsătoriile între ortodocşii şi eretici, „dădea deci expresie şi spiritului legislaţiei

bizantine din vremea respectivă, care consfinţea şi legislaţia anterioară dată în această

privinţă de autoritatea imperială bizantină”.141

Conform Canonului 31 al Sinodului de la Laodiceea, căsătoria mixtă între un

creştin ortodox şi un eterodox poate fi permisă, numai dacă persoana eterodoxă ar

făgădui în mod solemn că devine creştin ortodox. În acest sens „Prin Canonul 14

Părinţii Sinodului IV ecumenic au stabilit însă şi o dispoziţie canonică de principiu,

potrivit căreia un ortodox se poate căsători cu un eterodox numai în cazul în care

persoana respectivă ar făgădui că se ca converti la credinţa ortodoxă”142

Proiecţia bisericească, bazată pe aşa-zisul privilegiu paulin (I Corinteni VII,

14), întărită şi confirmată de Sinodul Trulan prin canonul 72, prevede ca, dacă doi

eterodocşi au încheiat o căsătorie legală şi unul dintre ei se converteşte la credinţa

ortodoxă, iar celălalt rămâne tot eterodox, dar ei se învoiesc să trăiască împreună mai

departe, căsătoria încheiată de ei să nu se desfacă.

În ce priveşte forma canonică a săvârşirii cununiei mixte, canonistul Valerian

Şesan precizează că „nesăvârşirea cununiei în numele Sfintei Treimi”143, conform,

ritualului stabilit de Biserica Ortodoxă, constituie un impediment care loveşte însăşi

esenţa cununiei ca taină.

„În conformitate cu dispoziţia Articolului 47 din Regulamentul de procedură

al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române – în vigoare -

<< clericii sunt obligaţi să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocşi, asistaţi

de nuni ortodocşi. Cei de alt cult sunt obligaţi, înaintea căsătoriei, să îndeplinească

formalităţile de trecere la Ortodoxie. Preoţii care se vor abate de la aceste norme –

conchide dispoziţia regulamentară – se vor pedepsi cu canonisire la sfânta mânăstire,

până la transferare, afară de cazul când a avut dezlegarea Chiriarhului>>. 144 „În

conformitate cu doctrina şi practica canonică ortodoxă, căsătoria mixtă trebuie

oficiată în public, adică în biserica parohială a soţului ortodox, pentru a nu se

141 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., p.95.142 Ibidem, p.96.143 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.197.144 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., p.99.

64


transforma într-o simplă căsătorie de conştiinţă (matrimonium conscienciae), adică

încheiată numai înaintea preotului şi a martorilor respectivi”.145

Ţinând cont de faptul că mediul Familial din cadrul căsătoriilor mixte este

prielnic propagării prozelitismului în rândurile credincioşilor ortodocşi, este necesar

ca preoţii Bisericii Ortodoxe să cunoască foarte bine doctrina şi practica canonică

ortodoxă, cu privire la căsătoriile mixte şi să acţioneze de o aşa manieră încât copiii

rezultaţi din asemenea căsătorii să fie crescuţi şi educaţi în credinţa ortodoxă.

În vremea în care prozelitismul catolic s-a extins printre credincioşii

ortodocşi atât în lumea slavă cât şi cea grecească, autoritatea bisericească ortodoxă a

fost nevoită să nu recunoască validitatea tainelor catolice, tocmai cu scopul de a pune

stavilă prozelitismului.

Prin urmare „După unirea de la Brest din anul 1596 a unei părţi din

credincioşii ruteni cu Biserica Romei, Sinodul din Moscova a adoptat, la anul 1620,

hotărârea de a nu recunoaşte nici o taină a catolicilor, nici măcar Botezul, iar la anul

1756 Sinodul din Constantinopol a adus şi el hotărârea de a nu recunoaşte nici măcar

botezul catolic. Cu toate că aceste hotărâri au fost ulterior abrogate, ele au continuat

să se aplice până aproape de zilele noastre, afectând şi validitatea cununiei, aşa încât

cei ce se converteau de la catolicism la ortodoxie erau supuşi rebotezării şi li se

administrau inclusiv taina cununiei dacă erau căsătoriţi.”146

De pe această poziţie de apărare împotriva prozelitismului catolic, adoptată

din motive de iconomie „Biserica Ortodoxă în genere a primit ca nevalidă şi cununia

oficiată de protestanţi şi de alte confesiuni apusene, dar a acceptat ca valide tainele

Bisericilor necalcedoniene, inclusiv pe aceea a cununiei”.147

Elementele care delimitează şi determină cadrul principal în care se pune

problema căsătoriilor mixte între creştinii de diferite confesiuni sunt:

a) validitatea botezului celor care încheie căsătoria.

b) caracterul cununiei sau natura actului cununiei, care este considerat o taină

oficiată de slujitorul bisericesc calificat sau nu este considerat ca atare şi

145 Ibidem, p.101.146 Pr.Prof.Liviu Stan, Căsătoriile..., p.492.147 Ibidem.

65


c) cu privire la validitatea botezului şi a efectelor care decurg din

„considerarea ca valid a botezului oricăror neortodocşi care vor să încheie o căsătorie

cu o persoană de confesiune ortodoxă, este de observat, că în cazul când două

persoane vor să se căsătorească sunt socotite în mod valid, ele sunt îndreptăţite să

primească şi taina cununiei, iar dacă aceasta li se administrează de către preotul

ortodox, chiar şi în cazul când nici una dintre ele n-ar fi de confesiune ortodoxă taina

cununiei îşi produce efectul haric specific, adică ea este deplin validă. Sub raportul

legalităţii, adică al canonicităţii, o astfel de căsătorie religioasă sau o astfel de cununie

mixtă, fie că este vorba de un soţ ortodox şi de altul eterodox, fie că este vorba de doi

soţi eterodocşi ai căror botez se recunoaşte ca valid, căsătoria nu este permisă şi ea

poate atrage sancţiuni, potrivit canoanelor şi potrivit art.47 din Regulamentul de

disciplină al Bisericii Ortodoxe Române. Ea poate fi însă încheiată condiţionat, aşa

cum prevăd canoanele menţionate la locul său şi cum prevede şi art.47 citat mai

sus”.148

b) În ce priveşte caracterul sau natura sacramentală a cununiei, între catolici

şi ortodocşi şi între toţi protestanţii şi ortodocşi, există astfel de deosebiri care nu

permit Bisericii Ortodoxe să considere drept taină deplină sau adevărată cununia

catolică şi nici cea protestantă de orice nuanţă.

În Biserica Romano-Catolică „şi-a făcut tot mai mult drum şi a fost acceptată

ca învăţătură dogmatică teza, potrivit căreia taina cununiei şi-o administrează reciproc

persoanele care se căsătoresc, prin exprimarea consensului în mod solemn în faţa

preotului, care nu este decât martorul calificat şi autorizat să ia act de oficierea

reciprocă de către cei doi soţi a acestei sfinte taine”.149

Din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, cununia catolică nici nu poate fi

socotită taină, ci o simplă legătură care are la bază un contract, aceasta putând fi

socotită în cel mai bun caz o căsătorie legală, cum este şi căsătoria civilă, deoarece are

la bază formula: <<Consensus facit nuptias>> (Consensul face căsătoria, iar nu o

cununie propriu-zisă, adică o căsătorie încheiată printr-o sfântă taină).

148 Ibidem, 493.149 Ibidem, p.494.

66


În acest sens, căsătoriile oficiate de catolici şi de ceilalţi eterodocşi

occidentali nu pot fi acceptate ca având caracter de sfântă taină şi pot fi privite ca

fiind căsătorii valide doar prin iconimie.

c) Cu privire la iconomie putem spune că: „Prin ea se urmăreşte a se deschide

uşa mântuirii tuturor celor care cred în Hristos şi-şi manifestă dorinţa de a dobândi

mântuirea înfăptuită de El. De asemenea, prin iconimie Biserica cea adevărată, care

nu poate închide nimănui uşa mântuirii, suplineşte prin lucrarea Sfântului Duh care

sălăşluieşte într-însa, lipsa de har a celor care nu au primit sfintele taine în mod valid.

Deci ea poate valida deopotrivă atât botezul nevalid, cât şi cununa nevalidă a

eterodocşilor care aleargă la ajutorul ei”.150

În Biserica Ortodoxă modalităţile folosite în problema căsătoriilor mixte

sunt: acrivia şi iconomia, iar aplicarea lor este determinată de interesele majore ale

Bisericii, care au determinat-o ca, atunci şi acolo unde un prozelitism străin putea

să-şi facă drum prin intermediul căsătoriilor mixte, să aplice acrivia unde este acel

pericol sau iconomia.

Acrivia este prevăzută şi întărită de canoanele: 10, 31, Sinodul de la

Laodiceea, 21, Sinodul de la Cartagina, 14 Sinodul IV Ecumenic, 72 Sinodul Trulan,

precum şi de hotărârea Sinodului de la Moscana din 1620 şi a celui de la

Constantinopol din 1756, dar şi de articolul 47 din Regulamentul de disciplină al

Bisericii Ortodoxe Române.

Ţinând cont de faptul că se desfăşoară o lucrare în spirit ecumenic în întreaga

lume creştină, că s-au creat condiţii noi, care îmbunătăţesc relaţiile interconfesionale

şi interbisericeşti, să vedem ce hotărâri panortodoxe s-au luat privind problema

căsătoriilor mixte.

Comisia interortodoxă pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii

Ortodoxe care s-a întrunit la Chambery – Geneva între 16 – 28 iulie 1971,

referindu-se la problema căsătoriilor mixte, „S-a sprijinit pe rapoartele respective ale

Bisericilor Ortodoxe Rusă şi a Greciei, pe observaţiile pe care le-au făcut asupra

acestei teme Bisericile Ortodoxe Sârbă, Română, Bulgară, a Ciprului, a Poloniei...,

precum şi pe punctele de vedere formulate de reprezentanţii ortodocşi.”151

150 Ibidem.

67


Concluziile la care s-a ajuns sunt : „Biserica Ortodoxă Rusă afirmă că modul

de viaţă contemporan are <<o întoarcere la practica bisericească din primele trei

secole ale creştinismului>>, când Biserica urmând pe Apostolul Pavel (I Corinteni

VII, 12, 14, 16) se arată plină de candescenţă faţă de căsătoriile mixte”.152 Biserica

Ortodoxă a Ciprului, conform canonului 14 al Sinodului II Ecumenic, interzice

căsătoria dintre un creştin cu un necreştin. Biserica Ortodoxă Greacă socoteşte că

problema căsătoriilor mixte se poate rezolva prin iconomie iar Biserica Ortodoxă

Polonă, „propune să se judece posibilitatea binecuvântării unuia dintre parteneri, în

acele situaţii când unul dintre ei e necreştin”.153

Biserica Ortodoxă Română se conformează canonului 31 al Sinodului local

din Laodiceea, precum reiese şi din articolul 47 al Regulamentului de procedură al

instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, conform căreia

preoţii sunt datori să oficieze taina cununiei decât între ortodocşi care au naşi

ortodocşi.

A II-a Conferinţă panortodoxă presinodală întrunită la Chambery (3 – 12

septembrie 1982) cu privire la căsătoriile mixte a hotărât: „a) Căsătoria între

ortodocşi şi eterodocşi este interzisă conform acriviei canonice. Cu toate acestea ea

poate fi oficiată cu pogorământ şi din dragoste faţă de om, cu condiţia expresă ca

pruncii rezultaţi din această căsătorie să fie botezaţi şi educaţi în Biserica Ortodoxă.

Bisericile Ortodoxe locale pot să decidă în privinţa aplicării iconomiei, în funcţie de

cazurile determinate şi ţinând seama şi de nevoile pastorale deosebite; b) Căsătoria

dintre ortodocşi şi necreştini sau necredincioşi este categoric respinsă conform

acriviei canonice. Bisericile Ortodoxe locale pot totuşi hotărî, cu privire la această

căsătorie, de a aplica iconomia pastorală faţă de soţul ortodox, ţinând seama de

necesităţile lor pastorale specifice”.154

În străduinţele lor, Bisericile Ortodoxe autocefale locale îşi dau seama că

problema căsătoriilor mixte implică numeroase dificultăţi, pentru că în realitate, prin

încheierea unor astfel de căsătorii, o Biserică poate fi păgubită, dacă majoritatea unor

151 Drd. Marcel Ciucur, Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor oficiale şi a propunerilor

interconfesionale, în ultimul deceniu, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LI (1975), nr.1-2, p.62.152 Ibidem, p.63.153 Ibidem.154 Pr.Prof.Nicolae Dură, Căsătoriile..., p.110.

68


asemenea căsătorii se înregistrează şi se integrează altei confesiuni. Prin urmare

fiecare Biserică priveşte cu mare responsabilitate această problemă, preocupându-se

serios de toate implicaţiile juridice, liturgice şi pastorale, fără a se ignora dificultăţile

şi riscurile inerente, acestor căsătorii mixte.

„Dorinţa actuală de înţelegere interconfesională, în problema căsătoriilor

mixte, este promovată şi de teama că partenerii constituirii căsătoriilor mixte, în stare

de afectivitate pronunţată, văzându-se stânjeniţi şi împiedicaţi de la încheierea

căsătoriei, s-ar putea retrage de la oficierea căsătoriei religioase. Primită sub acest

aspect, problema căsătoriilor mixte ar viza în mod direct nu numai bunele relaţii

dintre confesiunile creştine, ci şi calea spre imitarea lor.”155

CAPITOL VI

ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI ŞI DIVORŢUL

Orice aspect al problemei trebuie să-l privim pornind de la rânduiala potrivit

căreia o căsătorie şi o cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condiţiilor

care le dau fiinţă legală, fie în viaţa civilă, fie în cea bisericească, este destinată să

dureze întreaga viaţă a celor care au încheiat-o.156

155 Drd.Marcel Ciucur, art.cit., p.64.156 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Încetarea şi desfacerea căsătoriei civile şi a cununiei religioase sau divorţul

în lumina învăţăturii creştine, în Revista „Mitropolia Ardealului”, XXIX (1974), nr.10-12, p.572.

69


Potrivit doctrinei Bisericii „Sfânta Taină a căsătoriei este indisolubilă”.157

Totuşi, având în vedere slăbiciunea firii omeneşti, însuşi Domnul Hristos a admis

desfacerea căsătoriei, pentru motive bine determinate, cum sunt: moartea şi

divorţul.158

În cazul morţii unui soţ sau al amândoura, sau prin declararea pe cale

judecătorească a morţii unuia din soţi, în caz de incertitudine a morţii fizice sau

naturale, căsătoria civilă ca şi cununia religioasă încetează să mai existe sau îşi pierde

fiinţa legală.

Atunci când alte cauze intervin şi „fac imposibilă păstrarea sau continuarea

legăturilor matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează totuşi de la

sine, ci poate fi desfăcută numai prin respectarea unor anumite rânduieli, printr-o

procedură şi un act legal, care se numeşte act sau certificat de desfacere a căsătoriei

sau de despărţire, sau divorţ.”159

VI.1. Motivele de divorţ

Motivele de desfacere a căsătoriei civile admise de legile civile şi cele de

desfacere a cununiei religioase, admise de legile bisericeşti, s-au deosebit atât ca

număr cât şi cu privire la greutatea acordată de o legislaţie sau alta.

Legislaţia bisericească ca şi practica vieţii bisericeşti nu a stabilit niciodată o

listă determinată în care să precizeze motivele de divorţ, în aprecierea acestor motive

s-a orientat în primul rând după normele sale cu caracter religios şi după aceea după

normele stabilite de Stat, pentru acceptarea divorţului.160

Canonistul Ioan Floca spune că „În ţara noastră, potrivit legislaţiei ce

reglementează materia, nu mai există o listă amănunţită, ca în trecut, în care să se

arate, sau să se încerce a se arăta toate motivele de divorţ, ci aprecierea motivelor este 157 Pr.Dr.Gheorghe Soare, Impedimentele la căsătorie şi motivele..., p.257.158 Ibidem, p.258.159 Diac.Prof.Dr.Ioan N.Floca, 160 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.102.

70


lăsată la latitudinea instanţei, care atunci când sunt întrunite condiţiile, le poate admite

pentru desfacerea căsătoriei sau le poate respinge, în cazul când constată lipsa

temeiniciei acestora”.161

Acelaşi canonist precizează că din prevederile Codului Familiei pot fi

determinate cinci motive de divorţ: alienaţia şi debilitatea mintală cronică, boala

gravă cronică şi contagioasă, condamnarea unui soţ la detenţie mai mare de trei ani,

declararea unui soţ ca dispărut prin hotărâre judecătorească, în aceste cazuri instanţele

pronunţând divorţul.162

Biserica la început, conform învăţăturii ei, a admis divorţul pentru un singur

motiv şi anume pentru acela precizat şi admis de Mântuitorul Însuşi, şi anume;

adulterul.163 „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de

desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată

săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9).

Alte motive nu au fost admise de către Biserică, aceasta ţinând la trăinicia

căsătoriei, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Ceea ce a împreuna

Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 6).164 De asemenea, cu privire la aceasta şi

Sfântul Apostol Pavel rânduieşte: „legatu-te-ai cu femeia nu căuta despărţire” (I

Corinteni 7, 27) şi „Celor căsătoriţi, nu eu, ci Domnul le porunceşte: Femeia să nu se

despartă de bărbat”. (I Corinteni 7, 10).

Pentru a fi păstrată o bună rânduială în viaţa Bisericii, aceasta a socotit că şi

în materie de desfacere a căsătoriei „poate stabili o serie de norme noi în scopul de a

evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge

scopul ei şi care primejduiesc dea dreptul atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi cea

religioasă a soţilor, a unei familii sau chiar a mai multor familii, influenţând negativ şi

societatea bisericească pe o rază destul de întinsă”.165

Mântuitorul a admis divorţul pentru motiv de adulter, un act grav, care în

efectele sale a fost asmiliat cu moartea morală. Plecând de la acest aspect şi ţinând

cont de faptul că mai sunt şi alte acte care pot provoca moartea morală a unuia din soţi

161 Diac.Prof.Dr. Ioan.N.Floca, Încetarea..., p.573.162 Ibidem.163 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.102.164 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., p.573.165 Ibidem.

71


iar altele moartea civilă, „pe cale practică ca şi prin anumite hotărâri, unele originare

chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunţarea divorţului bisericeşti pentru mai

multe categorii de motive asimilate cu moartea”.166

Aceste motive produc efecte asemănătoare cu moartea fizică iar precum prin

moartea fizică încetează legătura căsătoriei, tot aşa acestea pot impune uneori

încetarea căsătoriei.167

Prin urmare, Biserica admite următoarele motive de divorţ:

a) motive care provoacă moartea religioasă

b) motive care provoacă moartea morală

c) motive care provoacă moartea fizică parţială

d) motive care provoacă moartea civilă.168

a) Motivele care provoacă moartea religioasă sunt: apostazia, erezie şi ţinerea

la botez a propriului fiu.

Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni 7, 15, spune în acest sens: „Dacă însă cel

necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu

sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace”.

Aceste motive sunt întărite şi de Canoanele 72 Trulan cu privire la erezie şi

53 Trulan cu privire la ţinerea la botez a propriului fiu.

b) Motivele care provoacă moartea morală sunt: „alienaţia incurabilă, crima,

avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă

pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică,

silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului”.169

Canonistul Nicodim Milaş comentând canonul 8 al Sinodului local de la

Neocezareea spune că: „principiul de care se conduc Părinţii de la Neocezareea la

judecarea acestui caz, este unitatea soţului şi soţiei în căsătorie şi legătura strânsă

dintre dânşii”.170

Canonul 8 de la Neocezareea tratează problema adulterului, iar acelaşi

canonist precizează că femeia măritată care comite adulter se consideră pătată iar

166 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.103.167 Ibidem.168 Ibidem.169 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., p.574.170 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii..., partea I, p.32.

72


bărbatul ei împreunându-se trupeşte cu ea, se pătează şi el, necurăţia trecând şi la

el.171

c) Motivele care provoacă moartea fizică parţială sunt: „Neputinţa

îndeplinirii îndatoririlor conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi

contagioasă (lepra)”.172

d) Motivele care provoacă moartea civilă sunt: „condamnarea la închisoare

pe viaţă, condamnarea la închisoare mai mult de trei ani, declararea unui soţ ca

dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea şi alegerea

de episcop”.173

VI.2. Organele competente a pronunţa desfacerea căsătoriei

civile şi a cununiei religioase.

Motivele de divorţ, admiterea lor şi pronunţarea divorţului intră exclusiv în

competenţa organelor judecătoreşti. „În ţara noastră această competenţă o au

judecătoriile ca instanţe de fond şi tribunalele ca instanţe de judecată”.174

În viaţa bisericească, pronunţarea divorţului a fost în competenţa mai multor

organe, care au variat începând cu episcopul şi presbiterii săi, apoi la horepiscopi, iar

mai târziu la unele instanţe eparhiale şi mitropolitane.

„Începând cu Codul Civil (1865) al lui Cuza Vodă s-a introdus obligativitatea

căsătoriei civile şi ca urmare cauzele de divorţ al fost trecute în competenţa exclusivă

a instanţelor civile”.175

VI.3. Procedura în materie de divorţ.

Aceste proceduri au cuprins totdeauna două etape sau faze:

171 Ibidem, pp.32-33.172 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., p.574.173 Ibidem.174 Ibidem.175 Ibidem.

73


a) procedură de anchetă în cadrul căreia se investighează cazul respectiv, care

avea ca scop împăcarea soţilor învrăjbiţi şi dornici de a divorţa în Biserica noastră,

mai demult, protopopul era cel care se ocupa de această procedură.

b) O procedură valabilă şi astăzi acolo unde mai există instanţe bisericeşti ce

au competenţă în probleme matrimoniale, este aceea de judecare a cauzelor de divorţ

în faţa instanţei eparhiale, iar dacă divorţul este admis se întocmeşte un act oficial de

divorţ numit „Carte de despărţenie”176, iar căsătoria este declarată desfăcută.

Odată cu încetarea competenţei instanţelor bisericeşti pentru probleme

matrimoniale, în Biserica noastră, divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea

episcopului, în baza cererii celor care voiesc acest lucru, însoţită de actul divorţului

civil, „fără de care autoritatea bisericească este ţinută să nu pronunţe divorţul, în

conformitate cu art.90 litera 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe

Române din 1949”.177

Cu privire la forma de desfacere a cununiei bisericeşti, putem spune că s-a

simplificat foarte mult, fapt care „se pare că ar duce la necesitatea revenirii la

pronunţarea divorţului religios printr-un act al episcopului care să însemneze de fapt

dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie despărţite pentru că fără

o astfel de dezlegare, desfacerea cununiei religioase sau divorţul religios nu are decât

caracterul unei îngăduinţe sau toleranţe a separării conjugale a celor ce divorţează, iar

nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existentă anterior cu binecuvântarea

bisericească... încetează să mai existe de la data pronunţării divorţului”.178

Socotindu-se în mod greşit că divorţul bisericesc nu ar desface de fapt

legătura pe care o creează Sfânta Taină a Cununiei, ar însemna că Biserica ar admite

bigamia şi concubinajul, prin îngăduirea şi administrarea celei de a doua şi a treia

căsătorii, dacă soţii sunt consideraţi numai formal despărţiţi.179

O altă greşeală se face atunci când doi soţi divorţaţi religios, căsătoriţi a doua

şi poate a treia oară, se întorc la prima relaţie, crezând că nu trebuie să primească din

nou Taina Cununiei.

176 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit.,p.104.177 Ibidem.178 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., p.575.179 Ibidem.

74


Ierarhul Irineu Mihăilescu a propus Sfântului Sinod al Bisericii noastre o

rânduială şi o formulă a unei rugăciuni corespunzătoare de dezlegare a legăturii de

taină a Sfintei Taine a Cununiei de către arhierei şi pronunţare a divorţului bisericesc,

pe care „a publicat-o în revista Mitropolia Moldovei din anul 1942”.180

Episcopului i s-a recunoscut în chip tradiţional, sau pe cale de obicei, o

putere şi un drept care prin natura sa face parte din puterea arhierească, anume acea

calitate pe care episcopul o are de a dezlega legătura de taină a cununiei. Dacă

episcopul nu ar avea această putere, „atunci toate divorţurile sau dezlegările de

căsătorii bisericeşti pe care le-au săvârşit episcopii până acum, ar trebui socotite nişte

înscenări sacrilege şi chiar hulitoare de Dumnezeu, pe care Biserica nu numai că le-a

tolerat, ci chiar le-a oficializat”.181

La baza acestor păreri greşite despre natura divorţului stau două teze sau

învăţături greşite, apărute ca inovaţii în Biserica Apuseană şi anume: învăţătura

conform căreia Taina Cununiei ar avea caracter indelebil şi aceea potrivit căreia nu

preotul este cel de administrează Sfânta Taină a Cununiei, ci cei care se căsătoresc şi

o administrează reciproc.182

Prin caracterul indelebil al Tainei Cununiei, se înţelege că harul comunicat

celor doi miri nu se şterge şi nu se pierde niciodată, deci nu pot divorţa niciodată. „Că

Ortodoxia a gândit şi gândeşte altfel, rezultă clar din faptul că ea a admis şi teoretic şi

practic, deci şi doctrinar şi practic, divorţul bisericesc, precum şi repetarea tainei

Cununiei, în cazul căsătoriei bisericeşti a doua şi a treia oară”.183

Cu privire la cea de a doua inovaţie, potrivit căreia preotul este cel ce

administrează Sfânta Taină a Cununiei, şi cei doi miri şi-o administrează reciproc,

rezultă că atât preotul cât şi episcopul dacă nu ei sunt cei care administrează taina,

atunci nu au putere nici de a dezlega această legătură. Totuşi în Biserica Romano-

Catolică papa este cel care are calitatea şi dreptul de a dezlega legătura tainei cununiei

„fapt care infirmă întregul eşafodaj teologic şi întreaga practică curentă a Bisericii

Apusene, prin care se etalează: indisolubilitatea căsătoriei, caracterul indelebil al

180 Ibidem, p.576.181 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.106.182 Ibidem, pp.106-107.183 Ibidem, p.107.

75


cununiei, nerepetarea acestei Sfinte Taine şi neputinţa de a fi dezlegată prin divorţ

legătura cununiei”.184

„Pentru a eluda în mod practic consecinţele care s-ar impune din

recunoaşterea învăţăturii şi practicii Bisericii vechi în privinţa căsătoriei, cununiei şi

divorţului, lucruri care se recunosc prin admiterea divorţului numai prin lucrarea

papei, în Biserica Apuseană ori de câte ori se pune problema unui divorţ se recurge la

trei stratageme şi anume: la declararea căsătoriei ca nulă sau inexistentă din momentul

încheierii ei, la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente, la aşa zisa

convalidare a căsătoriei în privinţa căreia ar exista îndoiala că ar fi căsătorie

adevărată, ori primejdia de a fi desfăcută pe calea admiterii simplei separaţii dintre

soţi, nu însă şi a divorţului”.185

VI.4. Efectele divorţului.

În Biserica Ortodoxă divorţul bisericesc este admis şi este socotit ca

producând efectul despărţirii complete a căsătoriei religioase. În Biserica Romano-

Catolică, divorţul apare doar ca o excepţie a papei şi doar atunci este socotit ca

producând efectul desfacerii căsătoriei.

În mod obişnuit divorţul nu este admis de romano-catolici, iar atunci când

soţii nu mai pot trăi împreună, se recurge la separaţia lor fizică şi gospodărească, ce se

numeşte „separaţie de pat şi masă”.186

Pe lângă efectul desfacerii reale şi complete a căsătoriei, privitor la divorţ

mai putem menţiona trei aspecte şi anume:

a) efectul asupra dreptului celor divorţaţi de a se căsători cu alte persoane

b) efectul asupra dreptului de a se recăsători între ele persoanele divorţate.

c) efectul asupra relaţiilor de înrudire în care s-au găsit persoanele în cauză

până la data divorţului.187

184 Ibidem.185 Diac.Prof.Dr.Ioan N. Floca, Încetarea..., pp.577-578.186 Ibidem, p.578.187 Ibidem.

76


În practica actuală, divorţul bisericesc nu prevede restricţii cu privire la

dreptul celor divorţaţi de a se recăsători cu alte persoane, dar, în practica veche a

Bisericii el producea anumite interdicţii şi anume:

a) „Sfânta Scriptură opreşte pe soţul vinovat să se recăsătorească

atâta timp cât trăieşte soţul nevinovat”.188

b) „oprirea soţului vinovat de a se căsători cu persoana din pricina

căreia s-a provocat divorţul”.189

c) „din vremea împăratului Justinian adică de prin sec.VI a început a

se permite şi căsătoria soţului vinovat, însă abia după trecerea a

cinci ani de la divorţ”190 şi

d) „văduva sau divorţata trebuie să aştepte un an, sau 10 luni până la

o a doua căsătorie, pentru a nu se face perturbaţio seminis; văduva

care nu respectă acest termen pierde data, iar bărbatul ce o ia

divorţată înainte de 10 luni de la divorţul ei, pierde dreptul de a

cere desfacerea căsătoriei, dacă află că ea este însărcinată”.191

În ce priveşte dreptul soţilor divorţaţi de a se recăsători între ei, divorţul

bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, deci recăsătorirea soţilor divorţaţi a fost

mereu admisă. În trecut, Codul Civil român nu permitea căsătoria soţilor divorţaţi dar

„Prin decretul nr.32 din 31 ianuarie 1954, această restricţie din Codul Civil a fost

abrogată şi ca urmare de atunci se permite şi în ţara noastră recăsătorirea soţilor

divorţaţi”.192

Relaţiile de înrudire în care se găseau soţii divorţaţi până la divorţ nu sunt

încetate, prin efectul divorţului bisericesc şi a celui civil, ci în mod obişnuit se

observă o răcire a lor. După divorţ se păstrează raporturile rudeniei de cuscrie între

aceia care, aceste raporturi se stabiliseră prin legătura căsătoriei de către soţii care

ulterior au divorţat. Rezultă că şi după divorţ „raporturile de înrudire stabilite prin

188 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.234.189 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.109.190 Ibidem.191 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.234.192 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, opt.cit., p.109.

77


căsătoria celor ce au divorţat, continuă să existe şi ca atare ele constituie impedimente

la căsătorie, exact ca şi în cazul când soţii respectivi nu ar fi divorţat”.193

CONCLUZII

Trebuie să reţinem că legislatorul şi interpretul autentic al întregii legislaţii

canonice sinodale, ecumenice, a primului mileniu a fost şi rămâne Biserica. Deci, nici

o autoritate individuală nu poate să-şi revendice dreptul de legislator sau interpret al

acestei legislaţii canonice sinodale, deoarece singurul organ legislativ suprem al

Bisericii a fost sinodul ecumenic.194

Credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaşte şi respecta

rânduielile şi normele prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea şi

cunoaşterea acestora, în viaţa de zi cu zi şi în mod special în vederea încheierii unei

căsătorii, el rămâne în graniţele legalităţii canonice, fiind ferit de sancţiunile

prevăzute pentru încălcarea dispoziţiilor canonice.195

Actele premergătoare şi pregătitoare pentru cununie sunt: logodna, strigările

sau vestirile şi timpul încheierii cununiei. „Logodna este promisiunea reciprocă dată

şi primită de două persoane de sex diferit de a încheia împreună în viitor o

căsătorie”196. Strigările sunt practicate în Biserică pentru a se afla dacă între cei doi

care vor să încheie o căsătorie, nu sunt piedici legale sau religioase, care s-ar opune

încheierii acesteia.

193 Ibidem, p.110.194 Rev.Prof.Dr. Nicolae Dură, Le Regime..., p.308.195 Pr.Prof.Dr.Nicolae Dură, Îndatorirea..., p.19.196 Dr.Dr.Valerian Şesan, op.cit., p.193.

78


Timpul încheierii cununiei a fost stabilit de Biserică, aceasta interzicând

cununia în zilele de post, care sunt destinate înfrânării şi căirii pentru păcate, iar nu

veseliei.

„Impedimentele la căsătorie şi cununie sunt lipsuri ale condiţiilor necesare

pentru încheierea căsătoriei şi administrarea Sfintei Taine a Cununiei”.197 Am văzut că

aceste impedimente sunt de mai multe feluri, unele lovind esenţa cununiei (lipsa

consensului liber; vârsta nepotrivită; impedimentul silei (vis) şi a fricii (metus) sau al

răpirii; impedimentul izvorât din lipsa facultăţii fizice, necesară pentru îndeplinirea

datoriei conjugale; impedimente cu privire la forma cununiei; cu privire la săvârşitor;

obligamente existente şi lipsa sentimentului religios; impedimente cu privire la

primitor: Rudenia cu cele trei aspecte ale ei) şi altele lovesc formalităţile de încheiere

ale cununiei.

Săvârşirea Sfintei Cununiei cu respectarea rânduielii stabilite de Biserică şi

rostirea corectă a formulei uneşte pe cei căsătoriţi pentru toată viaţa, din acest

moment creându-se anumite drepturi şi îndatoriri atât între cei doi cât şi între copiii

lor.198

În lumina mărturiilor canonice şi a ultimelor hotărâri luate de Biserica

Ortodoxă cu privire la căsătoriile mixte, putem concluziona: căsătoriile

interconfesionale şi interreligioase sunt interzise, iar în cazul în care sunt tolerate,

prin aplicarea iconomiei, slujba cununiei, trebuie să fie oficiată în Biserica Ortodoxă

de către un preot ortodox. Cu privire la posibilităţile şi formele de aplicare a

iconomiei depind de necesităţile practice de fiecărei Biserici Ortodoxe locale, care

are dreptul de a decide şi a judeca fiecare caz în parte. Privitor la copiii rezultaţi

dintr-o astfel de căsătorie, aceştia trebuie botezaţi şi educaţi în credinţa ortodoxă.

Căsătoria mixtă este admisă conform privilegiului paulin (I Corinteni VII, 12-16),

numai în cazul în care ea a fost încheiată înainte ca unul dintre soţi să fi fost

încreştinat. Canoanele 10 Laodiceea, 23 Ioan Postitorul nu admit căsătoria unui

creştin ortodox cu o persoană de altă credinţă, iar canoanele 31 Laodiceea şi 14, IV

ecumenic îngăduie această căsătorie, cu condiţia expresă ca soţul eterodox să

făgăduiască solemn – cu prilejul contractării căsătoriei – că va trece la Ortodoxie.

197 Arhid.Prof.Dr.Ioan Floca, op.cit., p.73.198 Prof.Iorgu D.Ivan, Căsătoria..., p.754.

79


Canonul 72 Trulan uniformizează practica canonică de până atunci, cu privire la

căsătoriile mixte şi interzice, în mod categoric, sub pedeapsa excomunicării,

asemenea căsătorii.

Biserica, în principiu este împotriva divorţului, acesta nefiind socotit un act

normal şi pozitiv, ci unul negativ, care provoacă multe suferinţe şi neajunsuri întregii

vieţi omeneşti. Biserica a socotit că, atunci când o căsătorie nu mai poate fi continuată

din motive grave, care fac să nu mai poată fi asigurat atât scopul natural cât şi cel

religios al căsătoriei, aceasta poate fi desfăcută prin pronunţarea divorţului, pentru a

se evita un rău mai mare.

„Viaţa creştinului este o continuă Nuntă în Biserică, nuntă care începe în

Botez, se împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos în Împărăţia

Veşnică; însuşirea de creştin nu presupune o cunoaştere teoretică a adevărului

Evangheliei, ci o trăire a acestuia”.199 Iată de ce un creştin ortodox trebuie să facă tot

ce-i stă în putinţă pentru a încheia o căsătorie canonică, prin care se primească de la

Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii, harul sfinţitor.

199 Pr.Dr.Vasile Gavrilă, Cununia, Viaţa întru Împărăţie, Prefaţă de P.S.Prof.Univ.Dr.Liviu (Laurenţiu),

Streza, Episcop al Caransebeşului, Tipografia „Tradiţia românească”, Bucureşti, 2004, p.351.

80


ANEXĂ200

1. Canonul 51 Apostolic.

„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul)

preoţesc, se ţine departe (se abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru

înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că

bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se

îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze (să se azvârle) din Biserică (să se

afurisească). Asemenea şi laicul.”.

2. Canonul 1 Sinodul IV Ecumenic.

„Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ţie canoanele aşezate de către sfinţii

Părinţi la fiecare sinod de până acum.”

3. Canonul 2 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan).

„Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceia, că este un lucru foarte bun şi de

mare însemnătate, ca şi de acum înainte să rămână tari (sigure) şi statornice, spre

tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor, cele optzeci şi cinci de canoane, care

au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi, cei mai înainte de noi, şi

care au fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.

200 Arhid.Prof.Dr.Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note ;i comentarii, Sibiu, 1991.

81


Dar devreme ce în aceste canoane, ni se porunceşte nouă să primim orânduirile

aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai

adăugat (introdus) prin oarecari rătăciţi (eterodocşi) unde lucruri mincinoase şi străine

dreptei credinţe (false), spre paguba Bisericii, şi care ne-au întunecat frumuseţea

cuviincioasă a dumnezeieştilor învăţături (dogme) – am făcut lepădarea cea de

cuviinţă a unor astfel de orânduiri, spre zidirea şi ferirea de primejdie (asigurarea) a

prea creştineştei turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învăţătura dată

(autentică) şi (întreagă) desăvârşită a apostolilor, născocirile mincinoasei vorbiri

eretice.

Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte canoane care au fost aşezate de

către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute optsprezece sfinţi

părinţi care s-au întrunit la Niceia şi ale celor de la Ancira, încă şi ale celor de la

Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra; iar către acestea şi (cele) ale celor de la

Antiohia Siriei dar şi ale celor din Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci

care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi ale celor

două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) –

Efesenilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de

asemenea şi ale celor din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor

ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate în

vremea lui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti, şi ale lui Teofil care a

fost arhipăstor al Alexandriei, şi ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăţi

a Alexandriei, dar şi ale lui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei şi martirul,

şi ale lui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul

(Taumaturgul), ale lui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasile

Arhiepiscopul Cezareei, ale lui Grigorie episcopul Nisei, ale lui Grigorie Teologul,

ale lui Amfilofie al Iconiei şi ale lui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al

Alexandriei şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceloraşi mari cetăţi a Alexandrinilor, ale

lui Chiril arhiepiscopul Alexandriei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei

de Dumnezeu păzite şi împărăteşti cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian,

care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el,

care canon a avut tărie (a statornicit), a fost în vigoare (în) locurile înaintestătătorilor

pomeniţi mai înainte (menţionaţi) şi numai după obiceiul predonisit lor. Şi nimănui să

82


nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate canoane sau a le lepăda (abroga) sau

a primi în afară de cele de faţă stabilite (existente) alte canoane, mincinos intitulate de

către unii care le-au alcătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul.

Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau încercând a-l

surpa, să fie învinuit, primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon

împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit.”

4. Canonul 1 Sinodul VII Ecumenic.

„Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile

canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm

împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: <<Întru

calea mărturiilor toate m-am desfătat ca întru toată bogăţia>> (Psalmul 118, 14) şi:

<<Ai poruncit ca mărturiile toate să fie dreptate în veac; înţelepţeşte-mă şi viu voi

fi>> (Psalmul 118, 138-144).

Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac

mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident), că ele rămân

neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel:

<<Acestora nu este a li se adăuga (nimic), şi nici nu este să se scoată (ceva)

dintr-însele>> (5 Moise 12, 32). Şi dumnezeiescul Apostol Petru, proslăvindu-se întru

ele strigă: <<Spre care şi îngerii doresc să privească>> (I Petru 1, 12), şi Pavel zice:

<<Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar binevesti vouă, în afară de ceea ce v-am

binevestit noi vouă, să fie anatema>> (Galateni 1, 8).

Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-se de ele ca

şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim), primim în inimile

noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce

sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, de preaslăviţilor apostoli, ale celor

şase sfinte sinoade ecumenice şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor

astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei, toţi sunt luminaţi de către

unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun anatemei,

şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei pe care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi pe cei

83


care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitemiei) şi

noi aşijderea îi supunem. Căci dumnezeiescul apostol Pavel care s-a urcat în al treilea

cer şi a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: <<Fără iubire de argint să fie

purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de faţă (pe care le aveţi)>>. (Evrei 13, 5).

5. Canonul 98 Sinodul VI Ecumenic (Trulan).

„Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă

logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter”.

6. Canonul 69 Sfântul Vasile cel Mare.

„Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind

oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără

logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi slujitorul bisericesc.”


„ Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte

cu alţii, nu se cade a-i primi mai înainte, până a nu se lua acelea de la dânşii şi a se da

în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea aceştia să le ia, sau să renunţe la ele,

iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în

socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi

de ar voi ei a o da lui, să se staornicească căsătorie, iar de nu vor voi, să nu se

silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să

recunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este

hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se

tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea a se primi la ascultare; iar în al treilea

spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la

jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun”.

8. Canonul 27 Sinodul IV Ecumenic

„Sfântul Sinod a orânduit (hotărât), ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de

căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din

treapta lor, iar dacă ar fi laici să fie daţi anatemei”.

84


9. Canonul 92 Sinodul V Ecumenic este identic cu Canonul 27 de la Sinodul

IV Ecumenic.


„În privinţa celor ce răpesc, nu avem un canon vechi, ci am exprimat socotinţa

noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune atât dânşii cât şi cei ce răpesc

împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se va face cu silă, nu este a se da socoteală,

dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului, iar văduva

este stăpână pe sine, şi stă în voia sa de a urma pe răpitor, drept aceea noi nu avem să

purtăm grijă de aparenţele exterioare”.

11. Canonul 21 Apostolic

„Dacă cineva a devenit eunuc (scopit, famen) din sila oamenilor, sau dacă în

persecuţie a fost lipsit de cele ale bărbaţilor, (sau dacă aşa s-a născut, şi este vrednic)

acela să se facă (să devie) episcop.”

12.Canonul 24 Apostolic.

„Laicul castrându-se (scopindu-se) pe sine însuşi, să se afurisească trei ani,

căci este pizmaşul propriei sale vieţi.”


„Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină

(ţiitoare), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva

din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti)”.


„Dacă vreun laic, alungându-şi pe soţia sa, ar lua pe alta sau pe una părăsită de

altul, să se afurisească”.

15.Canonul 46 Sfântul Vasile cel Mare.

85


„Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe un timp,

apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din

neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă, însă mai bine este dacă rămâne aşa.”


„Părinţii au trecut sub tăcere poligamia ca pe o faptă dobitocească şi cu totul

străină de neamul omenesc – iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult

decât desfrânarea. Drept aceea este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună

canoanelor; adică un om tânguindu-se şi trei ani prosternându-se apoi să fie primiţi”.


„Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul, adulteră este tot timpul cât

vieţuieşte cu acela”.

18.Canonul 8 Sinodul I Ecumenic.

„În privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva (curaţi) iar acum (se reîntorc)

vin la soborniceasca şi apostoleasca biserică, i s-a părut sfântului şi marelui sinod, ca

punându-şi mâinile asupra lor să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine

ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma

dogmele bisericii soborniceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune

(împărtăşire) şi cu cei căsătoriţi a doua oară şi cu cei care au căzut în vremea

prigoanei (persecuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă), şi s-a

hotărât sorocul (termenul de iertare), aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate

dogmele bisericii soborniceşti. Prin urmare aceştia toţi, fie că sunt în sate, fie că sunt

în oraşe, numai singuri cei cari s-ar găsi hirotoniţi (adică) cei ce găsesc în cler, să fie

în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare), iar dacă acolo unde este (există)

episcop sau presbiter al bisericii soborniceşti, se reîntorc (revin) oarecari (dintre

clericii catari), este învederat că episcopul bisericii va avea vrednicia de episcop, iar

acela ce se numeşte episcop la aşa zişii catari, va avea vrednicia de presbiter; afară

numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-l împărtăşească pe acesta la

cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru (atunci), pentru ca totuşi să se

86


vadă că este în cler, să-i să se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să

nu fie doi episcopi într-o cetate”.

19. Canonul 1 Sinodul al V/lea Local de la Laodiceea.

„Am hotărât potrivit canonului bisericesc, ca celor care liber şi legiuit s-au

împreunat prin nunta a doua, şi nu s-au căsătorit clandestin, după ce a trecut un timp

scurt, pe care l-au petrecut în rugăciuni şi posturi, după iertare trebuie să li se dea

împărtăşirea”.

20. Canonul 3 Sinodul al II-lea local de la Neocezareea.

„Pentru cei ce cad în mai multe nunţi este învederat timpul hotărât pentru

penintenţă, dar întoarcerea şi credinţa lor le scurtează timpul penitenţei.

21. Canonul 7 Sinodul al II-lea Local de la Neocezareea.

„Presbiterul să nu mănânce la nunţile celor căsătoriţi a doua oară, deoarece

nunta a doua cere penitenţă; cine va fi acel presbiter, care prin participarea sa la

ospătare aprobă aceste nunţi?”.

22. Canonul 54 Sinodul VI Ecumenic.

„De vreme ce dumnezeiasca Scriptură, ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel:

„Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei” (3 Moise 18, 6);

de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înşirat) în canoanele sale proprii câteva

dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă

gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulţimea numirilor celor

ruşinoase, ca să nu spurce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin numiri

îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.

De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a

căsătoriilor celor nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit)

împreună să arătăm mai pe faţă (neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de

acum înainte, ca să cadă sub canonul de 7 ani, - de bună seamă după ce aceia s-au

87


despărţit de însoţirea nelegiuită, - cel ce s-a împreunat cu vara sa, (dintâia) spre

însoţire de nuntă (căsătorie), sau tatăl şi fiul, cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu

două fete surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori”.


„Legăturile de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca

una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor”.

24. Canonul 11 Timotei Alexandrinul.

„De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta

este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se însoţi ar fi chiar sora

celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvărşească producerea?

Răspuns: Aţi zis odată, dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, deci de

este nelegiuită nunta, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine”.


„Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri,

avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi

sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile. Iar obiceiul acesta este acest fel. Dacă cineva

stăpânit fiind cândva de patima necurăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două

surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în

obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic

altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar

fiindcă cel ce a scris epistola, cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viaţă

răul acesta atât de mare, este de nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii,

cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia

decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe

sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă” (18, 18). Deci

lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei.

88


La ceasta dar, mai întâi zic că câte le spune Legea, celor ce sunt în Lege le grăieşte.

(Rom. 3, 19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât şi sâmbetei, şi ceva să

se potrivească plăcerilor noastre ne-am supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar

de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru

Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeie peste sora ei. Am răspuns ceea

ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea

ce s-a retăcut din adaosul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce

spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe

soţia ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se potriveşte şi la aceea. Dar

este scris, zice: „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce

este libertă de gelozie. Deci înlăturându-se pricina de gelozie, pentru care a oprit

împreună însoţirea amândorura, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar vom zice,

acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dă

libertate la fel pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie revenind puţin la cele în urmă

leghiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrăţişează tot

felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos

Israelă şi pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: <<După

obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului

Canaan întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi >>

(III, Moise, 18,3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era

încetăţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de

păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necunoscut, din cauza

aversiunii faţă de faptele ruşinoase.

Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel

mai mic? Legiuitorul a procedat astfel, fiindcă în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii

aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise,

ori cele retăcute a le iscodi? În acele lege nu este scris că nu se crede ca tatăl şi fiul

deodată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar, proorocul a socotit că acest lucru este

vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: <<Fiul şi tatăl intră la aceeaşi

slujnică>> (Amos 2, 7). Dar, câte alte feluri de necurate patimi a născucit învăţătura

demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a retăcut, nevrând să spurce

demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri

89


generale, precum zice şi apostolul Pavel: <<Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să

nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor (Efeseni 5, 3), înţelegându-se

sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor, astfel că

tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor, libertatea de înfăptuire. Iar

eu zic că nici nu s-a refăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte

strict, căci acea expresie: <<Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a

descoperi ruşinea lor>> (Moise 18, 6), cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar

fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi

ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe

mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe mama sa,

nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi

dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său;

căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci

mărturisesc fiecăruia, care mă consultă asupra căsătoriei, că <<va trece chipul lumii

acesteia şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea>>. (I

Corinteni 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: <<Creşteţi şi vă înmulţiţi>>

(I Moise 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua

este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare.

<<Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se>> (I Corinteni 7, 9), zice, iar nu şi

căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc

sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din

vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de

căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? Căci ambele se potrivesc lor din

cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea

ce este datoare a-i ocroti în locul mamei, nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci

numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte, chiar şi duşmanii se împacă cu

cei morţi; naşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că dacă

cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă; iar dacă

năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească <<pentru ca să se

înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie, şi cinste, iar nu întru patima poftei>> (I

Tesaloniceni 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog

90


însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se

împământenească în ţinutul nostru, că să rămână în acele locuri unde a odrăslit.”.

26. Canonul 53 Sinodul Trulan.

„De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura

trupurilor, iar noi am aflat că în oarecare locuri unii primesc copii din sfântul şi

dătătorul de mântuire botez, şi după aceea încheie însoţire de nuntă, (căsătorie) cu

mamele văduve ale acelora, orânduim ca de la (canonul) de faţă, nimeni să nu mai

facă un lucru ca acesta. Iar dacă oarecare ar fi prinşi făcând acest lucru, după canonul

de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoţire nelegiuită,

iar apoi să fie supuşi arătărilor (pedepselor) celor pentru desfrânaţi”.

27. Canonul 12. Sinodul I Ecumenic.

„Iar cei ce sunt chemaţi de har şi au arătat cel dintâi zel (pornire) şi au lepădat

cingătorile, iar după aceea s-au întors ca câinii la propria lor vomitură, încât unii şi

arginţi (bani) au cheltuit şi prin daruri au izbutit să ajungă din nou la slujba din oaste,

aceştia zice ani să se plece (să cadă, să se umilească), după timpul de trei ani al

ascultării. Dar la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii. Iar câţi

arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică şi cu lacrimi şi

cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor

împărtăşi neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), episcopului

fiindu-i îngăduit să hotărască (să dispună) ceva şi mai omenos (blând) cu privire la

aceştia. Iar câţi au suferit (suportat) cu nepăsare (îndreptarea de la rugăciuni) şi au

socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparenţa) intrării în biserică, să

plinească întru totul (întocmai, pe deplin) timpul (penitenţei).


„Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine

Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor) să încheie

căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta să fie afurisite (excomunicate). Dar am

orânduit (hotărât), ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ

(umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea”.

91


29. Canonul 2 Sinodul local de la Ancira.

„Aşijderea şi diaconii, care au jertfit idolilor după aceea iarăşi s-au luptat

pentru credinţă, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă sfântă, şi de a

aduce pâinea sau paharul, sau de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor

băga de seamă la aceştia vreo râvnă, sau umilinţa blândeţii, şi ar voi să le dea ceva

mai mult, sau să-i ierte, dânşii au puterea să facă acest lucru”.

30. Canonul 15 Sinodul local de la Gangra.

„Dacă cineva şi-ar părăsi copiii săi, şi nu i-ar mai creşte şi nu i-ar îndrepta cât

atârnă de el, spre cuvenita cinstire de Dumnezeu, ci sub pretextul ascezei i-ar neglija,

să fie anatema”.

31. Canonul 16 Sinodul local de la Gangra.

„Dacă oarecare fii s-ar depărta de părinţi, mai ales de cei credincioşi, sub

pretext de evlavie şi nu ar da cuvenita cinste părinţilor, preferându-se de către ei

evlavia, să fie anatema”.

32. Canonul 72 Sinodul V-VI Ecumenic (Trulan).

„Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia

eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci

ele s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria

(nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsătoria (însoţirea nelegiuită să se dezlege); -

căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu

lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva al călca

cele orânduite de noi, să se afurisească.

Iar dacă oarecare găsindu-se încă în necredinţă, şi, nefiind încă număraţi în

turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit), întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul

dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut,

(stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă), razele

dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să

vieţuiască cu soţul cel credincios, sau dimpotrivă, - cel necredincios cu soţia cea

92


credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: <<Căci bărbatul

necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin

bărbat>> (I Corinteni 7, 14)”.

33. Canonul 31 Sinodul local de la Laodiceea.

„Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie, sau a se da fiii sau fiicele

după eretici, ci mai ales a-i lua, adică ar făgădui că se fac creştini”.


„De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi

cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orânduit (hotărât) să

nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel

de căsătorie au şi dobândit copii, dacă au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuţi

dintr-înşii, să-i aducă pe aceştia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în

comuniunea Bisericii soborniceşti), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie

permis) să-i boteze pe aceştia la eretici, şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu

iudeu ori cu păgân, decât numai dacă faţa (persoana) care va să se lege (prin

căsătorie) cu cel ortodox, ar făgădui (promite) că va trece la credinţa ortodoxă. Iar

dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a Sfântului Sinod, să fie supus

pedepsei canonice”.

35. Canonul 10 Sinodul local de la Laodiceea.

„Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe

fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei”.

36. Canonul 23 Sfântul Ioan Postitorul.

„Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună

cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar

de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească”.

37. Canonul 21 Sinodul local de la Cartagina.

93


„Aşijderea s-a hotărât ca copiii clericilor să nu se căsătorească, cu păgânii sau

cu ereticii”.

38. Canonul 8 Sinodul local de la Neocezareea.

„De se va vădi în public că soţia cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca

acela nu poate veni în slujba preoţească. Iar, dacă dânsa va comite adulter după

hirotonie, el este dator să o demită; iar de va vieţui cu dânsa, nu poate ţine slujba ce i

s-a încredinţat”.

BIBLIOGRAFIE

OPERE DE REFERINŢĂ

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

Ortodoxă, Bucureşti, 1988;

2. Branişte, Pr.Prof.Dr.Ene;

Branişte, Prof.Ecaterina Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,

Ed.Diecezană, Caransebeş, 2001;

3.Bria Pr.Prof.Dr.Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;

4. Boroianu, Pr.Dr.D.G., Dreptul bisericesc. Principii de drept,

Organizaţiunea Bisericii Române, vol.II. Tipografia

editoare, Dacia; P. Iliescu şi D,Grosu, Iaşi, 1899;

94


5. Dură, Rev.Pr.Prof.Dr.Nicolae, Le Regime De la Synodalité Selon La

Legislation Canonique Conciliaire, Oecuménique, Du

I er Millénaire, Bucureşti, 1999;

6. Enchiridionu adică Carte manuale de canoane ale unei

scântei, sobornicesci, şi apostolesci Biserici cu

Comentare de Andreiu Baronu de Siagun´a,

Tipografia archidiecesana, Sabüu, 1871;

7.Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina

Tradiţiei Ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu,

Editura „Christiana”, Bucureşti, 1994;

8. Floca, Arhid.Prof.Dr.N.Ioan, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi

administraţie bisericească, vol.II, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii


9. Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii,

Sibiu, 1991;

10. Gavrilă, Pr. Dr. Vasile, Cununia, Viaţa întru Împărăţie, Prefaţă de

P.S.Episcop al Caransebeşului, Tipografia

„Tradiţia românească”, Bucureşti, 2004;

11. Mihoc, Pr.Dr. Constantin, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile

marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura

Teofania, Sibiu, 2004;

12. Mladin, Mitropolit Dr.Nicolae, Bucevsci, Prof. Diac.Dr.Orest, Pavel, Prof.

Dr.Constantin, Zăgrean, Prof. Diac.Dr.Ioan, Teologia

Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, vol.II,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

95



13. Milaş, Dr.Nicodim, Canoanele Sinoadelor ecumenice, traducere de

Pr.U.Kovincici şi Pr.Prof. N.Popovici, vol.I,

Tipografia Diecezană, Arad, 1931;

14. Idem. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de

comentarii , traducere de Pr.U.Kovincici şi

Pr.Prof. N.Popovici, vol.II, partea I,

Tipografia Diecezană, Arad, 1934, Partea a II-a

Tipografia Diecezană, Arad, 1936;

15. Sachelarie, Arhim.Nicodim, Pravila bisericeacă, ediţia a II-a, Editura Valea

Plopului, Prahova, 1996;

16. Şesan, Dr.Dr.Valerian, Curs De Drept Bisericesc Universal, ediţia a IV-a,

Îngrijită de Dr.Dr.Milan Şesan. Prof. Univ,

Tipografia „Mitropolitul Silvestru” Cernăuţi, 1942;

ARTICOLE ŞI STUDII

1. Alexe, Magistrand C.Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în

„Studii Teologice”, VII (1995), nr.5-6,

p.368-381.

2. Alexe, Pr.Prof.Dr.Ştefan, Dialogul teologic oficial ortodoxo-vechi-catolic,

în „Ortodoxia” XL (1988), Nr.1, p.15-30;

3. Idem, Relaţiile actuale ale Bisericii Ortodoxe cu

Biserica Romano-Catolică, Dialogul Teologic , în

„Ortodoxia” XL (1988), Nr.3, p.11-28;

4. Branişte,Magistrand Pr.Marin, Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre

familie, în „Studii Teologice”, IX (1957),

96


Nr.1-2, p.125-151;

5. Branişte, Pr.Prof.Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele

Taine, în „Ortodoxia”, X, (1959), Nr.4, p.513-

517;

6. Căciulă, Pr.Dr.N.Olimp, Proceduri sinodale în dreptul matrimonial, în

„Biserica Ortodoxă Română”, LI, (1933), Nr.7-8,

p.346;

7. Chirvasie, Pr.Magistrand, Gh.Ioan, Slujitorul tainei nunţii în cele trei

confesiuni creştine, în „Ortodoxia” XI (1959),

Nr.2, p.218-233;

8. Ciucur, Drd.Marcel, Problema căsătoriilor mixte în lumina documentelor

oficiale şi a propunerilor inteconfesionale, în ultimul

deceniu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LI

(1975), Nr.1-2, p.61-73;

9. Dură, Pr.Prof.Nicolae, Căsătoriile mixte în lumina învăţăturii şi practicii

Canonice ortodoxe, în „Ortodoxia” XXXIX

(1988), Nr.1, p.92-113;

10. Idem, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în

lumina sfintelor canoane, în „Altarul Banatului”

XLIII; (1993), Nr.10-12, p.18-26;

11. Ennescu, Pr.C., Despre rudenie în dreptul canonic şi în dreptul

civil, în „Biserica Ortodoxă Română”, XX,

(1897), Nr.7, p.661-674;

12.Erbiceanu, C., Despre căsătorie, în „Biserica Ortodoxă Română”,

97


XXII, (1899), Nr.12, p.1081-1135;

13. Floca, Diacon, Prof.Dr.N.Ioan, Încetarea şi desfacerea căsătoriei civile şi a

cununiei religioase sau divorţul în lumina

învăţăturii creştine, în „Mitropolia

Ardealului”, XXIX (1974), Nr.10-12,

p.572-579;

14. Idem, Impedimente la căsătorie şi cununie, în

„Mitropolia Ardealului”, XXXIV

(1989), Nr.1, p.30-36;

15. Idem, Rudenia ca piedică (impediment) la

căsătorie şi cununie, în „Studii Teologie”,

XLIV (1992), Nr.1-2, p.17-32;

16. Galeriu, Pr.Magistrand Constantin, Taina minţii, în „Studii Teologice” XII

(1960), Nr.7-8, p.484-499;

17. Ivan, Prof.D.Iorgu, Codul familiei, în „Biserica Ortodoxă

Română”, LXXII (1954), Nr.4, p.467- 483;

18. Idem, Căsătoria – Sfânta taină a bisericii şi

instituţie juridică a statului, în „Biserica

Ortodoxă Română”, CI (1983), Nr.9-10,

p.732-755;

19.Jemăneanu, Pr.C., În chestiunea recăsătoriei preoţilor, în

„Biserica Ortodoxă Română”, LXXII

(1930), Nr.6, p.567-569;

98


20. Manolache, Anca, Consideraţii despre taina cununiei în cadrul

misteriologiei ortodoxe, în „Mitropolia

Banatului”, XXXI (1981), Nr.4-6,

p.308-321;

21. Mihuţ, Drd.Diac.Miron, Legislaţia română cu privire la căsătorie şi

familie în ultimii douăzeci de ani, în

„Biserica Ortodoxă Română”,

LXXXV (1967), Nr.1-2, p.210-230;

22. Moldovan, Pr.Conf.Ilie, Taina nunţii, în „Ortodoxia”, XXXI (1979),

Nr.3-4, p.511-531;

23. Paschia, Pr.Gh., Familia şi raporturile dintre membrii ei, în

„Biserica Ortodoxă Română”, CIII (1985),

Nr.1-2, p.100-109;

24. Pavel, Prof.C.Const., Probleme morale cu privire la căsătorie şi

familie, în Biserica ortodoxă Română”,

LXXXV (1967), Nr.1-2, p.126-144;

25. Răducă, Diac. Asist.Dr.V., Căsătoria în perspectivă ortodoxă de P.Jean

Meyendorff, traducere din limba engleză de

Lucette Marçais, colecţia «L´Echelle de

Jacob», Imca – Press, Paris, 1986, în

„Studii Teologice”, XLII (1990), Nr.2,

p.138-141;

26. Samureanu, P.George, Despre căsătoriile mixte, în „Bisrica

Ortodoxă Română”, XIII (1889), Nr.8,

p.487-489;

99


27. Slevoacă, Pr. Ştefan, Căsătoria creştină, în „Mitropolia Moldovei

şi Sucevei”, (1967), Nr.9-10, p.612-615;

28. Idem, Împotriva divorţului, în „ Mitropolia

Moldovei şi Sucevei”, (1968), Nr.1-2,

p.50-53;

29. Soare, Pr.Dr.I.Gheorghe, Impedimentele de căsătorie şi motivele de

divorţ, în „Biserica Ortodoxă Română”,

LXI (1943), Nr.4-6, p.230-264;

30. Idem, Impedimente la căsătorie. Necesitatea

asigurării unei practici uniforme în

toată Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”,

XIII (1961, nr.4, p.576-589);

31. Stan, Pr.Prof.Liviu, Noul cod al familiei, în „Mitropolia

Olteniei”, (1954), Nr.4-6, p.162-172;

32. Idem, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate

de Vatican în privinţa lor, în „Studii

Teologice”, XX, (1968), Nr.7-8, p.487-497;

33. Şesan, Prof.Dr.Milan, Obligativitatea căsătoriei bisericeşti după

canonistul Dr.Valerian Şesan, în Biserica

Ortodoxă Română”, LIX (1941), Nr.9-10,

p.518-535;

100


Curiculum Vitae

Subsemnatul, Niţă Ion Lucian, m-am născut la 13 septembrie 1981, în

orasul Zimnicea, judetul Teleorman, din părintii Gheorghe şi Liliana Niţă.

Am urmat cursurile Scolii Generale – clasele I-V în Satul Fântânele şi

VI-VIII la Şcoala Generală nr.7 din oraşul Feteşti.

În perioada 1996-2001 am urmat cursurile Seminarului Teologic

Liceal Ortodox din Slobozia.

101


Începând cu luna octombrie 2000 am fost angajat cântăreţ bisericesc la

Parohia Feteşti Gară II, Protoieria Feteşti.

În perioada 2001-2005 am urmat cursurile Facultăţii de Teologie –

Secţia Pastorală din cadrul Universităţii „Ovidius” – Constanţa.

Niţă Ion Lucian

102


Declaratie

Subsemnatul Niţă Ion Lucian, candidat la titlul de licenţiat în teologie,

declar că la elaborarea lucrării « CĂSĂTORIA DUPĂ LEGISLAŢIA

CANONICĂ ORTODOXĂ », nu am folosit alte lucrări decât cele

menţionate în lista bibliografică şi în aparatul critic şi că lucrarea îmi

aparţine în întregime.

31 Mai 2005

Niţă Ion Lucian

103

model licenta finala teologie

Documents