Facultatea De Stiinţe Economice Specializarea Informatică Economică

TEMĂ PROIECT: Memoria Umană

Student: **** Grupa: 5364

Memoria Umană

Prezentare:

1. Definirea memoriei2. Cadrul teoretic general

3. Conţinutul informaţional al memoriei

4. Funcţiile memoriei

5. Structurile operatorii ale memoriei

6. Produsul memoriei

7. Experimente

8. Proprietăţile memoriei

1. Definirea memoriei

Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor. Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, EU-l, dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei şi adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se datorează plasticităţii creierului – proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi – şi capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi comunitar. Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferenţierea şi individualizarea capacităţii reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informaţiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor. La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi modul de funcţionare al percepţiei, reprezentării şi gândirii există o condiţionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic. În investigarea şi evaluarea nivelului de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea. După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare şi reactualizare, delimităm memoria involuntară şi memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informaţională preferenţială, s-au identificat memoria imagistic-intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.

2. Cadrul teoretic general

Memoria umana reprezintă un sistem extrem de complex, modul lui de organizare si de funcţionare fiind înca o temă de dispută între oamenii de ştiinţă.

Majoritatea psihologilor admit existenta celor doua tipuri de memorie : semantică si episodică. Pentru memoria episodică conceptul descriptiv central este cel de naratiune . Memoria episodică este prin excelenţă memoria naraţiunilor personale sau colective, naraţiuni care dau un caracter specific informaţiilor evocate în cadrul acesteia:

a) organizare prin asociere /înlanţuire cronologică; b) localizare spaţio-temporală a episoadelor narate.

Cei mai multi analişti definesc memoria autobiografică ca pe un concept separat având caracteristici specifice diferite de cele ale memoriei episodice căreia îi aparţine.

Astfel, P. Piolino et colab. (2000, pp. 45 - 46) cred ca memoria autobiografică reprezintă un ansamblu de informaţii si de amintiri particulare ale unui individ, acumulate începând din prima copilărie si care îi permit construirea unui sentiment de identitate si de continuitate. Wheeler et al. (1997, p. 123) considera că memoria autobiografică trebuie sa fie asociată cu capacitatea de a retrăi evenimentele specifice, traite personal, situate în timp şi spaţiu şi recuperate împreună cu detalii fenomenologice (gânduri, sentimente, percepţii). Pentru U. Neisser (1986, p. 14) memoria autobiografică consta în experienţele personale ale evenimentelor trăite de catre individ iar Baddeley (1992) definea memoria autobiografică drept capacitatea de a recupera experienţe traite în care sinele este obiectul cunoasterii. M. A Conway si D. C. Rubin (1993, p. 103) cred ca memoria autobiografică este memoria despre evenimentele propriei vieţi.

Nu exista înca o opinie unanimă în definirea memoriei autobiografice, unii autori punând un semn de echivalenţa între memoria autobiografică şi memoria episodică altii considerând cele doua instanţe ca fiind doua sisteme într-o oarecare măsura diferite, dar cu unele suprapuneri parţiale, în timp ce alţii definesc aceeaşi memorie autobiografică în termenii relaţiei sale cu sinele. Memoria autobiografică mai este definita ca acea componentă a memoriei episodice care conţine informaţiile despre evenimentele /întâmplările propriei vieţi, informaţii cărora le sunt asociate contexte spaţio-temporale specifice .

Memoria informaţiilor asimilate prin învatare sau a celor lipsite de o importanţă personala deosebita (detalii ale vieţii zilnice) respectă un ritm de disoluţie/retenţie reprezentat printr-o curbă monoton descrescatoare (curbă logaritmică). Aceasta a fost principala concluzie a studiilor realizate de H. Ebbinghaus, unul din primii cercetatori ai proceselor de retenţie (învaţare) şi uitare a materialului fara sens: uitarea este mai rapidă la început (în primele minute, ore, zile) si mult mai lenta dupa un anumit interval de timp (saptamâni, luni, ani).

În schimb informaţiile personale (autobiografice) respecta o curba de distribuţie /retenţie non-monotona, cu doua perioade în care numarul de amintiri evocate este: a) semnificativ mai mare - adolescenta si prima tinerete (între 15 - 25 de ani) si ultima perioadă de viaţă (ultimele 12 luni); b) semnificativ mai mic pentru prima decada de viaţă (amnezia copilariei) si perioada de după prima tinereţe (dupa 30 - 35 de ani), evident în special la subiecţii de peste 40 de ani.

Figura de mai jos reprezintă o curba obţinuta pe baza datelor de la 105 subiecţi de 66 de ani (2001), ilustrând probabilitatea de apariţie a amintirilor pentru fiecare interval de 10 ani, pentru un subiect tipic de 66 de ani (b).

Fig.1. Distribuirea amintirilor de-a lungul vieţii pe lotul subiecţilor de 66 de ani (105 s).

În plus, conform studiilor realizate de diferiţi autori (Conway 1995, 1997; Conway şi Rubin, 1993; Linton, 1975; Wagenaar, 1986; Eysenck, 1995), mecanismele care stau la baza reţinerii amintirilor pe o perioada mai lunga de timp se pare ca sunt legate de impactul afectiv si importanţa acordata evenimentelor. Afectul şi importanţa acordate unui eveniment fac ca amintirile despre acesta să fie frecvent reevocate în minte sau în discuţiile cu ceilalţi şi, prin aceasta, să se consolideze.

În cadrul memoriei autobiografice există o categorie aparte de amintiri, cele care participă la obţinerea unor astfel de curbe de distribuţie a amintirilor. Alături de amintiri repere autobiografice, marcând începutul sau sfârşitul unor perioade de viaţa admiterea la facultate, prima slujba, naşterea primului copil etc, exista trei categorii de amintiri care sunt frecvent raportate în cadrul naraţiunilor personale, în descrierea evoluţiei personale sau a celor mai importante evenimente ale vieţii. Aceste amintiri, pe care le-am numit amintiri marcante, nu respecta rata de disoluţie exprimată prin curba uitării şi îşi păstrează acurateţea zeci de ani dupa ce evenimentul care le-a provocat a avut loc.

Din categoria amintirilor marcante consideram ca fac parte: a) amintiri de tip " flash " - amintirile despre cadrul sau contextul în care am receptat un eveniment public surprinzător si de o deosebită importanţă individuală /natională; b) amintirile intens pozitive, de tip vivace - amintiri vii, intense, despre evenimente pozitive si surprinzatoare ale vieţii; c) amintiri negative, de tip traumatic - amintiri despre evenimente neplacute, traumatizante ale vietii.

Un model al memoriei explicite :În încercarea de a realiza o distincţie pertinenta între trei categorii de informaţii

(autobiografice, sociale şi istorice) coexistente în memoria umană am construit un model al structurii memoriei explicite care să ţina cont de distincţia episodic-semantic şi, în acelaşi timp, să introduca distincţii relevante în interiorului memoriei episodice. În acest scop am luat în calcul doua dimensiuni: asocierea informaţiilor cu contexte spaţio-temporale

specifice (informaţii localizate sau nelocalizate spaţio-temporal) şi caracterul informaţiilor (informaţii cu relevanţa personală socială istorică sau impersonală).

Conform acestui model, în funcţie de criteriile definite mai sus, putem defini doua mari blocuri de memorie: memoria semantică şi memoria episodică . Memoria episodică este cea care conţine informaţiile localizate spaţio-temporal, adica informaţii despre momente, întâmplări sau evenimente care ştim când şi unde au avut loc. Memoria semantică conţine totalitatea cunoştiintelor generale despre lume sau viata, informaţii despre care nu putem spune că se referă la un episod anume, într-un loc definit şi într-un interval temporal precis.

În acest cadru, blocul memoriei episodice, în functie de caracterul personal sau tangenţial personal (social si istoric) al informaţiilor, este compus din: informaţii referitoare la întâmplări, momente sau evenimente ale propriei vieţi (memoria autobiografică), informaţii referitoare la evenimente sociale sau colective (memoria socială), informaţii referitoare la evenimente istorice (memoria istorică).

Fig.2.. Memoria explicita - model general

3. Conţinutul informaţional al memoriei

Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în trecut. Conţinuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe, noţiuni, experienţe afective, experienţe sociale, ş.a.m.d..

Conţinutul reflectoriu constituie şi un criteriu de clasificare a unor forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.

Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situaţională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

4. Funcţiile memoriei

Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.

5. Structurile operatorii ale memoriei

Memoria dispune de structuri operatorii complexe şi numeroase. Guilford include memoria în cadrul operaţiilor, ceea ce sugerează nivelul ei înalt de operaţionalizare. Informaţiile nu sunt preluate ca atare, ci se intervine asupra lor prin operaţii de organizare, sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste operaţii conferă conţinuturilor memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid şi eficient în învăţare, înţelegere, rezolvare de probleme.

6. Produsul memoriei

În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea. Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării. Reproducerea este forma complexă şi superioară a reactualizării, ea realizându-se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând mai ales reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta subiectului, a stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii procedeelor mintale folosite, precum şi a procedeelor mnemotehnic.

7. Experimente

Un martor ocular la o crima poate juca un rol crucial in determinarea vinovăţiei unui suspect. Oricum psihologii susţin ca oamenii nu îşi aduc aminte lucrurile exact cum s-au întâmplat, sau câteodată oamenii îşi pot aminti lucruri care nu s-au întâmplat.

Fig.3. Picturile lui Franco Magnani un artist din San Francisco

Acesta si-a demonstrat remarcabila memorie pentru satul sau natal din Italia. Aici una dintre picturile satului Pontio (fig.3. sus) este juxtapusa cu o poză actuală a satului(fig.3. jos). Magnani şi-a părăsit satul in 1958 in jurul vârstei de 20 de ani. Opt ani mai târziu in timpul unei boli serioase a început sa viseze despre satul său natal cu niste detalii uimitoare. In curând imaginile le vedea in timpul zilei ca nişte halucinaţii. Impulsionat şi lucrând în totalitate din memorie a început să deseneze diferite scene ale satului. Cu toate ca unele din lucrările sale prezintă acurateţe aproape fotografică, multe dintre ele înfăţisează satul intr-o lumina idilică. Psihologul American Sperling a demonstrat existenţa memoriei senzoriale in anul 1960. Sperling a rugat câteva persoane sa se uite la un ecran alb. Apoi a proiectat 12 litere pe ecran pentru 1/20 secunde aranjate într-o ordine anume. Subiecţii erau apoi rugaţi sa spună cat mai multe litere din imagine. Majoritatea îşi aminteau 4 sau 5 litere exacte cu toate că ştiau ca au văzut mai multe litere dar nu îşi aminteau exact care erau acestea. Apoi a adăugat un sunet la imagine, persoanele îşi aminteau literele pe rânduri si in funcţie de frecventă (măsurată in Hz) sunetului (joasă, medie sau înaltă)

.

Fig.4. Mersul cu bicicleta nu necesita gândire multă pentru ca folosind memoria de lungă durată ne putem aminti uşor tehnicile de condus. La fel este şi in cazul conduceri unui automobil.

Un alt experiment a demonstrat că nu memorăm lucruri care nu dorim sau care nu ne sunt de folos in fiecare zi. Este simplu să distingem o monedă de alta cu toate ca nu îi ştim detaliile. Rezultatele la 90% din persoanele interogate la experimentul acesta au fost negative.

Memoria este un proces psihic de reflectare a experienţei anterioare prin fixarea (întiparirea si păstrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor, stărilor afective sau mişcărilor din trecut. Procesele memorie se desfăşoara atât în legătură cu reflectarea senzorială cât şi in legatură cu procesele de gândire şi de limbaj, la unii oameni predominând memoria senzorial-intuitivă, la altii cea verbal-abstractă. Recunoaşterea şi reproducerea, ca procese ale memoriei sunt condiţionate de procesul

fixarii, al memorării. Memorarea poate fi intenţionata (voluntară) sau neintenţionată (involuntară). Recunoasterea se realizează in prezenţa stimulilor senzoriali sau verbali care au acţinonat şi anterior, în vreme ce reproducerea se realizează in lipsa acestor stimuli. De aceea, in general recunoaşterea se realizează mai lesne decat reproducerea. Fenomenul invers memorării este uitarea, care se manifestă prin incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaste, iar uneori prin reproducere sau recunoastere eronată. Se pot diferenţia memorarea logică şi memoria mecanică, dar specifică pentru om este memorarea logică, bazată pe inţelegerea celor memorate. Din punct de vedere neurofiziologic memoria poate fi explicată intre altele prin plasticitatea mare a sistemului nervos si in special a emisferelor cerebrale, prin urma excitaţiilor din scoarţa cerebrală dupa ce stimuli au incetat să acţioneze prin fixarea legăturilor condiţionate care sunt cu atat mai consolidate cu cât asocierile au fost repetate mai mult. In desfăşurarea memoriei intervin diferite tipuri de de asociaţii: asociaţia prin contiguitate in spatiu şi timp, asociaţia prin asemanare si cea prin contrast. Caracteristice pentru memoria umană sunt mai ales asociaţiile logice, bazate indeosebi pe relaţiile de cazualitate.

Cu privire la formele memoriei, cei mai mulţi psihologi disting intre:

Memoria senzoriala: consta in parcurgerea drumului de către excitaţia provocata de organele de simt pana la nivelul cortexului, drum a cărui durată este intre 0.20-0.30 sec. Se referă la scurta inerţie a simulării.

Memoria de scurta durată: consta in fixarea unei parţi din simulările senzoriale,care se păstrează ca imagine la acest nivel, pana la 18 sec. Caracteristica sa este limitarea ca volum din durata conservări.

Memoria de lunga durată: (nelimitata) presupune o persistenţă foarte mare a informaţiei .Se ajunge la acest tip de memorie prin mijlocirea memoriei de scurtă durată, prin repetiţii, asociaţii, încărcătură emoţională, înţelegere, legături logice. Continuitatea se manifestă prin prelucrarea informaţiei la nivel cognitiv, semantic (intervenind gândirea şi limbajul). Memoria de lunga durată nu este unitara. Se pot distinge memoria episodică şi memoria semantică.

Memoria episodică: se referă la evenimente trăite personal de un subiect, fiind alcătuită din fapte si întâmplări localizabile in spaţiu şi timp.

Memoria semantică: este alcătuită din fapte, idei, concepte cu referire la ceea ce este general, opuse singularului, individualului. Imaginea lui Moş Crăciun cu sacul cu daruri lângă pomul de iarna împreuna cu familia, este o imagine personală spre deosebire de termenii generali fără nici o conotaţie specifică de Moş Crăciun şi pom de iarnă.

Memoria o regăsim ca:

Memorie imaginativă - prin conservarea, reproducerea imaginilor trecutului; Memorie verbal-logică - prin conservarea ideilor, informaţiilor;

Memorie afectiva - retrăirea emoţiilor trecute;

Memorie motorie - prin conservarea şi actualizarea mişcărilor.

8. Proprietăţile memoriei

Memoria are anumite proprietăţi care se manifestă diferit la persoane diferite:

Volumul - se referă la cantitatea de informaţie ce poate fi stocată. Aceasta diferă de la o persoana la alta.

Mobilitatea - se referă la capacitatea de a acumula cunoştinţe noi, de a le corela cu alte cunoştinţe, de a le modifica.

Rapiditatea fixării - vizează uşurinţa întipăririi, efortul supus pentru realizarea ei.

Fidelitatea redării - se referă la măsura in care informaţia actualizata corespunde cu cea întipărită .

Rapiditatea actualizării - se referă la viteza cu care reuşim să actualizăm un material învăţat.

Aceste proprietăţi se concretizează diferit la fiecare individ. Uneori, atunci când trăsăturile sunt foarte puternice sau foarte slabe, ele pot deveni elemente distinctive în descrierea personalităţii noastre.