Colegiul national “George Baritiu”, Cluj-Napoca

Mitul lui Sisif.Absurdul si Sinuciderea

Elev: Belea Codruta – Manuela Clasa: a XII-a

Profesor coordonator: Popa Silvia

Mitul lui Sisif.Absurdul si Sinuciderea

Mitul lui Sisif.Absurdul si Sinuciderea

Deseori, in anumite situatii, ne confruntam cu interogatii de tipul: “De ce exist?”, “Care este scopul vietii mele?”. Credinciosii ar putea raspunde ca relatia om-Dumnezeu ofera raspuns la aceste intrebari. Altii ar spune ca omul traieste pentru a crea cultura. Altii spun ca traim pentru a ajunge impreuna, in cadrul unei societati sau in afara ei, la fericire.

Albert Camus considera ca nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea. El considera ca filosofia trebuie sa raspunda la intrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita.

A trait intr-o perioada extrem de incarcata in evenimente politice, ideologice (fascismul), de razboi si relativa pace (Razboiul rece).(Anexa 1). Era o structura intelectuala extrem de controversata si din imbinarea acestor aspecte se naste problema absurditatii in care traieste fiinta umana.

Afirma ca ii este contemporana o lume in care cunoasterea adevarata este imposibila, care induce oboseala si spaima in fata timpului, care este lipsita de sens si care devine opaca prin inumanitatea celorlalti. Care ar fi solutia pentru iesirea din aceasta lume opaca si straina, care genereaza conflicte in sufletul omului? Sinuciderea? Dupa filosoful Albert Camus aceasta nu este o solutie, este doar marturisirea ca viata te depaseste. Camus considera ca nu exista solutii pentru experiente absurde si ca ne aflam sinele chiar in sentimentul de revolta impotriva absurdului din lume. Prin simpul fapt de a te revolta gasesti un sens al vietii. “Absurdul se naste din aceasta confruntare dintre chemarea omului si tacerea irationala a lumii”. Sisif este un om fericit deoarece, in ciuda absurdului la care este supus, acel absurd este al lui. Iar revolta sa consta tocmai in a-si urca piatra care cade mereu. Simplul fapt de a te revolta impotriva unui absurd iti confera valoare, si astfel ofera un sens vietii.

“Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit!”. Iata ultima propozitie a cartii “Mitul lui Sisif” a lui Albert Camus.(Anexa 2). Asa cum il prezinta Camus, mitul vorbeste de la sine. “Acest mit este tragic pentru ca eroul sau este constient”.

“Mitul lui Sisif” (1924) este o capodopera a absurdului. Sisif este eroul absurd. Acest om condamnat sa urce neincetat o stanca in varful muntelui si apoi sa ii astepte coborarea, este intruchiparea eroului absurd.

Mitul ne spune ca Sisif este invinuit pentru ca si-ar fi ingaduit unele libertati fata de zei, tradandu-le increderea. Zeus a rapit o fecioara, pe Egina, fiica lui Asope, Sisif il divulga si atunci stapanul zeilor la supus caznei infernale de a impinge mereu o stanca pe coama unui munte, care se rostogolea de fiecare data inapoi.

Un alt mit ne povesteste ca Sisif, din prea multa dragoste pentru viata l-a legat pe Thanatos, zeul mortii, in lanturi la palatal sau din Corint si pentru aceasta a fost pedepsit de zei.

Homer crede altceva: ca Sisif era cel mai intelept si mai prudent dintre muritori.

Sisif este cate putin din fiecare. I-a dispretuit pe zei si zeii s-au razbunat. Olimpul nu iarta si se razbuna, iar Sisif o demonstreaza.

Ni se spune ca Sisif este eroul absurd “atata prin pasiunile sale cat si prin torturile sale”. Din pasiune pentru viata ura moartea, iar prin chin plateste pasiunile sale. Sisif este constient de acest blestem, si tocmai in aceasta consta tragedia sa. Nu este adevarat ca, in timpul coborarii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca il va elibera de chinuri. Insa Sisif este constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau intr-o victorie. Aici rezida tragismul mitului: in faptul ca Sisif este constient!

Camus aminteste si de Oedip. Acesta nu pare a avea nici o problema cu faptul ca a omorat un rege si ca traieste cu sotia acestuia. Tragica devine situatia cand constientizeaza, la fel ca si in cazul lui Sisif.

Legatura dintre absurd si fericire ii pare scriitorului indestructibila si evidenta: “Nu descoperi absurdul fara a fi ispitit sa scrii un manual despre fercire”. Camus ne spune ca absurdul si fericirea izvorasc una din cealalta (“Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluiasi pamant; ei sunt nedespartiti.”) si alunga din lume pe Dumnezeu, facand din destin “o problema a omului, care trebuie rezolvata intre oameni”.

Prin constientizarea absurdului situatiei sale Sisif descopera ca este stapanul propriului sau destin; al unui destin implacabil pe care a avut fericirea sa il cunoasca. “Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit” spune Camus. Actul constientizarii acestei vieti este un act al asumarii, al aceptarii propriului destin. Prin tenacitatea sa Sisif, dar si omul in general prin vointa si actiune, isi depaseste conditia si rivalizeaza cu zeii.

Atata absurdul, cat si fiericirea, inseamna lupta. Toata viata omului este o lupta, iar constientizarea situatiei nu diminueaza cu nimic nici absurdul, nici fericirea si nici lupta. Caci cum altfel am putea numi acceptarea unei vieti fericite in plin absurd?

Camus trateaza problema sinuciderii intrebandu-se daca viata merita sa fie traita.

Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si indiferenta universului conduce la absurd: “Absurdul se naste din confruntarea dintre nevoia umana si mutenia irationala a lumii”. El nu este nici in om, nici in lume, ci in alaturarea lor, este singura legatura dintre ei.

Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si il traiesc in orice moment. Aceasta este singura viata pe care o avem si chiar daca

constientizam absurdul putem gasi lucruri de valoare in aceasta viata. Valoarea rezida in pasiunea si revolta noastra.

Experienta, pasiunile, ideile, imaginile si amintirile noastre sunt tot ceea ce stim despre aceasta lume si ele sunt suficiente.

Absurdul este o revolta impotriva zilei de maine si astfel se impaca cu prezentul. Sinuciderea consmite ca absurdul este final si fara limite, in timp ce revolta este o lupta naincetata cu absurdul.

Sisif este constient de dificultatea situatiei sale. El este absurdul ultim, deoarece nu exista moarte la capatul luptei. Tot ceea ce ramane este soarta al carei rezultat este fatal. In afara acestei fatalitati, totul este libertate.

Nu e usor sa gasim un raspuns la intrebarea daca viata are sau nu are sens, sau daca ea merita sau nu merita sa fie traita. Cu cat ne concentram mai mult asupra acestei probleme cu atat raspunsul pare sa ne ocoleasca mai tare sau, pur si simplu, sa ne scape. De multe ori renuntam, evitand-o ca orice intrebare dificila pe care, neputand-o suprima, ne putem preface cel putin c-am uitat-o. Si totusi orice persoana rationala recunoaste ca aceasta este o intrebare esentiala care presupune un raspuns elocvent.

MITUL LUI SISIF

Zeii îl osîndiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stîncă pînă în vîrfiil unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crîncenă ca munca zadarnică şi fără speranţă.

Dacă-1 credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi mai prudent dintre muritori. După o altă tradiţie, totuşi el încli¬na către meseria de hoţ. Nu văd aici nici b contradicţie. În legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al Infernului părerile sînt împărţite. Mai întîi, este învinuit că şi-ar fi îngăduit unele libertăţi faţă de zei, cărora le-a trădat secretele. Egina, fiica lui Asope', a fost răpită de Iupiter. Tatăl, uimit de această dispariţie, i s-a plîns Iui Sisif. Acesta, care ştia de răpire, i-a făgăduit'lui Asope să-i spună totul, cu condiţia ca el să dea apă citadelei Corintului. Nu s-a temut de fulgerele cereşti şi a ales binecuvîntarea apei, drept pen¬tru care a fost pedepsit în Infern. Homer ne povesteşte, de asemenea, că Sisif pusese Moartea în lanţuri. Pluton n-a pu¬tut suferi să-şi vadă împărăţia pustie şi tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos-o pe' Moarte din mîinile învingătorului său.

Se mai spune şi că Sisif, pe patul de moarte, a vrut, în mod nesocotit, să pună la încercare dragostea soţiei sale. I-a poruncit să nu-1 înmormînteze, ci să-i arunce trupul în mijlo¬cul pieţei publice. Sisif s-a trezit în Infern. Şi acolo, mîniat de o ascultare atît de potrivnică dragostei omeneşti, a obţi¬nut de la Pluton îngăduinţa să se întoarcă pe pămîn't, spre a-şi pedepsi soţia. Dar, cînd â văzut din nou chipul acestei lumi, cînd s-a bucurat de apă şi de soare, de pietrele calde şi de mare, n-a mai vrut să se întoarcă în umbra Infernului. Nici chemările, nici mînia şi nici ameninţările divine nu l-au clin¬tit din hotărîrea lui. Â mai trăit mulţi ani încă, privind linia rotunjită a golfului, în faţa mării strălucitoare şi a pămîntu-lui surîzător. Spre a-1 supune, a fost nevoie de' o poruncă a zeilor. Mercur a venit să-1 înşface pe îndrăzneţ şi, răpindu-1 bucuriilor sale, 1-a adus cu de-a sila în Infern, unde stînca îl aştepta gata pregătită.

S-a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atît prin pasiunile, cît şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel su¬pliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt. Nu ni se spune nimic despre Sisif în Infern. Miturile sînt făcute pentru ca ima¬ginaţia să le însufleţească. În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povîrniş de sute şi de sute de ori, la nesfîrşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care-1 împiedică să se rostogolească, braţele care-1 ridică din nou, siguranţa atît de omenească a două mîini murdare de pămînt. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adîncime, scopul

este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în cîteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s-o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre cîmpie.

Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O faţă care trudeşte atît de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră! îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfîrşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atît de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fie¬care din aceste clipe cînd părăseşte înălţimile', cob'orînd pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decît stînca lui.

Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient, într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţi¬nut de speranţa în izbîndă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic, decît în acele rare mo¬mente cînd devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, nepu¬tincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea'se gîndeşte în timp ce coboară. Clarvi¬ziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ.

Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie. Cuvîntul acesta nu-i de prisos. Mi-1 închipui pe Sisif întorcîndu-se către stînca sa şi că la începutul drumului era durerea. Cînd imaginile pămîntului se îngrămă¬desc prea năvalnic în amintire, cînd chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întîmplă ca tristeţea să se trezească în inima omului: e victoria stîncii, e stînca însăşi. Uriaşa mîhnire e o povară prea grea. Sînt nopţile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier cînd sînt cunoscute. Astfel, Oedip ascultă mai întîi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia lui. Dar tot atunci, orb şi deznădăjduit, cunoaşte că singura sa legătură cu lumea e mîna fragedă a unei fecioare. Atunci răsună cuvintele uriaşe: „în pofida atîtor încercări, vîrsta mea înaintată şi măreţia sufletului meu mă fac să judec capotul e bine." Oedip al lui Sofocle, ca şi Kiriloy al lui Dostojevski, ne dă astfel formula victoriei absurde. Înţelepciunea antică se întîlneşte cu eroismul modern.

Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. „Dar cum? Pe căi atît de strîmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea şi absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi pămînt. Ei sînt nedespărţiţi. Ar fi greşit să spunem că fericirea se naşte neapărat din descoperirea absurdului. Se întîmplă la fel' de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine", spune Oedip, şi aceste cuvinte sînt sacre. Ele răsună în universul sălbatic si limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n-a fost epui¬zat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.

Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stînca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd îşi contemplă chinul, face să

amuţească toţi idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalţă miile de voci uimite ale pămîntului. Chemări inconştiente' şi tainice, invitaţii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei. Nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea. Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin 'personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ. Cît priveşte restul, el se ştie stăpînul zilelor sale. În acea'clipă subtilă cînd omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcindu-se la stîncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale şi, în curînd, pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă si care ştie că noaptea nu are sfîrşit, el nu se opreşte niciodată. Stîncă se rostogoleşte încă şi acum.

II las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie' să ni-1 închipuim pe Sisif fericit.

ANEXE(1) Biografie

La 7 noiembrie 1913 se naşte Albert Camus într-un ţinut sărac al Algeriei, Mondovi - părinţii săi fiind stabiliţi aici încă din 1871.

Albert este al doilea fiu al soţilor Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experienţă capitală a existenţei sale, pe care o trăieşte Camus, este cea a sărăciei.

Tatăl său - Lucien Camus - un ţăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger unde va munci intii la o fabrică de cartuşe, apoi spală cu ziua rufele pe la familiile avute.

Albert îşi petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă şi vorbind foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie, şi fratele său, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea. "Ducînd o viaţă sărăca, nota el în Caiete, printre oamenii aceia umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieţii". Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoştinţă care nu ia decât forma conştiinţei vinovate, căci oamenilor bogaţi cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Şi, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană şi dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobeşte şi Camus este mereu pe drumuri spre a-şi completa fondul de cunoştinţe, impresii, senzaţii.

Se pare că nu-şi dorea să fie un om de excepţie, un geniu, ci preferă normalitatea: "Sînt un om mediu + o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr sînt valori medii". Şi totuşi din odiseea sa nu lipseşte miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obţină absolutul, ca şi eroul său, Meursault.Studiile

În următorii ani preocuparea sa principală devin studiile. Urmează cursurile şcolii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger, pentru ca, în sfîrşit, să urmeze şi studiile universitare.

Face studii de filozofie, luîndu-şi licenţa cu teza Metafizica creştină şi neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism şi creştinism la Plotin şi Sfântul Augustin . Din aceiaşi perioada datează si aceasta afirmatie: "Mă simţeam un grec trăind într-o lume creştină".

Camus trăieşte intens extremele existenţiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă – adică – o formă de glorie accentuată, dar la vîrsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frînează avânturile şi îl determină să aleagă o viaţă mai retrasă în locul uneia de boemă.Activismul politic

În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus va milita activ într-o mişcare antifascistă.

Anul 1934 este marcat de două evenimente importante, dar ambele de întindere destul de redusă. primul eveniment se referă la căsătoria sa cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an.

Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist, unde primeşte sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deşi spunea altundeva că "ibertatea n-a învăţat-o de la Marx, ci în mizerie".

Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări şi din motive care nu sînt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937.Ultimii ani de viaţă

În toată această perioadă Camus şi-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avînd concomitent diverse ocupaţii pentru a-şi cîştiga existenţa. Pînă în 1938 viaţa sa decurge în mod obşnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an izbucneşte cel de-al doilea război mondial.

Camus va încerca să se înroleze, dar este reformat din cauza sănătăţii sale. Astfel el călătoreşte în Oran – "un oraş obişnuit şi nimic mai mult decît o prefectură franceză de pe coasta algeriană" – oraşul în care se va situa acţiunea romanului Ciuma

După doi ani după vizita în oraşul Oran, în 1940, se recăsătoreşte cu Francine Faure, originară din Oran. Anul 1941 este chiar anul în care începe să lucreze la romanul Ciuma.

În 1942 un reviriment al bolii îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor în Africa de Nord, care îl separă pînă la Eliberare pe Camus de soţia sa, rămasă în Oran.

În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat şi de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de maşină, în timp ce se întoarcea la Paris din scurta vacanţă a sărbătorilor de iarnă, de la ski.Omul revoltat

Omul camusian, aşa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernării premiului Nobel, se naşte la începutul Primului Război Mondial, are douăzeci de ani cînd vine la putere nazismul, îşi continuă educaţia, confruntîndu-se cu Războiul civil din Spania, cu cel de-al doilea război mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagărelor de concentrare şi pericolul atomic.

A avut, deci, poate premisele ca să adere la nihilismele epocii. A acceptat, însă, să făurească o artă de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renaşterii şi revoltei în faţa morţii.

(2)Universul operei filozofico-literare a lui Albert CamusPersonalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca

scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 şi Omul revoltat - 1951), deşi toată viaţa a negat această contribuţie.

Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru şi eseuri, ilustrînd în ansamblu raportul dintre solitar şi solidar în umanitate sau – cum nota biograful său, Roger Grenier – "soarele şi umbra unui suflet mediteranean".

Volumele sale de povestiri Reversul şi Faţa, Exilul şi împărăţia conţin în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene şi chiar momente ulterioare, fără să anticipe tematica romanelor.

Moartea fericită este varianta iniţială a Străinului (1942), căruia i-au urmat alte doua romane Ciuma (1946) şi Căderea (1956), ce propuneau două atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei, care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii.

Pisele de teatru Caligula (1938), Neînţelegerea (1944), Starea de asediu (1948) şi Cei drepţi (1949) formează dramturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romane şi eseuri.Filosoful existenţialist

Exegeţii operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului şi al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în eseuri: al asumării suferinţei (Mitul lui Sisif) şi al salvării (Omul revoltat).

Şcoala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existenţialismului, în sensul etimologic al cuvîntului, sens pe care îl precizează si Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenţă (ex-sistere) înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".

Primul sau eseu urmează, la interval de numai un an, romanului Străinul şi oferă o fundamentare teoretică a poveştii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rău al spiritului", Camus găseşte că raţiunea prezenţei acestuia în existenţă este "contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii".

"Nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi" – crede eseistul, şi acest paradox impune două noţiuni noi pentru gândirea veacului: "omul absurd, cel care, fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) şi libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta, sinuciderea.

Ca şi în cazul unor filozofi ca Blaise Pascal, Lev Şestov sau Karl Jaspers, eseul nu postulează adevăruri ultime, ci mai curînd, într-un lirism exagerat, tinde să definească absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, în care totuşi "trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit".

Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat ilustrează, prin conţinutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului cartezian: "mă revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depăşi absurdul. Ea este prima evidenţă care scoate omul din singurătate, care îl socializează pe Sisif:

"Dacă avem conştiinţa neamului şi a non-sensului, dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul şi nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacţie a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depăşeşte."

La limita dintre glossă şi poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este permisă, în situaţia lui absurdă, este curajul de a-şi spune că e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva celorlalţi, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabilă atât în existenţă, cât şi în artă: "… arta este o manifestare care exaltă şi neagă în acelaşi timp".Romanele lui Camus

Romanele autorului francez propun un conţinut problematic (Străinul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) şi sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - Ciuma).

Meursault, protagonistul primului roman publicat, L`Etranger, ucide un om în timpul unei încăierări. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivaţie acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realităţii de către ambele părţi, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale. Rememorându-şi existenţa, Meursault are sentimentul că trăieşte o farsă şi că absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanţele trase în arab au fost "bătăile în poarta nenorocirii".

Un alt "străin" este şi personajul romanului Căderea, care nu se susţine prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului.

Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd, înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi

terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluţie temporară pentru umanitate: lupta.

Bibliografie:

1. Albert Camus – “Fata si reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara”, Editura Rao, Bucuresti, 1994

2. Lucia Dumitrescu-Codreanu – “De la Sisif la Prometeu”, Editura Politica, Bucuresti, 1977

3. Anton I. Adamut – “Filosofie”, Editura Polirom, Iasi, 1999