LUNI

Şedinţa are loc în casa de oaspeţi a dr-lui Erickson, o casă mică, cu trei camere: un dormitor, o cameră de aşteptare (învecinată cu o bucătărie) şi cabientul dr-lui Erickson. Sedinţele au loc în camera de aşteptare, mai mare, deaorece cabientul dr-lui Erickson e prea mic pentru a încăpea în el grupuri, câteodată chiar de 15 persoane. În încăpere sunt trei rafturi de cărţi. Camera de aşteptare e decorată cu diplome, poze şi alte amintiri.

Participanţii stau în cerc, pe o canapea şi pe scaune acoperite cu pernuţe. La stânga lui Erickson, care stă în scaunul cu rotile, se află un fotoliu verde, tapisat, care, adesea este “scaunul subiectului”. Scaunul cu rotile al lui Erickson este împins în camera de d-na Erickson. Erickson le permite participanţilor să-i prindă de jachetă microfoane de rever. Apoi, ia un creion care are un vârf ornamental. Vârful reprezintă un cap cu păr din fibre de culoare purpurie. Fibrele sunt aranjate cu grijă sub o formă ascuţită, în vârful creionului. Arătând tuturor creionul, Erickson spune “Oamenii vin aici arătând aşa”. Apoi răsuceşte puternic creionul în palme, rupând părul din fibră şi afirmă “Şi pleacă de aici aşa.”

Erickson le recomandă participanţilor să completeze câteva foi cu date personale. Le cere să noteze: data de astăzi, numele lor, adresa, codul poştal, numărul de telefon, statutul marital şi numărul copiilor, pregătirea lor şi locul unde şi-au obţinut diplomele, vârsta şi data naşterii, fraţi/surori şi vârstele acestora, dacă au crescut în mediul rural sau urban. Erickson aşteaptă până ce aceştia completează datele cerute. Apoi citeşte cu atenţie fiecare foaie de hârtie, comentând asupra unora dintre ele. Corectează câţiva studenţi care nu au furnizat toate datele.

Începem şedinţa cu Jan, un psiholog din New Yoork, care răspunde unui comentariu al lui Erickson, spunând că un anumit număr de ani, ea a trăit experienţa de a fi unicul copil la părinţi. Erickson îi răspunde:E: Ei, câtă înţelegere poate arăta o fată de 13 ani faţa de fratele ei de 7 ani?Jan: Lucrurile au început să se schimbe după aceea. E: Bietul de el!Jan: A supravieţuit. E: Tu nu ai fraţi sau surori? (Dr. Erickson se adresează Annei, un asistent social din Elveţia)Anna: Ba da, am. N-am auzit clar ce trebuia să completez. Ce doriţi să scriu?E: Fraţi, surori şi vârsta lor.Sande: Bună ziua, dre. Erickson; sunt Sande. (Sande este un terapeut din New York şi tocmai a intrat în cameră)E: (o salută dintr-o înclinare a capului)

Carol, diploma ta şi data. (Carol este este doctorand în psihologie clinică, în Massachusetts.)Carol: Data obţinerii diplomei?E: Nu, data de astăzi. Numele tău, adresa, numărul de telefon, codul poştal, diploma deţinută, locul unde ai obţinut-o, fraţi, surori şi vârsta lor, statutul tău marital, copii, mediu urban sau rural. Siegfried: Eu sunt Siegfried din Heidelberg, Germania. (Siegfried este Ph.D1, psiholog

clinician)E: Încântat să te cunosc.1 Ph. D = Doctor în Ştiinţe

1

Siegfried: E în regulă dacă mai agăţ un microfon de haina dvs?E: E în regulă, indiferent de numărul lor.Siegfried: Mulţumesc.Sande: Mai îngăduiţi încă unul?E: Eu am o voce slabă. Am suferit două atacuri de poliomielită, limba mea este dizlocată şi buzele, parţial paralizate. Am doar jumătate din diafragm şi nu pot vorbi prea tare. Casetofoanele voastre vor înregistra foarte bine ceea ce spun, dar vouă vă va fi dificil să mă înţelegeţi. Dacă nu înţelegeţi, să-mi spuneţi. Şi altă precauţie: toţi cei dintre voi care nu auziţi prea bine, veniţi mai aproape. De regulă, oamenii care au probleme cu auzul stau departe, în spate. (Erickson râde)

Când predau psihoterapie, eu pun accentul pe o stare de cunoaştere conştientă şi pe o stare de cunoaştere inconştientă2. De dragul convenienţei, vorbesc despre conştient şi inconştient3. Conştientul reprezintă starea voastră de cunoaştere imediată. În mod conştient, voi realizaţi existenţa scaunului cu rotile, covoraşul de pe podea, pe ceilalţi, prezenţi aici, becurile, rafturile de cărţi, florile de cactus care înfloresc noaptea, pozele de pe pereţi, pe Contele Dracula agăţat pe peretele din spatele vostru. (“Contele Dracula “ este confecţionat din lemn şi atârnă pe unul din pereţi) Cu alte cuvinte, vă împărţiţi atenţia între ceea ce spun eu şi tot ce vă înconjoară. Mintea inconştientă cuprinde toate lucrurile pe care le-aţi învăţat de-alungul vieţii, dintre care multe aţi uitat complet, dar care vă servesc atunci când acţionaţi automat. O mare parte a comportamentului vostru se bazează pe o funcţionare automată a acestor amintiri uitate. De exemplu, o să mă iau de tine. (Erickson zâmbneşte adresându-i-se lui Christine, un medic din California, care are un puternic accent german) Ştii cum faci ca să mergi? Ca să te ridici în picioare? Poţi, te rog, să-mi spui cum faci să te ridici în picioare?Christine: Probabil schimbându-mi centrul de greutate şi, în acelaşi timp…E: Şi cum ţi-ai schimbat centrul de greutate?Christine: Făcând multe ajustări inconştiente, sunt sigură. E: Deci, ce sunt ele?Christine: Nu cred că sunt conştientă de ele.E: Crezi că poţi merge pe picioare, vreme de 6 blocuri, pe o stradă unde nu există trafic de

nici un fel, în ritm constant. Şi poţi merge în linie dreaptă, în ritm constant?Christine: Poate nu exact în ritm constant. Şi cred că, cu cât aş acorda mai multă atenţie

acestui lucru, cu atât mai puţin aş putea s-o fac. E: Acum, cum ai merge pe stradă?Christine: Dacă aş face un efort?…Mai rău decât dacă n-ş face nici un efort.E: Ce spui?Christine: Mult mai rău decât dacă n-aş depune efort. E: Cum ai merge pe stradă, în mod natural, grăbindu-te?Christine: Punând un picior în faţa celuilalt şi neacordând atenţie acestui lucru.E: Şi cât de drept ai merge?Christine: Nu ştiu. Destul de drept, poate.E: Unde te-ai opri şi unde ai face pauză?Christine: Acolo unde împrejurările mi-o permit. E: Ei, asta-i ceea ce numesc eu un răspuns evaziv! (Erickson râde) Unde ai face pauză şi

unde te-ai opri?

2 “ consciuos awareness”, respectiv “unconscious awareness” în textul original (n.t.)3 “conscious mind”, respectiv “unconscious mind” în textul original (n.t.)

2

Christine: Dacă semaforul s-ar face roşu, m-aş opri. E: Unde?Christine: La o curbă. E: Dar nu înaintea curbei?Christine: Poate chiar înaintea curbei. E: Cu cât înaintea curbei?Christine: Cu câţiva paşi, poate un pas. E: Ei bine, să presupunem că în locul unui semafor e doar un semn de circulaţie care te

opreşte. Sau să presupunem că nu este nici un semn.Christine: Dacă ar fi trafic, m-aş opri. E: Am spus că nu e nici un fel de trafic.Christine: Atunci poate aş continua.E: Ei bine, să zicem că aceasta este intersecţia. (Erickson gesticulează) Dacă aici ar fi un

semafor şi tu ai merge pe aici, ţi-ai ridica şi ţi-ai întoarce capul pentru a vedea cât de departe e curba. Dacă există vreun semn de circulaţie care să te oprească, încetineşti pentru a-l citi. Şi atunci când ai ajunge la curbă, care ar fi următorul lucru pe care l-ai face?

Christine: După ce m-am oprit?E: După ce ai ajuns la curbă.Christine: M-aş opri şi m-aş uita în jur. E: Te-ai uita în jur, unde?Christine: În direcţiile de unde aş anticipa că poate veni traficul.E: Ţi-am spus că nu există nici un fel de trafic.Christine: Atunci aş continua. Apoi m-aş uita la trotuar şi aş evalua mărimea pasului pe care

trebuie să-l fac ca să cobor.E: Trebuie să te opreşti ca să vezi care este înălţimea bordurii pe care trebuie s-o cobori şi te uiţi, în mod automat, în stânga şi în dreapta. Şi când ajungi în cealaltă parte a străzii, faci o pauză ca să măsori înălţimea bordurii pe care trebuie s-o urci şi n-ar mai trebui să te uiţi la dreapta şi la stânga ta. Ce te-ar face să te opreşti?Christine: Traficul?E: Păi, dacă ţi-ar fi foame, trecând pe lângă un restaurant, ai încetini. După ce ţi-ai privi lănţisorul de la gât, te-ai îndrepta către un magazin de bijuterii. (Christine râde) Iar un bărbat căruia îi place să vâneze şi să pescuiască s-ar duce direct la vitrina unui magazin cu articole de vânătoare. Şi unde aţi încetini cu toţii? Lângă ce clădire? … Ca şi cum aţi trece printr-o barieră invizibilă? N-aţi trecut nici unul dintre voi pe lângă o brutărie? Întotdeauna încetineşti atunci când treci pe lângă o brutărie – orice ai fi: bărbat, femeie, copil. (I se adresează lui Christine) Din moment ce eşti doctor, spune-mi cum ai învăţat să te ridici în picioare? Aceeaşi întrebare este valabilă pentru fiecare dintre voi. Cu toţii ştiţi cum aţi învăţat să ridicaţi în picioare. Care a fost primul lucruşor pe care l-ai învăţat?Christine: Am învăţat făcând efort şi încercând. E: Nici măcar nu ştiai ce îseamnă “ridică-te!”Cum ai învăţat să te ridici în picioare?Christine: Poate că din întâmplare.E: Nu tuturor ni se întâmplă acelaşi lucru. (Râsete) Rosa: Pentru că vroiam să ajung la ceva? (Ea e un terapeut din Italia)E: Ei bine, la ce vroiai să ajungi?

3

Rosa: La ce vroiam să ajung?E: Nu încerca să răspunzi la întrebarea asta.Anna: Probabil prin voinţă. Din ambiţia de a face ceea ce fac şi alţi oameni. Aşa cum un copilaş

se întinde către oamenii mari care vin către el.E: Da, dar cum ai făcut-o?Anna: Din punct de vedere fiziologic, apăsând cu piciorul în pământ, îmi imaginez … şi apoi

ajutându-mă de mâini. E: (Vorbind către grup, dar uitându-se într-un anume loc, pe podea, în faţa lui.)

Eu a trebuit să învăţ să mă ridic în picioare, de două ori – o dată când eram copil şi o dată când aveam 18 ani. La 17 ani eram total paralizat. Aveam o surioară care mergea de-a buşilea de colo-colo şi mă uitam să văd cum se ridică în picioare. Şi, de la surioara mea, cu 17 ani mai mică decât mine, am învăţat cum să mă ridic în picioare.

La început, te prinzii de ceva şi te tragi în sus. Apoi, întâmplător (cu toţii treceţi prin aceeaşi “întâmplare”), mai devreme sau mai târziu, descoperi că ai plasat ceva greutate pe picior. Şi apoi descoperi că genunchiul ţi se îndoaie şi că te aşezi jos. (Erickson râde) Apoi te tragi în sus şi încerci cu piciorul celălalt, iar genunchiul ţi se îndoaie din nou. Îţi ia mult timp până să înveţi să-ţi plasezi greutatea corpului pe picioare şi să-ţi menţii genunchii drepţi. Trebuie să înveţi să-ţi ţii picioarele foarte depărtate şi să nu ţi le încrucişezi niciodată, fiindcă, dacă ţi le încrucişezi, nu te mai poţi ridica în picioare. Trebuie să înveţi să-ţi ţii picioarele cât de departe poţi unul de celălalt. După aceea, îţi ţii picioarele drepte şi, din nou, corpul tău te trădează – te îndoi din şolduri. După o vreme, după multe eforturi, reuşeşti să-ţi ţii genunchii drepţi şi picioarele depărtate, şoldurile drepte şi să te agăţi de marginea antemergătorului. Acum ai patru puncte de sprijin – două în picioare şi două în mâini. Şi-apoi, ce se întâmnplă dacă ridici mâna asta? (Erickson ridică mâna stângă) Te aşezi jos. E mare lucru să înveţi să îţi ridici mâna asta şi încă şi mai mare să te eliberezi de amândouă, deoarece corpul tău cade în partea aceea. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Şi-apoi se duce într-acolo şi într-acolo. Şi trebuie să înveţi să-ţi menţii echilibru, indiferent de cum îţi mişti mâna aceasta. După aceea, trebuie să înveţi cum să-ţi mişti cealaltă mână. Şi-apoi trebuie să înveţi cum să-ţi coordonezi mâna cu mişcarea capului, a urechilor şi a corpului. Şi, în sfârşit, vei putea sta în picioare fără să te ţii cu mâinile de ceva.

Acum, cum schimbi poziţia de la statul pe două picioare la cel pe un picior? Este un lucru teribil de greu fiindcă prima oară când încerci s-o faci, uiţi să-ţi ţii genunchii şi şoldurile drepte şi te aşezi jos, din nou. După o vreme, înveţi să-ţi pui toată greutatea pe un picior, dar îţi mişti piciorul în faţă şi asta îţi modifică poziţia centrului de greutate, deci, cazi din nou. Îţi ia mult timp ca să înveţi cum să pui un picior în faţă. Deci, în cele din urmă faci primul pas şi pare a fi destul de bine. Apoi mai faci unul, cu acelaşi picior şi nu pare să fie la fel de bine. Îl faci şi pe al treilea şi te aşezi din nou. Îţi ia mult timp să mergi cu piciorul drept, cu cel stâng, dreptul, stângul, dreptul, stângul.

Toţi puteţi merge şi, cu toate astea, nu cunoaşteţi mişcările sau procesele care au loc. (Erickson i se adresează lui Christine) Tu vorbeşti germana, nu?

Christine: Da.E: Ai învăţat engleza mult mai uşor decât germana. Cât de uşor?Christine: Nu am învăţat-o mai uşor. A fost mai dificil să învăţ engleza. E: De ce?

4

Christine: Germana era naturală şi o vorbeam fără effrt pentru că îi auzeam pe oameni vorbind-o. Engleză am invăţat …E: A trebuit să înveţi un set cu totul nou sunete. Şi a trebuit să le coordonezi prin intermediul auzului. Poţi să spui “Pasărea zboară sus”?Christine: Pasărea zboară sus.E: Acum, spune-o în gemană.Christine: Der vogel fliegt hoch.E: Poţi s-o spui în argou?Christine: Nu.E: De ce nu?Christine: Nu l-am învăţat. Nu cred că îl voi putea înţelege vreodată. E total diferit. E: O ştii pe-asta “E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez!”?Christine: Nu cred că înţeleg. E: E mişto să fii prusac, dar e mai tare să fii bavarez.Christine: N-am auzit asta niciodată.E: Eu nu pot să vorbesc germana. Poate că accentul meu e greşit. E bine să fii prusac, dar e

şi mai bine să fii bavarez. (Râsete) Siegfried: Aţi putea vorbi mai tare, vă rog? E: Acum, vreau să vă acuz pe toţi ca vorbiţi prea încet. De fapt, cred că adevărul este că eu nu aud prea bine. (Erickson râde)

(Erickson vorbeşte privind către podea) Bun. În psihoterapie îl înveţi pe pacient să folosească o grămadă de lucruri pe care deja le ştie, pe care le-a învăţaat acum mult timp şi de care nu-şi aduce aminte că le-a învăţat. Următorul lucru pe care vreau să-l spun este că avem cu toţii miliarde de neuroni. Miliarde şi miliarde de neuroni. Şi neuronii sunt înalt specializaţi. Înveţi germana cu un set de neuroni, foloseşti un alt set de neuroni ca să înveţi engleza şi altul pentru spaniolă. Pentru a exemplifica, vă pot spune următoarele: într-un salon aveam doi pacienţi pe care-i foloseam pentru a explica diverse lucruri unuia din studenţii emi la medicină. Ambii pacienţi aveau o hemoragie minoră pe creier – o hemoragie minoră. Unul dintre pacienţi putea spune pe nume tuturor lucrurilor. Putea să spună: cheie, uşă, mânerul uşii, gaura cheii. Putea spune numele oricărui lucru, dar nu ştia nici un verb. Celălalt pacient nu cunoştea numele lucrurilor, dar putea arăta la ce folosesc. Nu putea spune ce este o cheie, nu-ţi putea arăta care este gaura cheii, mânerul uşii sau uşa. Şi dacă-i dădeai o cheie şi-i ziceai “Descuie uşa” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar, dacă-i arătai să o pună în gaura cheii, îţi descuia uşa. Dacă-i ziceai “Învârte mânerul uşii” nu ştia despre ce vorbeşti. Dar dacă-i arătai aşa (Erickson gesticulează arătând cum învârţi mânerul uşii), înţelegea. Dacă trăgeai de uşă ca s-o deschizi, înţelegea asta. Cu alte cuvinte, neuronii sunt atât de specializaţi încât, pur şi simplu, ai un neuron pentru fiecare element de cunoaştere şi toţi neuronii sunt în legătură unii cu alţii.

Un alt lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenţia este problematica hipnozei. Hipnoza este atunci când încetăm să ne folosim cunoaşterea conştientă; în hipnoză începi să foloseşti cunoaşterea inconştientă. Deoarece, inconştient, ştii la fel de multe, ba chiar mai multe lucruri decât ştii în mod conştient. (I se adresează lui Sande, care stă în scaunul verde.) O să te rog să schimbi locul cu … (I se adresează lui Christine) Care e numele tău mic?Christine: Christine.E: Kristie?

5

Christine: Christine. (Christine se mută pe scaunul verde)E: Joe Barber te-a pus în transă?Christine: Da.E: De multe ori?Christine: De câteva ori.E: În regulă. Lasă-te pe spate în scaun şi uită-te la calul acela. (Erickson îi indică un cal din

ghips, pe un raft, de cealaltă parte a camerei. Christine îşi ajustează postura şi pune deoparte un caiet de notiţe. Picioarele ei nu sunt încrucişate şi-şi pune mâinile pe coapse.) Îl vezi?

Christine: Da.E: Doar uită-te în direcţia aceea. Vreau să mă ascultaţi cu toţii şi să notaţi ceea ce spun.

Acum, Christine, doar uită-te la calul acela. (Christine ia carneţelul şi-l mută în stânga ei, între ea şi scaun.) Nu e nevoie să te mişti. Nu e nevoie să vorbeşti. Eu o să-ţi amintesc ceva ce ai învăţat cu mult timp în urmă. Când te-ai dus la şcoală, pentru prima oară, iar învăţătoarea ţi-a cerut să scrii literele alfabetului, asta părea să fie o sarcină foarte dificilă. Toate literele acelea! Toate acele forme şi contururi diferite! Şi, mai rău, erau litere mari şi litere mici. (Christine clipeşte uşor) Şi în timp ce vorbesc cu tine respiraţia ta s-a schimbat. Ritmul inimii s-a schimbat. Presiunea sângelui s-a schimbat. Tonusul muscular s-a schimbat. Reflexele motorii s-au schimbat. Iar acum (Christine îşi închide ochii), aş vrea să-ţi laşi ochii să se închidă şi aş vrea să te simţi foarte confortabil. Şi cu cât te simţi mai confortabil, cu atât intri mai adânc în transă. Aş vrea să te laşi să intri într-o transă atât de adâncă încât să ţi se pară că nici nu mai ai corp. Vei simţi că eşti doar o minte, fără corp. O minte plutind în spaţiu. Plutind în timp. Şi amintiri din vremuri îndepărtate vor reveni la tine. Amintiri pe care le-ai uitat de multă vreme.

Iar vocea mea te va însoţi pretutindeni, şi vocea mea poate deveni vocea părinţilor tăi, a profesorilor tăi. Ea poate deveni o voce germană. Ea poate deveni vocea colegilor tăi de joacă, a colegilor tăi de şcoală, a profesorului tău.

Şi în continuare, vreau să înveţi alt lucru, foarte important. Vreau ca corpul tău să-şi continue somnul adânc, profund, într-o transă foarte profundă; iar, după o vreme, vreau să se trezească doar capul tău. Doar capul tău. În ce priveşte corpul, dormi. De la gât în sus vei fi complet trează. Va fi dificil pentru tine să faci asta, dar te poţi trezi de la gât în sus. Va fi greu, va fi dificil, dar poţi s-o faci. Şi lasă-ţi corpul să doarmă profund. Poţi face un efort mai mare; chiar dacă nu vrei să te trezeşti, o să te trezeşti de la gât în sus. (Christine îşi deschide ochii)

Cum te simţi?Christine: Bine. (Christine zâmbeşte. La început, pe când vorbeşte cu Erickson, corpul ei este rigid şi atenţia ei vizuală este concentrată exclusiv asupra lui Erickson.)E: Şi, ce amintiri ai dori să ne împărtăşeşti?Christine: Singurul lucru pe care l-am trăit a fost ceea ce spuneaţi.E: Da …ce poţi spune despre şcoală?Christine: Nu cred să fi avut vreo amintire de la şcoală. E: Nu crezi că ai avut vreo amintire a zilelor de şcoală?Christine: Cred că aş putea povesti ceva acum, în mod conştient, dar nu am trăit nimic. E: Eşti sigură de asta?Christine: (privind în sus) Cred că da. E: Simţi că eşti trează.

6

Christine: După cum aţi spus, sunt trează de la gât în sus. (zâmbind) Cred că dacă aş face un efort probabil că mi-aş putea mişca mâinile, dar, pur şi simplu n-am chef s-o fac.

E: Unul din lucrurile importante pe care le înveţi, atunci când te naşti (Christine se uită la camera de filmat) este că nu şti că ai un corp. Nu şti: “Aceasta este mâna mea (Erickson gesticulează cu mâna stângă) şi acesta este piciorul meu”. Şi când ţi-e foame, plangi (Christine priveşte către grup), iar mama ta te ridică şi te freacă pe burtică şi te pune la loc. Gândirea ta nu este suficient de dezvoltată, dar emoţiile tale, da. Şi când te loveşte foamea din nou (Christine priveşte către grup, în timp ce mâna ei dreaptă se ridică încetişor) îţi spui, emoţional, “ ’masa’ asta nu mi-a ţinut prea tare de foame”. Mama te ia în braţe, te freacă pe spate şi ţi se pare că ai mâncat bine; asta până când te loveşte iarăşi foamea şi, din nou, reacţionezi emoţional la faptul că “mâncarea” nu ţi-a ţinut prea mult de foame.

Şi, cândva, după ce ai învăţat să ridici de jos şi sa te joci cu o zbârnâitoare sau o altă jucărie, se întâmplă să observi mâna asta. (Mâna lui Christine se opreşte din mişcat. Este un pic sub nivelul umărului.) Arată interesant, aşa că te întinzi către ea şi ţi-e tare greu să-ţi dai seama de ce “jucăria” asta pleacă atunci când tu încerci s-o ridici. Într-o zi, din întâmplare, încerci să ridici “jucăria” asta şi arăţi cât se poate de încurcat, de nedumerit, fiindcă atunci când le pipăi, jucăriile îţi dau o anumită senzaţie, iar senzaţia pe care ţi-o dau n-o simţi …şi în partea stângă şi-n drepta. Acum obţii stimulare dorsală şi palmară, iar pentru a învăţa, acesta este modul cel mai simplu.

Mâna ta e ridicată. Cum vine asta?Christine: Am observat că vroia să înceapă să leviteze dinainte de a-mi deschide ochii.

Ştiu unde este. E: Asta este ceea ce e important, sau e important faptul că mâna ta a levitat iar tu nu şti de

ce?Christine: (zâmbind) Aşa e. Întotdeauna raţionalizez asta, fiindcă s-a mai întâmplat şi înainte. E: Ce spui?Christine: Intotdeauna raţionalizez acest lucru şi întotdeauna îl observ fiindcă s-a mai

întâmplat şi înainte. De regulă mâna asta este cea care levitează. E: Ei bine, ce-o face să leviteze?Christine: (dând din cap) Nu ştiu. E: Sunt foarte multe aspecte ale comportamentului tău de care nu-ţi dai seama. Întotdeauna foloseşti mâna dreaptă şi ea se ridică până la nivelul feţei. (Mâna lui Christine începe să se mişte în sus, către faţa ei. În scurt timp, partea dorsală a mâinii îi atinge faţa. Palma ei este îndeptată către către grup , iar degetul mare şi cel mic sunt întinse.) Şi ştii că nu eşti tu cea care face asta, iar mâna va rămâne lipită de faţa ta şi nu o poţi îndepărta de faţa ta. Acum, cu cât încerci mai tare s-o dai la o parte, cu atât se va lipi mai tare de faţa ta. Aşa că încearcă cu putere s-o dai la o parte. Fiindcă nu poţi. (Christine zâmbeşte) Singurul mod în care poţi să-ţi cobori mâna … ( Erickson are mâna dreaptă ridicată)

Iar tu eşti foarte responsivă. Eu am făcut o mişcare cu mâna şi tu ai început s-o copiezi. Christine: Pardon? E: Eu am făcut o mişcare a mâinii. Tu ai început să o copiezi. Acum, singurul mod în care

poţi să-ţi cobori mâna în poală, este să pui mâna cealaltă să se ridice şi s-o împingă în jos. Christine: În acest moment mă aflu întotdeauna într-un conflict imens fiindcă cred că pot s-

o fac, dar încerc să fiu şi politicoasă. Şi nu sunt sigură dacă joc un rol, ca să fiu politicoasă; sau dacă, pur şi simpu nu pot s-o fac.

7

E: Ştiu. Îţi laşi intelectul să se amestece în activitatea de învăţare. Christine: Întotdeauna face asta.E: Acum o să vă rog pe toţi să fiţi atenţi. Aţi văzut vreodată pe cineva să stea atât de

nemişcat, atât de tăcut? Şi nu şi-a întors întâi capul, ca să mă privească. Şi-a întors întâi ochii ca să mă privescă. În mod obişnuit, atunci când vrei să te uiţi la cineva , îţi întorci faţa. (I se adreseză lui Christine) Dar tu ţi-ai întors ochii. Ţi-ai separat ochii de cap şi de gât.

Christine: Braţul meu începe să obosească. E: Ce spui?Christine: Braţul meu începe să obosească.E: Mă bucur tare mult să aud asta. Atunci când vei vrea, cu adevărat, ca mâna ta dreaptă să

coboare, mâna stângă se va ridica şi o va împinge în jos. Crezi că acum eşti trează, nu?Christine: (Încetişor) Da.E: Chiar crezi, nu? Şi chiar nu ştii că eşti adormită. Cât timp crezi că vei putea să-ţi ţii ochii

deschişi?Christine: Nu ştiu. E: Se vor închide acum? (Ochii lui Christine clipesc) Şi vor rămâne închişi? Vrei să

raţionalizezi asta? (Christine deschide ochii)Christine: Aş vrea să pot îndepărta de tot mintea mea conştientă şi prostuţă. Întotdeauna

raţionalizez totul. E: Eşti conştientă de faptul că nu te poţi ridica în picioare?Christine: Nu.E: Începi să ai îndoieli asupra faptului că te poţi ridica în picioare?Christine: Îhm.E: Nu te comporţi ca şi cum ai avea un blocaj sacral?Christine: Ca ce?E: Blocaj sacral. O anestezie sacrală1…Christine: Ah, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Oh, da.E: Nu te comporţi în acest fel?Christine: Aproape. E: Nu s-a uitat la fâţâiala ei. (Erickson arată către o altă femeie) şi a celorlalţi. Cu toţii

înţelegeţi ce vreau să spun prin “priveşte fâţâiala celorlalţi”. Eşti îngrozitor de nemişcată pentru cineva care e treaz. (Christine îşi mişcă uşor cotul drept.) Lasă-ţi braţul să devină din ce în ce mai obosit până când vrei să … (Christine închide ochii) îţi foloseşti mâna stângă pentru a-l împinge în jos … (Christine zâmbeşte, deschide ochii, îşi ridică mâna stangă şi îşi împinge în jos, cu blândeţe, braţul drept.) Îţi simţi braţele mai treze, mai active nu?

Christine: Mâinile? Da. E: Le poţi mişca? Degetele nu sunt mâini. Christine: E un efort atât de mare! (zâmbeşte)E: Poţi să raţionalizezi acest efort? Doctoriţa de aici este anestezist şi e interesată de hipnoză. Ca să produc unei femei însărcinate un bloc sacral o pun de mai multe ori într-o transă ca aceasta şi nu menţionez nimic altceva. Ii spun “când intri în sala de naşteri, gândeşte-te la sexul copilului, la greutatea lui, la cum va arăta şi la trăsăturile lui, dacă va avea păr sau nu. După un timp, obstetricianul, care se ocupă, în întregime de partea inferioară a corpului tău, îti va

1 Anestezie la nivelul măduvei sacrale. (n.t.)

8

spune să te uiţi şi să vezi ce ai născut. El îl va ridica. Tu ai un blocaj sacral complet – o anestezie totală.

Când fata mea, Betty Alice, a născut primul ei copil, doctorul era foarte îngrijorat. Era un fost student de-al meu. Iar ea I-a zis “Nu te îngrijora, doctore, eşti obstetrician, şti ce să faci. În sala de naşteri, tu eşti stăpân pe partea inferioară a corpului meu, eu o stăpânesc doar pe cea superioară”. Şi a început să le povestească asistentelor medicale şi personalului din sala de naşteri despre cum e să predai la şcoală, în Australia. După un timp, doctorul a spus “Betty Alice, nu vrei să ştii ce este?” Ea a zis “Ah, e băiat. Dă-mi-l. sunt ca orice mamă, trebuie să-i număr degetele de la mâini şi de la picioare”. Ea trebuia să ştie ce se întâmplă, doar că povestea despre cum e să predai la şcoală, în Australia.

Am observat că vă schimbaţi constant postura, cu toţii. (Christine zâmbeşte)(Erickson priveşte către podea) Am avut odată o pacientă care a venit la mine pentru

terapie. Venea de câteva luni. Într-o zi a zis “”Dre. Erickson, o să intru în transă”. Iar când era în transă a zis “Mă simt atât de confortabil, voi sta aici toată ziua”. Eu am zis “Din păcate, mai vin şi alţi pacienţi”. Ea a zis “Nu-mi pasă de ceilalţi pacienţi”. Eu i-am spus că-mi câştig traiul astfel. Ea a zis “Nu-i nimic. Vă voi plăti pentru fiecare oră. O să rămân aici toată ziua”. (Erickson se uită la Christine) Cum să scap de ea? I-am spus să se simtă bine şi “Sper că nu trebuie să mergeţi la toaletă”.

(I se adresează lui Christine) Umerii tăi se trezesc. Christine: Vreţi ca şi restul corpului meu să se trezească?E: Cred că o să te ajute să nu te faci de râs! (Erickson râde şi Christine zâmbeşte)Christine: Nu ştiam ce trebuia să fac.E: Ei bine, sper că nu trebuie să te duci la toaletă, aşa dintr-o dată … (Christine râde şi îşi mişcă mâna) Acum te-ai familiarizat mai mult cu tine. (Christine îşi corectează ţinuta corpului şi a mâinilor )Christine: Da.E: Nu eşti obligată să te duci la toaletă. (Râsete)

(se adresează grupului) Care dintre voi n-aţi fost niciodată în transă?(I se adresează lui Carol) Tu nu ai fost. (I se adresează lui Siegfried) Şi nici tu. Ei bine doctore, e mai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă decât la un bărbat. Nu e şi părerea ta?Siegfried: Aţi vrea să repetaţi? N-am înţeles.E: Emai plăcut să te uiţi la o fată drăguţă. Siegfried: Acum am înţeles. (Râsete)E: (I se adresează lui Carol) Aşadar, ai vrea să schimbi locul cu … (Chrintine şi Carol schimbă locurile între ele)

Aţi observat cu toţii, nu am rugat-o pe Christine să facă nimic.Rosa: aţi întrebat cumva dacă am mai fost vreodată în transă şi ea a spus că n-a fost niciodată? Ah, eu nu am mai fost niciodată în transă. Am crezut că aţi întrebat altceva, de-asta nu am …E: (I se adresează lui Christine) Numele tău este Kristie, nu?Christine: Nu. Christine. E: Christine. Te-am rugat eu să te aşezi acolo?Christine: Am crezut că mi-aţi cerut mie să schimb locul cu ea. E: Nu. I-am cerut ei. (arătând către Carol)Christine: Ce-aţi dori să fac eu?

9

E: Păi, ai făcut deja. Nu ţi-am cerut să te trezeşti. (râsete) Am lăsat mintea ta conştientă să preia controlul. Eu doar am întrebat-o pe ea dacă ar vrea să se aşeze aici. Restul l-ai făcut tu. (I se adresează lui Carol) N-ai fost niciodată în transă? (Carol îşi reazămă mâinile pe braţele scaunului)

Carol: Nu sunt chiar sigură. (carol dă din cap că nu) Poate o dată, poate că nu. (carol îşi aranjează mâinile încetişor.)

E: Numele tău?Carol: Carol. E: Carol. (Erickson ridică mâna stângă a lui Carol, de încheietură şi o lasă suspendată

cataleptic. Carol se uită la mâna ei şi apoi se uită la Erickson. (încheietura mâinii este îndoită, iar degetele sale sunt răsfirate) Obişnuieşti să laşi un străin să-ţi ridice mâna şi să ţi-o lase în aer?(Carol se uită în altă parte, apoi se uită din nou la Erickson)

Carol: Nu mi s-a mai întâmplat până acum. (Carol râde) dar voi aştepta să văd ce se întâmplă. E: Crezi că eşti în transă?Carol: NuE: Chiar nu crezi?Carol: NuE: Eşti sigură?Carol: Nu prea, după ce-am văzut asta. (Carol râde)E: Nu eşti sigură. Crezi că ochii tăi se vor închide în curând? (In acest mment Carol îl

priveşte pe Erickson. Erickson continuă să se uite direct la ea.)Carol: Nu ştiu.E: Nu ştii.Carol: Se pare că da.E: Chiar eşti sigură că ochii tăi nu se vor închide şi vor rămâne închişi?Carol: Nu sunt sigură. Îmi vine să clipesc. (zâmbind)E: Crezi că, în curând vor clipi pentru ultima oară şi vor rămâne închişi?Carol: Sunt din ce în ce mai multe şanse. (grupul râde. Carol zâmbeşte)E: Nu eşti sigură deloc, nu-i aşa, Carol?Carol: Nu.E: Dar începi să fii sigură că ochii tăi se vor închide. (Ochii lui Carol clipesc) În curând …şi

vor rămâne închişi. (Ochii lui Carol se închid)În psihoterapie ar trebui să ştiţi că pacientul vostru ştie despre cunoştinţele lui mult mai

multe decât aţi putea ştii voi vreodată. Nu ştii când adormi. Nu ştii când te eliberezi de cunoaşterea ta, de cunoaşterea ta conştientă. Aşa că atunci când un pacient vine la mine, am tot felul de bănuieli. Bănuielile mele merg în direcţia cea bună. Cele ale pacientului, merg în direcţia greşită. (Erickson i se adresează lui Carol, în timp ce îi aşează încet mâna înapoi în poală) Din ce în ce mai confortabil. Şi-aşa, adormi atât de adânc încât ţi se va părea că nu ai corp deloc. Ţi se va părea că eşti doar o minte, un intelect, plutind în spaţiu, în timp.

Poate că eşti o fetiţă care se joacă acasă sau poate că eşti o elevă la şcoală. Aş vrea ca amintiri pe care le-ai uitat cu mult timp în urmă, să apară la suprafaţă. Vreau să simţi ceea ce simte această fetiţă, toată gama de sentimente. Toate sentimentele. Şi, oricare ar fi aceste sentimente, mai târziu, poate vei alege să ne povesteşti câteva dintre ele.

10

Poate că joci un joc în curtea şcolii. Poate că îţi iei prânzul, poate că eşti interesată de rochia învăţătoarei tale sau de ceea ce vezi pe tablă, sau de pozele din carte … lucruri pe care le-ai uitat cu mult timp în urmă.

Iar anul nu este 1979 – acesta e foarte îndepărtat. Nu este nici chiar1977. Nu este nici chiar 1970. Şi nu ştiu dacă anul este 1959 sau 1960. Nu ştiu dacă priveşti un pom de Crăciun sau o biserică, sau dacă te joci cu un câine sau cu o pisică.

După un timp te vei trezi şi ne vei spune despre fetiţa pe nume Carol. Şi vei fi acea fetiţă, Carol, în anul 1959 sau 1960. Poate că te întrebi ce vei fi când te vei face mare. Aş vrea să experimentezi următorul lucru: să-ţi laşi corpul să doarmă adânc în timp ce tu te vei trezi doar de la gât în sus. (Erickson aşteaptă preţ de un moment. Apoi, Carol îşi întoarce capul şi se uită la el.)E: Salut. (Erickson o priveşte direct pe Carol. În cea mai mare parte a inducţiei, Erickson privea către podea, în faţa lui Carol) Ce ai vrea să-mi spui?Carol: Arătaţi ca un om cumsecade. (vocea lui Carol sună ca şi cum ar fi vocea unei persoane mai tinere)E: Da?Carol: Îhm.E: Mulţumesc. Unde suntem?Carol: cred că într-un parc. (Pe măsură ce Carol vorbeşte atenţia ei se focalizează pe Erickson) E: Într-un părculeţ. Ce o să fii când o să te faci mare?Carol: Nu ştiu, mai e mult până atunci. E: Mai e foarte mult până atunci. Ce vrei să faci acum?Carol: Jocuri.E: Ce fel de jocuri?Carol: Minge.E: Minge?Carol: Şotron.E: Şotron. Unde locuieşti? În apropierea acestui parc?Carol: Nu. E: Unde?Carol: Locuiesc foarte departe. Aici sunt doar î vizită. E: Unde anume locuieşti?Carol: În Reading.E: Unde este Reading?Carol: Pennsylvania. E: Pennsylvnia. (cu o voce săltăreaţă)Câţi ani ai?Carol: Cinci. E: Ai cinci ani. Carol: Poate că trei, cred. Sau patru. E: Trei sau patru. Şi ce-ţi place cel mai mult aici în parc?Carol: Păi, îmi place să vin aici cu bunicul meu şi să mă uit la prietenii lui. E: Ţi-ai dori ca ei să fie aici, acum?Carol: Nu. E: Sunt mulţi copaci?Carol: Copaci şi bănci şi un magazin. E: Vreun om prinprejur?Carol: Atunci?

11

E: Acum. Carol: Acum, da. Îhm. E: Cine sunt aceşti oameni?Carol: Profesionişti. E: Ai doar trei, sau patru, sau cinci ani. De unde ai învăţat aşa un cuvânt mare

“profesionişti”? (Carol zâmbeşte)Carol: Ei bine ştiu care e diferenţa între acum şi atunci. E: Cum te simţi acum, că nu te poţi ridica în picioare?Carol: Nu mi-am dat seama că nu mă pot ridica în picioare. E: Acum ţi-ai dat seama. Carol: Foarte cuidat.E: Este.

Ţi-ar plăcea să-ţi spun un secret?Carol: La nebunie!E: Toţi oamenii de aici au uitat să audă sunetele traficului. (Erickson zâmbeşte) Iar eu nu le-am zis deloc să fie surzi. Şi, dintr-o dată, încep să audă zgomotul traficului. Câţi dintre voi sunt în transă? (Unii oameni îşi ţin ochii închişi) Dacă unii dintre voi privesc în jur, vor observa multă imobilitate.

(Se adresează lui Carol) Închide-ţi ochii. (Carol închide ochii) Doar închide-i. Şi bucură-te să dormi adânc … într-o transă foarte confortabilă, şi (Erickson se adresează celorlalţi) tu la fel, şi tu. Închideţi-vă ochii acum. Acum … şi intraţi într-o transă adâncă pentru că aveţi miliarde de neuroni care vor funcţiona şi veţi învăţa tot ceea ce este de învăţat.

Când predam psihiatrie rezidenţilor din clinică, le dădeam fiecăruia câte o carte, căreia să-i facă rezumatul, acasă. Le spuneam “Intr-o bună zi, de astăzi în trei sau patru luni, voi convoca o întâlnire cu voi toţi. Ar fi bine ca fiecare dintre voi să fi citit cartea până atunci şi să fiţi gata să-mi daţi un rezumat al întregii cărţi! ” Şi ştiau că nu glumesc. Unii dintre rezidenţii mei erau subiecţi hipnotici foarte buni. Cam patru luni mai târziu îi convocam în sala de conferinţe şi el spuneam “Vă aminitiţi … v-am dat fiecăruia câte o carte să-i faceţi rezumatul. A venit vremea să mi-l prezentaţi.”. Cei care nu erau subiecţi hipnotici, erau foarte fericiţi fiindcă ştiau că au citit cartea pe care le-o dădusem. Şi îmi predau, unul câte unul, rezumatul lor. Rezidenţii care erau subiecţi hipnotici foarte buni arătau nefericiţi şi neputincioşi. Când îi chemam, unul câte unul, îmi spuneau “Îmi pare rău, dre. Erickson, am uitat să citesc cartea”. Eu le spuneam “Nu accept scuze. Vi s-a dat o carte şi vi s-a spus ca în trei sau patru luni să aveţi rezumatul terminat. Iar acum îmi spuneţi că nu aţi citit-o. Ştiţi titlul şi autorul?” Îmi spuneau titlul şi autorul şi se scuzau din nou. Eu le spuneam “Scoateţi nişte foi de hârtie şi stilourile şi scrieţi fiecare, ce credeţi voi că a scris autorul în capitolul al treilea; ce credeţi voi că a scris autorul în capitolul al şaptelea şi în al nouălea”. Se uitau la mine nebuneşte şi ziceau “Dar cum o să facem asta?” “Ei bine, ştiţi deja numele şi titlul cărţii. Şi cu asta, basta. staţi jos şi srcieţi despre cele trei capitole pe care vi le-am dat”. Se aşezau şi începeau să scrie “Cred că, în capitolul trei, autorul vorbeşte despre a,b,c,d,e,f,g şi înşirau toate lucrurile”. “În capitolul şapte, autorul vorbeşte despre …” şi le înşirau pe toate. “Şi în capitolul nouă, autorul vorbeşte despre …” şi înşirau lururile. Apoi am scos cărţile, i-am pus să citească capitolul trei şi să se uite în lucrarea lor. Ei mă întrebau “Dar cum de am ştiut?” Citiseră cărţile în transă şi nu-şi mai mainteau asta. Dar făcuseră un rezumat cu mult mai bun decât ceilalţi. Nu-şi amintau să fi citit cartea. Şi după ce li s-a întâmplat asta de vreo două ori, nu le mai era frică să intre în sala de

12

conferinţă şi să prezinte rezumatul cărţii. Ştiau că, cu siguranţă au citit-o. (Erickson râde şi se uită la Carol)

Şi, pe scurt, Carol, aş dori să te trezeşti cu totul. Incetişor, confortabil. Ce zici despre Contele Dracula care atârnă acolo? (Erickson arată către perete) Locuieşte

acolo în timpul zilei. Dar noaptea, învie şi se hrăneşte cu sânge. (Carol zâmbeşte) L-aţi văzut toţi pe Contele Dracula. Vedeţi voi, aşa n-are nevoie de sicriu şi nimeni nu bănuieşte cine e. (carol îşi mişcă braţele.)

(se adresează lui Carol) Ţi-ar plăcea să-ţi ghicesc în palmă?Carol: Da. E: (Erickson se uită în palma întinsă a lui Carol) vezi linia asta – vezi literele “ R, e, a, d, i,

n, g”? Este numele unui parc?Carol: Numele a ce?E: Numele unui parc. Carol: Parc. E: În Pennsylvania. Îl vezi aici pe bunicul tău? Chiar îţi place să mergi în părculeţul din

Reading, Pennsylvania?Cum mă descurc cu cititul în palmă?

Carol: Cum?E: Cum mă descurc cu cititul în palmă?Carol: Destul de bine. (Carol râde şi îşi lasă mâna să cadă)E: Ei, de ce v-am spus despre Contele Dracula? De ce am vorbit despre Contele Dracula?

Contelui Dracula este atras de perioada copilăriei. Siegfried: De ce?E: Atracţie – interes pentru copilărie.Anna: Interes pentru ce?Siegfried: O infuenţă asupra copiilor?E: Nu, un interes.Siegfried: Un interes. E: (se adresează grupului) Aşadar, spun un lucru la care se gândesc copii. Iar cititul îN palmă e tot ceva util. Iar faptul că Contele Dracula este foarte, foarte departe de parcul din Reading, a permis amnezia; i-a îndepărtat atenţia de la acest scaun şi i-a îndreptat-o către parcul din Reading, către copilăria ei, către trecutul ei. Iar eu nu i-am spus să aibă amnezie.

(se adresează lui Carol) Despre ce vorbesc?Carol: Nu am putut foarte bine să vă urmăresc. (râsete)E: Deci, nu a putut foarte bine să mă urmărească. (Râsete) Iar pe voi toţi părinţii şi profesorii v-au învăţat “Uită-te la mine când îţi vorbesc şi uită-te la mine atunci când îmi vorbeşti!” Ea a venit aici şi m-a ascultat, iar eu am actualizat un pattern comportamental, care era foarte vechi.

(se adresează lui Christine) Nu m-a putut urmări nici atunci când vorbeam despre ea. (se adresează lui Carol) Când ai plecat din acel loc în Pennsylvania, unde era şi parcul

Reading?Carol: După liceu. E: Ei bine, cum am ştiut că tu şi cu bunicul tău mergeaţi în parcul din Reading?Carol: (şoptind) V-am spus eu.E: (vorbind în acelaşi timp cu ea) Făcea asta, nu-I aşa? Iar ţie îţi plăcea să te uiţi la prietenii lui. Mai ai vreun secret de care nu vrei să ştiu? (râsete)

13

În terapie, pacientul este de fapt, cel care face terapia, tu doar furnizezi o ambianţă favorabilă. Îi laşi să scoată la suprafaţă lucrurile pe care le-au reprimat şi lucrurile de care, dintr-un motiv sau altul, au uitat.

Nu e ciudat cum sunetele de trafic nu se mai aud, din nou? (Erickson zâmbeşte) Acum le auziţi din nou.

Bine. Noi ne “mişcăm” în trei feluri diferite. Emoţional, intelectual şi ne mişcăm şi motric, dintr-o parte într-alta. Unii se mişcă mai mult decât alţii.

Să vedem disponibilitatea de a te muta dintr-un loc în altul … Un urs polar poate trăi în Arctica, dar nu în Antarctica. Pinguinii pot trăi în Antarctica, dar nu în Arctica. Animalele nu pot trăi oriunde. Ele trăiesc deasupra nivelului mării, sub nivelul mării, în deşert, în pădurea tropicală. Noi putem trăi oriunde. Acest lucru caracterizează animalul uman.

Avem, pe de o parte viaţa noastră afectivă, sau emoţională şi, pe de alta, viaţa noastră cognitivă, sau intelectuală. Şi, chiar de la început suntem învăţaţi să punem accentul pe inteligenţa noastră, ca şi cum acesta ar fi lucrul cel mai important. Dar, lucru cel mai important este persoana, la toate aceste niveluri.

Într-un an, predam hipnoza, la Colegiul Phoenix, pentru dentişti, doctori şi psihologi. Predam seara, de la 19:00 la 20:30, iar oamenii veneau din Yuma, Flagstaff, Mesa şi Phoenix, ca să mă asculte. După prelegere plecau acasă.

În primul semestru, asista la prelegere un psiholog din Flagstaff, pe nume Mary. În prima oră, îndată ce am început prelegerea, a intrat într-o transă adâncă. Am trezit-o şi mi-a spus că nu a studiat niciodată hipnoza, că nu a fost niciodată pe post de subiect hipnotic şi era surprinsă de faptul că a intrat în transă. Avea cam 35 de ani. Era doctorand în psihologie. Am trezit-o şi i-am spus să rămână trează. Am început prelegerea. A intrat imeadiat în transă. o transă profundă. Am trezit-o iarăşi şi i-am spus să rămână trează. Inediat ce am reluat cursul, a intrat într-o transă adâncă. Aşa că am renunţat s-o mai tot trezesc. A fost într-o transă profundă, tot timpul, pe parcursul întregului curs. Pe la mijlocul semestrului m-am gândit s-o folosesc pentru a face o demostraţie, aşa că i-am spus să iasă din transa în care era şi să aducă cu ea nişte amintiri din copilărie. Iar Mary s-a trezit şi a spus că singurele lucruri din copilărie pe care şi le-a putut aminti au fost mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi. Am întrebat-o despre semnificaţia lor, dar nu ştia. Am încercat iar şi iar, dar acestea erau singurele amintiri pe care le avea - mâneci cu fluturaşi şi un pâlc de bambuşi.

În semestrul următor a repetat cursul şi, din nou a intrat în transă profundă, transă în care a rămas de-alungul tuturor orelor de curs. Apoi a repetat cursul pentru a treia oară. Şi m-am gândit “Ei bine, din moment ce nu pot scoate nimic de la ea, voi crea o situaţie în care Mary să ne înveţe o mulţime de lucruri”.

I-am spus lui Mary “Vreau să intri într-o transă profundă, foarte profundă”. Mai întâi le-am explicat faptul că un om trăieşte intelelectual, emoţional şi motric. I-am spus “Intră într-o transă adâncă, foarte profundă şi găseşte o emooţie. O emoţie al cărei înţeles n-ai îndrăznit să-l cunoşti”. I-am spus că va fi o emoţie foarte puternică şi că ea o va scoate la suprafaţă. “Fără nici o înţelegere intelectulă, fără cunoaştere, adu doar emoţia şi nimic altceva”.

Mary s-a trezit, stătea foarte rigid, ţinându-se cu putere de braţele scaunului. Transpira. Trnspiraţia i se prelingea pe faţă şi îi picura pe nas şi pe bărbie. Şi era palidă. Am întrebat-o “Care-i necazul, Mary?” Iar Mary a zis “Sunt îngrozitor de speriată!” dar nu şi-a mişcat decât globii oculari. Nu şi-a mişcat nici o altă parte a corpului, cu excepţia, desigur a organul lui de vorbire. “Sunt groaznic, groaznic de speriată!” Şi era palidă. Am întrebat-o dacă ar putea să mă

14

ia de mână şi a zis “Da”. Am întrebat-o dacă ar vrea să mă ia de mână şi a zis “Nu”. Am întrebat-o de ce. Mi-a zis “Sunt groaznic de speriată!”

I-am invitat pe studenţii din clasă să-i vorbească. Unii dintre ei s-au simţit rău văzând-o pe Mary atât de speriată. Şi Mary chiar era speriată! Studenţii puteau vedea sudoarea curgându-i pe faţă, paloarea şi mişcările limitate pe care le făcea cu globii oculari. Vorbea din colţul gurii. Se ţinea atât de rigid de braţele scaunului! Respira foarte încet si cu multă atenţie.

Iar când toţi studenţii au fost mulţumiţi de faptul că Mary a ieşit din transă cu o emoţie foarte puternică, i-am spus lui Mary “Intră înapoi în transă, foarte adânc şi adu la suprafaţă latura mentală”. Mary s-a trezit, a făcut o grimasă şi mi-a zis “Mă bucur atât de mult că asta s-a întâmplat acum 30 de ani!” Şi desigur, cu toţii vroiam să ştim ce s-a întâmplat acum 30 de ani.

Ea a zis “Locuiam la munte şi de o parte a muntelui era o crevasă, o ravenă adancă, iar mama mă prevenea mereu ‘Nu te apropia de crevasă!’ Într-o dimineaţa am ieşit la joacă şi am uitat de avertismentele maică-mii şi tot hoinărind, m-am trezit lângă crevasa cea adâncă. De-asupra ei era o ţeavă cu diametrul de 36 de centimetri. Am uitat de avertismentele mamei şi m-am gândit ce idee minunată ar fi dacă aş traversa crevasa târându-mă în genunchi pe ţeavă, fără s-o pierd din ochi.

Când am crezut că am ajuns în partea cealaltă, mi-am desprins ochii de la ţeavă şi m-am uitat să văd cât de departe eram de margine. Când am deschis ochii am putut vedea doar cât de adâncă era crevasa. Era îngrozitor de adâncă. Iar eu eram doar la jumătatea ei şi îngheţasem de frică. Am râmas aşa înţepenită vreo jumătate de oră întrebându-mă cum să ies din necaz. Şi, în cele din urmă, mi-am dat seama. Cu grijă, uitându-mă mereu la ţeavă, m-am târât înapoi până ce picioarele mele au atins pământul. Atunci m-am întors, am rupt-o la fugă şi m-am ascuns într-un pâlc de bambuşi; am rămas acolo pentru mult timp”.

I-am zis “cum se termină povestirea, Mary? Mi-a răspuns “Asta e tot. nu mai e nimic”. Eu am zis “Mai e ceva”. Mary a zis “Nu-mi pot mainti”. Eu am zis “Sata viitoare, adu şi partea care lipseşte”.

La următorul curs Mary era toată roşie şi furioasă. Mi-a zis “Mă jenez să vă spun asta. Data trecută, când m-am întors în Flagstaff era trecut de unu noaptea. M-am dus la părinţii mei, am trezit-o pe mama şi i-am spus cum m-am urcat pe ţeava de fier, în ciuda avertismentelor ei şi i-am cerut să-mi da o palmă. Mama a zis ‘N-o să te plesnesc pentru ceva ce-ai făcut acum 30 de ani!”

Şi Mary a zis “Iar când am încercat să dorm m-a durut fundul toată noaptea şi încă mă mai doare. Vroiam atât de mult ca mama să mă plesnească! Mă doare fundul”.

Iar eu I-am zis “Altceva, Mary?” Mary a zis “Nu, doar mă doare fundul”. Eu am zis “Data viitoare, adu şi partea care lipseşte”. Ea a zis “Asta e tot, nimic mai mult”. I-am zis “În regulă”.

Mary a venit la următorul curs şi a zis “Nu mă mai doare fundul şi asta-I tot ce vă pot spune”. I-am zis “Nu, Mary, poţi să ne spui continuarea povestirii”. Mary a zis “Nu-mi maintesc altceva”.

Eu am zis “Eu îţi voi pune o întrebare iar apoi, tu ne vei spune restul povestirii”. Mary a zis “Ce aţi putea să mă întrebaţi?” Eu am zis “E foarte simplu. Ce explicaţie I-ai dat mamei tale pentru faptul că ai întârziat la masă?” Mary a zis”Ah, asta! Am intârziat la masa de prânz şi i-am spus mamei că m-a prins o bandă de tâlhari şi că m-a închis într-o peşteră mare, care avea o uşă groasă de lemn. Şi că mi-a luat ore întregi ca să dobor uşa cu mâinile mele. Şi cum ştiam că nu era nici un pic de sânge pe mâinile mele, mi le-am ascuns sub masă, sperând că mama va crede

15

baliverna. Vroiam cu disperare s-o creadă. Însă ea părea doar uşor amuzată de ideea că o bandă de tâlhari m-au închis intr-o peşteră”.

Eu am zis “Altceva?” Mary a zis “Nu, asta-I tot.” Eu am zis “Zis “Bine, data viitoare adu şi partea care lipseşte”. Mary a zis “Nu mai e nimic.” Eu am zis “Ah, ba da, mai e”.

Mary a venit la următorul curs şi a zis “M-am gândit şi m-am tot gândit, şi nu mai e nimic de spus”. Eu am zis “Ei bine, va trebui să-ţi mai pun o întrebare”. Am zis “Spune-mi Mary, atunci când te-ai întors acasă, ai intrat pe uşa din faţă, sau pe cea din spate?” Mary a roşit şi a spus “M-am furişat pe uşa din dos şi mă simţeam foarte vinovată”. Apoi şi-a îndreptat spatele şi a zis “EI, dar mai ştiu ceva! La puţin timp după întâmplarea cu crevasa, mama a făcut un infarct şi a fost dusă la spital. În jurul patului de spital era pus un paravan de bambus. Stăteam lângă patul ei uitându-mă la ea şi ştiam că mama făcuse un infarct pentru că eu incercasem să traversez crevasa. Eram vinovată fiindcă o omorâsem pe mama. M-am simţit îngrozitor, îngrozitor de vinovată. Mă întreb dacă nu din cauza asta îmi dau doctoratul în psihologie – ca un fel de căutare disperată a acestor amintiri, adânc reprimate”.

I-am zis “Mai e ceva, Mary?” şi Mary a zis “Nu”. La următorul curs a zis “Dre. Erickson, ar mai fi ceva. Când m-am întors în Flagstaff mă

simţeam atât de vinovată de infarctul mamei, încât a trebuit s-o trezesc şi să-i spun despre acest sentiment de vinovăţie, de care uitasem cu totul – despre crevasă şi despre ţeava de fier şi despre când s-a întors înapoi de la spital. Era ora unu dimineaţa, iar eu am traversat oraşul, am trezit-o pe mama şi i-am spus totul. Mama a zis “Îţi mainteşti, Mry, când erai mică îţi făceam mereu instantanee. Haide să mergem în pod şi să scoatem cutia aia mare în care ţin pozele, mereu cu gândul că o să le pun în ordine în album “.

S-au dus în pod şi iată o poză cu micuţa Mary, purtând mâneci cu fluturaşi şi stând în picioare lângă acel pâlc de bambuşi. (Erickson îi arată poza lui Carol, care o dă mai departe persoanei din stânga ei)

Atunci când pacienţii au amintiri adânc reprimate, asta nu înseamnă că nu le au. Iar, câteodată cel mai bun mod de a dezgoropa aele amintiri reprimate, acele amintiri groaznice, este să scoţi la suprafaţă emoţia, sau partea intelectulă, sau pe cea motrică. Asta fiindcă doar emoţiile nu te lămuresc. Iar partea intelectuală, singură, e ca şi cum ai citi o carte de poveşti.

Aşadar, Mary mi-a dat mie acea poză. Şi mi-a zis “M-am înscris la psihologie într-un efort de a redescoperi acea amintire. Sunt o femeie căsătorită. Am un soţ fericit, un cămin fericit, copii fericiţi. Nu vreau nici un doctorat.” Timp de 30 de ani, până la vârsta de aproape 37 de ani, a fost stăpânită de această emoţie puternic reprimată.

Iar când faceţi psihoterapie, nu încercaţi să scoateţi totul la suprafaţă deodată. Când e vorba despre o reprimare profundă, scoateţi întâi lucrul care dă siguranţă.

Acum, soţia unui dentist m-a rugat s-o pun în transă pentru a regresa la vârsta primei

copilării. Am rugat-o “Sugeraţi-mi ce an şi ce eveniment”. Ea a zis “Să zicem petrecerea de când am împlinit trei ani”.

Am făcut-o să regreseze în timp până ce mi-a spus că are trei ani. Era la petrecere şi am întrebat-o cum era petrecerea şi ce făcea ea. Mi-a povestit despre tort şi despre micuţii ei prieteni şi mi-a spus că purta o rochie cu broderie aplicată şi îşi călărea căluţul, în curtea din spatele casei.

Când s-a trezit din transă şi a ascultat caseta pe care o înregistrasem, a râs şi a zis “Asta nu e o amintire adevărată. Nici un copil de trei ani nu ştie cuvintele ‘broderie aplicată’, iar eu cu

16

siguranţă nu-le ştiam. Cât despre călăritul calului în curtea din spate – curtea noastră era atât de mică încât nu puteai aduce un cal în ea. Asta e imaginaţie pură”.

Cam o lună mai târziu, îşi vizita mama şi aceasta i-a spus “Bineînţeles că ştiai cuvintele ‘broderie aplicată’, când aveai trei ani. Eu îţi făceam toate rochiile şi pe fiecare din ele aplicam câte o broderie. Hai să mergem în pod. La fiecare aniversare ţi-am făcut poze, ai o grămadă de poze”.

În cele din urmă au gâsit poza de când a împlinit trei ani şi în care purta o rochiţă cu broderie aplicată şi îşi călărea căluţul în curtea din spate. Soţia dentistului a făcut copii după acele instantanee şi mi le-a dat mie. (Erickson le arată grupului) Aici e rochiţa ei cu broderie aplicată şi aici e căluţul ei. Ca adulţi, amândoi am auzit cuvântul ‘căluţ’ şi am crezut că vroia să zică, de fapt ‘cal’. Dar era vorba despre o tricicletă care arăta ca un cal. (Erickson râde), iar ea îşi călărea căluţul în curtea din spate. (Erickson râde) Şi, în ciuda convingerilor ei de adult, un copil de trei ani cunoaşte cuvintele ‘broderie aplicată’. Aceasta este dovada acestui lucru.

Atunci când unul din pacienţi vă vorbeşte în limbajul lui, nu încercaţi să traduceţi asta în limbajul vostru. Mintea ei de trei ani şi-a adus mainte de un ‘căluţ’, iar noi adulţii, am tradus asta prin ‘cal’. Aşadar, vă avertizez pe toţi, niciodată când ascultaţi un pacient să nu credeţi că-l înţelegeţi! Asta fiindcă îl ascultaţi cu urechile voastre şi gândiţi cu propriul vostru vocabular. Vocabularul pacientului este ceva total diferit. Pentru un copil de trei ani un ‘căluţ’ este un ‘căluţ’. Iar pentru un om de 60 de ani un ‘căluţ’ este un ‘cal’.

Cât e ceasul, vă rog?Stu: 14:05. (Stu este un psihanalist din Arizona)E: Acum, o să vă povestesc un caz. Cred că o să vă povestesc două. Primul avă demonstra cât de lipsit de importanţă este terapeutul.

Într-o miercuri după-maiază, un tânăr din Wisconsin a intrat în cabinetul meu. A zis “Am un cabinet de avocatura în Wisconsin. Mie şi soţiei mele nu ne place vremea din Wisconsin. Eu şi soţia mea dorim să ne mutăm în Arizona şi să ne întemeiem o familie aici, aşa că am dat examenul de intrare în baroul din Arizona. L-am dat de cinci ori şi l-am picat de tot atâtea ori. Cabinetul meu din Wisconsin merge forte bine, dar, am picat de cinci ori examenul de intrare în baroul din Arizona. Iar mâine trebuie să merg în Tucson ca să-mi dau examenul din nou”. Aşadar, venise miercuri după-maiază pentru ca, a doua zi dimineaţa, să plece în Tucson, unde picase de cinci ori examenul de intrare în barou. “Totuşi, spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi în Arizona şi să vă întemeiaţi o fmailie”. El a zis “Aşa e”. Eu am zis “Ei bine, eu nu ştiu nimic despre legile din Arizona; eu sunt psihiiatru şi nu ştiu nimic despre legislaţie. Dar ştiu cum se dau examenele de intrare în barou. Ştiu că avocaţii care caută să obţină drept de practică, se adună într-o anumită clădire din Tucson. Este un examen scris. Întrebările de examne sunt multiplicate şi o să găseşti o mulţime de foi şi de caiete albastre. Fiecare aplicant ia foile cu întrebări şi caietele albastre, îşi găseşte un scaun confortabil, se aşează şi scrie toată ziua, de la 9:00 dimineaţa până la cinci seara. Şi vineri, la fel, începe la 9:00 şi termină la 17:00. Sâmbătă, primeşte un nou set de întrebări şi răspunde la ele până la ora 17:00. Cu asta, examenu s-a teerminat. În fiecare zi câte un examen scris şi câte un set diferit de întrebări”.

L-am pus într-o transă profundă şi i-am spus “Mâine dimineaţă trebuie să mergi în Tucson; spui că tu şi soţia ta vreţi să vă mutaţi în Arizona, că vă place aici şi că nu vă place Wisconsin. De aceea, mâine vei merge cu maşina în Tucson; până acolo ai mai mnult de 240 de kilometri. Vei pleca dimineaţa devreme şi, pe când conduci, vei privi peisajul de pe partea stângă

17

şi dreaptă a autostrăzii. Şi îţi va plăcea peisajul din Arizona. (cu noile drumuri poţi conduce astăzi cu până la 245 kilometri pe oră.) Îţi va plăcea peisajul, în lumina dimineţii. Când vei ajunge în Tucson, vei găsi o parcare, îţi vei parca maşina, absent, şi, uitându-te în jur vei vedea o clădire. Te vei întreba ce este clădirea aceea, totuşi, vei intra în ea. Vei vedea mulţi oameni, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Nu te vor interesa. Vei vedea o mulţime de foi de hârtie cu întrebări, vei lua o foaie din grămadă şi un caiet albastru. Vei găsi un scaun sau o canapea confortabilă. Vei citi toate întrebările şi nu vei înţelege nimic. Apoi, vei citi prima întrebare pentru a doua oară şi ţi se va părea că înţelegi ceva. Şi aşa, o picătură de informaţie se va scurge din stiloul tău pe caietul albastru. Şi înainte ca această picătură să se usuce, va veni încă una şi-ncă una. După vreme picăturile se vor usca, iar tu vei citi a doua întrbare. Şi, din nou, ţi se va părea că înţelegi ceva, iar o picătură va curge din stiloul tău pe foaia de hârtie, urmată de încă una şi-ncă una. Şi, în cele din urmă acea picătură se va usca. Tu vei trece la următoarea întrebare; şi tot aşa, la toate întrebările. Iar în acea seară te vei plimba prin Tucson şi vei admira peisajul. Ţi se va face poftă de mâncare şi vei lua o cină nemaipomenită. Înainte de a te duce la culcare, vei face o plimbare. te vei bucura de cerul albastru al Arizonei. Vei emrge la culcare şi vei dormi buştean. Te vei trezi odihnit şi vei lua un mic dejun gustos. Te vei întoarce în acea cădire şi vei repeta ceea ce ai făcut ieri, vei repeta ziua de joi. Iar vineri seara te vei plimbă prin Tucson, admirând peisajul, îţi vei face poftă de mâncare şi vei lua o cină nemaipomenită. Şi, din nou, vei ieşi la plimbare şi vei admira cerul albastru şi muţii ce înconjoară oraşul, vei merge la culcare şi vei dormi buştean. Vei face aceleaşi lucruri sâmbătă”.

Cam un an mai târziu, o femeie însărcinată în ultimile zile, a intrat în cabientul meu. mi-a spus cum o cheamă şi am recunoscut numele avocatului. Mi-a zis “Mă duc la spital să nasc. După ceea ce aţi făcut pentru soţul meu, aş vrea să mă ajutaţi să nasc în transă hipnotică. Subtil, i-am sugerat importanţa unei perioade de timp mai mare pentru acest lucru.I-am spus să intre în transă. A intrat în transă şi i-am zis “Mergi la spital, cooperează în toate felurile, cu excepţia faptului că le vei spune că nu doreşti să ţi se dea medicamente sau să ţi se facă anestezie. Vrei doar să intri în sala de naşteri şi să naşti. Iar când vei fi pe masa de naşteri, gândeşte-ţe la copil. Va fi băiat sau fată? Cât va cântări? Cât de lung va fi? Ce culoare va avea părul lui, sau va fi chel? Şi ce culoare vor avea ochii lui? Şi, chiar îi vei da numele pe care l-aţi ales tu şi soţul tău? Şi, în timp ce stai întinsă, aşteptându-ţi copilul, bucură-te de toate aceste gânduri fericite. Şi aşteaptă cu răbdare şi cu bucurie să-i auzi primul ţipăt. Gândeşte-te la toată fericirea pe care ţi-o aduce faptul de a avea un copil. Şi gândeşte-te la cât de fericit va fi soţul tău şi la cât de plăcut este să locuieşti în Arizona”. Pe când se gândea cu plăcere la toate aceste lucruri, obstetricianul îi zice “D-nă X, iată-l!” şi a ridicat în braţe un băieţel.

Doi ani mai târziu a intrat din nou în cabinet şi mi-a zis “Îmi maintesc că mi-aţi spus că e nevoie de mai mult timp. Intru în spital abia peste trei zile. Aş mai dori o transă hipnotică pentru a naşte.”

Eu am zis “În regulă, închide ochii. Intră într-o transă foarte profundă şi repetă ceea ce ai făcut prima oară”. Am trezit-o şi a plecat. Data trecută când venise la mine, mi-a spus despre cum soţul ei se întorsese acasă cu maşina, în acea sâmbătă seară, ca să poată vedea peisajul Arizonei dintr-un alt unghi de privire. Intr-un fel îl văzuse pe drum, la sosire şi altfel îl vedea la întoarcere. (Erickson râde)

18

Siegfried: Vă rog să repetaţi ultima frază, n-am înţeles-o. E: După ce soţul ei şi-a dat examenul de intrare în barou, s-a întors acasă în acea seară, ca să poată admira peisajul Arizonei dintr-un unghi de privire opus: în lumina amurgului.

Iar el n-a considerat că era necesar să-mi spună că a luat examenul. Fiindcă atitudinea mea faţă de pacienţi este următoarea: îţi vei îndeplini scopul, obiectivul. Iar eu sunt foarte convins de asta. arăt încrezător. Mă comport încrezător. Vorbesc sigur de mine, iar pacienţii mei înclină să mă creadă.

Prea mulţi terapeuţi spun “Sper să vă pot ajuta”, exprimând astfel o îndoială. Eu n-am exprimat nici un fel de îndoială atunci când i-am spus ei să intre în transă. N-am avut nici o îndoială în ceea ce-o priveşe pe ea. (Erickson arată către Carol). Şi nici despre cele două de-acolo. (Erickson arată către două femei care stau pe canapea.) Am fost sigur de mine în totalitate.

(Erickson se uită către podea) Acum, după primul copil, avocatul a venit la mine şi a zis “Aţi făcut un lucru forte frumos pentru soţia mea. Ne-a făcut amândurora o adevărată plăcere, naşterea copilului. Dar mă nelinişteşte altceva. Când bunicul meu, din partea tatălui a împlinit vârsta mea, a început să aibă probleme cu spatele, probleme care l-au hărţuit toată viaţa. Suferea de o durere de spate cronică. Fratele lui a avut exact aceeaşi problemă cu spatele, toată viaţa începând cam de pe când avea vârsta mea. Îl împiedica să muncească. Fratele meu cel mare, când a ajuns la vârsta mea, a început să aibă aceeaşi durere cronică. Iar acum, încep s-o am şi eu”.

I-am spus “e-n regulă, o să am eu grijă de asta. Intră într-o trnsă profundă”. Când a fost în transă profundă, i-am spus: “Dacă durerea ta de spate are o bază organică, sau dacă ai probleme cu coloana vertebrală, nimic din ceea ce-ţi voi spune nu te va ajuta. Dar, dacă este vorba despre un pattern psihologic, psihosomatic, pe care l-ai învăţat de la bunicul tău, de la fratele lui, de la tatăl tău, de la fratele tău, atunci să ştii ca nu ai nevoie de această durere de spate. Este vorba doar despre un pattern comportamental psihosomatic”.

Nouă ani mia târziu s-a întors la mine şi mi-a zis “Vă amintiţi durerea de spate de care m-aţi tratat? Nu am mai suferit din cauza spatelui de atunci şi până acum câteva săptămâni, când spatele meu a început să fie mai sensibil. M-am tot temut de acele dureri de spate ale bunicului meu, ale fratelui lui, ale tatălui emu şi ale fratelui meu, iar acum spatele meu e ceva mai sensibil”. Eu am zis “Nouă ani înseamnă mult timp. Eu nu-ţi pot face o radiografie şi nici un consultaţie aşa cum aş vrea. Te voi trimite la un prieten de-al meu, iar el îmi va comunica disgnosticul şi recomandara sa. Prietenul meu, Frank i-a zis bărbatului “Sunteţi avocat, practicaţi dreptul. Staţi la birou toată ziua. Nu faceţi suficientă mişcare. Iată câtevae xerciţii fizice pe care să le faceţi în fiecare dinimeaţă, pentru sănătatea dvs. Faceţi-le şi nu veţi mai avea probleme cu spatele”. A venit la mine şi mi-a povestit ceea ce i-a spus Frank. L-am pus în transă şi i-am zis “Şi de-acum îţi vei face exerciţiile şi vei trăi o viaţă echilibrată, de activitate şi inactivitate”. După un an mi-a telefonat şi mi-a spus “Ştiţi, mă simt mult mai tânăr şi sănătos decat acum un an. Exerciţiile acelea m-au făcut să mă simt mai tânăr şi mi-au luat durerea de spate”.

Dar acum, ar trebui să cunoaşteţi un lucru. O secretară, care era un subiect hipnotic foarte bun, mi-a telefonat odată şi mi-a zis “Câteodată, când îmi vine menstruaţia am dureri foarte mari. Tocmai ce mi-a venit menstruaţia şi simt crampe puternice undeva în partea dreaptă a abdomenului inferior. Vreţi să-mi induceţi o anestezie pentru crampe menstruale?”

Am pus-o în transă chiar atunci, la telefon. I-am spus “Tocmai ce mi-ai povestit, în stare trează, despre despre crampele menstruale de care vrei să scapi. Aşadar, ascultă bine, menstruaţia

19

nu-ţi va mai cauza nici o durere. Nu vei mai avea crampe menstruale”. Şi am accentuat cuvintele ‘crampe menstruale’, ‘durere menstruală’. “Scum, trezeşte-te!” s-a trezit şi a zis “Vă mulţumesc, durerea a dispărut”. Eu am zis “Bine”. Vreo 20 de minute mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Efectul anesteziei a trecut. Mi-au revenit crampele menstruale”. Eu am zis “Intră în transă şi ascultă cu atenţie. Vreau să dezvolţi o anestezie hipnotică pentru crampe menstruale, pentru dureri menstruale de orice fel. Acum, treeşte-te fără să simţi nici o durere”. S-a trezit şi a zis “De data asta mi-aţi făcut o anestezie bună. Vă mulţumesc foarte mult”.

O oră mai târziu m-a sunat şi mi-a zis “Mi-au revenit durerile menstruale”. Eu am zis “Corpul tău este mai înţelept decât tine. Nu ai crampe menstruale. Orice doctor ştie că o apendicită acută poate da dureri asemănătoare crampelor menstruale. Ţi-am indus o anestezie hipnotică pentru crampe menstruale şi nu am făcut referire la apendicele tău. Sună-l pe chirurgul tău”. Exact asta a făcut. El a internat-o nî spital şi a operat-o de apendicită acută, în dimineaţa următoare.

Corpul vostru ştie mai multe despre voi decât ştiţi voi. Deci, atunci când faceţi terapie cu un pacient, trebuie să ştiţi exact despre ce vorbiţi. Nu daţi instrucţiuni generale. Atunci când tratez o durere de cap, aş putea da următarea sugestie “Pentru o durere de cap inofensivă”. Iar dacă durerea provine de la o tumoare pe cap, anestezia nu va da rezultate. Când e vorba de o durere de apendicită, faceţi o anestezie hipnotică şi durerea va dispărea, dar diagnosticul real poate fi crampe menstruale sau altceva. Aşadar, atunci când trataţi o boală organică, trebuie să ştiţi exact despre ce vorbiţi.

Acum, întorcându-ne la avocat, tot ce-am făcut pentru el a fost să-l fac să se gândească la Arizona ca la un loc plăcut şi la examenul de intrare in barou, ca la ceva absolut lipsit de importanţă; aşa că n-a avut nici o fircă, nici o anxietate. Trebuia doar să scrie câte o picătură de informaţie pe rând. Oricine poate face asta. Am tratat destul de mulţi avocaţi în felul acesta – şi medici, la fel. Le-am dat sentimentul de pace interioară, de siguranţă şi încredere în sine.

O femeie a picat examenul de doctorat, de mai multe ori. Comisia o cunoştea şi ştia că poate lua examenul şi, totuşi, de fiecare dată ea intra în panică şi nu-şi mai amintea nimic. Aşadar, am adus-o la un seminar în care le vorbeam studenţilor despre avocat şi ea a intrat în transă, în timp ce eu povesteam. După ce am terminat de relatat cazul, s-a trezit. I-am dat drumul să plece şi s-a întors în statul în care locuia. O lună mai târziu mi-a scris “Mi-am trecut cu brio examenul de doctorat. Ce mi-aţi făcut?” (Erickson râde) Nu iam făcut nimic, doar că i-am povestit despre acel avocat.

Cu toţii ascultaţi ceea ce spun. Cu toţii înţelegeţi ceea ce vă spun, prin prisma propriului cadru de înţelegere. Atunci când vorbesc despre cât de mult le place avocaţilor peisajul minunat din Arizona, (către Christine) tu te vei gândi la peisajul “wunderbar”1 al Germaniei, dar astea sunt două lucruri diferite.

Cum obţineţi informaţie de la pacienţi? Făcând conversaţie cu ei. Începi să vorbeşti despre colegiul la care ai fost. Eu am urmat Universitatea din Wisconsin. Iar voi toţi începeţi să vă gândiţi la universitatea voastră. Dacă eu vorbsc despre Mississippi, prietena noastră nemţoaică se va gandi la Rhine.

Întotdeauna traducem limbajul celuilalt în propriul nostru limbaj. În 1972, o femeie de 35 de ani, măritată, foarte drăguţă, mi-a sunat la uşă. Primul lucru pe

care mi l-a spus când a intrat în casă a fost “Dre. Erickson, am o fobie de avioane. Iar în dimineaţa asta şeful mi-a zis ‘Joi, zbori cu avionul în Dallas, Texas, iar sâmbătă te întorci înapoi.

1 wunderbar (ge.)=minunat

20

Ori te duci şi te întorci cu avionul, ori îţi pierzi slujba’. Dre. Erickson eu sunt programator; am făcut programe pentru calculatoare, pe tot teritoriul Statelor Unite. În 1962, acum 10 ani, avionul cu care zburam s-a prăbuşit. Avionul n-a păţit mai nimic şi nici un pasager n-a fost rănit. Cinci ani de-atunci am tot zburat cu avioane, de la Phoenix la Boston, New York, New Orleans, Dallas. De fiecare dată când eram în avion, în zbor, mi se făcea frică din ce în ce mai tare. În cele din urmă, frica devenea atât de puternică încât tremuram vizibil din tot corpul (Erickson demonstrează) şi îmi ţineam ochii închişi. Nu-l auzeam pe soţul meu vorbindu-mi, iar frica mea era atât de puternică încât, până când ajungeam la destinaţie, rochia mea era udă de transpiraţie. Era atât de rău încât trebuia să dorm timp de 8 ore înainte de a mă apuca de muncă. Aşa că am început să merg cu trenul, autobuzul şi maşina. Fobia mea e atât de ciudată! N-am nimic dacă mă urc în avion şi merg prin el. N-am nimic dacă avionul rulează pe sol până la pista de decolare. Dar, dim momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremut şi mi-e foarte frică. Când avionul aterizează, din momentul în care atinge pământul, încep să mă simt bine. Deci, pot să merg prin avion de la aeroport şi până la pista de decolare, sau de la pistă la aeroport.

Aşadar, am început să folosesc maşini, autobuze şi trenuri. Până la urmă, şeful meu s-a săturat ca eu să-mi tot folosesc timpul de concediu de odihnă, de concediu medical şi zilele de învoire, ca să călătoresc cu autobuzul, cu maşina sau cu trenul. În dimineaţa asta mi-a zis ‘Zbori până la Dallas sau îţi pierzi slujba’. Nu vreau să îmi pierd slujba. Îmi place”. Eu I-am zis “Ei bine, cum vrei să-ţi tratez fobia?” Ea a zis “Prin hipnoză. Eu am zis “Nu ştiu dacă eşti un subiect hipnotic bun”. Mi-a zis “În colegiu, am fost”. Eu am zis “Asta a fost cu mult timp în urmă. Acum, cât de bună eşti?” Ea a zis “Extraordinar de bună”. “Va trebui să te testez”, am zis.

Era un subiect hipnotic bun. Am trezit-o şi I-am zis “Eşti un subiect hipnotic bun. Eu nu ştiu cum te comporţi in avion aşa că vreau să te pun în transă şi să te văd cum reacţionezi când eşti într-un aivon cu reacţie, la 10.000 metri înălţime”. Deci a intrat în transă şi şi-a imaginat situaţia de a fi într-un avion la 10.000 metri înălţime. Era îngrozitor s-o vezi cum se leagănă dintr-o parte în alta şi tremură din tot corpul. Apoi am văzut-o reacţionând atunci când avionul ateriza.

Am zis “Înainte de a te ajuta vreau să înţelegi bine un lucru. Eşti o femeie frumuşică, la vreo 35 de ani. Eu, sunt bărbat. Şi din moment ce sunt în scaun cu rotile, tu nu ştii cât de mare este handicapul meu. Acum, vreau să-mi promiţi că vei face orice îţi cer, bun sau rău. Nu uita că eşti o femeie atractivă, iar eu sunt un bărbat al cărui hadicap tu nu-l cunoşti. Vreau o promisiune absolută de a face tot şi orice îţi sugerez, bun sau rău”. A meditat la asta vreme de vreo cinci minute şi apoi a zis “Nimic din ceea ce mi-aţi cere sau mi-aţi face, nu poate fi mai râu decat frica mea de avion”. Eu am zis “Acum că mi-ai promis, o să te pun în transă şi-ţi voi cere o promisiune similară”. În transă, a fost de acord imediat. Am trezit-o şi i-am spus “Mi-ai promis atât în stare de veghe cât şi în transă”.

I-am zis “Te pot trata de fobia de avion intră întră în transă şi halucinează că eşti la 10.000 de metri în aer, călătorind cu o viteză de 1.000 km pe oră – viteză la sol”. Umerii îi tremurau de frică şi stătea aplecată, cu fruntea pe genunchi. Eu am zis “Iar acum, vreau să faci avionul să coboare, şi în momentul în care atinge pământul, toate fricile şi fobiile tale şi toţi diavolii care te torturează vor fi părăsit corpul tău şi vor intra în scaunul pe care stai”. Aşadar, a făcut ce i-am cerut, s-a trezit şi a sărit dintr-o dată de pe scaun, ţipând şi repezindu-se în cealaltă parte a camerei. “Sunt acolo! Sunt acolo!” (Erickson arată către scaunul verde)Am chemat-o în cameră pe d-na Erickson şi i-am spus “Betty, stai pe scaunul acela”. (Erickson arată către scaun) Pacienta a zis “D-nă Erickson, vă rog, nu staţi în scaunul acela”. D-a Erickson

21

continua să se îndrepte către scaun, dar pacienta s-a repezit la ea şi a împiedicat-o fizic pe Betty, să se aşeze pe scaun. Aşa că eu i-am spus soţiei să plece şi întorcându-mă către pacientă, am zis “Terapia ta s-a terminat. Îţi urez un zbor plăcut Phoenix – Dallas şi înapoi şi să mă suni din aeroport să-mi spui cât de mult ţi-au plăcut zborurile”. După ce a plecat, am pus-o pe fiica mea să facă o poză supraexpusă a acelui scaun (Erickson arată către scaun), una subesxpusă şi una cu expunere normală. Le-am pus în trei plicuri separate. Pe poza supraexpusă am sris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fobiilor, fricilor, anxietăţilor tale şi a diavolilor care te torturau. Fie ca ei să se cufunde în întunericul etern!” Pe poza subexpusă am scris “Locul de odihnă veşnică a turor fricilor tale. Fie ca ele să se risipească în spaţiu!” Iar poza normal expusă am scris “Locul de odihnă veşnică a tuturor fricilor, fobiilor şi anxietăţilor tale”. I-am trimis plicurile prin poştă. Le-a primit miercuri dimineaţă. Sâmbătă am primit un telefon entuziast din aeroport “ A fost magnific! A fost absolu minunat, cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea “. Eu am zis “Ai dori să povesteşti cazul tău la patru studenţi de-ai mei, pe care îi pregătesc pentru examenul de doctorat?” Ea a zis “Da”. I-am spus să sosească la ora 8:00.

La ora 8:00 ea şi soţul ei au intrat în casă. A ocolit scaunul cu pricina şi s-a aşezat în locul cel mai îndepărtat de el. Studenţii au venit cinci minute mai târziu, iar unul dintre ei tocmai se aşeza pe scaunul respectiv. Pacienta mea a zis “Vă rog, vă rog, nu staţi pe scaunul acela!”Studentul a zis “M-am mai aşezat aici. E un scaun confortabil şi o să mă mai aşez”. Pacienta meaa zis “Vă rog, vă rog, nu!” Studentul a zis “Ei bine, am mai stat pe podea şi o să stau din nou, dacă astă vă mulţumeşte”. Pacienta I-a zis “Vă mulţumesc foarte mult”. Şi le-a spus studenţilor povestea sa, inclusiv despre pozele pe care i le trimisesem. Ea a a zis “Am luat pozele cu mine, aşa cum porţi un talisman, ceva care să-ţi paorte noroc, un picior de iepure, o iconiţă cu Sfântul Cristopher. Prima escală a fost în El Paso. Stăteam confortabil şi mă întrebam când va începe turbulenţa de aer. S-a făcut o escală de 20 minute în El Paso. M-am debarcat, am mers într-un loc liniştit din aeroport, am intrat într-o transă şi mi-am zis “Drul Erickson ţi-a zis să te bucuri. Deci, fă ceea ce ţi-a spus drul Erickson!”. M-am intors în avion şi restul drumului, de la El Paso la Dallas a fost minunat. La întoarcere, când veneam din Dallas, mă uitam prin hublou şi tot ce puteam vedea jos era o mare de nori, cu găuri ici-colo. Prin acele găuri, dedesubt, undeva foarte departe puteam privi pământul. A fost o călătorie fantastic de frumoasă”. Eu am zis “Acum, aş vrea să intri în transă, aici şi acum”. Aşa a făcut. Eu am zis “În aceasta transă vreau să mergi în aeroportul din Phoenix, să cumperi un bilet către San Francisco şi să te bucuri de peisajul pe care-l vei pe tot timpul călătoriei. Mai ales peisajul montan. Când ajungi în San Francisco, debarcă, închiriază o maşină şi du-te pe podul Golden Gate. Parchează maşina, mergi pe picioare până la mijlocul podului şi priveşte în jos. Eu o să-ţi spus acum, câte ceva despre istoria podului. Pilonii podului au o înălţime de 220 metri. Când au terminat podul, unul dintre muncitorii care l-au vopsit avea o plasă de peşte la capătul unei prăjini şi a prins cu ea pescăruşi, cărora le-a vopsit capul cu roşu. Într-o zi, un reporter cu iniţiativă publicat în ziar un articol despre apariţia unei noi specii de pescăruşi: pescăruşii cu capul roşu. Numele muncitorului era Jake. Acesta este un fapt real. Vei privi de pe pod valurile, spuma de pe valuri şi vei privi pescăruşii. Apoi va coborâ ceaţa şi nu vei mai putea vedea nimic. Aşa că te vei întoarce la maşină, vei conduce înapoi la aeroport, vei reveni în Phoenix şi de la aeroport vei veni direct aici”. Foarte repede s-a trezit din transă şi le-a spus studenţilor “Trebuie să povestesc despre călătoria la San Francisco şi despre nesuferitul de Jake”. Soţul ei a zis “Ştiam eu că n-o să-i placă asta”.

22

Era o ecologistă înrăită. (Erickson râde) Când a terminat povestea a spus “Şi de la aeroport am venit direct aici. Doamne Dumnezeule, am făcut toate astea în transă! N-am fost cu adevărat la San Francisco. Eram în transă iar eu am crezut că am fost acolo”.

Atunci eu i-am pus o întrebare importantă “Ce altă problemă ai mai depăşit în călătoria către Dallas?” Ea a zis “nici o altă problemă, doar fobia de avion”. Eu am zis “Ba da, ai mai avut o problemă, una foarte supărătoare. Nu ştiu de cât timp ai avut-o. acum, ai depăşit-o. Dar spune-le studenţilor ce anume era”. Ea a spus cu sinceritate “N-am avut o altă problemă. Nu am o altă problemă”. Eu am zis “Acum, ştiu că nu mai e nici o altă problemă, dar, care a fost cealaltă problemă, pe care ai rezolvat-o în Dallas?” Ea a zis “Va trebui să-mi spuneţi dvs.” Eu am zis “Nu. Eu îţi voi pune o singură întrebare, iar tu vei şti despre ce problemă este vorba”.

Acum, vă întreb pe voi. Care era problema ei? (pauză) Şi vă spun dinainte că avea trei probleme mari şi foarte serioase. Care erau? (pauză)

Să vă dau o mână de ajutor. Ea nu aveaa o fobie de avion. (Erickson râde) Doar credea asta. V-am spus toate cuvintele importante pe care ea le-a rostit. (pauză)

Şi pe ceilalţi studenţi i-am lăsat să se găndească la asta o vreme. Nu şi-au putut da seama care erau problemele. Câţiva dintre ei au făcut nişte presupuneri destul de bune referitoare la una din probleme. (pauză)

Haideţi! Pe rând, nu toţi deodată! (Erickson râde)Sande: Îi era frică de bărbaţi. E: Vorbeşte în numele tău, John.Anna: Avea probleme cu şeful la serviciu?E: (dă din cap că nu)Siegfried: Eu cred că îi era frică de a avea prea mult succes. E: (dă din cap că nu) I-am spus “Ai mai avut o problemă pe care ai corectat-o. Acum, care era? O să-ţi pun o întrebare simplă: care a fost primul lucru pe care l-ai făcut în Dallas?”Ea a zis “Ah, aia?! M-am dus acolo unde trebui a să ajung, o clădire de 40 etaje şi am luat liftul pentru a urca până la ultimul etaj”. Am zis “Cum obişnuiai până atunci să iei liftul?” Ea a zis “Îl luam de la etajul unu până la etajul doi. Mă dădeam jos, luam alt lift de la etajul doi la etajul trei. Coboram, aşteptam un alt lift şi urcam la etajul cinci. Şi tot aşa, de fiecare dată urcând doar câte un etaj. M-am obişnuit atât de mult cu asta încât nu mi se mai părea o problemă”. Anna: Frică de înălţime?E: (dă din cap că nu) Ea a zis “Mă pot îmbarca în avion. Mă simt confortabil în el până când ajunge la pista de decolare. În momentul în care avionul se desprinde de sol încep să tremur fobic”. Îi era frică de spaţii închise, unde nu există nici un mijloc de sprijin vizibil. Un avion este un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil; un lift, la fel.

Eu i-am zis “care era cealaltă problemă?” Ea a zis “Nu ştiu de nici o altă problemă. Dacă ziceţi dvs, înseamnă că trebuie să mai fi avut o altă problemă”. Eu I-am zis “Ai avut, într-adevăr o altă problemă. Acum e corectată. Când nu zburai erai într-o maşină, autobuze sau trenuri. Nu întâmpinai nici o problemă în tren. Dar, dacă erai într-o maşină sau într-un autobuz, ce se întâmpla atunci când treceai peste un pod suspendat, unul lung?” Ea a zis “Ah, asta. Mă întindeam pe podea, ţineam ochii închişi şi tremuram. Trebuia să întreb pe cineva ‘Am trecut de pod?’ “ Studenţii mei şi-au dat seama că eu ştiusem despre asta fiindcă o pusesem să facă acea călătorie hipnotică în San Francisco şi să meargă pe un pod. Iar acum, practic, pacienta mea trăieşte la bordul avioanelor. S-a dus cu soţul ei în vacanţă şi au zburat tocma până în Australia. Zboară regulat la Roma, Londra, Paris. Şi nu-I place să se cazeze

23

în hoteluri. Preferă să doarmă, să mănânce la bordul unui avion. Şi încă mai are acele trei poze. Şi încă îi mai e frică de scaunul acela. (Erickson arată cătrescaun şi râde)

Vedeţi, n-aţi ascultat! Ea nu avea o fobie la avioane. Zicea “Mă simt confortabil în avion dar cand se ridică de pe sol, încep să tremur”. Iar eu ştiu că atunci când un avion decolează, el devine un spaţiu închis, fără nici un mijloc de sprijin vizibil. La fel ca şi un lift. La fel ca şi un autobuz pe un pod suspendat. Nu poţi vedea stâlpii de suport, la cele două capete; te uiţi doar în stânga şi-n dreapta. (Erickson gesticulează către dreaptă şi către stânga) Eşti în aer. În tren putea avea uşor dovada sprijinului, dovadă auditivă – zgomotul roţilor de tren. Nu avea nici o fobie într-un compartiment de tren.

Mă întreb, peste un an, cum vă veţi aminti povestea asta. Fiindcă o spun de mai multe ori şi, un an mai târziu, un student de-al meu vine şi-mi povesteşte un caz, iar eu recunosc variaţiuni ale cazului meu. (Erickson râde) Câteodată Mary este bărbat.

Pentru că atunci când vorbeşti cu oamenii, aceştia te aud în limbajul lor. Vă pot face pe oricare dintre voi să se gândească la şcoala pe care a absolvit-o, spunând

doar “Universitatea din Wisconsin”. Vă pot spune că m-am născut în munţii Sierra Nevada, iar voi toţi să vă gândiţi la locul în care v-aţi născut. Eu vorbesc despre surorile mele, iar voi vă gândiţi la ale oastre, dacă aveţi; sau vă gândiţi la cum e să nu ai surori, dacă nu aveţi. Noi răspundem la cuvintele rostite, în termenii propriei noastre experienţe. Terapeuţii ar trebui să reţină asta.

Acum, câţi dintr voi aţi mai fost aici? (o femeie ridică mâna)E: Da? Acum căt timp?Sande: Acum şapte luni. E: Să nu mă dai de gol! Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin?Anna: Lampa lui Alladin?E: Câţi dintre voi credeţi în lampa lui Alladin? Eu am o lampă a lui Alladin. Alladin freacă lampa iar duhul iese afară. Eu am o lampă a lui Alladin mdernizată. O bag în priză şi duhul iese afară. Sunt dispus să vă las să-mi vedeţi duhul. E foarte prietenoasă. Îi place să zâmbească, să facă cu ochiul şi să sărute. Dar, să nu uitaţi: e a mea!

Tocmai mi-am amintit că d-na Erickson nu este acasă, în după-amiaza asta. Altfel, v-aş fi invitat pe toţi să vedeţi duhul. (Erickson i se adresează Annei) Ştiu că ai îndoieli. Te îndoieşti şi de faptul că acela-i Contele Dracula. Anna: Nu.E: Atunci să nu vi pe-aici în miez de noapte! O să pierzi ceva sânge.

Iar acesta-i un alt lucru pe care vroiam să vi-l demonstrez. Atunci când predai, atunci când faci psihoterapie, terapeutul trebuie să folosească umorul, pentru că pacienţii aduc destul de multă suferinţă şi, de fapt, nu au nvoie de toată această suferinţă şi durere. Ar fi bine să le induceţi o dispoziţie cât mai bună imediat.

Vrei să cauţi acolo o felicitare, te rog. (Erickson arată către dreapta sa,unde sunt mai multe hârtii. Christine îl ajută să găsească felicitarea dorită) Felicitarea neagră de acolo.

O să o trecem de la unul la altul ca s-o citiţi toţi. Mi-a fost trimisă de fiica mea, Betty Alice. Era la colegiu. De regulă, atunci când cei din

familia Erickson primesc o felicitare drăguţă, taie cu o linie numele expeditorului şi o trimit mai departe, altcuiva. De exemplu, sora mea i-a trimis soţiei mele o felicitare de ziua ei. Soţia mea a tăiat cu creionul numele surorii mele, a semnat-o ea şi a trimis-o altcuiva din familie. Sora mea era cea de-a 35-a persoană care primea felicitarea respetivă.

24

(Erickson dă felicitarea lui Carol, care stă în stânga lui) Citeşte cu atenţie ce scrie pe dinafară, apoi, deschide-o şi citeşte în interior. (Carol zâmbeşte) (Erickson ia felicitarea de la Carol şi o dă următoarei femei) Gândiţi-vă la efectul felicitării asupra unui pacient deprimat. E foarte benefic pentru ei s-o citească. (Felicitarea trece pe la tot grupul. Pe coperta ei scrie: “Când te opreşti şi te gândeşti la toate misterele nedesluşite ale universului … nu-i aşa că te simţi lipsit de importanţă?” În interior scrie: “… nici eu.”)

(Erickson i se adresează lui Christine) Le dau s-o citească pacienţilor mei depreseivi. (Erickson râde) Vă amintesc tuturor că dacă sunteţi interesaţi să cumpăraţi bijuterii indiene, Muzeul Heard, de pe Central Avenue este un loc în care veţi găsi, cu siguranţă lucruri de valoare. Vi se vor vinde bijuterii indiene adevărate. În toate magazinele găsiţi turcuaz din plastic, turcuaz amestecat cu plastic şi argint, aur fals. La Muzeul Heard, muzeu al zonei de sud-vest, veţi găsi lucruri originale.

Coborâţi cam un kilometru, pe Glendale Avenue şi faceţi la dreapta, pe Lincoln Drive. Glendale Avenue dă în Lincoln Drive. Strada iese din Phoenix şi intră în Scottsdale. Foarte repede, cam pe lângă strada 24 veţi da de un parc, care se numeşte Squaw Peak. Conduceţi până acolo, parcaţi maşina şi urcaţi până în vârful dealului Squaw Peak.

Asta fiindcă eu cred că pacienţii şi studentţii ar trebui să facă tot felul de lucruri, să fie activi

Aşa învaţă mai bine, reţin mai bine. În plus, merită să urci până în varf.Miezul zilei, când e foarte cald, nu e cel mai bun moment. Mergeţi la răsăritul soarelui, după lăsarea întunericului, la miezul nopţii – priveliştea e minunată. Squaw Peak are o înălţime de 335 metri, iar drumul până în vârf este de doi kilometri şi jumătate.Timpul record la urcare este de 15 minute şi 10 secunde. Iar unul dintre studenţii mei, care a avut încă din copilărie dorinţa de a urca un munte de 3.000 de metri, a urcat pe Squaw Peak de zece ori într-o zi. Timpul să mediu de urcare era de 23 minute. Soţiei mele îi ia o oră şi jumătate. Fiul meu îi ia 43 de minute, mers leger. Vă sugerez să porniţi la drum cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Merită.

Alt loc pe care ar trebui să-l vizitaţi este Grădina Botanică. Anna: În Phoenix?E: În Phoenix. E un loc minunat şi sunt două lucruri de văzut, în special. Este copacul

Boojum. Aţi citit “The hunting of the snark? Un copac Boojum – acolo găsiţi un copac Boojum original1.

Anna: L-am văzut în Grădina Botanică din Tucson. E: Copacul Boojum o să vă dea de furcă. Când o să-l vedeţi, veţi şti, mental că este un

copac, dar nu vă va veni să credeţi. Anna: E un nap răsturnat. E: Lasă-i să descopere singuri. Şi mai sunt Diavolii Târâtori. Îi veţi găsi chiar lângă copacii

Boojum. Îi veţi recunoaşte. Nu va trebui să vi se indice drumul. O să-i găsiţi. O să-i recunoaşteţi imediat. Şi veţi simţi mult respect faţă de Diavolii Târâtori!

Iar, mâine, ne vom vedea la prânz.Acum, o să intru în casă, beau nişte apă şi mă duc la culcare. Mâine dimineaţă când mă trezesc, mă îmbrac, mă întorc înapoi în pat şi mai dorm pană la prânz. Nu prea mai am

1 nota editorului (în original): copacul a primit numele Boojum în 1922. Botanistul britanic, Godfrey Sykes, cunoştea cu siguranţă trimiterile la Boojum-ul mitic, pe care Lewis Carol le făcea în poemul său epic absurd “The hunting of the snark”. Când a văzut, pentru prima oară copacul, prin telescop, se spune că Sykes ar fi zis “Ho, ho, un Boojum! Hotărât lucru, un Bojum!”

25

putere. Acum, vă rog, treceţi al dezinsecţie1! (râsete) (Erickson le arată membrilor grupului să ia microfoanele de pe el)

1 Cuvântul ‘bug’ ( engl.) înseamnă ‘microfon’, dar, în limbaj familiar el inseamnă şi ploşniţă, gândac, insectă. (n.t.)

26