UNIVERSITATEA BUCUREŞTI, FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ, SPECIALIZARE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂCoordonator ştiinţificProf. univ. dr. Doru Buzducea Absolvent

Elena Garofiţa RupaBucureşti 2014

CONSECINŢELE ABANDONULUI ŞCOLAR ASUPRA TINERILOR DE ETNIE ROMĂ

Coordonator ştiinţificProf. univ. dr. Doru Buzducea Absolvent Rupa Elena Garofiţa

CUPRINSINTRODUCERE...........................................................................................1

Cap.I. O SCURTĂ ISTORIE A ROMILORI.1. Originea romilor. Fenomenul de migraţie………………………………………... 2I.2. Romii în România....................................................................................................5I.3. Înrobirea. Dezrobirea romilor în Ţările România.……..………………….......…..7I.4. Exterminarea romilor. Holocaustul……………………………...…….......……..13I.5. Politica de exterminare a romilorsub regimul Antonescu………………………………..……………………………...16Cap. II.ROMII ÎN ISTORIA RECENTĂ A ROMÂNIEIII.1. Romii sub regimul comunist……………………………………..……………..19II.2. Urmările politicilor lui Ceauşescu………………………………………….…...23II.3. Afirmare socială. Implicarea în politică a romilor…….……...………………... 25III.4. Noi tendinţe…...……………………………….……………………………….28Cap. III. ROMII ÎN PERIOADA ACTUALĂIII.1. Familia romă. Căsătoria timpurie……………………………..………….….... 31III.2. Categoriile de romi……………...…………………………………………….. 34III.3. Fenomenul educaţional în viaţa romilor………………………………………. 39III.4. Excluziune socială şi discriminare………………………………………...….. 41Cap. IV.METODOLOGIA ŞI ANALIZA CERCETĂRIIIV.1 Metodologia Cercetării

IV.1.1. Motivaţia cercetării…………...…………………………………….. 44IV.1.2. Obiectivele cercetării…………………….………………………..... 45IV.1.3. Universul cercetării……………………………………………...….. 45IV1.4. Ipoteze……………………………………………………………...... 45IV1.5. Metode de colectare a datelor……………………………………...... 46IV.1.6. Instrumente de colectare a datelor…………………..……………..... 46IV.2. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR…………..….…………….... 47CONCLUZII FINALE – Corelare cu o scurtă poveste vieţii………….………….... 56RECOMANDĂRI…………………………………………………………………... 59BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂANEXE

INTRODUCEREMinoritatea romă este a doua minoritate etnică naţională a României, după unguri.În ceea ce priveste această etnie sunt întâlnite o serie de fenomene sociale care au stârnit de-a lungul

timpului interesul pentru cercetări ample în diferite direcţii.Pe lângă fenomene ce vizează etnia romă, precum sărăcia, excluziunea socială, respingere etnică,

discriminare şi marginalizare etc., un fenomen social ce ocupă un loc aparte în studiile de specialitate şi în viaţa socială românească, îl reprezintă fenomenul de abandon şcolar.

Abandonul şcolar în rândul tinerilor de etnie romă a luat amploare mai ales în perioada postdecembristă. Politicile sociale de incluziune, facilitare a accesului la educaţie şi oferire de şanse egale, s-au făcut resimţite mai ales după 1989.

În ciuda acestor politici implementate după căderea regimul comunist, societatea românească se află într-o continuă încercare de diminuare a abandonului şcolar respectiv într-o continuă încercare de integrare şcolară şi socială a minorităţii rome.

Discriminarea etniei rome este o realitate chiar dacă de cele mai multe ori mascată.Stereotipurile şi prejudecăţile faţă de etnia romă din metalul colectiv sunt efectele perpetuate în timp de

către o istorie de suferinţă, o istorie care de-a lungul secolelor a indus un statut de inferioritate romilor ca rasă.Societatea românească încearcă de asemeni combaterea discriminării şi excluziunii sociale, prin diferite

programe şi politici naţionale sau prin intermediul instituţiilor europene.

În cercetarea ce urmează vor fi prezentate informaţii legate de situaţia din trecutul dar şi din perioadă recentă a etniei rome, începând de la migraţia acesteia dinspre India spre Europa şi până în perioada actuală. În cercetarea practică se vor expune concluziile deduse din lucrul pe teren în ceea ce priveşte consecinţele abandonului şcolar asupra etniei rome şi nu numai.

Restul explorării aceste lucrări rămâne la latitudinea distinsului cititor.

Cap.I. O SCURTĂ ISTORIE A ROMILORI.1. ORIGINEA ROMILOR. FENOMENUL DE MIGRAŢIE

Literatura de specialitate a rezervat un loc aparte pentru ştiinţa numită generic ţiganologie, o disciplină ce se ocupă de studierea romilor şi a fenomenelor legate de viaţă şi modul de desfăşurare al vieţii acestora (Achim, 1998, p.10).

În anul 1998 apare studiul cercetătorului Viorel Achim care aduce în prim - plan istoria romilor în România, o primă tratare cuprinzătoare dedicată trecutului romilor de la evul mediu până după prăbuşirea totalitarismului comunist.

Un prim element care defineşte populaţia de romi este lingvistica, limba romani fiind asemănată cu limba sanscrită, limba veche a indienilor.

În urma studiului din prima lucrare ştiinţifică modernă dedicată romilor, autorul german Grellmann a concluzionat că populaţia romă este de origine indiana (Grellmann apud Achim, 1998, p.11).

Acesta concluzie a lui Grellman a fost întărită de către cercetările filologice care au arătat că limba vorbită de populaţiile rome, numită şi romanes sau romani, se înrudeşte riguros cu limba sanscrită şi face parte din familia limbilor indo-europene.

Deoarece limba romani are elemente comune cu limbile vorbite în subcontinentul indian, însă se înrudeşte de asemeni şi cu limbile neoindiene, cercetările nu au putut stabili exact din ce regiune, grup etnic, provin romii. De-a lungul studiilor s-a optat fie pentru nord-vestul Indiei, fie pentru centrul Indiei.

Nomadismul este caracteristica specifică populaţiilor indo-europene, în spaţiul indian modul de viaţă nomad fiind şi în prezent întâlnit. De-a lungul timpului, mişcările de populaţii din aceste zone au fost frecvente iar cercetările au fost insuficiente, drept pentru care nu se cunoaşte cu exactitate locul de unde au pornit romii în migraţia lor spre Europa, şi nici cauzele care i-au determinat să îşi părăsească locul primitiv.

Migraţia romilor din zona Indiei spre Europa s-a desfăşurat într-un timp îndelungat şi au fost lăsate puţine urme istorice însă lingvistica a ajutat la reconstruirea traseului parcurs de către romi în migraţia lor.

S-a constatat că, pe parcursul migraţiei lor, romi nu au păstrat cuvintele şi structurile gramaticale pur indiene, ci le-au împrumutat de la diferite popoare cu, care ei au intrat în contact, împrumuturile de cuvinte explicând dialectele vorbite de romi în diferite ţări din Europa.

Franz Miklosich, marele lingvist de origine germană, a studiat aceste dialecte din prisma împrumuturilor şi a stabilit traseul parcurs de romi în migraţia lor din India spre Europa.

În urma studiului său, F.Miklosich a concluzionat că majoritatea dialectelor vorbite de romi cuprind elemente persane (“balano”- de porc; “grasni”- iapă etc) şi armeneşti (“pursuka” - firimituri), ceea ce arată trecerea romilor prin Persia şi Armenia (Miklosich, 1872, cap. VIII, p.52, cap IX, p.22, 26).

De asemeni, lingvistul a identificat în dialectele limbii romanes existenţa cuvintelor provenite din greaca medieval precum şi a fondului slav, dovadă a trecerii romilor prin Imperiul Bizantin respectiv prin Peninsula Balcanică.

Acelaşi cercetător afirmă că, în dialectele romilor din Europa Centrală, sunt prezente într-o proporţie mică cuvintele româneşti care denotă trecerea romilor şi prin spaţial românesc.

În cele din urmă, în studiul său, Miklosich găseşte în dialectele limbii romani din Anglia, Polonia, Rusia, Finlanda şi Scandinavia, elemente de origine germană care demonstrează trecerea romilor prin spaţiile nemţeşti. Iată câteva exemple din lucrarea marelui lingvist (Miklosich, 1872, cap.VII, p.3-89, cap.VIII, p.4-99, cap. IX, p. 4-30):

Cuvinte de origine greacă: “akana”- acum, “angar”- cărbune, “angrusti”- inel, “bori”- noră, “buti”- lucru, “gad”- camaşă, “luludi”- floare, “manuş”- om, “pani”- apă, “phral”- frate, “phurum”- ceapă, “raklo/i”- tanar/ă etc.

Cuvinte de origine slavă: “pori”- coadă, “pokin”- a plăti etc.Cuvinte origine maghiară: “moro”- prieten, “phar”- a sparge, “phukav”- a spune sau a întreba” etc.Cuvinte de orogine română: “doros”- dor, “altari”- altar, “akhardo”- găsit etc.Această metodă lingvistică a ajutat la reconstruirea traseului migratoriu al romilor urmând ca ulterior

cercetările istorice să confirme în mare parte concluziile lui Micklosich. În general s-a afirmat că migraţia romilor din India spre Europa s-a desfăşurat între secolele IX şi XIV, în

mai multe etape. Izvoarele istorice arată că în preajma secolului al IX- lea, în Persia a ajuns o populaţie de romi pe care

perşii o numeau Luli sau Luri. Sosirea romilor în Imperiul Persan a fost posibilă odată cu mişcările de populaţie dinspre răsărit sau datorită expediţiilor militare persane din India.

Existenţa termenilor armeni în limba romilor din Europa arată că aceştia au petrecut un timp îndelungat în vechea Armenie.Ulterior romii au migrat către Imperiul Bizantin, în preajma secolului al XI-lea pătrunzând în Asia Mică şi în teritoriile de limba greacă.

Intrarea lor în Imperiul Bizantin s-a desfăşurat printr-un proces gradual de unde au căpătat şi denumirea etnică de ţigani, denumire utilizată şi în prezent. Pentru a numi populaţia de romi, grecii foloseau termeni precum athinganos sau atsiganos, termeni ce erau asociaţi cu noi veniţii.

Într-un studiu recent, cea mai veche atestare sigură a romilor în Imperiul Bizantin, a fost menţionată într-o scrisoare a patriarhului Constantinopolului, Gregorios Îl Kiprios (1283-1289), scrisoare în care patriarhul vorbeşte despre taxele pe care atsiganii şi egiptenii le datorau Imperiului.

În migraţia lor, romii au plecat din Asia Mică şi au pătruns în Tracia în jurul secolului al XIV-lea, moment considerat istoria europeană a romilor. De aici se susţine că romii au început să se răspândească în toate direcţiile.

Atestările arată că romii s-au oprit din migraţia lor, în Grecia, Pelopones, Insulele Ionice, iar la începutul secolului al XV-lea, romii sunt menţionaţi ca fiind sedentari pe aceste teritorii.

Tot în acesta perioadă (sec XIV), romii au pătruns şi în ţările slave din Peninsula Balcanică, cea mai veche atestare în acest caz fiind cea din anul 1348 în Serbia sub conducerea Ţarului Ştefan Duşan.

În anul 1378 romii sunt menţionaţi în Bulgaria într-o diplomă elaborată de Ţarul Ivan Sisman, diplomă ce cuprindea posesiunile mănăstirii Rila. O parte din populaţia migratoare şi-a continuat cursul din Balcani înspre nordul Dunării.

Astfel, prima menţionare a romilor în Tara Românească era scrisă într-un document de cancelarie din 1385, în Transilvania din jurul anului 1400, iar în Moldova în 1428.

O altă parte din populaţia migratoare s-a deplasat către Vest, În Regatul Ungariei şi apoi către Europa Centrală şi de Vest. La începutul secolului al XV-lea romii pătrund în ţările Imperiului Romano-German, fiind menţionaţi sub denumirea de tătari.

În anul 1414 ei sunt menţionaţi în Elveţia sub denumirea de păgâni, denumire adoptată şi în Olanda. Între anii 1416-1419 s-a produs o pătrundere de proporţii semnificative în spaţiul Europei Centrale şi de Vest, îndeosebi Ungaria, Germania şi Franţa.

Cronicile îi descriau ca fiind oameni rătăciţi, probabil egipteni sau pelerini ce au rătăcit drumul spre Ierusalim, străini ca înfăţişare, limbă, obiceiuri.

În 1419 sunt menţionate primele grupuri de romi în Franţa, în 1420 în Ţările de Jos, 1422 din Italia coboară spre Roma iar în deceniile următoare ei ajung până în Spania (peste Pirinei şi peste Mediterană), Anglia şi Scandinavia.

În prima jumătate a secolului XVI romii pătrund în insulele britanice, prima menţiune a prezenţei în Anglia fiind cea din anul 1514. În Regatul Poloniei au ajuns în jurul anului 1428. În Rusia prima sosire a romilor este estimată în jurul anului 1501.

Dacă la început această populaţie nomadă avea diferite denumiri, mai târziu i s-a stabilit denumirea de ţigani, denumire pe care o poartă şi în prezent în limbile europene.

De exemplu, în limba germană, romi sunt numiţi zigeuner, iar în limba franceză li s-a atribuit numele de bohemien datorită faptului că populaţia nou-venită purta scrisori de protecţie de la Sigismund de Luxemburg, rege al Bohemiei.

În limba engleză li s-a atribuit numele de gypsy, iar în spaniolă gitano, nume provenite de la presupusa origine egipteană. În ţări precum Suedia, Finlanda şi Danemarca, romii erau numiţi tattare (tatari).

Migraţia romilor din India spre Europa s-a desfăşurat printr-un proces istoric îndelungat şi complex. În migraţia lor romii nu au avut ca destinaţie stabilită Europa deoarece migraţia a fost una spontană determinată de împrejurările timpului, bulversările Orientului Apropiat, ale Europei de Sud-Vest şi de evenimenetele militare din acea perioadă

Este de menţionat că romii au fost ultima populaţie de origine asiatică ajunsă pe continentul European şi odată cu aceştia s-a încheiat şi migraţia popoarelor.

I.2. ROMII ÎN ROMÂNIAPrima atestare a romilor în România a fost menţionată de Mihail Kogălniceanu în anul 1837 într-o lucrare

consacrată exclusiv acestora: Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains, un studiu ce conţinea câteva aspecte sociale despre romi, însă, din punct de vedere tematic sau terotorial, acestea erau limitate.

Aşa cum am menţionat anterior, populaţia de romi s-a oprit din migraţia sa şi pe terotoriul României. Romii au apărut în spaţiul istoric românesc încă de la sfârşitul secolului XIV.

Mai exact, prima atestare a romilor pe teritoriul României datează din anul 1385 în Tara Românească, în Transilvania în jurul anului 1400, iar în Moldova în 1428: “Dinspre Ţara Românească, în cel de-al nousprezecelea an al domniei lui Alexandru cel Bun, apărură câteva hoarde ale acestui popor în Moldova şi

din acest principat se răspândiră în Valahia, În Transilvania, Ungaria şi restul lumii” (Kogalniceau în traducere de Barbu, 2006, p.22).

Prezenţa romilor în Ţara Românească a fost datată într-un act de cancelarie din anul 1385 emis de Domnul Ţării Româneşti, Dan I, act prin care domitorul donează mănăstirii Tismana posesiunile care aparţineau anterior mănăstirii Vodiţa şi care au fost dăruite de Vladislav I.

Printre aceste posesiuni, istoricii arată că se aflau şi 40 de sălaşe de romi, iar ceea ce este sigur este faptul că, prima atestare în ceea ce priveşte existenţa romilor în spaţiul românesc, este legată de acest moment.

Mai târziu aceste donaţii de sălaşe de romi sunt confirmate în izvoarele istorice din anii 1387, 1391-1392, 1392 etc.

În anul 1388, Mircea Cel Bătrân dăruieşte Mănăstirii Cozia ctitoria sa printre care şi 300 de sălaşe de romi (Achim, 1998, p.21).

În Moldova, prima menţiune a romilor datează din anul 1428 într-un act prin care Alexandru cel Bun donează Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de romi şi 12 bordee de tătari.

În Transilvania cea dintâi informaţie legată de prezenţa romilor face referire la Ţara Făgăraşului din timpul lui Mircea cel Bătrân, în jurul anului 1400.

Prezenţa lor aici este menţionată în documentele istorice care arătau că, printre posesiunile unui boier Costea, se aflau şi 17 romi de cort (Achim, 1998, p.22).

De altfel, Nicolae Iorga susţinea într-o lucrare a sa, Anciens documents de droit roumain, că romii au apărut în Ţările Române odată cu invazia mongolă din anul 1241.

În urma studiilor, cercetătorii sunt de părere că romii au pornit în migraţiile lor şi au apărut în ţările române în perioada 1241-1242, antrenaţi în acest scop de către tătari fie ca indivizi auxiliari fie ca robi.

Aceaste concluzii au fost însă combătute de către cercetările filologice ale lui Miklosich, însă nu a fost exclusă total premisa că romii ar fi putut veni împreună cu tătarii din India spre Vest.

Nu există suficiente dovezi precum că romi ar fi fost aduşii în Ţările Române de către mongoli, însă provenienţa lor sud-dunăreană este de necontestat deoarece la baza acestei teorii stau o serie de argumente istorice.

Un prim argument ar fi acela că locuitorii Ţării Româneşti i-au numit încă de la început aţigani - denumirea din limba greacă.

De asemeni, limba romani cuprinde cuvinte de origine greacă şi sud-slavă, aşa cum am menţionat anterior. În Transilvania romii sunt menţionaţi ca fiind de religie ortodoxă.

Învăţatul Nicolae Grigoraş afirmă că Dunărea era locul de unde venea sau era adus un număr semnificativ de romi.

Există dovezi ale originii romilor, amintite şi anterior, iar Viorel Achim afirma că nu există dubii că romii sunt o populaţie nomadă de origine indiană, venită pe rută balcanică.

Romii au sosit în Ţările Române pe parcursul a mai multor secole, din secolul al XV-lea existând mărturii care arată că au trecut la nord de Dunăre.

Numărul romilor care trăiau în acea vreme în Ţara Românească nu a putut fi stabilit însă în secolul XVIII, Dimitrie Cantemir afirma că în Moldova “ţiganii erau răspândiţi prin toată ţara” şi că “nu există boier care să n-aibă mai multe familii de ţigani în stăpânirea lui” (Achim, 1998, p.26).

Din Ţara Românească romii au pătruns într-un număr mare şi în Transilvania, oraşele transilvănene având fiecare propriile aşezăminte construite din lemn pe care, la nevoie, conducerea oraşului le putea distruge cu uşurinţă, alungând astfel romi. Se găseau de asemeni şi romi care locuiau ca iobagi în alte sate pe moşiile unor nobili (Achim, 1998, p.27).

Între secolele XVI-XVII, o parte din populaţia romă era deja sedentarizată, însă, în cazul altei părţi din populaţia romă, nomadismul nu a dispărut până aproape de secolul XX.

I.3. ÎNROBIREA. DEZROBIREA ROMILOR ÎN ŢĂRILE ROMÂNEAşa cum reiese din studiile elaborate, încă de la primele atestări ale prezenţei romilor în Moldova şi Tara

Românească, aceştia au fost robi.Această condiţie socială de robie a fost perpetuată până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu

apariţia legii de abolire a robiei. Romii au avut condiţia socială de robie şi în Transilvania, ei se aflau şi sub stăpânirea domnilor munteni şi moldoveni.

Problematica robiei romilor este strâns legată de robia tătarilor în istoria medievală a României deoarece unii istorici afirmă că alături de romi au fost înrobiţi şi tătarii.

Este de menţionat că robia în Ţările Române a existat înaintea apariţiei romilor pe aceste teritorii, în momentul în care romii au apărut la nord de Dunăre, robia era deja prezenta. Nou-veniţii erau într-un număr relativ mare şi de aceea ei au transformat robia într-un fenomen de amploare.

În a doua jumătate a secolului al-XV-lea, romii au rămas singurii robi din ţară, iar tatarii care s-au aflat în număr mai mic în robie au dispărut prin topire în marea masă de robi ţigani.

Termenul de “ţigan era asemănat cu termenul de rob” (Achim, 1998, p.33).Încă de la atestarea romilor în cele două documente, cel din 1385 şi cel din 1387, documente referitoare

la două donaţii către Mănăstirea Vodiţa, cealaltă către Tismana, romi apar descrişi ca fiind familii de robi ce urmau a fi dăruite mănăstirilor respective.

Iată cele spuse de Mircea Cel Bătrân, într-un document de donaţie, pentru a confirma o donaţie făcută anterior de unul dintre predecesorii săi:

“Io, Mircea Voievod, întăresc darul răposatului meu unchi, Vladislav Voievod, către Mănăstirea Sfântul Anton din Vodita: satul Jidovstiţa, livezile din Bahnino, morile de pe Bistriţa şi 40 familii de ţigani” (Pons, 1999, p.12). Conform acestui document, înrobirea romilor avusese deja loc, însă originile înrobirii sunt incerte.

Unii cercetători spun că romii ar fi fost prizonierii de război ai tătarilor şi că romii i-ar fi urmat pe aceştia până în zona Dunării, în timpul invaziei mongole din secolul al XIII-lea. În acest caz se susţine că înfrângerea tătarilor a adus cu sine înrobirea celor înfrânţi precum şi a romilor.

O altă ipoteză privind înrobirea romilor invoca motive economice. Criza economică provocată de către Imperiul Otoman, ar fi putut fi redresată de “o mână de lucru abundentă şi gratuită” (Pons, 1999, p.13).

De asemeni, şi extinderea comerţului după cruciade presupunea crearea unei forţe de muncă cât mai ieftine. Dat fiind că ţăranii nu erau atât de numeroşi şi de buni artizani precum romi, care erau nomazi şi se pricepeau la tot felul de meşteşuguri (potcovari, zidari, cărămidari etc), romilor li s-a suprimat independentă cu scopul de a fi fixaţi şi folosiţi în scop economic.

Astfel, în vreme ce în alte ţări europene, romii erau alungaţi, în Tara Românească şi Moldova romilor le-a fost interzis să părăsească teritoriul fiind luaţi în robie.

În Transilvania secolului al XVIII-lea, cu scopul de a asigura siguranţa populaţiei, suveranii arătau un interes faţă de soarta şi modul de viaţă al romilor din acea perioadă şi spaţiu.

În acest sens, suveranii urmăreau să îmbunătăţească modul de viaţă al romilor şi să îi determine să renunţe la comportamentele considerate ca primitive, prin sedentarizare şi fixare.

În dorinţa de civilizare a romilor din Transilvania, Iosif al II-lea elaborează un act în data de 12 septembrie 1782 prin care copiii romi erau obligaţi să frecventeze învăţământul şi le era interzis să umble dezbrăcaţi în locurile public.

Prin acest act romii erau obligaţi să îşi construiască o locuinţă fixă şi să renunţe bordee, le era suprimat dreptul de a poseda cai, erau obligaţi să se iniţieze în muncile agricole, în caz contrar, comerţul sau alte ocupaţii specifice (ex: muzica) le erau interzise, dacă înainte nu ar fi lucrat în muncile agricole.

În cele din urmă, o parte din romi s-au conformat obligaţiunilor consemnate în acel document, mulţi dintre ei devenind agricultori, însă o altă parte a refuzat sedentarizarea forţată reluându-şi stilul de viaţă nomad, ceea ce asigura perpetuarea tradiţiilor şi culturii rome (Pons, 1999, p.14).

În ceea ce priveşte Moldova şi Tara Românească şi aici romii erau supuşi unor reguli asemănătoare ei pierzându-şi liberatatea foarte devreme.

Conform legislaţiei în vigoare la acel moment, proprietarul ce îi cumpăra pe romi de la stat, devenea stăpân atât asupra vieţii robului cât şi asupra bunurilor acestuia. În acea perioadă, căsătoriile între robi şi oamenii liberi erau interzise.

Dacă un om liber se căsătorea cu o roabă în neştiinţă de cauză, căsătoria ar putea fi îngăduită doar dacă roaba era cumpărată de la stăpân.

Dacă un om liber se căsătorea cu o roabă, fiind în cunoştinţă de cauză a statutului acesteia, căsătoria se anula iar acesta era dator să plătească o amendă egală cu preţul roabei în cazul în care stăpânul nu dorea să o elibereze.

Cu alte cuvinte, doar stăpânul era cel care decidea soarta robului său, el putea să îl elibereze sau să îi permită căsătoria, el era cel care deţinea controlul absolut asupra oricărui aspect legat de viaţa robului în deţinere.

Emanuelle Pons menţionează în cercetarea sa, Ţiganii din România. O minoritate în tranziţie, că “proprietarii îşi puteau dărui, lăsa moştenire, schimba ori vinde robii care le aparţineau”, preţul acestora fiind fixat la tribunal în funcţie de competenţe şi sex (Pons, 1999, p.17).

De obicei, romii erau expuşi la vânzare pe grupuri, familii sau ansamblu de familii, uneori chiar ei însăşi vânzându-se pentru a scăpa de foamete sau alte pedepse.

Frumuseţea impresionantă a tinerelor rome, corelată cu statutul de roabe, reprezenta un prilej de pe urma căruia stăpânii profitau. Stăpânii nu aveau dreptul să le ia viaţa dar aveau posibilitatea să le trateze după bunul plac.

Clasificare tipurilor de robi romi, în funcţie de diferite criterii. Un criteriu îl reprezenta apartenenţa la stăpân, conform căruia robii romi se împărţeau în (Achim, 1998, p.34):- robi domneşti - robi mănăstireşti - robi boiereşti

Robii domneşti poartă diferite denumiri în documente. De exemplu pentru ţigani domneşti, se foloseau şi termeni precum ţigani robi domneşti, ţiganii domniei, urmând ca mai târziu, în secolul al XIX-lea, să li se atribuie denumirea de ţiganii statului.

Robii domneşti erau cea mai numeroasă categorie de romi şi îşi exercitau meseriile sau muncile ordonate ori la curtea domnească ori prin ţară, fiind obligaţi să plătească dări către domnitor.

O subcategorie aparte de romi domneşti o reprezentau robii doamnei din Moldova. Aceştia erau robii exclusivi ai soţiei domnitorului, prima atestare a acestora datând din 1429 când domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit printre altele, soţiei sale, şi un număr de robi ţigani (Achim, 1998, p.35).

Robii mănăstireşti erau proveniţi marea majoritate de donaţiile făcute de domni şi boieri către mănăstiri.În scurt timp, prin diferite căi, mănăstirile au ajuns să deţină un număr mare de robi. Una dintre aceste căi

o reprezenta şi căsătoria dintre oamenii liberi şi robii romi, în urma căreia cei liberi se obligau să devină robi atât ei cât şi urmaşii lor.

Robii din mănăstiri erau folosiţi fie pentru muncile câmpului, tăiatul şi căratul lemnelor, toarcerea lânii, ca servitor, fie ca meseriaşi.

Robii boiereşti erau proveniţi fie din moşteniri, daruri, cumpărări, zester, fie din prăzile de război.Boierii deţinători de robi boiereşti dispuneau de aceştia precum şi de bunurile aparţinătoare, mobile sau

imobile ce puteau fi vândute, donate, schimbate, date în moştenire etc.Principala utilizare a robilor boiereşti era aceea de forţă ieftină şi sigură de muncă în meşteşugărit, servire,

agricultură etc. (Achim, 1998, p.36).Conform studiului lui Mihail Koganiceanu, robi domneşti se împărţeau în (Kogalniceau în traducere de

Barbu, 2006, p.33-35):- rudari sau aurari – aveau că principală ocupaţie culegerea aurului din nisipuri- ursarii sau dresorii de urşi – romii care perindau prin ţară plimbând şi dresând ursul să joace în

admiraţia celor privitori- lingurarii - confecţionării de linguri de lemn - lăieţii – denumiţi de Kogălniceanu “oamenii fără căpătâi”.Emanuelle Pons menţionează, în studiul său, Ţiganii din România. O minoritate în tranziţie, clasificarea

robilor romi domneşti, făcută de către Mihail Kogălniceanu:- zlătarii sau aurarii, căutătorii de aur în râuri sau stânci- ursarii sau îmblânzitorii de urşi ce umblau din târg în târg şi plăteau statului un tribut anual- lingurarii sau rudarii - cei care fabricau obiecte din lemn, plăteau acelaşi tribute ca şi ursarii,- lăieţii (lăieşi) sau “cei din şatră” - erau cei care aveau permisiune să rătăcească pe oriunde în ţară în

schimbul unui bir anual.Kogălniceanu îi considera pe lăieţi “cei fără căpătâi” doarece “se hrăneau din jafuri şi pradă”

(Kogălniceanu apud Pons, p.18-19).Secolul al XVIII-lea vine cu o noutate în ceea ce priveşte căsătoria la robii din acea perioadă, noutate ce

consta într-un consimţământ al lui Constantin Mavrocordat ce viza căsătoriile mixte dintre români (oamenii liberi) şi romi.

Dacă până acum cel liber care se căsătorea cu un rom era obligat să adopte condiţia socială de rob atât pentru el cât şi pentru urmaşi, conform acestei noii viziuni, cei liberi îşi puteau păstra statutul de oameni liberi atât pentru ei cât şi pentru urmaşii născuţi din această legătură.

Cutuma căsătoriilor mixte a fost respectată în Ţara Românească, din motive fiscale, însă în Moldova situaţia a fost alta. Boierii s-au împotrivit pe motiv că această cutumă ducea la stagnarea sau chiar diminuarea numărului de robi, împotrivire ceea ce a dus de la restrângerea până la abandonarea ei.

În ceea ce priveşte noua viziune asupra căsătoriilor mixte, Moldova refuza reforma lui Mavrocordat şi prefera întoarcerea la vechile proceduri.

Sobornicescul Hrisov din 1785 interzicea categoric căsătoriile între moldoveni şi romi, căsătoriile erau anulate iar copiii născuţi din aceste legături erau consideraţi robi (Achim, 1998, p.40-44).

Pons susţine că în Principate existau şi romi liberi, fie lăutari, fie aşa-numiţii netoţi cu un stil de viaţă nomad şi care trăiau în sălbăticia munţilor sau a pădurilor (Pons, 1999, p.19).

În opinia lui Marcel Courthiade, lingvist specialist în limba romani, romii de acest tip sunt cei care în 1833 au luptat contra puterii până la abolirea scalavagismului (Courthiade apud Pons, 1999, p.20).

Epoca Luminilor vine cu influenţe antiscalavagiste ceea ce îi determina pe unii boieri îşi elibereze sclavii romi.Treptat se declanseza mişcarea antisclvagista, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea adoptându-se mai

multe reforme ce vizau imbunătăţirea statutului vieţii romilor.Deoarece domnitorul Grigore Alexandru Ghica era revoltat de ceea ce se intampla cu romii, acesta

elaborează o reglementare în anul 1785, prin care era interzisă separarea prin distribuire la diferiţi stăpâni, a fraţilor, surorilor dintr-o familie de romi.

De asemeni, reglementarea interzicea şi căsătoriile mixte între români şi romi tocmai pentru a se evita înrobirea românilor.

Datorită ideilor liberale occidentale ce îşi croiau cale încet încet şi în ţările româneşti, în anul 1837 Divanul Ţării Româneşti dezrobeşte romii statului prin colonizare în satele boiereşti.

Aşa cum afirmă Pons, de la acest moment istoric, romii erau proclamaţi liberi şi primeau şi pământuri arabile (Pons, 1999, p.20).

Mai târziu, domnitorul Sturdza al Moldovei la 31 ianuarie 1844 prezintă în faţa Adunării Obşteşti un proiect ce urmărea abolirea robiei romilor clerului şi celor practicanţi de meserii în oraşe. Proiectul a fost votat şi le promitea libertate romilor, le era permis să se casatoreasca cu cetăţenii liberi ai Moldovei şi plăteau aceleaşi taxe ca aceştia.

La puţin timp, prinţul Bibescu eliberează robii clerului din Ţara Românească, rămânând doar robii care aparţineau boierilor.

În 1848, în urma Revoluţiei din Ţara Românească, abolirea robiei este totală însă de scurtă durată până la reinstaurarea robiei de către ruşi şi turci.

În decembrie 1855 domnitorul Grigore Ghica hotărăşte printr-un mesaj adresat Adunării Obşteşti, dezrobirea totală a romilor din Moldova.

În februarie 1856, domnitorul Barbu Ştirbei eliberează romii din Ţara Românească, inclusiv pe cei aflaţi în stăpânirea boierilor.

Din cercetările de specialitate reiese că, primul domnitor al Principatelor Române Unite (1859), Alexandru Ioan Cuza, a făcut posibilă ştergerea oricărei urme de robie din Ţările Române.

Din acest moment, romii liberi au ales unii să lucreze în continuare pentru foştii stăpâni, alţii s-au aşezat lângă curţile mănăstireşti sau cele boiereşti, alţii şi-au reluat meseriile de dinainte etc.

Emanuelle Pons susţine afirmaţia lui Marcel Courthiade, conform careia robia a lăsat sechele asupra romilor chiar şi în prezent: “secolele întregi de robie au ştirbit încrederea romilor în propriul viitor, le-au şubrezit spiritul de iniţiativă şi dinamism mergând până la resemnare şi agresivitate” (Pons, 1999, p.22).

Ceea ce este evident este faptul că diferenţele de grupuri actuale au decurs din vechile clasificări şi ocupaţii ale robilor. Istoricul Pons susţine că robia este încă prezentă sub diferite forme în mentalităţile majoritarilor şi influenţează în continuare modul în care ei, gadze -romanii, privesc romii.

Rasismul şi prejudecăţile despre populaţia romă îşi au originile în această perioadă de sclavie a romilor, perioadă în care ei au fost trataţi şi priviţi cu inferioritate.

I.4. EXTERMINAREA ROMILOR. HOLOCAUSTUL Chiar şi după dezrobire, reacţia publică a societăţilor şi puterilor publice faţă de romi a fost una de

respingere, expulzare.În Germania, în anul 1449 romii erau vânaţi urmând ca la sfârşitul secolului politica de respingere a

romilor să devină globală, romii find declaraţi aducători de ciumă, vrăjitori.Împăratul Maximilian I, la Auxburg, cere măsuri sporite precum uciderea imediată a romilor. Ferdinand I a

interzis uciderea imediată a femeilor şi copiilor romi.În anul 1871, exterminarea pentru bărbaţii romi însemna ucidere iar pentru femei şi copii tăierea urechilor.Mai târziu în 1725, toţi romii cu vârstă peste 18 ani, surprinşi pe teritoriul prusac erau condamnaţi la

spânzurătoare, fără a se face distincţia între sexe. Pe teritoriul ceh al secolului al XVII-lea, exterminarea romilor se făcea prin spânzurătoare la frontieră.

De-a lungul drumurilor Ţărilor de Jos, se găseau diferite pancarte inscripţionate cu spânzurătoarea romilor sau cu interdicţia ca aceştia să fie ajutaţi în vreun fel (Ionescu coord., 2000, p.5)

“Vânătoarea de romi” s-a extins în mai multe ţări iar cel ce “vâna” era remunerat.În ţările scandinave din anii 1560, erau interzise botezul şi înmormântarea romilor iar mai târziu în 1637

romii de pe acele teritorii puteau fi ucişi fără judecată odată ce erau găsiţi.În Danemarca anilor 1500-1600, romii care găsiţi pe teritoriul ţării, erau condamnaţi la muncă forţată.Prin anul 1683 li se interzice navigatorilor să ia la bord romi iar mai târziu, în 1708 romii erau încarceraţi.În Elveţia dintre secolele XVI-XVII romii erau denumiţi cei fără ţară şi iniţial erau torturaţi urmand ca mai

târziu în 1508 oricine să îi poată ucidă.În anul 1727 era ordonat să li se taie o ureche bărbaţilor şi femeilor cu vârsta peste 15 ani, care erau

prinşi pe teritoriu pentru prima dată iar dacă erau prinşi şi a doua oară aceştia erau condamnaţi la moarte.De-a lungul timpului, numărul romilor care trăiau în Europa interbelică implicit numărul victimelor acestei

politici de exterminare, nu a fost cu exactitate stabilit deoarece, cercetătorii afirmă că numărul romilor era mare în Rusia, Ţările Baltice şi Balcani, iar în Franţa si Italia numărul era relativ mai mic.

Unii cercetători estimează numărul romilor din acea perioadă la 5.000.000, alţii la 1.500.000 sau 1.000.000.

În documentele germane se menţionează numărul aproximativ al evreilor ca victime ale Holocaustului (6.000.000), însă nu este menţionată şi o cifră globală a victimelor de etnie romă.

Totuşi, Raoul Hilberg estimează că aproximativ 34.000 de romi au fost victime ale Holocaustului prin internarea în lagărele de tortură (Ionescu coord., 2000, p.6-7)

În anul 1929 a existat o lege care aducea romilor o serie de restricţii precum:- nu aveau voie să se deplaseze fără ca poliţia să le emită un permis, pentru deplasări era obligatoriu să

folosească rulote sau caravane,- tinerii cu vârsta de minim 16 ani, care nu făceau dovadă de o ocupaţie, erau trimişi în centrele de

educare, unde efectuau doi ani de muncă silită.După venirea la conducere a lui Hitler (1933), măsurile precedente au luat forme mult mai vaste şi mai

grave. În ţara lui Hitler, munca însemna libertate, orice cetăţean care nu avea un loc de muncă sau acte nemţeşti, era considerat parazit. Atfel romii care nu puteau să îşi dovedească naţionalitatea germană erau expluzati în lagărele de concentrare ca prizonieri de drept comun alături de evrei.

Şeful Ministerului de Interne al celui de-al treilea Reich, Hâns Globke, redactor şi comentator al legilor rasiale, afirma în 1936: “În Europa, numai evreii şi ţiganii au sânge străin”. De asemeni, tot în 1936 savantul Robert Koenber declara: “Evreii şi romii sunt străini de noi pentru că au ascendenţă asiatică în timp ce a noastră este nordică”.

Din cauza urii rasiale şi a faptului că romii şi evreii erau consideraţi o rasă fără de ţară şi cu sânge impur, o rasă periculoasă pentru puritatea rasei germane, Hitler şi-a continuat politica de exterminare a romilor şi evreilor astfel încât anul 1938 a fost un an crucial pentru aceştia.

În luna octombrie a aceluiaşi an s-au declanşat deportările, iar mai târziu puţin au început raziile, arestările iar în 08 decembrie 1938 s-a semnat o ordonanţă care însemna condamnarea la moarte a romilor.

Genocidul se extinsese naziştii având în vedere uciderea romilor şi evreilor precum şi a copilului nenăscut încă, fie rom, fie evreu.

Istoricul Billing face o distincţie în ceea ce priveşte mijloacele de comitere a genocidului (Ionescu coord., 2000, p.10-14):- genocidul prin sterilizare şi separare de copii- genocidul prin deportare- genocidul prin omucidereDecizia de rezolvare a problemei romilor luată de Hitler în septembrie 1939 a adus cu sine o serie de

consecinţe grave asupra romilor şi a evreilor, Polonia devenind “mormântul romilor şi al evreilor”.Statistici făcute de Wetzel şi Hecht au indicat că aproximativ 100.000 de romi au fost deportaţi în Polonia,

folosindu-se trenurile transportatoare de marfă care îi duceau fie în lagăre sau ghetto-uri, fie aceştia nu mai ajungeau la destinaţie din cauza condiţiilor precare care îi nimiceau pe parcursul traseului.

Cei aproximativ 5.000 de romii, care au fost deportaţi la Lodz împreună cu evreii, au fost exterminaţi prin gazare cu monoxide de carbon sau zyclon.

Naziştii îşi fac apariţia şi în Belgia, Olanda şi Franţa în anul 1940 şi aici fac noi victime printre care şi romi şi evrei. Mai târziu se va descoperi la Orleans (Franţa) un lagăr de 600 de romi.

În ceea ce priveşte cunoştinţele generale despre Holocaustul romilor, conform Comitetului pentru investigarea crimelor germane, au fost recenzate 435 de lagăre.

Exterminarea romilor din Boemia-Moravia şi Slovacia a început în anul 1939, an în care romii şi-au pierdut viaţa odată cu alipirea Boemiei-Moravia la Reich.

Decretul din noiembrie 1939 arată că romii erau condamnaţi la muncă forţată în lagărele de concentrare.Fenomenul de exterminare este nelipsit şi din Ungaria, URSS, Ţările Baltice precum şi Polonia. În

Ungaria, începând cu anul 1944, au fost deportaţi aproximativ 31.000 de romi în lagărele naziste pentru executarea de muncă silită, dintre care 5.000 au fost persecutaţi, 1.000 au decedat ca urmare a tratamentelor inumane, 100 de romi au fost folosiţi pentru experimentele medicale.

În data de 14 august 1941 Himmler decide exterminarea romilor şi evreilor dun URSS şi Ţările Baltice, romii nomazi şi cei blocaţi între cele două fronturi au fost ucişi.

Romii aflaţi în Crimeea au fost deportaţi cu ajutorul a 45 de camioane şi exterminaţi în drumul spre Simferopol. Romii din Ucraina au fost masacraţi fie de către nazişti fie la nivel local.

În Letonia, genocidul romilor a început în decembrie 1941 pe motiv că nomadismul era transmiţător de maladii infecţioase, spioni şi asociali.

În Polonia, exterminarea romilor a început în primăvara anului 1942 fie prin lichidare în ghetto-urile din Varşovia sau Sanock, fie în timpul deportărilor, fie la Lodz – centrul special dedicat exterminării romilor, fie în alte lagăre precum: Treblinka, Maydanek, Belset, Sobibor, fie prin lichidare în afara lagărelor.

I.5. POLITICA DE EXTERMINARE A ROMILOR SUB REGIMUL ANTONESCU Concepţiile rasiste din România anilor ’30-’40 au dat naştere ideii de genocid în rândul romilor.După dezrobire, romii au înaintat către asimilare şi integrare în populaţia majoritară. Înainte de regimul lui

Ion Antonescu, ei nu reprezentau o problemă etnică, nu constituiau un obiect clar de rasism şi nu existau politici de problematizare a romilor.

Ei nu erau incluşi în populaţia majoritară ca minoritate etnică, însă erau recenzaţi drept etnie aparte, cu o limbă maternă proprie, fiind priviţi ca o categorie socială aparte. Legislaţia de dinainte de 1940 cu privire la minorităţile naţionale nu se referea la romi (Achim, 1999, p.133-135).

Modificarea regimului politic al României aduce în vedere, brusc, în anul 1940 aşa-numita problemă a romilor. Instaurarea noului regim politic odată cu venirea la putere a lui Ion Antonescu precum şi intrarea ţării noastre în orbita ideologică a nemţilor, au transformat măsurile împotriva alogenilor într-o politică de stat.

Antonescu declanşează o politică de românizare, prin care urmărea “curăţarea” ţării de elementele alogene, purificarea etnică a ţării.

În cadrul Consiliului de Miniştri din 07 februarie 1941 Antonescu a fost cel care a ridicat problema luării de măsuri importiva romilor printre care şi scoaterea din oraş a acestora (Achim, 1999, p.136-137).

Aceste măsuri ale lui Antonescu nu vizau însă toată populaţia romă, ci numai pe cei care erau consideraţi romi problemă. Una dintre măsuri a fost deportarea în Transnistria iar criteriile după care romii erau selectaţi erau cele privitoare la modul de viaţă, nomadism, lipsa mijloacelor de existenţa sau unei ocupaţii care să le asigure traiul, condamnări suferite anterior etc (Achim, 1999, p.138).

Autorităţile Române în frunte cu, conducătorul Antonescu i-au deportat pe romi în Transnistria, pentru efectuarea de munci publice, în număr de aproximativ 25.000.

Fusese adoptată în 1938, de către guvernul Goga-Cuza, o lege anti-minoritara, iar în 1940 Ministerul de Interne, la cererea Ministerului Sănătăţii, interzicea romilor să se deplaseze cu, consideraţia că erau transmiţători de tifos.

Populaţia romă nomadă a fost prima vizată pentru persecuţii urmându-le soarta inclusiv populaţia sedentară. Evacuările romilor începuseră la 12 septembrie 1942, fiecare tren din cele nouă pregătite pentru deportare, fiind însoţit de către un comandant şi gărzi instruite să împuşte.

Din cercetările sale, Viorel Achim a ajuns la concluzia că, în momentul ridicării romilor de la locurile lor, aceştia nu au avut permisiunea să îşi ia lucruri personale sau gospodăreşti (Achim, 1999, p.142).

În Transnistria, romii au fost aşezaţi în hotarul sau în vatra satelor de pe malul Bugului, condiţiile de existenţă erau foarte dure, hrana era insuficientă, regimul de tratament era inuman, obiectele vestimentare erau aproape inexistente, frigul doborându-i pe mulţi dintre ei, asistenţa medicală şi medicamentele erau inexistente şi ele, iar înmormântările se făceau fără preot (Achim, 1999, p.146).

Studiile arată că în noiembrie 1943, aproximativ 300 de romi au decedat prin inaniţie-alimentatie insuficientă, iar aproximativ 4000 de romi au murit de tifos, alţii dintre ei au murit de frig în timpul iernii sau alţii prin împuşcare.

La 23 august 1944 România a declarat război Germaniei, fostei aliate. La acel moment, Autorităţile Române în retragere le-au sugerat romilor să fugă.

În data de 13 sepetmbrie 1944, Ministrul de Externe le-a permis romilor să îşi reia activitatea. Au fost estimaţi aproximativ 36.000 de morţi (Ionescu coord., 2000, p.26-28).

Unii dintre romii supravieţuitori ai deportării în Transnistria s-au întors în ţară în primăvara anului 1944 odată cu retragerea armatelor române în faţa ofensivei sovietice, alţii au fost prinşi şi repartizaţi la proprietari, pentru muncă agricolă.

Deşi munca lor urma să fie plătită identic cu a celorlalţi lucrători, au existat cazuri în care au refuzat acest tip de muncă pe motiv că nu se pricep, iar în aceste condiţii unele grupuri de romi au primit permisiunea de a se întoarce în satele lor de baştină.

Odată cu înlăturarea guvernului Antonescu la data de 23 august 1944, legea fascistă iniţiată de acesta a fost abrogată, punându-se capăt politicii sale faţă de romi.

La 13 septembrie 1944 Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie a emis un ordin ca toţii romii supravieţuitori ai deportări în Transnistria, odată reîntorşi, să fie “lăsaţi la ocupaţiile lor” şi în unele cazuri erau chiar îndrumaţi la diferite munci (Achim, 1999, p.146-148)

Cap. II. ROMII ÎN ISTORIA RECENTĂ A ROMÂNIEIII.1. ROMII SUB REGIMUL COMUNIST

După cel de-al doilea război mondial, o mare parte dintre romi se ocupa cu meşteşugaritul şi doar o mică parte dintre aceştia se ocupa cu meseriile agricole. În consecinţă, romii se numărau printre puţinii proletari ai satelor şi printre primii susţinători în plan local ai politicii Partidului Comunist Român.

După încheierea episodului “Transnistria”, romii supravieţuitori s-au întors în satele lor, alţii s-au stabilit la periferia Bucureştiului. O parte din populaţia romă devenise sedentară iar o altă parte era în curs de stabilizare fixă.

În tendinţa de emancipare, imediat după dezrobire, romii înfiinţaseră “Uniunea Generală a Romilor din România” care, sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, îşi reluase activitatea. Ulterior în 1948 a fost desfiinţată de autorităţile comuniste împreună cu celelalte organizaţii care nu corespundeau regimului totalitar.

Odată cu instaurarea deplină a regimului comunist în România, în jurul anului 1948, romii nu mai apăreau în actele oficiale politice în care erau consemnaţi în perioada încercării de emancipare.

Emanuelle Pons afirma că momentul întemeierii Partidului Comunist Român – care era alcătuit în mare parte din minorităţi etnice, 1921, este momentul când începea instalarea masivă a romilor în Transilvania, în locuinţele populaţiei săseşti deportate.

Acest fenomen de ocupare masivă a locuinţelor rămase goale ale saşilor a avut ca efect întreţinerea resentimentelor şi prejudecăţilor populaţiei majoritare faţă de romi. Aceste resentimente şi prejudecăţi faţă de romi şi-au făcut loc în rândul populaţiei majoritare ca urmare a creării ideilor de nedreptăţire şi lezare în raport cu comunitatea de romi, care era considerată nedemnă de astfel de măsuri (Pons, 1999, p.26).

Odată cu trecerea timpului, această xenofobie faţă de romi pătrunde şi în interiorul partidului care pe unii romi i-a exclus din cadrul acestuia, iar pe alţii i-a trimis la închisoare, sub diferite pretexte.

Ideea de naţionalism ia amploare şi devine un instrument ideologic de prim plan sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu care căuta “consolidarea uniunii naţionale şi omogenizarea etnică a societăţii româneşti” (Pons, 1999, p.27).

Pornind de la ideea marxist-leninistă, prin care se promova modelul unic al muncitorului socialist, partidul comunist opera în termeni de clase de muncitori şi nu de minorităţi naţionale, prin asimilare a claselor inferioare sau minorităţi etnice în ideea de creare a unei naţiuni omogene.

În perspectiva comunistă, romii erau percepuţi ca elemente alogene care se doreau a fi românizate, mai ales din cauza faptului că erau asociaţi unei culturi a sărăciei şi subdezvoltării.

Politica de asimilare a comunităţilor rome apărea ca una necesară din două puncte de vedere (Pons, 1999, p.29):

a) cultura romă diferită de cea a românilorb) modul de viaţă diferit, echivalent cu un statut social inferior, considerat un obstacol în modernizarea ţării.Înlăturarea acestor specificităţi rome însemna, de fapt, refuzul de recunoştere a romilor ca unitate

specifică în ansamblul majorităţii respectiv favorizarea socială în sensul integrării modului de viaţa specific al romilor în modul de viaţă al populaţiei majoritare.

În ideea de respingere a specificităţii romilor, termenul de ţigan nu se folosea în spaţiul public comunist deoarece se considera că prin denumirea romilor cu acest termen se face referire la rasism, ei nefiind percepuţi ca o etnie în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă ca o entitate socială ce se voia a fi românizată şi asimilată.

În comparaţie cu alte minorităţi, romii au făcut faţă mai greu acestei politici de asimilare deoarece, în acea perioadă ei nu corespundeau criteriilor definitorii pentru delimitarea unei etnii/naţiuni: teritoriul, statutul, economia, limba.

Din acest punct de vedere, Emanuelle Pons afirma că romii nu sunt o populaţie omogenă. Iată şi argumentele sale (Pons, 1999, p.30-31):- existenţa grupurilor de romi structurate în funcţie de dialect, profesii, mod de viaţă (sedentar/ nomad)- diferenţele lingvistice- lipsa unei religii comune- lipsa trascrierii în cărţi a istoriei/culturii- lipsa existenţei gramaticii proprii, a literaturii scrise, demne de a fi predate în şcoli - lipsa unui stat de provenienţă/referinţă etc.În lipsa acestor elemente de omogenitate şi obiectivitate, regimul comunist nu le-a acordat romilor statutul

de minoritate naţională neprevazandu-se nici un program socio-cultural pentru ei.Înainte de 1990 limba romani, cultura şi istoria romilor nu erau predate în şcolile româneşti, nici un ziar nu

era publicat în limba romani, nici o altă publicaţie specifică nu exista.Cu toate că lăutarii erau apreciaţi în România, acest fapt nu l-a împiedicat pe Ceauşescu să le interzică să

interpreteze muzica tradiţională sau să cânte în limba romani la radio ori la televiziune. De asemeni, Asociaţiile Culturale ale Romilor nu erau autorizate.

Pornind de la ideologia marxist-leninistă, centrată pe modelul unic al muncitorului socialist şi excluderea ideii de diferenţiere de clase/rase, se poate afirma că, promovarea acesteia în regimul comunist faţă de etnia romă, nu s-a pus tocmai în aplicare din cauza motivelor enumerate anterior, căci se considera că specificitatea romă nu intră în criteriile definitorii ale unei identităţi culturale şi naţionale.

Prin tradiţie, romii lucrau independent ca spoitori de vase (romi spoitorii), confecţionarea de căldări, vase de aramă (romi căldărari), prelucrarea fierului (fierarii), prelucrarea lemnului (romi rudari), muzicanţi (romi lăutari), spectacole cu urşi (romi ursari), vânzători de flori (romi boldeni), extragerea aurului din râuri (zlătarii), prelucrarea de bijuterii (argintarii) etc.

În ideologia comunistă, munca se baza exclusiv pe ideea de pământ şi activităţi sedentare iar tradiţiile şi ocupaţiile nomade şi/sau non-agare ale romilor erau considerate complet străine faţă de viziunea românească asupra muncii.

Conform ideologiilor regimului comunist aceste ocupaţii particulare trebuiau să dispară, drept pentru care guvernul român naţionalizează intreprinderile private şi confiscă materialele utilizate, în special aurul romilor bijutieri.

Romii urmau să fie integraţi în cooperativele agricole de producţie, activităţile tradiţionale de comerţ deveneau ilegale si, cei care nu se conformau criteriilor de muncă autentică, erau consideraţi paraziţi.

În dorinţa continuă de românizare, guvernul comunist lupta împotriva nomadismului romilor. În vederea sedentarizării şi reducerii mobilităţii acestora, multora dintre romi li s-au confiscat caii şi căruţele şi era de dorit ca fiecare rom să dispună de o adresă fixă pentru ca statul să le poată oferi diversele ajutoare sociale (Pons, 1999, p.35-36).

Prin iniţierea unei politici de “sistematizare forţată a teritoriilor”, sub pretextul modernizării satelor, valorificării terenurilor, stopării exodului rural, Ceauşescu distruge un număr mare de sate sărace şi case vechi, iar pe locuitorii acestora îi mută în apartamentele nou construite în mediul urban.

Această politică viza şi populaţia romă cu scopul de facilitare a integrării sociale a acestora. Romii nu au avut de ales, ceea ce i-a obligat oarecum să se conformeze cu noile locuinţe date şi cu noul mod de viaţă. În Transilvania, romii erau plasaţi în casele confiscate ale saşilor repatriaţi în Republica Federală Germană.

Politica de asimiliare a lui Ceauşescu se face resimţită şi în domeniul învăţământului. Şcoala era obligatorie pentru toţi, însă romii erau cei care erau cel mai puţin prezenţi în sistemul de învăţământ din cauza sărăciei sau a politicii de discriminare (Pons, 1999, p.37).

În 1966 se preconiza că aproape toţi romii aveau o educaţie de bază, corespunzătoare nivelului primar. Rezultatele politicii de asimilare din perioada comunistă le-au conferit romilor o oarecare ascensiune socială şi o ameliorare a condiţiilor de viaţă.

În acelaşi timp, romii au fost printre primii care au aderat la Partidul Comunist Român cu speranţa de a beneficia de un tratament echitabil respectiv obţinerea unor servicii sociale.

Pentru familiile rome cu situaţia materială precară, statul comunist oferea ajutorare socială. Fiecare nou-născut aducea părinţilor un bonus şi o alocaţie de stat lunară, anumite servicii medicale erau acordate gratuit, iar mortalitatea în rândul femeilor rome scăzuse.

De asemeni, controalele ginecologice erau frecvente prin deplasarea echipelor medicale la unităţile administrative, femeile însărcinate erau detectate şi chemate regulat la control medical până la naştere.

Această politică pro-natalistă, prin care se încurajau naşterile şi se interziceau orice forme anticontraceptive îndeosebi avortul, a vizat inclusiv femeile rome şi a avut şi efecte negative asupra populaţiei atât rome cât şi majoritare, în sensul că politica a provocat o rată ridicată de abandon şi plasare a copiilor în instituţiile de stat.

De-a lungul funcţionării sistemului de ajutorare socială, romii au avut parte de beneficii care le îmbunătăţea, într-o anumită măsură, nivelul de trai, însă au avut parte şi de ostilitatea şi ranchiuna majorităţii care îi considera “o gaură în economia statului, profitori de finanţele statului, cei care se înmulţesc rapid” (Pons, 1999, p.39-41).

Pentru câţiva romi, politica comunistă este asociată cu ascensiunea individuală însă asta nu aduce un prestigiu general grupului de romi. Mai exact, ocuparea unor poziţii sociale respectabile de către unii indivizi romi nu a adus un prestigiu general populaţiei şi nici schimbarea mentalităţii generale de prejudecăţi asupra romilor: ţigani, murdari, hoţi etc.

În profida politicii de românizare, datele de recensământ din perioada 1956-1966 arată o descreştere a numărului de romi, de la 0,6% din populaţia totală (1956) la 0.4% (1977), ceea ce a pus un semn de întrebare în rândul cercetătorilor.

Emanuelle Pons este de părere că această politică de românizare a lui Ceauşescu a dus la manipulări statistice şi abuzuri, mulţi dintre romi preferând să se declare români şi să îşi ascundă adevărata identitate (Pons, 1999, p.45-46).

În urma acestei politici de asimilare a perioadei comuniste, multe caracteristici specifice romilor au fost şterse. Nomazii vor fi minoritari în 1987 (10%), o parte din romii sedentarizaţi şi-au abandonat activităţile tradiţionale, pierzându-şi treptat şi cultura.

Studiile arată că nomazii sunt cei care au rezistat cel mai bine politicii de asimiliare deoarece au reuşit să îşi păstreze caracteristicile culturale (păstrarea limbii, portului, tradiţiilor de organizare socială, filosofia şi meseriile tradiţionale etc), datorită izolării şi funcţionării în relaţii independente cu populaţia majoritară.

II.2. URMĂRILE POLITICILOR LUI CEAUŞESCURezultatele obţinute în urma politicilor de asimilare naţională a romilor din perioada comunistă au fost

multiple, unele privite ca pozitive iar altele ca negative.Transformările socio-economice, procesul de industrializare, colectivizarea agriculturii, politica de

omogenizare a populaţiei, politica pro-natalistă, urbanizarea etc. sunt aspecte specifice politicilor provomate de Nicolae Ceauşescu, promotor al regimului comunist, politici care nu au putut evita populaţia romă din România.

În tendinţa de modernizare a ţării de către politicile lui Ceauşescu, romii au fost cei mai afectaţi din cauza particularităţilor lor sociale, ocupaţiile, trăsăturile psiho-sociale, statutul social considerat inferior majorităţii, limba romani, modul de viaţă specific diferit (nomad, semi-nomad) etc.

Transformările economico-sociale i-au vizat pe romi în sensul că o parte din populaţia romă a fost nevoită să îmbrăţişeze meserii şi ocupaţii moderne, ceea ce a dus la dispariţia treptată a meseriilor şi ocupaţiilor tradiţionale.

O parte din populaţia vizată s-a angajat fie în industria grea, fie în domeniul construcţiilor, fie în muncile agricole, salubrizare, domeniile vizate fiind de obicei cele care presupuneau muncă necalificată şi efort fizic.

Aceste munci considerate moderniste, fie au fost abandonate de romi din cauza inadaptării revenind astfel la vechile profesii şi mod de viaţă, fie angajatorii i-au expulzat pe romi de la locul de muncă din cauza lipsei de instruire/profesionalism.

După această perioadă gradul de infracţionalitate a crescut. Romii au ajuns în conflict cu autorităţile locale pentru că nu erau încadraţi în muncă şi apelau la alte surse de procurare a existenţei, aceste surse fiind adesea ilegale, chiar dacă era vorba doar de practicarea vechilor lor meserii pentru care nu aveau autorizaţie.

Cu toate acestea, au existat de asemeni romi care au reuşit să îşi păstreze unele ocupaţii tradiţionale precum fabricarea de cărămizi de către cărămidari, confecţionarea obiecteler în lemn de către rudari, fabricarea de cazane de ţuică de către căldărari etc.

Ca deducere a acestei politici, Viorel Achim susţine că “romii au suferit prefaceri ocupaţionale” cu scopul de a căpăta caracteristici comune care să îi includă în ansamblul majorităţii dar care i-a făcut pe mulţi dintre ei să îşi abandoneze ocupaţiile tradiţionale (Achim, 1999, p.157).

Viorel Achim considera că această perioadă este momentul când romii au fost sedentarizaţi complet şi că modul de viaţă nomad a dispărut deoarece statul se ocupase mai înainte să le ofere locuinţe, apartamente la oraş etc.

Ceauşescu a avut în intenţia sa să îi aducă pe romi “în rând cu majoritatea” şi să dispară din România ideea de diferenţe de clase sociale iar uniunea naţională să fie totală.

În consecinţă această politică de sedentarizare şi modernizare urbană a avut un efect pozitiv în ceea ce privea situaţia locativă a romilor însă au dispărut elemente pure ale populaţiei de romi, cartierele de romi sau şatrele care se deplasau de la un sezon la altul.

În ceea ce priveşte politica pro-natalista a regimului comunist faţă de etnia romă, care devenea minoritate naţională după 1989, acesta a avut efecte discutabile.

Femeile în general erau încurajate să nască copii vii, astfel ele primeau alocaţie, ajutoare sociale, indemnizaţii etc, ceea ce pentru familiile rome însemnau venituri de bază care le puteau asigura minimul de existenţă.

Acesta politică pro-natalistă, fenomenul de ajutorare sociala, precum şi interzicerea folosirii metodelor contraceptive, au dus la o creştere semnificativă a demografiei, mai ales în rândul romilor.

Punctul negativ este acela că, din cauza numărului mare de naşteri şi ponderea foarte scăzută a posibilităţilor materiale de creştere a copiilor dintr-o familie romă, mulţi dintre copii au fost instituţionalizaţi în centrele de plasament, crescând astfel numărul romilor ce vor deveni inadaptaţi şi orfani.

Cât despre învăţământ, copiii romi aveau obligaţia de a urma cel puţin învăţământul primar care era gratuit. Această măsură, după părerea mea, rămâne de necontestat deoarece, conform studiilor realizate, a avut un efect benefic din punct de vedere social şi profesional, asupra populaţie rome.

Deja gradul de analfabetism era mai scăzut, romii au avut acces la învăţământ şi unii dintre aceştia s-au afirmat pe plan profesional şi au devenit intelectuali, alţii au evoluat către integrare şi modernizare.

Revoluţia din 1989 a reprezentat, aşa cum spune Nicolae Crişan, “o explozie a întregii noastre naţiuni”. Scriitorul susţine că printre sutele de suflete care au preferat o “moarte simplă şi rapidă în locul sclavajului lung şi umilitor”, s-au aflat desigur şi romi, care au căzut pentru această etnie în Piaţa Universităţii din Bucureşti sau Piaţa Operei din Timisoara (Crişan, 1999, p.153).

Nicolae Crişan vorbeşte cu nostalgie despre romii din România de dinaintea şi după căderea comunismului, spunând că eroii, care au căzut atunci împuşcaţi de securişti, ar trebuie să fie identificaţi de către istorici şi cinstiţi de ţară.

Iată şi afirmarea acestuia: “Noi, necunoscându-i, le aducem o pioasă închinare, un gând de recunoştinţă şi îi numărăm printre eroii naţiunii noastre” (Crişan, 1999, p.153)

La 1 martie 1990 apare la Timişoara prima revistă în limba romani, Glaso el Romengo (Glasul romilor), revistă în care scriitorul rom Mihai Schein inchina revoluţiei şi eroilor romi ai acesteia, o poezie în care îi încurajează să muncească şi să fie mândrii de neamul lor în virtutea libertăţii dobandite (Mihai Schein apud Crişan, 1999, p.153-154):

“Acana sam andi libertatea “Acum suntem în libertateHaidin pharalale te caras buchi Haideţi fraţilor să muncim

Te avel vi amen demnitatea, Să avem şi noi o demnitateThai o cinstea romani” Şi o cinste- cinstea de romi”

II.3. AFIRMARE SOCIALĂ. IMPLICAREA ÎN POLITICĂ A ROMILOR Odată căzut regimul communist, sensul problematicii romilor s-a schimbat şi a luat forme noi şi tendinţe

sociale diferite decât până acum. Dacă sub regimul communist măsurile pentru soluţionarea problematicii romilor erau luate cu scopul omogenizării şi asimilării acestora, în perioada post-comunista România se adopta noi tendinţe şi se fac demersuri pentru facilitarea integrării soaciale a romilor şi recunoaşterea etniei acestora ca minoritate naţională.

În imediata perioadă de după 1990, liderii polititici - reprezentanţi ai populaţiei de romi în România, au încercat să pună în aplicare politici contribuitoare la recunoaşterea şi apărarea intereselor romilor.

Conform studiului lui Sorin Cace şi al Mariei Ionescu, rezultatele acestor politici au fost vizibile din următoarele puncte de vedere (Cace şi Ionescu, 2000, p.9):- recunoaşterea etniei- reprezentarea politică- existent unor militanţi romi pentru drepturile acestora pe diferite planuri (politic, educaţional, cultural etc.). După revoluţie, primul pas pe care romii l-au făcut pentru afirmarea lor a fost intrarea în politică. Astfel s-

au înfiinţat primele partide politice ale romilor care nu se mai denumeau ţigani ca înainte, ci romi.Numărul romilor se mărise brusc, rata afirmării etnice a crescut semnificativ şi ea deoarece, Partidul

Ţiganilor Romi (Bucureşti), prin liderii săi, a declarat că reprezintă interesele a peste 1 milion de romi din România. Mai târziu, la a doua apariţie din 1990, Partidul Romilor Căldărari şi Nomazi (Sibiu) declara că există peste 1.5 milioane de romi în ţară.

În Ianuarie 1991 are loc cel de-al treilea Congres al Uniunii Democratice a Romilor din România unde sa declarat că romii sunt în număr de peste 2.5 milioane (Crişan, 1999, p.157).

Prin manifestările reprezentaţilor romi în politică şi congrese, aceştia au cerut să fie număraţi într-un recensământ, să li se dea pământ, să li se restituie aurul confiscat în 1990, să li se îngăduie comertul - ce urma a fi organizat şi “curat”; prin delegatul lor - Ion Cioaba, au cerut în cadrul Congresului European despăgubiri de război pentru cei ucişi în deportarea în Transnistria.

Conform recensământului din ianuarie 1992, cifra populaţiei de romi din România se ridica la 409.723, adică 1.8% din populaţia României, procent care situa populaţia romă ca fiind a doua minoritate naţională a României, după unguri (Zamfir şi Zamfir, coord., p.59)

Pe plan integraţional, romii şi-au manifestat dorinţa de a urma un învăţământ cu predare în limba romani, dorinţa care aparent a fost respectată. Statul s-a ocupat de înfiinţarea a câte “o şcoală de judeţ pe seama romilor”, însă calitatea şi pregătirea cadrelor didactice pentru predarea limbii romani nu erau la fel de satisfăcătoare precum în cazul majorităţii.

Romii au mai cerut de asemeni şi cărţi, ziare, publicaţii, programe TV în limba romani, insa singurele reviste de care se ştia la acea perioadă erau Glaso el Romengo (Glasul Romilor), respectiv Neo Drom (Drum Nou) - redactor şef Florin Cioabă, fiul liderului Ion Cioabă.

Pe planul asistenţei medicale/sociale, romii au cerut devictimizarea, să fie trataţi cu egalitate în ceea ce priveşte acordarea de servicii medicale şi sociale.

Din cele studiate, aceste cereri ale romilor nu s-au îndeplinit în totalitate, dovadă fiind şi situaţia actuală a romilor, politicile de excluziune “ascunse” în mentalitatea majorităţii; este de afirmat că încercările de punere în practică au existat, rezultatele au fost parţiale urmând apoi perioada noilor viziuni şi direcţii de integrare socială şi afiliere etnică a romilor.

Revenind la partidele politice ale romilor, Federaţia Etnică a Romilor era o altă organizatie politică înfiinţată în 1990, care milita pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor romilor; dreptul la proprietate şi siguranţa minorităţii rome; evitarea incidentelor intercomunitare dintre romi şi majoritari, eliminarea xenofobiei etnice şi a violenţei rasiale împotriva romilor, a abuzurilor forţate de ordine; promovarea drepturilor economice, social-culturale, ale învăţământului în limba maternă etc. (Crişan, 1999, p.177,184, 185).

Pentru atingerea acestor scopuri, Federaţia Etnică a Romilor face apel către toate sindicatele pentru romi, organizaţii politice, şi/sau culturale din România, şi le reuneşte “ca cetăţeni ai statului român precum şi membrii unui popor distinct, trans-naţional, formator de minorităţi etnice, în special în Europa” (Crişan, 1999, p. 184).

Gheorghe Raducanu alături de Nicolae Gheorghe (membrii ai Uniunii Democratice a Romilor), îi reprezintă pe romi în primul parlament post-revolutionar din 1990. Ulterior s-au mai înfiinţat şi alte organizaţii politice printre care amintim: Partida Romilor - Gheorge Raducanu, Alianţa Romilor – iniţiată de către Federaţia Etnică a Romilor, Uniunea Democratică a Romilor etc.

În încercarea de afirmare pe plan social iată că romii au folosit sistemul politic ca şi modalitate necesară integrării şi evoluării sociale. În urma înfiinţării de partide politice şi alegerea reprezentaţilor de interes comun, romii au reuşit să avanseze din punct de vedere social.

În cele ce urmează voi exemplifica şi detalia pe scurt câteva acţiuni, programe intreprinse în acea perioadă de către organizatiile în cauză:a) programe susţinute de ONU în vederea respectării drepturilor şi libertatilor omului s-au intrepins acţiuni pentru evitarea/medierea conflictelor interetnice,b) iniţierea de acţiuni de protest împotriva violării drepturilor omului şi violenţei rasiale,c) acţiuni de protest împotriva abuzurilor forţate de ordine- a arestărilor abuzive, discriminării,d) elaboararea de programe de mediere a conflictelor interetnice, cu sprijinulOrganizatiilor rome din Germania,e) cu sprijinul Ministerului Muncii şi Prevederilor sociale, s-a realizat o reţea de asistenţi sociali meniţi să promoveze drepturile economice, sociale, culturale ale romilor- angajarea în muncă, calificare personală, protecţie socială, f) în colaborare cu Ministerul Învăţământului, Federaţia Etnică a Romilor a desfăşurat un program de pregătire a învăţătorilor pentru şcolarizarea copiilor romi, cu predare în limba romanig) Ministerul Culturii sprijină romii în promovarea culturii specifice, editarea de reviste în limba romani: Şatra Liberă, Aven Amentza romale, Neo Drom; elaborarea unui program de televiziune (o jumătate de oră pe săptămână); înfiinţarea unei fundaţii la Bucureşti, Fundaţia Culturală respectiv Centru Socio-Cultural, cu scopul de a promova cultura, scrierile, muzica, dansurilor specifice romilor etc.

III.4. NOI TENDINŢEOdată cu declanşarea procedurilor de aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei la Uniunea Europeană,

această problematică a romilor a devenit mai evidentă atât pentru România cât şi pentru instituţiile internaţionale.

Aderarea României precum şi a altor state europene la Uniunea Europeană a făcut ca romii să devină cea mai numeroasă minoritate de pe continent, dar şi cea mai supusă minoritate la tratamente de excluziune sociale sub diferite forme (Duminică şi Ivasiuc coord., 2013, p.21).

După revoluţia din 1989, termenul de problemă a romilor în societatea românească s-a făcut resimţit din perspective noi.

În 1993 apare studiul Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, coordonatori Elena şi Cătălin Zamfir, un studiu cuprinzător despre problemele şi situaţia romilor din România în perioada post-decembrista.

Conform acestui studiu, autorii definesc 5 mari tendinţe sociale:a) afirmarea etnică şi politică a romilorb) ivirea posibilităţilor economice, legale sau mai puţin legalec) accentuarea procesului de sărăcire, o sărăcire fără speranţăd) amplificarea actelor delincventee) apariţia conflictelor interetnice, intre populaţia romă şi populaţia majoritară.Unele din aceste tendinţe, precum accentuarea sărăciei, creşterea delicvenţei, a conflictelor interetnice,

reprezintă de fapt fenomene sociale care duc la îngrijorare în ceea ce priveşte etnia romă (Zamfir şi Zamfir coord., 1993, p.7).

Populaţia romă este afectată de o tranziţie economică discrepantă, studiile arătând că o parte dintre romi s-a îmbogăţit peste noapte, iar cea mai mare parte dintre ei a atins pragul sărăciei absolute (lipsa de hrană, lipsa de locuinţe etc.).

“Sub un nivel minim de trai se consideră că ne aflăm în sărăcia absolută. Sărăcia absolută este deci asociată cu nivelul de subzistentă” (Pop, 2005, p.39).

Din studiul coordonat de Elena şi Cătălin Zamfir, reiese că, după decembrie 1989, condiţiile de viaţă ale romilor s-au schimbat radical. Aceste schimbări au avut loc în două direcţii opuse:- posibilităţi de câştig atractive cu plasare la limita egalităţii sau peste ea (criminalitate, violenţă, frustrare etc)- intrarea într-o criză economică severă (şomaj, sărăcie etc)Se susţine că problema centrală a romilor este cauzată de “existenţa a doi parametri cuplaţi reciproc într-

un sistem cu proprietate de auto-ameninţare, auto-amplificare, într-un ciclu negativ: parametrul cultural (o strategie de viaţă adaptată la sărăcie şi marginalizare), respectiv parametrul social-economic (nivelul scăzut de educaţie, calificare profesională, şomaj ridicat)” (Zamfir şi Zamfir coord., 1993, p.160).

În continuare, în acelaşi studiu, sunt invocate nouă tendinţe social-economice din 1993, procese care unificate constituie în viziunea cercetătorilor problema centrală a populaţiei rome din România:1. Scăderea accesului la locurile de muncă oferite de economia modernă - nivelul redus de educaţie şi

calificare profesională a romilor,2. Domenii pe piaţa muncii la care romi au acces special - profesiile tradiţionale, afacerile pe cont propriu,

muncile necalificate asociate cu un statut social negativ,

3. Precaritatea şi caracterul nesigur al unora dintre resursele economice ale romilor: comercializarea hainelor vechi, vinderea la centrele de achiziţie a sticlelor goale, comerţul ambulant (seminţe, porumb fier, tarabe cu diferite produse ieftine etc.),4. Exploatarea marginală/devianţa colectivităţii – importul/exportul ilegal de mărfuri ieftine pe care romii le

vindeau la un preţ ridicat fără să platesca taxe sau impozite, cerşitul, furturi, înşelătorii etc.,5. Creşterea criminalităţii organizate – sărăcirea rapidă, scăderea controlului social, dispariţia unor surse

de venituri, creşterea tensiunilor dintre romi şi majoritari, lipsa de toleranţă sunt câteva cauze care au dus treptat la accentuarea fenomenului de criminalitate organizată precum şi de creştere a violenţei6. Relaţiile antagonizate dintre populaţia romă şi cea majoritară - creşterea delicvenţei, criminalităţii şi a

violenţei romilor nu au făcut decât să întărească stereotipurile negative ale majoritarilor faţă de monoritari7. Numărul crescut de copii - numărul de copii dintr-o familie romă este dublu faţă de cel al unei familii de

ne-romi, ideea de perpetuare a populaţiei specifice în aceleaşi condiţii socio-economice scăzute, 8. Condiţiile precare de locuit – condiţii de locuit care în general sunt sub nivelul minim de de viaţă

decentă9. Migraţia spre marile oraşe şi riscul apariţiei de “pungi” de sărăcie şi delicvenţă – posibila apariţie a

“găurilor negre” din marile oraşe cauzate de sărăcie şi delicvenţă, în migraţia spre oraşe.

Cap. III. ROMII ÎN PERIOADA ACTUALĂ Conform ultimului recensământ realizat în 2011, numărul total de persoane care s-au declarat de

etnie romă, din România, este de 621573 ( http://www.insse.ro/cms/ro, accesat în data de 25 mai 2014).

III.1. FAMILIA ROMĂ. CĂSĂTORIA TIMPURIE Aşa cum reiese din studiul coordonat de Elena şi Cătălin Zamfir, familia romă specifică este una de tip

extins, un “tip de familie caracterizat prin convieţuirea mai multor generaţii”, cercetătorii susţinând că numărul mediu de indivizi dintr-o familie romă este de 6,5, dublu faţă de dimensiunea familiei în România, conform recensământului din 1992 (Zamfir şi Zamfir, coord., 1993, p.67).

Printre alţi cercetători, Mihai Merfea afirmă în cercetarea sa că “familiile de romi sunt în majoritate tradiţionale (peste 75%) iar în componenţa lor sunt şi alţi membrii ai altor generaţii (bunici, părinţi, fraţi, surori etc), iar familia nucleară compusă doar din cuplu şi copii, este o raritate” (Merfea, 1991, p.91).

În familia romă, tatăl este cea mai importantă persoană, deoarece el este responsabil de aducerea resurselor de existenţă şi întreţinere a familiei; el este considerat “capul familiei”, aducător de noroc şi bani, cel care menţine linişte şi echilibru în familie.

Femeia romă mamă este cea care de regulă se ocupă de îngrijirea şi creşterea copiilor. Fetele sunt pregătite pentru viitoarea familie ce o vor avea, ele sunt învăţate de la vârste fragede să spele rufe, să facă curăţenie, să gătească etc.

După cum demonstrează studiile reale, o familie romă tradiţională este formată din:- sot- soţie - copii acestora- socrii - din partea soţului de obicei- fraţi/surori- alte rude/persoane.Conform aceluiaşi studiu menţionat anterior, factori care determină dimensiunile familiei rome sunt (Zamfir

şi Zamfir coord., 1993, p.67):- tradiţia, - condiţiile economice precare, - vârsta scăzută la căsătorie,- dificultăţile de obţinere/contruire a unei locuinţe proprii.Tradiţia în contextul familial, ca factor de influenţare, apare ca o reacţie la condiţiile sedimentate de istoria

romilor, o istorie în care romi nu aveau pământ nici resurse necesare să îşi construiască case, în care ei au fost nevoiţi să trăiască în familii extinse.

Dacă ar fi să analizăm sfera istorică, se poate spune că, legat de tradiţie, un alt factor care şi-a pus amprenta în ceea ce priveşte familia romă, este acela al nomadismului de lungă durată. Romii erau obişnuiţi să se mute din loc în loc, să migreze, însă nu se despărţeau de familia extinsă iar deplasările lor au fost întotdeauna strâns legate de familia extinsă (părinţi, bunici, fraţi, unchi, alte rude, etc).

Încă din primul capitol al lucrării se poate deduce că robia însăşi se practica pe familii şi se evita despărţirea acesteia căci avantajele şi productivitatea erau mai mari. Fiecare boier avea de regulă o familie romă sub robia sa, familia compusă de cele mai multe ori din soţi, copii, bunici, fraţii soţilor.

Condiţiile economice relativ dificile influenţează dimensiunea mare a familiei rome prin ideea de convieţuire cu familia extinsă, fapt ce reprezintă o sursă şi un mijloc eficace de supravieţuire în condiţii insuficiente de trai.

Dificultatea de a obţine/construi o locuinţă proprie este de asemeni un alt factor important care constrânge o familie romă normală alcătuită din soţ/soţie şi copii să traisca într-o altă locuinţă decât cea a familiei extinse.

Nivelul scăzut de calificare, neîncadrarea în muncă, numărul mare de copii, imposibilitatea de procurare a banilor etc., sunt câţiva factori care fac ca obţinerea/construirea unei case să fie foarte greu de atins.

Există şi un factor oarecum pozitiv în ceea ce priveşte locuirea sau tipul de locuinţă, drept pentru care o parte dintre romi şi-au construit, locuinţe modeste, improvizate, restrânse, pe lângă cele ale părinţilor sau alte locaţii.

O altă tradiţie care justifică numărul ridicat al membrilor unei gospodării/familii este aceea a locuirii tinerilor căsătoriţi cu părinţii băiatului. Conform acestei tradiţii, tinerii căsătoriţi locuiesc cel puţin în perioada de început cu socrii, tânăra noră fiind în majoritatea cazurilor cea care vine în casa părinţilor soţului.

Această tradiţie presupune şi excepţii în legătură cu persoana care trebuie să vină în noua locuinţă după căsătorie, în sensul că, în lipsă de locuinţă sau spaţiu în casa băiatului, şi acesta poate fi cel care va locui cu părinţii soţiei.

Vârsta scăzută la căsătorie a tinerilor de etnie roma face locuirea individuală a tinerilor să fie greu de realizat.

Din cauza aceasta tinerii care urmează a descoperi ce înseamnă convieţuirea ca familie, vor trebui să înveţe de la cei mai în vârstă şi să se supună regulilor/învăţăturilor până când vor fi învăţat.

Cât despre vârsta căsătoriei, Mihail Kogălniceanu afirma că şi în trecut romii se căsătoreau de foarte tineri: “când un ţigan atingând vârsta de 14-15 ani simte că îi mai lipseşte ceva în afară de pâine şi apa... înhaţă cea dintâi fată ce-i iese în cale şi o face de nevastă” (Kogalniceau apud Crişan, 1999, p.35).

Căsătoria în comunităţile de romi este prin tradiţie una timpurie însă există şi excepţii. Din studiile realizate până acum reise că tinerii romi se căsătoresc la vârste scăzute tocmai de aceea, cel puţin până la vârsta majoratului, căsătoria nu este lagalizata, ci mai degrabă săvârşită pe baza înţelegerii dintre familii.

“Vârsta medie a unei fete rome la prima căsătorie este de 16,7 ani iar la băieţi este de 18,3” (Zamfir şi Zamfir coord., 1993, p.74).

Mihai Merfea susţine că “în unele colectivităţi se practică cumpărarea miresei; în familie de ţigani căldărari din comun Axente Sever (Sibiu), copii sunt căsătoriţi la vârsta de 5-6 ani şi rămân la părinţi până la 16-18 ani. La nuntă socru-mic dă zestre fetei 100.000 lei iar socrul mare dă băiatului obiecte din aur” (Merfea, 1991, p.52-54)

După spusele cercetătorului iată că ne putem forma o viziune, asupra căsătoriei la romi în jurul anului 1991, o viziune a unei căsătorii timpurii planificate, o căsătorie în care mireasa este plătită, o căsătorie în care tinerii aleşi nu au libertatea de a-şi exprima dorinţa/preferinţele şi sunt constrânşi să se supună deciziilor părinţilor lor, o căsătorie strâns legată de obicei şi tradiţii specific rome. Căsătoria este făcută prin uniunea consensuală pentru toată viaţa iar divorţul este rar întâlnit.

Etnologul Delia Grigore afirmă: “Căsătoria este un eveniment de maximă importanţă în existenţa comunităţii, conducând la constituirea unor relaţii de înrudire noi”. Etnologul susţine de asemeni că în cadrul căsătoriei la romi, soţia accede la un status superior şi acceptă normele presupuse de acest eveniment (“chaj bari” – fată mare etc).

În general, rolul femeii rome este acela de purtătoare de copii şi transmiţătoare a culturii. Vârsta medie a soţiei la prima naştere este de 18,5; numărul mediu de copii este de 4 natalitatea fiind mai ridicată decât la majoritari.

Căsătoriile sunt adaptate în funcţie de categoria de romi din care fac parte mirii de aceea nu se poate afirma că toate planificate de către părinţi. În cele ce urmează voi expune mai detaliat tema căsătoriri la diferite tipuri de romi.

III.2. CATEGORIILE DE ROMI Romii ursariRomii ursari reprezintă o categorie de romi care “şi-au desfăşurat activitatea pe lângă curţile boiereşti,

mănăstiri sau curţi domneşti de aceea mai având şi denumirea de romi vătraşi” (Alexandrescu 2004, p.5).Acestă denumire de ursari vine de la vechea lor ocupaţie, aceea de dresare a urşilor la spectacole de circ,

târguri sau bâlciuri din localităţi, în vederea obţinerii resurselor materiale de existenţă.De-a lungul timpului, trăind în contact direct cu populaţia majoritară, romii ursari au pierdut din obiceiurile,

cultura, tradiţiile lor, însă au reuşit să îşi păstreze neschimbate o serie de elemente proprii culturii lor.“Referitor la meseriile tradiţionale, se constată că cei mai mulţi ursari sunt lăutari (muzicanţi), dar mai sunt

şi alţi ursari care practică şi alte meserii tradiţionale” (Alexandrescu coord., 2004, p.5).

Exemple de meserii tradiţionale la ursari: confecţionarea de piepteni sau alte obiecte din os (pieptănarii); confecţionarea de vase din aluminium (ceauane, cratiţe, oale din fontă), comercializare (ceaunarii prin târguri, bâlciuri de produse confecţionate de ei înşişi, ulterior de alţii (negustorii ambulanţi); prepararea plantelor medicinale în combinaţie cu descântece (vindecătorii de boli); întreţinerea de spectacole prin bâlciuri (circarii).

Apariţia subdiviziunilor de romi ursari se explică prin faptul că în timpul spectacolelor pe care ursarii le dădeau prin dresajul urşilor pe muzică lăutărească, alţi romi care vorbeau acelaşi dialect şi practicau alte meserii tradiţionale, se instalau pe lângă grupul de ursari pentru a-şi vinde mărfurile.

Astfel, subdiviziuni de romi ursari precum pieptănari, vrăjitori, argintari – se ocupau cu prelucrarea argintului, aurari- cei care prelucrau aurul, au dobândit tot denumirea de ursari.

În general ursarii sunt vorbitori de limba romani folosind dialectul ursăresc, însă există şi o parte dintre aceştia, care prin gradul crescut de asimilare nu mai vorbesc limba romani si sunt denumiţi “Kastale”.

Ursarii sunt caracterizaţi ca “oameni blajini, paşnici, prietenoşi, cooperanţi, care iubesc muzica şi dansul, convieţuiesc în relaţii bune cu celelalte etnii, nu sunt bogaţi dar prin comportament şi grad de civilizaţiei, sunt apreciaţi de societate” (Alexandrescu coord, 2004, p.6).

În ceea ce priveşte căsătoria la romi ursari acesta se săvârşeşte la vârste fragede, 14-15 ani, mirele fiind apt pentru a se însura atunci când este considerat capabil să asigure existenţa viitoarei familii, dacă ştie deja să cânte la un instrument, dacă a învăţat una din meseriile tradiţionale. La împlinirea vârstei legale, soţii se prezintă la starea civilă pentru legalizarea căsătoriei.

Căsătoria la ursari de cele mai multe ori nu este una aranjată de către familie, ci mai degrabă se pune discuţia unei “tatonări de teren” prin abordări de genul: “Amala, me chaworeresque si lesque drago ti chajori, so phenes keras-amen kuskrea?” (Prietene, băiatului mei îi este dragă fata ta, ce spui ne facem cuscrii?), la care se răspunde “Sar kamena o hurdore! (Cum vor copiii!) (Alexandrescu coord, 2004, p.12).

Atât fetele cât şi băieţii sunt responsabili de deciziile lor în ceea ce priveşte căsătoria, aceştia nu sunt constrânşi în alegerile lor iar iubirea este cea care stă la baza căsătoriilor. Când un băiat se hotaraste că îi place o fată şi că o vrea de soţie acesta le cere părinţilor lui să meargă la părinţii fetei să o ceară de soţie; dacă părinţii vor fi de accord aceştia stabilesc logodna, iar dacă nu, de cele mai multe ori tinerii practică “fugitul” împreună, după care se întorc acasă.

Virginitatea şi puritatea fetei la căsătorie sunt importante şi de dorit deoarece, în virtutea tradiţiilor ancestrale, ele sunt considerate elemente de mândrie, cinste şi fală în familia băiatului.

Proaspeţii căsătoriţi locuiesc cu părinţii băiatului, în general, până când este posibilă construirea unei case proprii, de regulă pe lângă casa părinţilor. Nora preia majoritatea activităţilor casnice iar în cazul în care este cea mai mare dintre nurori i se atribuie statutul de a doua persoană cu autoritate, după soacră, în ceea ce priveşte îngrijirea casei, respectarea regulilor de curăţenie, păzirea cinstei cumnatelor încă nemăritate.

Vestimentaţia la romii ursari trebuie să degaje multă seriozitate mai ales în rândul femeilor: “Femeile rome purtau fuste şi bluze viu colorate, fustele erau lungi şi dacă erau mai scurte femeile erau considerate neserioase şi erau criticate de toată comunitatea. Bărbaţii se îmbrăcau în costume de culori închise şi purtau pălării tot în culori închise” (Alexandrescu coord, 2004, p.15).

Romii căldărariRomii căldărari sunt denumiţi după ocupaţia lor de bază, confecţionarea de cazane din cupru, a căldărilor

din tablă, făraşelor din aluminiu sau tablă.În ceea ce priveşte romii căldărari, portul este unul viu colorat, fustele femeilor rome sunt lungi, încreţite;

femeile măritate trebuie să poarte batic pe cap ca semn de respect faţă de soţ, cele nemăritate nu poarta batic (virgine fiind, sunt considerate “pure”).

Părul la căldarese este purtat împletit în două cozi, în împletituri ele poartă nişte sfori roşii cu bănuţi de argint sau aur, iar la gât poartă salbe aducătoare de belşug şi noroc.

Bărbaţii poartă pantaloni lungi, veste din stofă sau catifea, cămaşă cu mâneci lungi viu colorată, de preferat roşie, pălăria împodobită cu pene de păun.

Căsătoria la romi căldărari este una planificată, “mireasa este aleasă încă din pruncie sau de la 2-3 ani” (Alexandrescu coord, 2004, p.23). Părinţii băiatului se duc şi planifică logodna cu părinţii viitoarei mirese, iar fata este urmărită de cei care au cerut-o în logodnă până la vârsta prielnică căsătoriei.

Până la căsătorie, cei logodiţi nu au voie să se întâlnească. În ziua nunţii, părinţii băiatului vin la casa fetei cu galbeni şi o sticlă de băutură, vin sau ţuică, legată cu o fundă roşie, şi dacă sunt de accord, cuscrii îşi schimbă pălăriile între ei iar cuscrele baticele. Este obligatoriu că viitoarea mireasă să fie virgină.

La romii căldărari nu se pune accent pe cununia civilă sau religioasă, ci mai degrabă pe tradiţia căsătoriei legată de principiile specifice. Însă există şi romi care tind către modernizare şi în momentul împlinirii vârstei corespunzătoare aceştia îşi legalizează căsătoria. Romii căldărari au ca limba maternă limba romani în dialectul lor specific.

Romii spoitori

Romii sunt denumiţi şi ei de către majoritari datorită ocupaţiei lor din trecut, aceea de “spoire” cu, cositor a vaselor de bucătărie. Cu ani în urmă romii spoitori se deplasau cu căruţele pe timp de vară şi se stabileau cu corturile lor în vecinătatea unui sat pentru a-şi putea practica meseria de spoitori. Se tot deplasau până când se lăsau frigurile iar iarna se întorceau la casele lor, nemaiputând să îşi practice meseria în deplasări, consumau cele agonisite pe parcursul sezonului cald.

Această meserie tradiţională de spoitor a fost uitată odată cu trecerea timpului, bătrânii fiind cei care se mai ocupă deoarece tinerii s-au orientat către afacerile comerciale.

Familia romă de spoitori este asemanatoare cu cea din categoriile amintite anterior.Copiii romi spoitori învaţă limba romani încă din primii ani de viaţă, ei sunt învăţaţi şi educaţi cum să se

comporte în comunitate, să respecte oamenii mai în vârstă.Fetele sunt iniţiate în treburile gospopdăreşti de către mama, iar băieţii sunt încurajaţi să înveţe o meserie

pentru a aduce un aport la economiile familiei şi pentru a-şi putea întreţine viitoarea familie.Căsătoria la romii spoitori nu este una planificată ci mai degrabă lăsată pe seama copiilor ce urmează a

se căsători. În majoritatea cazurilor, căsătoriile rezultă după o perioadă de cunoastere reciprocă, întâlnirile dintre viitorii soţi având loc în casa părinţilor fetei.

Dacă viitorii soţi sunt hotărâţi, atunci părinţii băiatului o cer pe fată în căsătorie. După ce nunta are loc, mirii primesc daruri, bani şi zestre de la rude.

Portul romilor spoitori tinde către cel modern însă mai există şi persoane, în general cele în vârstă, care încă mai au portul tradiţional. Femeile poartă fuste lungi creţe, şorţuri brodate, batic, bluze cu înflorituri iar bărbaţii poartă pantaloni lungi, cămaşă, vestă, pălărie, ilic.

Romii GaboriRomii Gabori se diferenţiază oarecum de celelalte categorii de romi. Aceştia sunt denumiţi “un neam tare

mândru alcătuit din fete blonde şi copii blonzi, băieţi frumoşi, înalţi, cu umeri laţi, cu pielea mai deschisă decât a altor romi” (Alexandrescu coord., 2004, p.42).

Pe lângă limba maternă (limba romani), gaborii vorbesc şi limba maghiară. Aceştia sunt meseriaşi buni în prelucrarea materialelor feroase şi neferoase, dar mai târziu au trecut la comerţ. În general trăiesc în familii mari, organizate conform unor legi interne şi conduse de cel mai bătrân şi cinstit om din comuniate – bulibaşa.

Vestimentaţia femeilor este alcătuită din fuste lungi până la glezne, cu decor de două-trei rânduri de dantelă, baticuri înflorate viu colorate, părul se poartă în două cozi împletite, fetele tinere punându-şi şi funde sau flori. Bărbaţii poartă o pălărie cu fundă negra, cămaşa albă (la sărbători poartă cămeşi de satin roşii sau verzi), pantaloni din catifea sau stofă, negrii sau maro, iar tinerii poartă şi blugi.

Tinerii gabori se căsătoresc în jurul vârstei de 14 ani, la voia părinţilor, tatăl fiind cel care îi caută mireasă fiului său. Căsătoria se săvârşeşte la înţelegerea părinţilor şi este consultată şi părerea viitorilor miri, însă nu toţi părinţii ţin cont de dorinţa copiilor lor, de multe ori având loc căsătorii forţate.

În cazul în care părinţii fetei nu sunt de acord atunci se întâmplă ca fata să fugă la băiat acasă, unde este întâmpinată cu veselie de familia acestuia. Tânăra nora - i bori este cununată cu soţul ei de către bulibaşă, în prezenţa a aproximativ 7-8 persoane, printre care se află în primul rând părinţii tinerilor. Există cazuri când fata este furată de la părinţi iar dacă fata nu este virgină în noaptea nunţii, părinţii trebuie să îşi plătească ruşinea.

Romii carpaticiAceastă denumire a fost dată în general romilor care s-au stabilit în zona Carpaţilor. “Romii din Ardeal au

avut parte de protecţia regilor Austro-Ungariei pentru priceperea şi arta meşteşugului, a prelucrării materialelor de construcţii” (Alexandrescu coord.. 2004, p.55).

Subdiviziuni:- muzicanti - romi de vatră- gabori - romi tradiţionali- lingurari - cei care prelucrau linguri din lemn- zidari- potcovari- florăreseLa romii carpatici, căsătoria se practică prin acordul ambelor familii, fără necesitatea de a fi oficializată

extern (bulibaşa este cel care o recunoaşte). Ca şi la celelalte categorii de romi, căsătoria tinerilor se face în jurul vârstei de 14-15 ani iar fata trebuie să îşi dovedească cinstea în noaptea nunţii.

Spre deosebire de romii gabori, la romi carpatici, căsătoria nu este constrânsă de tradiţie fiind posibilă şi căsătoria cu alte neamuri, chiar şi neromi. Portul este asemănător cu cel al celorlalte categorii de romi.

În cele ce urmează voi enumera câteva elemente definitorii ale romilor tradiţionali, deduse din studiile realizate de cercetători cât şi din cele evidenţiate mai sus:a) existenţa limbii romani ca limbă maternă vorbităb) portul specific atât la femei cât şi la bărbaţi

c) ocupaţiile specific tradiţionaled) căsătoria timpurie pe bază de înţelegere familială/negocieree) obiceiuri specific legate de modul de desfăşurare al vieţiif) număr crescut de copiig) convieţuirea în comunităţi tradiţionale etc.

III.3. FENOMENUL EDUCAŢIONAL ÎN VIAŢA ROMILOR Atitudinile actuale faţă de problemele etnice ale romilor iau forma unor două mari tendinţe faţă de

problemele etnice, în sfera practică şi socială (Zamfir şi Zamfir coord., 1993, p.12):Atitudinea universalistă:Conform acestei atitudini, diferenţierile etnice apar ca “produs al istoriei trecute”, ele caracterizând parţial

pe omul modern ce tinde spre cosmopolitism - “a fi cetăţean al lumii”.Această tendinţă vizează scăderea ponderilor particularităţilor etnice, dominarea politică, culturală,

socială, economică a unei etnii asupra alteia (de regulă a celei majoritare asupra celei monoritare).Atitudinea etnicistă:O tendinţă prezentă cu forme specifice atât la populaţiile majoritare cât şi la cele minoritare, o tendinţă ce

se caracterizează prin încercarea de asimilare a populaţiilor etnice minoritare de către populaţiile majoritare, apelându-se uneori la “curăţarea etnică” prin expulzarea imigranţilor şi deplasări forţate ale populaţiilor minoritatre.

Conform definiţiei din Dicţionarul de Sociologie coordonat de Vlasceanu şi Zamfir, “educaţia este un ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective” (Vlasceanu şi Zamfir coord., 1998, p. 197-198).

Pentru Platon educaţia reprezinta “arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtutea ale acelora care dispun de ele”.

Viziune legată de educaţie a lui J.J. Rousseau arăta că: “educaţia este şi intervenţie şi neintervenţie”.Filosoful german I. Kant aprecia, în reflecţiile sale, că educaţia este cea care contribuie la valorificarea

naturii umane în folosul societăţii: “Este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Din cele spuse mai sus, iată că se poate forma o viziune asupra unei deosebite importanăe a educaţie în viaţa socială a individului.

Politicile naţionale sau internaţionale cu privire la integrarea minorităţii rome sunt legate de facilitarea accesului la educaţie, element esenţial pentru viitorul etniei.

Şcoala este principalul spaţiu al învăţării pluralităţii culturale prin preţuirea diversităţii, a notei distincte aduse de cultura fiecărui actor social participant. Şcoala trebuie să formeze deprinderea preţuirii valorilor pluriculturale, nu există valori superioare şi inferioare, ci există valori specifice care trebuie judecate. În şcoală este necesară, modelarea orgoliului etnic al majorităţii şi întărirea încrederii în sine a minorităţii.

În ceea ce priveşte situaţia educaţională a romilor, studiile arată că acest fenomen reprezintă un motiv de îngrijorare. Cercetătorul Mihai Surdu susţine că în cazul romilor, educaţia este privită ca principalul mijloc de rezolvare a problemelor sociale cu, care romii se confruntă. În această perspectivă, educaţia instituţionalizată reprezintă şi opţiunea cea mai adecvată în scopul modernizării şi dezvoltării sociale a romilor. Dintr-o altă perspectivă, educaţia şcolară este considerată transmiţătoare de valori.

Sutdiile de specialitate arată că participarea şcolară a romilor este cu mult mai scăzută decât cea a majoritarilor.

Principala cauză a participării şcolare scăzute a romilor este sărăcia, situaţia materială precară care nu permite familiilor de romi să asigure copiilor lor un învăţământ instituţionalizat, fapt ce duce spre abandon şcolar şi chiar spre particiare nulă în instituţiile de învăţământ.

“Neparticiparea şcolară este de trei ori mai mare în gospodăriile considerate sărace sau foarte sărace în comparaţie cu cele considerate medii sau bogate, iar într-o proporţie foarte ridicată copii nescolarizaţi fac parte din gospodării autoidentificate ca fiind de etnie romă” (Zamfir şi Preda coord., 2002, p.112).

Mihai Surdu susţine că determinanţii culturali pot constitui cauze directe ale neşcolarizării sau şcolarizării insuficiente la romi. În acest sens el demonstrează că nivelul de neşcolarizare este mai ridicat la romii vorbitori de limbă romani decât la cei nevorbitori.

În ceea ce priveşte abandonul şcolar, studiile au demonstrat că acesta este cu mult mai ridicat decât la populaţia majoritară, făcându-se prezent mai ales în ciclurile primar şi secundar.

De asemeni s-a demonstrat că rata analfabetismului este mai rdicată în ceea ce priveşte generaţia vârstnicilor romi. Pe lângă sărăcie, s-a demonstrat că factorii determinanţi sunt şi izolarea comunităţilor de romi, discriminarea, facorii culturali, tradiţia etc.

După părerea lui Merfea, o altă cauză a ratei scăzute de şcolarizare este şi aceea că “părinţii manifestă o atitudine de indiferentă faţă de şcoală şi de soarta copiilor după vârstă de 14-15 ani” (Merfea, 1991, p.89).

Iată cum indiferenţa faţă de importanţa şcolii în viaţa copiilor duce către abandon şcolar sau participare şcolară insuficientă.

Consecinţele abandonului şcolar duc la excluziune socială, marginalizare, lipsa accesului pe piaţa muncii, sărăcie etc.

După 1992 s-a constatat o tendinţă de creştere a ratei de şcolarizare şi de înscriere a copiilor în instutiile de învăţământ, faţă de anii precedenţi.

O clasificare a determinanţilor şcolarităţii la romi (Zamfir şi Zamfir coord., 1993, p.96-99):- Nivelul şcolar al mamei Mamele rome cu un nivel şcolar mai ridicat pot asigura copiilor lor un grad mai ridicat de participare şcolară faţă de

mamele cu un nivel şcolar mai scăzut.- Tipul de activitate profesională a tatălui Gradul de frecventare a şcolii de către copii romi ai salariaţilor calificaţi este mai ridicat în comparaţie cu celelalte

categorii (salariaţi necalificaţi, şomeri, persoane fără calificare profesională),- Neamul de apartenenţă - la romii romanizati se constată o frecventare mai ridicată a şcolii faţă de romii tradiţionali,- Venitul - lipsa resurselor financiare, lipsa de îmbrăcăminte, lispa rechizitelor, condiţiile precare de locuit etc.În perioada 1998-2006, cu precădere în anii 2003-2006, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a structurat şi

continuat o serie de măsuri şi politici strategice de programe integraţionale pentru tinerii romi. Vorbind despre o discriminare pozitivă a etniei rome, o măsură a constat în alocarea anuală de locuri

distincte pentru admiterea în clasa a IX-a la licee şi şcoli profesionale. Astfel au fost alocate aproximativ 2500 locuri anual.

Tot în scopul încurajării educaţionale, au fost alocate aproximativ 398 locuri bugetate şi aproximativ 350 locuri cu taxă, pentru admiterea la diferite facultăţi de stat din România.

III.4. EXCLUZIUNE SOCIALĂ ŞI DISCRIMINAREÎncă din anii de tranziţie, tratamentele de diferenţiere faţă de minorităţile naţionale au constituit subiecte

controversate pentru sociologi şi dezbaterile publice.Printre aceste minoritati se numără şi a doua minoritate etnică a României, după unguri, etnia romă.Încă din istorie, etnia romă a fost supusă unor serii de tratamente de diferenţiere, privare de drepturi etc.

Romii au fost sub robie, au fost supuşi relelor tratamente de degradare fizică şi morală în perioadarobiri şi Holocaustului, tratamente ce au condus la o perpetuare a unei percepţii majore ce îi cataloga pe romi ca o rasă inferioară, chiar şi în perioada comunistă şi de după.

În regimul comunist aceste prejudecăţi şi tratamente de diferenţiere au fost trecute sub semnul tăcerii în tendinţa de asimilare şi naţionalizare a lui Ceauşescu.

Înainte de revoluţia din 1989, romilor li s-a refuzat dreptul de a-şi câştiga statutul de minoritate etnică iar situaţia romilor a fost tratată ca o chestiune de dezvoltare socială şi de propagare a noţiunii de “unicitate naţională fără diferenţiere etnică” (Zamfir şi Preda coord., 2002, p.259-260).

După căderea regimului comunist, romii şi-au câştigat statutul de minoritate etnică, o minoritate ce începea să se afirme mai ales în plan socio-politic.

Totodată, instaurarea noului regim democratic, a adus în percepţia majoritarilor libertatea de exprimare şi manifestare publică.

Tratamentele de diferenţiere etnică, ce în regimul comunist erau oarecum ascunse sau neexprimate, acum deveneau mai mult vizibile.

Apar termeni mediatizaţi precum excluziune socială sau discriminare a acestei etnii.În sens larg, discriminarea duce la ideea de a critica, a pune într-o lumină negativă, a aduce prejudicii,

etichete etc. Din punct de vedere al impactului său asupra celui discriminat, discriminarea poate fi de două feluri: negativă respectiv pozitivă.

Un gen de discriminare pozitivă a romilor îl reprezintă politicile de acordare de locuri speciale la admiterea în liceu sau facultate.

Astfel vorbim despre o diferenţiere pozitivă care deoarece aduce un beneficiu tinerilor romi prin facilitarea şi promovarea în rândul acestora a unui acces la educaţie mai uşor şi diferenţiat faţă de populaţia majoritară.

În studiul discriminării, a prejudecăţilor, intoleraţanei apar menţionate câteva teorii care pot explica cauzele apariţiei discriminării (Zamfir şi Preda coord., 2002, 263-264):a) Teoria Conflictelor Reale (Sherif), care explică apariţia discriminării din cauza conflictului pentru resurse limitate;b) Teoria Ţapului Ispăşitor (Donalld), care demonstrează că frustrarea constituie apariţia agresivităţii;c) Teoria Identităţii Sociale (Henri Tajfel), care susţine că indivizii manifestă tendinţa de discriminare în favoarea

grupului de apartenenţă în vederea obţinerii unei poziţii sociale superioare;d) Teria Interacţiunii Comportamentale (Rabbie apud Bouhris, Turner, Gagnon), care arată că discriminarea în

favoarea grupului propriu reprezintă o atitudine comportamentală raţională, economică şi instrumentală.

Pentru grupul de romi, trecutul lung de inegalitate şi de inferioritate a perpetuat în percepţia populaţiei majoritare sentimental şi atitidinea de diferenţiere, discriminare, superioritate, excluziune socială etc.

Aşa cum am menţionat anterior, lucrurile s-au îmbunătăţit oarecum după căderea comunismului. Recunoaşterea ca minoritate etnică naţională a romilor a adus cu sine o creştere a poziţiei socio-culturale a romilor. Romilor li s-au recunoscut o serie de drepturi şi şanse de afirmare socială ca şi minoritate etnică, dreptul de organizare politică, dreptul de organizare culturală, integrarea în organisme naţionale şi internaţionale etc.

În ciuda acestor măsuri, au apărut o serie de conflicte interetnice dintre care amintim: conflictul de la Kogălniceanu din octombrie 1990, conflictul de la Hădăreni din septembrie 1993, conflictul de Comăneşti din noiembrie 1992, conflictul de la Bolintin-Deal din aprilie 1991 etc.

Este de menţionat că dintre aceste conflicte, unele s-au soldat chiar şi cu moartea şi arderea comunităţilor de romi de către majoritari.

Conform cercetărilor dedicate acestui subiect, s-a dovedit că, în rândul majoritarilor, problema discrminarii şi excluziunii sociale a romilor a prezentat, în ultima perioadă, o tendinţă de scădere, de împărţire şi împărtăşire diferenţiată a atitudinii negative. Politicile sociale de incluziune socială şi pentru combaterea discriminării de orice fel, au condus în ultimul timp la o creştere a acceptării şi toleranţei faţă de romi. Se poate afirma că, deşi prejudecăţile şi tratamentele de excluziune şi diferenţiere faţă de minoritari încă există şi se manifestă sub diverse forme, societatea românească tinde, acţionează şi doreşte creşterea incluziunii sociale, a toleranţei etnice, scăderea discriminării de orice fel în ceea ce priveşte etnia romă şi nu numai.

Cap. IV.METODOLOGIA ŞI ANALIZA CERCETĂRIIIV.1. METODOLOGIA CERCETĂRIIIV.1.1. Motivaţia cercetăriiLucrarea îşi propune să dezvolte o cercetare de tip exploratoriu, empiric, calitativ.În cercetarea de faţă punctul de interes a fost reprezentat de identificarea consecinţelor abandonului

şcolar în rândul tinerilor de etnie romă.Am ales etnia romă ca grup ţintă de aplicare a cercetării de faţă deoarece cazuistica, cercetările elaborate

de către sociologi, arată că numărul persoanelor rome ce abandonează şcoala, încă de la o vârstă fragedă, este mai mare decât numărul majoritarilor.

În ceea ce priveşte situaţia actuală a romilor de pe teritoriul României s-au identificat o serie de probleme sociale existente, ce au tins către amplificare şi accentuare, şi care au devenit fenomene sociale controversate, printre care menţionez: excluziune socială, discriminare etnică, abandon şcolar, sărăcie etc.

Dintre fenomenele sociale existente am ales să explorez abandonul şcolar în rândul tinerilor romi deoarece consider că este o problemă socială întâlnită frecvent la etnia romă, o problemă socială dicutabilă, care de-a lungul timpului a stârnit în rândul sociologilor un interes pentru cercetări ample în acest domeniu.

De asemeni acest fenomen a provocat o serie de întrebări în viziunea cercetătorilor, opiniei publice etc.Ca şi repercursiune a abandonului şcolar la romi mă voi axa pe căsătoria timpurie.Motivaţia axării pe căsătoria timpurie ca şi consecinţă abandonului şcolar este reprezentată de cea a

experienţei proprii.Această experienţă proprie constă în faptul că în comunitatea mea de provenienţă există un număr

semnificativ de tineri care au abandonat sistemul de învăţământ la o vârstă fragedă, după care a urmat căsătoria/concubinajul.

Există păreri diferite sau presupuneri precum că, căsătoria timpurie la romi este de fapt o cauză a abandonului şcolar. În acest sens, îmi propun ca cercetarea de faţă să demonstreze că în general, căsătoria timpurie, pe lângă factorul cultural, este o consecinţă şi nu o cauză a abandonului şcolar.

Printre aceste exemple de abandon şcolar şi căsătorie timpurie, se numără şi rudele mele, inclusiv 6 din cei 8 fraţi.

IV.1.2. Obiectivele cercetăriiObiectivul general propus al cercetării este acela de studiere a fenomenului de abandon şcolar în rândul

tinerilor romi, precum şi al factorilor ce implică acest fenomen.Obiective specifice:1. Identificarea cauzelor abandonului şcolar în rândul tinerilor romi.2. Determinarea consecinţelor abandonului şcolar în rândul tinerilor romi.

IV.1.3. Universul cercetăriiÎn vederea atingerii obictivelor propuse, populaţia de cercetare a fost alcătuită din tinerii de etnie romă, cu

vârstă cuprinsă între 14-22 ani, din comunităţile de romi existente în localitatea Pârscov, Judeţul Buzău.Pârscov este o comună situată în judeţul Buzău, compusă din aproximativ 5654 locuitori. Este situată în

zona Sucarpatilor de Curbură, la confluenţa râului Buzău cu afluentul său Balaneasa, zona Munteniei.

Comuna are în componenţa sa Şcoala Generală cu clasele I-VIII, Primăria locală, Oficiul Poştal Pârscov, Secţia de Poliţie Pârscov, Centrul de zi pentru eleviii claselor I-VIII, Dispensarul Medical Pârscov, CEC Bank, Biblioteca Comunală “Vasile Voiculescu”, Casa Memorială “Vasile Voiculescu”. Localitatea este divizată astfel: Pârscovul de Jos respectiv Pârscovul de Sus.

Din totalul procentului de locuitori din comună Pârscov aproximativ 1.13% sunt de etnie romă.Romii din localitatea Pârscov locuiesc în trei comunităţi separate, una situată în Pârscov de Sus, alta

situată în zona centrală a comunei, iar cealaltă în Pârscovul de Jos. Condiţiile ca indivizii grupului ţintă să constituie un subiect valabil de cercetare sunt:- să se autoidentifice ca aparţinători ai etniei rome- să fi urmat cel puţin ciclul primar de învăţământ şi care ulterior să fi abandonat şcoala.

IV1.4. Ipoteze1. Cu cât familia de provenienţă a unui/unei tânăr/tinere de etnie romă este mai săracă, cu atât creşte

riscul abandonului şcolar.2. Cu cât discriminarea faţă de etnia romă este mai prezentă în şcoli, cu atât este mai probabil ca un/o

tânăr/ă de etnie romă să abandoneze şcoala.3. Dacă un tânăr/a de etnie romă abandonează şcoală atunci este posibil ca el/ea să se căsătorească

timpuriu.

IV.1.5. Metode de colectare a datelorCercetarea este una de tip exploratoriu, calitativ. Metoda de colectare a datelor a fost cea a interviului

semistructurat.Că tehnică de lucru, interviul va fi aplicat tuturor tinerilor de etnie romă, gen masculin şi feminin, din

comunităţile de romi din localitatea Pârscov, judeţul Buzău, în funcţie de disponibilitatea acestora de a răspunde la întrebările de interviu.

Interval de timp alocat: 20-30 minute pentru fiecare persoană intervievată, în funcţie de claritatea şi precizia informaţiilor obţinute de la subiect.

Perioada alocată cercetării practice: 15 aprilie 2014- 30 aprilie 2014.Procedee de lucru:Interviul semistructurat (pe lângă întrebările standard, voi mai avea şi posibilitatea de a formula spontan

altele noi, în funcţie de context şi informaţiile dorite de la subiect).Interviul va fi aplicat fiecărei persoane de etnie romă eligibilă criteriilor de intervievare. Numărul de

interviuri care să îmi asigure acurateţea informaţiilor obţinute a fost de 36.

IV.1.6. Instrumente de colectare a datelorInstrumentele folosite pentru colectarea datelor au fost reprezentate de:a) ghidul de interviu semistructurat, ce are ca scop verificarea ipotezelor şi descrierea fenomenului de

abandon şcolar precum şi descrierea consecinţelor acestuia asupra tinerilor romib) fotografii intrepinse în localitatea de romi vizată.Instrumentele urmează a fi expuse în anexele cercetării.

IV.2. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELORAşa cum am menţionat în subcapitolul de metodologie, universul cercetării lucrării de faţă a fost

reprezentat de tinerii de etnie romă, din localitatea Pârscov, cu vârstă cuprinsă între 14-22 ani.Cu scopul validării obiectivelor propuse ale cercetării, m-am deplasat în comuna Pârscov, judeţul Buzău.Comună Pârscov este o comună care aparţine judeţului Buzău, formată din 12 sate: Bădila, Lunca

Frumoasă, Târcov Trestieni, Robeşti, Runcu, Tocileni, Valea Purcarului, Olesesti, Pârjoleşti, Curcanesti, Pârscov (reşedinţa).

Comuna Pârscov este situată în zona Subcarpatilor de Curbură, pe malul stâng al râului Buzău, la confluenţa acestuia cu afluentul său- râul Balaneasa.

Din anul 1968, comuna Pârscov a fost din nou declarată ca făcând parte din judeţul Buzău.Printre monumentele istorice demne de amintit se numără şi Casa Memorială a dramaturgului Vasile

Voiculescu din localitatea Pârscov, crucea Runci datată din 1793, cele trei situri arhelogice, o aşezare arheologică la Bădila din perioada Hallstat, o aşezare arheologică descoperită în centrul Pârscovului, din Epoca Bronzului, iar al treilea sit se află la Târcov, un sit ce cuprinde o aşezare din Epoca Bronzului şi una fortificată geto-dacică din perioada Latene.

Asa cum am mai spus, localitatea este împărţită astfel: Pârscovul de Sus respectiv Pârscovul de Jos, fiecare diviziune având propria sa biserică. La ultimul recensământ din 2011 au fost identificaţi circa 5654 locuitori ai comunei, dintre care 1.13% s-au declarat ca fiind de etnie romă.

În ceea ce priveşte romii din localitatea Pârscov, aceştia locuiesc în 3 comunităţi: una situată în Pârscovul de Jos, alta situată în centru, iar a treia situată în Pârscovul de Sus.

Comunitatea din Pârscovul de Jos este alcătuită din aproximativ 10 familii, comunitatea din centrul localiatatii este alcătuită din aproximativ trei familii, iar ultima comunitate situată în Pârscovul de Sus este alcătuită din aproximativ 12 familii.

Aşa cum am menţionat anterior, metoda de colectare a datelor a fost cea a interviului semistructurat, interviu ce a fost aplicat fiecărui tânăr eligibil de etnie romă din localitatea Pârscov, disponibil să răspundă întrebărilor adresate.

Numărul atins de interviuri a fost de 36.Din totalul de 36 de indivizi care au răspuns întrebărilor, 36 s-au autoidentificat şi au afirmat că sunt de

etnie romă, 36 au afirmat că sunt vorbitori nativi ai limbii romani, pe care au învăţat-o în familie.În urma cercetării practice a rezultat că romii din cele trei comunităţi fac parte din categoria romilor

tradiţionali ursari - cei care se ocupau cu dresajul urşilor. Subcategoria de romi ceaunari sunt romii care odată au fost nomazi, ulterior sedentarizaţi, vorbitori nativi de limba romani şi care în trecut se adunau, în scopul vinderii confecţiilor/ceauanelor, pe lângă ursarii care dădeau spectacole cu urşi.

Toţii romii din comunităţile din localitatea Pârscov sunt vorbitori nativi de limbă romani şi au ca ocupaţie tradiţională moştenită, confecţionarea vaselor de gătit, din aluminium, turnate în nisip. Această meserii nu prea mai este utilizată însă se mai practică la câţiva dintre romi (de obicei la cei mai în vârstă). Subiecţii afirmă că au fost crescuţi cu produsele/alimentele sau banii câştigaţi cu această meserie însă părinţii lor nu prea se mai ocupă deoarece vasele din aluminium nu mai sunt la cerere: “Când venea tata din sat după ce vindea ceuanele, venea încărcat cu de toate. Aducea şi bani şi mâncare. Acum nu prea se mai caută “ (Leonard, 21 ani).

Vârsta indivizilor intervievaţi s-a încadrat în limita 14-22 ani. Vârsta minimă a subiecţilor a fost de 14 ani iar vârsta maximă 22 ani.

Din cei 36 intervievaţi, 18 au fost de sex feminin respectiv 18 de sex masculin.Subiecţii cercetării fac parte din 12 familii diferite, înrudite între ele, unii dintre subiecţi făcând parte din

aceeaşi familie (fraţi/surori).Nouă dintre indivizi au abandonat şcoala în clasa a V-a, cinci au abandonat în clasa a VI-a, trei au

abandonat în clasa a VII-a, cinci au abandonat în clasa a VIII-a, şapte au abandonat în clasa a IX-a.Un subiect face parte din familia Covaci Jan şi Catinca, trei subiecţi fac parte din familia Rupa Vasile şi

Elena, şapte subiecţi fac parte din familia Rupa Gheorghe şi Viorica, doi indivizi fac parte din familia Rupa Brătianu şi Camelia, patru indivizi fac parte din familia Vasile Marcel şi Filofteia, trei subiecţi fac parte din familia Sandu Cornel şi Cornelia, un subiect face pare din familia Boz Suraj şi Sidonia, cinci persoane fac parte din familia Vasile Nicolae şi Lenuţa, doi subiecţi sunt din familia Lungu Decebal şi Mariana, trei fac parte din familia Rupa Ion şi Mariana, patru subiecţi sunt din familia Vasile Gheorghe şi Ecaterina, o persoană face parte din familia Vasile Ticu şi Vasile Vedenţa.

Şapte dintre familiile tinerilor fac parte din comunitatea de romi din Pârscovul de Sus, patru familii fac parte din comunitatea de romi din Pârscovul de Jos, iar o familie face parte din comunitata de romi mai mică din centrul localitaţii.

Tot din cercetare a reieşit că 22 părinţi din 24 nu au absolvit mai mult decât nivel liceal, nici un părinte dintre cei 24 nu a urmat nici finalizat studii superioare. Doi dintre părinţi au absolvit nivelul superior al liceului, doi au absolvit nivelul gimnazial, 4 dintre aceştia au absolvit nivelul primar de învăţământ iar 16 dintre părinţi nu au finalizat nici un nivel de învăţământ.

Doar doi din cei 24 părinţi ai subiecţilor sunt angajaţi cu contract de muncă şi au un venit peste nivelul venitului minim garantat (aprox 2500 RON).

În ceea ce priveşte fiecare dintre subiecţi, aceştia provin din familiii numeroase, cu o medie a numărului de fraţi/surori, de 4. Cea mai mică familie romă numără 5 membrii iar cea mai mare familie numără aproximativ 11 membrii.

Veniturile familiilor rome în cauză sunt situate sub minimul pe economie, veniturile declarate având o medie de aprox 350RON. Veniturile declarate sunt constituite din alocaţii, ajutoare sociale, indemnizaţii de stat etc. Pe lângă aceste venituri, familiile indivizilor realizează şi venituri nedeclarate din muncile zilnice, ocazionale: “Muncim cu ziua că altfel am muri de foame. Dar şi aşa e greu, că nu găsim mereu de muncă” (Iosif, 20 ani).

Indivizii locuiesc cu familia lărgită în case proprii, însă de mică dimensiune, cu o medie de 3 camere/familie, case sărăcăcios mobilate, construite din tradiţionalii chirpici sau lemne cu pământ, majoritatea dotate cu electricitate, fără apă caldă în casă, fără baie, bucătărie, dormitorul servind şi loc de gătit precum şi loc de făcut baie: “Ne spălăm cu rândul, încălzim apa la sobă pe care facem şi mâncare şi ne turnăm cu un vas unul la altul în lighean sau copaie”(Georgiana, 16 ani).

Numărul mediu de membrii care locuiesc în aceasi locuinţa este de 6.

În ceea ce priveşte situatia educaţiei tinerilor intervievaţi, 18 dintre aceştia au absolvit nivelul primar, 11 indivizi au absolvit nivelul gimnazial, cinci dintre indivizi au studii liceale finalizate, iar doi dintre ei au studii liceale în curs (o fată este în clasa a X-a iar cealaltă este în clasa a XI-a).

Din cercetarea de teren a reieşit că 29 dintre indivzi au abandonat sistemul de învăţământ înaintea finalizării celui obligatoriu de 10 clase.

În cele ce urmează voi evidenţia răspunsurile necesare identificării cauzelor precum şi consecinţelor abandonului şcolar:

În ceea ce priveşte primul obiectiv propus, identificarea cauzelor abandonului şcolar în rândul tinerilor romi, acesta a fost atins în urma cercetării de teren. Informaţiile culese au arătat că o cauză a abandonului şcolar este sărăcia. Cercetarea demonstrează că sărăcia duce la un abandon şcolar timpuriu. Lipsa resurselor materiale nu asigură elevilor romi un ciclu de viaţă prielnic continuării studiilor. Acest fenomen social de sărăcie a fost identificat şi la faţa locului (fotografii in comunităţile de romi).

Toţi subiecţii, cele 29 de cazuri de abandon şcolar, au afirmat că sărăcia a fost adevăratul impediment în continuarea studiilor. In argumentare, voi expune cateva dintre spusele acestora: “Nu aveam bani ca să mai merg la şcoală” (Roxana, 19 ani); “Dacă ai mei nu au serviciu de unde să mă întreţină la şcoală” (Alin, 18 ani); “Din cauza sărăciei nu m-am mai dus la şcoală. Ce era să fac dacă abia ce aveam mâncare pentru acasă da să mai iau la şcoală pachet, de unde?!” (Cristina, 22 ani); “Nu aveau ai mei posibilitate. Iarna era greu tare că trebuia să îmi ia haine mai groase şi încălţăminte şi nu aveau de unde să îmi ia”(Ştefania, 17 ani); “Dar tu ce crezi că te poţi duce să înveţi cu burta goală?!. Şti şi tu cum e că doar şti despre ce e vorba destul de bine” (Dumitru, 19 ani).

O altă cauză a abandonului şcolar, identificată în urma obţinerii informaţiilor din aplicarea cercetării, este discriminarea. 23 de indivizi intervievaţi au afirmat că au abandonat şcoala şi din cauza discriminării în şcoli, a tratamentelor de diferenţiere şi disciminare din partea colegilor ori a profesorilor. În cele ce urmează, voi reda spusele acestora cu privire la adresările pe care indivizii le primeau pe când erau elevi: “Ţiganule de ce mai vii la şcoală că oricum te faci de râs şi nu eşti în stare de nimic” (Alin, 18 ani); “Voi ţiganii sunteţi jegoşi şi hoţi. Furaţi orice se poate, chiar şi idei” (Alina, 16 ani); “Colegii de clasă care sunt mai negri sunt ţigani” (Iustin, 20 ani); “Toţi colegii îmi ziceau că sunt neagră şi murdară. Se fereau să nu le dau păduchi” (Isaura, 22 ani); “Colegii ţigani nu trebuiesc băgaţi în seamă pentru ca apoi o să ne fure lucrurile sau banii şi o să ne certe părinţii acasă” (Crăciun, 21 ani); “Mă punea doamna învăţătoare în utima bancă şi rar mă scotea la tablă sau mă punea să citesc. Îmi zicea că mai bine stau acolo liniştit” (Narcisa, 18 ani).

Trei dintre subiecţi au susţinut că au abandonat şcoala din cauza lipsei acordării de importanţă învăţământului: “Ei na parcă mama şi tata au făcut şcoala. Şi uite că nu au murit de foame, nici ei nici noi” (Cristi, 20 ani); “Lasă că nici românii cu sau fără facultatate, tot degeaba că nu au făcut mare lucru”; “Nu au reuşit ei copii de români să facă facultate la Bucureşti da de unde să putem noi. Nu are cum” (Ionut, 21 ani).

Doi dintre indivizi au susţinut că au abandonat şcoala din cauza lipsei de motivaţie, aşa cum susţin ei, pentru că nu le-a plăcut a înveţe: “Nu mi-a plăcut şcoala, deasta nu m-am mai dus”(Marius, 22 ani); “E de ajuns că am învăţat să citesc şi să scriu. Restul ma plictisea si nu imi plăcea să fac teme” (Robert, 21 ani).

Unul dintre subiecţi a afirmat că a abandonat şcoala din cauza părinţilor: “Mama şi tata ziceau că e dezmăţ şi vagabonteala mare la şcoală. Nu era normal ca eu fiind ţigancă să mai stau acolo. Le era frică că fug cu vreun băiat. Mi-a zis că trebuie să mai cresc şi că trebuie să fiu fată mare la căsătorie” (Larisa, 14 ani).

Din cei 36 de intervievaţi, 25 au afirmat că au fost implicaţi în activităţile şcolare însă nu la fel ca şi ceilalţi colegi: “La serbări sau festivităţi, profesorul meu îmi dădea un rol dar mereu stăteam în spate sau rolul era mai mic decal al celorlalţi colegi. Parcă voia să mă ascundă şi să îmi dea ceva de făcut doar de faţadă ca nu cumva să zică cineva că nu m-a băgat şi pe mine “(Elena, 22 ani).

Din cei 29 de subiecţi, şapte au afirmat că nu îşi aduc aminte dacă au fost integraţi în activităţi: “Nu îmi aduc aminte dar nu cred că profii m-au băgat prea mult înseamnă, ba din contră “(Iustina, 21 ani).

Patru dintre subiecţi au afirmat că nu au fost implicaţi în activităţile şcolare: “Credeam că nici nu exist în clasa aia şi trebuie să mă fac remarcat oarecum. Deasta mai făceam câte o boacăna, mai supăram câte o fată din clasă, aruncam cu hârtiuţe prin clasă. Mă gândeam că poate aşa mă va remarca cumva” (Crăciun, 21 ani); “Mai degrabă îmi dădea ceva foarte uşor să transcriu din carte ca să scape de mine. În schimb, profa lucra şi făcea exerciţii cu ceilalţi coleg. Era ciudat. Parcă eram o povară pentru profa, o povară de care voia să scape” (Loredana, 19 ani).

În ceea ce priveşte căsătoria, 20 dintre indivizi se află în concubinaj, opt dintre ei sunt căsătoriţi legal, iar restul de opt nu sunt nici căsătoriţi, nici nu se afla in concubinaj.

Vârsta minimă de începere a unei relaţii de concubinaj, identificată în cazurile de faţă, a fost de 13 ani iar vârsta maximă de 19. Vârsta medie de începere a unei relaţii de concubinaj a fost cuprinsă între 15-17 ani.

De asemeni, al doilea obiectiv al cercetării, determinarea consecinţelor abandonului şcolar în rândul tinerilor romi, a fost atins deoarece cercetarea a demonstrat că o consecinţă a abandonului şcolar este căsătoria timpurie. Iată cum căsătoria timpurie apare descrisă ca o consecinţă şi nu ca o cauză a abandonului şcolar.

În cele 29 de cazuri de abandon şcolar, 28 dintre aceştia se află în concubinaj/căsătorie, fapt ce s-a întâmplat după abandonul scoalar.

28 de subiecţi din 28 au afirmat că, căsătoria/concubinajul timpuriu a fost liberă alegere, însă au fost influenţaţi şi de tradiţia romă şi de faptul că relaţiile dintre persoane de sex opus sunt interzise în afara căsătoriei: “La noi nu e ca la români. Fetele trebuie să fie fete mari (virgine) când se mărită. Nu se cere nimic la noi la ursari însă e bine pentru ele să nu se facă de râs. Altfel, este ruşine mare!” (Cristina, 22 ani).

Vârsta medie a parinţilor indivizilor la prima căsătorie este cuprinsă între 14-16 ani.24 de subiecţi din cei 28 aflaţi în concubinaj/căsătorie au cel puţin un copil, maxima ajungând la trei.

Media numărului de copii este reprezentată de cifra doi.Vârsta minimă a femeii rome la prima naştere a fost de 14 ani iar maximă de 20 ani. Vârsta medie a

femeii rome la prima naştere este de 16 ani.Pe lângă obiectvele propuse din cercetare a reieşit de asemeni că o altă consecinţă a abandonului şcolar

este lipsa accesului pe piaţa muncii.Din totalul subiecţilor intervievaţi, doar unul dintre aceştia este angajat cu, contract de muncă.Din cei 29 de subiecţi care au abandonat şcoala, 29 nu au nici o ocupaţie. Majoritatea subiecţilor ori sunt

zilieri ori casnici: “Păi dacă servici nu avem ce să facem, stăm şi noi până când găsim de muncă. Bărbaţii se duc şi ei cu ziua iar noi stăm cu, copii” (Isaura, 22 ani); “Vara mergem şi noi ba la praşila ba la câte un român la muncă. Este greu că sunt zile când nu avem nici ce manca dar asta e situaţia” (Cristi, 21 ani).

Din cei cinci subiecţi care au finalizat studiile liceale, o persoană este angajată cu contract de muncă având propria afacere; o altă persoană are propria afacere neimpozabilă, ocupându-se cu, comerţul a diferite produse însă nu are contract de muncă; un individ este liber profesionist, un altul este în căutarea unui loc de muncă în Franţa, ultima din cele cinci persoane este casnică şi se ocupă de creşterea copilului.

O altă concluzie dedusă în urma cercetării practice este aceea că pe lângă faptul că, căsătoria timpurie ese o consecinţă directă a abandonului şcolar, ea apare însă şi ca un fapt datorat tradiţiei, culturii rome conform cărora fetele trebuie să fie “chaji bari” – fete mari, virgine, la căsătorie.

Este de menţionat de asemeni faptul că, din numărul total de 20 indivizi căsătoriţi/în concubinaj, toţi fac parte din categoria celor care au abandonat şcoala.

Menţionez că nu am întâmpinat dificultăţi majore în colectarea datelor dat fiind că eu am crescut în comunitatea de romi ursari ceaunari din Pârscovul de Jos.

Subiecţii cercetării au avut o oarecare dificultate în înţelegerea întrebării legată de discriminare. Am constatat că mulţi dintre ei nu ştiau exact la ce se referă acest termen. A trebuit să le explic înainte de a obţine un răspuns.

Mă întreb oare cum pot alţii să se apere de disciminare sau să sesizeze un caz de genul acesta dacă ei nu ştiu ce înseamnă discriminarea?!

Iniţial, când m-am prezentat indivizilor şi le-am explicat despre ce este vorba, aceştia au crezut că fac cercetarea pentru a le oferi un ajutor material. Cu toţii s-au aşteptat ca eu să vin cu o soluţie la problemele lor. Le-am explicat despre ce este vorba. Mulţi dintre ei nu ştiau ce înseamnă o lucrare de licenţă. Mă întrebau ce fac eu cu toate aceste date.

A trebuit să repet de fiecare dată la ce îmi folosesc răspunsurile lor. Unii au crezut că vor apărea la televizor alţii au crezut că e un demers în întrajutorarea lor.

Le-am explicat şi aparent păreau să înţeleagă ba chiar păreau a fi mândri de mine: “Bravo ţie Elena că ai avut putere şi minte să nu te laşi de şcoală” (Jan, tatăl unuia dintre subiecţi).

Nimeni nu a fost împotriva prelucrării informaţiilor cu, caracter personal.Am constatat de asemeni că majoritatea indivizilor prezentau dificultaţi de exprimare a ideilor iar

vocabularul lor era slab dezvoltat.De asemeni am întreprins discuţii în legătură cu părerea lor despre căsătoria timpurie. Mi-au spus că la

noi este normal să ne căsătorim la vârste mai mici pentru că altfel fetele şi băieţii nu pot avea relaţii în afara căsătoriei.

Alţii mi-au răspuns: “Fetele sunt prea ţinute din scurt, deasta se mărită de mici” (Anca, 18 ani). Părerile au fost împărţite cu privire la acest subiect.

Din cele spuse de indivizi, tendinţa este aceea de a crede că, căsătoria timpurie este strict legată de tradiţie, cultură şi obicei. Nu putem nega acest fapt. Căsătoria este legată de obiceiurile străvechi, de tradiţia romă care spune că femeia romă trebuie să fie simbolul a ceea ce romii denumesc puritatate fizică şi psihică.

Căsătoriile la romi se fac la vârste fragede, aşa cum a demonstrat şi cercetarea de faţă. La categoria de romi ceaunari fetele nu se plătesc (“pokinel”) ca la alte categorii de romi. Se mai păstrează încă tradiţia virginităţii fetei la căsătorie. Tânăra noră (i bori) care face dovadă de virginitatea ei, prin vechiul obicei - jocul cămeşii nupţiale (o gad), aduce cinste mare familei sale însă mai ales familiei băiatului, căci se consideră că el a avut grijă să păstreze onoarea, puritatea familei şi urmaşilor săi.

Un alt argument pentru care căsătoria se datorează tradiţiei este cel al istoriei. Aşa cum este menţionat şi în capitolul de istorie (înrobirea), tinerele rome ce erau luate în robiei erau foarte frumoase şi reprezentau pentru boieri un prilej de admiraţie, putându-se ajunge şi mai departe.

Din acest motiv tinerele rome pereferau să se căsătorească cât mai repede, dacă era posibil să dea naştere şi unui copil, căci astfel erau în siguranţă şi ferite de privirile indecente ale boierilor.

În urma acestei cercetări, contrat acestor teorii ale căsătoriei după tradiţie, vin cele cinci exemple de tineri care şi-au continuat studiile. Doar unul dintre subiecţi este căsătorit, iar căsătoria este legalizată şi a avut loc în jurul vârstei de 20 ani, o vârstă mai mare decât media identificată la ceillati subiecti ai cercetării.

Doi dintre ei au terminat deja studiile liceale, unul are propria afacere, altul este în căutarea unui loc de muncă. Ceilalţi doi subiecţi se află încă în studii în curs, clasa a X-a respectiv a XI-a.

Ideea principală este că dincolo de tradiţie, educaţia face schimbări majore în viaţa tinerilor, explicând şi faptul că subiecţii care nu au abandonat şcoala nu s-au căsătorit timpuriu ca ceilalţi subiecti.

Cei care au continuat studiile nu s-au căsătorit ba dimpotrivă aceştia îşi doresc o căsătorie normală ca şi la majoritari fiind orientaţi către modernitate şi integrare socială.

Unul dintre subiecţii cu studii în curs mi-a răspuns: “Tradiţia spune că fata trebuie să fie virgină la căsătorie, însă eu nu sunt de acord cu asta. Nu mi se pare normal. Poate şi deasta s-au măritat cele 2 surori ale mele. Consider că o căsătorie nu ar trebui să fie condiţionată de astfel de reguli. După ce imi termin facultatea, căsătoria mea va fi una modernă” (Anca, 18 ani).

Acelaşi subiect, în comparaţie cu unul ce a abandonat şcoala, susţinea şi argumenta dorinţele sale de ascensiune profesională şi personală: “Vreau să am o familie normală, vreau să am o casă proprie, să am în continuare viaţa socială. Nu mă văd că o femeie tipic romă la cratiţă şi cu mulţi copii. Mă văd lucrând în domeniul poliţiei, o femeie independentă şi în continuă dezvoltare” (Anca, 18 ani).

Din ideile de mai sus, esenţialul este că, cu cât un individ are mai multe studii, cu atât aspiraţiile sale se ridică mai sus şi cu atât acesta gândeşte mai liber şi se poate rupe, în beneficiul său, de anumite tradiţii care pot constitui un impediment în dezvoltarea profesională.

În urma acestei cercetări iată că putem concluziona ideea că educaţie este cea care ne dă libertate, este cea care schimbă oameni, este cea care dă speranţe, este cea care ne ajută să rupem bariere, este cea care nu ar trebui să ţină cont de etnie, rasă, sex etc, pentru că toţi avem nevoie în mod egal să fim educaţi.

CONCLUZII FINALE – Corelare cu o scurtă poveste a vieţiiAceastă lucrare a plecat de la un subiect controversat în societatea românească, etnia romă.

Problematica romilor reprezintă un subiect delicat şi discutat mai ales în rândul sociologilor.De-a lungului timpului s-au elaborat o serie de cercetări în perspectiva analizei tematicii legată de romi, în

diferite direcţii. Printre acestea un loc aparte îl ocupă situaţia educaţională a romilor.În cercetarea de faţă am ales să explorez şi să cercetez fenomenul de abandonul şcolar şi consecinţele

acestuia. De ce am ales pentru cercetare etnia romă? De ce am ales să cercetez abandonul şcolar?

Iată şi raspunsurile mele: În primul rând am ales etnia romă ca temă generală de cercetare deoarece, aşa cum am menţionat şi

anterior, această problematică este una destul de controversată în societatea românească, opinia publică, în rândul sociologilor şi nu numai. Fenomene precum sărăcia, excluziune socială, discriminare etnică s-au dovedit a fi câteva dintre subiectele de anvergură ce au stârnit curiozităţi de explorare şi încercări de combatere în politicia şi societatea românească.

În al doilea rând, am ales această temă de studiu deoarece eu sunt de etnie romă.Susţin şi afirm acest lucru cu încredere, mândrie şi nostalgie faţă de etnia mea, mai ales faţă de neamul

meu de ursari, un neam de romi tradiţionali, puternici, luptători, care au reuşit să îşi păstreze identitatea etnică şi culturală, un neam de oameni uniţi şi sensibili.

Am dorit să explorez şi să descopăr mai multe decât ce am trăit şi ştiut despre noi romii. Informaţiile pe care le-am descoperit despre trecutul romilor, mi-au descris o istorie dureroasă, o istorie în care romii au fost priviţi şi trataţi cu inferioritate. Aceste date istorice au contribuit la creşterea stimei mele de sine, a sentimentului de apartenenţă etnică şi respect faţă de strămoşii care au suferit de-a lungul timpului.

Am descoperit de asemeni lucruri frumoase şi pozitive despre noi romii, altele decât cele pe care le ştiam. Romii alcătuiesc un popor puternic şi rezistent, care în ciuda tuturor impedimentelor, suferinţelor cauzate de istoriei şi care încă de la începutul migraţiei din India spre Europa până la ajungerea pe teritoriul României, a reuşit să îşi păstreze în mare parte identitatea etnică, culturală, valorile etc.

Iată că şi până în ziua de azi există şi se poate dovedi acest lucru.Chiar dacă între timp s-au mai pierdut elemente din cultură, tradiţia şi modul de viaţă al romilor, romii

ursari sunt un exemplu de rezistenţa ca neam la toate încercările la care au fost supuşi strămoşii noştri. Un element foarte important este păstrarea limbii romani.

De asemeni, am mai descoperit că femeile rome au fost din totdeauna femei puternice, frumoase şi care au ştiut să transmită viitoarelor generaţii, cultura, identitatea şi valorile etniei noastre.

Mama mea este un astfel de exemplu, un exemplu de femeie puternică, care a ştiut să îmi aline suferinţa atunci când la şcoală mi se spunea că sunt ţigancă şi că nu e posibil ca eu să învăţ carte; ea a ştiut să mă încurajeze în încercările mele, a ştiut să mă îndrume şi să îmi insufle valori fundamentale care s-au înrădăcinat în personalitatea mea încă din primii şapte ani de viaţă şi mi-au dezvoltat simţul acceptării şi orientării către diversitate.

În ceea ce priveşte bărbaţii se poate afirma că ei reprezintă linia de bază şi de susţinere atât economică cât şi spirituală a familei. Bărbaţii romi au fost dintotdeauna cei care au acordat o importanţă deosebită familiei şi au făcut eforturi din toate punctele de vedere, ca familia să rămână una unită bazată pe încredere, sprijin reciproc şi respect.

Tatăl meu a fost ceaunar şi acum se mai ocupă din când în când. Este un rom tradiţional, puternic care a avut puterea să crească nouă copii şi care a ştiut să insufle valori pe care eu le port şi le voi perpetua în timp urmaşilor mei. Sunt valorile care au contribuit la dezvoltarea mea atât personală cât şi profesională şi care m-au ajutat să devin omul de azi.

În încercarea de a justifica de ce am ales abandonul şcolar ca subiect specific de cercetare este cel al anvergurii acestui fenomen, un fenomen de amploare care vizează aproape toate categoriile de romi.

Abandonul şcolar în rândul tinerilor romi s-a dovedit a avea o serie de consecinţe asupra vieţii sociale la nivel de individ cât şi la nivel macro-social.

Pe lângă tradiţie, căsătoria timpurie la romii ursari este şi o consecinţă a abandonului şcolar deoarece, acest studiu a demonstat că tinerii romi care abandonează şcoala se căsătoresc timpuriu, în comparaţie cu cei care îşi continuă studiile.

O altă consecinţă a abandonului şcolar este cea a lipsei de acces pe piaţa muncii.Lipsa de acces pe piaţa munci reprezintă un motiv de îngrijorare pentru situaţia socio-economica

naţională, deoarece astfel se perpetuează sărăcia, o stare materială precară care este de fapt o cauză de abandon şcolar.

Pe lângă sărăcie, abandonul şcolar prezintă şi alte cauze printre care şi discriminarea etnică.Discriminarea şi respingerea faţă de etnia romă s-au perpetuat de-a lungul istoriei şi până azi din

cauza perioadei lungi în care romii au fost consideraţi inferiori ca rasă (să ne amintim de perioada robiei şi Holocaust etc).

Aşa cum am menţionat şi anterior, politica românească se luptă şi doreşte incluziunea socială a romilor prin diversele programe elaborate mai ales în perioada postdecembristă.

Se poate afirma că situaţia educaţională a romilor se află într-un impas continuu din motivele menţionate mai sus (sărăcie, excluziune, discriminare etc).

Datorită politicilor de facilitare a accesului la educaţie, implementate după 1996, unii dintre tinerii romi au capătat un impuls să urmeze calea educaţiei instituţionale şi să contribuie la creşterea şansei şi speranţei lor de viaţă.

Exemple de tineri romi de succes îi cunosc personal, chiar şi colegi de facultate, tineri care au reuşit să finalizeze studii superioare sau au studii în curs. Aceştia sunt tineri schimbaţi către o viaţă socială integrată şi benefică atât lor cât şi societăţii noastre.

Alte exemple au fost amintite şi în cercetarea de faţă, tineri din comunităţile de romi unde am desfăşurat această cercetare. Iată că educaţia şcolară este un element foarte important în dezvoltarea oricărui individ. Susţin că educaţia este cea care schimbă şi contribuie la dezvoltarea statutului şi condiţiei sociale, speranţei de viaţă, integrării sociale etc.

Şi eu m-am născut şi am crecut în comunitatea de romi din Pârscovul de Jos. Am ales educaţia şi datorită ei ştiu să mă folosesc de libertatea mea.

Am fost admisă atât la liceu cât şi la facultate pe locurile alocate tinerilor de etnie romă. Pentru mine a reprezentat o şansă uriaşă pe care nu am vrut să o ratez tocmai din dorinţa de schimbare socială.

Nu am dorit ca eu şi urmasiii mei să se dezvolte în sărăcia continuă pe care eu am înfruntat-o pe parcursul copilăriei mele.

Mi-am păstrat valorile, principiile, amintirile, momentele cu romii mei, cultura mea, însă am cules şi am rămas cu ceea ce mi-a fost de folos. Restul a rămas în urmă.

De acolo am plecat în speranţa schimbării individuale dar acolo voi reveni, chiar dacă mai târziu sau temporar, căci cei ce vor urma trebuie să audă, ştie, vadă şi să ia un exemplu în dorinţa de schimbare, dezvoltare şi integrare socială.

RECOMANDĂRI În ceea ce priveşte etnia romă, politicile implementate până acum, de incluziune, de combatere a

discriminării de orice fel, de facilitare a accesului la învăţământ, de combatere a sărăciei etc, au avut efecte

vizibil considerabile însă nu destul de suficiente în dezvoltarea minorităţii rome. După revoluţie s-a constatat o creştere a gradului de participare scoalară a romilor.

O primă recomandare în prevenirea abandonului scoar şi încurajarea tinerilor romi în continuarea studiilor este cea de creare a unor locuri de cămin gratuite pentru elevii, liceenii, studenţii romi din provincie. Susţin această recomandare din proprie experienţă deaorece cunosc cazuri de romi care au finalizat ciclul gimnazial sau liceal dar care nu s-au înscris în următorul ciclu şcolar din această cauză, a lipsei de posibilitate de a plăti o chirie a unei locuinţe au chiar a unui cămin strudenţesc. Dacă nu s-ar putea asigura gratuitate pe un loc de cămin studenţesc, consider că ar fi suficientă şi o măsură de asigurarea alocării unui loc într-un cămin studenţesc, chiar dacă ar fi contra cost.

O altă recomandare în prevenirea abandonului şcolar ar fi aceea de combatere a discriminării etnice în şcoli prin implementarea unei ore pe săptămână, la clasele I-VIII, de cultură a romilor. Este dovedit că minoritatea romă de pe teritoriul României a contribuit la constituirea istoriei românilor. În acest sens consider că introducerea istoriei minorităţii rome în materia studiată “Istoria Românilor”, ar ajuta considerabil la o mai bună cunoaştere a etniei romilor, a trecutului acestora şi a creşterii toleranţei populaţiei majoritare faţă de romi.

În sensul combaterii sărăciei, consider că o măsură adecvată, pe lângă cele deja implementate, ar fi aceea de crearea a unor locuri de muncă pentru romii cu meserii tradiţionale, crearea unor departamente de consiliere şi orientare profesională în şcolile rurale atât pentru părinţi cât şi pentru copii etc.

Măsuri pentru dezvoltarea soaciala a minorităţii rome au fost deja implementate, au dat rezultate şi există speranţa că acestea vor continua şi se vor îmbunătăţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV ANEXE

Anexa r.1Grila întrebărilor standard de interviu semistructurat1. Sunteţi de etnie romă? Dacă da, v-aţi asumat şi legal acest fapt (recensământ)? 2. Vorbiţi limba romani? Dacă da, cum aţi învăţat-o?3. Care este vârsta dumneavoastră în ani împliniţi?4. Care este ultimul nivel de învăţământ absolvit de dumneavoastră? Dar de părinţii dumneavoastră?5. Aveţi fraţi/surori? Câţi?6. Sunteţi angajat/a cu, contract de muncă? Dar părinţii dumneavoastră? 7. Care sunt veniturile lunare declarate/nedeclarate din familia dumneavoastră? Estimaţi în moneda naţională.8. Câţi membrii locuiesc în casa dumneavoastră? 9. Aţi abandonat sistemul de învăţământ înainte sau după terminarea celui obligatoriu? Dacă da, care au fost

motivele şi în ce clasă aţi abandonat?10. În şcoala dumneavoastră, v-aţi simţit discriminat/ă sau marginalizat/ă ori exclus/ă? Detaliaţi.11. Aţi fost încurajat/ă, implicat/ă, solicitat/ă, inclus/ă de către profesori în cadrul desfăşurării activităţilor şcolare?12. Care este ocupaţia dvs. în prezent? 13. Care a fost/este meseria/ocupaţia tatălui dumneavoastră?14. Ce inseamnă căsătoria atât pentru dumneavoastră cât şi pentru comunitatea din care proveniţi?15. Sunteţi căsătorit/ă legal? Vă aflaţi în concubinaj? Dacă da, de la ce vârstă? 16. Acest fapt (căsătoria/concubinajul) a avut loc înainte sau după ce aţi abandonat şcoala?17. Căsătoria/concubinajul a fost liberă dumneavoastră alegere sau aţi fost influenţat/ă, constrâns/ă de alţi factori

externi? Dacă da, care sunt aceşti factori? Detaliaţi.18. La ce vârstă s-au căsătorit părinţii dvs? 19. Aveţi copii? Dacă da, câţi şi ce vârstă/e au?

Anexa nr. 2Romi ursari din comunitatea de romi din Pârscovul de Sus

Anexa nr.3Case de romi din Pârscovul de Jos

Anexa nr.4Case de romi din comunitatea din centrul comunei Pârscov

Anexa nr.5Casă bătrânească de romi

Anexa nr.6Port tradiţionl la femei

Anexa nr.7Bijuterii prelucrate manual de romi

Anexa nr.8Gospodărie de romi din Pârscovul de Sus