Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

Pentru o mai dreaptă cinstire a sensului cuvintelor

Scriem articolul de faţă spre a

atrage atenţia unor publicişti ori

slujitorilor şcolii asupra unei mai

drepte cinstiri a sensului cuvintelor, a

proprietăţii termenilor, a clarităţii şi

corectitudinii enunţurilor. Oamenii

politici, persoanele publice, presa scrisă ori vorbită ne

pun nu o dată în faţa unor enunţuri complet derutante din

cauza necunoaşterii sensului termenilor ori formulărilor

deficitare care sfidează buna logică. Dacă s-a vorbit şi se

vorbeşte încă despre deteriorarea ori stricarea limbii

române în epoca de tranziţie, vina pe care o poartă mass-

media este esenţială. În 1994, într-un articol intitulat

Cum vorbim (scriem), N. Manolescu, după ce observa că

„Nu e un secret pentru lingvişti (dar e unul, vai, pentru

vorbitorii înşişi) că limba română se află într-un proces

de degradare care s-a accentuat după 1989‖1, vorbea de

„posibilitatea de răspândire pe care, în epoca televiziunii,

a radioului şi a presei o au greşelile de limbă (…). Pres-

tigiul unor instituţii precum televiziunea sau presa este

cu mult mai mare decât acela al şcolii. Aşa se explică

rapida preluare a erorii, difuzarea şi impunerea ei‖2.

Criticul găsea că principala cauză a degradării limbii

române ar consta în lipsa preocupării specifice din partea

şcolii de cultivare şi apărare a limbii române. „Nepăsarea

cu care e tratat studiul limbii române e generală‖3,

spunea aspru criticul. Nu credem că aceasta este cauza

principală a deteriorării limbii, căci nici manualele

şcolare, nici profesorii nu vor încuraja erori pe care le

pun în circulaţie oamenii politici, persoanele publice ori

mass-media, erori pe care le vom aduce în discuţie.

Şcoala, din păcate, nu mai are azi în ochii multora nici pe

departe prestigiul social pe care îl avea altădată. Faptele

au dovedit fără putinţă de tăgadă că poţi fi doctor la

prestigioase universităţi: Oxford, Sorbona ş.a. şi să nu ai,

într-o competiţie politică, nici pe departe succesul pe

care îl au inşi obişnuiţi, unii fiind chiar opusul spiritului

cultural ori ştiinţific.

Despre vina presei în răspândirea erorilor vorbea şi

Ion Cristoiu încă din 1994: „Odată cu jurnaliştii

adevăraţi au pătruns în presă oameni care n-au ce căuta

în această meserie. Lipsiţi total de talent. Cu mari

spărturi la capitolul cultură, ba chiar la capitolul

gramatică (s.n.)‖4. Libertatea neîngrădită a presei a

permis şi o manifestare accentuată a veleitarismului.

Alături de unii ziarişti ca agenţi ai răspândirii erorii

lingvistice, s-a vorbit în aceeaşi măsură de oamenii

politici, de persoanele care îşi fac cunoscute opiniile în

public prin exprimarea orală în dezbateri parlamentare,

în întruniri politice, în emisiunile televizate. Nu lipsesc

prezentatorii, moderatorii, vedetele muzicale şi TV.

Presa scrisă, evident, preia şi ea unele erori în cazul

reproducerii prin citare. În vară am auzit un om politic

cerând confraţilor să-şi scrie „numele şi pronumele

(sic!)‖, iar de curând un alt om politic vorbind de nu ştiu

ce situaţii şi proiecte „specioase‖, prin „specioase‖ el

înţelegând „speciale‖. Or, specios, potrivit Dicţionarului

de neologisme, înseamnă: „aparent, amăgitor,

înşelător‖5.

Necunoaşterea sensului exact al cuvintelor relevă o

necunoaştere a lumii sau o cunoaştere deformată ori

aproximativă a acesteia. Amintesc, de aceea hic et nunc

observaţia filosofului renascentist Erasmus potrivit

căreia „lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte; cine n-

are sensul clar al limbii va fi în mod fatal miop,

halucinant şi delirant în judecăţile sale asupra

lucrurilor‖6. Vom oferi asemenea exemple de judecăţi

mioape şi delirante asupra lucrurilor.

Necunoaşterea sensului duce la rezultate exact

contrarii gândului vorbitorului, unele hazlii. Cotidianul

„Evenimentul zilei‖ din 4 iulie 2001 (p.24) publica, de

exemplu, interviul acordat de o tânără vedetă feminină,

iar printre întrebările ziaristei la un moment dat exista şi

următoarea: „Ţi s-a cerut vreodată să te prostituezi?‖.

Era vorba de o prostituare în sensul propriu al

cuvântului. Răspunsul tinerei vedete a fost, până la un

punct: „Nu, cred că aş rămâne cu gura căscată‖. Numai

că vedeta a continuat, insistând: „Nu, serios, nu mi s-a

oferit şansa de a mă prostitua (s.n.)‖. Autoarea

interviului l-a şi intitulat, în consecinţă, prin acest

răspuns, considerând că el rezumă trăsătura esenţială a

vedetei, răspuns precedat, fireşte, de numele celei

intervievate. Atragem atenţia că, potrivit Dicţionarului

explicativ al limbii române, cuvântul şansă, înseamnă:

„circumstanţă favorabilă, posibilitate de reuşită, de

succes, de noroc‖7. Luând aşadar afirmaţiile vedetei ad

litteram, ar rezulta că ei nu i s-a oferit norocul de a se

prostitua. Să punem aşadar pe seama necunoaşterii de

către vedetă a sensului cuvântului şansă8. Poate că

absenţa unor lecturi bine asimilate îşi va fi spus cuvântul

în producerea gafei. Nu ar fi singurul caz din acest mediu

sociocultural. Într-un articol cu titlul Gafele vedetelor în

2011 publicat în „Evenimentul zilei‖ nr.6378 de vineri

30 decembrie 2011, p.16, Monica Lungu consemna

afirmaţia următoare a unei tinere vedete muzicale

feminine: „Ultima carte citită de mine a fost <<Click!>>

sau <<Cancan-ul>>… Mă apucă somnul când citesc‖.

Fără comentarii!

Cuvântul şansă cu determinări negative produce de

altfel eroarea numită contradictio in adiecto, însemnând

contradicţie în adaos observată de unii lingvişti9. Am

regăsit eroarea recent în „România liberă‖, nr.6767 de joi

3 ianuarie 2013, p.2 în titlul unui articol formulat astfel:

„Persoanele uşor supraponderale au şanse mai mici să

moară prematur (s.n.)‖. Cum sensul lui şansă este cel pe

care l-am arătat, este cam sinistru a vorbi de norocul mai

mic de a muri prematur! Astfel de contradicţii dau

naştere nonsensurilor ori unor absurdităţi evidente.

Asemenea cuvinte eronate în ceea ce priveşte sensul

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

2

Es

eis

tic

ă

sunt folosite fie din cauza unei vagi asemănări sonore, fie

a unei uşoare interferenţe de sens, care fac posibile

confuziile. În fine, altele, cum e şi exemplul menţionat

anterior, nu se explică nici prin vaga asemănare formală,

nici prin adiacenţele de sens, ci pur şi simplu prin

ignoranţa vorbitorului.

Unei vagi asemănări formale i se datorează folosirea

lui revolut în locul lui revoluţionar (=„avansat‖,

„progresist‖) şi involut în locul lui involutiv sau

neevoluat în următorul enunţ dintr-un interviu publicat în

suplimentul cultural „Paralela 45‖ al cotidianului

timişorean „Renaşterea bănăţeană‖ din 2 martie 2004,

p.5 unde cel intervievat doreşte să laude comunitatea

academică universitară pentru multele ei idei

revoluţionare în materie de ştiinţă, spunând: „Totodată,

comunitatea academică universitară a generat şi continuă

să genereze, în acest univers entropic, mari mutaţii

politice, economice şi juridice, fiind, în majoritatea

cazurilor, locul în care s-au plămădit cele mai multe idei

revolute, dar, din păcate şi involute, spaţiu care a generat

mari dinamici sociale (s.n.)‖. Rezultatul este exact invers

intenţiei celui intervievat, căci revolut înseamnă: „Care şi

-a încheiat cursul, terminat, împlinit, îndeplinit‖10. Cât

priveşte pe involut, Dicţionarul de neologisme îl explică

astfel: „(bot. despre un organ) răsucit spre interior (cf. fr.

involuté, lat. involutus‖11. Luând, aşadar, lucrurile ad

litteram în enunţul amintit, comunitatea academică

universitară ar fi produs „cele mai multe idei care şi-au

încheiat cursul‖, deci depăşite. Asociem cuvântul revolut

de ideea de regres.

Introducem în aceeaşi categorie a cuvintelor

confundate din cauza unei vagi apropieri sonore şi pe

extincţie pe care unii publicişti îl folosesc în locul lui

extindere, extensiune. În cotidianul „Jurnalul naţional‖,

nr. 5930 de vineri, 1 iunie 2012, p. 8 am găsit aceste

judecăţi: „Ce ai cu noi? – m-a întrebat el, cu o dojană în

glas care mi-l aminteşte puşti, prin internatul din Vălenii

de Munte. N-am priceput care-i extincţia acestui

<<noi>>, unde începe şi cu cine se mărgineşte‖. Este

clar că prin extincţie, autorul înţelege extindere, întindere

(= „unde începe şi cu cine se mărgineşte‖). Potrivit

aceluiaşi Dicţionar explicativ al limbii române, cuvântul

extincţie înseamnă însă: „Stingere, slăbire (a unei acţiuni,

a unei oscilaţii etc.); Micşorare sau anulare a intensităţii

unui fascicul de lumină‖12.

Mi-a fost dat de multe ori să aud atât înainte de 1989

cât şi după aceea unele persoane cu răspunderi vorbind

de „şedinţă lucrativă‖, acestea înţelegând prin „lucrativ‖

noţiunea „de lucru‖, „având caracter de lucru‖. Am

întâlnit folosirea cu sensul greşit a acestui cuvânt între

altele şi în cotidianul timişorean „Renaşterea bănăţeană‖,

nr.5984 de sâmbătă 12 septembrie 2009, p.3 unde se

scria: „(…) evenimentul de la Sinaia este unul lucrativ,

pe agenda şefilor celor mai prestigioase instituţii

academice din România fiind trecută, în primul rând o

analiză amănunţită a stării educaţiei superioare de la noi,

dar şi elaborarea unui proiect (…) (s..n.)‖. Având în vede

-re activităţile ce se vor desfăşura la Sinaia, este clar că

autorul articolului crede că lucrativ înseamnă de lucru.

Lucrativ are însă următorul sens: „Care aduce câştig;

profitabil, rentabil; folositor, util‖13.

Tot atât de multe confuzii se datorează unor

interferenţe de sens, unele foarte vagi. Amintesc în

primul rând titlul unui articol formulat astfel: „S-a

deschis sezonul violurilor la minore‖ din „România

liberă‖ din 4 martie 2000, p. 11. Despre ce este vorba

aflăm din prima pagină a articolului: „Două fete au fost

violate în aceste zile, au declarat surse din cadrul

Biroului de presă al Inspectoratului de Poliţie al

Judeţului Arad‖. Ambii violatori, se spunea mai departe,

au fost prinşi şi deferiţi justiţiei. Din punctul de vedere al

realităţii vizate prin titlu, enunţul este un nonsens, căci

deschiderea unui sezon precum cel de vânătoare, de

pescuit etc. presupune permiterea unei ocupaţii, unei

activităţi, care devine legală. Or, nu se poate imagina

permiterea şi legalizarea violului prin deschiderea unui

asemenea sezon. Având în vedere că data apariţiei

articolului este 4 martie, este evident că ziarista a

asimilat începutul primăverii cu debutul violurilor în aer

liber, despre care se vorbeşte în articol şi pe acesta din

urmă cu acela al deschiderii vreunui sezon.

Poate că dorinţa de exprimare figurată prin verbul a

vâna, ce ar putea simboliza obţinerea unei victorii prin

efort şi abilitate, i-a determinat pe doi ziarişti de la

„Ziua‖ să-şi intituleze articolul lor publicat în 15 iulie

1996, p.7 astfel: „La 25 de ani, Marea Voce a României

a călcat pe urmele Luminiţei Dobrescu. Monica Anghel

a braconat <<Cerbul de aur>> (s.n.)‖. Asimilând însă pe

a vâna lui a bracona, a rezultat un enunţ contradictoriu,

între cele două părţi ale sale, căci a bracona înseamnă „a

vâna sau a pescui ilegal‖14, activitate care este, cum se

ştie, pedepsită. Afirmaţia „Monica Anghel a braconat

<<Cerbul de aur>>‖ ar fi fost adecvată unei intenţii

ironice: aceea de câştigare prin mijloace ilicite a

concursului de muzică uşoară de la Braşov. Nici pe

departe nu e vorba însă de aşa ceva, căci în cuprinsul

articolului întâlnim cele mai sincere elogii însoţite de

felicitări pentru solistă.

În „Suplimentul de Anul Nou‖ din 28 decembrie

2004, p.8, „Academia Caţavencu‖ înregistra confuzia de

către preşedintele filialei unui partid între sejur şi

weekend, fapt care da naştere unei originale asocieri prin

caracterul ei contradictoriu: „Câştigătorii vor primi

gratuit câte un week-end de şase zile la hotel (s.n.)‖.

În alte situaţii confuziile nu se explică nici prin

adiacenţa formală, nici prin interferenţele de sens ale

cuvintelor, ci pur şi simplu prin necunoaşterea completă

a sensului sau lene a gândirii. Un bun exemplu ni-l oferă

următorul enunţ dintr-un articol publicat în cotidianul

„Adevărul‖ din 25-26 mai 1996, p.7: „Refah (partid

islamist din Turcia, n.n.) a protestat în declaraţii

ditirambice împotriva <<trădării>> guvernului

conservator, care <<a sfidat lumea arabă>>, aliindu-se

cu <<duşmanul tradiţional>> (s.n.)‖. În acest caz,

3

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

noţiunea a protesta este negată prin opusul ei, acela de

declaraţii ditirambice, din cauza necunoaşterii de către

ziarist a sensului neologismului ditirambic. Ditirambul

era în Antichitatea greacă un poem liric dedicat zeului

Dionysus, poem, fireşte, entuziast. Folosit în sens figurat

cuvântul desemnează un elogiu exagerat adus unei

persoane. Adjectivul ditirambic înseamnă, prin urmare,

exagerat laudativ, elogios, entuziast. Or, e greu de

imaginat cum s-ar putea protesta prin declaraţii exagerat

laudative.

Dintr-o comoditate a raţiunii, din neglijenţă provine şi

următoarea propoziţie existentă într-un articol din acelaşi

cotidian „Adevărul‖ din 2 decembrie 2002, p.16: „Şase

morţi din Tg. Jiu au decedat, în nici 24 de ore, datorită

intoxicării cu monoxid de carbon (s.n.)‖. Cum mai puteau

deceda, deci muri morţii, numai publicistul ar putea şti.

„Academia Caţavencu‖, nr.4 din 28 ianuarie – 3

februarie 2003, p.2 consemna la rubrica „Bula

demnitarului‖ avântul pentru muncă ieşit din comun al

unei personalităţi cu răspundere în fotbalul românesc,

concretizat astfel: „Dom'le, eu muncesc 24 de ore pe zi,

uneori chiar şi noaptea!‖.

Încheiem referirile noastre cu un exemplu din

articolul cu titlul Se spânzură pe capete apărut în

cotidianul „Evenimentul zilei‖, nr.4991 de marţi 13

noiembrie 2007, p.10: „Poliţiştii din Timiş au fost sesizaţi

în doar trei zile de patru persoane care şi-au pus capăt

zilelor‖. Dacă publicistul a avut în vedere comunicarea

prin spiritism, atunci era posibilă sesizarea poliţiei în

împrejurările amintite.

Aş putea înmulţi exemplele cu multe altele pe care le-

am notat în perioada numită de tranziţie, dar mă opresc

aici.

Avem în vedere riscul fiecăruia de a greşi, fapt

evident scuzabil. Se poate invoca înţeleptul adagiu latin:

„Errare humanum est‖ („a greşi este omeneşte‖), cu

necesara completare însă: „perseverare diabolicum‖ („a

persevera în greşeală e diabolic‖). În cazul celor ce scriu

se poate invoca de asemenea faimosul vers al lui Horaţiu:

„Quandoque bonus dormitat Homerus‖ („Câteodată

dormitează şi bunul Homer‖). Dacă însă şi bunul Homer

mai dormitează, totuşi nu sforăie. Când unii publicişti ori

inşi din televiziuni reproşează selectiv, interesat vorbirea

deficitară a unor oameni politici (doar adversari, desigur)

nu ar fi rău să-şi supravegheze şi propria lor practică

lingvistică. Avem notate destule exemple negative de

acest fel. Când perseverenţa în eroare se instaurează

temeinic, e bine ca astfel de autori să preţuiască valorile

şcolii, căci şcoala este o necesitate imperioasă, în timp ce

răsfăţul prin scris şi imagine nu.

NOTE

1. N. Manolescu, Cum vorbim (scriem), în „România

literară‖, an XXVII, 5-11 octombrie 1994, nr.35, p.1

2. Ibidem, p.1

3. Ibidem, p.1

4. Ion Cristoiu, Derbedeismul în presă, în

„Evenimentul zilei‖, nr.574, 14 mai 1994, p.1

5. Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de

neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1978,

p.1009

6. Apud Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica.

Geneză, evoluţie, perspective, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1973, p.35

7. Dicţionarul explicativ al limbii române,

Coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche,

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p.921

8. Cf. Dumitru Vlăduţ, Cuvinte şi enunţuri deficitare

ca sens în limbajul mass-mediei de după 1989, în vol. Stil

şi limbaj în mass-media din România. Coordonator: Ilie

Rad, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p.200

9. Cf. şi Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae,

101 greşeli de lexic şi de semantică, Bucurşti, Editura

Humanitas, 2011, p.128

10 Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti,

Editura Academiei Române, 1984, p.805

11. Florin Marcu, Constant Maneca, op.cit., p.590

12. Dicţionarul explicativ al Limbii române,

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p.317.

13. Ibidem, p.510

14. Ibidem, p.95

SURSE

Exemplele au fost extrase din publicaţiile: „Academia

Caţavencu‖, „Adevărul‖, „Evenimentul zilei‖, „Jurnalul

naţional‖, „Paralela 45‖(Timişoara), „Renaşterea

bănăţeană‖ (Timişoara), „România liberă‖, „Ziua‖. Am

precizat în text anul, ziua apariţiei şi pagina enunţurilor.

BIBLIOGRAFIE

Academia Republicii Socialiste România, Institutul de

Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul explicativ al limbii

române. Coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea

Seche, Bucureşti, Editura Academiei, 1984

Ion Cristoiu, Derbedeismul în presă, în „Evenimentul

zilei‖, nr.574, 14 mai 1994

Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, 101 greşeli

de lexic şi de semantică, Bucureşti, Editura Humanitas,

2011

Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneză,

evoluţie, perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1973

N. Manolescu, Cum vorbim (scriem), în „România

literară‖, an XXVII, 5-11 octombrie 1994, nr.35

Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de

neologisme, Bucureşti, Editura Academiei, 1978

Dumitru Vlăduţ, Cuvinte şi enunţuri deficitare ca sens

în limbajul mass-mediei de după 1989, în vol. Stil şi

limbaj în mass-media din România. Coordonator: Ilie

Rad, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

Conf.univ.dr.

Dumitru Vlăduț

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

4

Es

eis

tic

ă

Admirabila înţelepciune a vechilor filosofi greci

Dacă axioma constituie „corpul

fizic‖ al propoziţiei, lekta, în

schimb, reprezintă sensul

inteligibil al acesteia, amândouă,

concurând la împlinirea textului şi a mesajului său logic.

Alături de celebrele analitici aristotelice, logica

stoicilor se inserează - şi ea - drept una - riscăm să

susţinem - dintre precursoarele, fireşti, ale calculului

propoziţional modern. Stoicii au iniţiat - şi au dezvoltat -

raţionamentul condiţionat şi pe cel al implicaţiei, care

stau, de facto, în centrul preocupărilor lor logice.

Din păcate, însă nu s-au păstrat decât puţine

fragmente din scrierile lor, unele lucruri despre opera

acestora, ştiindu-se din referirile altor gânditori, care au

trăit mai aproape de timpul în care ei au existat şi şi-au

conceput propriul sistem al cunoaşterii logice. Chrisip,

de pildă, este cel mai prolific autor stoic, despre care se

spune că ar fi scris şapte sute de tratate de logică, dar de

la care, din nefericire, nu ni s-au păstrat decât câteva

fragmente.

Dată fiind neobişnuita întindere a operei sale, este

foarte probabil că aceasta a cuprins, în întregime,

problemele de bază şi esenţiale ale logicii stoice, ea fiind,

fară doar şi poate, reprezentativă pentru doctrina

gânditorilor porticului.

Totuşi, în pofida acestui pernicios neajuns

„bibliografic―, după puţinele fragmente rămase s-a reuşit,

cât de cât, să se alcătuiască o imagine relevantă, analitică

şi critică, privind concepţia logică a stoicilor, ca şi asupra

viziunii lor filosofice. Stoicii reprezintă, iară îndoială, un

jalon important în istoria gândirii logice, teoriile lor

constituind un incontestabil aport original la dezvoltarea

şi consacrarea acesteia.

Desigur, în acele străvechi timpuri, gândirea logică se

găsea, abia, în faza sa incipientă, desfăşurându-se

primele cercetări pe acest tărâm deosebit al cunoaşterii şi

înfiripându-se cele dintâi forme sistematice ale ei. Fără

îndoială că, aceste originare elemente ale cunoaşterii

logice, văzute prin prisma complexă a evoluţiilor şi

acumulărilor actuale, în acest arid şi abstract domeniu, le

par, unora, a fi mult prea simple - şi chiar depăşite -

atitudine total reprobabilă, din partea lor, dacă nu uităm

şi ne gândim că fară asemenea prime şi remarcabile

cuceriri, în arealul distinct al gândirii formale, probabil

că nu ar fi fost posibile uluitoarele performanţe de astăzi.

Dar, dincolo de descoperirile şi prescripţiile lor

logice, gânditorii porticului sunt, totodată, şi veritabili

filosofi, în sensul consacrat, în acele îndepărtate timpuri,

de cuvântul sophos, care excelau nu numai printr-o

admirabilă inteligenţă superioară, ci şi printr-un auster şi

sever comportament faţă de ei înşişi, ca şi faţă de

hedonicele seducţii ale vieţii, chiar dacă unii dintre ei, şi

anume epicureii, promovau ca principiu filosofic central,

imanent doctrinei lor, însăşi plăcerea. De precizat, însă,

că ei nu propovăduiau destrăbălarea, cum am fi tentaţi să

ne închipuim, ci, dimpotrivă, moderaţia şi respectul strict

pentru măsură, în căutarea plăcerilor, din care nu lipseau,

desigur, cele spirituale.

Asemenea oameni, ieşiţi din comun, trăind aproape

dincolo de limita înclinaţiilor fireşti, au înţeles că este

mult mai folositor pentru ei - ca şi pentru oricine era

dispus să-i asculte - să se ocupe mai ales, cu desfătările

pure ale spiritului, decât cu amăgitoarele seducţii ale

trupului.

Şi o astfel de înălţătoare atitudine nu le era impusă,

desigur, de un presupus ideal creştin - pe care, s-ar putea

spune că, într-un fel, l-au anticipat -, ci de un intens cult

al raţiunii, de focul mistuitor al pasiunii pentru formele

cele mai subtile şi profunde ale cunoaşterii, fiind, pe

acest deosebit tărâm cognitiv, adevăraţi deschizători de

drumuri.

Sigur, stoicii nu erau singurii mari gânditori ai acelei -

am putea-o numi - perioadă de aur a începuturilor

spiritului creator elen, nu, alături de ei emulau şi alţi

excepţionali cugetători, grupaţi în şcoli şi curente,

purtând diferite denumiri, ca: academici, peripateticieni,

eleaţi, cinici etc. toţi strălucind - fiecare conform cu

propria concepţie - în sublima virtuozitate a raţiunii, în

uimitoarele ei exerciţii şi insolitele descoperiri, legate de

fascinantul său univers.

Uneori, între aceşti redutabili slujitori ai spiritului se

iscau scânteietoare polemici, fiecare susţinându-şi, în

mod argumentat, opiniile şi punctele de vedere,

rămânând consecvenţi, până la cele din urmă limite,

propriilor viziuni logico - filosofice. Ei au introdus,

pentru prima oară, desigur, terminologia şi limbajul

specializat, în mirabilul proces al cunoaşterii logice şi

filosofice, astfel că, şi astăzi, după atâtea secole, mai

dăinuie încă o serie de cuvinte - a căror întrebuinţare este

necesară - în structurile specifice ale acestui tip de

discurs.

Tot ei sunt şi cei care au prefigurat apariţia primelor

semne ale cunoaşterii ştiinţifice, care în acele timpuri ale

începutului acestui tip de cunoaştere, faceau corp comun

cu sistemele filosofice. Din păcate, aşa cum am mai spus,

multe dintre scrierile lor s-au pierdut - în cazul unora

dintre ei, chiar în întregime - fapt care, fară îndoială, a

avut unele consecinţe de nedorit asupra evoluţiei

cunoaşterii omeneşti.

Citind chiar şi numai un fragment din opera, care s-a

mai păstrat, a unuia dintre aceşti excepţionali cugetători,

îţi dai seama nu numai de adâncimea şi subtilitatea

gândirii, dar, totodată, şi de frumuseţea şi unitatea

stilului, de originalitatea şi de flerul inventiv şi sincer, al

celor scrise de către el.

Chiar şi astăzi când avansul cunoaşterii a atins

neliniştitoare înălţimi, când s-au acumulat enorm de

multe date şi informaţii, în numeroase şi diferite forme

ale cercetării şi comprehensiunii, aşa cum nu a mai fost

vreodată, lectura unui text filosofic, al unui antic sophos

5

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

Ceasul străbunicului meu

Într-una din zilele mele libere,

când gândurile doresc a uita de

realitatea imediată în care spiritul este

constrâns să se resemneze vizitam

orăşelul în pas de promenadă, dorind

să înţeleg cum o fi arătat el odinioară.

Deasupra parcului de distracţii plutea

în aer o hologramă, având forma unui

cub în care culorile se succedau cu

repeziciune. Cubul informaţional, îmi

spuse unul dintre oficiali, are nevoie

de datele dumneavoastră personale.

Cu ele, generează interfaţa

prietenoasă de care aveţi nevoie,

pentru a face manevrele mai uşoare,

răspunzând solicitărilor din

subconştient.

Da, i-am răspuns eu, cred că este un fel de program-

vrăjitor, unul dintre acelea care asistau oamenii pe

calculatoarele primitive din secolul XXI. O voce dulce

izvorând din cub îmi induse starea necesară completării

formularului dorinţelor mele. Eu, care în ultima vreme

eram preocupat de arborele genealogic al familiei mele,

căutând mărturii şi dovezi lăsate de predecesori cu mult

timp în urmă, înainte de apariţia primilor ciberi şi

simbioni, nu am părut deloc surprins să aud cubul

propunându-mi următoarea temă: În lanţul actual de

preocupări, ar fi prioritar să reparaţi ceasul străbunicului

dumneavoastră.

Zâmbii oficialului şi adăugai, uşor stânjenit: ei, aşa

suntem noi, scriitorii, purtăm uneori mantia prăfuită de

slujitori ai trecutului. Oficialul, în postura sa de

administrator al cubului, îmi întoarse zâmbetul, parcă ar

fi răspuns: nu e nevoie să vă justificaţi, în activitatea mea

am văzut multe dorinţe ciudate. O să mă întrebaţi poate:

cum ajunsese subconştientul să solicite o asemenea

dorinţă? Simplu: în cercetările mele asupra arborelui

genealogic, ajunsesem la următoarea povestire:

În trenul de seară, învăţătorul satului intră într-un

compartiment semiobscur şi se aşeză pe banca de lemn

capitonată. După o vreme, un domn intră şi el, ocupând

banca de vis-à-vis. Învăţătorului i se păru ceva în

neregulă la omul acela: costumul impecabil nu i se

potrivea, cravata era înnodată prost, iar pantofii, văcsuiţi

şi eleganţi, păreau a-i sta strâmb în picioare. Omul, cam

tuciuriu la faţă, salută cuviincios. Pe vremea aceea

învăţătorii aveau avere şi trecere în satele lor, aşa că

dumnealui, chiar dacă o fi fost şef de orchestră la vreun

local, era firesc să dea dovadă de respect. Poate că-i un

hoţ, gândi învăţătorul. Ia să-l pun eu la încercare. Şi,

prefăcându-se că doarme, se iţi printre gene la omul

acela ce nu avea stare. Într-adevăr, mai din clătinarea

trenului, mai încurajat de întunericul nopţii, lăutarul se

înclină către acela ce părea că doarme şi-i desfăcu un

nasture de la vestă. Măi să fie, îşi zise învăţătorul,

încheindu-şi nasturele la loc, ca prin somn. Până ajunse

trenul în gară, a trebuit să-şi mai încheie nasturele de

câteva ori. Apoi coborî cu mare grijă, uitându-se mereu

îndărăt, să se convingă că omul acela nu-l urmăreşte să-i

dea în cap la colţ de stradă.

Învăţătorul, care era chiar străbunicul meu, lăsase

ceasul cu lănţişor de aur drept moştenire familiei noastre.

Aşa a ajuns ceasul, din generaţie în generaţie, la mine,

împreună cu istorioara cea nostimă. Ceasul, păstrat în

muzeul familiei, nu mai mergea de mult. Acum, trezit

parcă de propunerea cubului, m-am întors acasă, l-am

luat şi l-am dus la institut, să mi-l repare careva.

Iată-mă la uşa catedrei de mecanică teoretică.

Prietenul meu, asistentul, o persoană mult prea ocupată cu

al şaptelea doctorat, m-a rugat să nu mă supăr că nu are

timp de reparat mecanisme primitive. Ceasurile de

buzunar, adăugă el, au dispărut de la jumătatea secolului

al XX-lea. Unii au continuat să le poarte, dintr-un

tradiţionalism snob, precum englezii monoclul şi francezii

jobenul după ce acestea nu-şi mai aveau rostul. Dar, după

câte ştim de la Nicolaye, prestigiosul nostru istoric,

atelierele de reparat ceasuri, adică ceasornicăriile, au

dispărut odată cu obiectul lor de activitate.

Era prima dată când întâmpinam un refuz atât de

categoric din partea prietenului meu. Mi-am îndreptat

atunci speranţele către cei de la cercetări spaţiale:

proiectanţi de nave interplanetare şi staţii orbitale. Nici

aceştia nu-şi asumară răspunderea reparării ceasului, dar

au catadicsit să-mi ofere, amabili, altă explicaţie:

mecanismele ce presupun angrenaje cu roţi dinţate ori

cuplaje elastice nu se mai proiectează demult. Au fost

înlocuite cu dispozitive electronice, pneumatice,

magnetice, pentru că fabricaţia lor era costisitoare şi

fiabilitatea dependentă de parametrii materialului. Ce rost

are să repari acum un mecanism învechit şi inexact?

grec, constituie nu numai o frumoasă delectare a

spiritului, dar şi un veritabil act de instrucţie.

Operele vechilor gânditori greci alcătuiesc,

indubitabil, fondul originar al umanismului, faza sa de

început, în ciuda faptului că, atunci, el avea o pregnantă

coloratură păgână, despre care, însă, chiar şi aşa, putem

afirma că a prevestit apariţia, de mai târziu, a etapei

sale creştine.

N-avem nicio îndoială că revenirea, fie şi parţială,

la studiul unora dintre cele mai preţioase texte ale

clasicilor vechii Elade, - filosofice ca şi filologice - ar

aduce certe şi benefice foloase instruirii în spirit

umanist a omului de astăzi, aproape iremediabil

înstrăinat de asalturile neîncetate şi agresive ale

copleşitorului avânt tehnologic. Vasile Cîrstea

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

6

E

se

isti

că

Eram însă hotărât să nu-mi închei ziua liberă fără

să-l repar. Cine ştie când voi mai avea timp la dispoziţie

pentru sufletul meu?

Şi atunci mi-am amintit de Ela, rivala mea din

timpul liceului, ce ajunsese să fie cooptată de institut

într-un proiect de maşină a timpului, unul din miile de

acest fel la care lucrau savanţi de pe patru sisteme

planetare.

Spune-mi, dragă Ela, ai reuşit oare, după cum se

zice, să efectuezi un salt în trecut?

Ei… aş spune că da, răspunse ea şovăind, numai

că istoricii s-au împotrivit cu vehemenţă, făcându-mă să

mă îndoiesc şi eu de veridicitatea călătoriei. Căci, în acel

plonjon în timp, ajunsă în perioada de înflorire a unui

imperiu, am acces la curte şi, acolo m-a întâmpinat o

femeie stafidită şi lălâie căreia toţi îi ziceau „maiestate‖

şi care striga în gura mare, holbându-se la mine: prindeţi

vrăjitoarea! Scăpând apoi cu chiu cu vai de dânsa, a

trebuit să fac escală într-un loc intermediar din

continuumul spaţio-temporal, un fel de oază de pioşenie

şi rugăciune şi am asistat cu uimire la un desfrâu

patronat de înaltele feţe bisericeşti închise în acea

catedrală cu enoriaşele, mai abitir ca acelea din secolul

emancipării femeii. Aşa că subvenţiile au fost retrase,

sponsorii şi-au pierdut urma de teama eventualelor

implicaţii, cercetările au fost anulate din lipsă de

fonduri.

Aici te-aş putea ajuta, zâmbii eu, arătându-i cu

emfază un card. Ţi-l dăruiesc, cu condiţia să-mi repari

ceasul.

Fata acceptă propunerea mea, ameţită de tentaţia

dobândirii acelui card valoros. Avea multe tranzacţii

pozitive, pe mine mă interesa doar să meargă ceasul.

Ceasul străbunicului meu.

Au trecut mai multe zile Greenwich. Cam prea

multe, dar, în sfârşit, Ela mă contactă prin holo-para-

psiho-lambda-telefon. Poţi să vii cu cardul tău la

megarestaurantul lui Dănilă? Am veşti bune: am reuşit

să repar ceasul.

În câteva clipe, după ce mă chinuii să pătrund în

chingile maşinăriei mele de teleportare, reuşii să ajung

exact la timp la uşa taxiului, pentru a susţine antebraţul

frumoasei mele prietene. Megarestaurantul lui Dănilă

avea un specific românesc. Debarasaţi de harnaşamentul

secolului în care ne aflăm, am condus-o la o masă dintr-

un separeu care ne oferea intimitatea necesară şi în care

legea interdicţiilor mass-media privind intimitatea

clienţilor era încă în vigoare.

Ela mi se destăinui: diversele metode încercate de

mine pentru a repara ceasul, s-au soldat cu tot atâtea

eşecuri. Zilele treceau, vedeam cum cardul se

îndepărtează odată cu speranţele de a reporni maşina

timpului. Până într-o zi când Tataie (aceasta era porecla

paznicului institutului) intră în laborator să facă

curăţenie. Ce aveţi acolo? rosti moşul, apropiindu-se de

pupitru. Un ceas de buzunar, îi răspunsei, de prin secolul

XIX. E defect, mă străduiesc de câteva zile să-l repar.

Mă lăsaţi să încerc şi eu? Da, Tataie, i-am răspuns,

încearcă. Moşul se aşeză la pupitru după ce-şi aduse din

debara trusa de electronist care, de veche ce era, abia se

mai ţinea în balamale. Desfăcu căpăcelul ceasului, puse

lupa la ochi şi manevră cu grijă penseta. După o vreme

îmi întinse ceasul: Gata, l-am reparat. Ce-a avut, Tataie?

l-am întrebat eu, nevenindu-mi să cred că reuşise. I s-a

rupt firul.

După ce consumarăm baterie de vin de Drăgăşani,

băutură ecologică garantată şi răsverificată comercial

aparţinând colecţiei Beverages d’Autrefois, Ela mi-a

întins ceasul cu lănţişor de aur, iar eu i-am dat cardul

promis, acela ghiftuit cu tranzacţii. Aşa ne-am despărţit.

După vreo lună, iată, Ela mă cheamă din nou prin holo-

para-psiho-lambda-telefonul ei ultramodern, cel

înzestrat cu vreo şaptezeci de mii de funcţii, şi atât de

sofisticat încât e bine să-i foloseşti doar un singur buton.

Am reuşit, zise ea veselă, ia şi obiectul cu tine.

Evident, Ela nu vroia să-mi dea amănunte, se temea de

serviciul secret de ascultare. În câteva clipe am intrat în

laborator. O maşinărie vibra în mijlocul camerei,

precum odinioară ogarul pregătit să pornească la

vânătoare. Tataie o ştergea de praf şi-i strângea ultimele

şuruburi. Urcă, îmi zise Ela, călătoria aceasta intră în

preţul „biletului‖.

În compartimentul întunecat al unui tren,

învăţătorul adormise. Hoţul, ce stătea pe banca de vis-a-

vis, profită de imprudenţă, descheind pentru a câta oară

nasturele buzunarului de la vestă. Privi satisfăcut ceasul

cu lănţişor de aur, ce hodinea acum în podul palmei sale,

când, iviţi ca din senin, doi oameni în straie ciudate, un

bărbat şi o femeie, i-l smulseră din mână şi-l puseră

înapoi, în buzunarul vestei învăţătorului. Hoţul fugi în

întuneric, scuipându-şi în sân, de parcă l-ar fi văzut pe

necuratul. Învăţătorul controlă cu un gest reflex

nasturele, închizându-l din nou. Abia apoi se trezi,

mijind ochii către banca din faţă. În compartiment nu

mai era nimeni în afară de dânsul. Întorşi în laborator,

lângă maşinăria ce ne purtase prin timp şi spaţiu, am

cuprins-o pe Ela în braţe şi am sărutat-o. Ce faci, mă

întrebă fata, luată prin surprindere. Îţi mulţumesc, i-am

explicat, pentru că m-ai ajutat să reînnod firul rupt, al

amintirii.

Mulţumit? auzii rostind deasupra mea o voce

impersonală.

Mi-am aţintit privirea în sus. Vocea cobora din cubul

agăţat acum cu patru sârme într-un brad, pentru că unul

din laserele proiecţiei holografice se defectase – pentru

a câta oară?! Şi atunci, dând cu ochii de administrator,

mi-am dat seama că totul fusese o poveste indusă în

subconştientul meu de cubul din parcul de distracţii,

poveste ce avusese darul să mă relaxeze în ziua mea

liberă, una din acele rare ocazii de care omul vremilor în

care trăim încearcă să profite pentru a-şi împlini

dorinţele sale cele mai intime.

Tiberiu Zamfir

7

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

Maria, aşezată pe nisipul umed, cu

picioarele acoperite de valurile ce se

rostogolesc leneşe spre ţărm, cu privirea

obosită şi străină de cele ce se petrec în jur, îşi

umple din când în când pumnul cu apă şi îşi

răcoreşte faţa-i albă de păpuşă. În lumina

limpede a răsăritului, lacrimile ce se

rostogolesc uşor spre bărbie au ceva din

nevinovăţia picăturilor de rouă. Părul bogat îi

cade uşor ondulat pe pieptul acoperit sumar

de costumul de baie. Aici, va trebui să ia o

hotărâre care îi va schimba cursul vieţii. Se

ridică uşor, cu graţie şi raze tainice, venite din

orizont, o învăluie şi dau iluzia unei aureole.

Merge până în apropierea unei vile de pe

faleză. În curte stau faţă în faţă doi chiparoşi

imenşi şi ceva mai departe, închid şi deschid

ochii turnurile cu semafoare. Din larg, se

apropie un vapor care mai păstrează aprinse

câteva becuri, cele din urmă steluţe.

La Est, între Cer şi mare, ziua ce se naşte

este încă firavă. Soarele creşte şi porneşte pe

linia de fiecare zi în vibraţii de aur şi de foc,

lăsând în urmă o jerbă viorie şi astfel,

minunea zilei se reface. Acea înfăţişare unică,

în felul ei, o ajută să piardă şirul amintirilor ce

o aduseseră aici. O undă de energie şi

optimism o învăluie şi îi fac bine. Se întoarce

şi admiră o scoică adusă din adâncuri ca să

salute senina dimineaţă de iulie.

De lângă dig, coboară o tânără îmbrăcată

într-o rochiţă albă şi picioarele goale. Pe

umeri poartă un fel de eşarfă dintr-un voal fin

asemănător cu vălul mireselor. De la distanţa

de la care o vede, pare simplă şi naturală, ca şi

cum în sufletul ei nu s-ar fi petrecut nimic.

Intră în valuri, se aşează în genunchi, îşi

acoperă capul, lăsând capetele eşarfei să-i

cadă ample pe umeri, îşi lipeşte palmele ca

pentru rugăciune, spune ceva privind spre cer,

îşi face semnul crucii şi se aruncă în val.

Maria îi înţelege gestul nebunesc, sare în apă,

înoată cu toate puterile şi strigă:

- Nu face asta, te rog stai de vorbă cu

mine. Dă-mi mâna, te rog. O prinde şi o trage

spre plajă, o aşează pe nisip şi o priveşte în

ochi, aşteptând o explicaţie.

- Nu mă iubeşte, nu m-a iubit niciodată, mi

-a spus-o chiar el. E foarte dureros să pierzi

un om pe care îl iubeşti. E foarte greu şi trist

să te desparţi de el şi să rămâi deodată

singură. Dacă moartea ne-ar fi despărţit, aş fi

fost nedreaptă şi l-aş fi învinovăţit pe

Dumnezeu şi soarta care, uneori este crudă.

Am crezut că lacrimile care mi-au curs şiroaie

toată noaptea vor reuşi să mă liniştească să-mi

vindece rănile, să-mi fie bine, dar lacrimile nu

au fost ca o ploaie binefăcătoare şi

înviorătoare pentru un câmp uscat şi crăpat de

arşiţă, nu mi-au uşurat suferinţa. Poate acum

el aparţine alteia şi de aceea mă doare cumplit

fiecare gând şi fiecare amintire. Când îl văd,

de departe simt drept în inimă o înţepătură de

pumnal şi în picioare o moleşeală care mă

face să-mi pierd echilibrul. Este o dragoste de

care vreau să scap.

- Dar ai ales un drum total greşit. Eşti atât

de tânără, atât de frumoasă, încât vei găsi un

om care să te aprecieze şi să te iubească.

Trebuie să fii mai egoistă, să vezi ce a fost

frumos în viaţa ta ca să înţelegi că trăim o

singură dată şi nu avem voie să distrugem

ceva ce nu ne-am dăruit noi şi oricât de mult

am tânji după ceva, după o inimă care am

crezut că a bătut la unison cu a noastră, după

clipe de dezmierdare, în acest timp de

singurătate monotonă şi pustie, trebuie să

gândim pozitiv. Și eu am trecut prin momente

asemănătoare, dar nu mi-am pierdut speranţa.

- Acum eşti fericită? întreabă necunoscuta.

Maria se luminează la faţă, zâmbeşte şi

răspunde:

- Da. Sunt fericită. Am reuşit să am

suficientă răbdare, mi-am impus să cred că

vor veni zile senine şi pentru mine. Ştiam că

trebuia, mai întâi să mă realizez profesional,

mi-am completat studiile şi am ajuns să

trăiesc pe picioarele mele, mi-am făcut noi

prieteni cărora le păstrez o caldă şi

recunscătoare amintire și sunt conştientă de

ceea ce le datorez. Am venit aicea să stau de

vorbă cu mine şi să iau o hotărâre importantă.

Discuţia se opreşte pentru câteva secunde.

Foşnetul valurilor îşi urmează calea

cunoscută, ridicându-se şi prăbuşindu-se,

năpustindu-se spre ţărm într-o furie oarbă de

spumă, o dezlănţuire măreaţă şi absurdă.

Departe, un grup de păsări cu capul în văzduh

pleacă, îşi mişcă aripile, plutesc în văzduh,

nepăsătoare, parcă dorind să trezească în

inima fetelor amintirea unei doine bătrânești.

Firul discuţiilor se reia.

- Împlinisem optsprezece ani. Lumea din

jur îmi spunea că mă făcusem frumoasă şi

mare. Era cea mai înfloritoare vârstă. Nu-mi

amintesc prea multe amănunte, dar ştiu că

eram veselă, râdeam foarte uşor fără un motiv

anume. Sunt al doilea copil într-o familie în

care tata a muncit din greu şi poate asta îl face

să fie foarte sever şi distant. Foarte rar l-am

văzut prietenos şi atunci cu multă stângăcie.

Are totuşi o gândire limpede, o gândire

Regrete târzii

Emilia Popescu

S-a născut și

locuiește în mun.

Drăgășani.

A slujit catedra

37 de ani, apoi s-a

dedicat activității

literare. Astfel în

2006 a apărut

primul său roman

intitulat ‖Jocul

destinelor‖ al cărui

mesaj este eternul

uman al luptei

dintre bine și rău.

Doi ani mai târziu

vede lumina

tiparului romanul

‖Cântecul iubirii‖ și

prezintă povestea

tinerilor care deși

muncesc departe de

țară, nu-și uită

rădăcinile. În anul

2009 apare

‖Strigătul Iuliei‖.

Personajele acestei

cărți năzuiesc spre

soarele iubirii în

nuanțele lui de aur

și cenușă. O nouă

apariție a avut loc

în anul 2012: ‖Casa

dintre tei‖, roman

ce reunește

personajele, alină și

dă speranțe.

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

8

E

se

isti

că

sănătoasă şi o hărnicie tenace care l-au ajutat să se ridice,

făcând studii până la doctoratul în drept. Este apreciat,

mai cu seamă de superiorii lui şi mai puţin de subalterni.

Este un om cu înfăţişare plăcută şi foarte pedant, spune

Maria.

- Înfăţişare pe care îmi place să cred ca ai moştenit-o

și tu.

Maria zâmbeşte şi o aprobă, lăsând pleoapele să-i

acopere ochii.

- Mama este educatoare şi se ocupă de buna noastră

creştere. Îţi spuneam că în ultimul an de liceu, a făcut

pentru mine o pasiune nebunească profesorul de biologie,

care era mai mare decât mine cu optsprezece ani. Mă

simţeam în al nouălea cer alături de un om distins, cu o

experienţă de viaţa deosebită. Din clipa în care am

realizat cât sunt de importantă pentru el, nu mă puteam

gândi decât la acel pas mare, de a-l alege imediat pentru

toată viaţa. La gândul că mama s-ar putea să fie

împotrivă, mă apuca spaima şi începeam să plâng. Încet,

încet mă liniştea sentimentul unei puternice încrederi care

îmi deschidea drumul spre dragoste. Bogdan, doar

Bogdan era omul alături de care puteam fi fericită. Era în

mine năzuinţa fiecărei fete de a-şi îndeplini chemarea de

a deveni femeie. Asta visam seară de seară în camera

mea după ce închideam uşa. Priveam minute întregi

portretul lui, pe care îl păstram pe noptieră, ca şi când ar

fi putut să-mi zâmbească şi să-mi dea un sărut. Îmi

strângeam, apoi păpuşa preferată în braţe, îi mângâiam

ochii mari, albaştri pe care îi închidea şi îi deschidea la

comandă şi astfel, adormeam cu chipul lui în gând. Într-o

seară, un ciocănit violent în uşă m-a înfiorat. Am simţit

că tot sângele se adună în obraji ca şi când aş fi fost

surprinsă de cineva asupra unor fapte nepermise. M-am

ridicat uşor din pat şi am deschis uşa ca să poată intra.

Era mama. A pus o ceşcă cu lapte pe masă şi m-a privit

cu dragoste maternă. Mi-a mângâiat părul, m-a întrebat

cum merg treburile la şcoală, în mod sigur, încerca să se

calmeze, apoi m-a întrebat dacă nu cred că ar fi trebuit să

ştie şi ea câte ceva despre prietenia mea cu profesorul.

Mi-a reproşat că o cred o mamă rea şi iresponsabilă. I-am

răspuns că iresponsabilă nu, dar poate nu suficient de

înţelegătoare şi de aceea am aşteptat un moment potrivit,

apoi, dialogul a continuat:

- Acum că ai aflat, nu ştiu din ce surse, nu cred că ai

ceva împotriva unui om frumos, pedant, cult, i-am spus

foarte sigură pe mine. Când aude răspunsul, mama

înţelege că fiica ei era foarte hotărâtă în ceea ce făcea şi

rămâne uşor descumpănită. Mă priveşte drept în ochi şi

spune, apăsând fiecare cuvânt:

- Profesorul a fost aici cu câteva minute în urmă, ceea

ce însemnează că i-ai dat speranţe.

Am început să mă bâlbâi, să plâng, să-i fac reproşuri

că nu m-a anunţat. Mama a fost tranşantă şi mi-a spus că

n-am să mă mărit, decât după ce-mi fac un rost, o

calificare şi că pe el nu-l va accepta în vecii vecilor. Am

privit-o mirată şi dezaprobator, în timp ce ea afirma că

nu-şi au rost sentimentalismele şi nu o impresionează

lacrimile mele. Din rama uşii, mi-a pronunţat tare şi pe

silabe numele şi a plecat. Am plâns şi mi-am strâns cu

putere păpuşa în braţe. M-am dus la geam şi am privit

strada, fără să văd ceva. Mi-am amintit de o noapte de

iarnă, când, stând la geam, am văzut o pereche de

îndrăgostiţi, care, braţ la braţ, mergeau pe drumul lor de o

tainică şi caldă fericire. Acum venise timpul acela,

credeam eu şi pentru mine şi noaptea aceea, cu stele mari

ce ardeau, strălucind, trebuia să fie decisivă. Am hotărât

să îl caut. M-am îmbrăcat, simţind cum îmi clănţăneau

dinţii de spaimă, o spaimă din ce în ce mai violentă. Am

deschis geamul, şi am sărit. Ajunsă în parc, l-am sunat şi

l-am rugat să vină la mine. Lumina orbitoare a becurilor

sfredeleau cu ochii aprinşi parcul, luminându-l ca ziua.

Ca la comandă, lumina stelelor de pe Cerul necuprins,

este acoperită de nori negri, pe care vântul îi rupea în

bucăţi şi iar îi îmbina.

Apariţia lui a venit ca o salvare.

- Maria, draga mea. M-a cuprins cu toata puterea

lumii în braţe. Printre săruturi, mi-a spus că eu sunt

sensul lui de viaţă, că mă va iubi cu toată puterea inimii.

Toate aceste cuvinte erau minunate pentru mine. Ne-am

aşezat pe o bancă şi până târziu în noapte, ne-am făcut

planuri de evadare.

După felul în care mama îmi vorbise, eram convinsă

că nu îl plăcuse şi mai cu seamă, nu-i plăcea ideea de a

mă căsători. M-am plasat ferm de partea lui şi am hotărât

să plecăm undeva la munte, după terminarea anului

şcolar. A doua zi trebuia să ne întâlnim pe malul lacului

Tei. Am sosit cu o jumătate de oră mai de vseme. Era o zi

senină, apa se întindea liniştită la soare. Atrăgătoare ca şi

suprafaţa lacului, rochiţa mea se armoniza cu Cerul şi

apa. Îl aşteptam cu sufletul la gură, să vina şi să-mi

spună, ca de obicei, că îi era dor de această frumuseţe

plină de graţie şi tinerețe, iar eu să citesc pe faţa lui

mulţumire şi încântare. A sosit, mult mai târziu şi pe faţa

lui se citea tristeţe şi suferinţă. Am alergat cu braţele

întinse, l-am strâns şi i-am spus că îl iubesc. N-am reuşit

sa-i alung tristeţea pe care nu mi-o explicam. Mi-a spus

că avusese o discuţie cu tatăl meu, care se terminase prin

a-i interzice categoric să mă mai vadă. A mai spus că

până se mai liniştesc lucrurile, va pleca într-o expediţie

care fusese planificată cu ceva timp în urmă şi care mă

inclusese şi pe mine, dar totul luase o altă turnură. Îl

urmăream în ce susţinea şi nu-mi venea să cred. Fără se

vreau am izbucnit:

- Eşti un fricos şi un nehotărât.

El s-a stăpânit şi a zâmbit. Se citea pe faţa lui un

sentiment de adâncă recunoştinţă pentru modul în care îl

dojeneam. Era aşa de frumos!

- Iubito, am încercat toate argumentele posibile, dar

nu am reuşit să-l înduplec. M-a ameninţat că va trimite

poliţia să te aducă acasă, etc., de aceea, socotesc eu ca ar

fi mai bine, să dispar o vreme până se liniştesc lucrurile,

în timpul acesta, te prezinţi la admitere şi la toamnă, îmi

cer transferul şi ne căsătorim. A reuşit să mă convingă şi

ne-am plimbat ore în şir pe malul lacului. ... Continuarea în numărul viitor

Emilia Popescu

9

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

La poarta lupului alb - fragment

Vremea ploioasă se prelungea

de două săptămâni. Prin parbriz

priveam liziera pădurii. Ceaţa fină,

care se ridica în zare, îmi amintea

despre zânele şi spiriduşii din

basmele copilăriei. Priveam casele

de la poala muntelui ce păreau a se afla acolo din timpuri

imemoriale. Drumul pietruit era parțial funcţionabil, pe

alocuri însă gropile îl făceau impracticabil. Atras de

mirajul Plaiului Aref doream să aflu cât mai multe

informaţii în vederea scrierii unei cărţi despre oamenii şi

locurile acelea. Prin natura profesiei întâlnisem în viaţa

mea o mulţime de locuri, care mai de care mai pitoreşti.

Plaiul Aref care se afla lângă oraşul meu natal și mă

atrăsese încă din copilărie. De când aveam vreo 10 ani

am auzit de la străbunicul meu despre acest mirific plai şi

despre Muntele Coga cu legendele sale. Cel mai mult

m-a obsedat povestea Lacului Gogir. Aici în urmă cu

mulţi ani ar fi ieşit un catarg. Se spune că acest lac ar fi

fără fund şi ar comunica cu o mare sau un ocean. Mult

mai târziu investigând cele spuse de străbunicul meu am

aflat că totul nu este decât o povestire. În schimb am aflat

despre legenda celor trei haiduci Anghel, Badea şi Ivan,

care ar fi ascuns o comoară fabuloasă în munte. Întrebând

pe unul și pe altul despre cei trei haiduci am ajuns la

Ion. Acesta m-a condus către casa tatălui său moş Mitu.

Moș Mitu era cioban din tată în fiu. Ion, fiul său, era

prietenul meu şi colegul meu de generală. Când ne-am

revăzut după 20 de ani şi i-am vorbit despre preocupările

mele, Ion mi-a spus că tatăl sau ştia despre legenda celor

trei haiduci. Fiind bătrân şi bolnav, moș Mitu, locuia cu

fiul nora şi nepoţii săi. Azi, vineri 20 septembrie sunt

aşteptat de către moş Mitu. Este ora trei după amiază.

Ajuns la casa ce părea un exponat din Muzeul Satului,

pe prispă mă întâmpină un om cu părul alb, cu o mustaţă

tunsă scurt care mă pofteşte înăuntru. Nu este prea înalt.

În schimb are o privire ageră, iar ochii săi scânteiază

aruncând luciri albăstrii. Cu o voce blândă şi un surâs

enigmatic îmi zice:

- Te aşteptat taică.

- Am venit deoarece…

- Ştiu, mi-a spus Ion. Vrei să scrii o carte

despre oamenii acestor locuri. Bine faci. Nu strică să

rămână mărturii despre vremurile care au trecut.

- Unchiule aş vrea să-mi vorbeşti despre

haiducii Anghel, Badea şi Ivan şi despre comoara

ascunsă de ei în munte.

- Erau trei, taică, parcă îi văd: Anghel înalt şi

voinic, Badea scund şi îndesat, Ivan de statură medie.

Anghel purta o căciulă brumărie şi avea o mustaţa neagră

precum pana corbului. Badea era un hâtru şi avea un

fluier fermecat. De multe ori la hore cânta cu atâta foc

încât părea că toată inima i se scurgea în cânt. Ivan era

de statură medie şi avea un scurtuc, ţesut de nevasta lui.

El era întotdeauna tăcu. După ce i-a fost ucisă familia, el

a devenit tot mai însingurat. Ani de zile a umblat cu oile

unui boier care îi era şi unchi.

- Dar cum şi-a pierdut familia Ivan?

- Apoi asta este o poveste mai îndelungată.

- Ascult unchiule, iar între timp mai notez şi în

caiet .

- Bine faci nepoate. De multe ori nimeni nu se

mai îngrijeşte de trecut şi atunci colbul se aşterne, iar

odată cu praful uitării oamenii repetă greşelile din trecut.

- Mulţi fac rău din plăcere.

- Aşa este, de la Adam şi Eva, şarpele răutăţii

înveninează pe semenii noştri. Dar sunt şi oameni, care

nu se lasă păcăliţi de acest şarpe. Însă pentru a putea să

evite răul, omul trebuie să-l cunoască. Astfel acest Ivan, a

fost un căpitan vestit şi s-a remarcat în multe lupte. A

ajuns un om respectat în satul nostru. După ce o rană i-a

imobilizat o vreme umărul stâng, a rămas la vatră. A

luptat în război, însă un glonţ l-a obligat să renunţe

pentru totdeauna la cariera militară. S-a întors în sat, s-a

căsătorit, şi-a făcut o gospodărie de invidiat. Mai târziu a

intrat în conflict cu nişte vecini. Erau fraţii Cioacă,

hrăpăreţi, iubitori de zavistie, care şi-ar fi vândut şi

părinţii pentru blestemata de moşie. Erau doi fraţi Ion şi

Vasile. Ivan ar fi dorit să le cumpere moşia, dar nu s-au

înţeles la preţ. El le-a oferit o sumă bunicică, însă ei nu

erau mulţumiţi şi creşteau preţul mereu. Într-o zi Ivan s-a

supărat şi a vrut să cumpere altă moşie. Ei ştiind că are

bani, nu vroiau să piardă o asemenea ocazie şi au început

să-i pună beţe în roate. Văzând că el nu se teme de ei şi

nu-i bagă în seamă au încercat să se răzbune pe el şi i-au

pus foc la conac. Atunci au pierit nevasta Mariana şi

băiatul Ionel. El a rătăcit mulţi ani prin păzind oile. Într-

o zi au apărut doi oameni la stâna unde se afla. Unul era

înalt, de parcă îi uitase Dumnezeu măsura, iar altul

scund, atât de scund încât abia îi ajungea primului până

umăr. Aceştia auziseră de Ivan, despre renumitul căpitan

de oşti, care după necazul avut a devenit cioban. Anghel

avusese de-a face cu fraţii Cioacă, deoarece aceştia au

pus mâna prin înşelătorie pe moşia tatălui său Avram,

lăsându-l pe drumuri. Atunci a jurat răzbunare şi a pornit

în căutarea unui alt tovarăş de luptă. L-a găsit pe Badea.

Acesta umblase prin lume, încercase multe meserii dar nu

se putea aşeza nicăieri. Cânta din fluier iar cine îl auzea

rămânea înmărmurit. Iubise şi el o fată, în tinereţe, dar

aceasta s-a măritat cu altul, cât timp a fost Badea la

oştire. Auzind că iubita sa Veta s-a măritat cu altul,

atunci a plecat prin lume, lăsând pe ceilalţi cinci fraţi să-

şi împartă moştenirea. Într-o zi Anghel şi Badea s-au

întâlnit la un târg. De atunci au rămas nedespărţiţi.

Dorind să-i pedepsească pe fraţii Cioacă, dar să le ia și

averea s-au interesat pe aici pe acolo şi au ajuns la Ivan.

- Dar, bine unchiule, Ivan care a fost căpitan de

ce nu a încercat să-i pedepsească pe fraţii Cioacă?

- Nu ştiu nepoate. El a fost cioban mulţi ani

împreună cu tatăl meu. Era însă un om închis. Rareori

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

10

E

se

isti

că

vorbea despre viaţa sa. Părea că ascunde ceva, dar nu

ştiu ce. Într-o zi, după cum povestea tatăl meu, cei doi

au venit la el şi după ce au discutat ceva vreme, au

plecat împreună. Cu tata a rămas prieten. Îl vizita

câteodată. După un timp am auzit că fraţii Cioacă Ion şi

Vasile au fost găsiţi împuşcaţi într-o pădure. Însă

modul în care au fost ucişi rămâne învăluit în ceaţă. Eu

am aproape optzeci de ani, iar pe cei trei i-am cunoscut

pe când aveam vreo douăzeci. Au venit şi la nunta mea

cu Eufrosina. Ne-au ajutat să ne facem casă şi să

cumpăram multe oi. Tata ne-a părăsit murind după

câţiva ani. Eu am avut trei copii, dintre care azi doar

unul mai este în viaţă. Nevasta mea a murit în timpul

unei ploi.

- Cum aşa?

- Eram amândoi cu oile şi ne-am aciuiat sub

un copac scorburos, însă un trăsnet a trimis-o pe lumea

cealaltă. Băieţii au murit unul la 20 şi altul la 30 de ani

răpuşi de o boală de plămâni, iar eu am rămas cu fiul

meu Ion.

- Nu te-ai mai recăsătorit?

- Nu, au iubit prea mult pe Eufrosina mea şi nu

mi-a trebuit altă femeie. Mi-am

petrecut viaţa păscând oile vara pe

munte, unde mi-am făcut o stână

renumită. Iarna am împletit coşuri,

am cioplit fluiere şi linguri. Astfel

toată viața mi-am petrecut-o

îngrijind-mi gospodăria. Mergeam

pe la târguri de sărbători, unde

vindeam brânză, caş, oi, sau coşuri

şi fluiere. Fiul meu a crescut pe

lângă mie, însă iubind cartea a

ajuns învăţător. Azi nepoţii sunt

mari. Am doi nepoţi şi o nepoată,

unul de 20 de ani altul de 18, iar

fata de 16.

- Bine, dar despre nora dumitale nu-mi spui

nimic?

- Ba da. Nora mea se ocupă de gospodărie şi are

grijă şi de mine. Însă vreau să-ţi mai spun despre

Anghel, Badea şi Ivan.

- Te ascult taică.

- Fiul meu Ion, mi-a vorbit mult despre dumneata.

Mi-a spus că eraţi prieteni şi petreceaţi multe ore citind

sau discutând despre vremurile de altădată.

- Aşa este.

- De aceea vreau să-ţi spun despre cei trei lotri. Ar

fi păcat să fie uitaţi. Au făcut şi bune şi rele, iar eu

înainte de a pleca la Dumnezeu, vreau că nepoţii mei şi

copii lor să cunoască faptele din trecut, care fie rele, fie

bune constituie pilde.

- Te ascult şi notez.

- Deci, cei trei s-au făcut lotri sau haiduci. Erau

vestiţi în toată zona noastră. Jefuiau pe cei bogaţi şi

nemiloşi, însă dăruiau celor ce trăiau în nevoi. Prea

multe nu ştiu despre ei, însă mi-a rămas în minte o

ispravă de-a lor. Au jefuit mai multe biserici şi conace.

Imediat după nunta mea cu Eufrosina, Ivan şi Anghel

au pierit într-un mod misterios. Se pare că au alunecat

în prăpastie într-o zi cu ceaţă. Badea spunea că nu găsit

niciodată schelete de oameni sau de cai în prăpastie.

Deşi a căutat multe zile după aceea împreună cu alţi

oameni plătiţi de el. Badea le-a mai supravieţuit mulţi

ani. Scund şi îndesat era verde ca bradul. Trecut de 70

de ani, părul şi barba îi albiseră. Era în schimb rumen.

Într-o zi a venit la mine şi mi-a zis: „Mitule, cred că mi

se apropie sfârşitul. Am venit să-ţi spun ceva înainte de

a închide ochii pentru totdeauna.‖ L-am poftit în casă,

l-am ospătat, apoi i-am zis: „Te ascult unchiule

Badea‖. „Tatăl tău ne-a fost amic. Noi ascundeam la

el la stână prăzile. Mama ta a murit când tu aveai trei

ani, dar tatăl tău nu s-a mai căsătorit niciodată. Era

legat de noi cu un jurământ şi se temea să nu-l calce.

Astfel a preferat să aibă câte o ibovnică, dar nu soţie.‖

Eu l-am întrebat: „Cum a murit tata?‖ „A dispărut într-

o zi pe când mergea cu mine prin pădure. Atunci am

ajuns în locul unde Ivan şi Anghel căzuseră în

prăpastie. A intrat în ceaţă şi dus a fost.‖ „Ce s-a

întâmplat cu el?‖ „Nimeni nu-ţi poate spune. Era un

om bun ca tine. Toată

viaţa l-am iubit.‖ „Păcat,

zic eu.‖ „Mare păcat, dar

noi bieţii oameni suntem

sub vremuri, nu cei care

mână vremurile.‖ „Da

unchiule Badea, aşa

este…‖ „Deci, vreau să-ţi

vorbesc despre comoara

din Rod‖. „Te ascult…‖

„Prada se ridica la nouă

poveri. Aceasta a fost dusă

în munte, în locul numit

Rod. Am potcovit caii

invers, am urcat pe nişte poteci ascunse, iar după aceea

am aruncat caii în prăpastie. Am îngropat comoara într-

un loc unde se află o potcoavă în stâncă. De acolo

privind spre munte numeri zece paşi la dreapta şi sapi‖.

Aceste lucruri mi le-a povestit Badea. După aceea mi-a

zis: „Eu Anghel şi Ivan am făcut un jurământ prin care

ne legam ca nici unul dintre noi să nu o poată dezgropa

comoara fără ceilalţi. Ei nu mai sunt printre noi, iar eu

sunt bătrân. Ca atare îţi spun ţie fiul lui Dumitru marele

secret al nostru‖. A plecat şi nu l-am mai văzut

niciodată. Am auzi că murit dincolo de munţi în zona

Atrent unde îşi avea conacul.‖

Privind ceasul am zis:

- Unchiule este târziu, curând se va însera iar eu

trebuie să ajung acasă.

- Dar de ce nu rămâi în seara acesta la mine?

- Îmi pare rău nu pot nevasta şi copii mă aşteaptă.

- Cum vrei, mi-a spus şi mi-a dat un burduf cu

brânză.

Mulţumindu-i am pornit spre maşină pe care o

parcasem mai jos. Constantin Geantă

11

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Es

eis

tic

ă

”Nimic nu poate fi creat fără jertfă” Mircea Eliade

În cultura românească, ideea de

jertfă ajunge până la strămoşii

noştri, daco-geţii. «Din patru în

patru ani – relatează Herodot -

ei trimit ca sol la Zalmoxis pe

unul dintre ei, pe care au căzut

sorții, pentru a-i spune acestuia

ceea ce doresc în fiecare împrejurare».

Istoricul Vasile Pârvan descoperă în acest sacrificiu, o

semnificaţie profund spirituală: «Un om căruia i se ia

viaţa de carne, spre a i se dărui cea de spirit, întru marea

misiune de a purta sus în cer dorinţele şi rugăciunile

naţiunii, reprezintă jertfa cea mai înaltă» .

Există câteva opere care pun în lumină, prin puterea

cuvântului, însăşi fiinţa spirituală a poporului nostru.

Dintre cele mai reprezentative am ales două: baladele

«Mioriţa» şi «Meşterul Manole».

Cunoscându-se subiectul acestora, majoritatea

exegeţilor români au arătat că mesajul esenţial al Mioriţei

nu constă nici în «voinţa renunţării, nici în beţia

neantului, nici în adoraţia morţii» (Constantin Brăiloiu),

ci în transfigurarea morţii în taină. Poetul şi filozoful

Lucian Blaga vorbeşte de existenţa unui «spaţiu mioritic»

în cultura română. Moartea «e echivalată cu o nuntă... ea

este transfigurată, dobândind aspectul elevat al unui act

sacramental, al unui prolog. Ea este nuntă şi iată natura

întreagă prefăcută în «biserică» .

Mai mult, Eliade vede în ‖Mioriţa‖ «un răspuns al

păstorului la teroarea istoriei». «Aflând că soarta i s-a

decis, păstorul nu se lamentează şi nu se abandonează

disperării, nici nu încearcă să anuleze sensul lumii şi al

existenţei, demistificându-l cu turbare iconoclastă şi

proclamând nihilismul absolut ca singur răspuns posibil

dat revelaţiei absurdului». «Răspunsul său este cu totul

altul: preface nenorocul care-l condamnă la moarte într-

un mister al tainei nunţii maiestos şi feeric, care, în cele

din urmă, îi permite să triumfe asupra propriului său

destin» .

În fond această baladă pune în lumină concepţia unui

popor care interpretează în chip profund şi creator relaţia

dintre Revelaţie şi istorie.

Celălalt poem reprezentativ al creaţiei populare

«Meşterul Manole», pornind de la un fapt istoric evocă o

viziune originară şi perenă asupra creaţiei prin jertfa,

omenească, care îşi are originea, în Dumnezeu, în

«Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. XIII,

8). Iar omul creat după chipul Lui Dumnezeu, îl imită pe

Creatorul său. Este o comuniune de har între fiinţa

omenească - suflet şi trup - «templu al Lui Dumnezeu» (I

Cor. III, 16) şi templul Biserică. «Se poate spune că

victima îşi urmează existenţa după moarte, nu în corpul

său fizic, ci în cel nou - construcţia pe care a animat-o

prin jertfa ei. Transferul sufletului nu este posibil decât

pe calea unui sacrificiu: în alţi termeni, printr-o moarte

violentă ». Trupul Anei, soţia meşterului se rezideşte într-

o mănăstire, în Biserică - mireasa Mirelui. Părintele

Stăniloae observa că numele de Manole provine din

numele biblic «Emmanuel», prefigurându-L pe Hristos.

Ca şi în «Mioriţa», poporul român îşi dezvăluie sufletul

într-o mărturisire de credinţă în adevărul revelat şi în

acelaşi timp, în sfinţenia frumuseţii vieţii. Pr. Nicolae Moga

Imagistica în opera lui Antim Ivireanul

Opera culturală şi administrativă a lui Antim

Ivireanul a fost analizată din multe puncte de vedere, în

ultimii anii. La acestea adăugăm şi noi câteva elemente

din universul imaginilor. Unele elemente sacre sunt

ataşate sferei umane. Creştinii sunt buni gospodari, aşa

după exemplul Sfinţilor Părinţi, care au „cernut cu ciurul

chibzuielii toată Sfânta Scriptură şi au ales ca nişte grâu

curat din toate bunătăţile câte ar putea fi aceste trei

bunătăţi mari: credinţa, nădejdea şi dragostea şi le-au

semănat în holda sfintei biserici‖. Autorul foloseşte un

stil apropiat de înţelesul omului din popor pentru ca

mesajul său să fie uşor de asimilat. Motivul obsesiv al

hranei identificat de Eugen Negrici este de fapt o

accentuare a importanţei duhovniceşti a postului. O altă

paralelă este aceea între veşmântul de „luptă‖ al

creştinului şi Sfânta Evanghelie, sabia duhului şi mâna

dreptății.

Postul este înfăţişat ca o călătorie de luptă

împotriva balaurului nemitarnic. Portretistica sumară

este şi ea contaminată de această manieră: spre exemplu,

paşnicul împărat creştin Constantin a fost „încununat'' de

Dumnezeu cu „arma bunăvoirii‖.

Virtuţile creştine (ca de exemplu smerenia)

primesc interpretări antropomorfice: „smerenia iaste

maica tuturor bunătăţilor şi precum maica pune multă

nevoinţă din fireasca dragoste ce are de hrăneşte pre

copiii să-i crească şi-i fereşte de toate ca să nu li se

întâmple vreo primejdie şi va piarde, aşa şi smerenia

hrăneşte bunătăţile de eres; şi le fereşte de toate

primejdiile, ca să nu piară.

De asemeni grăitoare sunt exemplele, de

antropomorfism cosmic. Soarele primeşte câteva

ipostaze umane. Este împărat puternic, dar purtător al

unei slăbiciuni - pământul („lăsând celelalte stihii,

îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul acesta de

pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui‖).

Altădată, soarele apare în ipostaza gospodarului grijuliu

care, abia sculat, aprinde focurile, mătură la vite şi îi

trezeşte pe ai săi. Soarele devine autoritatea care se

îngrijeşte de viaţa credincioşilor („încălzeşte şi hrăneşte

toate neamurile dobitoacelor şi toate le însufleţeşte şi le

înviază şi pe toate împreună le bucură şi le veseleşte‖).

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

12

E

tno

gra

fie

şi

folc

lor

Cosmosul, în altă imagine, pare o comunitate

sătească în pragul înserării „când, ceriul, de osteneală,

au fost închis spre somn toţi ochii lui, atât cât nici luna

nu priveghia‖. Nu avem de a face cu o cunoaştere

primitivă, ci cu o înclinaţie medievală de a localiza

natural un fenomen. Şirul personificărilor nu este

obositor, greoi, ci dimpotrivă. „Cugetul în sine‖ este

intransigent ca un părinte cu copiii săi, „nepriceperea‖

este îndărătnică, deci trebuie biruită ca o cetate, iar

„învăţătura apostolilor‖ pregăteşte pentru a aduce rod -

Cuvântul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este numit de

cele mai multe ori în predicile sale „Soarele dreptăţii‖,

numire care este prezentă şi astăzi în textul slujbelor

care se săvârşesc în biserică. Obiectul direct Soarele,

primeşte astfel marca persoanei. Aceste imagini se

adaugă multitudinii reprezentărilor legate de Maica

Domnului, care este o prezenţă sensibilă în sufletul lui

Antim.

În Didahii avem numeroase imagini marine, fapt ce

i-a determinat pe unii critici să afirme că, paradoxal,

primul motiv din literatura unui popor de agricultori şi

păstori este cel marin (explicat prin experienţa personală

a autorului). Marea este un termen de comparaţie

frecvent (neputinţele care vin din valurile lumii, ce se

tulbură ca văluirile mării când suflă vântul, etc). Corabia

este prezentă în cea mai dinamică imagine a Ivireanului,

prima descriere a unei furtuni pe mare în literatura

noastră. Detaliile fragmentului şi frământarea interioară

duce cu gândul la un eveniment trăit cu adevărat.

Imaginea corabiei are rădăcini în minunea pe care

Mântuitorul o săvârşeşte prin potolirea furtunii pe mare.

Antim introduce două imagini: una panoramică, în care

au loc modificări succesive de detalii în funcţie de

fazele furtunii, şi alta de pe puntea corabiei, unde starea

sufletească a apostolilor se transferă, autorului, care

spune: „Mi se pare ca când aşi vedea înaintea ochilor

miei chipul ei, de toate părţile să sufle vânturi mari, să

se strângă împrejurul vântului nori grei şi deşi, toată

marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe

valurile, ca nişte munţi. Mi se pare că văz corabia

apostolilor ca o luptă cu multă sălbăticie turburarea

mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o tulbură

vânturile. Mi se pare că văz pe feţele apostolilor

zugrăvită, de frică, moartea: unul să se cutremure, altul

să se spăimânteze; unul să se tulbure, altul să strige şi

toţi cu suspinuri şi cu lacrămi să iasă, cu rugăminte,

ajutoriu de la Hristos, ce dormia...‖.

Imaginile didahiilor traduc idei morale în termeni

concreţi. Caracterizările în care apar situaţii morale de

evidenţiat în faţa auditoriului se fac prin metoda

figurală. Imaginile au un scop didactic. Dacă metafora

se „consumă‖ repede, comparaţia este spaţioasă, de o

mentalitate artistică arhaică; creşterea ideii nu este

fulgerătoare ca la metaforă, ci lentă, se poate observa.

Dacă mai înainte am dat câteva exemple de imagini

realizate dintr-o intenţie artistică, să vedem şi câteva din

metaforele limbii vechi a Ivireanului. Obiceiul şi

năravul cel rău sunt vrăjmaşi care se luptă cu postul

creştinilor. Hulele reuşesc a „rumpe carnea fraţilor

noştri‖. Când mitropolitul promite că „vom întinde

vorba înainte‖, realizează metafora scrisului.

Cuvântul lui Antim are o materialitate sui-generis;

aceste „să fac‖ ori „să aduc‖, „Facerile cele mari de

bine‖ pot fi şi ele evaluate pe criterii fizice; nici

„ertăciunea‖ nu pare deosebit de grea, de vreme ce e

posibil să „o luăm‖. „Întinăturile‖ morale se spală cu

lacrimi „din adâncul inimii‖. Schimbarea la Faţă a

Mântuitorului are loc printr-o lumină harică a Duhului

Sfânt, care, în limbajul autorului, are o stare lichidă

(căci „s-au vărsat‖ pe hainele Sale la Preobrajenie).

Formula „să arunce din preste noroade‖ ne duce cu

gândul la activitatea semănătorului. Și lista acestor

expresii poate continua substantial.

Fără îndoială că aria foarte vastă a subiectului

abordat ne îngreunează de a fixa concluzii, vom fi însă

alături de portretul făcut de ucenicul său, M. Stefanovici

„...ca pe un mărgăritariu scump, legat cu aur întru

vindere, oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în

partea locurilor noastre adus şi nimerit, ai strălucit ca o

rază luminoasă Pr. Nicolae Moga

Istoricul căminului cultural ”Zorile” din Grădiștea Vâlcii

‖Astăzi 24 ianuarie 1937,

subsemnații locuitori din satul

Grădiștea, com. Grădiștea, jud.

Vâlcea, ne-am întrunit în adunare

generală, la localul Școalei

Primare, la convocarea d=lui

Dumitru Cumpănașu, în scopul de

a reorganiza în localitatea noastră un cămin cultural

aparținător Fundației Culturale ‖Principele Carol‖.

Am hotărât ca numele Căminului Cultural să fie

‖Zorile‖, fiindcă sub acest nume simbolic a fost înființat

în 1923 și a funcționat până acum.‖

Așa începe procesul-verbal care consfințește

actul de reorganizare a Căminului Cultural ‖Zorile‖ din

comuna Grădiștea, jud. Vâlcea, cămin cultural înființat

in anul 1923, la inițiativa lui Dumitru Cumpănașu,

preot, învățător, inspector școlar al Olteniei și Prefect al

județului Dolj. De altfel, în Darea de seamă ce a fost

anexată la procesul - verbal de afiliere la Fundația

Culturală ‖Principele Carol‖, Dumitru Cumpănașu

menționa că acest Cămin Cultural a fost înființat ‖cu

concursul elevilor de curs secundar și al oamenilor de

bine din localitate.‖

Pentru o mai bună coordonare a activității s-a

constituit un ‖sfat ales prin aclamații‖ compus din:

Cumpănașu Dumitru – învățător, Șerbănescu Nicolae –

pensionar și proprietar, Marinescu Dumitru –

comerciant, G.A Busuioceanu – țăran, Adam Luca—

13

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Etn

og

ra

fie

și

folc

lor

comerciant, D.C.Busuioceanu – țăran, Constantin

Bălănoiu – țăran, Dumitru T. Răduț – țăran, și Ion

Busuioceanu – țăran.

Din membrii Sfatului a fost ales Biroul și anume:

Cumpănașu Dumitru - Director al Căminului Cultural,

N.G Șerbănescu – vicepreședinte, Ion Busuioceanu –

secretar și Luca Adam – casier.

De asemenea au fost aleși și doi cenzori, Dumitru C.

Ionescu și Victor Zapciroiu.

A fost aprobat Bugetul de venituri și cheltuieli în

sumă de 4.750 lei.

În cadrul Căminului Cultural își desfășurau

activitatea următoarele secții și subsecții:

Secția pentru Cultura Sănătății

Această secție a strâns plante și flori medicinale și a

organizat ‖săptămâna de igienă‖

Secția pentru Cultura Muncii cu următoarele

subsecții:

Subsecția Bunilor Gospodari;

Această subsecție a distribuit gratuit 30 de kg de

sămânță de ghizdei, a ‖stăruit‖pentru îngrijirea

semănăturilor prin folosirea grapei și a ‖introdus printre

uneltele de muncă ale țăranilor prășitoarea, dând în

folosință gratuit cele 3 prășitori primite de la Ocolul

Agricol.‖

Subsecția Bunelor Gospodine;

Această subsecție a distribuit gratuit răsaduri de

zarzavaturi și flori, a ‖stăruit‖ asupra curățeniei caselor

și copiilor și au înființat grădinițe de flori.

Subsecția Edilitară;

Această subsecție a plantat zonele șoselei principale

și a Târgului cu 100 de castani.

În anul 1927, cu sprijinul moral și material al

Căminului Cultural, s-a ridicat un monument – capelă

pentru cinstirea eroilor din 1877 și 1916-1918.

Subsecția Economico-cooperatistă;

Ca o realizare practică a cursurilor țărănești ținute

între 26 februarie și 7 aprilie 1939 s-a înființat în cadrul

Căminului Cultural Cooperativa de Producție,

Aprovizionare și Desfacere Agricolă ‖Zorile‖, aprobată

de Institutul Național al Cooperației. Această

cooperativă ‖a luat în exploatare , pe 10 ani, prin arendă

de la comună, târgul săptămânal și bâlciurile anuale‖.

Tot prin Cooperativă s-a arendat de la Grigore I. Popa

un cuptor pentru pâine pe timp de 3 ani.

Subsecția Viticultură și pomicultură;

A adus de la Camera Agricolă 200 de kg de piatră

vânătă, 10 kg de rafie și o pompă de stropit pe care o

închiria cu 20 lei pe zi celor interesați.

Subsecția Crescătorilor de albine

Secția pentru Cultura Minții și Sufletului, cu

următoarele subsecții:

Subsecția Cursurilor țărănești;

Subsecția Bibliotecă și Librărie;

În cadrul Căminului Cultural funcționa și o

Bibliotecă ce deținea, în anul 1937, 265 de volume.

Subsecția Șezători și Serbări;

Cu concursul elevilor de curs secundar, al

învățătorilor din Cercul Cultural Grădiștea și mai târziu

cu echipa proprie căminului s-au organizat în fiecare an

serbări cu următorul program: teatru, coruri, recitări,

soliști vocali și dansuri populare. Au fost organizate

șezători și expoziții de cusături. Din multitudinea de

activități desfășurate de această subsecție putem

enumera:

În anul 1927, o delegație a Căminului Cultural

‖Zorile‖ din Grădiștea,formată din elevi și adulți, a

participat la un concurs de coruri, teatru și dansuri

populare organizat la Bistrița, unde a câștigat numeroase

premii.

În anul 1936, Echipa sportivă a Căminului Cultural

participă la un concurs sportiv alături de echipe din

comunele Zătreni și Bălcești.

La 1 decembrie 1936 s-a sărbătorit aniversarea

Unirii continuată de o ‖impunătoare manifestație

antirevizionistă.‖

Corul Căminului Cultural ‖Zorile‖ din Grădiștea a

participat la un concurs organizat cu ocazia Congresului

Căminelor Culturale ținut la București.

Cu ocazia unei inspecții din partea Căminului

Cultural Județean Vâlcea condusă de către directorul

acestei instituții – Iosif Andreescu și inspectorul

Apolzan, s-a organizat o șezătoare ‖ a cărei reușită a

mulțumit pe deplin.‖

Subsecția Muzicală

Subsecția ‖Sfatul de împăciuire‖

Toate aceste secții și subsecții, conform rapoartelor

de activitate și dărilor de seamă, au avut o activitate

prodigioasă în cadrul comunității.

Acest proces – verbal, împreună cu o dare de seamă

privind activitatea Căminului Cultural din anul 1923,

anul înființării, au fost înaintate Fundației Culturale

Regale ‖ Principele Carol‖, București, str. Latină, nr.8,

prin adresa nr. 40, solicitându-se afilierea la această

fundație. În 26 februarie 1937, prin adresa nr. 1064,

Fundația Culturală Regală, luând act de această cerere,

aprobă afilierea și trimite Certificatul model nr.

2098/936, pe baza căruia Căminul Cultural este scutit de

taxele pe spectacole, iar prin circulara nr. 6278/934 a

Societății Compozitorilor Români, Căminul Cultural

este scutit de taxa către această societate. Prin aceeași

adresă se cere ca această afiliere să se facă cunoscută

tuturor autorităților locale și județene – administrative,

financiare, școlare, bisericești, agricole etc. – pentru ca

actele oficiale și corespondența emanate de la Căminul

Cultural să fie scutite de taxele și timbrele fiscale și

poștale.

Prin adresa nr.897 din 17 iulie 1939 adresată lui

Dimitrie Gusti, Căminul Cultural Județean Vâlcea cerea

‖ o echipă studențească pentru cercetări monografice și

acțiune culturală‖ în mai multe comune, printre care și

Grădiștea. În aceeași adresă se făceau referiri la faptul că

‖în toate aceste comune există Cămine Culturale

conduse de oameni dornici de a lucra pentru înfăptuirea

integrală și-n cât mai scurt timp a planului conceput de

Serviciul Social pentru propășirea satelor.‖

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

14

Înv

ăță

mâ

nt

Prof. înv. primar

Toader Alina

Este absolventă a

Liceului Pedagogic

din Ploiești în 1989.

A urmat Facultatea

de Geografie a

Turismului în cadrul

Universității din

București, pe care a

absolvit-o în 2008.

Are gradul didactic

I și este director

adjunct la Școala

Gimnazială Călimă-

nești, Structura Jiblea

veche.

Arte vizuale în ochiul lui Dumnezeu

Acum, în anotimp de primăvară,

încântarea ochiului se desface. În aer se

simte mireasma florilor încântătoare de

primăvară. O oază de desfătare în mijlocul

câmpurilor. Pajiștile se unduiesc asemenea

umbrelor în coline de unde începe zăvoiul,

pădurea și răcoarea verii. Ținutul nostru

miroase a crini, a primăvară și a miere

coaptă.

Dumnezeu ne călăuzește pașii spre

mântuirea sufletelor îndemnându-ne la post

și rugăciune. Sunt locuri sfinte unde te rogi,

unde meditezi, locuri pe care nu le-ai mai

văzut vreodată la orizont. Tufișuri cu umbre

colorate, calde, îndreptându-se spre liniile

cerului și pământului prin razele calde de

soare. Ținutul de la Muntele Coziei este

mirific, îmbătător chiar.

La țară la bunici, la părinții noștri, ne

simțim împlinirea sufletului, ne simțim mai

aproape de Dumnezeu, de noi înșine. Un vas

plin cu flori de zambile, frezii si ghiocei

adulmecă icoana Maicii Sfinte, Născătoarea

de Dumnezeu. Mirosul lor proaspăt, de

gradină înnourată, dimineața ne trezește din

visare, surâzând. Un colț de rai într-un iad al

suferinței. Acolo unde îți dorești să te

refugiezi, la orice oră pentru a înțelege mai

bine sensurile vieții, pentru a lua din viața

noastră și a da Domnului Iisus Hristos.

La icoana făcătoare de minuni a Maicii

Domnului mă rog neîncetat de câteva zile, de

când suntem în postul Paștelui, pentru a

rezista pe scara agitată a vieții, pe unde urc

cu stoicism, cu smerenie, ca să înțeleg de ce

unora, ca Părintele Arsenie Boca de la

Mânăstirea Prislop, moartea nu le pare

înspăimântătoare. Poate n-am înțeles nimic

din viața asta, poate am nevoie de o cheie

care să deschidă perspective lumii, însăși

succesiunea evenimentelor are nevoie de o

astfel de cheie.

Tabloul mirific la sărbătoarea Paștelui e

locul în care mă regăsesc, unde iau

cunoștință cu viața oamenilor de la munte,

înțeleg sensurile lor, bucuriile lor atunci

când își văd nepoții ca pe niște îngeri

jucându-se cu păsările multicolore,

numărând bobocii de gâscă la mijloc de

primăvară. Soarele plin de raze inundă

tabloul parcă smulgându-se din perete.

Privirea lui e atât de frumoasă, că fiecare

simte cum îi încălzește sufletul.

Din adresele nr. 1138 din 11 august 1939 și nr.140

din 21 iulie 1941, reiese că din Sfatul Căminului

Cultural Județean Vâlcea făcea parte și Cumpănașu

Dumitru, Directorul Căminului Cultural ‖Zorile‖ din

Grădiștea.

Prin adresa nr.046710/8660 din 13 septembrie 1939 a

Fundației Culturale Regale ‖Principele Carol‖ către

Direcția Vânătoarei ( București, str. Polonă, nr. 8 ) se

cerea aprobarea constituirii în cadrul Căminului Cultural

‖Zorile‖ din Grădiștea a Societății de Vânătoare

‖Lupul‖.

Conform adresei nr.1714 din 13 decembrie 1939 a

Căminului Cultural Județean Vâlcea, activitatea

Căminului Cultural ‖Zorile‖ din Grădiștea a fost

apreciată ca ‖fiind excepțională‖ reușind să facă

‖cooperativă de luare în arendă a bâlciului comunal,

cooperativă de brutărie, cursuri țărănești și fântână

model.‖

Prin adresa nr.1747 din 21 decembrie 1939, Căminul

Cultural Județean Vâlcea făcea cunoscut că ‖echipe

pentru serbarea datinelor s-au făcut mai peste tot cu

elevii cursului primar. Numai în 6 comune s-au făcut cu

băieții și fetele satului ( Zlătărei, Dobriceni, Sinești,

Grădiștea și Râmești de Beica)‖.

Prin adresa nr.18239/1939 a Institutului Național al

Cooperației, a fost recunoscută Cooperativa de

Producție, Aprovizionare și Desfacere Agricolă ‖Zorile‖

ca subsecție a Căminului Cultural ‖Zorile‖ din

Grădiștea. Această cooperativă cumpără o mașină de

treierat, un tractor și un plug în anul 1941, printr-un

credit obținut de la Banca Federală Cozia din Rm.

Vâlcea pe termen de 5 ani.

Cu adresa nr.46706 din 2 august 1939, Fundația

Culturală Regală ‖Principele Carol‖ cere Institutului

Național al Cooperației ‖ să binevoiască a dispune

înființarea unui Centru de Valorificare a Grâului la

Cooperativa Căminului Cultural Grădiștea, jud. Vâlcea,

întrucât este singura cooperativă agricolă din Plasa

Oltețul care se găsește într-o regiune depărtată de calea

ferată și producătorii sunt expuși la speculă. ‖

Activitatea Căminului Cultural ‖Zorile‖ din

Grădiștea a continuat și după anul 1941. Dar acești ani,

1923 – 1941, au fost cei mai plini de realizări. După

anul 1947, Căminul Cultural ‖Zorile‖ primește, pentru

scurt timp, numele poetului național – Mihai Eminescu,

pentru ca apoi, până în 1990, să funcționeze cu numele

de Căminul Cultural Grădiștea.

Bibliografie:

Arhiva personală a Fam. Cumpănașu ;

Grădiștea, file de istorie –autori Fârtat Ilie, Fârtat

Ioana, Editura Rotomat, Craiova, 2004;

Monografia învățământului grădiștean, 1840-1989 –

autori Fârtat Ilie, Fârtat Ioana și Fârtat Georgiana Elena,

Editura Silviana, Rm Vâlcea, 2010. Fârtat Ilie

15

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Înv

ăță

mâ

nt

„Suntem o descoperire de o clipă pe care o primim în

dar de la Bunul nostru Domn Iisus Hristos. Încă trăim o

vârstă a copilăriei duhovnicești, iar micile noastre

neglijențe și neascultări trec aproape neobservate. Îl

pândim pe Dumnezeu să ne ofere cele mai neînsemnate

lucruri, nimicuri, de care nici nu suntem mulțumiți

atunci când le primim, căci devenim tot mai mofturoși,

dar nu vedem în ochii lui, imaginile unei lumi minunate,

abandonate fără pic de simțire în cufărul nou și bine

ferecat al renunțărilor de atunci și de fiecare zi la pronia

lui Dumnezeu. Intuiția ca orice ezitare este în final o

cădere și că grav nu e doar păcatul, ci nehotărârea însăși,

am avut-o târziu, după ce-am construit cu multă migală

un univers fals, cu argumente ciudate, sfărâmicioase, în

care credeam necondiționat, deși evidentă era doar

prăbușirea frecventă a coloanelor și a suporților ce se

măcinau parca de la sine. Am încercat un scurt metraj

fără rugăciune și am eșuat. Costurile acestei rătăciri

aveau să fie evaluate scump, dar răscumpărarea inimilor

făcută întru lumina cea neînserată a Învierii ne va fi fost

o dulce promisiune, dar si un reper vital pentru situarea

corectă și mântuitoare în istoria anevoioasă de

azi.‖ (Mărturii despre Părintele Arsenie Boca –

„Mormântul cald de la Prislop‖) Toader Alina Daniela

Prof. înv. primar

Educația religioasă

„Educaţia religioasă este un

complex de acţiuni prin care se

urmăreşte în chip metodic şi

sistematic creşterea moral-

spirituală a elevului, prin

implementarea, în viaţa şi

activitatea lui, a valorilor moral-

spirituale şi religioase, în vederea dezvoltării armonioase

a fiinţei şi vieţii lui, pentru sine, pentru societate şi

pentru Biserica de care aparţine.

Învăţământul religios este organizat şi orientat în

acord cu cerinţele învăţământului românesc actual, însă

în cadrul învăţământului religios, folosim nu numai

metode şi mijloace moderne, specifice învăţământului, ci

şi pe cele tradiţionale, menite să-i ducă pe elevi spre

înţelegerea şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor lor.

Educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul

o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului,

ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre

religiozitate.

Educaţia religioasă este importantă şi din punct de

vedere social; ea înseamnă formarea omului în

comunitate, prin comunitate şi pentru comunitate. Omul

trăieşte într-un mediu social în care trebuie să

dobândească fericirea şi desăvârşirea creştină prin

practicarea virtuţilor, astfel încât lumina lui să lumineze

înaintea oamenilor, iar aceştia văzându-i faptele bune, să

-L slăvească pe Dumnezeu (Matei 5,16).

Începutul misiunii învăţătoreşti îl face Mântuitorul

Iisus Hristos. El a „învăţat prin viu grai‖, este cel dintâi

catehet.

Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat şi cu scopul de a se

face Educator al oamenilor şi a dus la ultima desăvârşire

chipul educatorului creştin.

Învăţământul religios nu înseamnă nicidecum doar „o

comunicare de noţiuni‖ religioase, ci înţelepţirea

sufletului elevului, suflet din care izvorăsc faptele cele

bune, înseamnă creştinismul viu, învăţătura

Mântuitorului trecută în fapte şi tocmai prin aceasta,

devine elementul esenţial în educarea caracterului

religios moral.

Se vorbeşte tot mai mult despre „renaştere spirituală‖,

despre „trezire religioasă‖, despre „redresare morală‖.

Nevoia de educaţie religios-morală a elevilor este o

realitate evidentă. Educaţia religioasă urmăreşte

formarea conduitei morale a elevilor, a conştiinţei lor

morale şi a personalităţii creştine, ţinte pe care nu toate

disciplinele le pot atinge.

Ca disciplină de învăţământ, Religia se încadrează, ca

şi celelalte discipline, în norme stabilite de Ministerul

Educaţiei Naţionale.

Se deosebeşte de celelalte discipline prin scopul ei

înalt: elevul cu un comportament moral, cu o conştiinţă

morală, cu dorinţă spre iubirea lui Dumnezeu şi a

semenilor.

Importanţa educaţiei religioase în şcolile publice are

ca scop formarea duhovnicească a elevului, a

descoperirii valorilor spirituale, a dobândirii unor

comportamente religios-morale şi şansa de a se apropia

de Dumnezeu.

Nu poate fi conceput un învăţământ românesc lipsit

de un învăţământ religios care duce la cultivarea

valorilor morale, a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

BIBLIOGRAFIE:

1.Şebu, Sebastian, Opriș Dorin, Opriș Monica,

Metodica predării religiei, Reîntregirea, Alba Iulia 2000

2.Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, Editura

Polirom, Iaşi, 1999.

3. Dumitru, Călugăr, Pr. Prof, Catehetica, Editura

Cluj-Napoca, 2002.

4.Stăniloae, Dumitru, Reflecţii despre spiritualitatea

poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2002. Cîrstinoiu Mihaela

“Lăsaţi copiii să vină la Mine si nu-i ,opriţi,

căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia”

(Luca XVIII,16)

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

16

Înv

ăță

mâ

nt

Prof. Rada

Claudiu-Ion

Absolvent al

Facultății de

Teologie Ortodoxă

,,Andrei Şaguna‖-

Sibiu în 2001, este

profesor de religie

gradul didactic I și

director la Şcoala

gimnazială Gura

Văii Bujoreni. Se

remarcă ca un bun

manager și un

coleg de excepție.

A contribuit la

ridicarea imaginii

școlii

Incluziunea - șanse egale în educație

O provocare a zilelor noastre, în ceea ce

priveşte învăţământul, o reprezintă integrarea

copiilor în şcoală, iar una din aceste faţete

este includerea şi acomodarea copiilor

aparţinând etniei rrome, o etnie cu probleme,

dar şi cu potenţial, deoarece nu de puţine ori,

efortul educaţional duce la împlinirea unor

obiective de genul nu doar al integrării, ci şi

unul de ordin calitativ, constând într-un nivel

de şcolarizare superior, liceal şi universitar.

Integrarea copiilor rromi în şcoli este o

misiune greu de îndeplinit din cauza

prejudecăţilor de tot felul.

Dreptul la educaţie al copiilor rromi

trebuie astfel respectat. Şcolarul rrom are de

cele mai multe ori dificultăţi legate de

integrarea în colectiv, de comunicare şi

comportament social (salutul, modalităţi de

adresare, relaţii cu ceilalţi copii, deprinderi de

autoservire etc.).

Faptul că provin din comunităţi

compacte, închise, în care se vorbeşte doar

limba maternă rromani, face ca integrarea

acestora în colectiv să fie mai greoaie şi

necesită o atenţie sporită din partea cadrului

didactic.

Trebuie să desfăşurăm activităţi

interactive prin care să stimulăm

comunicarea, să dezvoltăm mai mult

toleranţa reciprocă, realizând astfel o mai

profundă familiarizare cu copiii, mai precis

cu nevoile, cu posibilităţile lor, cu bagajul de

cunoştinţe preluat din familie, cu felul în care

aceştia gândesc şi trăiesc.

Trebuie să existe o colaborare între

profesor-mediator-părinţi care să facă

posibilă integrarea în viaţa şi programul

instructiv-educativ din şcoli. Părinţii sunt

obligaţi să se implice şi să participe la

activităţile efectuate în şcoală pentru a

înţelege mai bine necesitatea educaţiei

timpurii pentru viitorul copiilor lor.

Se pot organiza concursuri, serbări,

spectacole, se pot încheia diferite parteneriate

prin care toţi copiii pot fi implicaţi.

De aceea, problema includerii acestor

copii se loveşte mereu de stereotipii, atât din

partea câmpului educaţional, dar şi din partea

comunităţii care abordează un fel de

victimizare, cu efect imediat cantitativ, dar nu

şi calitativ, atrage atenţia asupra precarităţii

sociale şi financiare, determinând ajutorarea,

dar pe termen lung determină ceea ce numim

efectul de neajutorat, de a sta cu mâinile în

sân, de a nu reacţiona, de a trece bariera

neputinţei, spre a ieşi din impas şi de a folosi

datul personal, înzestrarea individuală pentru

a primi educaţia.

Programele educaţionale, de multe ori,

deşi sunt bine intenţionate şi au ca finalitate

educaţia şi incluziunea copiilor, se lovesc de

carenţe ce ţin de realitatea cotidiană, inerţie,

prejudecată, neputinţă, iar reuşita poate

deveni vizibilă prin vocaţia educatorului,

ajutat de toţi factorii care pot concura la

atragerea reuşitei şi aici vorbim de

comunitatea etnică, instituţiile locale,

parteneri sociali, care împreună să concureze

la crearea unui climat propice dezvoltării

atitudinii că, numai învăţând poţi reuşi în

integrarea în societate, devenind actor, nu

doar spectator sau mai rău, victimă

neajutorată a societăţii, trăind din mila ei sau

agresându-o ca infractor.

Ce poate fi spus răspicat, este faptul că

toţi avem datoria ca dascăli să ne fortificăm

efortul pentru ca aceşti copii să fie învingători

în această provocare a lumii sau a societăţii,

iar dacă ei vor ajunge să se integreze în

universul şcolar, apoi în societate, prin

meseria îmbrăţişată, vor fi ,,plus valoare‖ al

acesteia şi toţi vom avea de câştigat, pentru

că ei merită, iar acest fapt se vede pe chipul

lor, care de multe ori, când primesc educaţie,

se conformează şi îmbrăţişează cu deschidere

valorile educaţiei, iar acest lucru nu poate fi

decât îmbucurător şi dăruitor de speranţă şi

de forţă de a merge mai departe, deşi este

greu, dar nu imposibil. Prof. Rada Claudiu-Ion

17

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Mo

me

nt

ed

ito

ria

l

Ne-au parvenit la redacţie două volume de

versuri a doi valoroşi poeţi vâlceni: „Rugăciunea

bătrânilor copaci‖ al cunoscutului poet Constantin

Mosor, fiu al Vâlcii, stabilit în Bucureşti, apărut la

Editura „Amurg sentimental‖ din Bucureşti, din care

reproducem câteva poezii:

- Dacă rămâne timp – p. 33;

-Încă o noapte albă – p. 41;

-Duminica e sfântă – p. 42;

respectiv volumul „Se mişcă universul‖, al poetului

Dumitru Mesia-Onescu, apărut la Editura „Offsetcolor‖

Râmnicu-Vâlcea, din care reproducem următoare poezii:

-Casa noastră – p. 25;

-Căpătâiul meu – p. 26;

-Satul meu – p. 66.

N. B. În numărul viitor vor apărea şi cronicile

acestor volume.

Moment editorial

Duminica e sfântă

S-a luminat de ziuă a infinita oară.

Cântaseră cocoşii. Urechea mi-a fost surdă.

Iarăşi plecase vântul cu noaptea subsuoară.

La ce folos acuma aş şti pe unde zburdă?

Trecuse răsăritul. Fusese lună nouă.

Cerul curat privise în ea ca-ntr-o oglindă.

Dacă mai stau pe gânduri n-o să culeg nici rouă.

Mi-ar adormi speranţa aproape suferindă.

Şi luna câteodată adoarme iepureşte.

De ce n-aş face şi eu încă o noapte albă.

S-ar bucura condeiul. Lui tare îi prieşte

Să vadă răsăritul lucind precum o salbă.

Blidari, 19.08.2012

Constantin Mosor

Duminica e sfântă. Nu pui mâna pe sapă,

Sau coasa la spinare spunând că nu-ţi ajunge

Tot restul săptămânii. Vino şi te adapă

Cu-nţelepciune, altfel, numaidecât vei plânge.

Roadele din grădină vor da să se usuce.

Ai răscolit pământul în zi de-nchinăciune

Zadarnic faci cu dreapta la repezeală cruce,

În locul goliciunii din suflet ce vei pune?

Dacă nu poţi ajunge aproape de altare,

Priveşte înspre ceruri şi chibzuieşte bine.

Duminica e sfântă şi semnele sunt clare...

Aprinde policandrul altarului din tine.

Blidari, 19.08.2012

Constantin Mosor

Cuvântule, să nu fii supărat,

Iar dacă eşti, încearcă să mă ierţi

Că până să te-aşez între coperţi,

Greşelile nu mi le-am numărat.

Te-am smuls din mintea mea adeseori,

Ca să-mi străluminezi în vârf de toc,

Făr’ să te-ntreb de-ţi place acest joc

În care-nveţi să urci şi să cobori.

Nu ţi-am zidit mereu culcuş curat.

Te-am dus din călimări în călimări.

Zburarăm împreună peste mări.

Astăzi eşti tare trist şi-ngândurat.

Cuvântule, ce pot să fac acum?

Deschid cu grijă cartea, te privesc...

Dacă rămâne timp... îmbătrânesc.

Iertarea o să vină. E pe drum.

... Încă o noapte albă

Dacă rămâne timp ...

Blidari, 26.08.2012

Constantin Mosor

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

18

O

am

en

i ș

i lo

cu

ri

Stroe Buzescu

Stroe Buzescu este al treilea fiu al

Mariei, nepoata lui Mogoṣ Spătar ṣi

al lui Radu Buzea. Nicolae Iorga

scrie că Stroe a fost ―cel mai viteaz

ṣi vrednic dintre Buzeṣti‖.Împreună

cu fraṭii săi,Radu ṣi Preda, a trăit în

pribegie un timp, dincolo de munţi,

în Transilvania.

În 1583 era al II-lea comis, între 1586-1587, comis,

între 2 iulie 1591-martie 1594, postelnic. L-a însoţit pe

Mihai Viteazul în pribegia din Transilvania înainte ca

acesta să ajungă domn, apoi la Constantinopol, fiind şi

cel trimis de Mihai să-i aducă firmanul de domnie. A

fost locţiitorul lui Mihai la domnie, până ce acesta a

sosit de la Constantinopol, iar sub domnia lui Mihai a

fost trimis sol la Aaron Vodă în Moldova, la Sigismund

Bathory, la poloni. Lângă Mihai Viteazul s-a aflat în

momentele cele mai importante şi cele mai grele.

În lupta cu turcii de la Vidin(1599), Stroe împreună

cu fratele său, Preda, au scăpat de la moarte pe domnul

lor, Mihai Vodă.1. A fost mare agă şi apoi mare stolnic,

din decembrie 1594 şi până la 9 iulie 1600. El l-a

avertizat pe domnitor asupra acţiunilor sale impulsive şi

asupra promisiunilor deşarte ale imperialilor, sfătuindu-l

să nu aibă încredere în nemţi, căci va avea de suferit, dar

Mihai nu l-a ascultat. O singură dată au lipsit Buzeştii de

lângă domnul lor, la Câmpia Turzii şi acest lucru a dus

la sfârşitul tragic al viteazului voievod. După uciderea

mişelească a lui Mihai Viteazul, la 9 august 1601, Stroe

se dovedeşte acelaşi oştean vrednic şi credincios

domnului ales cu sprijinul lor, al Buzeştilor.

Înainte de alegerea lui Radu Şerban ca domn, acest

mare privilegiu i se propune chiar lui Stroe, propunere

pe care boierul oltean o refuză cu aceeaşi demnitate cu

care îşi slujise domnul.2. În lupta de la Ogretin s-a strâns

―atâta mulţime de oaste de Turci şi de Tătari şi Leşi şi

Moldoveni şi Cazaci, încât nimeni nu putea vedea

capătul oştirilor lor, lăţimea lor şi lungimea lor şi au

venit asupra domniei mele. Şi întru aceasta, dacă am

văzut aşa domnia mea, atâta mulţime de oşti ale lor, ne-

am aşezat cu toate oştile noastre la un loc numit

Ogretin…într-o zi de luni, 13 zile ale lunii Septemvrie.

Astfel au venit multă mulţime de oşti de-ale lor

asupra noastră a tuturora şi au năvălit peste noi şi au

Casa noastră

Casa noastră, n-am s-o uit,

Cu hotar de piatră.

Ea mi-a dat şi mi-a păstrat

Adăpost şi vatră.

Podul case-i plin de roade.

Să mă scape de nevoi.

Coperişul mă fereşte

De grindină şi de ploi.

Am pereţi cu patru colţuri

Din lemn de la codru-frate.

Și ferestre oblonite,

Doar lumina le străbate.

Zic la prieten: - Trece-mi pragul,

Eşti poftit in casă mea

La duşman: - Tu ieşi afară,

Casa mea şi uşa ta.

11.IX.2006

Dumitru Mesia-Onescu

Nu se poate om pe lume

Să nu aibă căpătâi.

Fie doar şi mâna mamei,

Căpătâiul cel dintâi.

Fericirea sau necazul,

Lacrimă pe căpătâi

Eu l-ascult, el mă ascultă

Şi mă lăsă să-l mângâi.

De când sunt pe lumea asta,

Căpătâiul mi-am păstrat.

Mare, mic dar n-am dus lipsă.

Nu ţin capul aplecat.

Din străbuni am moştenire,

Partea mea de căpătâi.

Ai grija şi tu copile,

Fără el să nu rămâi.

21.III.2007

Dumitru Mesia-Onescu

Satul meu e lângă munte

şi-i cu brazi împodobit,

Pomii sunt mereu în floare

Şi soarele răsărit.

Sus pe deal cu oile albe,

Stă ciobanul rezemat.

Nici un câine nu mă muşcă,

Nici un câine n-a lătrat.

Jos, sunt case. Numai una-i

Cu garoafe la fereastră.

După geam un chip de fată.

Seamănă cu casa noastră.

Eu colind cu haina mamei,

Cu miros de garofiţă.

Sunt mândră şi spun tot satul:

- Mama mea e pictoriţă.

Mama mea e dusă ’’parte‖

Într-un sat ce nu mă ştie

M-am gândit de ziua mamei

Să îi scriu o poezie.

- Vino-aici să-mi spui şi mie

Cum ai reuşit tu mamă

Să pui satul pe hârtie

Şi să stea cuminte-n ramă.

Dumitru Mesia-Onescu

Căpătâiul meu

Satul meu

19

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Oa

me

ni

și

loc

uri

aruncat ei atât de multe din săgeţile lor asupra noastră,

încât nu se putea vedea faţa soarelui de săgeţile lor şi de

atâta bătălie răsunau codrii şi munţii de bătălia lor şi nu

se puteau înţelege unul cu altul…’’

Boierii Buzeşti s-au luptat cu mare vitejie, cu ‖slujbă

dreaptă şi credincioasă şi cu vărsare de sânge…‖

―răposatul jupan Stroe, fost mare stolnic, dacă văzu el

atâta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, el s-

a luptat cu atât mai mult cu duşmanii domniei mele

pentru domnia mea şi pentru legea creştinească şi pentru

patria noastră, ca să ne scoată din mâna duşmanilor

noştri. Şi a fost rănit jupan Stroe, fost mare stolnic, în

război şi apoi a murit în două zile ale lunii Octomvrie,

Dumnezeu să-i ierte sufletul lui, pentru că s-a străduit

pentru domnia mea şi pentru legea creştinească.‖ 3.

Aşa şi-a aflat sfârşitul Stroe, ―care a fost stolnic la

Mihai Vodă şi a fost la toate războaiele dimpreună cu

domnul său.‖

Cronica vieţii sale o aflăm pe piatra de mormânt, ce-a

pus să fie dăltuită de credincioasa lui soţie Sima

stolniceasa. Stroe a fost căsătorit cu Sima, fiica lui

Gheorghe Rudeanu din Bogdăneştii de Vâlcea.

Mama Simei se trăgea tot din boierii Mogoşeşti de la

Stăneşti. N-au avut o viaţă binecuvântată cu copii4. După

ce a trecut din această lume, rămăşiţele pământeşti ale lui

Stroe se odihnesc la ctitoria străbunilor săi de la Stăneşti.

Se stingea după 70 de ani petrecuţi în şaua calului, lup-

tând pentru legea creştinească şi pentru patria noastră. 5.

Prin viaţă nu se trece, se merge. Nu-i de ajuns să ai o

ţintă în viaţă. Trebuie să ştii şi când să apeşi pe trăgaci. 6.

Dacă vrem să lăsăm urme bune în viaţă, care este cel

mai scump dar de la Dumnezeu, să facem tot ce putem

pentru neamul şi poporul nostru românesc şi mai puţin

pentru noi. 7.

Despre Buzeşti şi despre faptele lor s-a scris destul de

puţin. Momentele lor de linişte şi pace au fost puţine. Ei

au trăit în ―uitare de sine‖, punând preţ pe dragostea de

ţară, pe prietenie şi pe respectul jurământului făcut

voievodului, pe vitejie, pe curaj, pe legea creştinească. În

rarele răgazuri oferite de instabilitatea climatului

politic,s-au ocupat şi de cele pământeşti, dar, mai ales de

faptele bune izvorâte din credinţa lor vie şi adevărată.

Astfel, ctitoria de la Stăneşti a strămoşilor nu a fost

uitată în toţi acei ani de zbucium şi încleştări. I-au făcut

danii, au înzestrat-o cu moşii şi sălaşe de ţigani, i-au

dăruit odoare scumpe. 8. Buzeştii nu sunt boieri noi, cum

s-a afirmat în ultima vreme, ci descendenţii unor boieri

mai vechi din secolele XV-XVI. 9.

―Cu averile lor, cu priceperea lor diplomatică şi

militară, ca şi cu vitejia lor personală, fraţii Buzeşti au

contribuit la marele act de cucerire a independenţei ţării.

Dacă Mihai Viteazul a fost un luceafăr în zori, Buzeştii

au figurat acele astre politice şi militare de mărimea întâi,

care i-au amplificat şi înălţarea spre culmi şi

strălucirea.‖10.

Fără ajutorul lor, probabil că Mihai Viteazul nu ar fi

realizat ceea ce a realizat. Fiind rudă cu Buzeştii după

soţia sa, doamna Stanca, Mihai nu putea să nu ţină seama

şi de sprijinul material pe care ei îl ofereau scaunului

domnesc. N. Iorga scrie: ―Buzeştii alcătuiau una din

familiile feudale româneşti dintre cele mai puternice, mai

râvnitoare şi mai pătimaşe de averi.‖

Chiar şi după moartea lor, urmaşii au rămas cu averi

considerabile. Numai în Drăgăşani şi în împrejurimi

stăpâneau 128 de moşii. Au strâns averi uriaşe, de toate

câte sunt ale acestei lumi, în vremea domnitorilor Petru

Cercel, Mihai Viteazul şi Radu Şerban. 11.

Dar nu le-au risipit pe desfătări şi lucruri deşarte, ci

pe arme şi oşti, pe solii spre multe părţi ale pământului

românesc şi ale Europei, ca să se împlinească marele vis

al independenţei şi Unirii românilor. 12.

Note

1. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de Istorie

Creştină. Biserica de la Stăneşti-Lunca, jud. Vâlcea, ed.

Petrescu ,Rm. Vâlcea, 2011, p. 143.

2. Ibidem, p. 144

3. DIR B, XVII, vol. 1, doc. 137, p. 134-135.

4. Pr. Dumitru Popa, op. cit., p. 145.

5. Doru Căpătaru, Istoria bisericii de la

Stăneşti…,Drăgăşani, 2006, p. 49

6. Pr. Dumitru Popa, Poezii moral-creştine, meditaţii

şi cugetări, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011, p. 108;113.

7. Pr. Dumitru Popa, Proverbele lui Solomon,

Craiova, 2012, p. 51.

8. Doru Căpătaru, op. cit. ,p. 49.

9. Pr. Dumitru Bălaşa, Mânăstirea Căluiu, în M.O.,

nr, 7-8, 1971, p.513.

10. Dumitru Almaş, Buzeştii, în Magazin istoric, nr.

2, 1968, p. 1-5.

11. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de Istorie

Creştină…, p. 146.

12. Dumitru Almaş, op. cit., p. 1. Simona Anastasia Popa

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

20

O

am

en

i ș

i lo

cu

ri

Învățătorul Ilie Zugrăvescu din Izvoru, Crețeni, descendent al unor vechi neamuri de moșneni podgoreni

Ilie Zugrăvescu se trage din două

neamuri de moşneni podgoreni,

Zugrăvescu şi Spârleanu, din partea

de sud-est a judeţului Vâlcea, a căror

istorie coboară în negura timpurilor.

Este o istorie lipsită de documente, dar bogat presărată cu

legende şi nume de locuri ce amintesc de moşii şi

strămoşii acestuia.

Se ştie că antroponimele, toponimele, hidronimele,

tradiţiile şi legendele poartă amprenta vremurilor şi,

alături de urmele materiale (scrise şi nescrise), întregesc

istoria unui neam.

Conform lingvistului Ion Soare, „când vorbim despre

antroponime, referindu-ne la perioade mai vechi ale

istoriei noastre, avem în vedere în primul rând numele de

botez, deci prenumele, ştiut fiind că înainte de

oficializarea numelui de familie (şi aici îl citează pe

Christian Ionescu) «oamenii erau desemnaţi printr-un

nume unic, căruia i se putea adăuga un supranume»‖.1

În perioada formării poporului român, onomastica

daco-română a fost invadată de onomastica creştină şi,

ulterior, de cea slavă şi grecească (pe filiera slavă sud-

dunăreană) astfel că, treptat, numele de origine latină au

fost înlocuite cu nume biblice, slave, greceşti, dar şi de

altă origine (într-o măsură foarte mică din turco-tătară,

arabă, maghiară etc.) şi nume derivate din acestea.

La numele de persoană (prenume), numele de botez

„care se dă unui om la naştere şi care distinge pe fiecare

dintre membrii aceleiaşi familii‖,2 s-a adăugat un

supranume (poreclă, policră, poriclă), „dat, de obicei în

bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o

trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a

psihicului sau a activităţii sale‖.3 Multe dintre numele de

botez şi supranumele strămoşilor au stat la baza numelor

oficiale de familie de mai târziu. Iată câteva exemple de

prenume şi supranume din uriaşa paletă antroponimică

românească devenite nume de familie:

►prenume devenite nume de familie: Ana – Ana,

Constantin – Constantin, Constantinescu; Ion – Ion,

Ionaşcu, Ioneanu, Ionescu; Maria – Maria, Marin –

Marinescu, Marinoiu; Mihai – Mihai, Mihăescu,

Mihăilescu; Nicolae – Nicolae, Nicolescu, Nicolaesu,

Nicolăescu, Nicu, Niculescu; Pătru – Pătru, Pătraşcu,

Pătrăşcoiu, Petre – Petre, Petrescu; Ştefan – Ştefănescu

►supranume devenite nume de familie: a) după locul

de baştină: câmp – câmpean – Câmpeanu, munte –

muntean – Munteanu, olt – oltean – Oltean – Olteanu;

poiană – Poienar(u), coastă – Costeanu, pădure –

Pădureanu etc.; b) după aspectul exterior, înfăţişare:

bondoc – Bondoc; lung – Lung, Lungu, Lungoci etc.; c)

generat de un defect fizic: surd – Surdu, mut – Mutu etc.;

d) după origine, naţie, dar fără a exprima neapărat

realitatea: turc – Turcu, tătar – Tătaru; e) după starea

socială: boier – Boieru, Boieriu, Boierescu; mazil –

Mazilu etc.; f) cu referire la o funcţie administrativă sau

militară: postelnic – Postelnicu, dorobanţ – Dorobanţu

etc.; g) de origine botanică: frasin – Frăsineanu, prună –

Prună etc.; h) de origine zoologică: cuc – Cucu, lup –

Lupu, Lupaşcu, Lupoi etc.; i) cu trimitere la viaţa

religioasă: diacon – Diaconu, Deaconu, Diaconeasa,

Diaconescu, popă – Popa, Popescu, Protopopescu etc; j)

rezultate din practicarea unor meserii: cioban – Ciobanu,

cojocar – Cojocaru, crucer – Cruceru, dogar – Dogaru,

Dogăroiu, fierar – Fieraru, iconar – Iconaru, olar – Olaru,

Olăroiu, vier – Vieru, zugrav – Zugravu, Zugrăvescu.

Conform filologului Ion Soare, „ca şi în alte părţi ale

ţării, denumirile localităţilor, ale apelor şi ale formelor de

relief întâlnite în judeţul Vâlcea reflectă diverse aspecte

legate de istoria şi geografia acestei zone. Într-un sens

mai restrâns şi mai concret, ele oglindesc numele celor

care au locuit, de sute de ani, această regiune, întemeind

aici aşezări durabile; totodată toponimele vâlcene reflectă

realităţi ale florei şi faunei locale.‖4

Dintr-un studiu aprofundat asupra toponimiei

vâlcene, realizat de acelaşi renumit cercetător filolog,

aflăm următoarele: „circa două treimi (dintre toponime)

sunt de origine antroponimică; urmează, în ordine,

toponimele geomorfologice, apoi botanice, istorice,

zoologice şi psihologice‖.5

În vechime, de regulă, conform tradiţiei, o aşezare

nou întemeiată îşi luat denumirea de la numele

fondatorului ei sau de la o personalitate locală, preţuită şi

respectată de comunitatea respectivă. Aşa se explică

faptul că numeroase denumiri de aşezări sunt de origine

antroponimică şi poartă amprenta prenumelui sau a

supranumelui unui moş îndepărtat, fondator, conducător

militar, om al bisericii etc. Toponimia vâlceană, care este

foarte bogată, asemenea celei întregului spaţiu românesc,

deţine o mulţime de elemente provenite din sursele

amintite, dar, spre bucuria noastră, păstrează în structura

Ilie Zugrăvescu 1912 - 2002

21

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Oa

me

ni

și

loc

uri

ei şi elemente din vechea onomastică autohtonă. Pentru a

înţelege fenomenul, ofer cititorului câteva exemple de

toponime de origine antroponimică feminină şi masculină

(atât nume de persoane cât şi supranume) formate cu

ajutorul sufixului – eşti (-ăşti), cu ajutorul sufixului – eni (-

ani), cu diferite alte forme de plural (-ari, -ei, -i) şi la

numărul singular: Andrei – Andreieşti, armaş – Armaşu –

Armăşeşti, băjenar – Băjenaru – Băjenari, Buda – Buda,

Budu – Budeşti, bondoc – Bondoc – Bondoci, butar –

Butaru – Butari, Cazan – Căzăneşti, Costea – Costeşti, creţ

– Creţu – Creţeni, Dicu – Diculeşti, fârtat – Fârtat –

Fârtăţeşti, gol – Golea – Goleşti, gorun – Gorun –

Goruneşti, grec – Grecu, Greaca, Grecioiu – Greci şi

Greceşti, Ion – Ioneşti, izbaşe – Izbaşa – Izbăşeşti, lung –

Lungu – Lungeşti, maldăr – Maldăr – Măldăreşti, Mamu –

Mamu, mazil – Mazilu – Mazili, măciucă – Măciucă –

Măciuceni, mitră – Mitrofan – Mitrofani, Olan – Olanu,

Orlea – Orleşti, Păuş – Păuşeşti, pietrar – Pietraru –

Pietrari, pop – popă – Popeşti, Priba – Priba, rotar – Rotaru

– Rotăreşti, turc – Turcu – Turceşti, scund – Scundu –

Scundu, spâr(nel) – Spârlea – Spârleni, stolnic – Stolnicu –

Stolniceni, Tanislav – Tanislavi, Tomşa – Tomşani, voinic

– Voinea – Voineasa, Voineşiţa etc.

La exemplele de mai sus, care reprezintă un indiciu

important în stabilirea rădăcinii paterne a învăţătorului Ilie

Zugrăvescu, adăugăm câteva precizări făcute de autorii

volumului Monografia Municipiului Drăgăşani, care spun

că: „În comuna Creţeni, pe dreapta Pescenii şi în dreptul

satului Izvoru, se află Popeştii. Toponimul ne duce spre un

neam de popi, de cărturari. În documentele vechi găsim

toponime ca Popeţi, Popeşti, Popeasa precum şi forme

slave: Popoveţi, Popova, Popoveni. Un sat Popeşti îl găsim

în anul 1425. Deşi s-a spus că termenul popă este slav,

având în vedere că daco-românii au fost creştinaţi cu mai

multe secole înaintea slavilor, considerăm termenul o

moştenire esenţială daco-romană pe care au primit-o apoi

şi slavii. Cuvântul popă vine de la latinul popa-ae =

jertfitor, preot.

Încă din antichitate, de la cuvântul popă avem cuvântul

popor. Credincioşii din jurul unui popă formau un popor,

mai mare sau mai mic. Populus-i, în inscripţii popolus =

poporul, toţi cetăţenii dintr-o grupă, naţie, mulţimea din

jurul unui preot. De altfel popa, preotul de mai târziu, era

şeful unei comunităţi. De aceea, în tradiţia populară, popa

e identic cu un rege, rigă, crai. La români, locuitorii

satelor, încă din Evul Mediu aveau câte o biserică şi câte

un popă. În jurul anului 1800, cetăţenii dintr-un sat se

numesc „popor‖. Găsim astfel un document domnesc din

1816 în care se vorbeşte de „popoarele‖ din plasa Oltul de

Sus şi altele din care cităm: Ursoaia, Malu, Stăneştii,

Dealul Banului, Dobruşa, Măgureni, Spârleni, Butari,

Dadiciu, Glăvi, Amărăşti, Palanga, Scundu etc. «Dintr-

aceste popoare ce se numesc mai sus, din toate să ia »…

mânăstirea Megaspileon de la Moreea, vinăriciul domnesc.

Documente cu acest sens al cuvântului sunt multe.

Cuvântul popă este deci autohton. De la el îşi ia numele şi

satul Popeşti.‖6

La rândul său, „Cuvântul popă are la origine termenul

pop, care desemnează stâlpul de susţinere al prispei sau al

pridvorului caselor ţărăneşti şi al pronaosului bisericii. Prin

extensie, termenul pop, care indică elementul de susţinere

al unei construcţii, devine popă, desemnând stâlpul de

susţinere al unei comunităţi. În concluzie, de la termenul

popă (preot) = slujitor al unui cult religios, învestit cu

dreptul de a oficia actele de cult, s-a ajuns la numele de

familie Popa, nume care desemnează urmaşul (urmaşii)

unui popă. Popeşti s-au numit generic, din vechime,

membrii familiei unui popă (preot) şi a unui neam care se

trage dintr-un popă.7 De asemenea, numele de familie

Popescu indică locul de origine al moşului purtătorilor

acestui nume, din Popeşti.

„Toponimul Popeşti este des întâlnit pe teritoriul

judeţului Vâlcea. Cu acest nume întâlnim sate în

comunele: Fârtăţeşti, Măciuca, Nicolae Bălcescu, Popeşti,

Stoeneşti şi Tetoiu. Cu siguranţă numărul lor a fost mult

mai mare, dar, în timp, unele au dispărut datorită

numărului mic de locuitori, prin contopirea lor cu alte sate

(aşa cum s-a întâmplat cu satul Popeşti, contopit cu satul

Izvoru) sau din alte motive‖8 cataclisme naturale, molime.

Am dorit să fac aceste scurte precizări în încercarea de

a contura, cu ajutorul antroponimiei şi al toponimiei

rădăcina pe linie paternă a lui Ilie Zugrăvescu, născut în

cătunul Popeşti (aşezare moşnenească, cu statut de sat

până la 1892, componentă a comunei Izvoru),9 satul

Izvoru, comuna Creţeni, judeţul Vâlcea, toponim ce indică

o aşezare întemeiată, aşa cum am văzut, de către un

slujitor al bisericii, un popă ai cărui urmaşi s-au numit

generic Popeşti, nume luat şi păstrat peste veacuri şi de

aşezarea lor.

Din lipsa documentelor, genealogia pe linie paternă a

distinsului dascăl şi om de cultură Ilie Zugrăvescu este

greu de conturat, dar, mergând pe firul numelui de familie

facem o constatare simplă, aceea că originea sa se află în

termenul zugrav, folosit în trecut pentru a desemna un

meşter pictor de biserici,10 îndeletnicire sau meşteşug care

a dat supranumele Zugravu şi Zugrăvescu, aşa cum

termenul iconar era folosit pentru a desemna un pictor de

icoane, meşteşug ce a dat supranumele Iconaru, devenit

ulterior nume de familie ca şi cel de crucer, care desemna

un pictor de cruci, devenit la rândul său supranume şi

ulterior nume de familie, Cruceru.

Studiind literatura istorică bisericească, întâlnim de-a

lungul veacurilor numeroşi meşteri zugravi şi ucenici ai

acestora, proveniţi din rândul clerului, formaţi în

celebrele şcoli mănăstireşti sau bisericeşti ale timpului.

Numele lor dăinuie în pisania,11 în pomelnicul de la

proscomidie12 sau în alte puncte de pe pereţii vechilor

biserici, însoţite de menţiunea „jugrav‖, „zograf‖,

„zugrav‖ sau „zugravu(l)‖. De asemenea, chipurile şi

semnăturile unora dintre aceştia se păstrează pe faţadele

lăcaşurilor de cult pe care le-au pictat. Într-o scurtă

incursiune prin istoria bisericii vâlcene putem descoperi

cu uşurinţă numele unor meşteri zugravi din Oltenia,

adevăraţi artişti ai genului şi creatori de şcoală

românească în domeniu, a căror operă, de o calitate

excepţională, s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în

zilele noastre. Aici putem aminti pe: Dinu zugravu ot sud

Gorj,13 Zugravul Radu ot Târgu Jiu, Oprea zugrav ot

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

22

O

am

en

i ș

i lo

cu

ri

excepţională, s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în

zilele noastre. Aici putem aminti pe: Dinu zugravu ot sud

Gorj,13 Zugravul Radu ot Târgu Jiu, Oprea zugrav ot

Craiova, Stanciu ot Craiova, Manole, Dinu ot Craiova şi

calfele lor Dumitru şi Dumitraşcu, Constantin zograf ot

Zmiorât şi Ilie zugrav ot Teiuş.14 Important de ştiut că în

afara şcolilor de pictură sacră din sânul bisericii, în

Oltenia se formează echipe de zugravi ce şi-au transmis

programe, tehnici de lucru etc. Ele au activat în perimetre

bine stabilite, ca adevărate „şcoli‖ de pictură: Şcoala

doljeană – Oprea pictor zugrav ot Craiova, Stanciu,

Manole, Dinu ot Craiova şi calfele lor Dumitru şi

Dumitraşcu, Gheorghe, Bănică şi Grigorie – elevi ai

Şcolii lui Manole; Şcoala gorjeană – Radu ot Târgu Jiu,

Mihail diaconu şi Constantin, Ion Dumitru şi Andrei

zugravi, Damaschin zugrav, Ioan şi Nicolae zugravi,

popa Ioan zugravu şi Tudor zugravu şi Gheorghe, Alecse

zugrav, Nicolae jugravu, Dumitru jugravu şi Dumitru

ucenic; Şcoala vâlceană – Ilie, zugrav ot Teiuş,

Constantin zograf ot Zmiorât, fraţii Dozeşti zugravi,

diaconu Anghel şi jugravu Dozescu cu ucenicii.15

Din studiul întreprins, constatăm că, pe lângă termenul

„zugrav‖, unele dintre numele de persoane sunt însoţite

de supranume care indică apartenenţa unor meşteri la

viaţa bisericească (ereu, popă, monah) şi de titluri

clericale inferioare (diacon, ierodiacon, ieromonah), ceea

ce demonstrează că acei meşteri zugravi proveneau din

rândul clerului de mir sau al monahilor. De asemenea, de

multe ori întâlnim echipe formate din membrii aceleiaşi

familii (din tată şi fiii săi, din fraţi) sau echipe care au

printre lucrători (meşteri, ucenici şi calfe) membri din

familia sau neamul meşterului principal (fii, fraţi, nepoţi).

Iată câteva exemple de astfel de echipe: Preda zugrav şi

fiii săi Ianache, Mihail şi Sima (1705), zugravul Iosif

ieromonahul, Hranite şi Ştefan (1706), popa Gheorghe

zugrav, fratele său Andrei şi ucenicii Dumitraşco şi Mihai

(1746), Dimitrie ierodiacon zugravul (1765), Dimitrie

ereu, Ioan ereu, Tudor ierodiacon, Nicolae ierodiacon şi

ucenicul Lazăr (1774), zugravii Ioan ereu, Tănasie ereu,

Gheorghe şi Radu, Pop Ioan zugrav, Tudor zugrav şi

Gheorghe din Costeşti (1794), Manole zugrav din

Craiova şi Ioan zugrav din Teiuş (1796), Ioan zugravu de

la Ocnele Mari, diaconu Nicolae zugrav din Teiuş şi

ucenicul Radu (1801), Ilie zugrav (1811), zugravul

Partenie monahul şi Ioan (1811), zugravii Gheorghe, Ioan

şi Nicolae din Lăpuşata (1837) ş.a.16 Din această

prezentare sumară constatăm că Şcoala vâlceană de

pictură avea o structură mult mai complexă şi, alături de

şcolile de la Teiuş, Zmeurăt şi Dozeşti, funcţionau şi alte

centre precum: Costeşti, Ocnele Mari şi Lăpuşata. Tot

aici trebuie amintită Şcoala de pictură de la Gârdeşti

(Drăgăşani).

Mulţi dintre cei care practicau această meserie ce

presupune mult talent, cunoştinţe şi răspundere,

îndeletnicire care în trecut aducea, pe lângă respect,

beneficii financiare şi materiale însemnate, veneau din

mediul religios-bisericesc, instruiţi în acest domeniu şi

cunoscători ai scrisului, ai vieţii sfinţilor, ai bibliei şi ai

scenelor biblice, dintr-un neam în care tainele meseriei

(producerea culorilor, compoziţia lor şi a celorlalte

materiale folosite în procesul tehnologic) se transmiteau

din generaţie în generaţie acelor membri care aveau

dăruire şi talent, iniţierea lor făcându-se din fragedă

tinereţe.

Din cele de mai sus constatăm că, din punct de vedere

etimologic, numele de familie Zugrăvescu poartă

amprenta unei vechi meserii, aceea de zugrav – pictor de

biserici. Acest lucru mă determină să cred că Ilie

Zugrăvescu, chiar şi în lipsa unui document care să ateste

spusele mele, descinde dintr-un moş căruia nu i se poate

determina vechimea, dar care, cu siguranţă a fost un

meşter zugrav.

De asemenea, am văzut că o parte din vechile

supranume – şi aici mă refer doar la cele ce ne

interesează – au devenit cu timpul nume de familie: din

termenul popă au rezultat numele de familie Popa,

Popescu şi toponimul Popeşti, din termenul diacon a

rezultat numele de familie Deaconu şi Diaconu, iar din

termenul zugrav s-au desprins numele de familie Zugravu

şi Zugrăvescu. Aşa cum am văzut mai sus, toponimia

comunei Creţeni, localitatea de baştină a personajului

nostru cuprinde în bogata sa structură de nume de locuri

şi toponimul Popeşti. Iată că nu întâmplător, în

comunitatea locală, întâlnim numeroase familii precum:

Diaconu, Popa, Popescu, Zugravu şi Zugrăvescu – nume

purtătoare de mesaje venite din adâncul istoriei noastre,

care vorbesc, printre altele, despre ocupaţiile şi

preocupările înaintaşilor noştri.

În concluzie, mergând pe firul trecutului şi punând cap

la cap toate aceste informaţii, legate de antroponimia şi

toponimia locului, chiar dacă documentele vremii nu ne

sunt deocamdată de folos, putem crede că Ilie Zugrăvescu

este descendentul unui popă, strămoşul îndepărtat şi

comun al Popeştilor, întemeietor al satului Popeşti (astăzi

aşezare cu statut de cătun), pe linia unuia dintre fiii

acestuia, un modest zugrav pierdut fără nume prin istorie

sau un renumit zugrav situat între meşterii amintiţi la loc

de cinste în vechile pisanii din Oltenia secolelor XVIII-

XIX. Mergând la obiceiul pământului, acela care cerea

atribuirea la băieţi a numelui de botez al bunicului ori

străbunicului pe linie paternă, aş îndrăzni să cred că Ilie

Zugrăvescu este urmaşul unuia dintre celebrii zugravi

purtători ai numelui Ilie, menţionaţi în pisaniile vremii. Note

1. Ion Soare, Consideraţii privind evoluţia antroponimelor

în zona Vâlcii, în Studii vâlcene, V, Rm. Vâlcea, 1982, p. 177.

2. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX),

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p. 738.

3. Ibidem, p. 723.

4. Ion Soare, Consideraţii etimologice privind toponimia

majoră a judeţului Vâlcea, în Studii vâlcene, vol. VII, Rm.

Vâlcea, 1985, p. 179.

5. Ibidem, p. 188.

6. Monografia Municipiului Drăgăşani, Constanţa, Editura

Ex Ponto, 2004, p. 364-365.

7. Eugen Petrescu, Vâlcea – ţara lupilor getici sau ţinutul

vâlcilor, vol. II, Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 2007, p. 80

23

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Pre

ze

nta

re

de

ca

rte

La Editura Sfântul Ierarh Nicolae în 2012 a apărut

cartea doamnei Elena Deaconu ,,Aspecte metodice

privind formarea noţiunii de număr natural şi operaţii

cu numere naturale în învăţământul

preşcolar‖.

În Introducere, după ce autoarea

motivează alegerea temei, sunt

prezentate cerințele actuale ale

învățământului matematic în ciclul

preșcolar, precum și obiectivele

lucrării.

Lucrarea este structurată pe trei

capitole, urmate de concluzii si o

bibliografie bogată.

Capitolul I: ,,Aspecte metodice

privind formarea noțiunii de număr

natural‖ oferă informații despre:

Procesul psihologic al formării

noțiunii de număr natural;

Formarea succesivă a numerelor

naturale;

Șirul numerelor naturale;

Predarea numerelor de la 1 la 10.

Capitolul II: ,,Probleme specifice

predării învățării adunării și scăderii

numerelor naturale până la 10‖ este structurat pe trei

subcapitole și anume:

Introducerea operațiilor de adunare și scădere cu

numere naturale în învățământul preșcolar;

Adunare și scăderea numerelor naturale 0 -10;

Folosirea jocului didactic în învățământul

preșcolar.

Capitolul III: ,,Aspecte metodice privind formarea

noțiunilor de număr natural și operații cu numere

naturale în învățământul preșcolar. Aplicații practice‖

prezintă informații despre:

Exemple de activități matematice pentru însușirea

primelor noțiuni de formare a numerelor matematice;

Activități rezolutive în învățământul preșcolar pe

grupe de vârstă.

În finalul capitolului întâlnim un subcapitol

intitulat: ,,Proiect de cercetare. Formarea noțiunilor de

număr natural și operații cu numere naturale la grupa

mare‖.

Urmează concluziile autoarei. Astfel învățarea

adunării și scăderii contribuie nu doar la dezvoltarea

sferei cognitive, dar și la pregătirea pentru viață

prin:,,calcularea corectă a

banilor, folosirea corectă a

ceasului și multe alte

momente întâlnite în viața

cotidiană.‖ (pag.108)

La bibliografie sunt citați

21 de autori și 22 de

lucrări.

Despre fetița de pe copertă

menționez următoarele:

Din fericire există pe lume

COPILĂRIA.

Aceasta este vârsta marilor

superlative pe care le

merită viaţa, vârsta celei

mai pure sincerităţi, a celei

mai depline libertăţi, vârsta

viselor fără graniţă, vârsta

care trăieşte prin flori şi se

exprimă prin exclamaţii,

vârsta în care toţi suntem

frumoşi.

Se zice că poveştile cresc într-o grădină fermecată.

Cuibul poveştilor poartă numele de…copilărie.

O copilărie fericită o reprezintă Ştefania David, o

fetiţă vesela, creativă, independentă şi sensibilă. A

păşit alături de mama sa în grădiniţa Sălătrucel cu

încredere la doar 3 anişori.

Apreciată şi felicitată pentru prestaţia ei în cadrul

cercului pedagogic de toate educatoarele din zona

Călimăneşti şi în special de profesorii universitari

Soare Emanuel şi Perpelea Doina la activităţile pentru

obţinerea gradului didactic I al educatoarei, fotografia

Ştefaniei David a apărut pe coperta cărţii ..Aspecte

metodice privind formarea noţiunii de număr natural şi

operaţii cu numere naturale în învăţământul preşcolar‖.

Din punctul meu de vedere această lucrare

constituie o reușită în domeniul pedagogic, este foarte

utilă în învățământul preșcolar, iar autoarea merită

felicitări! Prof. Constantin Geantă

8. Idem.

9. Eugen Petrescu, op. cit., vol. I, p. 327.

10. DEX, p. 1048.

11. Conform DEX, p. 694, termenul pisanie indică o

„inscripţie sculptată în piatră, în metal, pictată etc. pe

morminte, la intrarea într-o biserică, într-o clădire etc.,

cuprinzând o invocaţie religioasă, numele ctitorului,

motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv‖.

12. DEX, p. 753, proscomidie – „masa sau firida situată în

peretele de nord al altarului, unde se săvârşeşte slujba

liturghiei în care preotul pregăteşte şi sfinţeşte pâinea şi vinul

pentru împărtăşanie‖.

13. Ot – din, de, la, de la; Sud – judeţ; Dinu zugravu ot

sud (din judeţul) Gorj; Vezi Veronica Tamaş, Alexandru

Popescu-Mihăeşti, Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din uz,

Rm. Vâlcea, Editura Conphys, 2005, p. 283.

14. Dr. Florentina Udrea, Pictura murală exterioară a

bisericilor din Oltenia, (http://terni.cimec.ro).

15. Idem.

16. Ligia Elena Rizea, Ioana Ene şi colab., Monumentele

istorice din judeţul Vâlcea. Repertoriu şi cronologie, Rm.

Vâlcea, Editura Conphys, 2007.

Eugen Petrescu

Elena Deaconu - Abordări pedagogice

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

24

Is

torie

lo

ca

lă

Bolnițele mănăstirești

primele așezăminte spitalicești din județul Vâlcea

Încă de la începuturile ei, Biserica

Ortodoxă din teritoriile locuite de

români şi-a asumat un rol

important în ceea ce priveşte

sănătatea clericilor, dar, într-o

bună măsură, şi a laicilor din toate categoriile sociale, cu

deosebire a celor din păturile sărace. Astfel unele dintre

mânăstirile din actualul judeţ Vâlcea, un adevărat ‖Athos

al Ţării Româneşti‖, au devenit centre de caritate creştină

prin crearea de aşezăminte cu caracter socio-medical

destinate oamenilor bolnavi şi celor săraci fie cu trupul,

fie cu duhul.

Aşezămintele care s-au creat în acest scop pe lângă

mânăstirile mai mari şi cu danii mai mari din partea

familiilor domnitoare sau boiereşti, denumite ―bolniţe‖,

au funcţionat, se pare, pentru prima dată în teritoriile

locuite de români chiar în judeţul Vâlcea, între secolele al

XVI –lea şi al XIX-lea. Bolniţele acordau asistenţă

medicală bolnavilor în vederea vindecării sau unor

oameni sănătoşi, dar lipsiţi de un acoperiş şi de resurse

materiale stabile care să le asigure existenţa până în

ultima zi a vieţii. Aceste precizări vin însă în sprijinul

explicaţiei pentru care numărul celor asistaţi era destul de

mic faţă de numărul mare de creştini – şi chiar necreştini

- care aveau nevoie de astfel de servicii.

Îngrijirea medicală a celor asistaţi revenea călugărilor

(monahilor) sau maicilor (monahiile) care nu aveau nici

un fel de pregătire medicală, dar uzau de bagajul lor de

cunoştinţele tradiţionale de iatromedicină, prin folosirea

plantelor medicinale, a posturilor religioase, a metodelor

empirice de tratament a suferinţelor osteoarticulare, dar şi

de rolul binefăcător al credinţei în puterea lui Dumnezeu,

folosindu-şi din plin „harul‖ şi rolul de buni

psihoterapeuţi ai acestora.

Primele bolniţe care au apărut în Ţara Românească au

fost cele de la mânăstirile vâlcene: Cozia, Hurezi şi

Bistriţa, în secolul al XVI-lea, ultima fiind în fapt atestată

documentar ca fiind prima dintre ele. Alte surse

documentare susţin primordialitatea Bolniţei de la Cozia,

iar o versiune mai nouă susţine că domnitorul Radu

Negru ar fi înfiinţat prima bolniţă la Schitul Jgheaburi,

pentru faptul că în vecinătatea lui se afla un izvor -

adevărat izvor al Tămăduirii - cu ape sulfuroase, folosite

sub formă de băi generale sau locale.

Cam în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat şi bolniţa de pe

lângă Mânăstirea „Dintr-un Lemn‖ , iar mai târziu, în

anul 1749, cea din incinta Episcopiei Râmnicului.

În secolul al XVIII-lea, deoarece capacitatea de

cuprindere a asistaţilor medico - sociali era în general

redusă (20 – 40 de locuri), unele bolniţe s-au transformat

în „spitale religioase de sine stătătoare‖, aşa cum este

cazul celei de la Mânăstirea Hurezi (Vâlcea), Mânăstirea

Brâncoveanu (Olt) sau cea de la Mânăstirea Polovragi

(Gorj).

Unele din acestea aveau caracteristicile unor spitale–

azil pentru suferinţele trupeşti, iar altele ale unor ospicii

pentru suferinţele psihice.

În unele dintre bolniţe sau spitale religioase erau

primiţi numai credincioşi ortodocşi. Existau însă altele în

care ‖se primeau bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă

religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită‖. Nu avem

cunoştinţă despre o astfel de bolniţă în Ţara Românească,

dar unele documente ale vremii dovedesc că o astfel de

bolniţă exista în Focşani şi funcţiona în spiritul citatului

menţionat, conform hrisovului emis în anul 1757 de

Constantin Cehan Voievod. Tot în timpul domniei sale şi

cu sprijinul său s-a tradus o lucrare cu caracter medical

intitulată ‖Medicina practică‖ în două volume, scrisă de

un oarecare arhimandrit Dionisie din Padova, în care se

descriau unele din ‖boalele‖ cele mai frecvent întâlnite.

Acest ghid a servit ca prim ‖tratat de îngrijiri medicale‖

după care se instruiau călugării şi maicile din bolniţele

sau din spitalele religioase din Moldova. Nu ştim însă

dacă acestea au ajuns şi la mânăstirile surori din Ţara

Românească!

Odată cu dezvoltarea socială şi culturală a celor două

Principate devine strigentă dezvoltarea unor unităţi

spitaliceşti laice, deservite de un personal calificat, cu

studii universitare de medicină. Laicizarea medicinii nu a

fost însă totală, deoarece unele dintre nou înfiinţatele

spitale se situau tot în jurul unor biserici sau mânăstiri

care le şi finanţau parţial. Aşa a fost cazul primului spital

din teritoriile româneşti, Spitalul Colţea din Bucureşti,

construit în anul 1715, după care au urmat altele, atât în

Bucureşti cât şi în Iaşi.

Iată deci că bolniţele mânăstireşti au constituit

precursorii naşterii medicinii ştiinţifice româneşti de mai

târziu şi ai întemeierii de spitale, adevărate centre medico

- sociale capabile să contribuie la promovarea sănătăţii

oamenilor bolnavi.

Sacroterapia şi actualitatea ei în bisericile si

mânăstirile vâlcene

Activitatea de îngrijire a sănătăţii fizice şi psihice a

omului bolnav, desfăşurată în trecut în bolniţele şi

spitalele mânăstireşti se continuă şi astăzi, dar în spitalele

pentru laici şi mai puţin în spitalele confesionale

înfiinţate pe lângă unele mânăstiri ortodoxe. Nu avem

cunoştinţă că pe teritoriul Eparhiei Râmnicului s-ar fi

creat încă o asemenea instituţie medico-sanitară, dar

suntem convinşi că sacroterapia şi-a păstrat actualitatea

în rândul credincioşilor români, olteni şi vâlceni care

găsesc în credinţa în sacru o sursa de terapie pentru

numeroase boli ale spiritului şi mai puţin ale trupului. Ei

sunt conştienţi de faptul că ―Religia a fost şi este un dar

al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului, dar şi

pentru întreaga societate umană prin ordinea social-

morală pe care o constituie.‖

Sacroterapia defineşte mijloacele şi metodele prin care

25

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Isto

rie

lo

ca

lă

religia poate influenţa starea de sănătate a celor care o

practică cu convingere.

Sacroterapia îmbracă forme variate precum: iubirea

de semeni, milostenia,

cumpătarea, nădejdea,

participarea la Sfânta

Liturghie, rugăciunile făcute

acasă, postul, citirea cărţilor

sfinte, meditaţia creştină,

chiar şi vizitarea locurilor sau

a lăcaşurilor sfinte.

Dintre acestea, rugăciuni-

le (individuale sau colective)

constituie o modalitate prin

care omul i se adresează lui

Dumnezeu pentru a-şi

exprima veneraţia sa pentru

El, pentru a-L implora să-i

îndeplinească o dorinţă, o

acţiune de har sau numai

pentru a-şi dori menţinerea

stării sale de sănătate.

În Biserică, o dată cu

Evanghelia şi predica,

credincioşii ascultă şi muzica

sacră pe fondul căreia se

desfăşoară întreaga slujbă.

Este de fapt o altă terapie – meloterapia religioasă – de

ale căror binefaceri se bucură credincioşii, fie ei sănătoşi,

fie bolnavi. Ascultând muzica religioasă cântată de

preoţi, de dascăli şi de cor în biserică sau în concertele cu

caracter religios (missa, oratorio, reqviem, cantată), omul

intră în comunicare cu divinitatea şi în acele momente,

dar şi mult după aceea, trăieşte o stare de pioşenie, de

beatitudine şi de împăcare cu el însuşi.

Sfântul Maslu este una din Sfintele Taine care se

săvârşesc pentru vindecarea bolnavilor în biserici şi

mânăstiri de către clerici. Pentru importanţa sa în

sacroterapie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

a declarat anul 2012 ―an al Sfântului Maslu― în toate

bisericile şi mânăstirile din România.

Spovedania este o altă Sfântă Taină oficiată pentru

restabilirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, după care,

iertându-i-se păcatele, credinciosul poate primi şi Sfânta

Împărtăşanie.

Postul creştinesc este o altă componentă a

sacroterapiei pe care o recomandă Biserica. Întru-câtva

diferit şi totuşi destul de apropiat de postul religios este şi

cel denumit post medical sau terapeutic, care este

recomandat din ce în ce mai mult şi de medicină. Astăzi

cu toţii consideră că postul este ―o terapie naturală atât

pentru trup, cât şi pentru spirit―. În perioadele de post

poftele trupeşti trebuie înfrânate, iar sufletul trebuie

îndreptat cât mai mult cu putinţă către Dumnezeu. Nici

preoţii şi nici medicii nu recomandă sau chiar

contraindică postul religios bolnavilor psihici, celor cu

suferinţe fizice severe, celor aflaţi în convalescenţă după

operaţii majore, femeilor gravide, lehuze şi copiilor de

vârstă mică.

Sacralitatea reprezintă de fapt credinţa individului în

forţa şi în puterea divină pe care omul bolnav o invocă

pentru îndepărtarea păcatelor trupului (lăcomia,

îmbuibarea, beţia, desfrânarea) sau ale minţii (mândria,

mânia, viclenia, duşmănia) care devin generatoare de boli

pe care cei mai mulţi dintre adevăraţii credincioşi nu le

cunosc.

Este unanim recunoscut astăzi faptul că boala

accentuează – în cele mai multe cazuri – sentimental

religios şi de aceea este imperios necesar ca acestui

sentiment şi medicina să-i acorde o mai mare importanţă.

Cu toate progresele importante în domeniul

terapeuticii, astăzi are totuşi unele limite care cu greu vor

fi depăşite. Lipsa de rezultate într-o serie de boli cu

tratamentele ştiinţifice actuale determină o oarecare

întoarcere la terapiile naturale complementare,

neconvenţionale, între care intră şi sacroterapia. La

rândul lor şi terapiile complementare au limitele lor

legate de etapa de boală (faza acută sau cronică) şi de

caracterul bolilor (inflamatorii, degenerative, metabolice,

neoplazice).

În spiritul credinţei ortodoxe, aşezămintele medicale

cunosc în ultimii ani revenirea la tradiţia antebelică a

prezenţei, alături de tămăduitorii trupului (reprezentat de

corpul medico-sanitar) a celor ai sufletului (reprezentat

de preoţi, monahi, monahii) prin construirea sau

amenajarea în aproape toate spitalele din ţară (şi desigur

din judeţul Vâlcea) a unor capele în care se oficiază

slujbe religioase și în care bolnavii şi cei care-i îngrijesc

se pot ruga sau reculege în linişte.

Dr. Octavian Popescu

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

26

Is

torie

lo

ca

lă

Câteva date despre istoricul Sfintei Mănăstiri Mamu

Despre Sfânta Mănăstirea Mamu

s-a scris mult şi cu siguranţă se va

mai scrie, pentru că este una dintre

cele mai frumoase mănăstiri ridicate

de marele iubitor de credinţă

ortodoxă, cultură, neam şi ţară – Constantin Brâncoveanu

(1688-1714).

Mănăstirea Mamu are hramul Sfântul Nicolae. A fost

la început biserică de lemn construită de boierii Buzeşti

în secolul al XVI-lea, apoi refăcută, tot din lemn, de

doamna Stanca Brâncoveanu în memoria satului Papa

Brâncoveanu, pe la mijlocul secolului al XVII-lea. În al

şaptelea an al domniei sale, Constantin Brâncoveanu

vizitează ctitoria mamei de la Mamu şi hotărăşte ca în

locul acesteia să construiască o biserică de zid, lucrare

care s-a materializat între anii 1695-1699. Picturile au

fost făcute de vestiţii pictori din Câmpulung, Pîrvu Mutu

şi Marin, în perioada 1696-1699.

În decursul timpului, acest sfânt locaş a fost reparat,

restaurat de mai multe ori: Maica stareţă Meletina de la

Mamu a făcut acest lucru în anul 1828, alte reparaţii au

avut loc prin grija Comisiei Monumentelor Istorice în

1842-1843; 1910-1915; 1932, restaurată şi între 1956-

1958.

La cutremurul din 4 martie 1977, turla şi clopotniţa

mănăstirii Mamu au fost grav fisurate. În anul următor,

1978, la iniţiativa preoţilor parohi: Dumitru Gr. Popescu

şi Cristide Floricel, printr-un memoriu şi o documentaţie

bine gândită, s-a propus încercuirea bisericii cu o centură

de beton armat, turla de pe tindă a fost încercuită cu o

centură metalică îngropată în zid, în turlă s-a executat un

eşafodaj pentru menţinerea clopotelor, apoi s-a trecut la

consolidarea structurii de rezistenţă la nivelul turlei prin

tiranţi.

După întocmirea documentaţiei în vara anului 2004,

părintele paroh Gheorghe-Cătălin Nedeluş, cu

binecuvântarea arhierească a P.S. Arhiepiscopului

Gherasim Cristea, a început restaurarea picturilor de la

Sfânta Mănăstire Mamu, iar în toamna anului 2006 s-a

reuşit terminarea restaurării picturilor, scoţându-se la

iveală cele originale, realizate cu o măiestrie de

neîntrecut între anii 1696-1699, de renumiţi pictori ai

vremii – Pîrvu Mutu şi Marin. Restaurarea picturii

originale s-a făcut după proiectul întocmit de Eugenia

Greceanu, de un grup de pictori coordonaţi de Gina

Barnovshi, Călin Bârzu şi Otilia Alexa.

Mănăstirea Mamu a fost şi este aşezământ monahal –

chinovie de maici. Timp de aproape două secole

personalul Mănăstirii Mamu a fost condus cu multă

evlavie, înţelepciune şi spirit gospodăresc de stareţele:

Platonida, Efimia, Teodora, Ana, Marta, Sofia, Casiana,

Salomia, Meletina, Evghenia, Filoteia, Fevrania,

Eufrosina şi Epifania. Desigur viaţa monahală la Mamul

a avut şi câteva întreruperi.

După anul 1873, obştea de maici de la Mănăstirea

Mamu a fost mutată la Mănăstirea Hurezi şi astfel ctitoria

domnitorului Constantin Brâncoveanu a devenit biserică

de mir în parohia Lungeşti.

Viaţa monahală se reia după 59 de ani, în anul 1932,

sub conducerea demnei stareţe Epraxia Ungureanu

(1910-2005), care a coordonat cu multă pricepere şi har

obştea de măicuţe de la Mamu, până în toamna anului

1960, când, în urma decretului 410/1959, s-a decis

desfiinţarea unor mănăstiri, printre care şi Mănăstirea

Mamu, iar cele 11 monahii (Stareţa Epraxia, Agatoclia,

Achilina, Iustina, Platonida, Inocenţia, Rada, Ioana,

Filofteia, Anişoara şi Elena) au fost puse în situaţia să se

retragă la alte mănăstiri din judeţ sau să meargă acasă.

Din toamna anului 1960, Mănăstirea Mamu devine

biserică de mir, iar serviciul religios a fost oficiat de

preoţii: Dumitru Gr. Popescu, Cristide Floricel, Dumitru

Popa şi de părintele Gheorghe Cătălin Nedeluş.

După ce Sfânta Arhiepiscopie a Râmnicului, preotul

paroh Gheorghe Cătălin Nedeluş, primarul localităţii din

vremea aceea au reuşit să asigure împreună cu Exarhul

Mănăstirii Cozia, Prof. Dr. Bartolomeu Androni condiţii

bune pentru reînfiinţarea mănăstirii, au obţinut şi

binecuvântarea P.S. Arhiepiscopul Eparhiei Râmnicului,

Gherasim Cristea, pentru ca această lucrare să fie

înfăptuită în toamna anului 2006.

Iată că după 46 de ani, Dumnezeu a vrut ca sfânta

ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu să

redevină mănăstire de maici. În prezent, obştea de

măicuţe formată din Pavelina Ioniţă – Stareţă, Siluana şi

Tecla, asigură buna administrare şi gospodărire a

Mănăstirii Mamu, rugându-se zilnic pentru mântuirea

noastră, a strămoşilor, bunicilor, părinţilor, rudelor,

pentru pacea, sănătatea sufletească şi trupească a tuturor.

Trebuie menţionat că de la reînfiinţarea mănăstirii,

sute de pelerini vin să viziteze şi să se roage în acest sfânt

lăcaş. Bine ar fi ca la toate mănăstirile şi bisericile să

existe câte o condică sau o Carte de onoare, în care

vizitatorii să aibă posibilitatea să consemneze impresiile

şi sugestiile lor.

Îndrăznesc să fac această propunere întrucât în urmă

cu câţiva ani, prin intermediul mentorului meu, Prof. Dr.

în istorie şi arheologie, Academicianul Ion M. Barnea,

am putut citi la Biblioteca Academiei Române în fondul

de manuscrise trei pomelnice şi o condică de vizitatori

aparţinând Sfintei Mănăstiri Mamu, din perioada martie

1858 până în 4 octombrie 1863.

Condica reprezintă o oglindă preţioasă a vieţii din

mănăstire în acest răstimp, precum şi un document

interesant pentru stabilirea legăturilor ce existau în acel

timp între lumea laică şi cea mănăstirească.

Se consemna că numai în cursul unui singur an (18

martie 1858-24 martie 1859) au trecut pe la Mănăstirea

Mamu 215 vizitatori: ierarhi, călugări, preoţi, istorici,

scriitori, oameni politici etc. Numai acest exemplu ne

poate da o imagine a legăturii pe care această mănăstire o

avea cu credincioşii, în ciuda drumurilor aproape

impracticabile.

27

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Isto

rie

lo

ca

lă

Despre pictura bisericii de la Stănești - Lunca

Ceea ce-i atrăgea pe vizitatori era în primul rând viaţa

monahală a maicilor, frumuseţea slujbelor şi atmosfera

odihnitoare a mănăstirii. La acestea se mai adaugă

frumuseţea zonei de dealuri împădurite, cu o climă plăcută

şi farmecul ctitoriei brâncoveneşti. Aprecierea vizitatorilor

se îndrepta mai ales către ospitalitatea soborului de

măicuţe de la Mamu. Aşa se explică de ce foarte mulţi

pelerini reveneau la aceste locuri sfinte.

Iată de ce necesitatea introducerii unei Cărţi de onoare

sau a unei condici este un lucru foarte important. Acest

document ar reprezenta o legătură permanentă între

Biserică, Mănăstire şi lumea laică, rămânând peste timp o

mărturie, o istorie reală a vremurilor ce trec pe nesimţite…

Înv. Gheorghe Dumitrașcu Mamu

Dumnezeu este începutul şi sfârşitul

tuturor lucrurilor.1. Plaiurile vâlcene

au fost dintotdeauna prielnice vieţii.

Iată că, nu întâmplător, Vâlcea,

grădina ortodoxiei româneşti, este

ţinutul în care, la tot pasul, ne întâlnim

cu istoria, cu trecutul şi prezentul

românesc. 2.

Terminate, potrivit inscripţiei pisaniei

zugrăvite pe peretele estic al pronaosului, deasupra

trecerii spre naos, la 28 octombrie 1536, picturile bisericii

din Stăneşti se bucură de o unanimă preţuire din partea

specialiştilor, dar, din nefericire, sunt încă prea puţin

cunoscute publicului larg.

Inscripţia votivă mai precizează că autorul acestor

picturi era din Târgovişte, iar numele său, parţial şters,

începea cu literele Di…,ceea ce ar permite să se creadă că

era unul dintre acei zugravi care lucraseră cu Dobromir,

probabil Dimitrie. Deoarece inscripţia votivă se incheie cu

formula grecească transcrisă în litere slavone, se poate

presupune că meşterul zugrav era de origine greacă,

stabilit in capitala Ţării Româneşti, sau un român care a

dorit să-şi manifeste, prin adoptarea acestei formule

folosite de zugravii greci, formaţia dobândită sau

completată într-un mediu grecesc. 3.

Faptul că se revendică din Târgovişte, credem că se

datorează nu numai împrejurării de a fi locuit la

Târgovişte, ci, mai ales, dorinţei pictorului de a sublinia

calitatea sa de meşter aparţinând celui mai însemnat

centru urban şi administrativ al Ţării.

Ansamblul s-a păstrat aproape în întregime şi nu a

fost repictat. El a suferit totuşi o intervenţie ulterioară prin

pictarea pe peretele sudic al pronaosului a lui Stroe, mare

stolnic, şi a soţiei sale, Sima, după moartea (1602) şi

înhumarea aici a celui dintâi.

Cel târziu la această dată a fost zidită intrarea sudică

în pronaos, deoarece piatra de mormânt a lui Stroe

Buzescu, situată de-a lungul peretelui sudic şi înaltă de

aproximativ 30 cm, se prelungeşte dincolo de jumătatea

acestei intrări. Pe locul acesteia au fost pictaţi doi sfinţi,

care astăzi nu mai poartă inscripţiile de identificare.

Aşa după cum am văzut, pridvorul este o adăugire la

vechea construcţie din 1536. Doar peretele său estic este

pictat, fiind reprezentată ―Judecata de apoi‖, realizată

cândva în intervalul 1591-1610. În sprijinul acestei datări

vin perioada probabilă de construcţie a pridvorului şi

analiza stilistică a picturii, neexistând izvoare scrise cu

privire la meşter şi la data picturii.

Starea de

conservare a

picturii, ultima

dată restaurată

în 1943. 4.,

este astăzi

precară.

Aceasta,

datorită

fumului, în

primul rând,

biserica fiind

electrificată

abia în anul

1990.

În al doilea

rând, igrasia a

contribuit şi ea

la deteriorarea picturii. Probele de curăţare a picturii

făcute în mai multe rânduri, în perioada 1997-2004, au

scos în evidenţă relativ buna conservare sub stratul de

depuneri. 5.

Dar, deocamdată, pereţii sunt înnegriţi de fum, astfel

încât, dintre scenele pictate, doar o parte se mai pot

identifica, iar aprecierea calitaţilor artistice nu poate fi

decât incompletă.

Note:

1. Pr. Dumitru Popa, Proverbele lui Solomon, Craiova,

2012, p. 51.

2. Pr. Dumitru Popa, Poezii moral-creştine, meditaţii şi

cugetări, Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011, p. 139.

3. C.L. Dumitrescu, Pictura murală…, Bucureşti, 1978,p.

71.

4. Arhiva Generală a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului,

Fond: Prot. Drăgăşani, Parohia Lungeşti, 1920-1946.

5. Pr. Dumitru Popa, Cinci Veacuri de istorie creştină.

Biserica de la Stăneşti-Lunca, jud. Vâlcea, Ed. Petrescu, Rm.

Vâlcea, 2011, p. 88.

Pr. Dumitru Popa

Arhanghelul Mihail, detaliu

(peretele estic al pronaosului)

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

28

Is

torie

lo

ca

lă

Cimitirul Eroilor din anul 1916, din Titeşti–Loviştea

În vara anului 1916, România a

intrat în război împotriva Austro-

Ungariei şi a Germaniei. Armata

română a trecut Carpaţii şi a

înaintat în Ardeal, dar, atacată

puternic de inamic, a trebuit să se

retragă, dând grele bătălii la Târgu

Jiu, Predeal şi Olt.

Pierzându-se bătăliile date la Olt, Loviştea a devenit

unul din locurile unde s-au purtat bătălii crâncene.

Locuitorii satelor noastre au suferit cumplit din pricina

foametei, a frigului, a bolilor (tifos) şi mai ales a

refugiului pe Topolog şi Olt, cei mai mulţi ajungând la

Oarja-Piteşti.

Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti, tratat de

pace preliminar semnat de România cu Puterile Centrale,

aducea mari greutăţi pentru ţară şi, în primul rând, pentru

Loviştea, mutând graniţa Imperiului Austro-Ungar până-

n mijlocul satului Titeşti. Nefireasca graniţă împărţea

satul Titeşti în două, prin linia de movile care începea de

la Posada, Gura-Plaiului, centrul satului, până în linia

Oltului.

Nemţii scoteau cu forţa locuitorii din zona ocupată ca

să desţelenească şi să însămânţeze pentru aceştia izlazul

din Dealul Mlăcii, cu in, cartofi, fasole etc.

Pe dealurile înconjurătoare satelor noastre se văd şi

astăzi fortificaţiile făcute de bravii noştri ostaşi.

Puţin mai jos de locul unde se ţine bâlciul anual, spre

apus, peste şoseaua naţională DN 7D, se află Cimitirul

Eroilor din primul război mondial, împrejmuit cu un zid

de piatră, cu pinteni de sprijin la cele patru colţuri,

construit în anul 1917 în timpul ocupaţiei germane,

refăcut din temelie în anul 2010 de Obştea Moşnenilor

din Titeşti. Aici îşi găsesc odihna ostaşi români şi

germani (un cimitir mai rar), adunaţi de pe câmpul de

luptă ce se întinsese pe toate plaiurile Boişoarei şi

Titeştiului, căraţi cu săniile de cetăţenii satelor, dar mai

ales de "popa Bascoveanu" (batjocorit astfel), acesta

fiind un dezertor iertat de pedeapsa capitală de Regina

Maria, dându-i sarcina de a aduna morţii.

Prin tradiţie aflăm că satele erau părăsite de localnicii

aflaţi în refugiere, gospodăriile rămâneau pustii, câinii

fără stăpâni mâncau soldaţii morţi presăraţi pe câmpul de

luptă. Locuitorii reîntorşi la vetrele lor au trebuit să

omoare câinii înrăiţi până la sălbăticie, care atacau

oamenii precum fiarele sălbatice flamânde.

Cimitirul are formă de pătrat, cu latura de 25 de m.

Poarta de intrare se află la mijlocul laturii de răsărit, de

unde începe o alee cu lăţimea de 2 m, până la latura de

apus. Pe latura de apus s-a construit un ieşind de cca.

2m/2m în care se află înălţată o cruce de lemn de stejar,

pe soclu de ciment, unde sunt sculptate următoarele

versuri în limba germană: "WAS SIE WARER UND

GALTEN VERBLICH UND SCHWAND DASS SIE

TRENE GEHALTEN DAS BESTAND" (Ce aţi fost şi

aţi reprezentat păleşte şi dispare, însă ce aţi păstrat cu

credinţă durează). Aleea este străjuită, de o parte şi de

alta, cu zid de piatră de 0,50m înălţime. În mijlocul aleii,

tinerii satului Titeşti, în anul 1935, au ridicat o cruce. În

soclul crucii se păstrează o sticlă în care s-a introdus o

listă cu numele contribuabililor la ridicarea ei, din care

mulţi au pierit în cel de-al doilea război mondial. De o

parte şi de cealaltă a aleii se întind trei terase unde se

găsesc mormintele eroilor ale căror cruci au fost distruse.

În anul 2003, din iniţiativa d-nei Vasilica Teleabă,

primar al comunei, şi a d-lui Florea Vlădescu,

viceprimar, au fost instalate noi cruci de stejar donate de

d-na director a Instituţiei Prefectului Vâcea, Elena Ciocă,

şi de Obştea Moşnenilor din Titeşti, prin d-l Contantin

Nicolescu.

În partea de N-E a cimitirului s-a ridicat, din lemn de

stejar, o cruce pentru poetul-erou Constantin T. Stoika,

de către fratele acestuia – inginerul-căpitan Titus T.

Stoika, prin prietenul său Nicolae I. Vlădescu.

Alături de Constantin T. Stoika îşi dorm somnul de

veci: căpitanul Gambă, maiorul Sângereanu şi maiorul

Ghermănescu.

Redăm câteva date în legătură cu poetul-erou

Constantin T. Stoika: «Contantin T. Stoika a făcut parte

din Regimentul I Grăniceri, cu grad de sublocotenent în

rezervă, fiind absolvent al Facultăţii de Litere şi

Filozofie din Bucureşti.

A luat parte la luptele crâncene din septembrie şi

octombrie 1916, din jurul Sibiului, apoi în munţii Coţi,

Suru, Mormânt şi Măgura Spinului, unde în ziua de 23

octombrie 1916, orele 5 p.m., este rănit grav, un proiectil

de artilerie venit dinspre satul Titeşti unde erau postaţi

germanii, zdrobindu-i piciorul drept şi mâna stângă. Luat

prizonier de unităţile bavareze de elită, este adus în

Titeşti, unde, în localul primăriei, era infirmeria

germană, având 3-4 medici. Aici i s-au dat toate

îngrijirile necesare, după cum confirmă căpitanul I.

Popovici, comandantul eroului, şi apoi îndrumat la

spitalul din Boişoara, însoţit de ordonanţa personală a

poetului-erou. Sucombă pe drum, din cauza hemoragiei

abundente şi severe a rănilor.

A fost înmormântat în cimitirul din partea de sud a

satului Boişoara, de unde i s-au adus osemintele în

Cimitirul eroilor din Titeşti.»

Locotenet-colonel Florian Tucă, în lucrarea "IN

MEMORIAM", descrie moartea poetului-erou şi a

maiorului Ghermănescu:

«...La poalele muntelui Mormântul, a murit alături de

alţi camarazi de ai săi maiorul Ghermănescu din

Regimentul 2 Vâlcea, pe 28 octombrie. Unitatea sa

pornise la atac. Văile fuseseră acoperite de o ceaţă

groasă. Nu se mai vedea la doi paşi. Orientându-se mai

mult după auz în direcţia de unde veneau împuşcăturile,

militarii din ‖2 Vâlcea‖, au înaintat la un moment dat, în

traiectoria câtorva arme automate. Însemna că ajunseseră

29

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Isto

rie

lo

ca

lă

în faţa poziţiilor pe care trebuiau să le atace. Cu o

admirabilă bravură s-au relansat înainte. Ghermănescu

s-a avântat în prima linie a dispozitivului subunităţii,

înflăcărându-şi oamenii. O ţandără de fier l-a fulgerat

din plin. Corpul, fără suflare, s-a rostogolit în vale. Ceva

mai jos de muntele Mormântul, pe drumul ce duce de la

Boişoara la Sălătruc, a căzut la datorie şi un ostaş-

scriitor – sublocotenentul Constantin T. Stoika din

Grăniceri. Comandantul său spunea: ‖A fost viteaz până

la nebunie‖.»

A scris un adevărat poem în proză, despre pământul

pe care l-a iubit ca un părinte, din care redăm: ‖Pe

pământul Patriei, cu frumuseţi neasemuite şi nesecate

bogăţii, aci moartea mi se pare un ideal împlinit. Era ca

şi când aş fi dormit într-o grădină cu linişte, unde când

privighetoarea cântă, cerul se deschide, vărsând lumina

lui albastră în unde de odihnă‖ (ziarul ‖Orizont‖, Rm.

Vâlcea, 11 februarie, 1970, pag. 2)

Poetul a aparţinut şcolii de admirabilă disciplină

intelectuală, care timp de 20 de ani a fost revista ‖Viaţa

Nouă‖ a lui Ovidiu Densuşianu.

Locotenent-colonel Tucă mai precizează:

‖...Sublocotenentul erou se odihneşte aproape de poiana

de lângă Titeşti...‖ Florea Vlădescu

Transfăgărășanul așa cum a fost!

Despre Transfăgărăşan ar fi foarte multe de spus.

Au spus şi alţii înaintea mea... regretatul gl. bg.

Nicolae Mazilu, gl. bg. conf. univ. dr. Mircea Vladu,

col. Eugen Boc, istoricul Eugen Petrescu, col. (rz.) Ion

Bratu şi alţii.

Epopeea Transfăgărăşanului a fost descifrată!!!

De-a lungul a patru ani şi jumătate construcţia

drumului transfăgărăşan - grandioasă epopee a

confruntării dintre om şi natură - a conturat, din nou, cu

mare forţă, neasemuitele virtuţi morale ale militarului

român. Această epopee a României a fost înfăptuită,

printre militari, şi de geniştii vâlceni. Aceştia au dăltuit

în cremenea stâncilor nu numai o remarcabilă operă

tehnico-inginerească, ci şi profilul înălţător, anonim al

genistului - constructor, una dintre valenţele armei

geniu, care simbolizează unitatea indisolubilă dintre cele

două majore activităţi ale regimului trecut - construcţii

şi apărare.

Construcţia drumului transfăgărăşan, misiune

încredinţată structurilor de geniu a fost de o

complexitate ieşită din comun. Există o deplină

convingere că geniştii, ca şi militarii din alte arme vor fi

fost la înălţimea misiunii primite. Şi au fost!!!

Astfel, pe ambii versanţi ai munţilor Făgăraşului s-

au adunat mii şi mii de oameni, din mai toate judeţele

ţării, aparţinând unor generaţii diferite, având multiple

profesii, dar un singur gând, un singur ideal - dorinţa de

a participa la făurirea unei opere fără seamăn. Deşi nu

intuiau încă greutăţile enorme care-i aşteptau, toţi au

venit atunci, la începutul anului 1970, cu o oarecare

sfială, conştienţi că muntele nu se va lăsa înfrânt cu

uşurinţă. Viitorul avea să le dea dreptate. Până la

sfârşitul existenţei şantierului Transfăgărăşan muntele

s-a împotrivit, nu rareori cu violenţă, cutezătorilor care

s-au încumetat să-i schimbe formele, să cioplească în

stâncile sale, neatinse de nimeni din îndepărtatele ere

geologice.

O zi memorabilă se cere a fi consemnată în istoria

milenară a patriei, a construcţiei căii de comunicaţie

rutieră, ce avea să străbată munţii Făgăraşului dinspre

judeţul Sibiu către judeţul Argeş sau invers, unind

Transilvania cu Muntenia, ce ulterior avea să fie de

90,167 km: 10 martie 1970.

Este ziua când s-a dat semnalul începerii

confruntării directe om-munte, când pe şantierul ,,Nord‖

militarii au pornit asaltul muntelui, construcţia drumului

pe un singur fir de circulaţie de la Glăjărie în amonte. Şi

lucrările au continuat, făcând din Transfăgărăşan o

capodoperă în domeniu, care rivalizează cu unele şosele

din Alpi, căci peisajul ce-l oferă este unic în Europa;

parafrazându-l pe regretatul gl. bg. Nicolae Mazilu -

unul din artizanii construcţiei Transfăgărăşanului, spun

şi eu: ,,Este păcat să mori fără a fi văzut

Transfăgărăşanul‖.

Această construcţie uriaşă, din care peste 50 % din

traseu e dăltuit în stâncă, având cota maximă de 2042 m

la intrarea în tunelul cu o lungime de aproape un

kilometru, situat între vârfurile Capra şi Paltinul şi pe

margini de prăpăstii, ar fi fost normal să se dureze zeci

de ani, dar lucrarea s-a terminat în doar 4 ani şi

jumătate! Activitatea desfăşurată acolo nu a însemnat

numai muncă de rob şi spaimă, ci şi muncă

inginerească, cu satisfacţii şi clipe de fericire, cu

stimulente morale şi financiare, fără de care nu ar fi fost

loc pentru entuziasm şi abnegaţie. Construcţia

reprezintă una dintre cele mai elocvente expresii ale

forţei de creaţie de care dispune poporul român.

Tot în martie al aceluiaşi an încep lucrările şi în zona

de ,,Sud‖ a Transfăgărăşanului, cu obstacole

asemănătoare sau chiar mult mai grele, dar nimeni nu a

dat înapoi. Merită amintite unele puncte ale traseului, a

căror istorie e diferită de cealaltă: Coada Lacului

Vidraru, Podul Caprei, Garnizoana de Sus (cum i se mai

spunea taberei de la Glăjărie), Piatra Albă, Cabana

Bâlea Cascadă, Valea Ciutei, Piatra Dracului, Piscul

Negru, Poarta Întâlnirii, Căldarea Bâlei, Poarta

Geniştilor şi multe altele.

Se poate spune că măreţia unei naţiuni este dată şi de

grandoarea lucrărilor născute ca rod al angajării fizice şi

ingeniozităţii membrilor ei.

Aici, pe Transfăgărăşan, natura s-a împotrivit

omului făurar, străduinţelor sale, de multe ori neiertător

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

30

Pe

rs

on

ali

tăți

de la începutul şi până la sfârşitul lucrărilor. Nu o dată,

ci de zeci, de sute de ori, ceea ce se făcea ziua se năruia

noaptea. Viituri, ebulmenţi, mase de stâncă sau pământ

acopereau când o porţiune, când alta a drumului,

astupau şanţuri, distrugeau maşini, prăbuşeau zidurile de

sprijin. Dar cu toată forţa sa distrugătoare, natura n-a

putut înfrânge voinţa constructorilor genişti. Încetul cu

încetul drumul începea să înainteze, să urce spre creste,

pe ambii versanţi ai munţilor.

În septembrie 1974, după patru ani şi jumătate, era

linişte pe Transfăgărăşan. Exploziile nu mai muşcau din

trupul muntelui. Uruitul buldozerelor nu se mai auzea pe

văi şi pe creste. Transfăgărăşanul devenise o realitate!

Se dăltuise în piatră un drum de vis, încununând

epopeea unei impresionante încleştări, a unei îndârjite

bătălii cu natura, ai cărei eroi principali, alături de

constructorii civili, au fost şi geniştii vâlceni. Cu forţa

pe care a dat-o iubirea de patrie, cu tăria diamantului ce

taie şi oţelul, cu precizia bijutierului care filigranează

aurul, ei au gravat pe versanții carpatini un drum ce a

rămas un impresionant monument al civilizaţiei

româneşti.

Este o lucrare care ne încântă privirile, ne bucură

sufletele şi ne face să ne simţim, încă odată, mândri că

minţile şi mâinile românilor au făcut-o să se ivească şi

au încadrat-o într-un peisaj natural de o frumuseţe

sclipitoare.

Sunt mândru că la realizarea acestui obiectiv

strategic au participat militarii români, dar şi de faptul

că o contribuţie importantă l-au avut geniştii vâlceni, a

căror tradiţie o ducem astăzi mai departe.

Cinste lor!!!

Lauri şi flori!!!

Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt

printre noi!!!

(Alocuţiune rostită la 16 ianuarie 2013 cu

prilejul lansării volumului: col. (rz.) Ion Bratu,

Transfăgărăşanul aşa cum a fost!, Editura Ars-Libri,

Costeşti-Argeş, 2012, eveniment organizat la

Arhiepiscopia Râmnicului, de către Asociaţia Naţională

Cultul Eroilor „Regina Maria” – filiala judeţeană

Vâlcea) Maior Sorin Pancu

Florentin Smarandache - un savant român de renume mondial

Florentin Smarandache s-a

născut la Bălceşti, judeţul Vâlcea,

unde a absolvit Şcoala Generală,

apoi Liceul Pedagogic la Craiova

şi Râmnicu Vâlcea. A urmat

Facultatea de Ştiinţe la

Universitatea din Craiova şi a luat

doctoratul în Matematică la Universitatea de Stat din

Chişinău.

Este o mare onoare pentru noi, românii ceea ce este

domnul Florentin Smarandache, un ―savant polivalent‖,

un OM prolific. Activitatea domniei sale, alături de a

celorlalte personalităţi ştiinţifice şi culturale care ne-au

reprezentat şi ne reprezintă cu mândrie şi patriotism

naţiunea, constituie însăşi scara valorică a acestui neam

pe plan internaţional. Păcat că mass-media nu l-a făcut

cunoscut aşa cum se cuvine în rândul neamului său, că

nu i-a prezentat îndeajuns lucrările şi teoriile sale, care,

poate într-un viitor apropiat, vor revoluţiona lumea.

Domnul profesor poartă în permanenţă în suflet arealul

românesc cu datinile, obiceiurile, etnografia şi folclorul

acestui popor, cu istoria şi plaiurile mioritice, ca spaţiu

al dumnezeirii. Să fim mândri de geniile care ne

reprezintă ca naţiune şi că ne tragem dintr-unul dintre

cele mai vechi neamuri din Europa, geto-dacii. Să-i

respectăm şi să-i venerăm pe cei care poartă suflul

românesc, inteligenţa şi spiritualitatea, de dincolo de

mări şi ţări, de dincolo de oceane. Personalitatea

eminentă a profesorului Florentin Smarandache,

românul prolific nu numai în ştiinţele exacte,

matematică şi fizică, dar şi în filozofie şi literatură, care

îmbină într-un mod miraculos rigiditatea cifrelor cu

armonia literelor, un geniu al ştiinţei şi culturii

mondiale.

În opinia sa „libertatea de a gândi altfel ne

creează probleme‖, iar „cine iese din gloată şi nu

urmăreşte orbeşte ceea ce declară mai marii ai zilei, este

pus la zidul infamiei‖. Această declaraţie o face pornind

de la propria experienţă, când a întâmpinat reacţia marii

elite ştiinţifice fidelă legilor clasice ale fizicii.

Personalitate complexă, Florentin Smarandache, a ieşit

din standardul axiomelor, ipotezelor, legiferărilor, a rupt

barierele actualelor teorii deschizând drumul spre noi

orizonturi în evoluţia cunoaşterii.

Din păcate televiziunile sunt preocupate mai mult cu

evenimentele de senzaţie care infestează populaţia cu

viruşi cum ar fi: crime, violuri, tâlhării, abureli politice

ale politrucilor demagogi, staruri maneliste de două

parale, în general nulităţi cărora li se face propagandă şi

pe care cetăţeanul de rând îi cunoaşte mult mai bine

decât pe somităţile care ne reprezintă cu cinste şi onoare

ţara pe plan mondial. Ca urmare a acestui fenomen de

invazie informaţională degradantă în mass-media,

profesorul Florentin Smarandache este mult mai

cunoscut în lumea ştiinţifică internaţională decât în cea

românească de unde îşi are sorgintea.

„Românul care l-a contrazis pe Einstein‖, cum

mai este numit, este o personalitatea marcantă, cu dublă

cetăţenie, română şi americană.

În 1988, domnul profesor Smarandache a reuşit să

ajungă în Turcia, unde a cerut azil politic. Dânsul ne

povesteşte despre greutăţile întâmpinate, despre

desconsiderarea fiinţei umane, în special a românilor

sosiţi din lagărul comunist şi ajunşi în lagărul de

refugiaţi politici, din Istanbul şi Ankara. A muncit din

greu la muncile cele mai de jos ca muncitor necalificat,

31

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Pe

rs

on

ali

tăți

dar visul său a prins viaţă mai târziu. N-a disperat nici o

clipă şi în cele din urmă a ajuns în Phoenix, Arizona,

SUA, unde a lucrat ca ajutor de programator, apoi ca

inginer. Au urmat concedieri în cadrul companiei la care

lucra şi a luat-o de la capăt. Dar eforturile i-au fost

răsplătite şi actualmente este profesor doctor la

Facultatea de Ştiinţe, Universitatea New Maxico, din

America.

Dânsul a îmbinat perfect cifrele cu literele şi astfel s-

a născut primul său poem „Cifrele au început să

vibreze‖. Este considerat „părintele paradoxismului‖ în

literatură pentru că în creaţiile sale s-a bazat pe

contradicţii. Este întemeietorul „Mişcării literare

paradoxiste‖. A publicat în multe domenii, matematică,

fizică, filozofie, artă, economie şi literatură. În aceasta

din urmă a scris nu numai poezie ci şi proză, piese de

teatru şi impresii de călătorie. A călătorit în peste 40 de

ţări şi a început o lucrare în multe volume despre

ţinuturile în care a efectuat aceste călătorii. În anul 2011

a fost nominalizat de către Academia Dacoromană

pentru Premiul Nobel pentru literatură.

Domnul Florentin Smarandache este cunoscut în

lumea internaţională prin lucrările sale şi prin

numeroasele conferinţe ţinute în America, Europa, Asia

şi Australia, dar şi prin colaborarea cu cercetători de

elită de pe aceste continente.

Iată doar câteva dintre realizările domniei sale:

împreună cu domnul Dezert (Franţa) este creatorul

teoriei Dezert-Smarandache în fuziunea informaţiei;

introduce termenul de „neutrosofie‖ prin care susţine că

în afară de cele două coordonate, adevăr şi fals, există o

a treia neutră; în matematică în teoria numerelor a

introdus „funcţia Smarandache‖; în fizică a creat

noţiunea de „nematerie‖ alături de cele existente

„materie‖ şi „antimaterie‖; prevede o cădere a Teoriei

Relativităţii şi militează pentru o revoluţie ştiinţifică a

unui nou domeniu, fizica superluminală, propunând o

Teorie Absolută a Relativităţii. Este savantul care îl

contrazice pe Einstein şi care susţine că nu este limită a

vitezei în univers şi că există viteza superluminală,

ipoteză care a fost experimentată de cercetătorii de la cel

mai mare laborator de fizică din lume, CERN

(experimentul OPERA, septembrie şi noiembrie, 2011)

şi de la Fernilab din Chicago, SUA (MINOS, 2005) prin

care s-a ajuns la concluzia că anumite particole pot

călători mai repede decât viteza luminii.

Activitatea domnului profesor Florentin

Smarandache, alături de celelalte personalităţi ştiinţifice

şi culturale care ne reprezintă cu onoare, mândrie şi

patriotism naţiunea, constituie însăşi scara valorică a

acestui neam pe plan internaţional. Păcat că mass-media

nu l-a făcut cunoscut aşa cum se cuvine în rândul

neamului său, că nu i-a prezentat îndeajuns lucrările şi

teoriile, care, într-un viitor apropiat, vor revoluţiona

lumea. Ion Nălbitoru

Regina Maria, un militant pentru întregirea neamului

Încă din prima clipă a venirii

ei în ţară, englezoaica Missy

(viitoarea regină a României)

fusese la acea vreme cea mai

apreciată persoană feminină din rândul marilor familii

româneşti, pentru care reprezenta un model.

Înzestrată cu multe talente (printre care şi acela al

scrisului) şi foarte frumoasă, măritată cu regele

Ferdinand de Hohenzolerm- Sigmaringen, moştenitorul

tronului ţării, la care la-nceput privise uluită, Maria

hotărăşte să-şi joace pe deplin rolul de prinţesă, apoi de

regină.

De cum păşise pe pământ românesc, fusese uluită

de această lume originală, când, privind speriată de la

fereastra vagonului, o întâmpinaseră oameni în costume

naţionale – cum nu mai văzuse până atunci , în micuţa

gară de munte, dăruindu-i flori şi cântându-i la

instrumente ciudate- cum nici de-acestea nu mai văzuse

şi manifestându-şi simpatia. O uimise frumuseţea

acestei ţări, pân-atunci necunoscute ei.

Venise dinspre Vest, cu trenul până-n gara

Predeal, unde i se spusese că este graniţa dintre

Imperiul Austro-Ungar şi ţara ei, iar doamna sa de

companie, Alexandrina Greceanu, o lăsase să-şi formeze

singură o părere despre ţara de adopţie. Când a coborât

pe peronul gării de la Predeal, le-a auzit pe femeile de la

ţară, venite să o întâmpine, vorbind între ele: „Doamne,

cât e de frumoasă copila asta! Va fi o mândreţe de

regină şi, după cum ne priveşte şi ne zâmbeşte, n-are

nicio viclenie în ea. Asta ne va iubi şi ne va apăra.‖ O

altă femeie (după îmbrăcăminte nevastă de oier)

spusese: „E ea străină, e adevărat, dar o să iubească ţara

în care a venit, vă spui eu c-o s-o iubească, îţi vedea.‖

Şi, până să se dezmeticească, englezoaica se trezise

luată pe sus de soldaţii şi civilii din gară şi purtată pe

braţe, ca un trofeu. Era fericită viitoarea regină, de

parcă tot drumul ei de-atunci înainte avea să meargă

alături de acei oameni. Dar, ceea ce a impresionat-o în

mod deosebit (şi de care avea să-şi amintească până-n

ultima clipă a vieţii ei) a fost tânărul înalt şi zvelt, cu

chipul de copil, cu pălăria ce-i acoperea pletele-i

castanii şi care, ajungând prin mulţime la scara

vagonului ei, i-a spus în cea mai curată engleză: „Dar

această graniţă trebuie ştearsă, Alteţă! Să-ţi faci ţara ta

mare şi adevărată. Pentru asta ai venit, eşti aici şi-ţi dăm

iubirea noastră. Curată ca ochii tăi.‖ Tânărul nu era altul

decât Barbu Ştirbei, care avea să joace un rol deosebit în

viaţa politică a României, dar şi în viaţa reginei Maria a

României.

„Vivat regina tânără!‖ strigase mulţimea atunci, iar

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

32

Pe

rs

on

ali

tăți

intrarea în Bucureşti

fusese la fel de

triumfală. Încă de

atunci, cea care avea

să devină regina Ro-

mâniei fusese marcată

profund, propunându-

şi să fie nu doar o

„piesă‖ de legătură

pentru îmbunătăţirea

relaţiilor diplomatice

dintre Rusia ( ţara de

baştină a mamei ei ) şi

această Românie, ci şi

să-şi înceapă lungu-i

drum împlinind des-

tinul acestei ţări şi

visul de veacuri al

românilor.

Aşa cum ne mărturiseşte prinţesa Maria

Cantacuzino în „amintirile‖ sale, Missy (regina Maria) a

iubit ţara asta cu tot sufletul şi trupul ei, această

englezoaică românizată, care a hotărât destine şi a făcut

istorie prin tot ce-a fost ea. Care jurase, cândva, că orice

s-ar întâmpla, ea şi copiii ei se vor „înrădăcina „în ţara pe

care-o iubise din prima clipă, identificându-se cu poporul

român. De aceea, în 1914, când se pusese problema ca

regele Carol să abdice şi să plece cu toată familia în

Germania lui, regina a fost cea care a spus: „Chiar dacă

alţii se vor hotărî să plece, eu mă-nfig cu copiii mei în

pământul acesta, şi ca să mă desprindă de el, ar trebui să

smulgă şi inimile din noi‖.

Şi, ca o premoniţie, a murit în trenul care o aducea

în ţară, tocmai când intra în staţia Cernăuţi, venind din

Germania. Fiind foarte bolnavă şi presimţindu-şi

apropiatul sfârşit, venea însoţită de mai mulţi medici,

dorind să fie îngropată „în ţara ei‖. Pe ultimul drum spre

Curtea de Argeş, un general i-a purtat coroana (aceeaşi

pe care-o primise, cândva, la Alba Iulia), după care venea

calul ei de Comandant de onoare al Regimentului 4

Roşiori, acelaşi cal pe care-l condusese în luptele de pe

Siret, în celebrele şarje de la Robăneşti şi Răchitoasa,

unde regina-amazoană îi încurajase atunci pe roşiorii ei,

care-i învinseseră pe germani.

Astfel, regina Maria a României, englezoaica, lăsa

extraordinara ei identificare cu poporul român prin

„Testamentul‖ ei şi prin tulburătoarea sa „Scrisoare către

ţară: „Te binecuvântez, frumoasă Românie, ţara

bucuriilor şi durerilor mele, iubită ţară, care ai trăit în

inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate...Şi-

acum îţi zic bun rămas pe vecie, de-acum înainte nu-ţi

voi putea trimite niciun semn, dar mai presus de toate,

aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te

binecuvântez în ultima mea suflare...‖

Prof. Marie Jeanne Taloș

Impresii despre teatrul profesorului C. Geantă

Câtă modestie, câtă cumpă-

nire a cuvintelor rostite, a fapte-

lor, câtă bunătate și simplitate în

întreg comportamentul său!

A scris mult și s-a vorbit prea

puțin despre roadele sale

literare, ce-i drept timp mai este,

dar cum timpul se scurge

nemilos de repede, este cazul

să-i fie mai bine cunoscută opera.

Este unul dintre cei mai buni prieteni ai copiilor pe

care îi învață, îi educă și îi modelează, transmițându-le

totodată cum să se comporte în familie și societate,

dragostea de patrie și tot ce le-a aparținut strămoșilor

noștri.

Profesorul Constantin Geantă din Călimănești –

Vâlcea, este membru fondator al Ligii Scriitorilor din

România – filiala Vâlcea, membru al Societății Culturale

,,Anton Pann‖ Vâlcea, contribuind fericit la bunul mers

al acestor forme cultural - științifice vâlcene.

Participând la numeroase concursuri literare pe plan

județean și interjudețean, a obținut valoroase premii,

mențiuni, diplome care stau mărturie prodigioasei sale

activități în ale scrisului.

De data aceasta nu ne vom opri asupra lucrărilor sale

literare de: proză, proză scurtă, poezie, eseu, sau ca

realizator de reviste literare (în colaborare) cum ar fi:

,,Mirajul Oltului‖ - Călimănești‖, ,,Memoria slovelor‖ –

Râmnicu – Vâlcea, ,,Bujori de școală‖ – Bujoreni –

Vâlcea ș.a., căci merită menționată și activitatea

publicistică, adică prezența domniei sale cu articole în

paginile revistelor și ziarelor locale și naționale.

De curând mi-a parvenit un manuscris, de data

aceasta fiind vorba de alt gen literar și anume cel

,,dramatic‖, manuscris ce însumează cinci piese de teatru.

Prima piesă din manuscrisul respectiv este intitulată

VESTITORUL - parabolă a cărei acțiune se petrece într-

un spațiu larg, uneori simțindu-te în mirificul loc în

mediul rural, unde personajele cunosc bine pulsul vieții

de acolo punându-și toate calitățile interpretative în jocul

de scenă dar și al dialogului atât de comun, făcându-l pe

spectator să se simtă într-o atmosferă vecină cu

,,fericirea‖.

În piesele sale autorul nu neglijează a-l purta pe

spectator și prin mediul urban, și nu numai ci și în spațiul

mai larg al Universului, căruia căutăm să-i dezlegăm

enigmele atât de ascunse și necunoscute.

Piesa culminează cu starea de spirit pe care autorul o

transmite prin vorbe ce sunt rostite de unul dintre

personaje, când ia pe Ionuț - copilul cu chip de înger în

brațe:

33

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Pe

rs

on

ali

tăți

Am cunoscut un OM

Pe – ntinderi de ape

Domnu-ți fie aproape!

Îngerii să-ți cânte

Fie-ți somnul dulce

Și odihna lină

În moartea haină,

Copilașul meu

Dus la Dumnezeu.

Al mamii fecior

Să plutești ușor

Înspre zări senine,

Dar să fii cu mine!

Zefirii adie

În noaptea târzie…

Să te răcorească

Fruntea-ți odihnească

Pe un pat de flori

Ce îmbietor

Parfumuri adie

Peste veșnicie…(p.11).

Așa cum ne amintește autorul, piesa are 16 personaje

și acțiunea se petrece în timpul mitic și are două părți.

Ținând seama de spațiul tipografic limitat, nu ne vom

permite a face comentarii la fiecare pisă în parte, ci doar

le vom urmări în continuare.

A doua pisă din manuscris se intitulează PARTEA

MEA DE CER - dramă în trei părți, cu nouă personaje.

În continuare am lecturat cu interes piesa cu titlul:

PRINȚUL TENEBRELOR – dramă în cinci acte cu

unsprezece personaje, urmată de o altă piesă,

PARABOLELE NEANTULUI – parabolă cu

treisprezece personaje, și, în sfârșit, ultima piesă din

manuscrisul enunțat este piesa ZIUA CEA LUNGĂ –

dramă cu patru personaje, cu o acțiune ce se petrece în

zilele noastre.

Felul cum autorul și-a propus să scrie piesele cu

generice atât de sugestive, cum a creat interpretul care

rostește cuvintele din text, cu jocul de scenă, cu

transfigurarea respectivă, trăind momentul descris, astfel

făcând ca prin cuvintele rostite să ajungă până la

zbuciumul autorului, care nu este redat, dar care reiese

din întreaga acțiune, într-un spațiu atât de restrâns –

scena – dar care cuprinde un întreg univers.

Autorul, cu acest prilej, dorește ca prin textul scris,

prin interpretarea actoricească, prin mesajul transmis, să-l

facă pe spectator mai prezent la acțiune, să înțeleagă mai

bine acțiunea care duce la deznodământ și să transmită

acea vibrație ce l-a animat pe autor să scrie și să se

adreseze publicului amator de spectacolul bun, vibrație ce

se produce între autor – artist (interpret) și spectator.

Îl îndemnăm pe domnul profesor Constantin Geantă

să nu se oprească aici și îl așteptăm cu noutăți editoriale

în viitorul apropiat. Mult succes!

Constantin Marian Popescu

Este o fiinţă din care

izvorăşte un suflet nobil de

român, cu o înfăţişare blândă, o

bunătate şi simplitate care te

cheamă lângă el, cu prietenie,

smerenie şi dulce grai. Este

profesorul, scriitorul,

cercetătorul şi publicistul

Cristian Geantă de loc din Călimăneşti „Sinaia Vâlcii‖,

cum avea să o numească istoricul Nicolae Iorga.

Interiorul său îl îndeamnă să pătrundă în taina

cărţilor alegându-şi prietenii, creează în jurul său o

atmosferă de stimă şi încredere. Pe cât îi stă în putinţă

pătrunde în cutele adânci ale persoanelor cu care intră în

contact şi au darul scrisului, dăruindu-le prietenie,

încredere şi elan.

Creează tot timpul o atmosferă cordială la şcoală, la

întruniri, în societate, proclamă o prietenie şi colaborare

demnă de toată încrederea. Se pune la dispoziţia celor

care doresc să-şi creeze un drum în creaţia lor literară şi

îi încurajează fără preget.

Aşa se face că îşi împarte activitatea de dascăl cu

cea de scriitor, îmbinând-o fericit şi cu viaţa de familist.

L-am cunoscut mai bine din momentul când a

devenit membru al Ligii Scriitorilor din România -

filiala Vâlcea. De atunci am legat o prietenie durabilă şi

suntem colaboratori ai unor publicaţii vâlcene,

întâlnindu-ne şi pe aceste coordonate ale creaţiei noastre

literare dar şi unei prietenii, cu gânduri şi proiecte

uneori comune.

Cum spuneam este un om de aleasă omenie şi

cultură, un adânc gânditor, urmărit de elanul unei

sănătoase seriozităţi din care se degajă: bunătate, cinste

şi credinţă!

Aşa este văzut şi perceput dascălul, scriitorul,

publicistul, omul de o modestie întruchipată el, Cristian

Geantă, cu firea sa atât de distinsă, posedând un suflet

delicat, care se adapă mereu din rodul pământului,

mereu având deasupra capului cerul senin cu

strălucitoarele stele ale Universului.

Îl aşteptăm cu alte noutăţi editoriale, cu participarea

la concursuri literare şi mereu situat pe primele locuri

cum a făcut-o până acum.

Succes Maestre – Cristi Geantă! Petre Petria

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

34

Is

torie

lo

ca

lă

Transfăgărășanul

La începuturi, faimosul drum, nu a fost decât o

intenţie de căţărare spre zimţatele creste ale „Alpilor‖

româneşti pentru necesităţi forestiere. Şi cum „pofta

vine mâncând‖, echipa de proiectanţi de drumuri şi

amenajări forestiere, pe măsură ce înaintau spre

înalturile muntelui s-au gândit că acest drum poate să

traverseze muntele. Conducerile politice ale celor două

judeţe pe care calcă drumul – Sibiu şi Argeş, de la acea

vreme, au avut suficiente argumente de a convinge

conducerea superioară de necesitatea lui. Totul depindea

de voinţă. Şi voinţa a fost! Transfăgărăşanul - cel mai

sigur şi spectaculos drum de munte din Europa acelei

vremi s-a realizat. Din 20 Septembrie 1974 România şi

Europa s-au îmbogăţit cu această lucrare inginerească –

model pentru constructorii de drumuri ai lumii.

Unul dintre motivele care a contribuit la hotărârea

de legare a celor două provincii româneşti printr-un

drum transmontan, altul decât cele două cunoscute, cel

de pe Valea Prahovei - Predeal - Braşov şi Câmpulung -

Rucăr - Bran, acesta fiind unul necunoscut pentru

eventualii agresori, a fost şi ocuparea Cehoslovaciei de

către Uniunea Sovietică, în 21-22 august 1968. Cu

prilejul acestui nefericit eveniment, Nicolae Ceauşescu -

şeful statului român de la acea vreme, a luat o poziţie

fermă privitoare la eventuali agresori - binenţeles cu

adresabilitate directă..., făcând următoarea declaraţie:

„Dacă cineva va îndrăzni să încalce graniţele ţării

noastre vom şti să luptăm până la ultima picătură de

sânge...‖ . Cred că l-am citat exact! Aceste declaraţii

preluate de întreaga mass-media internaţională nu erau

făcute fără acoperire. România, cu puţin timp înainte de

evenimentele din Cehoslovacia, intrase în posesia unei

arme necunoscute, care se pare că fusese testată pe viu

împotriva unor atacatori de la graniţa de est... Era vorba

de laser. Cred că invazia armatelor sovietice în

Cehoslovacia a atârnat destul de greu în hotărârea de

construcţie a acestui drum. (Motiv pe care-1 surprinde şi

autorul)

Transfăgărăşanul este obiectivul turistic care, cred

că, nu există român care nu ar dori să-l străbată macar

odată-n viaţă. Şi la această oră mai cred că sunt puţini

români, posesori de un autoturism propriu, care să nu fi

parcurs, măcar odată, cei 92 km ai săi şi să nu fi rămas

impresionaţi de frumuseţile esteto-peisagistice care se

deschid la tot pasul. Indiferent de timp - soare, ploaie

sau vânturi şi de neguri, ce se prelig spre crestele din jur

ale muntelui sau dinspre ce gură de intrare îl abordezi,

ieşirea din fiecare curbă, nemaivorbind de fiecare

kilometru parcurs, ai parte de noi schimbări de decor -

de frumuseţi unice ce-ţi vor rămâne întipărite pe retină

întreaga viaţă. Numai cine n-a văzut Transfăgărăşanul

nu poate să discearnă ce înseamnă frumosul ce ţi-1

poate oferi numai împărăţia muntelui. Acest drum, prin

încastrarea lui în roca abrupţilor versanţi şi în mod cu

totul aparte, a celor de pe sectorul nordic, prin lărgimea

curbelor şi pantelor ce rar depăşesc 6%, prin lăţimea

carosabilului la standarde europene şi ai săi parapeţi de

protecţie, îţi crează, pe întreaga sa lungime, o stare de

confort şi siguranţă.

Transfăgărăşanul, până la apariţia TRANSALPINEI

moderne care de această dată leagă o altă provincie

românească, Oltenia de Transilvania şi care traversează

Parângul, atingând în Pasul Urdele 2145 m - cel mai

înalt punct atins de un drum naţional din România, a

fost cel mai înalt drum naţional (DN 7C), atingând în

punctul tunelului Paltinu cota de 2042 m.

Transfăgărăşanul, în peisajul românesc al acelei

vremi de desăvârşirea lui, alături de Canalul Dunăre -

Marea Neagră şi Casa Poporului (Palatul

Parlamentului), au fost cele mai mari obiective ale

poporului român, realizate cu mari sacrificii materiale şi

umane. Astăzi, pe lângă mândrie naţională sunt

obiective de mare interes pentru turismul naţional şi

internaţional.

Încă de la începuturile intrării sale în circuitul

turistic, personal, prin natura muncii noastre am fost

preocupați de organizarea de excursii pe acest drum -

produs al constructorilor de drumuri români, care este

Transfăgărăşanul. Târziu, după ce sutele de turişti

traversaseră „Alpii‖ româneşti, de la nord la sud şi de la

sud la nord, am ajuns să-l calc şi eu, dar nu cu un mijloc

de transport specializat şi dirijat de mine ci cu o maşină

particulară. Pentru că era pentru prima oară, am parcurs

doar jumătatea nordică, adică cea de pe teritoriul

judeţului Sibiu. Până sus, la gura tunelului Paltinu, am

făcut o mulţime de opriri pentru culegerea de imagini

foto şi video. Omul care mi-a fost ghid a fost unul dintre

participanţii activi ai realizării faimosului drum. A fost

o adevărată lecţie de istorie. Special nu am dorit să văd

în aceeaşi zi şi tronsonul sudic tocmai pentru a-mi

rămâne întipărit ceea ce văzusem. Tot ce este frumos şi

bun trebuie „legumit‖. Dar nici chiar aşa, cum am

procedat eu!? Nici acum nu pot să-mi dau seama de ce

nu am reuşit să văd şi celălalt tronson până când am fost

invitat în calitate de publicist, în turism, la aniversarea a

35 de ani de la darea în folosinţă. Numai atunci am

realizat cât de mult pierdusem, ne parcurgând şi acest

sector dintre coada lacului Vidraru şi tunelul Paltinu.

Atunci, la aniversare, aflându-mă în autocarul armatei

am avut fericitul prilej de a cunoaşte o parte dintre

nemaipomeniţii constructori ai Transfăgărăşanului. Sus,

pe platoul de la gura tunelului Paltinu, mi-am îmbogăţit

bagajul meu de cunoştinţe, în ceea ce a privit realizarea

acestui mare obiectiv, care va dăinuii peste veacuri.

Cinste celor ce-au participat la construcţia lui şi celor ce

s-au sacrificat...

Aduc cu acest prilej OMAGIUL celui care s-a

considerat fratele nostru mai mare, generalul Nicolae

Mazilu Gheorghe Sporiș

35

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Po

ez

ie

Mama

Rătăcind amarnic prin

străini

pe spini calc eu, mamă,

tălpile mă ard...

unde-mi sunteţi,

Doamne, rădăcini!?

pornit-am în lume fără de –a mea vrere,

gânduri mă frământă, restul e... tăcere;

te revăd aievea pe-un ghizd de fântână

cum îţi legi năframa şi mă strângi de

mână,

dorul greu m-apasă, dorul greu mă mână

să mă-ntorc acasă precum altădat’,

timpul trece însă fără de popas;

zi ce trece Cronos –nemiloasă hidră-

ziua este oră, iar ora minut şi clipa

secundă,

mi se strânge-n fugă aţa pe mosor,

pecum în clepsidră nisipul mărunt;

îmi este dor, mumă, de al tău descânt,

să stau cuibărită sub a ta aripă

cum mă alintam doar copil fiind;

roata vieţii însă nu se mai întoarce,

sufletul mă doare, multe-aveam să-ţi

spun

şi-am tot amânat zile după zile,

nopţile de-a rând mă bântuie-ntruna

bufniţe râzând...

se-apropie – mi sară...!? Un’ să fie

lună...!?

te strig în zadar m-alină suspin. Prof. Elena Agiu Neacșu

Poem Înrămată clipa a slobozit

Un țipăt lung și tulbur

Prin tot pământul răscolit

De ochiul clar de vulture,

Că nimeni n-a băgat de seamă

Izbânda năzuinței când o fluturi,

Cuvântul ce-a-nceput să geamă

Pe-nserarea care-o scuturi.

Vino, iubito! Vino, iubito! Cu puteri

De pretutindenea și nicăieri

Când coborâtă-n mine mai atent

N-ai să-mi strivești același

sentiment.

Vino, iubito!Dacă poți veni

Așa cum numai tu știi să o faci,

Vino oricum, nu te feri

Durerea toată să o-mpaci.

Lovește Lovește cariul în timpan

Și mănunche diafan,

Lovește brațul cu putere

Acolo unde noaptea piere,

Lovește vântul gândul

Cu aripa de-a rândul,

Lovește-mă și tu cu norii

De dorul aurorii,

Lovește-mă și tare

C-o rază de soare,

Lovește-mă, te rog,

C-un inorog!

Ion Vlăduțu

Chirurgul Mi-a zis că se numește Popa,

Dar inima îmi spune: hopa!

E atestat în chirurgie

Ori popă e de meserie?

Altui chirurg Am fost la el cu soacra mea

Și când mi-a spus că o salvează,

I-am dat șampanie să bea,

Să fie beat când operează. Ion Micuț

Daruri Când ne-au primit în Uniune,

Am devenit eurofili

Ș-apoi ne-au dat ce se cuvine:

Doar droguri, homo, pedofili.

Monstrul fiscal Aș mai umbla de sărbători,

Cu cetele de urători,

Dar vine fiscul și mă prinde

Și-mi pune taxa pe colinde. Ion Micuț

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

36

P

oe

zie

Sub protecția marelui înțelept Senectute

Să te iubesc mai mult

Cad frunzele;

se duc...

se duc în Legea Firii,

în împărăţia Marelui Lut.

Se duc într-un spaţiu geometric

imperfect,

Cerului nesfârşit,

niciodată tangent.

Cu siguranţă toate au un motiv.

... Fenomene ştiute;

numai că ele sunt repuse

în nelicitate matriţe,

ce poartă cununi de rogvaiv.

Nimic nou;

nimic de senzaţie, d-

ar înţelege că toamna,

pentru toţi şi pentru toate,

la timpul viitor,

este o imposibilă repetiţie.

*

Cad stelele: una câte una...,

dar cui îi pasă

că Spaţiul Astral

devine o imensă cavernă?

Unii îşi scapă norocul,

nesocotind

că cina nu le mai este perenă,

iar alţii îşi întrerup aici şi acum,

pentru totdeauna, mariajul şi jocul.

**

Oamenii umblă grăbiţi;

multora căzându-le legăturica

în faţa uşilor capitonate,

pe fastuoase coridoare.

Alţii scormonesc

după hrana rizibilă a zilei de ieri

prin coşuri vegetative,

prin tomberoane .

Mulţi se mulţumesc, integral motivaţi,

să sfârşească, perfect vertical, sub câte o grindă

sau în vreo baie, privindu-şi moartea-n oglindă,

când ar fi mai onorabil,

fară nici un secret,

să nu accepte dintr-un început

aşa-numita protecţie a Marelui înţelept,

căruia i-a scăpat indicatorul în vad,

cu semnul obligatoriu:

―Pe rând,

câte unul să fie implementat

în Aula Veşnică a Marelui Iad!‖

***

Cad frunzele... ,

Cad stelele... ,

Cad oamenii...

Cad! Ion I. Părăianu

De multe ori

avem momente când suntem prea buni

şi mângâiem mugurii pântecoşi,

să crească nebuni,

iar după un anumit timp

devenim prea răi;

când,

biruiţi de zăpezi,

pe geruri

trebuie să plătim valută în schimb .

Cu anii,

când ne dă mintea cea de pe urmă,

percepem că orice trunchi răsfăţat

ascunde în cea mai sfântă taină,

pentru fiecare dintre noi,

într-un anume inel ivit,

o măsură

şi semnul nebănuitului sfârşit -,

devenim calmi şi cumpătaţi în gest,

dorind să fim tot mai curaţi în cuget

şi nimănui

să nu mai datorăm nici un rest.

Acum

ne dăm seama

că fiecare ne-am ridicat crucea,

neştiind cât mai putem apropia viitorul,

dar

nepoţii vor învăţa să nu ne judece,

că viaţa ne-am dus-o-n durere,

iar moartea - întruna –

vine şi-o cere . Ion I. Părăianu

Ploaia mă udă.

În zadar mă usucă soarele.

Inima mea bate

Şi vântul bate

În al meu suflet

Precum un dor tăcut.

Am amuţit.

Dragostea mea s-a răspândit

Şi inima îmi reînvia bătând

În acelaşi ritm

Cu a ta.

Florin Cătălin Ursu

37

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Po

ez

ie

Natura - operă dumnezeiască

“Sunt candelă sub bolţile divine

În haos spânzur dar atârn de Tine.”

(Nichifor Crainic)

Citindu-mi în lăcrimă rostul vieţii acesteia din cartea veşniciei

Ascult cum bolta cerească îmi şopteşte poezia dragostei

În liniştea frenetică ce tandru învăluie absolutul,

Apare din depărtare, Slujitorul Domnului.

Şi întorcându-mi blând capul spre eternitate

Văd, prin fereastra aburită de gândurile-mi fermecate

De darul Ziditorului Preasfânt: peştera sufletului meu-natura -

Ce c-un verde orbitor îmi îngenunchează inima.

Dar stai! Plutesc pe aripile îngerului divin

Ce fără de glas îmi revelează minunea Dumnezeului Preaiubit

Îl văd pictând munţi străjeri şi ape învolburate

Ce îmi umplu sufletul de bucurie şi seninătate.

Cu lacrimile-mi amare ud pământul naturii, pământul dreptăţii,

Iar cu bunătatea-mi inocentă acopăr ruinele răutăţii,

Cu visele-mi copleşitoare zbor în acest univers feeric,

Iar măreţia Atotputernicului Dumnezeu redă lumina, speranţa din

universul veşnic.

Aştept.... căci „fiecare clipă vesteşte pe cel veşnic‖

Şi brusc, în adâncul sufletului meu melancolic mă cuprinde-o

înflăcărare.

Ooo! Om necugetat ce distrugi cel mai de preţ dar

Şi câmpiile le arzi cu-a ta cruzime. Dar, în zadar!

Aşadar, nu gândi la bogăţiile acestei lumi înşelătoare

Ci la bogăţiile vieţii viitoare în care faptele sunt cărămizile locuinţei

veşnice.

Iar pentru tine, om creştin: S.O.S: Salvează bucuria de a trăi în

pace!

S.O.S : Salvează iubirea, salvează natura –refugiul sufletului tău! Piloiu Andreea Ioana

Satul meu

Eu nu cunosc un loc mai sfânt

Şi mai frumos pe acest pământ

Decât satul meu cel drag

Ce dăinue ca un catarg.

La poale de munte - nalt

Cozia – mi zâmbeşte cald

Şi văd în vale de departe

Satul meu ca într-o carte.

Toți oamenii se-nchină

La Cozia, mănăstirea sublimă.

Toți oameni aici sunt buni ,

Fiind mândri că sunt români

Satul meu de lângă mănăstiri,

Încărcat de ale istoriei amintiri,

De Dumnezeu binecuvântat,

Eu te cinstesc ca pe un dar curat. Deaconu Maria Mădălina

Metamorfoză

Ies din umbra coloanelor reci,

târâș, spre lumină….

Aripa-mi este rănită;

picături incandescente

lasă drum în urma mea.

Lumina îmi înțeapă ochiul

pătrunzând în tunelul minții;

obrazu-mi atinge scările reci…

Cobor treaptă cu treaptă,

încet, dureros de încet…

Cineva mi-a oprit zborul

dar cercuri violete

mă cuprind strâns,

din lumină iau puterea

și, într-un vârtej albastru

mă înalț,

mă fac una cu infinitul…

Durere nu mai simt.

O nouă aripă crește

spre libertatea fără hotare,

dar jos acolo,

un înger rănit

îmbrățișează marmura rece…

Violeta Scrociob

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

38

P

oe

zie

Dacia

Dokia, Augusta sibila,

In templul de marire si fala

Aduce ofranda-i zeu-Soarelui

In vremea matriarhatului

Dokia, mare preoteasa

A Tracodacilor, aleasa,

Profeta si cunoscuta regina,

Tinand sceptrul puterii in mana,

A suveranitatii emblema

Cum au purtat regii ca stema

Zeus si Hera, fratii sai,

Legata pe veci de ai tai

In tara de leagan a neamurilor

Uitata de-a lungul veacurilor

Ce s-a numit de la ea

Tara Soarelui – DACIA

Venera Dumitrescu

Myria

Myria, regina amazoanelor,

Viteaza si adulata fecioarelor,

Conducea armata organizata

In matriarhatul din zona Getã

Corpul militar de aparare lupta

Pe cai ; cu arcuri si sulite ataca

In lupte pe barbatii razbunatori

In regatul feminin atacatori.

Myria a condus armatele lor

In razboiul impotriva gorgonelor,

Aceste femei fabuloase erau

De neam getic, dar isi extirpau

Un san ca sa poata manui arcul

De chirurgia dacica uzand vraciul

In vremea lor se stia in Spania

Ca-i de neam getic Myria-femeia

(inainte de 1900 i.Hr.) Venera Dumitrescu

Greierele și furnica

O furnica mititică

Trecea pe un drum grăbită.

Ea căra în al său spate

Un săculeț cu de toate.

Venind hăt din depărtare

Cu greutate-n spinare,

Într-un târziu obosind

La odihnă s-a gândit.

La o umbră de copac

Se așază cu-al ei sac.

Pe la spate, pe furiș,

Sări iute din tufiș

Un greieraș cu chitară.

El voia să fure dară

Sacul de la furnicută

Cu mâncare și hăinuțe.

Furnicuța l-a zărit

Și dintr-o dată i-a zis:

- Ce mă fac eu, măi, cu tine,

Vrei să furi tu de la mine?

Toată vara te distrezi

Nimic nu îți aranjezi

Pentru iarna care vine.

Vrei mâncare de la mine?

Vrei hăinuțe din rucsac?

Nu știi greier rău ce fac,

Cât trudesc și chinuiesc

Traiu´ să-mi agonisesc?

Am plecat din furnicar

Să mă-ntorc iar spre hambar

Cu sacul plin în spinare.

Am hăinuțe și mâncare.

Regina noastră ne-ndeamnă

Să lucrăm ziua întreagă

Iar când seara va sosi

Fericiți ne-om odihni.

Deci ascultă-mă pe mine

Nimic pe aceasta lume

Fără muncă nu se-obține.

Pleacă și tu, frățioare,

Să-ți găsești un loc sub soare.

Muncește și te asudă

Cât afară-i vreme bună.

Vremea rea de va sosi

Atunci te poți odihni‖.

Greierele supărat

Repede el a plecat.

Iar furnica-n urma sa

Zise atunci vorba aceasta:

-Dacă-acum pleci supărat

Curând vei fi încântat.

Urmând sfaturile bune

Fericit trăiești pe lume.

Chirea Mădălin

39

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

Po

ez

ie

Tei în floare

S-o am în suflet, s-o simţesc

Când vreau să o am iară,

Prin ea şi eu să înfloresc

Ca teii de afară.

Cât pot de multe să culeg

Din teii, ce-mi ţin drumul

Iubirilor ce le aleg

Să le-'mpărţesc parfumul.

Când rostul lor va fi uitat

Să scot pe câte una,

De amintiri împrospătat

În nopţi când vine luna,

Să-i spun iubitei mângâieri

Atunci când doru-i mare

Şi-n clipa nopţii, din tăceri

Să-i scot 'nainte-i floare.

Parfumul magic ce-a venit

Din simţuri, din trăire,

S-aprindă dorul de iubit

Şi-acel de dăruire.

Andrei Botoșeanu Slevoacă

Doar teii care străjuiesc

Aleea ce se-ntinde

Aduc destulul pitoresc

Cât doruri a-mi aprinde

Când ies din casă, să mă duc

Oriunde pe afară,

Uit şi chiar drumul să-l apuc

Rămas ca într-o doară

Oprit în loc cu gând cu tot,

Uitând de ce mă doare

Nimic de-aş vrea, nu pot

face...

Cât teii sunt în floare,

Doar să mă-mbăt de-al lor

parfum,

Pe-o clipă de visare...

Apoi să plec din nou la drum,

Luând cu mine-o floare,

Prin stropi de ploaie ce-s mărunţi

Şi-ncet din ceruri pică

Privesc la nori, ce dintre munţi

Spre slavă se ridică

Din pragul casei, către ei

Ridic o căutare

Parcă să-i chem şi pe acei

Ce-aduc ploaia mai mare.

Pamintu'-asteapta,.. a sorbi

Din lut a-şi lua hrănire

Ce plantelor le-ar trebui,

Să bea şi să respire

Păşesc încet şi încântat

Ieşind afară -n ploaie

De, parcă gând mi-a ascultat,

Să vină în şuvoaie

Cu strigăt viu şi bucurat

I-mi sare mulţumirea

Călcând.. prin tot ce e udat

Şi-aduce înverzirea

Un timp se scurge -n ropotiri,

Cât pot cuprinde zărea

Cu începuturi şi opriri

Vărsându-şi încărcarea

Apoi deodată s-a oprit

Aşa precum venise

Şi norii ce s-au risipit,

Parc-ar fi fost doar vise

Dar eu, sunt ud şi împăcat

Simţind dorit natura

Ca şi pământul saturat

Ce-şi soarbe băutura. Andrei Botoșeanu Slevoacă

Ploaie de mai!

Dacă postit-am pentru DOMNUL

Și am simtit c-A Pătimit

De ne-am iertat unii pe alții

La Preot, ne-am împărtășit,

Atunci să mergem la Înviere

La Casa DOMNULUI din sat

Și să cântăm cu toți creștinii:

CHRISTOS DOMNU-A Înviat!

Și 40 de zile-n lume

Hotărât și necurmat

Salutul nostru să ne fie

Doar ―CHRISTOS A Înviat!‖

Răspunsul inima să-l dea

Prin suflet, dar și cugetat:

(Privind în ochi creștinul-frate)

―Adevarat, A Înviat!‖

Paulian Buicescu

Adevărat a înviat!

Mai ieri veni din alte sfere,

O doamnă-n negru cu-n zapis

Decisă ca să mă transfere

În ―Valea Morţii‖, dar, i-am zis:

Eu alt transfer îl am pe masă

Şi e semnat chiar de IISUS

Ce ne aşteaptă-n a Lui Casă

În Raiul Veşnic Cel de Sus!

Dar pentru asta, omenirea,

Spre EL mereu trebui’ să vină

De vrem să ne-mplinim menirea

Să fim cu CHRIST la a Lui Cină!

Paulian Buicescu

Eu alt transfer îl am pe masă...

Memoria Slovelor Nr. 5, august 2013

40

In

ed

it

Haiku-uri

1) la gura sobei

suflând în crengile verzi-

mama bolnavă

2) vindeam grâu pentru cărţi

azi vând cărţi pentru-o pâine-

vai de viaţa mea!

3) ciorchini de struguri-

mari, aurii, parfumaţi în

soarele toamnei.

4) locuri natale-

o fetiţă alergând

cu flori în braţe.

5) stând amândoi

sub pomii plini de rod-

Ah, nopţi cu stele!

6) cer fără stele

câmpul plini de ciulini-

toamnă săracă

7) doi bătrâni urcând

dealul spre biserică-

la Înviere!

8) glasul clopotului-

îşi croieşte drum prin

moina de-afară.

9) înger al meu,

mai dăruieşte-mi încă-

o vară senină! Adina Al. Enăchescu

Iubitul meu de Otăsău

Mai frumos decât Soarele,

Mai dulce decât nectarurile

De flori de cais, de tămâioară!...

Mai dulce decât roua

De pe tălpile mele tremurătoare,

Aşa este iubitul meu de OTĂSĂU,

Născut între bine şi rău,

Cu genele lungi şi umbroase,

Cu cuvintele-i mătăsoase...

Mi-e drag de el şi mi-e dor,

Cum câmpul însetat de un nor

Priveşte-nspre el şi suspină...

Sufletul de el mi se-anină!...

Mai dulce decât şopotul lin de izvoare,

Este iubitul meu în sărbătoare!... Adina Al. Enăchescu

Murise aşa

Murise aşa,

neîntâmplată,

ca o fată,

cu coapse de şa.

Murise aşa,

spre mine mânată,

ca o erată,

a tăcerii din ea.

Murise aşa,

decapitată,

ca o pată,

pe lacrima mea.

Umbră

Îmi stătea alături

mai sfioasă decât prelungirea

ritmului unei zile intacte.

Mă dizolva în linii –

un luciu fugar -,

scormonind echilibru

dintre mine şi cer.

O copie nemărginită,

sfărâmându-se

sub încordarea naturii !... George Baciu

Noaptea

Stele târzii

Cad

În inima mea.

La marginea lacului

Un freamăt

Lin. Gabriela Elena Manda

Aşteptare Stau lângă lacul fremătând

Şi în unduirea brizei,

Vegheată de luna palidă,

Rostesc numele

Aceluia

Care

Mă strângea

În braţe.

În miez de noapte

Adorm

Căutând chipul

Care

În vis

Se depărtează… Gabriela Elena Manda

Biserica de lemn

Zeiţă-a vederii clare

Şi-a silabei de uimire,

Arde-n albă lumânare

Şi ascultă de la mine:

Într-o zi mi s-a ucis

-nu îmi e deloc uşor-

O fiinţă-a mea din vis

Când eram tremurător.

Mi-au rămas vorbe confuze,

Rouă de băut prin pai,

Miere-n fiere, frunze-n buze,

Urme verzi de dus la rai...

Peste ele, ochiul este

Roşu – un cadran de sânge-

Şi pe care –o poveste-

Viaţa toată mi se strânge,

*

Dacă zilele sărace

S-au uscat fără folos,

Fluierul de fag se face

Roşu, sabie de os...

Astăzi, mai încearcă-ne:

Pe pereţi ne arătai

Ochiul între cearcăne,

Fetele crescând pe cai...

Trandafir cu lemnul trist,

Pe un prag de ieri, de azi,

Poartă-mi vorba că exist

La oameni subţiri si brazi...

Felix Sima