MIERCURI

(Blinky reprezintă osul sacral al unei vaci, os pe care unul din fii lui Erickson l-a aranjat în aşa fel încât pare a fi capul unei vaci. Îi sunt puse două becuri micuţe pe post de ochi. Înăuntrul ei a fost pus echipament electric în aşa fel încât se încarcă cu electricitate şi luminează şi după ce e scoasă din priză.)E: (către d-na Erickson) Betty, putem să-I dăm drumul lui Blinky?D-na E: DaE: Ce ziceţi de prietena mea Blinky?Stu: Pare a fi un observator curios.D-na E: O.K. S-o întrerup, Milton?E: În timp ce toată lumea se uită la ea?!

Începeţi să vă uitaţi. O s-o deconecteze pe Blinky. (Blinky continuă sa lumineze intermitent şi după ce e scoasă din priză.) Şi Blinky îşi foloseşte predominant ochiul drept. (Pauză.)

Christine mi-a spus ceva în dimineaţa asta. A durut-o capul după ce a fost în transă. Îmi place ca informaţia asta să vină mai târziu şi sunt bucuros că n-ai spus-o imediat, fiindcă atunci când îţi asumi schimbarea gândirii unei persoane – atunci când îi deranjezi pattern-urile obişnuite de gândire – deseori obţii o durere de cap.

Şi acum, probabil că nici unul dintre voi n-a băgat de seamă, dar, în inducerea transelor eu dau sugestiile în aşa fel încât, dacă răspunsul natural al subiecţilor este acela de a avea o durere de cap, îi las s-o aibă. Dar, mai presar şi sugestia de a nu deveni alarmaţi sau de a se speria prea tare.

(Erickson i se adresează direct lui Christine.) Ce ai simţit în legătură cu durerea ta de cap?Christine: M-am simţit tare nedumerită dar am recunoscut faptul că s-a mai întâmplat şi înainte. Am legat-o de prima mea experienţa cu hipnoza. La vremea respectivă am fost foarte dezamăgită de faptul că, de-alungul sesiunii de formare instructorii păreau să permită studenţilor să dea sugestii post-hipnotice, sugestii care nu erau potrivite cu formarea lor şi nu erau potrivite nici cu cunoştinţele pe care studenţii în formare le aveau despre cei cărora le dădeau sugestiile. E: Ştiu. Atunci când eram în staff-ul didactic al Societăţii Americane de Hipnoză Clinică eram mereu foarte atent la cum dădeam sugestii tuturor … astfel încât nici unul din cei care urmau seminarul sau workshop-ul să nu sufere prea tare şi să nu sufere o durere de cap după aceea. Christine: S-ar putea să interpretez greşit însă mi se parea că, cursanţii care dădeau sugestii altor cursanţi chiar îşi depăşeau competenţa. E: (Dă din cap. Zâmbeşte şi se uită la Christine)Christine: Iar eu … eram foarte dezamăgită, poate, sau supărată că instructorul permitea asta. Pe de altă parte, cum eu nu eram psiholog, eram deconcertată şi nu ştiam dacă am judecat situaţia corect. Aşa că mai întâi i-am observat pe colegii mei lucrând unul cu altul şi am rămas ultima care să lucreze cu cineva. Am simţit că persoana care lucra cu mine era insensibilă şi dădea sugestii absurde pe care, pur şi simplu nu le puteam accepta. Şi cu toate astea încercam să fiu politicoasă şi să accept ca să nu-i distrug experienţa de învăţare. Poate că din cauza asta m-a durut capul şi poate că asta retrăiesc de fiecare dată când mi se face o inducţie hipnotică. Nu ştiu.E: Ei bine, nu e nevoie s-o mai retrăieşti.

Eu am studiat agricultura la şcoala şi am învăţat despre importanţa alternanţei culturilor. I-am explicat asta unui ţăran bătrân, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă să înţeleagă ce-i spuneam eu despre importanţa cultivării porumbului pe un câmp, într-un an, a ovăzului într-alt an, a lucernei în altul, şi aşa mai departe. Am aflat că se plângea mereu că-i dădeam dureri de cap. (Râsete .) Asta fiindcă învăţa să-şi schimbe ideile.

Şi mai târziu, când m-am dus la colegiu, timp de un an am vândut cărţi într-o comunitate etnică de fermieri. Şi acolo am învăţat alt lucru: nu alternai culturile de capul tău. Capul unei familii îşi convoca fii cei căsătoriţi şi vecinii şi discutau cu toţii despre importanţa alternării culturilor. Aşa că ţăranul alterna culturile pe baza responsabilităţii întregii comunităţi. Dar dacă o făcea pe cont propriu, asta-i dădea dureri de cap. (Zâmbeşte.)

Cât despre comportamentul uman, începem încă din copilărie să devenim rigizi, foarte rigizi în comportamentul nostru, numai că nu ne dăm seama de asta. Credem că sunmtem liberi, dar nu este aşa. Şi ar trebui să recunoaştem asta.

(Privind în jos.) Aşadar, în această comunitate ettnică – n-o să vă spun despre care comunitate e vorba, ci doar că erau cu toţii ţărani. Vânzând cărţi îmi petreceam noaptea la vreuna din aceste famillii. Întotdeauna mi se cerea să plătesc pentru mesele primite. La o familie am ajuns la prânz, aşa că am luat masa cu ei. Tânărul era la costit de fân iar tatăl lui îl ajuta. Înainte de a lua masa, s-a citit un lung capitol din Biblie şi s-a spus o lungă, lungă rugăciune. Am mâncat. Apoi s-a spus o altă rugăciune lungă şi s-a citit un alt capitol din Biblie. După ce tatăl s-a ridicat de la masa, şi-a băgat mâna în buzunar, şi-a scos portmoneul şi a zis: ”Am mâncat doi cartofi medii, nişte sos, două felii de pâine, doua bucătţi de carne.“ A mai numit câteva alimente, a făcut socoteala a tot cea mâncat şi şi-a plătit prănzul. L-am intreabt ”De ce îi mai plătiţi fiului masa, din moment ce v-aţi petrecut ziua aici ajutându-l la cosit?” Si tatăl a zis “Îmi ajut fiul, dar e responsabilitatea mea să mă hrănesc, aşa că îi plătesc pentru masă”.

Odată, am văzut un tânăr care mergea cu maşina către un anume sat şi care, în drumul său a depăşit un bătrân. L-am recunoscut pe tânărul din maşină şi mi-am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă pe bătrân. Şi l-am întrebat “Fiul dvs. merge cu maşina. Mai sunt 16 kilometri până în oraş şi dvs. îi faceţi pe picioare. De ce nu s-a oprit ca să vă ia şi să vă ducă cu maşina în oraş?” Şi tatăl spuse “E un fiu bun. Când opreşti maşina consumi benzină, când porneşti iarăşi maşina consumi benzină, şi asta nu e bine. Nu trebuie să faci risipă de lucruri.” (Zâmbeşte.)

Şi într-o dimineaţă, am luat micul dejun cu o familie din acea comunitate. După ce-a mâncat o porţie bună, capul familiei s-a dus în curtea din spatele casei. Curios, m-am dus după el. Am văzut găinile venind în grabă. Bărbatul vomitase micul dejun iar găinile îl mâncau. Aşa că l-am întrebat despre asta iar bărbatul, ca mulţi alţii, mi-a spus “Când o să te căsătoreşti viaţa ta o să se schimbe, iar un bărbat căsătorit întotdeauna vomită micul dejun.”

Altă dată ştiam că urma să fie o nuntă. Nunta avea loc la 10:30, aşa că mi-am aranjat venirea în aşa fel încât să ajung în locul unde se oficia nunta la 11:00. Am găsit-o pe mireasă în hambar, purtând o rochie veche şi nişte pantofi vechi şi curăţând. Soţul ei era pe terenul de 40 acri din spatele casei, cultivând porumb. S-au căsătorit miercuri şi nu pierzi timpul aiurea! (Zambeşte.)

Odată, eram într-o comisie de examinare a celor care urmau să intre în armată, iar unul din rezidenţii mei în psihiatrie şi studenţii la medicină mă asistau în timp ce făceam examenul psihiatric. Rezidentul meu în psihiatrie a venit la mine zicându-mi “Am înebunit cumva? Tocmai am respins 12 ţărani. Sunt sănătoşi. Toţi se plâng de o durere severă de spate o dată pe săptămână. În aceaa zi stau în pat şi şase din vecinii lor vin să-i ajute la muncă.” I-am zis “N-ai innebunit, ai dat doar peste o cultură etnică, una anume.”

Aşa cum a aflat şi rezidentul meu, bărbaţii chiar îşi vomită micul dejun în fiecare dimineaţă. Si mai petrec şi o zi din săptămână în pat în timp ce şase vecini vin să-i ajute la muncă. Am investigat suficient cât să-mi dau seama că bărbaţii erau ajutaţi de şase vecini fiindcă fiecare din aceştia avea o anumită zi din săptămână în care îl durea spatele şi stătea în pat.Rezidentul stătea şi se uita la mine în timp ce eu îi explicam că, în acel grup etnic, când cineva se căsătoreşte îşi cheamă şase vecini şi are cu ei o discuţie foarte profundă şi serioasă. Din moment ce s-a căsătorit înseamnă că după ce are raporturi sexuale cu soţia sa va fi ţintuit la pat, pentru o zi, suferind de o puternică durere de spate; ca fiecare din vecinii săi, de altfel. Aşa că fiecare decidea care va fi ziua din săptămână în care va avea raporturi sexuale cu soţia (râde) Fiindcă asta îi făcea neputincioşi. (Erickson dă din cap şi râde.)Am găsit că treaba era foarte amuzantă şi cu siguranţă că l-a determinat pe rezidentul meu, care era foarte îndrăgostit de soţia sa, să aibă cele mai ciudate şi smintite gânduri. (kk râde.)

Totul era făcut din rutină. Aşa cum făcuse bunicul, făcea şi nepotul. Mi-am dezvoltat mult cunoştinţele de antropologie în acea vară datorită grupului acesta. Întotdeauna m-a interesat antropologia şi cred că toţi psihoterapeuţii ar trebui să citească şi să ştie antropologie, fiindcă grupuri etnice diferite au moduri diferite de a gândi.

Spre exemplu, în Erie, Pennsylvania, am fost contractat să predau un curs de psihiatrie, psihiatrilor de la spitalul de stat. Am ajuns duminică şi am stat la Erie State Hospital, în Pennsylvania. Am luat masa împreună cu tot personalul şi mi-au plăcut. Mi-a făcut plăcere să-i întâlnesc pe ei şi pe toţi alţii care erau acolo. Am intrat în sala de mese a spitalului şi una din persoanele care lucra acolo i-a zis unui coleg “ Azi e vineri?” Colegul său a suspinat şi i-a zis “Ia-o” (kk întinde mâna), dându-i friptura sa şi a comandat chelneriţei “Adu-mi o conservă de somon.”Dacă-i ziceai acestei persoane “Azi e vineri?”, în oricare zi din săptămână, nu mai putem mânca carne. Era un bun catolic şi fusese condiţionat să nu mănânce carne dacă-i puneai întrebarea : “ Azi e vineri?”. Colegul său dorise să-mi demonstreze asta.

Oamenii sunt atât de rigizi, foarte rigizi. Şi fiecare grup etnic are al său “aşa da” şi “aşa nu ”. Când am fost în Venezuela, America de Sud, am foarte curios despre ce-o să mi se întâmple. Aşa că la aeroport, cu ajutorul interpretului, am explicat faptul că eu şi soţia mea eram nord americani şi că nu avusesem avantajul de a cunoaşte subtilităţile culturii venezuelene; că vom face multe greşeli pe care speram să ni le ierte.Primul lucru pe care l-am învaţat a fost că nu vorbeşti cu un venezuelean faţă în faţă. Fiindcă pentru el, a vorbi faţă-în-faţă însemna a vorbi cu pieptul lipit de al tău. Aşa cum zicea Groucho Marx : “Dacă o să te apropii mai mult de mine, o să fii deja în spatele meu”. (Râsete) Aşa că îmi ţineam cu atenţie bastonul aici (kk gesticulează ca şi cum ar ţine un baston în faţa sa), fiindcă n-am învăţat să merg cu spatele după ce am avut poliomielită. Ştiam că dacă îmi împingeau pieptul m-aş fi răsturnat, aşa că îmi ţineam bastonul ca să nu se apropie de mine.Cu ajutorul interpretului am spus gazdei noastre că eu şi soţia mea vom face multe greşeli în până să ne adaptăm social. I-am spus şi ceea ce am dori să experimentăm: să luăm parte la o petrecere unde să cunoaştem bărbaţi, femei şi copii lor. Mai târziu am aflat ca în Venezuela, atunci când se dă o petrecere nu iau parte la ea decât bărbaţii; când femeile dau o petrecere, doar femeile participă; şi atunci când copiii dau o petrecere, participă doar un adult, ca supravehetor. Si iată că aici participa un grup mixt, foarte sociabil, cu soţii, copii şi bărbaţi. Atunci d-na Erickson a făcut un lucru teribil. Cunoştea spaniola suficient de bine aşa că a ascultat discuţia unor liceeni despre lanţul genetic - câţi cromozomi sunt în fiecare celulă – 45,

46 sau 47? A intrat în conversaţie cu copiii, în spaniolă, şi le-a spus numărul corect. Mulţi doctori de faţă nu ştiau numărul corect şi acolo se presupuneea că bărbaţii sunt mai bine informaţi decât femeile. Şi iată că acum, o femeie nord americană le spunea copiilor nişte lucruri pe care mamele şi taţii lor nici măcar nu le cunoşteau. Şi asta a fost un lucru îngrozitor din partea d-nei Erickson

Rigiditate. Dar toţi pacienţii voştri au rigidităţile lor. (Pauză. O nouă femeie intră în cameră împreună cu Sally. Au întârziat cu vreo 20 minute.) Eşti nou venită, nu-i aşa? Să completezi o foaie pentru dosarele mele! (Sunt 11 participanţi la şedinţa de astăzi.)

Acum o sa vă povestesc un caz care vă demonstrează importanţa studierii antropologiei. ( kk îl roagă pe Stu să-i scoată un dosar. Stu i-l înmână.)(Către femeia cea nouă.) Care ţi-e prenumele, străine?

Femeia: Sarah.E: Sarah Lee?Sarah: Nu. (Râsete.)E: (Către Siegfried) Ei bine, prietenul meu nemţ, tocmai am întrebat-o dacă numele ei e Lee.

Ştii de ce?Siegfried: Nu. Trebuie că e un joc de cuvinte. Nu l-am înţeles. E: Ai vrea să-i explici? (kk o roagă pe Christine să dea explicaţia)

Fiul meu şi-a numit căţeaua Sarah Lee (râde) fiindcă nu-i nimeni care să n-o placă. (Râsete. Către Sarah) Tot aşa ţi se întâmplă şi ţie ei, nu-I aşa?

Sarah: Poate. (kk râde.)E: Bun. Cu câţiva ani în urmă, am primit un telefon din Worcester, Mass. Un psiholog îmi zicea “Am în cabinetul meu un băiat de 16 ani. E un băiat foarte inteligent şi are numai note mari. Tocmai a termninat anul trei de liceu, dar se bâlbâie încă de când a învăţat să vorbească. Tatăl său este foarte bogat şi timp de 15 ani a tot angajat psihiatri, logopezi, psihologi şi profesori particulari ca să-l înveţe pe băiat să vorbească. Dar acum se bâlbâie mai rău ca niciodată. Aţi vrea să-l primiţi pe băiat ca pacient?” Am zis “N-am energia necesară pentru o astfel de muncă”.Un an mai târziu m-a sunat din nou şi mi-a spus “Rick are acum 17 ani şi se bâlbâie ami rău ca niciodată; n-aţi vrea să-l primiţi ca pacient?” Am zis “Pare a fi multă muncă, n-am puterea necesară”.Câteva zile mai târziu m-a sunat din nou şi mi-a zis “Am vorbit cu părinţii lui Rick şi ei sunt de acord să-l trimită la dvs., dac-aţi fi de acord să-l primiţi doar pentru o jumătate de ora“. Am întrebat “Înţeleg ei că o consultaţie de o oră nu mă obligă în nici un fel să-l ţin vreun minut în plus?” El a zis “Le-am explicat părinţilor că o oră înseamnă doar o oră şi-atât, iar ei nu vă pretind nimic în plus”. Am zis “Dacă vor să cheltuiască bani ca să mi-l aducă pe Rick tocmai din Massachussetts şi să-mi plătească şi tariful pe consultaţia de o oră, e problema lor. O să-l văd pe băiat pentru o singură oră”.Câteva zile mai târziu, Rick şi mama lui au intraat în cabinetul meu. M-am uitat o singură dată la mamă şi la fiu şi am recunoscut grupul etnic. Încercând să vorbească, Rick făcea sunetele talmeş-balmeş şi nu puteam înţelege nimic din ce-mi ziceea. Aşa că m-am întors către mamă, în care am recunoscut o femeie libaneză, şi am rugat-o să-mi spună istoria familiei lor. Mi-a spus că ea şi soţul său au crescut într-o anume comunitate din Liban. Am întrebat-o despre cultura libaneză a acelei mici comunităţi şi mi-a povestit despre ea. Crescuseră acolo şi apoi emigraseră în Massachussetts. În Massachussetts au decis să se căsătorească şi să devină cetăţeni naturalizaţi.

Acum, în cultura aceea bărbatul e mai presus de D-zeu, iar femeia pe cel mai de jos nivel posibil. Copiii unui bărbat locuiesc cu el şi cât timp locuiesc cu el, el e dictatorul absolut. Fetele sunt pentru ei o pacoste. Încerci să ţi le căsătoreşti şi să scapi de ele fiindcă fetele nu-s bune decât pentru două lucruri: muncă grea şi prăsilă.

Primul copil într-o căsătorie trebuie să fie băiat. Dacă nu e, bărbatul zice de trei ori “O să divorţez de tine” şi păstrează zestrea pe care a adus-o soţia când s-au căsătorit, chiar dacă soţia a adus un milion de dolari. Acesteia i se permite să păstreze hainele de pe ea şi fetiţa, dar trebuie să plece pe străzi şi să-şi câştige traiul aşa cum poate.Fiind cetăţean naturalizat al oraşului Massachussetts, tatăl lui Rick, nu i-a putut zice soţiei “O să divorţez de tine”, aşa că a trebuit să îndure acea oribilă şi îngrozitoare insultă de a i se naşte prima oara o fată. al doilea copil a fost tot o fată. Eii, insulta mergea prea departe! Dar nu putea să facă nimic, era cetăţean american. Rick era cel de-al treilea copil. Măcar atât putea să facă şi Rick, să crească semanând cu tatăl lui, să fie înalt, zvelt, un bărbat suplu, ca şi tatălui său! Din contră, Rick era lat în umeri, voinic, avea cam 1,60 m. Tatăl lui era svelt.Aşa că şi Rick era o insultă; nu numai că se născuse al treilea, dar nici nu semăna cu taică-su. Cuvântul tatălui e lege. Pe măsură ce creşteau, copii munceau în casă sau în magazin şi, din când în când tatăl le dădea câte un cent sau zece cenţi. Copiii lucrau practic pe nimic, dar işi făceau treaba foarte bine, într-un vechi mod libanez.

Şi Rick a început să se bâlbâie încă de când a început să vorbească. Se bâlbâie în ciuda celor 16 ani de asistenţă din partea unor psihologi, psihanalişti, logopezi, profesori particulari şi alte persoane pe care tata, bogat fiind, şi le-a putut permite. Toată această informaţie mi-a parvenit prin mamă. I-am spus mamei “Sunt dispus să-l văd pe băiat pentru alte câteva ore cu două condiţii: aveţi voie să închiriaţi o maşină, să vă plimbaţi prin Phoenix, Arizona şi să vedeţi toate lucrurile pe care doriţi să le vedeţi. Şi nu uitaţi! Sunt bărbat.” Aşadar, cănd i-am spus “Aveţi voie să faceţi asta” avea ordine absolute să facă asta. (kk arată cu mâna către Christine şi-şi schimbă uşor inflexiunea vocii). “Dar, atunci când vă plimbaţi cu maşina, nu trebuie, sub nici un fel, să vorbiţi cu nici o persoană libaneză, asta fiindcă există o colonie libaneză în Phoenix”. Au fost de acord … cu asta.

Iar eu am zis “Acum o să pun o altă condiţie. Am un prietenă care are o florărie şi o grădiniţă. Am să-i dau un telefon şi vreau să ascultaţi conversaţia mea cu ea”. Astfel, ştiau că prietena respectivă era o femeie. Aşa că am sunat-o pe prietena mea, Minnie şi i-am spus “Minnie, am în cabinet un băiat de 17 ani. E pacientul meu. În fiecare zi, la orice oră doreşti tu, va trebui să vină la tine la florărie sau la grădiniţă. Şi, Minnie, vreau să-i dai cea mai de jos muncă cu putinţă. Când va veni la tine îl vei recunoaşte”.

Minnie era libaneză, iar eu îi tratasem pe doi din fraţii săi, aşa că Minnie ştia despre ce vorbeam. “Va lucra timp de două ore şi nu i se va da ca plată nimic, nici măcar o floare ofilită. Şi vreau să-i dai cea mai grea muncă cu putinţă. Nu e nevoie să-l saluţi, nu-i nevoie să-i spui nimic, doar îndreaptă-l către treaba sa”. În acea comunitate, nici un libanez care se respecta nu s-ar fi gândit să lucreze pentru o femeie – era sub demnitate lui. Cât despre munca de jos, ea nu era decât pentru femei. Mai târziu am verificat. Rick se prezentase şi Minnie îi dăduse o sarcină ; mare parte din ea consta în a amesteca cu mâna, bălegar cu pământ. Minnie ştia la ce m-am referit eu. Nu a vorbit deloc cu el. Rick apărea mereu la ora convenită, lucra timp de două orre şi pleca. Nimeni nu-i spunea “La

revedere”. Nimeni nu-i vorbea. Nu uitaţi că este de datoria fiecărei femei libaneze să facă o plecăciune cuviincioasă sau să spună ceva curtenitor oricărui bărbat. Iar aici, Rick era tratat ca pleava pământului. L-am verificat pe Rick şi el lucra timp de două ore pe zi, şapte zile pe săptămână şi, împreună cu mama lui, nu se întreţineau cu nici o persoană libaneză. În toată acea perioadă îl vedeam pe Rick din când în când. Îi puneam mamei sale întrebări despre el, despre surorile lui, despre locurile unde locuiau în Worcester şi aşa mai departe, doar ca să fiu sigur de context, în general. Şi după ce l-am văzut pe Rick, doar de câteva ori, pentru o oră de fiecare dată, i-am spus mamei “Mamă, vreau să-i închiriezi lui Rick temporar, un apartament. Vreau să-I deschizi un cont. Şi apoi, iei primul avion şi te întorci la Worcester”. Mama mi-a zis “Nu cred că tatăl lui va fi de acord cu asta”. (kk o priveşte pe Chiristine) I-am zis “Femeie, nu permit nimănui să se amestece în ceea ce fac eu cu pacienţii mei. Acum pleacă şi fă ceea ce ţi-am spus!” Aşa ştia că vorbeşte cu un bărbat. A închiriat un apartament, a deschis un cont pentru băiat şi a plecat spre Massachussetts chiar în acea zi. Rick a venit să mă vadă şi i-am spus “Rick, te-am ascultat. Sunt foarte nedumerit cu privire la zgomotele pe care le faci atunci cănd vorbeşti. Te voi mai vedea de căteva ori pentru că să încep să pricep ce nu merge”. După ce l-am văzut, în total 14 ore, i-am zis “Rick, te-am ascultat atent. Ţi s-a spus încă de când aveai un an că te bâlbâi. Ai tot auzit asta de la psihanalişti, psihiatri, medici, în general, de la profesorii tăi, logopezi, psihologi şi oricine altcineva”. Am zis “Rick, te-am ascultat cu atenţie. Eu nu cred că tu te bâlbâi. Mâine dimineaţă vreau să aduci cu tine două foi de hârtie. Pe ele vei scrie numerele de la unu la zece şi alfabetul. Apoi vei scrie o compunere, pe orice subiect vei vrea şi mi-o vei aduce mâine. Şi asta va dovedi că nu e nevoie să te bâlbâi”. Părea surprins cănd i-am zis că nu e nevoie să se bâlbâie.

A apărut a doua zi cu cele două pagini. Vă voi arăta doar una din ele. Am subliniat unele cuvinte. Le-am subliniat ca să-i ajut pe studenţi să înţeleagă de ce asta era dovada că el nu se bâlbâia. Aruncaţi doar o privire, nu mai mult (priveşte hârtia pentru câteva secunde şi i-o dă Annei, care stă în stânga sa, în scaunul verde) şi veţi şti ca Rick nu se bâlbâia. Mai am şi azi ambiţia de a găsi pe cineva, cineva care să se uite la foaia asta de hârtie şi să spună “Aşa e! Rick nu se bâlbâia.”(Către Anna) O ţii suficient cât să scrii o dizertaţie asupra ei şi tot nu înţelegi, aşa că, dă-o mai departe! (Către Sande, următoarea persoană) N-ai de scris o dizertaţie asupra ei. Anna: Da, cred că înţeleg.E: (Dă din cap) Dă-o mai departe. (Foaia trece pe la fiecare membru al grupului. Către Anna.) Să vedem, zici că ştii de ce foaia dovedeşte că el nu se bâlbâia.

Tema lui Rick

9 8 7 6 5 4 3 2 1 0z y x w v u t s r q p o n m l k j i h g f e d c b a

Istorai vieţii

Crde că eset un atl motiv pentru care mă bâlbiâ, pe care un l-am discutta încă. Eu crde, totuşi, că motivlu este dora unul minro. Şi totuiş, dumneavoastră aţi putae crede că acest motvi un a contribuit delco la bălbăiaal mea.În copilărie, paăn în claas a patar vedeam foarte grue. Chiar şi muca, gerutatae mea ăcru şi coboaăr. Mă îngrşa ecez sau douăzeic de kilograme, apio ţni cură de slăbire şi piedr din greutate. Chiar şi acmu, am hotărtâ să ţin regim. Am obseravt că atunci câdn sutn nervos greutatea mae (creşte) (creşate) creşate fiindcă atunic eu …

Anna: Vreau să vă spun raţionamentul meu. El scrie de la dreapta la stânga şi nu de la stânga la dreapta. Aşa că, probabil, în gândire şi în învăţare le-a amestecat pe cele două în capul său. Are sens ce spun?E: Acesta e raţionamentul tău? Anna: Da.E: Şi e greşit.Anna: E greşit?Christine: Are ceva de-aface cu originea sa arabă?E: Nu.Siegfried: Aţi spus cumva că i-aţi dat să scrie două pagini ca să dovesească că nu e nevoie să se

bâlbâie?E: Trebuia să scrie numerele de la 1 la 10, alfabetul şi o compunere de două pagini pe orice subiect dorea. Am aruncat o privire pe team lui şi am zis „Aşa e Rick, nu eşte bâlbâit. Acum, Rick, o să-ţi arăt ce e greşit”. (kk ia o carte şi începe să citească din ea) „viaţă”, „dragoste”, „este”, „o”, „muncă”, „este”, „de”, „amândouă”, „avantaj”, „către”, „responsabilitate”, “înfruntând”, “al meu”, “el”, “răspuns”, “el”. Ai auzit toate cuvintele însă nu ţi-am comunicat nimic, nu-iaşa?”(kk se uită la paginile scrise de Rick) Haideţi să vedem ce-a scris aici. Ceea ce i-am comunicat eu a fost “Scrie numerele de la 1 la 10!” Şi el mi-a comunicat înapoi, ce? “9,8,7,6,5,4,3,2,1,0”. Acestea sunt simboluri numerice. Acestea nu sunt numerele de la 1 la 10. Deci, nu a înţeles ceea ce i-am comunicat şi, ca răspuns nu mi-a dat ceea ce-i cerusem. I-am cerut să scrie alfabetul. Mi-a scris toate lliterele, dar nu a scris alfabetul. Din nou, nu a înţeles ce i-am comunicat şi, nu mi-a întors comunicarea. În compunerea lui, fiecare al doilea cuvânt (‘al doilea’ este cuvântul important) este scris greşit. Cum e scris? Ultimile două litere sunt inversate.

Se trăgea din părinţi libanezi. Avea două surori născute înaintea lui, şi în acea familie trebuiau inversate două lucruri. Dar ele nu pot fi inversate. I-am explicat asta lui Rick şi apoi am zis “Acum, Rick terapia ta va fi următoarea. Vreau să iei o carte, orice carte doreşti şi s-o citeşti cu voce tare, invers, de la ultimul cuvânt la primul cuvânt. Asta o să-ţi ajute în a spune cuvinte fără a comunica nimic. Aşa cum eu citesc fără să comunic şi ţie îţi trebuie practică în a spune cuvinte. Aşa că citeşte cartea invers, cuvânt cu cuvânt, de la ultimul cuvânt la primul. Vei practica rostirea cuvintelor. Să trecem la următorul lucru, Rick. Provii dintr-un cămin în care cultura predominantă este cea libaneză. Nu e nimic în neregulă cu această cultură. Este foarte bună pentru poporul libanez. Dar tu şi surorile tale sunteţi născuţi americani. Cultura voastră este cea americană. Voi sunteţi cetăţeni ai Americii, americani de primă clasă; părinţii vostri sunt americani, dar de a doua clasă. Aceasta nu este o discreditare a lor, fiindcă au făcut tot ce-au putut. Aşadar, poţi respecta cultura libaneză,dar ea nu e cultura ta. Cultura ta este ceea americană.

Eşti un american de 17 ani. Lucrezi în magazinul tatălui tău. Din când în când îţi dă un cent, sau cinci cenţi sau zece cenţi. Copiii libanezi lucrează pe nimic şi fac tot ceea ce spune tatăl lor. Dar tu nu eşti un băiat libanez, tu eşti american. Iar surorile tale sunt americance. În cultura americană tu eşti băiat mare, un băiat mare, de 17 ani. Tu cunoşti magazinul tatălui tău mai bine ca oricare din angajaţii lui. Spune-i tatălui tău că lucrezi bucuros în magazinul lui, însă că aştepţi să fii plătit cu salariul unui muncitor american.

Părinţii tăi au dreptul să-ţi ceară să locuieşti acasă şi tu ai dreptul de a plăti pentru camera în care stai, pentru pensiune şi pentru spălatul rufelor. Aşa face un american. Vreau să explici acest lucru surorilor tale. Părinţii tăi, din cultura libaneză, cred că legea americană spune că nu trebuie să mergi la şcoală după vârsta de 16 ani. Dar fiecare fată în America are dreptul, dacă părinţii ei au bani, să termine liceul şi să meargă la colegiu, dacă doreşte. Acesta este dreptul lor american, dreptul lor cultural. Explică-le asta, cu atenţie surorilor tale şi fă-le să înţeleagă că sunt cetăţeni americani, nascuţi în America, născuţi în cultura americană.

Rick, trăind într-o casă libaneză, ai fost învăţat să cum să gândeşti, când să gândeşti şi în ce direcţie să gândeşti. Dar tu eşti american. (kk pare a se uita la Christine) Americanii pot gândi în orice fel doresc. Acum, vreau să-ţi iei o carte bună, un roman bun. Vreau să citeşti mai întâi ultimul capitol şi apoi să te aşezi şi să încerci să te gandeşti, să te întrebi şi să faci supoziţii referitoare la ce stă scris în capitolul anterior. Gândeşte în toate direcţiile, apoi citeşte acel capitol anterior şi vezi în câte feluri te-ai înşelat; şi o să te greşeşti în nenumărate feluri ! Apoi, să citeşti capitolul dinaintea penultimului capitol şi să-ti pui întrebări referitoare la capitolul anterior. Şi, când vei fi terminat de citit o carte bună, invers, de la ultimul capitol la primul, întrebându-te şi făcând speculaţii, imaginând şi descoperind, vei învăţa să gândeşti liber, în toate direcţiile.

Şi apoi, Rick, e nevoie să mai descoperi ceva: un autor bun este acela care scrie o poveste cu intrigă şi care descrie în mod cinstit şi corect gândirea umană şi comportamentul uman. Acum o să-ţi povestesc despre experienţa mea. Am citit MunteleVrăjit de Thomas Mann. Cănd am ajuns pe la pagina 50 ştiam deja că Hans Castorp, personajul principal al cărţii, urma să se sinucidă. Cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai sigur de asta. Dar ştiam că va încerca să se sinucidă în mai multe feluri şi că va da greş. În cele din urmă mi-am dat seama: da, urma să se sinucidă, dar o va face cu acordul societăţii. Şi, Rick, a trebuit să citesc toată cartea ca să-mi dau seama cum te poţi sinucide cu aprobare socială.

Un alt lucru despre cărţi – Ernest Hemingway este un autor bun. Cănd am citit Pentru cine bat clopotele, un personaj minor rătăcea într-o pagină pe un oarecare fond psihologic. Chiar atunci am ştiut că Hemingway, ca un autor bun ce era, va face ca acel personaj minor să reapară în povestire pe un fundal psihologic similar, închizând astfel, în mod admirabil bucla apariţiei personajului în carte.

Rick, terapia ta constă în a-ţi respecta părinţii, în a cunoaşte ce este cultura americană pentru tine, pentru surorile tale şi a învăţa să gândeşti liber în toate direcţiile”.

Rick părea foarte pe ganduri şi a plecat. După o zi sau aşa ceva, am primit un telefon de la psihologul care mi l-a trimis. A fost prima personană pe care Rick s-a dus s-o vadă. Psihologul m-a sunat să-mi spună că starea lui Rick se îmbunătăţise în proporţie de 90%.

Rick mi-a scris multe scrisori. Mi le-a scris ca şi cum ar le-ar fi scris tatălui său. Am răspuns la ele evitând orice asemănare cu rolul tatălui. Le-am răspuns ca şi cum i-aş fi fost un coleg de liceu.Si acum un an, de Crăciun, Rick a venit la mine. Vorbea clar, cu uşurinţă, în mod plăcut. Tatăl său dorea ca el să studieze la Yale sau la Harvard, dar el a ales o altâ universitate, aşa cum ar face orice băiat american. Tatăl lui dorea ca el să studieze managementul. Rick a zis: “Ştiam că un manager nu m-ar angaja. Am studiat disciplina asta pentru un semestru, nu mi-a placut aşa că am renunţat la ea. Mă interesează mai mult chimia sau psihologia”. După ce a urmat trei ani de facultate a făcut următorul raţionament: orice băiat american ar tebui să-şi câştige, măcar o parte din existenţă, încă din timpul colegiului. “Ei bine, anul ăsta se fac trei ani de când urmez colegiul. M-am retras de la colegiu. Oferta pe piaţa muncii din Massachussetts

este foarte proastă. O să-mi iau o slujbă permanentă în magazinul tatălui meu. Cunosc magazinul mai bine decat oricare alt angajat şi o să fiu plătit cu un salariu american. O să plătesc pentru cazare, masă şi spălatul rufelor. O să-mi cumpăr propriile haine şi o să economisesc bani pentru a-mi plăti cel de-al patrulea an de colegiu. Apoi poate că o să mă retrag şi o să câştig bani pentru a merge la universitate”.

Am zis “OK Rick. Ce mai fac surorile tale?” El a zis “Am vorbit cu ele şi au fost de acord cu mine cănd le-am spus că sunt cetăţeni americani şi că trăiesc în America. Ele nu s-au retras de la şcoală la vârsta de 16 ani. Una din ele a terminat universitatea, trăieşte singură şi predă. Ştiu că, în mod tradiţional copiii libanezi, cei necăsătoriţi continuă să trăiască cu părinţii. Sora mea este americancă şi trăieşte singură şi-i place să predea. Cealaltă soră s-a dus la universitate, n-a fost mulţumită, aşa că s-a dus la o şcoală de drept. Acum practică Dreptul”.

(adresându-se grupului) Nu ştiu ce cred părinţii lor despre mine, dar ştiu că au trei copii de care să fie mândri. Aţi putea numi asta terapie de familie. Terapia cu mama a fost “Femeie, ai auzit ce ţi-am spus. Acum fă-o!” (Zâmbeşte şi gesticulează către Christine) Cunoşteam cultura libaneză, nu? În Liban sunt mai multe culturi, mai multe grupuri: creştini, musulmani, zoroastrieni şi aşa mai departe.

Dar ceea ce e important este: ocupă-te de pacientul tău şi nu-l înlocui cu ideile tale. Libanezii poate că scriu de la dreapta la stânga, însă Rick era născut în Statele Unite. În USA. se scrie de la stânga la dreapta. Şi în America tu gândeşti pentru tine şi spui ceea ce gândeşti. Şi asta e ceea ce contează … să cunoşti totul despre un pacient.Desigur faptul că i-am avut pe cei doi fraţi ai lui Minnie drept pacienţi, m-a învăţat o grămadă de lucruri despre libanezi. Cei doi fraţi acum îşi respectă sora. O privesc ca pe o femeie de afaceri competentă şi ca pe un cetăţean american egal lor.

Să vedem, câţi dintre voi aţi încercat să citiţi invers, căutând să ghiciţi ce vrea autorul? Eu cred că toată lumea ar trebui să facă asta. În Revolta de pe Caine, după primele capitole, i-am zia soţiei mele “Ştiu cum o să sfârşească căpitanul Queeg”. Iar cartea Revolta de pe Caine e o carte destul de groasă!

Mai există o carte numită Aleea Coşmarelor, care descrie un carnaval american – dintr-acelea ieftine, care dau ocolul ţării. Fiica mea, Betty Alice, a citit cartea, i-a recomandat-o mamei sale şi amândouă mi-au recomandat-o mie. Am citit prima pagină şi mi-am întrebat soţia şi fiica: “Când aţi ştiut cum se va termina cartea?” Şi amândouă mi-au răspuns “Când am ajuns la sfârşit”. Am zis “Citiţi prima pagină”. Acea primă pagină este şi sfârşitul cărţii. Aleea Coşmarelor este o înfăţişare foarte bună a ceea ce sunt carnavalele şi a modului cum se fac pungăşiile. Sper că într-o bună zi veţi citi cu toţii cartea, aşa, pentru cultură generală. Cred că orice terapeut ar trebui s-o citească.

(Aici kk discută despre neajunsurile câtorva deprinderi curente în psihologie. Apoi continuă.) Cred că orice psihoterapie care are un fundament teoretic este greşită, fiindcă fiecare persoană e diferită.Nu vă gândiţi să invitaţi pe cineva la cină într-un hotel şi să-i spuneţi ce să manânce, nu? Aţi vrea ca oaspetele vostru să aleagă ceea ce doreşte să mănânce, dacă vreţi cu adevărat să-l invitaţi la cină. Dacă vreţi să-l faceţi să se simtă bine, dar nu vă place muzica, îi veţi interzice să asculte muzică şi-l veţi obliga să se uite la un un film despre Vestul sălbatic? Dacă vreţi cu adevărat să-l faceţi sa se simtă bine veţi afla ce film îi place să vadă.

Când vă gândiţi la psihoterapie, gândiţi-vă la pacient.

Rick s-a născut în America, din părinţi libanezi, părinţi care au fost libanezi până când au ajuns adulţi. S-au căsătorit în Massachussetts şi s-au naturalizat aici. Cultura din Massachussetts e foarte diferită de cea din Liban, dar ei sunt adulţi. Ei bine, aceasta este povestea lui Rick. (kk îl roagă pe un participant să-i pună dosarul la loc pe raft.)

Acum, vreau să vă povestesc despre un alt caz. Ieri v-am arătat păpuşica din mere de pe ceasul din camera de zi. (La turul casei, după şedinţa de ieri).

Primesc un telefon din Canada. O voce de femeie îmi zice “Eu am o diplomă universitară. Eu sunt medic, soţul meu este medic; avem cinci copii. Cel mijlociu, o fată, are 14 ani. Este interntă în spital cu anorexie nervoasă. În ultim lună a pierdut 2 kilograme şi jumătate şi cântăreşte 28 kilograme. Soţul meu şi cu mine ştim că va muri în curând de inaniţie. A fost hrănită intravenos, tubal, rectal, obligată, nimic nu merge”.

Anorexia nervoasă apare de obicei la tinerele adolescente şi poate apărea şi la adulţi, bărbaţi sau femei. Şi este o boală, o boală psihologică, în care persoana se identifică cu religia, cu Dumnezeu, cu Isus, cu Maria, cu vreun sfânt sau cu religia, în general şi, în mod voluntar, se înfometează până la moarte. Crede că un biscuite şi un pahar cu apă pe zi e toată alimentaţia de care au nevoie. Am văzut în spital cel puţin 50 cazuri de anorexie care au sfârşit prin deces, cu toate că doctorii au făcut toate eforturile pentru a le salva vieţile, folosind un comportament profesional adecvat şi o ţinută medicală demnă de respect.

Îmi amintesc de cazul unei fetiţe de 14 ani , cântărind 27 kilograme, care l-a înfuriat atât de tare pe directorul clinicii încât acesta a abordat o atitudine total neprofesională. A crezut că o va face pe fată să mănânce şi c-o să-i schimbe comportamentul. Le-a pus pe asistente s-o dezbrace complet. A cerut întregului persoanl s-o privescă cu atenţie. Iar fata stătea acolo, fără să roşească, fără să clipească, ca şi cum ar fi fost la 100 de kilometri depărtare de orice fiinţa vie, fără să se simtă, nici măcar un pic jenată. Era total nepăsătoare.

Relaţia emoţională a acestor persoane cu familia – nu ştiu cum s-o descriu. Sunt blajini şi indulgenţi. Nu fac niciodată nimic greşit. Sunt concilianţi, îşi cer iertare, dar nu ar mânca sub nici un chip. Şi nu văd că sunt doar piele şi os. O fată de 14 ani, de statură normală, cântărind 27 kilograme este o privelişte ingrozitoare. Dar majoritatea societăţilor medicale a preferat să se uite în altă parte şi să lase pacienţii cu anorexie să moară în timp ce doctorii încercau să-i trateze cu demnitate profesională şi amabilitate.

Ei, această mamă citise O terapie neobişnuită, cartea pe care Jay Haley a scris-o despre tehnicile mele şi mi-a zis “Şi eu şi soţul meu credem că dacă există cineva care poate salva viaţa copiluluii nostru, acela sunteţi dvs.” I-am zis “Lăsaţi-mă să mă gândesc preţ de vreo două zile şi sunaţi din nou”. Am reflectt asupra problemei şi, când m-a sunat mama i-am spus să mi-o aducă pe fată în Phoenix.

Şi-aşa, mama şi Barbie au intrat în cabinetul meu. Barbie era foarte plăcută, ageră şi inteligentă, doar că mânca o bucăţică de stridie şi bea un pahar de băutură gazoasă cu ghimbir pe zi. Doar atât! Am început să-o pun întrebări lui Barbie. Am întrebat-o care e numărul străzii pe care stătea în Toronto, iar mama mi-a răspuns la întrebare. Am întrebat-o pe Barbie numele străzii, iar mama mi-a răspuns. Am întrebat-o pe Barbie la ce şcoală mergea, iar mama mi-a răspuns. Am întrebat-o pe Barbie pe ce stradă se alfa şcoala, iar mama mi-a răspuns. Aşa că, timp de două zile mama a continuat să-mi răspundă la fiecare întrebare pe care i-o adresam fetei.În a treia zi, mama a venit cu o plângere. A zis “N-am prea dormit în ultimile trei nnpţi fiindcă Barbie scânceşte încetişor toată noaptea iar eu nu pot dormi”. M-am întors către Barbie şi-am

întrebat-o “Aşa e, Barbie?” Mama s-a uitat la Barbie şi Barbie a zis “Da, n-am ştiut c-o ţin pe mama trează. Îmi pare rău”. Eu am zis “Ei bine, Barbie, nu e suficient să-ţi pare rău. Chiar dacă nu intenţionai s-o ţii pe mama trează, ai ţinut-o, iar eu cred că ar trebui să fii pedepsită fiindcă ai ţinut-o trează”. Şi Barbie a zis “Da, şi eu cred asta”. Aşa că, în paticular, i-am spus mamei cum s-o pedepsească pe Barbie. I-am zis “Drept pedeapsă, hraniţi-o pe Barbie cu un ou făcut omletă”. Mama a făcut omletă din două ouă şi a pedepsit-o pe Barbie punând-o să mănânce omleta. Barbie o fi crezut că aia era pedeapsă, da’ mie mi se pare că tractul ei digestiv a fost convins că era mâncare. (kk zâmbeşte) Barbie şi-a acceptat de bună voie pedeapsa. În primele două săptămani Barbie a câştigat un kilogram şi jumătate, a pierdul un kilogram şi apoi l-a pus la loc.A, în ziua în care i-am spus mamei cum s-o pedepsească pe Barbie, i-am mai spus “De fiecare dată când îi pun o întrebare lui Barbie, răspundeţi dvs. pentru ea. De exemplu, la ultima întrebare pe care I-am adresat-o aţi răspuns dvs. Vreau să înţelegeţi ceva: când îi pun întrebările lui Barbie vreau ca Barbie să răspundă; aşa că de-acum încolo, Mamă, o să vă ţineţi gura-nchisă!” (kk gesticulează puternic cu mâna stangă)Vă puteţi imagina ce efect emoţional a avut asupra lui Barbie faptul că un străin îi spunea mamei sale să-şi ţină gura? Asta fiindcă acest lucru trebuia să provoace o reacţie emoţională în Barbie şi ea trebuia să-şi vadă mama într-un mod emoţional total diferit, când urma să i se adreseze în continuare. Pană a învăţat mama să-şi ţină gura închisă atunci cand îi puneam o întrebare lui Barbie, a fost cale lungă.

Tratamentul meu pentru Barbie a fost să-i spun povestioare, metafore, povestiri cu suspans, povestiri intrigante, povestiri plictisitoare. i-am spus tot felul de povestiri, de povestioare. De exemplu, i-am spus lui Barbie că mama mea s-a născut într-o baracă de bârne, super de lux. Barbie provenea dintr-o familie înstărită. Nu vazuse şi nu cunoscuse niciodată pe nimeni care să se fi născut într-o baracă de bârne, super de lux. (Către grup) Cu toate că aveţi cu toţii educaţie universitară, nu cred că ştiţi ce-i aceea baracă de bârne, super de lux.O baracă de bârne, super de lux este o baracă din bârne, cu pereţi făcuţi din buşteni, cu pardoseală de scânduri – o podea din lemn. Si apoi, cu tristeţe i-am spus lui Barbie că şi eu eram născut într-o baracă de bârne. A mea era o baracă obişnuită aflată într-un câmp minier, în munţii Sierra Nevada. Trei pereţi erau din buşteni, al patrulea era un perete de munte şi baraca avea o pardoseală de lut. Şi i-am povestit cum mama mea conducea o pensiune în acel câmp minier şi cum numărul minerilor care veneau să lucreze în mină era în continuă schimbare. Mama meea a venit acolo din Wisconsin. Deoarece tatăl meu era, în parte proprietar al minei, a invitat-o pe mama să părăsească Wisconsin şi să vină în Nevada ca să se ocupe de acea pensiune. Mama a aflat care-i era prima îndatorire: să întocmească comanda pentru băcănie – sare, piper, scorţişoară, bicarbonat de sodiu, făină, un număr de kilograme de mere uscate, carne de vită, carne de porc, toate alimentele de care avea nevoie pentru următoarele şase luni deoarece negustorul care-i aducea alimentele venea doar de ori pe an, cu o căruţă cu marfă, trasă de 20 de catâri. Iar când conduci o pensiune, nu-ţi poţi permite să rămâi fără provizii.

(Către grup) Fiecare dintre cei care-şi gătesc singuri îşi poate imagina cât de greu e să calculezi cât din asta şi cât din aia e nevoie, chiar numai pentru o săptămână. Şi asta a impresionat-o pe Barbie foarte mult fiindcă, înainte de a se îmbolnăvi, mama ei o învăţase o grămadă de lucrurie despre bucătărie. Barbie a fost foarte mult interesată de povestea asta.

Si, pe urmă i-a mai spus o poveste adevărată despre mama mea, care, căsătorită cu tata timp de 73 ani, a rămas, în tot acest timp, văduvă pentru trei ore, lungi. Ei, asta a absorbit atenţia lui Barbie în întregime : cum poţi fi căsătorit cu o persoană vreme de 73 ani, timp în care să mai fii şi văduv, pentru trei ore?! I-am spus povestea:Din echipa minieră al cărui şef era tatăl meu, făcea parte şi un miner poreclit Sawyer “Cel rău”. În acea epocă oricine purta o curea pentru arme şi-un pistol de calibrul 6 mm. Sawyer “Cel Rau” avea reputaţia că omora oamenii întinzându-le curse şi că însemna numărul celor omorâţi pe mânerul pistolului. N-a fost nicicând găsit vinovat pentru că nimeni nu fusese martor la crimele sale … apărea din când în când câte-un cadavru.

Şi într-o dimineaţă, Sawyer “Cel Rau” a apărut la lucru beat. Tatăl meu i-a zis “Sawyer, n-ai ce căuta să lucrezi într-o mină, beat. Du-te acasă şi te culcă!” Sawyer a încercat să-şi scoată pistolul, dar tata a fost mai rapid. A zis “Sawyer, eşti prea beat ca să rezolvi asta împuşcându-te cu mine." Aşa că Sawyer s-a oferit să se bată cu pumnii. Tata i-a zis “eşti prea beat ca să te baţi cu pumnii. Du-te acasă şi dormi! Iar dacă mai apari vreodată beat, te dau afară !”Lunea viitoare Sawyer a apărut din nou beat. Toţi minerii se strânseseră să vadă cum o să reacţioneze tata. Tata i-a spus: Sawyer, lunea trecută ţi-am zis că dacă mai viii vreodată beat, te dau afară. Du-te la pontator, ia-ţi banii şi valea! (Către Christine) “Valea!” înseamnă “Ieşi dracului afară de-aici, şi cât mai repede!”Sawyer a încercat să-şi scoată arma, dar tata i-a zis “Eşti prea beat să te împuşti cu mine. Eşti prea beat şi să te baţi cu mine. Du-te, ia-ţi banii şi valea!”

Mina era ceva mai departe de baraca în care locuiau mama şi surorile mele, cea mică şi cea mare. Ei bine, Sawyer a pornit-o peste munţi şi oricine a urcat un munte ştie cât de greu e. Până la baracă se trezise de-a binelea. A întrebat-o pe mama “D-nă Erickson unde-o să fie soţul dvs, în seara asta la ora şase?” Inocentă, mama i-a răspuns “Păi, Albert trebuie să coboare până la canionul Davis, cu treburi şi-o să fie acasă la ora şase.” Sawyer a zis “Pa ora şase o să rămâneţi văduvă.”Mama a intrat imedit în casă şi a luat puşca să se socotească cu Sawyer. Însă, când a ieşit din baracă s-a simţit tare pierdută fiindcă Sawyer putea să se ascundă în spatele unuia din bolovanii de-acolo (Erickson gesticulează) şi putea s-o nimerească cu uşurinţă, fără ca ea să apuce măcar să-l vadă. Aşa că s-a întors în baracă şi şi-a agăţat puşca la loc.

La ora şase, mama ţinea mâncarea pe sobă, ca să fie caldă. Ora şase a venit şi-a trecut, la fel şase jumate, şapte fără un sfert, şapte, şapte jumate, opt, opt şi-un sfert, opt jumate, opt şi treiş’cinci, opt patruzeci, opt patruş’cinci, optcincizeci, opt cin’zeş’cinci, nouă. Mama a pus mâncarea pe masă şi-a zis “Cum se face c-ai întârziat, Albert?” Tata a zis “M-am rătăcit şi-a trebuit să mă întorc pe la canionul Florence.” Mama a izbucnit în lacrimi şi i-a zis “Sunt aşa de bucuroasă că te-ai rătăcit!” Iar tata i-a zis “Femeie, de ce te bucuri că m-am rătăcit în munţi? Şi de ce plângi?” Aşa că mama i-a povestit despre Sawyer “Cel Rau”. Tata a zis “Pune potolul înapoi pe sobă şi ţine-l cald!” Şi-a luat pistolul şi s-a coborât la canionul Davis, în întuneric, ca să se socotească cu Sawyer “Cel Rau”. Peste câteva minute s-a întors la baracă foaarte ruşinat. A zis “Tare prost mai sunt să cred că Sawyer m-a aşteptat să se socotescă cu mine! Probabil că deja a trecut graniţa”. (kk râde)

Povestea asta a interesat-o pe Barbie tare mult. Şi i-am mai povestit cum mama mea dădea comandă de alimente cu şase luni înainte. Normal, aveau plăcintă la fiecare masă, dar minerii se cam săturaseră de plăcinta de mere uscate, aşa că într-o zi, mama s-a hotărât să le facă cinste; a făcut o plăcintă din ouă şi amidon de porumb şi-a trântit în ea o grămadă de scorţişoară, până a făcut-o maro. Aşa că le-a servit plăcintă de scorţişoară şi tuturor le-a plăcut. E şi-acum

plăcinta mea preferată. Însă acum soţia şi fetele mele au mai schimbat câte ceva din reţeta originală.

Ei bine, mama lui Barbie s-a plictisit la culme tot ascultându-mă spunând poveşti. Bob Pearson, un psihiatru din Michingan a asistat şi el la o şedinţă cu Barbie şi mi-a zis la sfârşit: ”Nu îmi place să stau şi să te văd cum îi spui poveşti. O treci pe biata fată prin toată gama de emoţii o dată şi-nc-o dată, şi-nc-o dată. Drept urmare, eu am transpirat de emoţie.”Am zis “Emoţiile fetei ăsteia au nevoie de exerciţiu.”

Familia ei e foarte bogată. Adesea îşi petrec vacanţa în Acapulco, Mexic, Bahamas, Puerto Rico sau Londra, sau Viena sau Paris. Le place să călătorească. După vreo două săptămâni – nu mă vedeam cu Barbie în fiecare zi, prea multă muncă! – mama ei mi-a zis “Barbie n-a văzut niciodată Marele Canion. E in regulă dacă am lipsi câteva zile şi ne-am duce să vedem Marele Canion?” Am zis “Mi se pare o idee excelentă!” Am întrebat-o pe Barbie dacă era interesată. I-am spus că sunt doctorul ei şi că trebuie să am grijă de sănătatea ei. “Din acest motiv te-a adus mama ta la mine. Şi vreau să înţelegi autoritatea ma de medic. Până acum nu cred că e ceva în neregulă cu sănătatea ta. Cu toate astea, sunt doctor şi sunt obligat să mă îngrijesc de sănătatea ta în orice fel. Şi singurul lucru pe care mă gândesc că-l pot face pentru tine este să mă asigur că te speli pe dinţi de două ori pe zi şi că te speli pe gingii de două ori pe zi.” Iar Barbie mi-a promis să se spele pe dinţi de două ori pe zi.

Am zis “Ar trebui să foloseşti o apă de gură cu care să-ţi clăteşti gura, ca să nu înghiţi pasta de dinţi. Dar cu apa de gură îţi clăteşti gura, nici pe asta nu trebuie s-o înghiţi. Acum vreau să-mi promiţi că o să te speli pe dinţi de două ori pe zi şî că o să foloseşti şi apă de gură de două ori pe zi”. Şi Barbie mi-a dat cuvântul ei de onoare că o să se spele pe dinţi de două ori pe zi şi că o să folosească şi apă de gură de două ori pe zi. I-am spus “Poţi folosi orice pastă de dinţi cu fluor. Cât despre apa de gură, trebuie să fie ulei pur de ficat de cod. (Zâmbeşte)

(Către grup) Dacă aţi gustat vreunul acest ulei, nu vreţi să mai auziţi de el. Şi iat-o pe Barbie limpezindu-şi cu religiozitate gura cu ulei pur de ficat de cod. Şi cred că ştiţi cu toţii că după ce te-ai clătit cu un astfel de ulei, încerci să-ţi speli gura şi cu noroi numai să ţi se ducă gustul, aşa-i de ingrozitor.

Aşadar, iat-o pe Barbie identificându-se cu religia ! Îmi dăduse cuvântul ei de onoare că va face asta şi era prinsă în capcană. Îmi promisese şi fiind foarte religioasă, trebuia să-şi ţină promisiunea. I-am spus mamei sale să-i cumpere o sticlă de 250 grame de ulei pur de ficat de cod. Şi, din moment ce Mama mi-a spus că vor vizita Marele Canion, mi-am exprimat acordul şi I-am menţionat şi alte locuri pe care ar putea să le vadă: Meteor Crater, Petrified Forest, Painted Desert, Sunset Crates şi altele. I-am zis lui Barbie să nu uite să se asigure că ia apa de gură cu ea. I-am spus mamei să să se asigure că-i aminteşte lui Barbie să-şi ia apa de gură cu ea. I-am zis “Şi asta va fi ultima oară când îi vorbiţi despre apa de gură. Nu veţi face nici o observaţie referitor la faptul că apa de gură a dispărut”. Asta fiindcă îi cunoşteam pe copiii de 14 ani. Ştiam că Barbie nu-şi va aminti să ia cu ea apa de gură.

Aşa că Barbie s-a întors după excursia în Arizona cu o povară de vinovăţie enormă. Îşi lăsase în urmă intenţionat apa de gură, deşi îşi dăduse cuvântul de onoare că n-o s-o facă. Purta o imensă povară de vinovăţie şi asta nu se împacă prea bine cu religia. (Râzând) Şi Barbie nu-i putea spune asta mamei sale. Nu-mi putea spune nici mie. Şi asta, cu siguranţă nu se împacă prea bine cu identificarea religioasă. Nu mă întâlneam cu Barbie în fiecare zi. Într-o zi i-am spus mamei “Mamă, aţi vrea să vă ridicaţi în picioare? Ce înălţime aveţi?” Mama a zis “1,67 m”. În realitate cred că Mama a minţit. Mie mi se părea că are 1,70m. Când le întrebi pe femei ceva personal, adesea modică răspunsurile.

Siegfried: Nu înţeleg.E: Modifică răspunsurile. Mi-a zis că are 1,67m iar eu cred că avea 1,70m; asta fiindcă femeile mai modifică răspunsurile la întrebările personale.

Apoi am zis “Ce greutate aveţi?” Şi mi-a răspuns mândră “53 de kilograme, tot cât am cântărit şi atunci când m-am măritat”. (kk, sceptic) am zis “53 de kilograme? Aveţi patruzeci şi ceva de ani, sunteţi mamă a cinci copii şi cântăriţi doar 53 de kilograme? Sunteţi subponderală, fără glumă! Ar trebui să cântăriţi, cel puţin, 59 de kilograme – ba mai mult, 63-65 de kilograme. Mamă, sunteţi subnutrită, subponderală şi mai aveţi tupeul s-o aduceţi aici pe Barbie fiindcă vi s-a părut că e subponderală! Barbie, vreau să ai grijă ca mama ta să mănânce tot ce are în farfurie, la fiecare masă, în fiecare zi”. Şi Barbie a început s-o privească pe mama ei cu alţi ochi. “Şi Barbie, dacă mama nu mănâncă tot ce are în farfurie, vreau să vii la mine a doua zi şi să-mi spui”.Aşa că Barbie şi-a acceptat misiunea. Si într-o bună zi mi-a zis “Am uitat să vă zic ieri, dar, cu o zi înainte mama a păstrat pentru gustarea de seară, jumătate din hamburgerul de la prânz ; l-a învelit într-un şerveţel şi l-a păstrat”. Am zis “Mamă, e adevărat?” Mama a roşit şi mi-a răspuns “Da”. Am zis “Mamă, mi-ai încălcat ordinele şi vei fi pedepsită. O să te pedespsesc fiindcă ai greşit faţă de mine. Dar, Barbie, şi tu mi-ai încălcat ordinele. Trebuia să-mi spui asta ieri, dar n-ai făcut-o. Ai aşteptat până azi. Aşadar o să vă pedepsesc pe amândouă fiindcă nu mi-aţi respectat ordinele. Deci, mâina dimineaţă, la ora nouă, vreau să apăreţi amândouă în bucătăria mea, cu o bucată de pâine şi ceva brânză, brânză americană, simplă”.Când au apărut, le-am pus să taie două felii de pâine şi să le ungă cu un strat gros de brânză. Le-am pus să pună fiecare felie în cuptor ca să se topească brânza, apoi să ungă felia şi pe partea cealaltă şi s-o pună în cuptor, din nou, ca să se topescă brânza. Le-am pus să mănânce fiecare fărâmitura din sandvişurile cu brânză … sau cu pâine. Erau foarte hrănitoare, şi mai reprezentau şi pedeapsă. Apoi m-am împăcat cu ele “Nu cred că vreuneia dintre voi îi place prea mult de mine. Nu cred că vă place modul în care vă tratez aşa că, a venit timpul să alegeţi cate kilograme veţi cântări atunci cand veţi merge acasă”. Mama a ales 57 de kg. “Barbie, poate că ai vrea să alegi 34 de kg. Eu poate că aş vrea să alegi 36 de kg. Am putea cădea la învoială: 36 de kg”. Barbie a zis “34 de kg”. Am zis “E-n regulă,poţi pleca acasă atunci când o să cântăreşti 34 de kg. Dar, dacă nu mai iei în greutate încă 2 kg şi jumătate, în prima lună de stat acasă, mama ta are ordine să mi te aducă înapoi ca să fii pacientul meu, cât timp vreau eu. Şi nu cred că-ţi va plăcea”.

Aşadar şi Barbie şi mama au început să ia în greutate. Mama păstra legătura telefonică cu Tata. Când Barbie a ajuns la 34 de kg, iar mama la 57 de kg, Tata a venit cu avionul să mă vadă, aducând şi restul familiei. L-am intervievat primul pe Tată. “Tată, câţi ani ai? Ce înălţime ai? E greautate ai?” Mi-a răspuns la întrebări şi i-am zis “Dar, doctore, sunteţi cu 2 kg şi jumătate sub greutatea medie a unui om de vârsta şi înălţimea dvs!” A zis “E doar o măsură preventivă”. Am zis “Aţi avut cazuri de diabet în familie? A zis “Nu”. Am zis “Doctore, ar trebui să vă fi ruşine să daţi un asemenea exemplu fetei dvs şi să vă jucaţi cu viaţa ei pentru doar 2 kg şi jumătate sub greutatea normală!” Şi i-am tras o săpuneală bună, pentru care Tata s-a simţit ruşinat şi jenat.

L-am expediat din cameră şi le-am chemat pe cele două surori ale lui Barbie “Când s-a îmbolnăvit Barbie pentru prima oară?” Mi-au spus că acum un an. “Cum a arătat acest lucru?” Au zis “Când noi încercam să-i dăm ceva mâncare, un fruct, o acadea sau o prăjitură ne spunea mereu ‘n-o merit, păstraţi-o pentru voi’ Şi asta făceam”. Aşa că le-am tras şi lor o săpuneală bună, pentru că o privau pe sora lor de drepturile ei constituţionale. Le-am spus că Barbie avea

dreptul să primească un cadou, indiferent de ceea ce făceea cu el. Chiar dacă l-ar fi aruncat, tot avea dreptul să-l primească. “Voi, egoistele, păstraţi mâncarea pentru voi doar fiindcă ea spunea că n-o merită. I-aţi furat surorii voastre dreptul de a primi cadouri”. Iar acesta a fost un reproş binemeritat. Le-am expediat şi pe ele şi am primit-o pe Barbie.

I-am zis “Barbie, când ai început să te îmbolnăveşti?” A zis “În martie trecut”. Am întrebat-o “Cum îţi arătai manifestai boala?” A zis “Păi, când cineva îmi oferea mâncare, fructe ssau acadele sau cadouri, ziceam mereu ‘nu merit. Ţine-o pentru tine.’” Am zis “Mi-e ruşine cu tine, Barbie. Le-ai furat surorilor tale şi părinţilor tăi dreptul constituţional de a-ţi da ceva. N-avea nici o importanţă ce făceai cu ele, cu darurile, dar era dreptul lor sa-ti ofere darul. Le-ai furat dreptul de a-ţi da daruri şi din acest motiv mi-e ruşine cu tine. Şi ţie ar trebui să-ţi fie ruşine !”.

(kk către Stu ) Vrei să-mi dai acel registru, te rog? (Stu îi dă lui kk dosarul cerut )Şi Barbie a fost de acord cu faptul că ar fi trebuit să le permită părinţilor şi surorilor ei să-i dea cadouri. Nu că trebuia să le folosească, dar ei aveau dreptul să i le dea, indiferent ce făcea cu ele. Acestea s-au întâmplat pe 12 martie. Barbie venise la mine in 11 februarie. În total, m-am întâlnit cu ea timp de 20 de ore. Fiica mea s-a căsătorit pe 12 martie. Eu nu m-am uitat, dar fetele mele, da. Au văzut-o pe Barbie mâncând o felie din tortul de nuntă. În ultima zi, când s-au despărţit de mine, Barbie m-a întrebat dacă sunt de acord ca fratele ei să-i facă o poză stând la mine în poală, în scaunul cu rotile. Iată poza lui Barbie, la 34 de kilograme, stând la mine în poală, în scaunul cu rotile. Acum, dă-o mai departe! (Erickson dă mai departe poza lui Barbie, stând la el în poală.)

De Crăciun, din Bahamas, Barbie mi-a trimis o poză de-a ei, în picioare lângă Moş Crăciun. (Erickson face să circule noua poză a lui Barbie. Greutatea ei pare acum normală pentru statura sa.)

Barbie a luat cu ea reţeta pentru plăcinta de scorţişoară. Mi-a scris că a făcut o plăcintă de scorţişoară pentru toată familia şi că tuturor le-a plăcut.

Am continuat să corespondăm. Ştiam că Barbie era departe de a se fi însănătoşit. Şi Barbie îmi scria scrisori detaliate şi în fiecare scrisoare făcea câte o menţiune indirectă la mâncare. De exemplu “Maine o să lucrăm în grădină. Roşiile cresc numai bine. În curând o să mâncăm zarzavaturi din grădina noastră”. De curând Barbie mi-a trimis o poză cu ea. Acum are 18 ani şi şi-a cerut scuze pentru că în poză nu apare întreagă. (Erickson face să circule poza.) Mi-a promis că-mi trimite o poză în care o să apară astfel. În ultimile scrisori mi-a făcut o descriere completă a anorexiei nervoase. Fiindcă tratasem doar primul stadiu. De regulă, primul stadiu este şi cel din urmă, primul stadiu este propria înfometare. Am împiedicat asta. În timpul acestui stadiu, anorexicii se simt nedemni, disproporţionaţi, inferiori şi urâţi de ceilalţi. Se identifică întru totul cu religia şi pur şi simplu le spun “la revedere” din punct de vedere emoţional părinţilor lor. Se înfometează până la moarte, fără să creadă că fac asta. Odată ce-i faci să treacă de acest stadiu, încep să mănânce foarte mult şi devin obezi. Şi acum se simt disproporţionaţi, ruşinaţi, de neiubit, de neplăcut, singuri şi deprimaţi. Barbie s-a dus la un psihiatru canadian ca s-o ajute să tracă prin acestă fază. Nu avea nevoie de mine. Al treilea stadiu este un stadiu de fluctuaţie. O creştere bruscă în greutate, o scădere până la limita normală, din nou creştere, din nou revenire la normal. Apoi vine ultimul stadiu. Barbie mi-a zis “Am trecut prin toate stadiile şi tot mă simt disproporţionată. Aceasta ultimă poză vă arată cum sunt acum. Pasul următor ar fi să prind curaj suficient cât să-mi dau întâlnire

cu un băiat”. I-am scris că mi-aş dori s-o văd şi că să vină să mă vadă! Şi intenţionez să o trimit să urce pe Squaw Peak, să se ducă la Grădina Botanică, la muzeul Heard, la Galeria de Artă. Şi-am să am grijă să-şi dea şi-un rendez-vous. (kk râde.) După aceea, va sfârşi cu boala.

Mi-a scris despre alte două fete care suferă de anorexie nervoasă. Mi-a spus câtă compasiune simte faţă de ele şi dacă ar fi bine pentru ea să le povestească fetelor despre propriul său caz. I-am răspuns “Barbie, când te-am văzut pentru prima oară am vrut să mă arăt plin de înţelegere faţă de tine. Dar ştiam că dacă aş fi făcut-o, asta ar fi dus la moartea ta. Aşadar, am fost cât am putut de aspru şi dur cu tine. Aşa că te rog, nu te arăta plină de înţelegere faţă de aceste fete. Le vei face doar să moară mai repede”. Şi Barbie mi-a răspuns “Câtă dreptate aveţi, d-le doctor! Dacă aţi fi fost înţelegător cu mine, aş fi crezut că sunteţi un mincinos şi m-aş fi omorât. Dar modul în care m-aţi tratat a fost atât de neobişnuit incât a trebuit să mă fac bine”.

(Către grup.) Cu toate astea, doctorii sunt nişte blestemaţi de profesionişti, atât de demni încât tratează anorexia “ca la carte”, într-un mod foarte demn: cu medicamente, prin hrănire tubală şi intravenoasă. Iar corpul bonavului respinge toată mâncarea. Eu am transformat mâncarea în pedeapsă şi astfel, a putut fi acceptată. (Erickson zâmbeşte.)

Vedeţi voi, eu cred că atunci când lucrezi cu un pacient ceea ce contează cel mai mult este să faci acel lucru care-l ajută pe pacient. Cât despre demnitatea mea … la naiba cu ea! (Râsete) O să pot trăi numai bine şi fără ea! Nu trebuie să fiu expert, o personalitate. Eu fac lucrul care-i stimulează pe pacienţi să facă ceea ce e bine.

Acum, aş vrea cutia aceea, te rog. (Erickson arată către o cutie de pe raftul din dreapta sa. Stu i-o înmânează) Iată un exemplu de ceva foarte important.

Una dintre studentele mele mi-a explicat că făcea terapie de familie cu un tată şi o mamă care aveau o fiică de 20 ani, cu retard mental. În ora de terapie se înţelegea foarte bine cu tata şi cu mama, însă fata manifesta accese de furie, unul după altul.

I-am spus studentei mele “Asta fiindcă te comporţi aşa cum scrie la carte, demn şi profesionist. Ceea ce trebuie să faci este să-o determini pe pacienta ta să facă ceva, în orice fel doreşti şi în orice fel poţi”. Aşa că studenta mea s-a întors în Michigan şi şi-a continuat terapia. Asta este ceea ce acea fată de 20 ani, cu accese de furie, a făcut, în cele din urmă. (este o văcuţă purpurie, din material textil). Părerea mea crede că este o operă de artă. Nu cred că vreunul din voi are suficient talent pentru a face acest lucru.Nu ştiu de ce a ieşit purpurie ( râsete), dar poate că studenta mea i-a spus fetei că eu port această culoare … (Către Zeig) Te-ai uitat bine la ea, Jeff? Acum acea fată cu retard mental nu mai are accese de furie. Ştie că poate face diverse lucruri. Lucruri pe care alţii să le admire. Accesele de furie consumau foarte multă energie. A fost nevoie de foartă multă energie pentru a face această văcuţă. (Erickson pune văcuţa deoparte)Câţi dintre voi aţi urcat pe Squaw Peak? Anna: Nu încă.

Jumătate din cei prezenţi au ridicat mâna.E: Numele tău, Arizona? Mergi la ASU1 nu-i aşa? (către Sally)Sally: Tocmai am absolvit.E: Ai urcat pe Squaw Peak?Sally: Da.E: Bun. Dar tu? (către Sarah)Sarah: Nu.E: De când locuieşti în Arizona?

1 Arizona State University, Universitea de Stat din Arizona (n.t.)

Sarah: De şapte ani.E: Spune mai tare.Sarah: De şapte ani.E: (sceptic) Şi n-ai urca pe Squaw Peak? Când o s-o faci?Sarah: Ei, am urcat eu pe alte piscuri !E: Nu te-am întrebat despre alte piscuri.Sarah: (râde) O să urc pe Squaw Peak.E: Când?Sarah: (râde) Vreţi o dată exactă? La sfârşitul verii, când se mai răceşte un pic vremea.E: Când răsare soarele e mai răcoare.Sarah: (râde) Aşa e. Într-adevăr.E: Ai fost la Grădina Botanică?Sarah: Da, am fost. (Dă din cap că nu)E: (I se adresează lui Sally) Tu n-ai fost. (Către grup) Câţi dintre cei care aţi mai rămas aţi fost la Grădina Botanică? (I se adesează lui Sally) Care-i scuza ta?Sally: Nu ştiu unde se află.E: Iată un lucru pe care-l ai de învăţat, nu-i aşa?

Bun. Acum, cu toţii aţi învăţat că psihoterapia este un proces sistematic prin care aflăm istoria unui pacient, îi aflăm problemele personale şi apoi îl învăţăm câte ceva despre modul corect de comportament. (către grup) E corect ce spun? Bun.

(Vorbind către podea) Un psihiatru din Pennsylvania, care practica psihiatria de 30 de ani, nu-şi dezvoltase încă o practică ordonată. De fapt, îşi neglija practica: nu-şi actualiza dosarele. A fost analizat timp de 13 de ani, de două ori pe săptămână. Era însurat de şase ani. Soţia lui avea o slujbă care nu-i plăcea, dar trebuia să muncească, ca să se întreţină pe ea şi să-şi întreţină şi soţul. Şi ea a fost analizată timp de şase ani, de trei ori pe săptămână. Au auzit despre mine şi-au venit la terapie de familie.

Când au ajuns la mine, am aflat de la ei aceste datele de mai sus.Apoi i-am întrebat “E prima oară când călătoriţi în Vest?” Au spus ”Da”. ”Sunt multe peisaje în Phoenix pe care ar trebui să le vedeţi. Şi cum e prima voastră călătorie am să-ţi sugerez ţie, doctore, să urci pe Squaw Peak. Petrece trei ore făcând asta. Şi, doamnă, vă sugerez să mergeţi la Grădina Botanică şi să petreceţi acolo trei ore. Întoarceţi-vă mâine şi spuneţi-mi cum a fost”.

S-au întors a doua zi iar doctorul era foarte fericit. Mi-a spus că a urca pe Squaw Peak a fost cel mai minunat lucru pe care l-a făcut în viaţă. “Viziunea mea asupra vieţii s-a schimbat atât de mult!” N-a ştiut niciodată că deşertul poate fi aşa cum este în Phoenix şi era fermecat de el. De fapt, a spus că o să urce din nou.Am întrebat-o pe soţie cum a fost la Grădina Botanică. A zis “Am petrecut acolo trei ore, aşa cum mi-aţi spus – cele mai plictisitoare trei ore din viaţa mea. Aceleaşi lucruri vechi, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Mi-am jurat că n-o să mai vin niciodată la Grădina Botanică. M-am plictisit de moarte tot timpul. Mi-am petrecu cele trei ore plictisindu-mă de moarte”.

Am zis “În regulă”. În această după-amiază, doctore, tu vei merge la Grădina Botanică, iar doamnă, dumneata vei urca pe Squaw Peak.. Întoarceţi-vă mâine şi spuneţi-mi cum a fost”. Aşa că în ziua următoare, înainte de prănz, au apărut. Doctorul a spus “Mi-a plăcut foarte mult la Grădina Botanică. A fost minunat. Îţi inspiră foarte mult respect. Este atât de minunat să vezi toate acele plante diferite, trăind în ciuda vicisitudinilor vremii – fără ploaie timp de trei zile, în aşa căldură !” (Ei au venit la mine în iulie) “O să mă întorc să văd Grădina Botanică încă o dată şi-ncă o dată”.

M-am întors către soţie iar ea mi-a zis “Am urcat blestematul ăla de munte ! (Râsete) Am blestemat muntele, m-am blestemat pe mine, dar cel mai mult, v-am blestemat pe dvs, tot timpul cât am urcat, la fiecare pas. Mă întreb de ce-am fost atât de proastă încât să urc pe muntele ăsta. Plictisitor! M-am urât că am făcut asta. Dar, pentru că aţi spus că ar trbui s-o fac, am făcut-o. Am urcat până în vârf. Pentru câteva minute, am simţit satisfacţie, dar n-a durat prea mult. Şi iar m-am blestemat pe mine şi pe dvs cu fiecare pas pe care l-am făcut coborând. Am jurat ca niciodată, niciodată n-o să mai urc un munte ca ăsta şi să mă fac de râs într-atât”.

Am zis “În regulă. Azi pregătisem nişte sarcini pentru voi. Ei bine, în după-amiaza asta, fiecare o să alegeţi ce vreţi să faceţi, o s-o faceţi separat şi o să vă întoarce-ţi mâine ca să-mi daţi raportul”.

Au venit în dimineaţa următoare iar doctorul a zis “M-am reîntors la Grădina Botanică. Vreau să mă întorc acolo încă o dată şi-nc-o dată. E un loc absolut minunat. M-am simţit bine, în fiecare secundă. Nu m-a plăcut c-a trebuit să plec. O să mă reîntorc într-o zi. M-am întors către soţie iar ea a zis “Mă credeţi sau nu, am urcat pe Squaw Peak din nou. Doar că de data asta v-am blestemat cu mai multă uşurinţă. M-am blestemat pentru că pot fi atât de proastă. Am blestemat şi-am tot blestemat, tot drumul la urcare. Recunosc, când am ajuns în vârf am simţit satistacţie pentru moment. Ei, la întoarcere am înjurat de mama focului, şi pe dumneata şi muntele şi pe mine”.

Am zis “Bun. Mă bucur să aud relatările voastre. Vă pot spune că terapia voastră maritală s-a terminat. Duceţi-vă la aeroport şi întoarceţi-vă în Pennsylvania”.

Şi aşa au făcut. Câteva zile mai tarziu am primit un telefon de la doctor. Îmi zicea “Soţia mea e pe cealaltă linie. A înaintat divorţul. Vreau să vorbiţi cu ea şi să o faceţi să se răzgândească”. Am zis: “În biroul meu nu s-a menţionat nimic despre divorţ şi n-am de gând să discut problema printr-o legătură telefonică la distanţă. Aş vrea să-mi daţi răspuns la nişte întrebări: cum v-aţi simţit la întoarcere în Pennsylvania?” Şi amândoi au zis “Ne-am simţi foarte nedumeriţi, confuzi şi stânjeniţi. Ne-am întrebat de ce ne-am mai obosit să venim la dvs. tot ce-aţi făcut a fost să ne trimite-ţi la Grădinile Botanice şi să urcăm Squaw Peak”. Iar când au ajuns acasă, soţia i-a zis “O să mă urc în maşină şi o să fac o plinbare ca să-mi scot din minte ‘pânzele de păianjen’”. Şi el a zis “E o idee bună”. Doctorul a zis “Aşa că am făcut şi eu acelaşi lucru, am făcut o plimbare cu maşina ca să-mi limpezesc mintea”. Soţia a zis “M-am dus direct la psihanalist şi l-am conecdiat, apoi m-am dus la avocatul meu şi-am înaintat divorţul”. Soţul a zis “M-am plimbat o vreme, apoi m-am dus la psihanalist şi l-am concediat. Pe urmă m-am dus la birou şi am început să fac curat, am completat dosarele cu datele care lipsea şi mi le-am aşeza în ordine”. Am zis “bun, vă mulţumesc pentru informaţii”.

Acum sunt divorţaţi. Ea şi-a luat o altă slujbă, care-i place. S-a săturat să tot urce acel munte de suferinţă conjugală, zi după zi, şi să simtă acea scurtă senzaţie de “Slavă Domnului, a mai trecut o zi!” Toată povestea ei era una simbolică.

Iar rezultatul final a fost următorul: psihanalistul lor şi soţia lui au venit să mă vadă. Ambii mergeau la acelaşi psihanalist. Au vorbit cu mine o vreme, iar acum sunt divorţaţi şi amândoi sunt fericiţi. Şi soţia psihanalistului a zis “E pentru prima oară când sunt capabilă să-mi trăiesc propria viaţă. Soţul meu m-a bătut la cap până am cedat şi mi-am transformat casa în biroul lui, iar pe mine m-a transformat în asistenta lui. Nu-l interesau decât pacienţii, eu nu-l interesam cu adevărat. Credeam că am o căsnicie fericită, dar cănd m-am întors din Ariozna, ştiam ce am de făcut. Divorţul meu a fost foarte dificil, aşa că am aflat cât de egoist era soţul meu. Nu vroia să-mi lase nimic. Vroia să-mi iau lucrurile şi să plec, să-mi găsesc o slujbă şi o

pensiune în care să stau. Nu i se părea că ceva din acea casă aia îmi aparţine. Soţul meu vroia să păstreze casa, ca să aibă un cabinet pentru pacienţii lui; i-a dat mare bătaie de cap avocatului meu. Vroia să ia şi toată mobila. Acum, că suntem divorţaţi eu am casa mea, iar soţul meu are partea lui, corectă din proprietate. Am o slujbă care-mi place. Pot să iau masa în oraş dacă vreau. Pot să merg la film dacă vreau. Pot să merg la un concert dacă vreau. În toţi anii de căsătorie doar am dorit aceste lucruri, în loc să le fac. Căt despre soţul meu şi el s-a schimbat mult. Merge să ia masa în oraş, din când în când. Suntem încă prieteni şi nici unul din noi nu doreşte să fie căsătorit cu celălalt”. Siegfried: Dar cum v-aţi dat seama, atâd de rapid despre ce era vorba? Bănuiaţi de dinainte că o să aibă vreun efect dacă-i puneţi să meargă la Grădina Botanică şi să urce pe Squaw Peak?E: Acesta a fost primul lucru pe care l-am văzut la ei sau l-am auzit de la ei.Cănd mi-a zis că este psihanalist de 13 ani şi că incă avea o practică psihiatrică jalnică, un cabinet prost condus – asta a fost suficient. Iar când soţia lui mi-a spus că se simte nefericită în fiecare zi a vieţii, că a fost analizată timp de şase ani, că nu-i plăcea slujba sa, că nu avea nici o bucurie în viaţă … Mai mult de-atât, ce mai aveam nevoie să ştiu? Deci, am făcut terapie simbolică, tot aşa cum şi ei mi-au spus povestea lor: în mod simbolic. Nu era necesar să întreb dacă doctorul avea fraţi, ştiam deja că-şi irosise 13 ani din viaţă ; aşa cum ştiam şi despre ea că-şi irosise şase ani din viaţă. Şi atunci i-am pus să facă ceva. El a căpătat o nouă perspectivă asupra vieţii şi ea, o nouă perspectivă asupra plictiselii de a face ceva ce nu-ţi place.

Pacientul este cel care face terapia. Terapeutul doar îi furnizează ambianţa. Asta-o tot. Pacientul este cel care trebuie să facă munca.

Iată acum un alt caz: în octombrie, 1956, am fost invitat să iau cuvântul la un congres naţională al psihiatrilor, pe tema hipnozei, la Spitalul de Stat Boston, din Boston. Dr. L.Alex făcea parte din personalul spitalului şi era preşedintele comitetului de program. Când am sosit, m-a întrebat dacă doresc să fac şi o demonstraţie, pe lângă prelegerea pe care urma s-o ţin. L-am întrebat pe cine vom folosi ca subiect şi mi-a răspuns “Pe cei din auditoriu”. Am zis “Asta nu mă satisface pe de-a-ntregul”. A zis “Atunci plimbă-te prin secţie şi găseşte pe cineva care crezi că te-ar satisface”.

M-am plimbat prin secţie până cănd am văzut două surori medicale vorbind. Am observat-o pe una dintre ele şi am notat totul referitor la comportamentul ei. După ce au terminat de vorbit, m-am dus la ea, m-am prezentat şi i-am zis că urma să ţin o prelegere despre hipnoză şi am întrebat-o dacă ar vrea să fie subiectul meu. Mi-a spus că nu ştia nimic despre hipnoză, că nu auzise şi nu văzuse nimic în legătură cu ea. I-am zis că era foarte bine fiindcă asta o făcea să fie un subiect şi mai bun. A zis “Dacă credeţi că aş putea s-o fac, o voi face cu bucurie”. I-am mulţumit şi I-am zis “E o promisiune fermă” A zis “Desigur”. Apoi am plecat să-i zic dr-lui Alex despre sora medicală Betty, care urma să fie subiectul meu. El a reacţionat foarte violent. A zis “N-o poţi folosi. E în terapie psihanalitică de doi ani. Are o depresie compesată”. (“depresie compensată” înseamnă că pacientul este într-o depresie puternică şi că s-a decis s-o continue. Indiferent cât de rău se simte, indiferent cât de nefericit este, îşi va face “treaba”.)

Dr. Alex a adăugat “Şi mai e şi suicidală. Deja şi-a donat bijuteriile personale. E orfană. Nu are fraţi, iar prietenele ei sunt celelalte surori medicale din spital. Şi-a donat proprietatea personală şi o bună parte din haine. Deaj şi-a depus demisia”. (Nu-mi amintesc data demisiei sale. Cred că era 20 octombrie, iar noi eram în 6 octombrie.) “După ce o să demisioneze, pe 20 octombrie, o să se sinucidă. N-o poţi folosi”.

Analistul, dr.Alex, tot personalul spitalului, toate surorile medicale au pledat împotriva folosirii lui Betty pe post de subiect. Am zis “Din păcate eu am acceptat promisiunea lui Betty şi i-am dat-o, în schimb pe-a mea. Dacă-mi schimb promisiunea şi n-o folosesc, fiind deprimată, s-ar putea s-o ia ca pe o ultima respingere şi să se sinucidă în seara asta, să nu mai aştepte până pe 20”. Eu m-am menţinut poziţii şi ei au cedat.

I-am spus lui Betty unde să se aşeze în sală. Mi-am ţinut prelegerea. Am recurs la diferite persoane din public ca să demonstrez cate ceva despre hipnoză, pe ici-colo – diferite fenomene. Apoi am zis “Betty, ridică-te, te rog! Acum apropie-te încet de scenă. Continuă până ajungi în faţa mea. Nu merge nici prea rapid, nici prea rar, ci, cu fiecare pas pe care-l faci, intră mai adânc în transă”. Când, în cele din urmă Betty a ajuns pe scenă, în faţa mea, intrase deja într-o transa hipnotică foarte, foarte profundă. Am întrebat-o “Unde eşti, Betty? A zis “Aici”. Eu am zis “Unde este aici?” Ea a zis “ Cu dvs”. Am zis “Unde suntem?” A zis “Aici.” Am zis “Ce e acolo?” (Erickson arată către un public imaginar) A zis “nimic”. Cu alte cuvinte, dezvoltase o halucinaţie negativă faţă de tot ce-o înconjura. Eu eram singurul lucru vizibil pentru ea. Am făcut o demonstraţie de catalepsie şi de anestezie ”mănuşă ” (Erickson se ciupeşte de mână)

Apoi i-am spus lui Betty “Cred că ar fi plăcut dacă am merge să vizităm Boston Arboretum. Putem s-o facem foarte uşor”. Am dat explicaţii despre distorsiunea timpului – contratarea şi dilatarea timpului. Deci, i-am zis “Timpul s-a dilatat şi fiecare secundă este o zi”.

Aşadar, a halucinat faptul de a fi în arboretum cu mine. I-am arătat că plantele anuale erau pe moarte, din moment ce era octombrie. I-am arătat că frunzele îşi shimbă culorile, fiindcă aşa se întâmplă în octombrie în Massachussetts. I-am arătat arbuştii, tufişurile şi i-am atras atenţia că fiecare arbust, fiecare tufiş, fiecare arbore avea frunza de o anumită formă. I-am vorbit despre plantele perene care vor reveni la viaţă primăvara viitoare. Despre plantele anuale care vor fi plantate primăvara viitoare. Am vorbit despre arbori şi bobocii lor. Despre fructele pomilor. Despre seminţele fiecăruia şi despre cum păsările mănâncă fructele şi distribuie seminţele, iar seminţele, în condiţii favorabile, încolţesc, cresc şi devin un alt arbore. I-am vorbit în amănunt despre arboretum.

Apoi am sugerat că poate ne-ar plăcea să mergem la Grădina Zoologică din Boston. I-am explicat că ştiam că este acolo un pui de cangur şi să sperăm că nu e în marsupiul mamei ca să-l putem vedea pe puiul de cangur. I-am explicat că puii de cangur sunt numiţi în Australia : “joey”. Când se nasc au vreo 2 cm şi jumătate lungime. Se caţără în punga mamei şi se lipesc de sfârc. Are loc o schimbare fizică în gura puiului de cangur şi nu mai poate da drumul sfârcului. Şi aşa se hrăneşte şi se hrăneşte şi se hrăneşte şi creşte. Cred că petrece vreo trei luni în punga mamei înainte de a scoate capul afară. Ne-am uitat la canguri. Am văzut că puiul de cangur scosese capul din pungă. I-am privit pe tigri şi pe puii lor, pe lei şi pe puii lor, pe urşi, pe maimuţe, pe lupi, şi pe toate animalele.

Apoi ne-am dus la secţiunea de păsări şi am văzut toate păsările de-acolo. I-am vorbit despre migrarea păsărilor – cum rândunica-de-mare arctică petrece o scurtă vară în zona arctică şi apoi zboară către cel mai sudic punct al Americii de Sud – o călătorie de 16.000 de km. Pasărea petrece perioada de iarnă la Pol şi face călătoria spre America de Sud cu ajutorul unui sistem de orientare pe care omul nu-l cunoaşte. Rândunica-de-mare şi alte păsări ştiu instinctiv cum să migreze mii de km fără busolă – un lucru pe care omul nu-l poate face.

Apoi ne-am întors la Spitalul de Stat şi am pus-o privească publicul şi să vorbească cu doctorul Alex. N-am trezit-o. Era încă în stare de transă. Am pus-o să vorbească despre acel sentiment de greutate corporală, despre care amintea ieri Christine şi despre alte lucruri pe care

persoanele din sală doreau să le cunoască. Ea le-a răspuns la toate întrebările. Apoi i-am sugerat că ar fi bine să coborâm pe stradă, până la Plaja Boston. I-am spus că Plaja Boston era acolo cu mult înainte ca puritanii să se stabilească în Massachussetts. I-am vorbit despre cât de mult le plăcea indienilor. Despre cât de mult le plăcea primilor colonialişti. Despre faptul că astăzi plaja era un loc al plăcerii, aşa cum a fost timp de nenumărate generaţii – despre cum va fi un loc al plăcerii şi fericirii şi de-acum înainte. Am pus-o să se uite la ocean, şi am făcut-o să-l vadă foarte liniştit, apoi să vadă valuri de furtună, enorme valuri de furtună şi din nou, oceanul liniştit. Am făcut-o să vadă fluxul şi refluxul. Pe urmă i-am sugerat să se întoarcă la Spitalul Municipal Boston.

Am mai demonstrat încă câteva lucruri referitoare la hipnoză şi apoi i-am mulţumit profund, în transă, fiindcă m-a ajutat atât de mult –fiindcă a i-a învăţat atât de multe lucruri pe cei din public. Am trezit-o şi i-am mulţumit din nou, apoi am trimis-o înapoi în secţia ei.

În ziua urătoare Betty n-a apărut la spital. Prietenii ei s-au alarmat. S-au dus la ea acasă. N-au găsit nici un bilet, nici un semn de Betty, nici o unniformă … doar haine obişnuite. În cele din urmă, a fost chemată poliţia, dar corpul lui Betty n-a fost găsit nicăieri. Dispăruse complet iar eu şi doctorul Alex am fost consideraţi vinovaţi de sinuciderea ei.

Anul următor am o prelegere în Boston. Din nou am fost învinovăţit pentru sinuciderea ei. Şi eu şi doctorul Alex.

Cinci ani mai târziu aproape toţi uitaseră despre Betty, cu excepţia mea şi a doctorului Alex. Zece ani mai târziu, nici un cuvânt despre Betty. Şaisprezece ani mai târziu, în iulie 1972, am primit un telefon, din Florida. O voce de femeie a zis “Probabil nu vă amintiţi de mine, sunt Betty, sora medicală pe care a-ţi folosit-o ca subiect pentru demonstrarea hipnozei, în 1956, la Spitalul Municipal Boston. Astăzi m-am gândit că poate aţi vrea să ştiţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am zis “Ei, ba bine că nu!”. (râsete de grup)A zis “După ce am părăsit spitalul, în acea seară am mers la Comisia Maritimă de Recrutare şi am cerut o înscriere imediată în Corpul Medical al Marinei. Mi-am făcut durata serviciului militar de două ori. Am fost lăsată la vatră în Florida. Mi-am găsit o slujbă într-un spital. Şi mi-a trecut prin cap astăzi că poate aţi vrea să aflaţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am întrebat-o dacă îmi permite să-i povestesc aceste lucruri şi doctorului Alex. A zis “Cum doriţi. Mi-a indiferent”. Ţinem de-atunci o corespondenţă activă.

Deci, atunci când am mers în arboretum şi am pus-o să halucineze acolo, despre ce vorbeam eu ? Despre tablouri de viaţă: viaţa aşa cum este azi; viaţa de mâine; înmugurire; fructe; seminţe; ‘amprenta’ diferită a fiecărei frunze de la fiecare plantă. Am mers la Zoo şi din nou, am discutat despre viaţă – viaţa tânără, viaţa matură, minunăţiile vieţii – tiparuri de migraţie. Şi-apoi am mers pe malul mării, unde nenumărate generaţii de până atunci găsiseră plăcere, unde nenumărate generaţii în viitor vor găsi plăcere şi unde generaţiile de azi îşi găsesc plăcerea. Şi misterele oceanului: migraţia balenelor; ţestoasele de mare; migraţia păsărilor; ceva ce omul nu poate înţelege dar care-l fascinează.

Am numit toate lucrurile pentru care merită să trăieşti. Şi nimeni, cu excepţia mea, nu ştia că fac psihoterapie. Au auzit tot ce-am spus, dar au crezut că făceam demonstraţia distorsiunii timpului, halucinării – vizuale şi auditive. Au crezut că demonstram fenomene hipnotice. Nu şi-au dat niciodată seama că făceam, în mod intenţionat, psihoterapie. Aşadar, pacientul nu trebuie să ştie că ceea ce faci cu el este psihoterapie. Şi povestirea mai ilustrează faptul că terapeutul nu trebuie să cunoască cauza pentru care pacientul are nevoie de psihoterapie. Ştiam că este depresivă şi suicidară, dar asta nu era decât informaţie generală.

La sfârşitul acestei întâlniri, o femeie căruntă a venit la mine şi mi-a zis “Mă recunoaşteţi?” Am zis “Nu, dar întrebarea dvs. implică faptul că ar trebui”. A zis “Păi, ar trebui să mă recunoaşteţi. Acum sunt bunică”. Am zis “Sunt o mulţime de bunici pe care nu le cunosc”. (râsete de grup) Şi ea a zis “Aţi scris o lucrare despre mine”. Eu am zis “Am scris o mulţime de lucrări”. Ea a zis “O să vă mai dau un indiciu. Jack practică medicină internă. Iar eu încă mai practic psihiatrie”. Am zis “Mă bucur să te revăd, Barbara”.

Am lucrat la Spitalul Municipal Worcester, în departamentul de cercetare. Am fost primul psihiatru angajat în serviciul de cercetare şi eram foarte ocupat. Am aflat că în spital lucra o tânără, foarte arătoasă, foarte inteligentă, care-şi dădea rezidenţiatul în psihiatrie. Eu m-am alăturat personalului în aprilie şi am aflat de la alţi colegi că această rezidentă devenise puternic nevrotică, brusc, în ianuarie. A început să piardă din greutate, a dezvoltat ulcer, colită, insomnie; un pattern de frică, nesiguranţă şi neîncredere. Îşi petrecea timpul în spital, lucrând de dimineaţă devreme, până seara târziu. Asta fiindcă era singurul loc în care se simţea bine. Nu mânca prea mult; evita contactul cu oamenii, exceptându-I pe pacienţi. În iunie, acea rezidentă a venit la mine şi mi-a zis “Doctore kk, v-am ascultat prelegerile despre hipnoză, am văzut ce se întâmplă subiecţilor normali şi pacienţilor care vă sunt subiecţi. Şi vreau să veniţi la apartamentul meu în această seară la ora şapte. Vă voi spune ce vreau atunci când ajungeţi acolo şi nu vă alarmaţi dacă ma voi comporta ca şi cum am uitat că v-am invitat”. Apoi a leşinat.La ora şapte, în seara aceea, am bătut la uşa apartamentului ei. Mi-a deschis, părând surprinsă. Am zis “Pot să intru?” Ea a zis, pe un ton de îndoială “Dacă doriţi”. I-am povestit despre prima mea primăvară în New England. Ştiam totul despre primăvara în Wisconsin şi în Colorado, dar era prima mea experienţă de primăvară în New England. Ne-am apucat să vorbim depre asta şi, brusc, am remarcat că era într-o transă profundă. Aşa că am întrebat-o “Eşti în transă?” A zis “Da”. Am zis “Vrei să-mi spui ceva?” A zis “Da”. Am zis “Spune-mi”. A zis “Sunt puternic nevrotică. Nu ştiu de ce. Mi-e frică să aflu de ce. Aşadar, aţi vrea să-mi spuneţi să mă duc în dormitor, să mă întind pe pat şi să-mi lucrez problema? Puteţi veni, peste o oră şi să mă întrebaţi dacă am terminat. Vă voi spune atunci”. Deci, i-am spus să se ducă în dormitor, să se întindă şi să înceapă să-şi rezolve problema. La ora opt m-am dus şi am întrebat-o dacă a terminat. A zis “Nu”. I-am spus că o să vin din nou, la nouă. La ora nouă nu terminase. La ora zece nu terminase, dar a zis “Reveniţi în jumătate de oră, până atunci voi termina”. La zece şi jumătate mi-a spus că terminase. Mi-a spus s-o duc în camera de zi, să se aşeze şi s-o las să se trezească. Înainte de a ieşi din dormitor mi-a zis “Vreau o amnezie pentru tot ce s-a întâmplat în transă. Nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat în transă. Dar, înainte de a pleca să-mi spuneţi ‘E in regulă dacă cunoşti doar răspunsul’”. Eu am continuat conversaţia pe care o începusem mai devreme. Am vorbit cu ea despre primăvara din New England şi despre căt de mult aşteptam să văd toate anotimpurile. S-a trezit, nedumerită şi a răspuns remarcilor mele despre New England. A sărit în sus şi-a zis “Doctore Erickson, n-aveţi nici un drept să fiţi în apartamentul meu la ora 11 noaptea. Vă rog să plecaţi”. Am zis “Desigur”. Mi-a deschis uşa. Am păşit înafară şi am zis “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul’”. A roşit şi-a zis “Tocmai mi-a venit un gănd. Nu-l înţeleg, vă rog, plecaţi. Grăbiţi-vă. Ieşiţi afară”. Aşa c-am plecat.

La sfârşitul lui iunie perioada ei de rezidenţiat se terminase. Eu eram ocupat cu cercetarea. Ea nu mă interesa în mod special. Nici măcar n-am ştiut unde a plecat. Luna iulie a

trecut. A trecut şi august. În ultima săptămână a lunii septembrie a dat buzna în biroul meu pe la ora 10 sau 11. A zis “ Doctore Erickson, lucrez la Spitalul Rothhampton. Evident, azi e ziua mea liberă. Eu lucrez acolo în secţia de psihiatrei, iar soţul meu, în cea de medicină generală. Este internist. Astăzi stăteam în pat desfătându-mă cu gândul că Jack e soţul meu şi că Jack mă iubeşte. Stăteam pe gânduri ca o mireasă, proaspăt căsătorită, simţindu-mă fericită, delectându-mă cu gândul că Jack mă iubeşte si eu îl iubesc pe Jack.. Mă gândeam la căt de minunat e Jack şi la cât de minunat era să fiu căsătorită cu el.Şi dintr-o dată mi-am amintit de iunie trecut şi am ştiut atunci că trebuie să vă spun. N-am mai aşteptat să iau micul dejun. M-am îmbrăcat, mi-am luat maşina şi-am venit aici cât de repede am putut. Ar trebui să ştiţi ce s-a întâmplat. Vă amintiţi că în iunie trecut v-am rugat să veniţi la apartamentul meu şi v-am spus să nu fiţi surprins dacă nu-mi amintesc să vă invitat. Aţi venit şi aţi început să-mi vorbiţi despre New England, primăvara, vara şi în toate anotimpurile.Am intrat în transă şi v-aţi dat seama de asta. M-aţi întrebat dacă eram în transă, am confirmat şi v-am spus că aş vrea să faceţi ceva pentru mine. Apoi v-am spus că eram nevrotică, că nu ştiu de ce, că aş vrea să mă trimiteţi în dormitor şi să-mi spuneţi să mă întind şi să-mi rezolv problema. V-am spus să vă întoarceţi într-o oră şi să mă intrebaţi dacă am terminat. La opt m-aţi întrebat dacă am terminat şi nu terminasem, la nouă m-aţi întrebat dacă am terminat şi nu terminasem, nici la zece nu terminasem, dar v-am spus că voi termina la zece şi jumătate. La zece jumătate, când aţi venit după mine v-am spus că vreau o amnezie totală pentru toate lucrurile asupra cărora am lucrat în transă şi că vreau să mă duceţi în camera de zi. În cele din urmă m-am trezit iar dvs vorbeaţi despre primăvara în New England. Am fost foarte surprinsă să vă vă acolo şi să-mi dau seama că era ora 11 din noapte. Aşa că v-am rugat să plecaţi.

Iar în dimineaţa sata, în timp ce eram aşa de fericită mi-am amintit totul. M-am dus şi m-am întins pe pat, în transă şi filmul a început să se deruleze în capul meu. Aveam în faţa ochilor un pergament. O linie verticală era trasată în mijlocul lui. Într-o parte erau punctele pro şi în cealaltă punctele contra şi toată problema se învârtea în jurul tânărului pe care-l cunoscusem în decembrie trecut.

Jack a muncit tot liceul. Familia lui era foarte săracă, loviţi de sărăcie şi fără învăţătură. Jack a trebuit să muncească tot timpul liceului, colegiului, facultăţii de medicină. Între muncă şi faptul că nu-i cel mai strălucit om din lume, avea numai note de 8 şi 7.

Eu provin dintr-o familie înstărită, din stratul superior, o familie de snobi. În decembrie m-am trezit că mă gândesc la Jack, că mă gândesc la a mă căsători cu el. Asta mă şoca fiindcă Jack provenea din partea cealaltă a “frontului” iar eu aparţineam înaltei societăţi. Sunt bogată. Sunt mult mai deşteaptă decât Jack. Am luat mereu note de zece, fără probleme. Am fost la operă în New York, am fost la concerte acolo, piese de teatru, am călătorit în Europa. M-am bucurat de fiecare avantaj pe care ţi-l dă bogăţia şi snobismul era mediul meu de provenienţă. Ideea că mă îndrăgosteam de un bărbat sărac şi nu atât de inteligent ca mine, m-a zdruncinat puternic.În transă am citit toate argumentele în favoarea căsătoriei cu Jack dar şi pe cele contra. Le-am citit pe indelete. Şi-apoi am început să le anulez pe cele contra cu cele pro. Mi-a luat ceeva timp, fiindcă erau atâtea pro şi atâtea contra! Le-am analizat îndelung şi atent. După ce le-am anulat pe cele contra mi-au rămas încă multe pro. Dar ştiam că nu le puteam face faţă tuturor atunci, aşa că v-am rugat să-mi daţi o amezie totală. Înainte să plecaţi v-am rugat să-mi spuneţi “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”. Aţi păşit în afara apartamenutlui şi mi-aţi spus “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”. Atunci, un gând mi-a străbătut mintea “Acum, mă pot căsători cu Jack”. Nu ştiam de unde a

venit gândul ăsta. Eram nedumerită. Eram tulburată. Nu putem gândi. Am rămas nemişcată în prag şi dvs aţi închis uşa. Am uitat totul.După ce mi-am terminat periosada de rezidenţiat, l-am reîntâlnit pe Jack şi din simple cunoştinţe am devenit iubiţi. Ne-am căsătorit în iulie şi ne-am găsit amândoiu slujbe în Northhampton – eu, în serviciul psihiatric, Jack, în cel de medicină generală. Iar în această dimineaţă, în ziua mea liberă, stăteam în pat gândindu-mă la cât de norocoasă sunt să-l am pe Jack ca soţ, să fiu iubită de Jack şi să-l iubesc. Şi atunci mi-am amintit de iunie trecut şi m-am gândit că ar trebui să ştiţi astea”. (Erickson chicoteşte)

În 1956, mi-a zis “Mă recunoaşteţi, doctore Erickson?” Ei bine, nu o recunoşteam. Imediat ce mi-a spus că Jack lucra tot în medicină internă, mi-am amintit. Eu n-am ştiut care era problema ei. Nici ea nu ştia care era problema ei. Eu n-am ştiut ce fel de psihoterapie am făcut. Eu n-am fost decât un anotimp sau un fel de grădină în care propriile ei gânduri puteau să crească şi să se maturizeze; şi puteau face asta fără ca ea să-şi dea seama. (Erickson chicoteşte)

Terapeutul este, cu adevărat, lipsit de importanţă. Importantă e abilitatea lui de a-i face pe pacienţii săi să gândească ei singuri. Iar acum, e bunică. Jack încă mai practică medicină internă şi ea încă mai practică psihiatrie. Au o căsătorie îndelungată şi fericită.

Toate cărţile de psihoterapie pun accentul pe reguli. Ieri … cum te cheamă? (către Sally)Sally: Sally.E: Sally a întârziat. Eu am râs de ea, am pus-o în situaţii jenante, am făcut-o să nu se simtă în largul ei. Nu ştiu dacă asta te-a iritat. Cu siguranţă că nu era tratamentul pe care aşteptai să ţi-l aplic. Şi, cu toate astea a intrat în transă fiindcă a venit aici ca să înveţe ceva. Şi eu cred c-ai învăţat ceva. Sally: (Îl aprobă din cap)E: În psihoterapie îţi asculţi pacientul, fiind conştient de faptul că nu cunoşti sensurile personale ale vocabularului său. Eu îi pot spune unui neamţ că un lucru este minunat. El îmi poate răspunde că e minunat sau “wunderbar”, iar eu mă pot întreba care-i diferenţa între “minunat” şi “wunderbar”. Şi să ştiţi că este o diferenţă. Deci, îţi asculţi pacientul ştiind că cuvintele lui pot avea un înţeles personal şi ca nu cunoşti acest înţeles. Şi nici el nu cunoaşte înţelesul cuvintelor tale. Încerci să înţelegi cuvintele pacientului aşa cum le înţelege el. În ceea ce-o priveşte pe pacienta cu fobia de avion – nu trebuie să cred tot din ceea ce-mi spune orice persoană. Nu cred nimic până nu-i înţeleg cuvintele – când îmi vorbea despre fobia ei de avion şi-mi spunea că poate merge prin avion şi că nu are nici o problemă să stea în el în timp ce avionul se îndreaptă către pista de decolare, dar că, în momentul ce avionul se ridică în aer ea se manifestă fobic, în acel moment am putut înţelege că nu avea fobie de avion. Îi era frică de spaţii închise în care altcineva avea grijă de viaţa ei şî acel cineva era pentru ea un străin – pilotul.A trebuit să aştept până ce am înţeles cuvintele sale. Am pus-o să-mi promită că va face totul, bun sau rău. Am obţinut promisiunea cu foarte mare atenţie fiindcă viaţa ei, în acele momente era în mâinile unui pilot străin de ea. Apoi i-am spus “Bucură-te de călătoria ta către Dallas. Bucură-te de drum şi la întoarcere şi vino să-mi spui cât de mult ţi-a plăcut”. Nu ştia că-şi respecta promisuna, dar o făcea. Eu ştiam ce urmăream prin acea promisiune. Ea nu ştia. Şi îi fusese spus cu atâta blândeţe “Bucură-te de călătorie şi la dus şi la întors”. Iar ea îmi promisese să facă tot ce-i ceream. Nu şi-a dat seama că-i ceream să facă tocmai asta. (kk zâmbeşte) Şi nici voi nu v-aţi dat seama. (Către Jane)

Spre că v-am învăţat ceva despre psihoterapie. Importanţa actului de a vedea, de a auzi, de a înţelege şi de a-l determina pe pacient să facă ceva.

Iar Barbara – ea a desfăşurat în mintea sa un lung pergament. A citit argumentele pro şi contra. A descoperit că-i mai rămăseseră o grămadă de argumente pro. Ştia că nu era pregătită să cunoască şi alte lucruri în afara răspunsului. Aşa că gândul a venit la ea “Acum mă pot mărita cu jack”. Şi nu ştia de unde-i venise gândul, aşa că s-a descotorosit de mine foarte rapid. (kk zâmbeşte) De-abia câteva luni mai târziu am aflat ce însemna de fapt ceea ce i-am spus “Este in regulă dacă cunoşti doar răspunsul”.

Atunci când îl determini pe pacient să facă principalul, restul vine de la sine. Fetiţa care făcea în pat – familia ei trebuia să se obişnuiască cu asta. Ei nu mai puteau face nimic. Surorile ei, vecinii şi colegii de şcoală trebuiau să se obişnuiască cu asta.

Acum, o altă observaţie: când m-am alăturat personalului la Spitalul Municipal Worcester, doctorul A., directoul clinicii, m-a însoţit într-un tur al spitalului, ca să văd secţiile şi pacienţii. Apoi, m-a invitat în biroul său şi mi-a zis “Ia loc, Erickson”. A zis” Şchiopătezi bine. Nu ştiu de ce. Nu mă priveşte. Eu m-am procopsit cu şchipătatul în al primul război mondial. Am 29 de operaţii de osteomielită la picior. Voi şchipăta mereu la fel de rău. Ei bine, Erickson, dacă eşti interesat de psihiatrie, poţi deveni un psihiatru de succes. Şchiopătatul tău va scoate la iveală sentimente materne în toate pacientele tale. Iar pacienţilor tăi bărbaţi le va spune că eşti o persoană de care nu trebuie să se teamă, eşti un olog şi o persoană lipsită de însemnătate. Aşa că nu-i va deranja să vorbească cu tine, fiindcă nu-i nimic de capul tău, eşti doar un olog. Deci, monteză-ţi o faţă inexpresivă, ţine-ţi larg deschişi ochii şi urechile ”. I-am urmat sfatul şi am mai adăugat ceva. De fiecare dată când făceam câte o observaţie o treceam pe hârtie, o închideam într-un plic şi o băgam într-un sertar. Mai târziu, când făcea o nouă observaţie, o scriam pe hârtie şi o comparam cu cea anterioară.

Vă pot da un exemplu în aceste sens: în Michigan lucra o secretară care era foarte, foarte timidă. Îşi avea biroul în cel mai îndepărtat colţ al camerei. Niciodată nu îndrăznea să te privească în ochi. Îşi ţinea capul în jos şi nu te privea niciodată. În medie, ajungea la serviciu cu cinci minute mai devreme – la opt fără cinci. Munca începea la ora opt. Ea era deja la serviciu la ora opt. Lucra cam până doisprezece şi zece. Mergea să-şi ia prânzul şi se întorcea cam pe la unu fără cinci. Munca se termina la patru, iar ea rămânea întotdeauna cinci minute după ora patru. Spitalul le-a dat angajaţilor două săptămâni conecdiu cu plată. Săptămâna de lucru începea luni dimineaţă la ora opt şi se termina sâmbătă la prânz. Dar Debbie, când îşi lua concediu, aştepta până în dimineaţa de luni, la opt şi cinci minute, ca să-şi strângă lucrurile. Îşi irosea astfel un sfârşit de săptămână de concediu, după-amiaza de sâmbătă şi duminica. Şi revenea, al doilea week-end pe la dosprezece fără zece, pierzând şi al doilea sfârşit de săptămână din concediu. Era foarte conştiincioasă, chiar obsesiv de conştiincioasă.

Într-o vară, am văzut o tânără străină mergând pe coridor, la vreo 18 m în faţa mea. Eu îi cunoşteam pe toţi acolo. Eram responsabil cu personalul. Le ştiam mersul, felul în care-şi legănau braţele când mergeau, felul în care-şi ţineau capul. Îi puteam recunoaşte pe fiecare. Mă uitam la această străină; n-o cunoşteam şi mă întrebam cum de era posibil. Eu răspundeam de tot personalul. Şi când fata s-a întors ca să intre în biroul de secretariat am văzut profilul uli Debbie. M-am dus în biroul meu, am luat o bucată de hârtie şi mi-am notat observaţia. Am pus-o într-un plic, l-am sigilat şi i l-am dat secretarei mele. I-am zis “Scrie numele, data de astăzi şi încuie-l ”. Ea deţinea singura cheie de la un anume sertar de-al meu, aşa că nu mă puteam furişa să-mi citesc observaţiile. Nici eu n-am încredere în mine. (Erickson zâmbeşte şi se uită direct la unul dintre studenţi, probabil Sally.)

O lună mai târziu, sercretarea mea s-a întors de la prânz şi mi-a zis “Ştiu ceva ce dvs nu ştiţi”. Am zis “Nu paria pe asta !” Apoi a zis “De data asta pot pune pariu. Debbie nu şi-a luat vacanţă vara asta. s-a măritat în secret. Ne-a spus-o azi la prânz”. Am zis “D-nă X, uitaţi-vă în plicul de acum o lună”. Şi secretara mi-a zis “Ah, nu! Asta nu!” (Râsete) Deja pusese mâna pe plic, îl deschisese şi citise observaţia mea. Era următoarea “Debbie are, fie o aventură amoroasă fierbinte, fie s-a măritat în secret şi are parte de o viaţă sexuală bună”.

Iar asta ne duce la un alt lucru. Pentru un bărbat, sexualitatea e un fenomen local. Nu-I creşte nici măcar un fir de păr în plus în mustaţă. Este pur şi simplu un fenomen local. Dar când o femeie îşi începe viaţa sexuală este vorba despre o funcţie biologică a corpului ei ; tot corpul se implică. De îndată ce începe să facă sex în mod regulat, linia părului se schimbă foarte uşor, cuta sprâncenelor devine un pic mai proeminentă, nasul creşte cu un milimetru, bărbia i se îngroaşă puţin, buzele îi sunt mai senzuale, mai groase, unghiul maxilarului se schimbă, conţinutul de calciu din coloana vertebrală se modifică, centrul de greutate se schimbă, sânii şi stratul de grăsime de pe şolduri îşi schimbă, fie densitatea, fie grosimea. (Erickson arată către diferitele părţi ale corpului său, pe măsură ce vorbeşte.) O femeie merge diferit fiindcă centrul ei de gravitate e mai jos. Îşi mişcă braţele în mod diferit. Şi dacă observaţi atent un număr mare de oameni, veţi învăţa să recunoaşteţi aceste lucruri.

Însă nu vă uitaţi la prieteni sau la cei din familie. Aceasta e o intruziune nepermisă în spaţuil privat al celorlalţi. Dar nu vă jenaţi să vă uitaţi la pacienţi, la surorile medicale, la studenţii voştri de la medicină, la rezidenţii voştri, fiindcă sarcina voastră este să aveţi grijă de pacienţi şi de cei care se îngrijesc de pacienţi. Predaţi studenţilor de la medicină şi ar trebui să ştiţi ce probleme au, fiindcă atunci când ies de pe băncile şcolii vor pracitca medicina. Priviţi-vă rezidenţii. Dar, când e vorba despre prietenii sau familia voastră, aceasta este o intruziune nepermisă în intimitatea lor. N-am ştiut niciodată perioada în care menstruau fetele mele. Dar ştiam întotdeauna când o pacientă venea în cabinetul meu, dacă era în perioada de menstruaţie, sau dacă tocmai se terminase, sau dacă urma să înceapă.

În Michigan era o secretară care, într-o zi, ne-a spus mie şi prietenului meu Louie “Ai dracului psihiatri, cred că ştiu ei totul!” Iar eu, modest “Ei, aproape totul!” (Erickson zâmbeşte.)Secretara aceea, Mary, era căsătorită iar soţul ei era agent de vânzări. Datorită vastului teritoriu de vânzări pe care-l acoperea lipsea de acasă două zile, o săptămână, două săptămâni, trei săptămâni – nu era nimic sigur în legătură cu el. Într-o dimineaţă am venit la serviciu şi Mary era în biroul ei, cu uşa închisă, bătând la maşină. Am ascultat, am deschis uşa, mi-am vârât capul înăuntru şi am zis “Mary, ai început să menstruezi în dimineaţa asta” şi am închis uşa. Mary ştia că aveam dreptate. Câteva luni mai târziu, am ascultat-o pe Mary bătând la maşina de scris în biroul ei. Am deschis uşa şi i-am zis “Mary, soţul tău a venit acasă noaptea trecută”. (kk chicoteşte.) Mary n-a pus niciodată la îndoială ceea ce ştiam.

Câteodată surorile medicale şi secretarele veneau în cabinetul meu dinainte. Într-o zi o secretară a intrat în cabinet şi mi-a zis “Vreau să vă zic ceva. Aţi vrea să-i spuneţi secretarei dvs să iasă?” Am făcut întocmai. A zis “Noaptea trecută am început o aventură amoroasă şi vroiam să vă spun înainte să să vă daţi seama şi singur de asta”. (Râsete de grup)

Atunci când te uiţi la prietenii tăi şi la familia ta, propriul tău simţ înnăscut al politeţii şi al intimităţii, te va împiedica să înveţi ceva. Dar cu pacienţii e alt lucru şi cu surorile medicale care îngrijesc de pacienţi e alt lucru. Cât despre studenţii la medicină, ei vor absolvi şi vor practica medicina pe oameni, aşa că e bine să ştii dinainte ce probleme au.

Voi sunteţi adulţi şi sunteţi prietenii mei, aşa ca nu mă voi uita la voi. Vă voi citi feţele şi, dacă vreunul din voi nu mă agreează, voi şti. Iar voi ştiţi asta, nu? Că pot citi pe feţele oamenilor? (Către Sally şi Sarah)Sally: Că puteţi citi feţele oamenilor, da.E: Acum vă voi povesti un alt caz. Un profesor de la Yale a fost analizat timp de doi ani în ţara sa, iar soţia lui, timp de un an. S-au dus în Europa şi el a făcut o analiză timp de un an, de cinci ori pe săptămână cu Freud, iar soţia lui tot un an, cu unul din discipolii lui Freud. Au revenit în ţară în vara următoare şi s-au angajat să facă muncă de voluntariat la Spitalul Naţional Worcester.Profesorul mi-a povestit despre cei trei ani de psihanaliză ai săi şi cei doi ai soţiei sale. Mi-a spus că dorea să facă psihoterapie cu mine şi el şi soţia lui. Eu tocmai intrasem în serviciul de cercetare şi eram foarte ocupat. Le-am spus că-mi va lua ceva timp până să-mi revizuiesc programul.

În prima săptamână a avut loc o vânzare de carte în Worcester, în centru. Întotdeauna mi-a plăcut să merg la vânzările de carte; mă interesa mai ales stocul cărţilor rămase nevândute. M-am dus în centrul oraşului iar profesorul m-a însoţit. Şi lui îi plăcea să cumpere cărţi. Şi pe când mergeam noi pe stradă, o femeie extrem de obeză, cam doi metri pe doi, a ieşit dintr-un magazin la vreo 6 m în faţa noastră. Profesorul s-a întors către mine şi mi-a spus “Milton, nu ţi-ar plăcea să pui mâna pe-aşa ceva?” Am zis “Nu, nu mi-ar plăcea”. Şi el a zis “Ei bine, mie da.” Când ne-am intors la spital, am sunat-o pe soţia lui şi i-am zis “Mergeam pe stradă, în spatele unei femei foarte obeze, cam doi metri pe doi iar soţul dumitale m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să pun mâna pe un aşa fund. I-am spus că nu simt nici o dorinţă să fac asta, iar el mi-a spus că lui i-ar fi păcut”. Soţia lui a luat foc şi-a zis “Soţul meu a spus că i-ar plăcea să-şi pună mâinile pe un fund mare şi gras?” Am zis “Asta a spus, şi-a spus-o cu o mare dorinţă”. Şi ea a zis “Şi eu care m-am înfometat toţi anii ăştia ca să mă menţin suplă, cu şolduri băieţeşti. Ei, de-acum încolo n-o să mai fac eu foamea! O să aibă ocazia să pună mâna pe un fund mare şi gras”. (râs general)

Câteva săptămâni mai târziu a venit la mine şi mi-a spus “Ştiţi că soţul meu este peste măsură de gentleman. E foarte îngâmfat. Crede că le ştie pe toate şi vreau să-i spuneţi cum să facă dragoste cu mine. Crede că singurul mod de a face dragoste este atunci când stă el deasupra mea. Câteodată vreau să stau eu deasupra lui”. L-am chemat pe soţul ei şi i-am explicat că e corect să faci dragoste în orice poziţie agreată de ambii parteneri. Orice lucru care nu bucură pe unul din parteneri, este greşit. Am intrat în multe amănunte. Asta-i toată psihoterapia pe care am făcut-o.

(Către grup) Ei bine, de ce n-a aflat profesorul, în trei ani de psihanaliză că şoldurile băieţeşti ale soţiei sale nu erau potrivite? De ce n-a aflat ea, în doi ani de psihanaliză, timp de cinci zile pe săptămână, că soţului ei îi plăceau fundurile mari?Aşa că eu am făcut toată analiza lui Freud şi a celuilalt psihanalist în doar două şedinţe scurte. Acum profesorul este pensionat. Sunt bunici şi ea are doi metri pe doi şi sunt fericiţi. (Erickson zâmbeşte) Eu zic că acesta este psihoterapie.

Când am venit pentru prima oară în Michigan, în prima zi, am văzut o fată şi am aflat că era tehniciam medical. Era tare drăguţă de la talie în sus şi de la genunchi în jos. Dar avea cel mai mare şezut pe care l-am văzut vreodată la o femeie. Cănd mergea pe coridorul spitalului şi trecea pe lângă tine, dacă dădea din fund te dobora. (Erickson gesticulează cu mâna stângă) Ştiam că nu-i plăcea şezutul ei. Dar mie mi se părea interesantă.

Curând, am aflat că avea un obicei cam ciudat. În zilele de vizită stătea la poarta spitalului, într-un loc pe care-l puteam vedea din cabinetul meu. De fiecare dată când venea o mamă cu un copil mic o vedeam pe fată punând trei întrebări şi pe mamă dând din cap de fieare dată. Apoi mama intra în spital să-şi viziteze rudele, în timp ce tehnicianul medical aduna toţi copiii şi-i supraveghea, în fiecare zi cu vreme frumoasă. Ei bine, o fată care renunţă la ziua ei liberă ca să supravegheze copiii mici ai altor femei, e cu siguranţă o fată căreia îi plac foarte mult copii. Apoi, după aproape un an de zile a dezvoltat sughiţuri, zi şi noapte. Aveam în spital 169 de medici din Detroit. Cu toţii au examinat-o şi I-au recomandat un consult psihiatric. Fata ştia că eu voi fi cel care va face consultul psihiatric. Îmi ştia reputaţia – eu puteam vedea lucruri ascunse. Aşa că, a refuzat categoric.

Şeful ei s-a dus s-o vadă şi i-a zis “June, uite ce-i, eşti spitalizată aici şi beneficiezi de mâncare în mod gratuit. Toată lumea ţi-a recomandat un examen psihiatric. Ai refuzat. Îţi ţinem postul ocupat şi-ţi iei salariul chiar dacă eşti, de fapt, pacient. Ori faci un consult psihiatric, ori foloseşti telefonul pentru a chema o ambulanţă privată ca să te ducă la un spital privat. Noi îti păstrăm postul dacă eşti de acord cu un consult psihiatric”. Nu i-a plăcut perspectiva de a plăti un spital privat, o ambulanţă privată, aşa că a zis “Bine, trimiteţi-l încoace”. M-am dus s-o văd pe la ora două şi am închis cu grijă uşa de la rezerva ei. Mi-am ridicat mâna şi-am spus “Ţine-ţi gura închisă, nu spune nimic (Erickson gesticulează cu mâna stângă ca şi cum ar opri traficul) până ce nu vei auzi ceea ce am să-ţi spun. Necazul tău este că n-ai citit Psalmul lui Solomon. E în Biblia de lângă patul tău, dar nu l-ai citit. Asta-i problema ta. Aşadar, cum n-ai citit Psalmul lui Solomon o să ţi-o explic eu. Te-am urmărit timp de un an, am văzut cum aveai grijă de copiii altor femei renunţând la zilele tale libere. Întotdeauna o întrebi pe mamă dacă le poţi da copiilor o gumă, ceva dulciuri sau o jucărie, dacă poţi avea grijă de ei cât timp ea îşi vizitează rudele bolnave. Deci ştiu că-ţi plac copiii. Şi crezi că datorită faptului că ai un fund aşa de mare, nici un bărbat nu se va uita la tine. Ai fi ştiut mai multe dac-ai fi citit Psalmul lui Solomon ”. Îi stârnisem deja curiozitatea.

(Către grup) Mă îndoiesc că vreunul din voi a citit Psalmul lui Solomon. (Către un participant) Ai citit? Apoi i-am explicat “Bărbatul care va vrea să se însoare cu tine, bărbatul care se va îndragosti de tine, se va uita la acest mare dos al tău şi va vedea un leagăn pentru copii. Va fi un bărbat care îşi doreşte mulţi copii. Şi ceea ce va vedea va fi un minunat leagăn pentru copii. Acum, nu te opri din sughiţat în momentul acesta. Opreşte-te când se face 10:30 sau 11:00. aşa, toată lumea va crede că te-ai vindecat spontan şi că eu n-am nimic de-a face cu asta. Continuă să sughiţi şi vor crede că şi eu am dat greş. După ce plec, citeşte Psalmul lui Solomon. Este în Biblia de lângă patul tău”.

Câteva luni mai târziu, după ce sercetara mea a plecat în pauza de prânz, June a venit la mine şi mi-a arătat inelul ei de logodnă. Peste alte câteva luni, a aşteptat până când secretara mea a plecat în pauză şi mi l-a adus pe logodnicul ei. El mi-a spus că deţine teren într-o anumită zonă şi a început să-mi povestească despre planurile pe care el şi logodnica lui le au ca să construiască o casă. Vor avea o grămadă de dormitoare şi multe camere pentru copii”. (Erickson zâmbeşte)

Odată, l-am întrebat pe tatăl meu de ce s-a însurat cu mama. Iar el a zis ”Fiidncă nasul ei arată către vest”. (râsete) Mama mea avea o deviaţie de sept şi chiar avea nasul strâmb. Eu am protestat spunându-i că mama trebuia să stea cu faţa către sud, pentru ca nasul ei să arate către

vest. Tata a zis “Eu sunt din Chicago. Asta-i la sud de Wisconsin”. Cu aşa logică, mi-a închis gura.

Aşa că am întrebat-o pe mama “De ce te-ai măritat cu tata?” Mi-a zis “Fiindcă avea un ochi albastru şi unul alb”. Eu am zis “Nu există decât ochi albaştri, sau căprui sau negri”. Ea a zis “Tatăl tău avea un ochi albastru. Era saşiu şi câteodată, la ochiul drept nu i se vedea decât albul ochiului”. Am zis “Nu i-am văzut niciodată ochiul cel alb”. Ea a zis “Nu, fiindcă în ziua în care ne-am căsătorit, ochii lui amândoi priveau drept înainte”. Eu am zis “A revenit vreodată ochiul cel alb?” A zis “Da, o dată. S-a dus în Saint Louis şi a încercat să se înroleze în Corpul de Călărie al lui Teddy Roosevelt. L-au refuzat pe loc. A venit acasă cu un ochi albastru şi cu unul alb. Dar odată ajuns acasă a început să se gândească. Avea o soţie şi o fată de întreţinut. Era cazul să facă ceea ce se cuvenea. Aşa că, de-atunci are din nou doi ochi albaştri”.

(Erickson zâmbeşte) Întrebaţi şi veţi învăţa! Ce oră e?Jane: Patru.E: Pot număra până la patru. Hei, străine, vii să stai pe scaunul ăsta, te rog? (Erickson i se adresează lui Sarah, care se îndreaptă către scaunul verde.)

Aţi observat vreunul că nu i-am cerut ei să părăsească scaunul în care stătea? (Erickson se referă la Anna.)

Ceilalţi ştiu asta. Câte degete ai?Sarah: Cinci, ăă, patru.E: Numără-ţi şi degetul mare.Sarah: Ninci. Zece.E: care din două: cinci sau zece?Sarah: Zece.E: Eşti sigură?Sarah: Da. (Râde)E: Acum, pune-ţi măinile pe genunchi. E vreo diferenţă dacă le numeri în felul acesta? (Erickson arată de la dreapta la stânga) Sau dacă le numeri în felul acesta? (arată de la stănga la dreapta) Obţii numărul corect de fiecare dată?Sarah: Da (zâmbeşte)E: Eşti sigură?Sarah: Da.E: Dar dacă aduni degetele de la o mână cu cele de la cealaltă, obţii răspunsul corect?Sarah: Da.E: Eu cred că ai 11 degete … chiar crezi că mă înşel?Sarah: Păi, probabil că nu.E: Ei bine, tu numeri şi eu arăt către degete. (ea numără pe măsură ce Erickson arată către degetele ei.)Sarah: Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece. E: Aşa le numeri tu?Sarah: Da.E: Ei bine, eu cred că ai 11 degete. Ai spus că n-are nici o importanţă dacă le numeri de la stânga la dreapta sau invers. (Erickson gesticulează) Şi că degetele de la o mână, adunate cu degetele de la cealaltă, îţi dau numărul corect. Corect?Sarah: Corect.E: Şi ai înţeles?

Sarah: Da.E: Zece, nouă, opt, şapte, şase şi cu cinci fac 11.Sarah: (Zâmbeşte, apoi râde) Aşa e.E: E prima oară când afli că ai 11 degete?Sarah: (Dă din cap şi râde)E: Nu crezi că trebuia să înveţi mai temeinic la şcoală?Sarah: Da (zâmbeşte)E: Şi eu cred asta. Ştii care-i mâna dreptă şi care-i mâna stângă?Sarah: Da.E: Eşti sigură?Sarah: Îhm.E: Pune mâna aceasta la spate.(arătând către mâna ei stângă) Ei, care mână ţi-a mai rămas?1

Sarah: (Zâmbeşte şi râde)E: Deci mâna ta dreaptă este, în acelaşi timp şi mână stângă? Cred că ar trebuisă te întorci la şcoală.Sarah: Sunt încă acolo. Asta-i problema.E: Aceasta e o tehnică bună când lucrezi cu copiii.

Cred că voi mai face încă un lucru pentru grup. (Către Stu) Vrei să-mi dai cartonaşul acela? (Erickson ia cartonaşul şi i-l dă lui Sarah) Acum citiţi-l cu atenţie, dar nu vă trădaţi capacitatea de înţelegere, blocând-o. Daţi-l mai departe fără să vă trădaţi gândirea. (cartonaşul trece pe la toată lumea. Pe el scrie: Citiţi în toate modurile posibile materialul înscris în ambele paranteze:

(710) (7734)

Erickson primeşte cartonaşul înapoi.) Ei bine, ce-ai citit? (I se adresează lui Sarah)Sarah: Vreţi să vă spun tot ce scrie pe cartonaş?E: (Dă din cap că da)Sarah: Vreţi doar să citesc numerele? Nu sunt sigură.E: Citeşte-l tare.(Erickson îi arată din nou, cartonaşul lui Sarah)Sarah: Tot cartonaşul?E: Spune-ne ce citeşti.Sarah: În paranteze? (Erickson dă din cap î n semn că da.) 710. 7734E: Citeşte vreunul din voi ceva diferit? (către Siegfried)

Repetă ce-ai zis.Siegfried: 017, sau 107, su 3477, sau7347 …E: Instrucţiunile au fost să citiţi în toate modurile posibile materialul din paranteze. Iar eu mă uit la el şi văd “OIL” şi “HELL”. (Erickson ia cartonaşul şi i-l dă lui Sarah. Ea râde. Erickson zâmbeşte. Cartonaşul circulă pe la toată lumea.)

Ei bine, de ce n-aţi urmat instrucţiunea de a citi în toate modurile posibile?Christine: Ştiţi că ar mai fi un motiv pentru asta… germanii îl scriu pe şapte diferit. Ei nu l-ar citi aşa. Eu îl scriu pe şapte diferit şi el, la fel. (arătând către Siegfried) Aşă că, pentru noi nu ar însemna acelaşi lucru. Dacă noi am întoarce cartonaşul invers, nu ne-ar ieşi asta. E: Dar amândoi citiţi în engleză.Christine: Dar îl scriem pe şapte în felul acest. (demonstrează)

1 vezi capitolul anterior.

E: Atunci când îl ascultaţi pe pacient, ascultaţi la ceea ce auziţi, apoi reveniţi în scaunul vostru şi ascultaţi din nou, pentru că povestirea poate să mai aibă şi o altă semnificaţie. La fel şi acesta. (Erickson arată către cartonaş)

Vă voi povesti o experienţă pe care eu şi d-na Erickson am trăit-o în Mexico City. Un dentist ne-a invitat să luăm cina la el acasă. Dentistul era foarte mândru de soţia lui şi ne-a spus ce mare artistă era. Dar soţia lui zicea că nu-i aşa. Putea să facă nişte schiţe care, de altfel, nici nu erau prea bune şi cam atât. Dentistul spunea că schiţele sunt minunate şi, împotriva voinţei ei, ne-a arătat jumătate de duzină de schiţe. M-am uitat la fiecare din ele. Încadrase fiecare desen cu o margine încreţită de linii răsucite. Am privit fiecare desen. Am uitat aşa, apoi aşa şi din nou aşa. (kk învârteşte cartonaşul.) Şi eram tare încurcat fiindcă mă uitam la ea şi-o analizam din ambele părţi. Am luat o bucată de hârtie şi am făcut cu degetul o gaură în ea. Am aşezat-o pe bordura ornamentală. Dentistul s-a uitat la ea şi a văzut o faţă în miniatură. Am întors-o şi a văzut o altă faţă în miniatură. Erau sute de feţişoare ascunse în acea bordură ornamentală. Am zis “Oricine are talent suficient ca să ascundă într-un cadru ornamental sute de feţe în miniatură, feţe cu expresii diferite, aşa încât nimeni să nu le vadă, şi artistul nici măcar să nu ştie că sunt acolo, e cu siguranţă un artist bun”. Acum ea este o artistă binecunoscută în Mexico City şi conduce galeria de artă a oraşului.Când vă uitaţi la lucruri, atunci uitaţi-vă la ele! Când îi ascultaţi pe pacienţi, ascultaţi-i cu atenţie şi încercaţi să gândiţi care este cealaltă faţetă a povestirii lor. Fiindcă dacă doar auziţi povestea sa, n-o cunoaşteţi, cu adevărat în întregime. Când întoarceţi povestea pacientului pe toate feţele, citiţi “OIL” şi “HELL”.

Cred că aveţi suficient de digerat pentru mâine. Şi aceia dintre voi care nu aţi urcat pe Squaw Peak, s-o faceţi! Iar aceia dintre voi care nu s-au dus la Grădina Botanică şi la Muzeul Heard, profitaţi şi duceţi-vă mâine dimineaţă. Acum e ora patru iar Muzeul Heard închide la cinci, ca şi Grădina Botanică, ca şi Grădina Zoologică. La Squaw Peak e mereu deschis. (Erickson zâmbeşte)Anna: D-re Erickson eu plec mâini dimineaţă şi vroiam să vă mulţumesc foarte mult.E: Atunci ne vedem pentru ultima dată fiindcă mâine nu mă dau jos din pat până la 12 fără un sfert.

Cât despre tariful meu, încă n-am clarificat asta. Tariful meu este foarte flexibil. Le spun studenţilor mei să plătească cât îşi pot permite. Onorariul meu de bază este de 40 de dolari pe oră. Nu vă pot cere cu bună ştiinţă fiecăruia din voi să plătiţi atât. Ştiţi câte ore aţi fost aici, înmulţiţi cu 40 de dolari şi plătiţi fiecare cât puteţi. Dacă simţiţi că trăiţi în belşug, puteţi să-mi plătiţi chiar o notă mai mare. Intenţionez să continui să trăiesc indiferent de ce-mi daţi voi.(Râsete)

S-o iau pe această fiinţă inocentă şi să-i arăt ce-i acela un duh? (Erickson arată către Sarah, care râde)Siegfried: Pot să iau microfonul?E: Te rog.

O voi conduce înăuntru pe această făptură inocentă şi o să-i arăt Lampa lui Alladin. Cu un duh adevărat.Sarah: Cu un duh adevărat – sună interesant.Jeff: Nu deveniţi mai bătrân, ci mai puternic.E: Mai spune-mi asta!