revista memoria oltului si romanatilor nr. 58/decembrie 2016

An. V, nr. 12 (58) decembrie 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 12 (58), decembrie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Dumitru Cristide a constituit în 1914 împreună cu Gheorghe Banu,

Gheorghe Trifu şi mai mulţi studenţi ,,Compania de Operă” cu care la 6

septembrie 1920 a pus în scenă la Caracal un spectacol deosebit: ,,Orfeu

în infern” (imagine din colecţia d-lui Dumitru Botar).

2. O caricatură din presa de altădată reprezentându-i pe I. Bacalbaşa, Radu

Rosetti, H. G. Lecca, Gr. Ventura şi G. Ursachy în piesa ,,Jucătorii de

cărţi” de H. G. Lecca (reproducere după I. Massoff- Teatrul românesc,

vol. IV, Ed. Minerva, 1972).

3. Sus: Portalul de la Cimitirul Eroilor din Caracal căzuţi în războiul pentru

întregirea neamului;

Jos: Poetul, dramaturgul şi traducătorul caracalean Haralamb G. Lecca

văzut de Iser (reproducere după I. Massoff- Teatrul românesc, vol. IV, Ed.

Minerva, 1972).

4. La 26 aprilie 1914 are loc la Teatrul Naţional din Caracal un eveniment

artistic deosebit- opereta comică ,,Panamaua”, muzica D. Christide iar

libretul I. P. Dacianu (vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 56/2016, p.

78-79). Imaginea (reprodusă după revista Teatrul, An. I, nr. 3/sept. 1914)

este una dintre cele mai vechi în care se poate vedea interiorul Teatrului

Naţional din Caracal.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- ,,Du Nistre jusqu’a Tissa”......................................................................./3

2. Ion Lazu- De la Nistru pân’ la Olt................................................................................../4

3. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (IX)....................................................../8

4. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa (I).............../19

5. col. (r.) Dumitru Matei- Lecturi paralele...................................................................../22

6. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele Mănăstirii Brâncoveni (III)......./28

7. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii la

istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VI).................................................................../32

8. Dumitru Botar- Moş Crăciun de la kilometrul 4........................................................./43

9. Veselina Urucu- Câteva însemnări mai vechi despre vreme......................................./44

10. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal (V)....................../51

11. Nicu Vintilă-Sigibida- Vestigii tumulare la Grojdibodu............................................/55

12. Corneliu Vasile- O lucrare de mare interes: Viorel Şoancă- Monografia comunei

Dobrosloveni, Craiova, Ed. Revers, 2011........................................................................../60

13. Mircea Damian- Anchete literare interbelice............................................................./62

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Decembrie........................................./86

15. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Întregiri la biobibliografia lui Damian

Stănoiu................................................................................................................................/88

16. Teodor Nedelea- Două amintiri................................................................................../90

17. Pentru biblioteca dumneavoastră................................................................................/92

18. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din satul

Hotărani............................................................................................................................../98

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



,,Du Nistre jusqu’à la Tissa”…

Ion Andreiţă

Am în faţă colecţia revistei „La lettre de Roumanie” – „Scrisoare din România” –

pe care am editat-o, la Paris, timp de patru ani (1997-2001) împreună cu scriitorul francez,

iubitor de

România, Jean-

Yves Conrad (care,

pentru studiile sale

consacrate culturii

române, avea să

devină Doctor

Honoris Causa al

Universităţii din

Suceava,

recompensat şi cu

o înaltă distincţie de către Preşedinţie).

O revistă bimestru, publicată în limba franceză, dar găzduind şi texte în limba

română. Nu voi vorbi acum despre rolul şi soarta ei; ea a jucat un rol important şi generos

– sper cu ecouri, încă, prin cei ce-au primit-o, între care şi unele instituţii, inclusiv

Biblioteca Naţională a Franţei. Voi spune doar că în revistă se vorbea de cultura întregii

Românii, având, număr de număr, două secţiuni distincte: „La carte postale de Bessarabie”

şi „Telex de Bucovine”.

Din ianuarie 2000, revista a purtat, pe frontispiciul fiecărei pagini, inscripţia: „15

janvier 2000 – ANNEE EMINESCU – 15 janvier 2001”, sub auspiciile căreia am publicat

masiv texte de şi despre Poetul Naţional. Ne-am bucurat şi de interlocutori de seamă, între

care câţiva scriitori basarabeni, aflaţi în trecere prin Paris: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi,

Ion Hadârcă, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Ana şi Alexandru Bantoş. Dar, mai ales, am

publicat, bilingv, poezii de Mihai Eminescu, în traducerea lui Paul Miclău, Elisabeta

Isanos şi, lăudat în plus fie, Jean-Louis Courriol, profesor la Universitatea din Lyon.

Voi cita poezia-port-drapel a românilor: „Doina”. Şi cum textul românesc sper să-l

cunoaştem cu toţii, redau numai varianta franceză, excelent realizată de Courriol:

Du Nistre jusqu`à la Tissa

Plus dùn Roumain mà dit tout bas

Quìl ne pouvait plus respirer

Dans la cohue de l`ètranger.

Depuis Hotine jusqu`à la mer

Les Russes viennent ventre à terre,

Depuis la mer jusqu`à Hotine

Passent leurs hordes assassines.

Et de Boian jusqu`à Dorna

La chenille a rongé nos bois.

Partout lènnemi nous épie

A ne plus savoir qui est qui.

Et des montagnes aux vallées

On ne voit plus que l`étranger.

Entre Sàtmar et Satchéle

Notre pays: chasse gardée!

Pauvre Roumain, quìl est à plaindre!

Il ne sait plus ce quìl doit craindre

Sìl faut parler ou bien se taire

Il est étranger sur sa terre.

On lui a volé ses automnes

Il n`y a plus de`été pour personne.

De Dorohoiu à Tournou



Les ennemis fondent sur sur nous

Ils sìnstallent en maitres partout.

Quand il descend de ses wagons

Les chants se meurent dans les vallons,

Les oiseaux fuient de tous cotés

A la vue du noir étranger.

Et seul le chardon pousse bien

Jusqu`à la porte du chrétien :

Notre terre dévoile son sein,

Les bois profonds, frères du Roumain,

Ploient sous les haches et périssent

Toutes leurs sources se tarissent,

Appauvries en terre asservie.

Celui qui aime lènnemi

Que les chiens lui rongent le cœur

Que les siens trouvent le malheur

Et qu`à jamais sa race meur!

Et toi Stefane notre Roi,

Il est temps de quitter Poutna!

Laisse au prieur le plus sage

Le soin de garder lèrmitage!

Confie la charge des prières

A la piété de ses frères

Et de faire vibrer le clocher

Si bien la nuit que la journée.

Et que Dieu tàccorde à ce prix

La gloire de sauver ton pays!

Toi, de ta tombe ressurgie!

Sonne donc du cor une fois

La Moldavie viendra à toi!

Et si ton cor sonne deux fois

Les bois aussi viendront à toi!

Mais si ton cor sonne trois fois

Nos ennemis auront péri

Dùn bout à làutre du pays!

Quòn les donne en pature aux corbeaux

Quòn les donne à pendre au bourreau!

De la Nistru pân’ la Olt (II)

Ion Lazu

Ce a urmat în viaţa familiei mele? Ajunşi la Slatina, capătul călătoriei, ,,pe 25

martie, de Bunavestire”, cum sublinia după aceea mereu mama, nu cu ironie ci cu jale,

cînd venea vorba despre descinderea noastră pe malul Oltului, de la prefectură au

repartizat-o în comuna cea mai apropiată, fiind în chestiune o familie cu mulţi copii.

Cireaşov. O să vă cam miraţi de acest nume. Căci satele din imediata vecinătate se

numesc: Clocociov, Milcov, Dranovăţ, Dobrotinet. Am ajuns să văd în spatele numelor de

localităţi etape ale istoriei unei regiuni, ale unui popor. Noi, nişte ciobani mioritici din

Carpaţi, migraţi cu transhumanţa spre est, în luncile mănoase ale Nistrului, - un adevărat

rai pentru stăpânii turmelor, mai cu seamă iarna, cum mi s-a şi confirmat de vechii oieri

musceleni, - izbiţi de puhoiul roşu al frontului ce se întorcea istoriceşte spre vest, pe pofta

ruşilor, nimerim în judeţul Olt în sate ca acestea, de slavi din sud, bulgari dar şi sârbi, după

cum m-am edificat mai apoi. Însă toţi români verzi, chit că se numeau Pârvu, Mudava,

Bratu, Stancu, chiar Sârbu, chiar Bulgaru. Iar peste deal, prin satul Zorleasca, de care

pomeneam mai la început, curge pârâul Dârjov, în malurile căruia s-au descoperit, cum

ştim, cele mai vechi unelte din cultura de prund, silexuri prelucrate acum 600.000 de ani.

Însă nu de aceea s-au infiltrat slavii din sud, mari lucrători ai pământului, pe luncile

râurilor de pe stânga Dunării, în susul văilor?

S-ar zice că ne-am fi putut simţi ca peştele în apă, printre atâţi bulgari-sârbi-olteni.

Dar nu! Toţi neaoşi şi strâmbând din nas. Eram corcitură, dacă nu de-a dreptul ,,rusnaci”.

Aşa ne porecleau copiii pe drum, desigur lucruri pe care nu ei le stabiliseră, ci părinţii lor.

I s-a spus în sociologie: animozitatea noului venit. Idiosincrazia faţă de alogen,

perceput ca intrus, ca venetic. Şi concurent. Nu degeaba Mareşalul, care ordonase

întocmirea din timp a unui Plan de evacuare – căci prea ne turtise fesul (naţional)



Retragerea laşă din 28 iunie ‘40 ! –, a simţit că este necesar, în momentul punerii în

aplicare a Planului respectiv, să lanseze un Apel către populaţie atrăgând atenţia ,,că aceşti

oameni nu vin ca nişte milogi, ci doresc să-şi câştige existenţa cu munca braţelor” etc. ,,Să

nu le sporim mâhnirea…” E de înţeles că respectivul mesaj s-a oprit la nivelul prefecţilor,

cel mult al primarilor. Radioul nu ajunsese la sate. Nu din acelaşi motiv pierdusem noi

startul când cu primul refugiu, din ‘40?! Am căzut sub ruşi peste noapte, dimpreună cu

grănicerii, cu jandarmii, cu toată administraţia românească. Pierderi colaterale…

Şi, la drept vorbind, cine să primească în găzduire, chiar şi pe bani buni, o familie

numeroasă ca a noastră?! După câteva încercări penibile, ne-am mutat în casa pustie a unei

văduve, după un an în altă casă pustie şi apoi în alta la fel. Până prin 1958, deci 14 ani,

când ai mei şi-au ridicat o casa proprie, în cătunul Pârliţi, devenit între timp suburbie a

oraşului. Pe-atunci eram deja student. Copilăria şi adolescenţa le-am petrecut în satul

Cireaşov şi în Sărăceşti. Celelalte cătune numindu-se Ştreangu, Satu Nou, Coteşti. Cu

aceste nume şi în romanul meu autobiografic. Încât un critic literar a considerat că e vorba

despre nume scornite de mine, în context, ca să sugerez tocmai… N-a mai fost nevoie de

sarcasmul autorului. Vezi-bine, toponimicele astea nu sunt de tot nevinovate, ele dau

seamă despre starea de fapt a localnicilor, dar şi despre starea lor de spirit, care numai

blajină nu poate fi numită.

Au dus ai mei în tot acest răstimp, dar şi mereu după aceea, o viaţă la vedere, în care

se luptau cu obstacolele zilnice, căci nu au înţeles să întoarcă spatele slătinenilor şi să-şi

caute alt vad mai prielnic, cum făcuseră alţii. Şi-au asumat destinul, l-au luat în piept în

fiecare zi a vieţii lor. Erau provocările sărăciei şi foametei de după război, cu care se

nevoiau toţi localnicii; era apoi marele handicap că nu aveam o casă a noastră, o grădină pe

care s-o cultivăm, teren agricol etc. Era şi invidia bunilor megieşi. Era, peste toate,

ameninţarea cu repatrierea! Dracu’ cât capra!, vorba olteanului. Aceasta era viaţa la

vedere, aşa-zicând, pe care o trăiam eu împreună cu fraţii şi sora mea, copil fiind. Dar la

noi era şi cealaltă viaţă, a rememorărilor, a evocărilor, a amintirilor din vremea de aur când

ai mei trăiau în Basarabia. În drum, la şcoală şi pe izlaz era viaţa mea de copil nu mai

zbânţuit decât alţii de seama mea, dar nici de tot cuminte, cum se şi cade la vârsta aceea.

Acasă, poveştile din Basarabia. Am ajuns să cunosc Cioburciul şi oamenii lui de parcă n-aş

fi plecat niciodată dintre ei; şi dacă, printr-o minune, m-ar fi translat cineva cu hârzobul în

Cioburciu, şi dacă prin altă minune, din satul nistrean ar fi rămas în picioare măcar o parte,

cu oamenii lui de dinainte de război, sunt absolut convins că aş fi putut lua de mână pe

oricare sătean şi să-l duc în orice loc ar fi vrut el. S-a întîmplat acest lucru: să asimilez pe

neştiute şi să ţin minte pentru totdeauna exact acele lucruri pe care ai mei le istoriseau ca

prin somn, parcă în virtutea inerţiei.

Până tîrziu, hăt, nu am părut să fi luat seama la sporovăiala lor, aşa-mi închipuiam,

deşi s-a dovedit mai apoi că îi ascultam şi prin somn...

Răbojul mutărilor noastre de la o gazdă la alta, din capătul unui cătun în capătul altui

cătun...

La Găiţoaia, noi, copiii, aveam unde să ne desfăşurăm, în ogradă, în drum şi încă

mai cu osârdie pe gârlă şi pe sub grădini, unde trebuia să avem grija caprei Miţa, devenită

la propriu o componentă de nădejde a familiei: ne asigura cu lapte şi, anual, cu doi iezi

cucuieţi (al treilea fiind, se pare, doar o metaforă…). A fost o vară a bombardamentelor, de

cum auzeam avioanele americane huruind pe sus, ne aruncam în primul şanţ din cale.

Capra şi ea se oprea din smuls frunze, o apuca un fel de tremurici şi o ţinea tot aşa până

infernalul huruit se pierdea dincolo de orizont.



Acolo, la Găiţoaia, mama şi-a demonstat opţiunea ei fermă pentru cuptor, în dauna

pâinii făcută de vecine sub ţest, cu necugetată risipă de combustibil. Ce-i drept, ieşea o

pâine atît de dulce, înmiresmată, copiii flămânzi umblau numai cu coltucul în mână, aşa că

în mod fatal vecinii noştri isprăveau făina îndată după Crăciun; treceau pe mălai, pe

mămăligă. Bunicul şi el, în semn de protest faţă de gluga de coceni multifuncţională, a

săpat în grădină o privată precum un buncăr. A fost o primă iarnă cu un viscol cumplit,

cum nu sunt decât două trei într-un secol, căsuţa noastră, plasată ultima în sat, în calea

urgiei, a fost practic unită de a vecinului de peste drum cu un troian care nivela cele două

acoperişuri. Dâmbul respectiv, în afară de faptul că blocase complet circulaţia spre satul

vecin, a devenit pentru un timp derdeluşul ideal pentru săniuţele copiilor din vecini. Tata a

săpat adevărate tunele ca să ieşim din casă şi să ajungem la cai, la celelalte orătănii. În vara

următoare, mereu cu Miţa prin tufele din spatele grădinilor, mereu pe gârla cu mormoloci

şi ţânţari, ne-am îmbolnăvit de scarlatină şi, cum această boală insidioasă lasă urmări, la

fratele meu chiar a dus în cîţiva ani la tragedie. Dar n-am putut intra în iarna următoare

fără să păţim altă năpastă: ne-au furat caii. Tatăl meu, care dintotdeauna se ocupase de

negustorie, s-a văzut lipsit de mijloacele de a trăi ca un liber-întreprinzător, a trebuit să

recurgă la meseria de dinainte de armată, cea de lucrător într-o mezelărie. Principalul

beneficiar: Armata roşie!

Şi ne-am mutat la… Sărăceşti. Începusem şcoala de-acum, înainte de a fi împlinit

vârsta, nu mai aveam stare, Mihăiţă făcea deja minuni ca şcolar. În primăvara următoare

s-a întors căpitanul Mihail din prizonierat. Fratele mamei. N-aveau de gând să-l

reangajeze, sovieticii erau cu armata de ocupaţie peste noi, scrâşneau din dinţi de câte ori

venea vorba de vreun ofiţer care luptase împotriva lor. Vroiau un nou corp ofiţeresc, fie şi

pe puncte, însă aservit noii orânduiri. Lui Mihail tot nu-i venea să creadă că a greşit

întorcîndu-se din Vestfalia cu primul tren; la eliberarea din prizonierat i se oferise şansă să

plece oriunde, în lumea liberă… Optase anapoda? În curând lucrurile s-au ales, însă cum

nu se poate mai rău pentru el: a fost acuzat de spionaj în favoarea englezilor, de înaltă

trădare, l-au condamnat la 4 ani de închisoare. La ce s-a gândit în acei ani de chin şi

umilinţe? A ieşit din închisoare un om pentru totdeauna înfrânt, tăcut, melancolic, cu ceva

zdrobit în fiinţa lui spirituală. Avea de îndată să afle despre noile tragedii din familia

noastră: moartea fratelui mai mare, moartea lui Timofei Spiridoncic. Subiecte de meditaţie

amară, în vreme ce săpa la şanţuri, pe şoseaua judeţeană.

Dar de ce atâta suferinţă?, se va întreba mama, până în ultima ei clipă. Dar de ce

atâta durere?

După un an la Filomiţa, într-o dimineaţă au apărut la poartă nişte oameni din

comuna vecină Proaspeţi, cu răngi, veniţi să dărâme casa. Nimic de făcut, căci văduva

primise deja un aconto şi proprietarul cel nou se grăbea. Acei sceleraţi au început să

dărâme casa peste noi. Fratele mai mic, în copăiţă, a fost smuls de mama şi dus în fugă

tocmai la poartă. Tata, la mezelărie, în oraş. Până în seară ne-am mutat în satul de la

centru, în casa altei văduve, care între timp murise din cauza unui avort, cei doi copii ai ei

fiind împrăştiaţi pe la rude sau aiurea. Am aflat asta mult mai târziu, mama ne ferea cu

dinadins de mizeriile vieţii dar şi de imperativele sale, în timp ce ea, totuşi, se înverşuna

să-şi ceară drepturile, chiar dacă bărbatul Găneascăi murise pe front, la datorie. Eram deja,

la 8-9 ani, nişte ,,draci de copii”, puşi pe hârjoană, sărind la bătaie. Eu mă ţineam de-o

parte, mă ştiam mai moale decât aprigii mei colegi. Puşi la muncă de la cea mai crudă

vârstă. La sapă, la secere. Slabi-ţâri, însă vânoşi. Dar eram de partea lor când, mergând la

oraş pentru clasele V-VII, la şcoala Ionaşcu, intrau în conflict cu copiii din alte cătune, mă

bucuram să văd că ,,ai noştri” i-au răzbit pe ,,ai lor”.



Însă copilăria mea (edenică şi nu prea) luase sfârşit brusc şi tragic, la 10 ani, odată

cu moartea fratelui mai mare. O copilărie încheiată prea curând, urmată de o adolescenţă

chinuitor de lungă. (De parcă nu-mi venea să cred că ,,asta e tot”, că sunt de-acum flăcău

şi musai să-i sar vieţii în cârcă.)

Sexualitatea, această pacoste a oamenilor, mereu exacerbată, subiectul arzător al

tuturor discuţiilor informale din lumea satului, ajuns pe cât permite decenţa şi în folclorul

oficializat, însă mustind mai cu seamă în fiecare frază, în orice aluzie, gest sau clipire a

săteanului. Nu există alt subiect mai exploziv, nici veste care să se răspândească mai

repede, cu impact fulgerător de la bătrânul uitat pe prispă la copilul din copaie. Să ne

înţelegem: totul în mod natural. Ţinut sub reflectoarele şi între sârmele ghimpate ale

convenienţelor, ale religiei până una alta, instinctul cuplării libere şi dezgrădite de

răspunderi, acest priapism mental care bântuie imaginaţiile, este unul dintre componentele

de bază ale sufletului popular. Îmi e greu să decid dacă noi copiii eram terenul însetat

anume şi deschis cu brăzdarul în aşteptarea oricăror sugestii pe această latură, sau dacă

dimpotrivă, era o plăcere perversă a adulţilor în a ne macula (iniţia?), lăsând să scape spre

noi (alungaţi pe uşă afară, dar buluciţi sub fereastra deschisă, stând smirnă, numai

urechi…) cuvinte fierbinţi şi înţelesuri deocheate, dătătoare de bâţâieli; oricum ar sta

practic lucrurile, mama avea de dus o luptă teribil de inegală. Era apoi vremea când

soldaţii ruşi de la cazărmile din oraş dădeau buzna în orice duminică, cu ochii după

haziaice.

Din tocul unui astfel de soldat ,,victorios” după o raită prin cătunele Cireaşovului,

după haziaice dar mai sigur după băutură, a sărit un revolver, fratele meu s-a apropiat să-l

ridice şi atunci militarul, ca să ne sperie, sau speriat el însuşi că şi l-ar fi putut pierde, a

slobozit două focuri în urma noastră, care o rupsesem la fugă, ca din.. puşcă. Poate chiar

am întrecut acele gloanţe. Am rămas cu teama de ostaşul sovietic. Tremuram ca varga când

un ofiţer rus, probabil medic, mi-a diagnosticat un icter. M-au internat la spital. Nu aveam

decât friguri, spre disperarea mea, boală ridicolă, aşa că fetiţa din salon, Floricel, nici nu

lua în seamă un băiat atât de neinteresant, care nu avea decât friguri!

Mai rău era cu fratele meu, care se scălda

în sudori şi ameţeli şi dureri crâncene de cap. A

intrat în criză, l-au dus pe braţe la spital, însă

fiind defilarea de 7 noiembrie, nici un medic nu

l-a consultat. A murit spre dimineaţa următoarei

zile. Diagnostic: meningită. În spital nu exista

penicilină. Tata avea câteva flacoane acasă, în

pivniţă, obţinute de la soldaţii sovietici, contra

băutură. Însă nimeni nu i-a spus că penicilina l-ar

salva pe fiul său.

Iar mama nu a mai plâns după aceea

niciodată. Dar nici nu a mai cântat, deşi avea o

voce incredibilă, cum n-am auzit. Mult, dar mult

mai tîrziu, ca într-o altă viaţă, când mama a făcut

călătorie la Bucureşti, ca să-şi vadă nepotul,

auzind-o cântând pe Lidia îşi va fi spus că vocea

ei a revenit în familie. Ca să rămână măcar

cântecul.

Dar de ce atâta suferinţă?

Ion Lazu şi Ion Andreiţă, foşti colegi

de clasă, la Slatina (iunie 2016)



Primarii oraşului Caracal (IX)

Cornel Manolescu

SOREANU, DIMITRIE Gr. 1927, iunie 28 – 1928, decembrie 3 ( demisie ), primar Născut în Craiova , în anul 1878, luna august 17, ,,fiul Domnului Grigorie Radu

Soreanu [ n.n. 1848 – 1912] de ani treiȡeci,comerciant, și al Dόmnei Păuna Soreanu

[n.n.1859 – 1926,nov.9] ani două ȡeci, domiciliată în Craiova. Declarant Ioan Dumitriu

de ani patru ȡeci și opt, comerceant, bunu după mama născutului domiciliat în Craiova

care a fost față la naștere și neau în fățișat copilul, căci tatăl a fost împedecat a face

declarația elu însuși.’’1

După terminarea gimnaziului, a urmat ,,Școala publică locală din Craiova’’, unde

se studiau 5 ani.

Lista premianților pe anul 1891-1892, la clasa I-a , ne arată că ,,Premiul de gradul

III’’, a fost obținut, de către elevul Soreanu Dumitru. După terminarea studiilor s-a

căsătorit, la Craiova cu Ana

(,,Anuța’’), dar nu cunoaștem

împrejurările, prin care a ajuns să

lucreze în Caracal

Pe 21.09.1909 , soților

Soreanu li se naște, la Caracal, fiica

Aurelia- Aurora- Octavia ,,orele

unsprezece ante meridian în casa

părinților sei din suburbia Protoseni,

fiica domnului Dimitrie Grigorie

Soreanu de ani treiȡeci și unu, de

profesie funcționar și a soții sale Anuța

de ani două ȡeci și șase fără profesie.

NOTĂ-În baza adresei No.

1645 / 1943 înregistrată la No.4345,

Primăria Caracal sub act de No. 47 /

1943-decesul în com. Caracal.”2

A doua fiică , Maria-

Theodora-Ecaterina, s-a născut tot la

Caracal în 14 iulie 1911.Nu cunoaștem

dacă au mai avut și alți copii, dar la

sfârșitul lunii august 1910 , Anuța,

fiind la Ocna Sibiului a avut un

incident cu un jandarm ungur, căruia nu i-a plăcut faptul că cei doi copilași cu care

aceasta se plimba prin grădina publică erau încinși cu brâie cu tricolorul românesc. Faptul

a fost comentat pe larg în ziarul ,,FOAIA POPORULUI’’, nr. 34 din 22 August ( 4

Septembrie ) 1910. Menționăm că ziarul apărea la Sibiu.

,, Tricolor românesc batjocorit.

1 S.J.A.N.Dolj, Col. Registre de Stare Civilă Craiova, reg. nr.4 / 1878.

2 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă Caracal, reg. 413 / 1909.

D.G. Soreanu



Nenorociții împănați ai guvernului , jandarmii noştri, au mai făcut o nouă

bravură. Dacă nu am fi în țara ungurească, poate că am cerca să ne războim cu aceste

lifte, dar așa trecem numai la răvaș năzdrăvăniile oamenilor acestora cu capul scofâlcit,

cu creeri puțini, cu suflet strâmb și cu mustețile aduse la urechi.

Cazul pe care-l aducem acum la cunoștința cetitorilor nostri e vrednic de mult

lăudata iubire de oaspeți a ,,națiunei’’.

În săptămâna trecută, Doamna Anuța Soreanu , soția domnului D.G.Soreanu

director de bancă în Caracal ( Romania )se plimba cu doi copilași în grădina publică

dela băile din Ocna Sibiului. Deodată la o cotitură se ivește un jandarm încruntat și

oprește pe doamna Soreanu , bălăbănind din mâini și vorbind pe ungurește.

Doamna Soreanu,care har domnului nu înțelege colțuroasa limbă a fraților noștri,

nu știa ce va să zică acesta, iar copiii s’au speriat de mutra sălbatică a jandarmului.Ce

era adecă? Nimic altceva decât că copiii doamnei Soreanu erau îmbrăcați în port naţional

din țară și erau încinși cu brâu tricolor.

Asta tulburase micul suflet al slugoiului.

Fără multă vorbă Doamna Soreanu a fost înhățată de braţ și dusă la poliție, unde

cu toate spusele dumneaei că e din România și că brâul pe care-l poartă copiii chiar dacă

nu ar fi numai un brâu ca ori-care altul are trei culori cari închipue steagul României, stat

liber, ai cărui cetățeni au dreptul să se mândrească cu semnele lor de deosebire, a fost

chinuită cu o mulțime de întrebări, amenințată cu pedeapsă și silită să nu se depărteze de

iubita noastră țară până nu va înștiința la poliție.

Brâiele se înțelege au fost confiscate. Și aceasta ca la noi:au fost zmulse de pe

trupurile copiilor, spre marea lor spaimă.

Ne mirăm cum de nu a fost închisă Doamna Soreanu vr’o câteva săptămâni.

Gazetele din țară pot să aducă această obrăznicie la cunoștința românilor și

guvernului din țară.’’

În 1923, Dimitrie Gr. Soreanu a fost deputat de Romanați.

Anuța Soreanu soția sa era o persoană instruită, cultă. Organiza la Caracal

conferințe susținute de personalități locale sau din alte orașe.

Ziarul ,,Romanațul’’, în nr. 26 din 5 iunie 1927, titra în pagina a 2-a:

,,CONFERINȚA d-lui Sandulian

D-na Anuța Soreanu a dat prilej Caracalenilor să asculte conferința d-lui avocat

Sandulian, dela Craiova, în seara zilei de 25 Mai crt.

D-l Sandulian a vorbit despre femenism’’.

În urma demisiei primarului averescan, I.T. Bădescu, consiliul comunal întrunit în

ziua de 28 iunie 1927, a ales în unanimitate de voturi pe D.G.Soreanu.

Sub primariatul acestuia se mărește uzina electrică, înzestrând-o cu încă un motor

de 360 C.P., intensificând și lucrările pregătitoare pentru alimentarea orașului cu apă.3

La alegerea sa ca primar era ,,actualul director al Băncii Comerciale și Agricole

Caracal .’’

Iată ce scria ziarul ,,Romanațul’’, în numărul său din 3 iulie 1927, salutând

alegerea lui D.G.Soreanu, în funcția de primar al urbei Caracal:

,,Noul Primar

Titi Soreanu, fostul deputat sub trecuta guvernare liberală, prin blândețea

caracterului său, prin firea-i apropiată și sinceră, prin calda prietenie ce-o arată tuturor

3 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928



s’a lipit sufletește prea mult de noi, ca să nu-l felicităm cu entusiasm și să nu aplaudăm

fericita alegere ce s’a făcut în persoana D-sale ca primar al orașului Caracal.

În adevăr, în urma demisiei D-lui Titu Bădescu, fostul primar averescan, consiliul

comunal, întrunit în ziua de 28 Iunie a.c. a

ales în unanimitate pe D. Soreanu.

Urăm noului părinte al orașului să

aibă parte de o activitate rodnică, și de

sănătate pentru îndeplinirea nevoilor

orașului nostru năpăstuit, care de mult

așteaptă un om cu tragere de inimă și

cinstit ca D. Soreanu, pentru a-i vindeca

nevoile.’’

În decembrie 1928 îşi prezintă

demisia ,,Prin petiția D.G.Soreanu

înregistrată la No.19.521 din 3 decembrie

a.c. s-a primit dimisia din demnitatea de

primar al comunei urbane reședință

Caracal, pe ziua de astăzi 3 Decembrie

1928. Prefect, M.Celăreanu.”4

Prin cererea adresată Primăriei

Caracal și înregistrată la 18 septembrie

1928, ,,Dumitru G. Soreanu, proprietar

domiciliat în Caracal strada C.

Poroineanu Nr.11, întrunind condițiunile prevăzute de art. 6 din legea pentru înființarea

Camerilor de agricultură, publicată în

Monitorul Oficial Nr.84 din 14 Aprilie

1925”, solicită primarului să dispună

înscrierea sa ca alegător la Camera de

agricultură din județul Romanați, cu

sediul în orașul Caracal.5

În 1935 era consilier județean,

membru în Comisia financiară.6

Prefectura județului Romanați,

prin adresa nr. 5923 din 1936, mai 27,

semnată de prefectul I. Veleanu,

recomandă Ministerului Industriei și

Comerțului numirea Comisiei

Interimare a Camerei de Comerț și

Industrie a orașului Caracal și cere

confirmarea membrilor acesteia.

Președinte al Secției comerciale din

această Comisie era propus

D.G.Soreanu.

4 S.J.A.N.Olt, Fond, Primăria orașului Caracal, dos. 54 / 1928, pag.265.

5 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. 53 / 1928, vol.II, pag.1.

6 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos. 25 / 1935, pag. 1.

Proces-Verbal ,,dresat’’ și semnat de către

primarul D. G. Soreanu la 16 iunie 1928

Adresa Prefecturii Romanați din 1936, mai 27



Prin decizia Ministerului Industriei și

Comerțului nr. 13233 din 30 mai 1936 este numită o

Comisie Interimară care să îndeplinească atribuțiile

Consiliului de administrație al Camerei de comerț și

industrie Romanați până la noi alegeri.

Menționăm că membrii Comisiei erau cei

propuși de către Prefectura județului Romanați.

Iată adresa trimisă de Minister:

Ziarul caracalean Romanațul, nr.39 din 19

septembrie 1937, pe prima pagină făcea o scurtă

prezentare a lui D.G.Soreanu: ,,Fost deputat și fost

primar al orașului Caracal. -Actualmente președinte al

Camerei de Comerț și Industrie în care calitate a

activat intens la organizarea oboarelor de cereale

stăruind pentru construirea unui local propriu al

oborului, în

târgul de

săptămână și

pavarea

acelui obor.

În calitate de delegat al Camerii în

comisiile fiscale, a fost cel mai aprig apărător

al intereselor negustorești”.

Soreanu Dimitrie a încetat din viață la

28 decembrie 1951, în București. Actul de

deces are nr. 1554, Reg. nr. 760, anul 1952,

februarie ziua 27.

BETULESCU, NICOLAE I.

1928,decembrie 7 – 1929, august,

primar

1929,august 30 – 1931, mai 28

( suspendat ), președ. C.I.

1932, iunie 14 – 1933, noiembrie 19 ( suspendat ), primar.

Nicolae Betulescu s-a născut pe 6 februarie 1887, la Caracal. Fiul preotului Ion

Betulescu (n.1859- ϯ 1929, septembrie 4 ) și Ecaterina (n.1864 în Redea,

fiica lui Mitrache Moanță).

Aceștia au avut mai mulți copii:

*Emilian Ioan Betulescu- n.1882, aprilie 4 – d.1893, iunie 22.

*Gheorghe Diaconu Ion Betulescu- n.1884, ianuarie 31.

*Ion Diaconu Ion Betulescu- n.1884, ianuarie 31 – d. 1894

*Marin Diaconu Ion Betulescu- n.1888, martie 2.

*Eugenia Deaconului Ion Betulescu-n.1891, februarie 10.

*Ana Deaconu Ion Betulescu- n. 1893, ian. 13 – d. 1946, oct. 7

*Lucia Diaconu Ioan Betulescu- n.1895, mai 28.

*Nicolina Diaconu Ioan Betulescu- n. 1897, octombrie 24 – d. 1904, februarie 2.

Adresa Ministerului Comerţului şi

Industriei din 30 mai 1936



*Dumitru Ioan Betulescu- n. 1899, martie 21 – d. 1976, aprilie 14.7

*Zoe Preotu Iόn Betulescu- n.1901, iulie 4.

*Maria Preotu Ion Betulescu- n.1903, ian. 23 – d.

decembrie 6.

*Elena Preotu Ion Betulescu- n.1905, aprilie 5.

La aceștia se adaugă, desigur, și Nicolae,

viitorul primar al orașului Caracal.

Menționăm că cei doi copii, Gheorghe și

Ion Betulescu au fost gemeni.8

Bunicul lui Nicolae Betulescu a fost preotul

Andrei Betulescu, căsătorit cu Dumitra ( ϯ.la 21

aprilie 1895, la 66 de ani ).

Preotul A. Betulescu a încetat din viață, la

26 mai 1915, la venerabila vârstă de 91 de ani și a

fost îngropat în Cimitirul nr. 1 Caracal. La baza

monumentului funerar al acestuia este inscripționat

și numele Teodorei Betulescu ( 1870-1943 ), fiica lui

Andrei Betulescu și mătușa lui Nicolae

Betulescu.

Nicolae Betulescu a absolvit

Școala superioară de agricultură, cu

specializarea inginer agronom, a fost

un om intreprinzător și bun organizator,

întemeietorul firmei ,,Frații Betulescu.’’

În 1924 a construit ,,Vila

Betulescu’’.

În ianuarie 1927 era consilier

comunal. ,,În Consiliul Comunal al

comunei urbane reședință Caracal, din

7 decembrie 1928 s-a ales alt Primar

din sânul Consiliului prin vot secret și

rezultatul a fost următorul.

Dl. Consilier Nicolae Betulescu

a obținut șaptesprezece voturi.’’9

Pe 8 decembrie 1928, primăria

7 Căsătorit cu Floarea Zidaru, în Caracal, la 9 febr.1936, act de deces al soţiei nr.66 din 14 martie

1978-Caracal. 8 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal , reg. nr.338 / 1884.

9 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dosar nr.28 / 1929.

Ziarul Romanaţul din 8 august

1937

Locul de veci al familiei Betulescu din

cimitirul oraşului Caracal



orașului Caracal trimite Prefecturii Romanați adresa cu numărul 12.453 și următorul

conținut:

,,Domnule Prefect,

Am onoare a vă înainta aici alăturat un dosar de 36 file în care stau actele pentru

alegerea de către Consiliu Comunal în ședința dela 7 decemvrie a.c. D-lui Consilier

Comunal N. Betulescu în demnitatea de Primar al orașului Caracal, în locul D-lui D. G.

Soreanu dimisionat și vă rugăm Domnule Prefect ca în Conformitate cu art. 32 din legea

pentru unificarea administrativă să

dispuneți înaintarea acestui dosar D-lui

Ministru de Interne pentru aprobare.

Primar ( S )Vlădescu”.

Împotriva alegerii sale ca primar ,

în 7 decembrie 1928, a fost introdusă o

contestație care a fost respinsă.

,,Prin deciziunea d-lui ministru

de interne cu Nr. 6.515 C din 14 Martie

1929, s’a respins contestația introdusă în

contra încheierii Consiliului Comunal al

orașului Caracal din 7 Decembrie 1928,

relativă la alegerea d-lui Nicolae

Betulescu ca primar al acelui oraș.’’

Prin Înaltul Decret Regal nr.

2959, din 28 august 1929, la Primăria

Caracal a fost numită o Comisie

Interimară, avându-l ca președinte pe pe

N. Betulescu. Aceasta a fost instalată pe

30 august 1929.

,,PROCES-VERBAL No.9

Noi M. Celăreanu, prefectul județului Romanați, constatăm că astăzi, conform Înaltului

Decret Regal No. 2959 din 28 August 1929, dupe ce am primit jurământul legal al D-lor

Membrii cari compun Comisiunea Interimară din comuna urbană Caracal și anume:

1.N. Betulescu

2.P. Tudoran

3.M. Rădulescu

4.I. Iliescu

5.V. Popilian

6.Ștefan Malciu

7.N. Drăghicescu

8.I. Georgescu

9.Florea Rașcu

I-am instalat în funcțiune, potrivit art. 27 din legea pentru unificarea

administrativă, dupe care apoi ne-am retras.

Făcut astăzi 30 August în sala de consiliu.10

Prefect, M.Celăreanu”.

10 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos.14 / 1929, pag.27.

Procesul-verbal din 7 decembrie 1928-

data alegerii ca primar a lui N. Betulescu,

de către Consiliul Comunal al orașului

Caracal.



Prin D.R.nr. 3555 emis la București, la 24 octombrie 1929, Camera de

agricultură a județului

Romanați se dizolvă, iar

,,pentru conducerea

afacerilor curente ale

Camerei până la

constituirea ei, se institue

o comisiune interimară,

compusă din domnii:

Jean Iliescu, Nicolae

Betulescu, N.

Marineanu, dr. A.

Braghină- medic-

veterinar și Aurel

Constantinescu, consilier

agricol.

Colegiul

electoral al Camerei de

agricultură a județului

Romanați, se convoacă pe ziua de 22 Decembrie 1929, ca în conformitate cu dispozițiunile

art.10 din legea și regulamentul pentru înființarea Camerelor de agricultură și să

procedeze la alegerea nouei Camere.”11

Duminică 10 noiembrie 1929, Nicu Betulescu, primarul orașului Caracal, în cadrul

,,Manifestației Național –Țărăniste ’’, sărbătorind un an de guvernare , în discursul său ,

critică foștii primari și enumeră realizările sale de când se află în fruntea comunei:

,,repararea băilor, terminarea halelor, construirea vespasianei, tăierea pădurii de la

Potopin, aranjarea rentelor moșiilor expropiate, etc”...

În ședința Consiliului comunal al orașului Caracal din 11 iulie 1930, N.

Betulescu a fost ales din nou primar.

,,PROCES-VERBAL

Astăzi 11 Iulie 1930

Noi N. Drăghicescu, Consilier Comunal, proclamat președinte al

Consiliului Comunal al orașului Caracal ca cel mai în vârstă dintre membrii săi la

constituirea ce a avt loc în ziua arătată mai sus conform art. 83 ultimul aliniat din legea

pentru organisarea administrațiunei locale, am constatat că dupe depunerea jurământului

de către D-nii Consilieri ( art.85 L.A.L.) procedându-se în conformitate cu art. 86 din

legea administrațiunei locale la alegerea Primarului prin vot secret, rezultatul a fost

următorul:

-Un singur candidat , D-l Consilier N. Betulescu care a obținut două zeci

și patru voturi. În consecință D-sa întrunind unanimitatea voturilor exprimate ale

D-lor Consilieri notați în alăturatul tablou a fost proclamat ales în demnitatea de Primar

al orașului Caracal.

Președinte-Niță Drăghicescu Secretarul Consiliului

s.s.indescifrabil”.

11 Monitorul Oficial al României, nr. 241, partea I, din 29 octombrie 1929.

Decupaj din ziarul Vremea din 17. 11.1929.



Prin decizia nr.46 din 25 iulie 1930 a

Direcției Ministeriale 5, Craiova, N.

Betulescu este confirmat primar, iar Paul P.

Tudoran ajutor de primar.12

,,În 28 mai 1931, în urma inspecției

făcută la Primăria orașului Caracal de către

d. inspector-general ad-tiv P. Ștefănescu,

constatându-se o serie întreagă de nereguli și

abuzuri în administrația financiară a

comunei, a fost numită o Comisiune

Interimară, cu M. C. Chintescu,

președinte.’’13

Comisia a depus jurământul pe 29

mai 1931. A girat ca primar P.Tudoran.

În nr. 12 din 19 iulie 1931, ziarul

Vremea titra:

,, D-l Prefect Mircea Stănoiu și cazul

N. Betulescu O foaie țărănistă care apare la

Craiova a scris mai alaltăieri un articol prin

care insinuează că d. Prefect de Romanați

Mircea Stănoiu ar fi avut o oarecare influență

în afacerea detențiunei preventive a D-lui Betulescu, fostul primar al orașului Caracal.

Ziarul ,,Presa’’ din Craiova cu data de 13 iulie a.c. publică următorul interviu al

d-lui prefect Stănoiu, pe care-l reproducem aici, ca document de logică perfectă.

Domnii cari scriu despre acest caz nu cunosc dosarul d-lui Betulescu. Nu eu l’am

arestat și nu pentru motive electorale, și din cauza alegerilor d. Betulescu este azi în fața

justiției.

În primul rând, rechizitoriul definitiv al parchetului Romanați pentru arestarea

d-lui Betulescu este anterior numirii mele ca prefect al județului.

În al doilea rând, dacă d-nul Betulescu ar fi fost o primejdie.... electorală și ași fi

putut să înfluențez magistratura, l’ași fi arestat înainte de alegeri, sau în timpul lor. Or d.

Betulescu a fost arestat patru zile după ce s’au terminat toate alegerile. În al treilea rând, dacă această arestare ar fi determinată de motive politice, cum

se face că mandatul d-lui Betulescu a fost confirmat de Curtea de Apel din Craiova ?

Susțin d-nii țarăniștii din Dolj că magistratura doljeană se supune injoncțiunilor

mele ?”

Ziarul Libertatea, care apărea la Caracal ,,sub redacția D-lui S.Mardaloescu’’,

în nr. 17 din 4 februarie 1932, la rubrica ,,Caractere’’ făcea referire la modul cum s-au

împăcat cei implicați în procesul N. Betulescu din iunie 1931, în urma căruia acesta a fost

încarcerat: ,,În iunie 1931, d-l N. Betulescu era târât în închisoare, în urma unui denunț

calomnios al d-lui Ionică Brătășanu, denunț făcut cu sentimentul d-lor P. Brătășanu, dr.

12 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos.45 / 1930.

13 Ziarul ,,Vremea’’, anul IV-Nr.5 și 6, Caracal, 7 iunie 1931.

Dumitru Betulescu (Foto: arhiva

familiei Pătru- Caracal)



Popescu și Rusănescu. Acum toți domnii de mai sus sânt buni tovarăși în gruparea D-lui

Mironescu. O, tempora ! O,mores !14

Într-o zi din sărbătorile Crăciunului au fost văzuți plimbându-se la braț

prin centrul orașului d-nii Dr. Popescu stânga, Ionică Brătășanu dreapta, iar la mijloc d-l

Betulescu. Mirare!.

Probabil și-a zis un mucalit, reclamația dată la Parchet de către d-l

Ionică Brătășanu contra d-lui Betulescu că ar fi făcut fraude la Camera de Agricultură a

fost retrasă după inspirația d-lui șef dr. Popescu ca să ,,împece lucrurile’’, și să-i vadă

șeful ăl Mare că e ,,bine’’ în partid, nu e nimeni contra chiar răposatul Eliodor Ciocu.’’

În numărul din 4 iunie 1933, ziarul, Buretele care apărea la Caracal, prezintă

cititorilor săi, sub titlul ,,O activitate edilitară la Caracal’’, realizările primarului

N.Betulescu: ,, În ultimul timp orașul nostru a avut noroc de primariatul D-lui Nicu

Betulescu, fiu al acestului oraș, care deși administrează în cele mai critice timpuri,

înzestrează orașul nostru cu foarte multe lucrări edilitare.

Enumerăm mai jos faptele, car’i aduce laudele cuvenite,

*1.Termină lucrările de construcție a celor trei pavilioane de la hala de

alimente începute de căpitanul Niculescu,

*2. A construit o nouă prăvălie la hala de alimente,

*3.A renovat radical și higenic cele nouă compartimente din fața halei de

pescării,

*4.A aplicat legea pășunelor comunale distribuind locuitorilor în izlazul

comunal terenuri pentru plante furajere, lucrul ce i-a atras o permanentă dragoste din

partea cetățenilor,

*5.A construit două puțuri forate de mare adâncime în vederea

alimentării orașului cu apă potabilă,

*6.A împrejmuit curtea azilului de infirmi,

*7.A mărit și împrejmuit curtea cimitirului amenajând și înfrumusețând

cimitirul eroilor,

*8.A pavat cu piatră bolovani str. Petru Rareș, Valter Marineanu

(n.n.Mărăcineanu),

*9.A construit cu dale de beton trotuarul din jurul Statuei ,,Haralamb

Lecca” și o porțiune de 441 m.p. pe bulevardul Regina Elisabeta,

*10.A înființat o pepinieră în parcul comunal de unde primăria

încasează venituri,

*11.S’a construit din nou pavilionul muzicei din parc care fusese distrus

de incendiu,

*.12.A acoperit cu tablă spitalul comunal și s’a împrejmuit curtea

spitalului.

*13.A înzestrat spitalul cu instrumente chirurgicale de care era complect

lipsit.

*14.A luat măsurile cuvenite și a trecut în patrimoniul comunei terenurile

expropiate în fața școalei Moga,

14 În românește= Ce timpuri, ce obiceiuri ( moravuri ). Este strigătul de protest al lui Cicero, din

Catilinare ( I, 21 s.a. ), unde vestitul orator roman, pe atunci ( anul 63 î.Chr. ) consul, atacându-l pe Catilina, se ridica îngrozit contra complicităților care au făcut posibilă o conjurație ca aceea pusă la cale de către Catilina, împotriva senatului roman.



*15.Din punctul de vedere al respectului banului public, plătit cu sudoare

de contribuabil, d-nul Nicu Betulescu n’a lăsat nimic de dorit.

Cităm un singur articol de buget, la serviciul de incendiu ,,hrana vitelor.”

Sub toate primariatele se cheltuia la acest articol de la 500.000 lei în

sus;sub primariatul d-lui Nicu Betulescu acești bani nu s’au mai cheltuit și au rămas

economie pentru lucrări edilitare, iar vitele au fost hrănite cu furaje dupe terenurile

comunei.’’

Frumoase aprecieri despre edilul Betulescu găsim și în lucrarea:

Prefectura județului Romanați. Aspecte din activitatea și gospodăria romanațeană 15

noiembrie 1933 – 15 noiembrie 1937, lucrare întocmită de Ion E.Veleanu- prefectul

județului Romanați şi Constantin C. Rusu- ing.-șef jud. Romanați: ,,Sub primariatul lui N.

Betulescu, a fost posibilă cercetarea altor isvoare de apă potabilă, în afară de Cioroi. Și

atunci s’a săpat un prim puț pe terenul primăriei Caracal de la Azil, care astăzi împreună

cu al doilea puț forat, formează baza debitului de apă potabilă ce, din fericire va alimenta

și orașul nostru cu apă. Sub Domnul primar Betulescu s’au înfăptuit reformele interioare

ale spitalului ca reparațiuni, jugrăveli, vopsitorie, transformarea sălii de operație

aseptică, sala de facere etc”.

Cel mai aprig detractor al primarului N. Betulescu a fost Mihail Chintescu.

Acesta îl ataca în presa liberală și în ședințele partidului său.

Cu începere de la 19 noiembrie 1933, Nicolae Betulescu este suspendat din

funcția de primar pentru motivele arătate în decizia prefectului de Romanați, pe care o

prezentăm în continuare:

,,DECIZIUNE

No.169 1933 Noembrie 18

Noi Prefectul județului Romanați

Având în vedere certificatul eliberat de Grefa Tribunalului Romanați S.II.No.31.494

/1932 din care se constată că prin ordonanța definitivă No.165 / 932 a D-lui Judecător de

Instrucție de pe lângă Tribunalul Romanați, s’a deschis acțiune publică contra D-lui

Nicolae Betulescu din Caracal,pentru delictele prevăzute și penate de art.140 g.p.1,

86,199 și 227 din legea asupra contabilității publice.

Având în vedere că D-l N. Betulescu ocupă în prezent funcțiunea de primar al

orașului Caracal.

Având în vedere și ordinul circular No.21128 / 933 al Ministrului de Interne și,

În virtutea art.167 din legea pentru organizarea ad-ției Locale

DECIDEM D-l Nicolae Betulescu primarul orașului Caracal se suspendă din funcțiune cu

începere dela 19 Noembrie 1933, pentru motivele mai sus arătate.

D-l Paul P. Tudoran, Ajutor de Primar al orașului Caracal se delegă cu girarea

postului de primar.

Prezenta decizie se va executa prin serviciul respectiv.15

Prefect

I.Veleanu Secretar General

[ s.s. indescifrabil]”.

15 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos. 49 / 1933, pag.117-118.



În numărul 10 din 10 martie1938, ziarul Romanațul anunța:

,, Athena, soția D-l Nicu Betulescu a încetat din viață la un sanatoriu din

București, în urma unei operații pe creier”, iar Aurora Romanațului preciza și data

decesului – 9 martie 1938.

În 25 august 1938, N. Betulescu se căsătorește, în Craiova cu Elena V. Călinescu

( act nr. 236 / 1939, ianuarie 2 ).16

Pe 7 noiembrie 1945 , N. B. înregistrează la prefectură o cerere prin care solicita

reapariția ziarului Aurora Romanațului ,,oficios al Organizației Partidului Național

Țărănesc de Romanați, cu începere dela 15 Noembrie 1945”. Era atunci vicepreședinte al

P.N.Ț. Romanați.

Răspunsul semnat de prefectul

,,Olt’’ ( n.n. prefect Olteanu Ilie ), era

următorul: Conform dispozțiilor Ministerului

Propagandei trebuie să se adreseze la

București.

În timpul regimului comunist

N.Betulescu a avut mult de suferit.

Pe 22 mai 1950 a fost propus pentru

încadrare în ordinul Nr.100-C.-U.M. din raza

Direcțiunii Regionale a Securității Poporului-

Craiova.

Motivele erau următoare: ,,Fost

membru P.N.Ț.-Maniu. Exploatator al

țărănimii și dușman al clasei muncitoare. A

fost dispărut 2 ani dela domiciliu. Lansator de

svonuri și instigator împotriva colectivizării”.

Era propus pentru 2 ani, dar i s-au

aprobat 18 luni. Internarea începea la

2.VI.1950 și expira la 2.XII.1951, dar i-a fost

majorată prin decizia 329 / 1952. A ieșit

definitiv la 15.01.1954, eliberat conf. ord.

60.014/1954.17

A încetat din viață în Caracal, la 16. XI.

1958.

16 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă, Caracal, reg. 347 / 1887, pag.21.

17 Fișe matricole penale.

Fişa matricolă penală a lui Nicolae

Betulescu



O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (I)

Prof.Dr.Ștefan GRIGORESCU

În partea de miazăzi a județului

Vâlcea, în satul Dobrușa, aparținător astăzi de

comuna Ștefănești, se află Schitul Dobrușa, cu

hramul Intrarea în Biserică a Maicii

Domnului. Multă vreme mănăstire, Dobrușa

se înfățișează ca o biserică de zid fără turle, cu

un aspect mai degrabă modest față de

bisericile marilor noastre mănăstiri. Este o

simplitatea care dă însă o valoare aparte

edificiului, de mare însemnătate în istoria

arhitecturii noastre religioase, odată prin

vechimea sa de peste cinci secole, apoi prin

faptul că reprezintă o ctitorie a vestitului neam

al Buzeștilor, odinioară stăpânitori în aceste

locuri.

Numele Dobrușa reprezintă, fără

îndoială, un diminutiv al numelui Dobra, după

vreo stăpânitoare în acele părți, altfel un nume

obișnuit în Țara Românească1. În urmă cu un

secol, N. Iorga aprecia că numele mănăstirii și

al satului vine de la un Dobruș, mare

postelnic2 în vremea lui Mircea-Vodă

Ciobanul (1545-1552, 1553-1554 și 1558-

1559), dar acesta nu a avut nici o treabă cu

mănăstirea, de altfel atestată mult mai

devreme, în vreme ce satul Dobrușa apare

menționat cu mai bine de un secol înainte de

vremurile acelui Dobruș.

Prima atestare a satului Dobrușa

datează de la 1 august 1437, într-un hrisov

prin care voievodul Vlad Dracul întărea mai

multor boieri ai săi, anume Rutaș, Coica,

Novac și Strațimir cu fiii lor, ,,să le fie lor

1 De altfel, numele Dobrușa ori derivat, se întâlnește și în alte părți ale spațiului românesc. O Dobrușa în

Basarabia, apoi sate cu numele Dobroșești, Dobra, Dobraia, Dobrești, Dobreni, Dobricea, Dobrița, Dobrina, Dobrovăț ș.a. erau în Vâlcea, Gorj, Iași și în alte părți.Vezi George Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele

dicționar geografic al României. Vol. III. București, Stab. Grafic I. V. Socecu, 1900, pp. 144-158. 2 Preot Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici din România. Vol.III. București, Stabilimentul de Arte

Grafice ,,Universala”, 1907, p.21. La fel, Preot Iconom Marin Pretorian, Mănăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei. Craiova, Editura Sfintei Mitropolii a Olteniei, 1942, p.44.

Schitul Dobruşa în 1909...

...şi astăzi



satele anume zise Dobrușa și Șerbănești, și Mamul și Corăeștii și Urbueștii și Ioneștii”.

Cartea domnească le întărea pe acele moșii numeroase privilegii și imunități, anume ,,să

fie în pace de vama oilor și de vama porcilor și de albinărit și de găletărit și de vinărici și

de cositul fânului și de podvoade și de toate slujbele și dăjdiile mari și mici [...]. Și să nu-i

bântuiască nici judecători, nici globnic, nici birari și nimenea alții din boieri și din slugile

domniei mele”3.

În ceea ce privește Mănăstirea Dobrușa, prima atestare a acesteia datează de la

începutul secolului al XVI-lea, mai precis în timpul domniei lui Neagoe Basarab. La 2

septembrie 1520 (7029), voievodul întărea Mănăstirii Dobrușa satul Crivina, Poiana lui

Ciolan și robi țigani, darurile lui jupan Radu, Badea paharnic și jupaniței Vlădaia. Hrisovul

menționa următoarele: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab voievod și domn a toată Țara

Ungrovlahiei, fiul bunului și marelui Basarab voievod. Dă domnia mea această poruncă a

domniei mele sfintei mănăstiri numite Dobrușa, unde este hramul Sfintei Intrări în

Biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, de Dumnezeu născătoare, ca să-i fie tot satul

numit Crivina, pentru că l-au dat jupan Radul și jupan Badea paharnic și jupanița

Vlădaia. Și iarăși să-i fie ocina care se numește Poiana lui Ciolan toată și sălașele de

țigani, anume: Ivan cu copiii săi și Nica cu copiii săi și Nan cu copiii săi și Mutul cu copiii

săi și Oprea cu copiii săi și Ungurașul cu copiii săi, pentru că toate aceste mai sus-zise

ocine și țigani le-au dat mai sus-zișii boieri, jupan Radul și jupan Badea paharnic și

jupanița Vlădaia, ca să-i fie sfintei mănăstiri de hrană și de întărire, iar lor spre veșnică

pomenire. Și iarăși, găleata care este domnească de la Crivina, aceea să fie sfintei

mănăstiri Dobrușa. De aceea, am dat și domnia mea sfintei mănăstiri ca să-i fie de ocină

și de ohabă și de nimeni neatins, după spusa domniei mele. Și încă și blestem punem

domnia mea, ca după moartea domniei mele, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie

domn al Țării Românești, dacă va strica și va călca această mai sus-scrisă întocmire, să

fie blestemat de 318 părinți de la Nicheia și să-i fie potrivnică Sfânta Intrare în Biserică a

Preacuratei Stăpânei noastre, de Dumnezeu născătoare, la judecata cea mai înfricoșată și

neînduplecată, unde nu este fățărnicie și nu va fi în veci. Martori: jupan Preda ban și

jupan Harvat logofăt și jupan Udrea mare vornic și Dumitru vistier și Hamza spătar,

Drăghici paharnic, Badea comis, Jitiian stolnic, Neagoe postelnic. Și eu, Marcea

gramatic, am scris, în minunata cetate Târgoviște. Ispravnic, Manea clucer. S-a scris în

luna septembrie 2 zile, în anul 7029 (1520). Io Basarab voievod, din mila lui Dumnezeu,

domn”4.

Trei ani mai târziu, la 11 iulie 1523, Vladislav al III-lea, voievodul ale cărui

domnii au alternat cu cele ale lui Radu de la Afumați, a dat și el un hrisov asemănător

Mănăstirii Dobrușa. Cartea domnească glăsuia: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Vladislav

voievod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul bunului și marelui Vladislav voievod. Dă

domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri numite Dobrușa, unde este

hramul Sfintei Intrări în Biserică a Preacuratei Stăpânei noastre, născătoare de

Dumnezeu, ca să-i fie satul numit Crivina, pentru că i l-au dat jupan Badea și jupanița

Vlădae. Și iarăși să-i fie ocina care se cheamă Poiana Ciolanului întreagă și sălașele de

3 Documenta Romaniae Historica. B.Țara Românească. Vol.I (1247-1500). Editura Academiei, București, 1966,

p.146-147, doc.85. 4 D.R.H.,B.Țara Românească. Vol.II(1501-1525). Editura Academiei, București, 1972, p.386-387, doc.198.



țigani, anume: Ivan cu copiii săi și Nica cu copiii săi și Nan cu copiii săi și Mutul cu copiii

<săi> și Oprea cu copiii săi și Ungurul cu copiii <săi>, pentru că aceste mai sus-zise

ocini și țigani le-au dat mai sus-zișii boieri, jupan Radul și jupan Badea paharnic și

jupanița Vlădae, ca să fie sfintei mănăstiri de hrană și de întărire, iar lor de veșnică

pomenire. Iarăși găleata, cât este partea domnească de la Crivina, iar aceea să fie sfintei

mănăstiri Dobrușa. De aceea și domnia mea am dat sfintei mănăstiri, ca să-i fie de ocină

și de ohabă și de nimeni

neatins,<după spusa >

domniei mele. Și încă și

blestem punem domnia mea,

ca <după> moartea domniei

mele, pe cine va alege Domnul

Dumnezeu să fie domn al Țării

Românești, dacă cineva va

călca și va strica acestea mai

sus-scrise și întocmirea, iar

acela să fie blestemat de 318

părinți de la Nicheia și să-i fie

Sfânta Intrare în Biserică a

Preacuratei Stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu răzbunătoare la cumplita și

neînduplecata judecată, unde

nu este fățărnicie și nu va fi în

veci. Martori: jupan Pârvul

mare ban și jupan Tudor

<mare> logofăt, jupan

Jugoran mare vornic <și>

jupan Drăgan mare spătar și

jupan Badea comis și jupan

Dragomir paharnic și Capotă

vistier și Șerban stolnic și

Drăgan postelnic. Am scris eu,

Vladul gramatic, în minunata

cetate București. Ispravnic,

Cap Tare logofăt. S-a scris în

luna iulie 11 zile, în anul 7031

<1523>. Io Vladislav voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”5.

Este așadar o certitudine faptul că mănăstirea exista la începutul secolului al XVI-

lea, după cum arătau hrisoavele din anii 1520 și 1523. În anul 1604, un hrisov prin care

Radu-Șerban Voievod întărea mănăstirii toate moșiile sale, inclusiv Crivina și Poiana

Ciolanului, preciza că ,,am văzut domnia mea și cartea bătrânului Băsărab voievod. Și

atunci a fost cursul anilor 7006”6. Actul făcea trimitere corectă la hrisovul lui Neagoe

5 Ibidem, p.417, doc.217.

6 Documente privind Istoria României.Veacul XVII. B.Țara Românească. Vol.I (1601-1610). Editura Academiei,

București, 1951, p.117, doc.124.

Pisania

Portrete din pronaosul bisericii



Basarab, menționat mai sus, dar dădea leatul greșit, întrucât 7006 însemna anii 1498-1499,

când domn era Radu cel Mare. Cu toate acestea, unii istorici de la începutul secolului al

XX-lea au considerat anul 1498 ca etalon pentru începuturile Mănăstirii Dobrușa7.

Mănăstirea a fost ridicată cu cel puțin un sfert de veac înaintea primei sale atestări,

cel mai probabil la sfârșitul secolului al XV-lea, iar primii săi ctitori au fost boierii

Bengești (,,ai lui Benga”), stăpânitori în Gorj și Vâlcea. Cel mai vechi Pomelnic al

mănăstirii, păstrat până astăzi, a fost scris pe la anul 1680 de către Episcopul Ștefan al

Râmnicului și a fost copiat în anul 1777 de către Dionisie Eclesiarhul. Pomelnicul îi

amintește în mai multe rânduri pe boierii Bengești, îndeosebi în legătură cu închinarea

mănăstirii către Episcopia Râmnicului, în secolul al XVII-lea: ,,Aici se pomenesc Boiarii

Bengești, carii au închinat Sfânta Mânăstire metoh la Sfânta Episcopie a Râmnicului, la

anul 7182 (1681): Stoica, Radul, Vintilă, Dumitrașco, Stanciul, Matei, Ilinca, Barbul,

Danciul, Hamza, Barbul, Stanciul, Socol, Radul, Bălașa, Dima, Tanasie, Dobromir, Matei,

Stanca, Vlăduțul, Caplea, Anca, Stoica, Mariea, Radul, Balașa, Calotă, Ioan, Barbul,

Bogoslav monah”8.

Că boierii Bengești erau primii ctitori ai Dobrușei9 o arată și hrisoave de la

mijlocul și sfârșitul secolului al XVI-lea, care amintesc grija acestora pentru ctitoria

neamului lor. Astfel, un hrisov din 26 ianuarie 1588, al voievodului Mihnea Turcitul,

amintea că în zilele lui Radu-Paisie (1535-1545), fostul mare postelnic Stanciul (al lui

Benga) dăruise Dobrușei robi țigani. În a doua domnie a lui Mihnea-Vodă, rudele lui

Stanciul fost mare postelnic întăriseră și ele daniile înaintașului lor10

.

LECTURI PARALELE

Colonel r. Dumitru Matei

Acum, la un secol de la intrarea României în Războiul de Întregire a Neamului,

citim mai mult ca altă dată despre evenimentele militare și politice ale timpului.

Cunoscând relatările participanților din ambele tabere ale beligeranților la evenimente și

comparându-le, putem să ne facem propria părere, având în vedere că ele pot avea o doză

de subiectivism și nu de puține ori au fost supuse cenzurii celor aflați la putere la data

redactării lor.

Despre războiul la care România a participat acum un secol s-au scris şi încă se

mai scriu multe volume de istorie militară, la care se adaugă literatura memorialistică a

participanţilor la evenimente, unele fiind influenţate de interese şi afinităţi politice, de

cenzura timpului, de gradul de informare al autorilor şi de implicarea lor în evenimente.

7 Preotul I.Popescu-Cilieni, Biserici, târguri și sate din jud.Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941, p.11, n.4.

8 Teodor Bălășel,Un manuscris din 1777 al lui Dionisie Eclisiarhul. În ,,Arhivele Olteniei”, nr.61-62, anul XI,

mai-aug.1932, p.219. În 1907, Pr.Marin Dumitrescu aprecia că ,,acest schit a fost în stăpânirea familiilor boerești Bengești,

Boldești și Buzești și trebuie să fi fost întemeiat de unele din ele”. Vezi Preot Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici

din România,III, p.21. 9 În prima jumătate a secolului al XX-lea, unul dintre marii istorici ai Olteniei, Ion Donat, amintind legăturile

dintre Stanca Buzescu și Mănăstirea Dobrușa, preciza că ,,Stanca este însă, foarte probabil, dintre Bengești”, socotiți ctitori

încă și în secolul al XVIII-lea și că ,,tot din neamul acestora pot fi vechii dăniași: jupan Badea ori Vlădaea”, precum și spătarul Stanciul, poate Stanciul al lui Benga, ginerele marelui ban Hamza din Obislav, de pe la 1540. Vezi Ion Donat,

Fundațiunile religioase ale Olteniei.Partea I-a. Mănăstiri și schituri. În ,,Arhivele Olteniei”, anul XV, nr.86-88, iulie-

decembrie 1936, p.298. 10

D.I.R..Veacul XVI.B.Țara Românească. Vol.V (1581-1590). Editura Academiei, București, 1952, p.348-349,

doc.365.



Un episod important al războiului nostru, mai puțin cunoscut în detaliu de

publicul larg, deși istoria războiului nu l-a trecut sub tăcere, este cel în care capitala

României a fost ocupată de trupele germane cotropitoare, la începutul lunii decembrie

1916.

Aducem în atenţia cititorilor acest episod relatat în câteva volume de istorie mai

accesibile publicului larg şi în cărţi cu caracter memorialistic scrise de doi participanţi la

acest eveniment, autorii fiind ofiţeri din armatele beligerante – germană şi română.

Volumul Istoria României. Compendiu18

, are o singură frază despre finalul

campaniei din 1916: Cu toată rezistența eroică a ostașilor români în memorabilele lupte

de la Târgu Jiu și pe Valea Neajlovului, Capitala, și odată cu ea aproximativ două treimi

din teritoriul țării, au intrat sub ocupația trupelor invadatoare la sfârșitul anului 1916.

Desigur, un compendiu al Istoriei României nu poate acorda atenție

amănuntelor, ci evidențiază evenimentele importante.

Volumul 1 al lucrării România în anii primului război mondial19

are mai multe

detalii ale Bătăliei pentru București și reținem frazele care ne interesează: Cu toate

pierderile suferite de unele unități și mari unități, epuizate fizic în urma unor marșuri și

lupte nesfârșite, dușmanul nu a reușit să taie retragerea întregii armate române. Pe

drumul spre București, câteva companii din mult încercata Divizie 2/5 Infanterie au

apărat cu mult eroism o poziție organizată în grabă între localitățile Chitila și Mogoșoaia,

permițând astfel ca toate unitățile române să se retragă din București. În ziua de 23

noiembrie/6 decembrie, ora 12, un detașament de cavalerie și două companii de infanterie

germană au intrat în București pe Calea Griviței. În aceeași zi, considerată de

contemporanii acestui trist moment drept «zi de doliu național [...]» a sosit în București și

feldmareșalul August von Mackensen.

Istoria militară a poporului român20

arată că România a folosit întreaga

capacitate combativă a statului (4 armate) alături de care au acționat două armate ruse

[...]. Această operație strategică a însumat o operație de nivel operativ-strategic – cea de

pe Neajlov și Argeș, pentru apărarea capitalei – și un număr important de mari bătălii și

lupte desfășurate în întreg spațiul dintre Carpații de Curbură și Meridionali, Valea

Cernei, Dunăre, Marea Neagră, brațul Sfântul Gheorghe, segmentul cuprins între Tulcea

și Galați și râurile Siret și Oituz. [...] Operația contraofensivă cunoscută în istorie sub

denumirea «Bătălia Bucureștiului» a reprezentat prin concepție și execuție o îndrăzneață

demonstrație a cutezanței, gândirii și acțiunii eroice specifice poporului nostru.

În Istoria războiului pentru întregirea României21

, Constantin Kirițescu descrie

pe zile acțiunile militare de la începutul lunii decembrie 1916, precizând acțiunile marilor

unități inamice și românești: În dimineața de 4 decembrie întreaga linie a Argeșului era în

mâna dușmanului. Bătălia de pe Argeș și Neajlov se sfârșise cu înfrângerea noastră.

Inamicul pretinde că ar fi luat în aceste trei zile ale bătăliei o pradă de aproape 20.000 de

prizonieri și 100 de tunuri. Cifrele sunt vizibil exagerate. Jertfa de sânge a fost, desigur,

mare. Mii de morți au rămas în văile Argeșului, Neajlovului și Glavaciocului.

[...].Falkenhain [...] recunoaște energia și iscusința cu care au luptat românii, dar atribuie

insuccesul planului său de nimicire a armatei române, schimbării de către Mackensen , a

unora din dispozițiile sale de luptă. În tot cazul, nu mai aveam armată capabilă de a ține

18 Editura didactică și pedagogică, București, 1969, pag. 414 19 Editura militară, București, 1987, pag. 529 20Volumul V, Editura militară, București, 1988, pag.497 21Volumul 1, Editura științifică și enciclopedică, București, 1989, pag. 511



piept inamicului. Capitala țării era de acum la

discreția dușmanului. Ținta comandantului nostru

suprem va fi de aici înainte salvarea restului armatei.

Cum a ajuns capitala noastră la discreția

dușmanului rezultă din relatările unor participanţi la

evenimente. Prezentăm mai întâi interviul reporterului

de război german Karl Rosner22

, trecând peste

aprecierile sale arogante sau ofensatoare.

În cartea De la Sibiu la Siret. Impresiunile

unui corespondent de războiu, la capitolul

Parlamentarul Bucureştilor autorul, relatează discuția

sa cu căpitanul de stat major Ernst Lange23

, trimis ca

parlamentar din partea generalului-feldmareşal german

von Mackensen la Bucureşti, oraşul fiind considerat de

germani fortăreaţă încă necucerită. Interviul

reporterului german cu căpitanul Lange avea loc în

luminoasa şi înalta sală a somptuosului hotel din

Bucureşti, care de acum înainte va fi cartierul statului

major al armatei de Dunăre.

Trecuseră trei zile între evenimentele

descrise de căpitanul Lange şi discuţia sa cu

reporterul german. Pe harta din faţa lor erau

însemnate poziţiile trupelor germane din jurul

capitalei.

Căpitanul Lange îi spune reporterului

că auzind despre intenţia comandantului suprem

german de a trimite comandantului cetăţii

Bucureşti o scrisoare, s-a oferit să execute el

acest serviciu şi a primit imediat ordinul să

meargă ca parlamentar la Bucureşti, având cu

sine somaţia de capitulare şi o scrisoare ce

conţinea, între altele, notificarea că dacă

aducătorul scrisorii nu se va înapoia în decursul

a 24 de ore, oraşul şi fortăreaţa vor fi

bombardate fără milă, după trecerea acestui

termen. [...]

Situaţia era de aşa natură că

bombardarea oraşului putea începe oricând. Un

număr de tunuri cu bătaie lungă, destinate să ia

în orice moment sub foc centrul Bucureştilor, sau cel puţin să producă adâncă impresie

morală, stăteau pregătite, iar alte mortiere grele trebuiau să sosească în curând.

Căpitanul Lange a pornit imediat, însoţit de ofiţerul-interpret R. care, până la

izbucnirea războiului fusese profesor la un gimnaziu din Bucureşti. Automobilul, căruia i

22Editura Regele Carol, București, 1917 23Pare să fie acelaşi ofiţer Ernst Lange care, la 10 noiembrie 1916 a făcut cunoscuta fotografie a câmpului de luptă de la

Robăneşti, după celebra şarjă a escadronului comandat de căpitanul Filitti din Regimentul 9 Roşiori.

Karl Rosner

Karl Rosner



se agăţase ca steag alb o faţă de masă în ramă pătrată, a pornit la 10 dimineaţa din

Mihăileşti spre Bucureşti şi a fost oprit de avanposturile româneşti la 1,5 km de râul Sabar.

Santinelele române au chemat un ofiţer scund, mărunţel, cu înfăţişare de italian,

care, după obişnuitele recomandaţii, ne declară că socoate necesar să lege la ochi pe

căpitanul Lange. Dorind să jignească pe înfumuratul prichindel, Lange spune: Slavă

domnului că am luat cu mine o batistă curată, dar ofiţerul român atins, în demnitatea sa,

ripostează: Oh! Mă rog, avem şi noi batiste curate.

Legat la ochi, căpitanul german a fost dus într-o casă din apropierea

avanposturilor şi, după un timp, veni comandantul de divizie, un domn mai în vârstă, cu

barba albă şi o fire paşnică. Era însoţit de un căpitan francez şi se declară gata să ia în

primire scrisorile comandantului suprem german, opinând că Lange să aştepte acolo, în

linia avanposturilor, desfăşurarea evenimentelor.

Căpitanul Lange obiectează că are ordin să predea scrisorile comandantului

fortăreţei şi i se răspunde că nu există un asemenea comandant. Atunci căpitanul cere să

dea scrisorile celui care răspunde de soarta Bucureştilor.

După o discuţie între români şi francez s-a convenit ca parlamentarul să fie dus

la generalul Prezan legat din nou la ochi. Lange este urcat într-un automobil în care era şi

un general francez rece ca gheaţa, foarte milităros şi foarte ostil.

După 3 ore de mers cu automobilul, străbătând şi capitala, sunt întâmpinaţi de un

alt automobil din care coboară un ofiţer de stat major şi se adresează generalului francez

căruia îi spune că parlamentarul german trebuie condus înapoi, apoi îi spune căpitanului

Lange: Nu putem primi scrisori pentru comandantul fortăreţei Bucureşti. Nu mai există o

fortăreaţă Bucureşti.

Dialogul continuă şi i se spune parlamentarului că fortăreaţa nu mai există

demult.

La obiecţiunile căpitanului că uvragiile de apărare există şi se văd bine cupolele

lor, i se răspunde că acestea nu sunt armate. Căpitanul insistă să dea scrisorile celui ce

răspunde de soarta capitalei şi dacă acesta este generalul Prezan, să fie dus la acesta.

I se spune din nou că dacă scrisorile ar fi adresate comandantului suprem, acesta

le-ar primi, dar fiind adresate comandantului fortăreţei Bucureşti şi cum fortăreaţa

Bucureşti nu mai există, comandantul suprem nu poate fi comandantul ei.

În cele din urmă, au mai făcut un drum de trei ore prin nămolul şoselei şi

parlamentarul a fost dus într-o încăpere somptuoasă din prefectura poliţiei capitalei, unde i

s-a spus că va avea loc o conferinţă asupra chestiunii şi va fi înştiinţat de rezultat. Era în

ziua de 5 decembrie după amiază.

Scrie reporterul german: Interlocutorul meu îşi aprinse altă ţigară, se lungi alene

în fotoliu şi râse:

-Ştii dumneata, au fost câteva ceasuri extraordinar de interesante cele pe care

le-am petecut la prefectura poliţiei din Bucureşti, între oamenii aceia mărunţi, oacheşi,

vicleni, care, cum am priceput foarte bine, voiau să mă păcălească. Bine înţeles, eu mă

prefăceam că habar n-am că toată înscenarea cu conferinţa s-a făcut numai cu scopul de a

câştiga puţin timp... spre a retrage cât mai multe trupe.

Căpitanul Lange crede că a priceput foarte bine toată înscenarea cu conferinţa,

dar, din mărturiile locotenentului Costăchescu vom vedea că avea o părere eronată.

Ofiţerii români care se aflau în încăpere s-ar fi declarat nefericiţi că sunt în

război cu Germania şi că duşmanii lor sunt ungurii şi bulgarii. Nu înţelegeau de ce



Germania s-a amestecat în războiul lor24

.

În continuare căpitanul Lange afirmă că în încăpere a intrat generalul X pe care

nemţii îl bătuseră în luptele de lângă Drăgăneşti şi Epureşti. Vorbea perfect nemţeşte şi

spunea că nu Rusia şi Franţa i-ar fi silit pe români să intre în război. Lange spune că i-a

amintit de automobilele pe care le-a abandonat în fuga de la Epureşti şi pe care nemţii

le-au capturat, iar generalul ar fi scos din buzunar o fotografie cu portretul soţiei şi i-ar fi

spus: asta e tot ce am putut salva25

.

Discuţiile cu ofiţerii români despre Germania şi România au continuat. La ora

7,30 s-a servit masa. În încăpere a intrat generalul comandant al trupelor destinate apărării

Dunării întrebând de scrisori. Din nou au început discuţiile despre destinatarul acestora.

Generalul a luat scrisorile şi s-a retras în camera de chibzuinţă, apoi a revenit însoțit de mai

mulți ofițeri și i-a înapoiat scrisorile nedeschise, împreună cu o scrisoare către general-

feldmareşal von Mackensen, comunicându-i căpitanului ce conţine: că nu mai există o

fortăreaţă Bucureşti, nici forturi armate, nici trupe de fortăreaţă, nici un comandant al ei,

ci numai trupe de campanie, care apără terenuri deschise.

Ne mai fiind nimic de spus, legat

la ochi, parlamentarul german a fost dus la

automobil şi condus în linia avanposturilor

române. Ajuns aici, căpitanul de la

avanposturi i-a spus că fiind ora 11 noaptea,

nu poate să-şi ia răspunderea pentru viaţa

parlamentarului şi, fiindcă terenul este

minat, nu-l poate lăsa să urmeze drumul.

Căpitanul Lange crede că din nou se trăgea

de timp pentru a mai câştiga câteva ore. La

ora 4 dimineaţa doi ofiţeri elegant îmbrăcaţi

îl trezesc, îi spun că generalul comandant a

aflat că a fost oprit şi a dat ordin să fie dus

imediat în linia avanposturilor.

La ora 5 dimineaţa a fost oprit de

santinela germană, apoi a sosit un

automobil şi l-a dus la cartierul general să

predea scrisorile. Şeful de stat major i-a

spus: Am şi intrat în Bucureşti. Pe la nord-

vest. A venit apoi generalul-feldmareşal von

Mackensen căruia i-a raportat totul, în

amănunt.

La prânz se afla lângă podul distrus pe care trecuse de două ori legat la ochi, iar

spre seară era din nou în Bucureşti, unde însă nu mai întâlnii pe nici unul dintre prietenii

mei şireţi din ajun.

Locotenentul Gh. Costăchescu, a publicat în anul 1921 cartea premiată de editura

Cartea Românească În Umbra steagului. Însemnări din războiu26

, în care prezintă sub

24În relatarea ofiţerului român, pe care o redăm cu mai multe detalii, nu există aceste afirmaţii. 25Nici acest presupus dialog între căpitanul german şi generalul român nu există în relatarea ofiţerului român. Generalul nu putea spune aşa ceva, fiindcă n-ar fi adevărat. 26Editura Cartea Românească S. A., București, 1921



forma unor scurte însemnări evenimentele mai importante la care a participat de la data

declarării războiului până la încheierea păcii.

Pentru a înţelege cititorul cum a ajuns autorul să cunoască misiunea

parlamentarului german, pe care o relatează în capitolul XI, intitulat Parlamentarul,

redăm pe scurt şi alte relatări din capitolele precedente ale cărţii.

În noaptea de 14/15 august 1916, la ora 6 seara, într-un amurg liniştit şi senin,

regimentul său pleacă pe 3 coloane, să treacă frontiera prin 3 puncte. Locotenentul

Costăchescu comanda compania din avangarda batalionului al treilea.

În Ardeal s-au strâns în jurul lor bătrâni, femei şi copii veniţi în întâmpinarea

noastră din satul Löves. Erau români şi ieşiseră cu flori înaintea noastră. [...]

Două săptămâni o ţinem într-o cale. Am ajuns în satul Kapolna-Olakfalu, după o

luptă de o zi şi o noapte în faţa satului. Pe marginea şoselei am lăsat primele morminte de

români. [...].

Au primit apoi ordin de retragere.

Stăm pe loc de două zile în apropiere de satul Eted. [...]. Mai aveam puţin şi am

fi intrat victorioşi în Sighişoara. Ne pregătim trişti de retragere. [...] E greu să te retragi

când n-ai fost învins. Ordinele primite sunt clare şi triste: vom continua retragerea spre

Odorhei, spre Cik-Sereda...[...] În luptele acelea în care duşmanii vărsau plumbul, cu gura

tunurilor uriaşe şi la care noi nu răspundeam decât cu armele de infanterişti şi cu

baionetele ce-i îngrozeau, în luptele acelea duşmanul şi-a oprit înaintarea şi s-a îngropat

în şanţuri adânci, în faţa noastră. [...].

Cât de drept şi de orb te duce la faptă drumul dragostei de ţară. Atunci am

simţit întâia oară că ceea ce socoteam o jertfă, era o fericire şi mi-a fost scris să ud cu

câteva picături din sângele meu piscul muntelui pe care luptam. (s.n., M.D.)

Un glonţ i-a trecut prin pulpa piciorului şi a ajuns la spitalul din localitatea sa.

Tata şi patru fraţi sunt în războiu. În lacrimile mamei e mai mult sacrificiu

pentru ţară decât în rana celui dintâi întors acasă.

După 4 zile, un ofiţer de stat major al diviziei îl invită să ocupe funcţia de şef al

unui birou ce se crease atunci. Mama îl roagă să aştepte până se vindecă de-a binelea, însă

el pleacă la divizie, care e instalată în munţii Moldovei.

Divizia primeşte ordin să se îmbarce în gara Oneşti şi va pleca în ajutorul celor

ce luptă pe Argeş.

Abia sosite în gările capitalei batalioanele sunt duse cu camioane automobile

spre Călugăreni şi spre Ciorogârla unde luptele sunt pe viaţă şi pe moarte în câmp

deschis.

Comandantul diviziei noastre primeşte comanda unui front ocupat de 4 divizii

româneşti care luptă strâns laolaltă şi biruesc în zilele de 20 şi 21 noiembrie, luând mulţi

prizonieri şi 8 tunuri mari. Dar bucuria n-a ţinut mult.

Sau ordinele noastre au fost aflate de duşman, sau numărul lor ne copleşeşte,

sau a fost scris aşa, dar în noaptea zilei de 21 frontul se clatină în faţa satelor Bragadiru-

Stâlpu şi în sufletele noastre se topea credinţa în izbândă.

La 22 noiembrie la comandamentul diviziei sunt adunaţi cei patru comandanţi de

divizii, aşteptând sosirea comandantului trupelor ce luptă la apus de București. Acum se va

hotărî dacă luptele vor continua sau va urma retragerea.

Consiliul a început de aproape o oră.

Un automobil ne aduce un ofițer german, legat cu o batistă la ochi și însoțit de

un ofițer de stat major. Este un parlamentar. Până la terminarea consiliului așteaptă într-o

cameră cu un ofițer român, adjutant la o divizie, și cu mine.



Locotenentul Costăchescu îl examinează cu sentiment de curiozitate şi de dispreţ

şi-l descrie ca fiind înalt, frumos, bine îmbrăcat şi trufaş, având un zâmbet care supără

mai rău decât trufia pe faţă. Convorbirea între el şi noi începe în franţuzeşte. Ah! ce

junghiu îmi pui la inimă, neamţ trufaş!

Discuţia cu parlamentarul german diferă de cea relatată de căpitanul Lange:

Ofiţerul român îi spune cu o naivă gravitate:

-Bine, acum nu avem experienţă, dar peste doi ani, cum spuneţi dumneavoastră,

vom avea.

La care neamţul, arătându-şi dinţii şi zâmbind obraznic, răspunde:

-Când veţi avea dumneavoastră 2 ani de experienţă, noi vom avea 4! şi râde

zgomotos.

Camaradul meu zâmbeşte surprins şi încurcat, iar eu zic în gând cu ciudă: aşa-ţi

trebuie!

Locotenentul Costăchescu se gândea la comandanţii care discutau în camera

alăturată cu speranţa că s-ar putea să-l respingă pe duşman şi vrând să-l umilească pe

parlamentarul venit cu scrisoarea în care se cere să predăm cetatea Bucureşti, îl întreabă cu

modestie:

-Mă rog, când aţi ajuns în 1914 aproape de Paris, desigur, aţi trimis şi acolo

parlamentari.

Musafirul meu e roş până la urechi şi răspunde încurcat:

-Hm! Nu-mi aduc aminte... poate!

Sunt răzbunat pe jumătate.

Consiliul s-a terminat, dar locotenentul Costăchescu nu ştie ce s-a hotărât.

Un ofiţer mai mare duce domnului general comandant şef scrisoarea adusă de

parlamentarul german, care poartă adresa: Comandantului Cetăţei Bucureşti şi se

întoarce în scurt cu scrisoarea nedesfăcută, pe care stă scris româneşte de-a curmezişul:

Nu există acest comandament. Parlamentarul roşeşte din nou, văzând plicul adus de el nedesfăcut şi pleacă

umilit dintre noi. Să trăieşti, domnule general, că mult mi-ai uşurat inima.

Astăzi, la 100 de ani de la evenimente, cititorul are posibilitatea şi

discernământul să aprecieze corect relatările celor doi ofiţeri aflaţi în tabere diferite, făcute

de fiecare cu o anumită doză de subiectivism.

Documentele Mănăstirii Brâncoveni (III)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Continuăm şi în acest număr prezentarea inventarului documentelor Mănăstirii

Brâncoveni din judeţul Romanaţi, documente păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti.

Documentele aduc informaţii despre proprietăţile mănăstirii şi moşiile vecine cu vechile

denumiri şi proprietarii lor şi sperăm ca în viitor ele să fie cercetate amănunţit.

1863

- Procesul intentat de Al. Aman pentru pagubele ce zice că i s-au produs prin

îndepărtarea sa din moşia Vulpeni a schitului Surpatele, judeţul Romanaţi;



- Înfiinţarea cancelariei lucrărilor mănăstirilor zise Brâncoveneşti, denumirea

impiegaţilor şi bugetul stabilimentelor;

- Hotărnicia moşiei Belgunu a lui Ioan şi Pavlache Brătăşanu învecinată cu moşia

Corbeni a mănăstirii, judeţul Romanaţi;

- Hotărnicia părţii de

moşie din hotarul

Gropşani numită

Dosu Sandii, a lui

Dimitrie Nicolaide,

vecină cu moşia

Vulpeni a schitului

Surpatele,

dependent de

această mănăstire,

judeţul Romanaţi;

- Procesul intentat în

contra lui Vasile

Pădeanu, arendaşul

moşiilor Ungureni

şi Silişteni pentru diferenţa arenzii m-rii Brâncoveni, judeţul Dolj;

- Procesul intentat colonelului Bibescu pentru datorie către fosta administraţie a

stabilimentelor brâncoveneşti;

- Hotărnicia moşiei Dranovăţu a schitului Mamu, judeţul Romanaţi;

- Hotărnicia moşiei Găvăneşti a lui C. Brăiloiu, vecină cu Băleasa sau Silişteni a

acestei mănăstiri, judeţul Romanaţi;

- Procesul intentat contra moşnenilor Redeni pentru pagubele izvorâte din osebitul

proces corecţional ce le-au intentat trei funcţionari ai stabilimentelor zise

brâncoveneşti, judeţul Romanaţi;

- Executarea hotărârii cu nr. 7 din 1829 a desfiinţatei logofeţii a ţării de jos în

procesul dintre mănăstirea Sărindaru şi Costache Lupoianul (astăzi Iancu

Cătuneanu) pentru moşia Gheoldumu [?]- Băltiţa, vecină cu moşia Băltiţa a

schitului Viforâta, judeţul Prahova;

- Procesul Aşezămintelor Brâncoveneşti cu Dima Nicolaidi pentru hotărnicia moşiei

Gropşani, vecină cu moşia Vulpeni a schitului Surpatele;

- Călcarea moşiilor Rudari şi Ciocănari de către vecini, judeţul Dolj;

1864

- Procesul intentat de Epitropia averilor Brâncoveneşti contra lui Răduţă

Broscărescu pentru nerăspunderea arenzii muntelui Bălescu-Vâlcea;

- Procesul intentat de George Giuridi contra ministerului pentru a fi apărat de costul

lemnelor tăiate din pădurea Rudari, judeţul Dolj;

- Procesul dintre Safta Opran şi Aşezămintele Brâncoveneşti pentru venitul unui

codru de loc din moşia Roşieni, judeţul Romanaţi;

- Procesul intentat moştenitorilor lui Dinu Florea pentru restituirea venitului

pământului câştigat de stat din moşia satului Rudari, judeţul Dolj;

- Aducerea la îndeplinire a sentinţelor pronunţate pentru hotărnicie între moşia

Mirila şi Lioteşti a moşnenilor lioteşti şi moşia Mirila a schitului Mamu, judeţul

Romanaţi;



- Hotărnicia moşiei Caraula a Miţei Anastasievici, vecină cu moşia Ciocănaşi a m-rii

Brâncoveni, jud. Dolj;

- Vânzarea unei sălcii de Nae Bălănescu, ce servea de hotar moşiei Cioroiul a

statului, vecină cu a lui Bălănescu, judeţul Romanaţi;

1866

- Hotărnicia moşiei Scurtăturile a lui Ferentz Molnar, vecină cu moşia Perşoi a acestei

mănăstiri, judeţul Dolj;

- Hotărnicia moşiei Bădeşti Brâncoveneasca, judeţul Muscel;

- Hotărnicia moşiei Turburea a m-rii Brâncoveni, vecină cu Căprenii de Mijloc şi de

Jos a lui Ion Caragic şi a părtaşilor săi, judeţul Gorj;

- Călcarea moşiei Cioroiaşu de către vecini şi procesul cu Mavrodin silvicultorul,

judeţul Romanaţi;

- Procesul dintre Stan Palin, proprietarul moşiei Corlatele şi m-rea Brâncoveni,

proprietara moşiilor Rudari şi Ciocănari pentru regularea hotarelor, judeţul Dolj;

1867

- Hotărnicia moşiei Ipoteşti a principelui Basarab Brâncoveanu cu moşiile

Cioroiaşu, Tomeni şi Mărgineni din judeţul Romanaţi ale m-rii Brâncoveni;

- Lucrările în legătură cu averea decedatului protosinghel Nichita de la această

mănăstire;

- Călcarea moşiei Muntelui Pleşa de către Zamfir Broşteanu, judeţul Dolj;

- Hotărnicia moşiei Caraula a maiorului Mişu Anastasievici, vecină cu Ciocănari, a

acestei m-ri, jud. Dolj;

- Hotărnicia moşiei Ipoteşti a prinţului Basarab Brâncoveanu, vecină cu moşiile

statului: Măgureni, Osica, Vlăduleni şi Cioroiaşul, judeţul Romanaţi;

- Călcarea moşiei statului Praporul Buciumaşi de către Spiridon Marin Luţă, judeţul

Romanaţi;

- Hotărnicia moşiei Zvorsca a moşnenilor zvorscani, vecină cu moşia Rotunda şi

Obârşia ale statului, judeţul Romanaţi;

- Călcarea moşiei Turburea de către vecini, jud. Gorj;

- Executarea sentinţei nr. 51/52 dată asupra hotărniciei moşiei Tomeni şi călcările ei

de către vecinii răzeşi, judeţul Romanaţi;

1868

- Procesul intentat de fraţii Comăneni pentru pagubă de la moşia Obârşia, jud.

Romanaţi;

- Proces contra lui C. Drăgănescu, fost arendaş al morii de pe apa Olteţului,

proprietatea m-rii Polovraci, jud. Gorj;

- Procesul cu Rafail Foişoreanu pentru călcarea hotarelor moşiilor Runcu şi

Mamura, judeţul Romanaţi;

- Călcarea moşiei Suhatul Gustavăţ de către moşnenii Obreliceşti şi alţii, jud.

Romanaţi;

- Hotărnicia părţii de moşie ce o are această mănăstire în hotarul moşiei Dobrunul,

jud. Romanaţi;

1869

- Averea răposatului ieromonah Galestianu de la mănăstirea Brâncoveni, jud.

Romanaţi;

- Hotărnicia moşiei Gorgănaşiu a lui Eliodor Vergati, vecină cu Vârtina a m-rii

Căluiu şi Robăneştii de Jos a m-rii Brâncoveni, jud. Romanaţi;



- Executarea sentinţei Tribunalului Romanaţi nr. 43/62 pentru hotărnicia moşiei

Găvăneşti a lui Brăiloiu, vecină cu Mâzgani sau Broşteni a m-rii Căluiu, Băleasa

sau Silişteni a m-rii Brâncoveni şi vatra schitului Căluiul.

- Hotărnicia moşiei Robăneşti a moşnenilor Robăneşti, vecină cu moşia cu acelaşi

nume a acestei mănăstiri, jud. Romanaţi;

- Executarea sentinţei Curţii de Apel Craiova, nr. 37/60 pentru formăluirea hotarelor

moşiei Foişoru, vecină cu Comana, jud. Romanaţi;

- Călcarea şi hotărnicia moşiei Rădişoara a acestei mănăstiri, judeţul Romanaţi;

1870

- Hotărnicia moşiei Cocorăşti a casei răposatului Comăneanu, vecină cu via de la

Ciopeşti, pendinte de această mănăstire;

- Hotărnicia moşiei Pârliţii a lui Ştefan Jianu, dinspre proprietăţile statului Vlădila

sau Frăsinetul de Câmp a m-rii Govora şi Redişoara a m-rii Brâncoveni;

- Hotărnicia moşiei Petroasa a lui Const. I. Oteteleşanu, vecină cu Uşurei şi Sârbeni;

- Procesul Aşezămintelor Brâncoveneşti cu Cristache Toma şi Ion Popescu pentru

un rest din arenda moşiei Zorleasca;

1872

- Hotărnicia livezii preotului Ionescu din comuna Şopârliţa dinspre moşia statului

Roşieni, judeţul Romanaţi;

1873

- Hotărnicia moşiei Cioroiu (Cioroiaşu) dinspre celelalte vecinătăţi, jud. Romanaţi;

- Lucrările referitoare la averea decedatului arhimandrit Pimen. Un inventar al

dosarelor m-rii Brâncoveni şi schitul Mamu. Un inventar de documente de la

diferitele moşii brâncoveneşti;

- Călcarea moşiei Horezu-Poenaru, Dolj;

1874

- Hotărnicia moşiei Rotunda a acestei mănăstiri de către moşnenii Amărăşti şi alţii,

judeţul Romanaţi;

1876

- Hotărnicia pământului locuitorilor comunei Caraula dinspre a statului Rudari-

Ciocănari.

- Întreruperea prescripţiunii sentinţei Tribunalului Romanaţi din 1846 pronunţată

între m-rea Brâncoveni, fosta proprietară a moşiei Cioroiul cu d-na Zoe Golescu,

proprietara moşiei Cioroiu Mare prin intentare de proces în revendicare, judeţul

Romanaţi;

1883

- Hotărnicia moşiei Prooroci, proprietatea Ştefaniei P. Cantargief, vecină cu

proprietăţile statului Criva şi Sfinţeşti, judeţul Olt;

1884

- Călcarea moşiei Statului Roşieni, judeţul Romanaţi;

1887

- Hotărnicia moşiei Câmpeni a lui Ioan Cernătescu, vecină cu moşia Pârşani a

statului;

- Hotărnicia moşiei Mărgheni, proprietatea moştenitorilor principelui Basarab

Brâncoveanu, vecină cu Sfinţeşti, moşie a statului;

1889

- Hotărnicia moşiei Albeşti-Oteşti numită şi Rădeşti-Lereasca, vecină cu

Bânoveanca şi Ibăneşti ale statului;



- Hotărnicia moşiei Pleşoiu, proprietatea lui Manolache Iovipali, vecină cu Lazu,

moşie a statului;

1890

- Hotărnicia moşiei Sângova Comoşteni şi Sighera, vecină cu moşiile statului

Zăvalu, Nedeea şi Sadova din judeţul Dolj;

1896

- Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti cere confirmarea planului şi hotărniciei

moşiei Dăbuleni dinspre partea ce se învecineşte cu moşiile statului Obârşia,

Urzica-Coteni, Călăraşi şi Potel-Ianca;

1863

- Corespondenţă diferită;

- Catalog de proprietăţile brâncoveneşti;

1853

- Procesul formăluirii hotărniciei moşiei Vârtina a m-rii Căluiu, vecină cu moşia

Corbeni a m-rii Brâncoveni.

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VI)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Intrarea României în primul război mondial şi ocuparea a două treimi din teritoriul

naţional în noiembrie 1916 au perturbat grav viaţa socială. Mare parte din intelectualii

caracaleni care în perioada anterioară contribuiau la viaţa culturală a oraşului s-au aflat

sub arme. Mulţi civili din toate categoriile sociale şi de toate vârstele s-au retras în

Moldova. Oraşul Caracal ca şi întreaga Oltenie, Muntenia şi capitala au cunoscut cea mai

neagră perioadă- ocupaţia militară

germano-austro-ungară care a adus

rechiziţii, muncă forţată, ocuparea

principalelor instituţii publice care au

primit alte destinaţii, arderea

arhivelor, topirea clopotelor de la

biserici- unele vechi de sute de ani,

într-un cuvânt s-a încercat ştergerea

identităţii naţionale de către un

ocupant care s-a crezut instalat aici

pentru totdeauna.

În perioada ocupaţiei nu au

existat ziare în Romanaţi şi de aceea

mărturiile despre această epocă sunt

sărace. Abia în noiembrie 1918 apare

la Caracal ziarul Ecoul în care evident

ştirile politico-militare sunt

preponderente iar cele despre viaţa

culturală a oraşului sunt sărace. Pe

baza unei informaţii din ziar27

, bănuim

27 Ecoul, an. I, nr.3/ 10/22 noiembrie 1918, p.1, ,,Marea manifestaţie Naţională din Caracal”

Ecoul, ziar apărut la Caracal de la 8 nov. 1918

până la 25 nov. 1918 şi de la 21 febr. 1919

până la 15 febr.1922



că la 8 noiembrie 1918 a fâlfâit din nou tricolorul românesc şi pe clădirea Teatrului

Naţional din Caracal.

Notăm că în retragere,

trupele de ocupaţie ,,au furat ziua

namiaza mare tot ce le-a căzut în

mână. N-au cruţat nimic: alimente,

efecte de îmbrăcăminte, orice alte

obiecte, apucând cu ghiotura tot,

dintr-un fel de poftă de a jefui ce le

rămâne, de aici încolo,

caracteristică”28

după cum nota

revoltat N. Pora. Iar un alt redactor

observa cu temei referindu-se la

perioada ocupaţiei că ,,jefuirea a

fost făcută contra tuturor legilor

internaţionale, nu comisă de

soldaţi ci ordonată de guvernul

german, organizată de serviciile

instalate în teritoriul ocupat şi

executată cu cea mai mare brutalitate şi lipsă de umanitate”29

.

În perioada ocupaţiei nu avem ştiri să fi existat reprezentaţii teatrale la Caracal

dacă exceptăm o informaţie care vorbeşte despre turneul companiei Ionel P. Cigalia.

Conform programului, trupa a ajuns şi la Caracal la 9,10, 11 octombrie şi 4, 5, 6

noiembrie 191830

, ca şi la Piteşti, Slatina, Rm. Vâlcea, Tr. Severin, Tg. Jiu, Craiova. Este

foarte posibil ca din cauza evenimentelor care au survenit, spectacolele să nu fi avut loc.

Trupa avea în repertoriu

comedia Urmăriţii iar din

distribuţie făceau parte:

Ionel P. Cigalia, N. Boian,

Constantiniu, R. Popea,

doamnele Veve P. Cigalia,

Stoenescu, Cârjan.

Este posibil să fi fost

spectacole de teatru cu actori

germani aşa cum au fost la

Bucureşti, căci în perioada

ocupaţiei s-a constituit un

Ansamblu German. Cert este

că în această perioadă,

localul Teatrului din Caracal

sau o parte din el a fost

folosit ca depozit de făină.

28 Idem, p.3

29 Ecoul Romanaţului, an. I, nr. 9 din 17 noiembrie 1918, p. 1.

30 Scena, an. II, nr. 241/10 septembrie 1918, p. 3.

Ecoul din 10/22 noiembrie 1918 relatând despre

marea manifestaţie de la Caracal

Revista Scena din 10 sept. 1918



Această informaţie o avem din mai multe surse31

.

Presa de profil32

aminteşte despre spectacole care au avut loc la Craiova, Ploeşti şi

Giurgiu, mai ales prestidigitaţie, cabaret sau cinematograf. Despre un turneu prin mai

multe localităţi din provincie al companiei dramatice Mihăiescu-Iancovescu se vorbeşte în

alt loc33

, dar s-au dat

reprezentaţii numai la

Piteşti, Craiova, Tr.

Severin, Rm. Vâlcea şi

Slatina. La fel compania

Constantin Mărculescu a

întreprins un turneu în

mai multe localităţi

(Piteşti 12-13 oct.;

Severin 14-15 oct.;

Craiova 15-19 oct.;

Slatina 20-21 oct. 1918,

ş.a. ) ocolind Caracalul34

Dealtfel şi Teatrul Naţional din Craiova a fost rechiziţionat în aceeaşi perioadă şi

folosit mai mult ca grajd pentru un detaşament de ulani.

Bănuim că nici nu mai era posibil să se joace la Caracal din cauza lipsei

decorurilor şi a recuzitei căci chiar Teatrul Naţional din Bucureşti reclama că pe timpul

ocupaţiunii ,,s-au stricat toate fundalele şi decorurile ce erau în magazie”35

. Desigur că şi

dacă ar fi existat spectacole, teatrul ar fi fost slab frecventat într-o perioadă în care nu

existau pâine şi lemne şi încă se plângeau morţii. Actorul caracalean Ştefan Braborescu

interpretând rolul lui Ştefăniţă din Viforul de B. Şt. Delavrancea pe scena Naţionalului

craiovean la 10 noiembrie 1918, nu va avea succesul scontat.

Din raportul

prezentat guvernului

în 1919 de G. A.

Olteanu, directorul

Teatrului Naţional

din Craiova, rezultă

că în urma

războiului, clădirea

Teatrului Naţional

din Caracal ajunsese

o ruină; după ce a

fost jefuit, localul a

fost transformat în

depozit de făină.36

Că Teatrul

31 Lumina Satelor, an. I, nr. 7/24 febr. 1919; Ioan Masoff- Teatrul românesc, privire istorică, vol. V, p.

177. 32

Scena, an.I, nr. 60/ 25 noiembrie 1917, p. 3. 33

Scena , an. II, nr. 197/27 iulie 1918, p. 3 34

Scena, 2 oct. 1918, p.2. 35

Ioan Massoff- Teatrul românesc, privire istorică, vol. V, p. 175 36

Ioan Massof, op. cit, p. 177.

Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti s-au jucat în

perioada ocupaţiei piese în limba germană...

...cu Ansamblul German



Naţional din Caracal era încă depozit de făină, vedem şi din această notă apărută într-un

ziar local: ,,În seara de miercuri, 20 februarie 1919, la orele 4 și 7 minute s-au încărcat de

la Teatrul Național doi saci de făină într-o căruță a pompei și s-au dus la domnul rector al

Prefecturii, iar la orele 6 și 26 de minute tot în același loc încă doi saci într-o căruță

ungurească obișnuită la care erau doi boi roșii înjugați și s-au dus la părintele diacon

P.Dumitrescu. Alți doi saci duși la Uzina Electrică.

Întrebăm pe domnii de la Primărie: Cu a cui autorizație s-a eliberat și s-a vândut

această făină când știut este că pâinea se dă insuficient la persoanele cu bonuri?

Iar pentru părintele diacon P. Dumitrescu îi arătăm că tocmai acum pricepem noi

,,legătura de idei”în care cucernicia sa și actualii puternici ai zilei pe care îi ajută și

laudă la fiecare ocazie. Nu știm dacă așa scrie la Evanghelie.

Domnii de la ,,Voința Poporului” să dezmintă dacă le dă mâna ca să le producem

în urmă și documente.”37

La 25 mai 1919 se stingea din viaţă la Craiova bătrânul Ion Anestin al cărui nume

rămâne strâns legat de Teatrul Naţional din Caracal. Un grup de entuziaşti luară chiar

iniţiativa de a strânge fonduri pentru ridicarea unei statui care să-l înfăţişeze în rolul Barbu

Lăutaru dar nu s-a materializat nimic.

Spre sfârşitul anului 1919 se pare că în Teatrul Naţional se făcuseră minime

reparaţii de vreme ce s-a putut sărbători aici împlinirea unui an de la unirea Ardealului cu

România.38

De fapt, au fost mai multe momente ale acestei sărbători, incluzând un

pelerinaj al elevilor de la şcolile secundare din oraş la mormintele eroilor din Caracal,

ocazie cu care profesorul C. Chifu (profesor de lb. engleză şi germană la Liceul Ioniţă

Asan în 1919-1920) a ţinut un discurs; a urmat un Te-Deum după care la ora 3 ,,în urma

mult cugetatei cuvântări a d-lui S. Băleanu la Teatrul Naţional s-a priceput despre ce era

vorba în această zi”39

. Cuvântarea profesorului S. Băleanu, directorul liceului, este redată

în acelaşi ziar la rubrica ,,Informaţiuni” din pagina 3 (a preaslăvit memoria foştilor elevi

care şi-au dat viaţa pentru Patrie, a vorbit despre unirea ţărilor dezrobite în urma

războiului, unire care a fost produs al conştiinţei naţionale şi unităţii sufleteşti; a lăudat pe

regele Ferdinand care a ţinut seama de voinţa naţiunii declarând război Germaniei; în

încheiere profesorul

S. Băleanu a vorbit

despre necesitatea

consolidării Unirii,

a armonizării

claselor sociale,

despre datoria

claselor

conducătoare de a

îndruma pe calea

culturii ,,pătura

ţărănească şi muncitorească”).

37 Lumina Satelor, Caracal, An. I, nr.7/24 februarie 1919, p.4.

38 Voinţa Romanaţilor, An. I, nr.1/28 decembrie 1919, p.1-3.

39 idem



Din iniţiativa lui Dumitru Cristide, la 6 septembrie 1920 are loc pe scena Teatrului

Naţional spectacolul Orfeu în infern susţinut de Compania de Operă.40

Opera bufă în

două acte şi patru tablouri ,,Orfeu în infern” este creaţia compozitorului Jacques Offenbach

şi a fost

reprezentată pentru

prima oară la Paris

la 21 octombrie

1858.

Societatea

a cărei firmă era

COMPANIA DE

OPERĂ, se

compunea din:

Dumitru Cristide,

proprietar din

Caracal, Gheorghe

Banu, Gheorghe

Trifu, avocat în

București și

studenții: Nicolae

Vlădoianu, Camil

Petrescu (subtilul

romancier și dramaturg de mai târziu), Ioan Ionescu, Petre Andreescu, Demetru Simion,

Ștefan Oprea și Anton Drăghici.

Conducerea administrativă și artistică o aveau Dumitru Cristide, Gheorghe Trifu

și Gheorghe Banu care formau și Comitetul de Direcțiune al Societății.

Sediul Companiei de Operă se afla stabilit în

strada Icoanei, nr 31.

Cam tot în această perioadă se afla la Caracal şi

viitoarea actriţă Elvira Godeanu care urmează liceul la

Caracal. Tatăl său murise iar mama a ajuns secretar

administrativ la liceul din oraş ocupându-se şi de casa

Lily Puricescu unde locuiau. Viitoarea actriţă îl cunoaşte

aici pe Cristide ,,om bogat, cu studii la Berlin” şi

oraşului îi va păstra mereu o amintire frumoasă.41

Intenţionând realizarea unui monument închinat

eroinei Ecaterina Teodoroiu ce făcuse parte din

Regimentul 43 Infanterie, ofiţerii acestui regiment au

dat un spectacol pentru mărirea fondului. Un afiş care ni

s-a păstrat42

anunţa pentru ,,sâmbătă 23 şi duminecă 24

sept. 1922 Mare Reprezentaţie dată de ofiţerii Reg.

43/59 Infanterie pentru mărirea fondului ridicărei unui

monument Eroinei dela Jiu Ecaterina Teodoroiu cu

fastuasa revistă Caracal în balon (Cu oblon şi

40 Dumitru Botar- Fiii Romanaţiului, vol I, Ed. Lotus-Co, Craiova, 1996, p. 90.

41 Ion Mocioi- Elvira Godeanu- regina teatrului românesc”, Ed. Spicon, Tg. Jiu, 2002, p.20.

42 Colecţia Dumitru Botar

Dimitrie Cristide alături de protagoniştii spectacolului ,,Orfeu în

infern”, 1920 (colecţia Dumitru Botar)



făr’oblon) în două acte, prolog şi epilog de Sub-lt. Pascali Brăila.” În prima parte a

spectacolului s-au executat: Imnul Regal (Orchestra reg. 19 Inf. condusă de cpt. Kaluş),

mai multe fragmente din ,,Bărbierul din Sevilla” de Rossini, Isonard, Maillart şi Meyerbeer

(executate de d-ra Tantzi Constantinescu de la Conservatorul de muzică din Bucureşti) şi

un solo la vioară (cap. T.R. Hiera C-tin). În partea a doua s-a reprezentat revista Caracal în

balon. Acţiunea din actul I se petrece la cârciuma lui Marin Mihăescu în vreme ce aceea

din actul al –II-lea se petrece ,,în Parcul Constantin Poroineanu Caracal cu ocazia

serbării dată de autorităţi în seara zilei de 28 august 1922”. Nu ştim ce sume s-au strâns

dar peste trei ani monumentul eroinei avea să fie inaugurat ... la Slatina.

La 7 noiembrie 1922 marele istoric Nicolae Iorga a conferenţiat la Caracal venind

de la Craiova. Secretarul său nu ne dă mai multe detalii încât nu putem şti dacă a

conferenţiat la Teatrul Naţional ori la Gimnaziul Ioniţă Asan.43

Pentru a afla despre reprezentaţiile din această perioadă apelăm tot la presa

locală. Astfel, în ziarul Sorcova citim următoarea ştire: ,,Reprezentații teatrale. Până acum

s-au anunțat următoarele reprezentații la Teatru Național pe ianuarie 15 și 16 trupa

Carussi; 19 şi 20 Trupa Niculescu; 25, 26, 27 și 28 Garnizoana Caracal cu Filmul

,,Încoronării”. Aceasta din urmă în scopul măririi fondului pentru ridicarea

monumentului eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, în orașul Caracal. Scopul fiind atât

de frumos, publicul e rugat să dea concursul”44

.

Acelaşi ziar, în acelaşi loc, la rubrica ,,Ştiri şcolare” vorbeşte despre un eveniment

care s-a desfăşurat la 4 ianuarie 1923: ,,Direcția liceului din Caracal a dat o reprezentație

teatrală, în scopul măririi fondului pentru construirea noului local a cărui piatră

fumdamentală s-a pus astă toamnă. Reprezentația a avut loc joi 4 crt. în sala Teatrului

Național. S-a jucat de către elevii și domnișoarele : Demetrian, Ștefănescu și Boldoiu

piesa ,,Doctorul fără voie” a lui Molliere. Reușita se datorește doamnei profesoare Lili

Puricescu și domnului profesor Popovici, care au instruit pe micii actori.

Înainte de începerea reprezentației, doamna Puricescu a vorbit despre viața și

opera lui Molliere, iar domnișoara Dimonie a cântat la vioară, cu acompaniament la pian,

de către domnul căpitan Caluș.”45

Acelaşi ziar vorbea şi despre serbarea de la şcoala profesională de fete: ,,La școala

profesională de fete din localitate- din inițiativa doamnei directoare și cu concursul

doamnelor profesoare- s-a serbat în seara de Moș Ajun, pomul de Crăciun. S-au împărțit

ajutoare elevelor cu desăvârșire sărace, constând din îmbrăcăminte și încălțăminte, în

valoare de 4 500 lei. S-a dat de asemenea câte un cornet cu bomboane fiecărei eleve.

De remarcat e că banii aceștia, vreo 5 000 lei, s-au strâns chiar de către eleve în

câteva săptămâni, prin șezători distactive și mici obiecte expuse pentru vânzare. Succesul

moral a fost înălțător, căci s-a putut observa însuflețirea și satisfacția copilelor care aveau

conștința că prin propriile lor fapte au izbutit să săvârșească o faptă atât de lăudabilă”.46

43 Barbu Theodorescu- Nicolae Iorga, biobibliografie, Ed. Militară, 1976, p. 82.

44 Sorcova, An. I, nr. 1/1(14) ianuarie 1923, p. 3.

45 idem

46 Idem



Tor în ziarul Sorcova citim şi despre o şezătoare culturală: ,,CĂMINUL

CULTURAL ,,BUNA VESTIRE”-CARACAL-Șezători culturale. Căminul cultural ce a luat

ființă în cursul lunii decembrie 1922 în Caracal, suburbia Bold, s-a manifestat până în

prezent prin două șezători culturale care au avut un real succes. Programul ce s-a

executat a constat în conferințe care au relatat foloasele și mijloacele cultivării sufletești;

din citiri cu caracter didactic educativ și anecdotic, precum și din o parte artistică, ca:

teatru, dialoguri, monologuri, recitări și cântece naționale alese pentru popor. N-a lipsit

nici fluierul ciobănesc și vioara mișcând mult sufletele. Organizatorii sunt corpul didactic

al școlii primare de băieţi din suburbie și tinerimea studioasă din aceeași suburbie. Încă

de pe acum se simte un desăvârșit succes al scopului ce și-a propus a realiza căminul prin

aceste șezători; populația respectivă este dornică de astfel de fapte. La cea de-a două

șezătoare au asistat 300 persoane iar acum la orice pas nu mai încetează întrebările

despre viitoarea șezătoare. După vacanța Crăciunului, șezătorile vor continua săptămânal

atât cât zvonul va permite. Întrucât vedem apropiată epuizarea forțelor organizatoare de

până în prezent în ceea ce privește nota artistică ce va seconda totdeauna șezătorile se va

întinde mâna spre

o sinceră

colaborare către

școlile secundare

din localitate. În

ceea ce privește

partea practică se

va solicita

concursul tuturor

binevoitorilor

intelectuali

caracaleni.”47

Viaţa culturală a oraşului pulsa şi datorită acţiunilor Cercului Cultural ,,Înfrăţirea”.

Iată ce putem citi în ziarul Sorcova: ,,BALURI, SERATE, SINDROFII. La cercul

,,Înfrățirea” a fost șezătoare pe ziua de sâmbătă 3 februarie a.c. programul s-a început cu

conferința preotului Tudorănescu despre ,,Unde putem găsi adevărul” tratată foarte bine

și expusă cu multă simțire, ceea ce a făcut ca să fie urmărită cu atenție de către auditor.

S-au citit apoi de domnul I. Dacianu poezii: ,,Floare albă” și ale poetului nostru

T. Măinescu. Autorul a fost viu aplaudat și rugat să citească personal din producțiile sale.

Domnia sa a citit ,,Curtizana” și ,,Poveste” lucrări de mare valoare literară unde se

oglindește simțământul fin al poetului fără a fi nevoit să recurgă la forma nouă a

simbolurilor sau la împerecherile de cuvinte cu sensuri diferite. Domnul Daniel, directorul

Băncii Naționale, a citit din Caragiale o bucată de un umor irezistibil, care și prin felul

cum a fost citită, a răspândit în sală o veselie sufletească desăvârșită.

Programul s-a terminat cu bal care a ținut până la ora 1. Printre persoanele care

au fost acolo am observat pe domnii: dr. Mârțu cu doamna; S. Băleanu; T. Măinescu; I.

Dacianu; Ilariu Popescu; dl. Trifu; dl. Betulescu; D-na Popescu; Samuel Schmil;

domnișoara Diaconescu ș.a. Șezătoarea a avut un succes deplin, ceea ce înseamnă că

47 Sorcova, An. I, nr.3/16 ianuarie 1923, p. 2 (semnat ,,Uţă”)

Ziarul Sorcova a apărut la Caracal de la 1 ian. 1923 până la 1

aprilie 1923 din iniţiativa librarului Ilie Mărculescu



cercul ,,Înfrățirea” are putere de viață, că este o necesitate pentru orașul nostru și un

merit pentru membrii lui.”48

Poetul şi epigramistul Tudor Măinescu face şi un bilanţ în versuri al Cercului

,,Înfrăţirea” apărut în ziarul Sorcova:

,,Bilanțul ,,Înfrățirii”- pe anul 1921-1922

de Tudor Măinescu

Nu sunt președinte al acestui cerc

Dar sunt și eu membru și de-aceea-ncerc

Ca să-i fac bilanțul. Vreau să știți adică

Dacă ,,Înfrățirea” a ieșit calică

Sau dacă din contră, stă pe roze …vrea

Să-i știți deficitul- dacă este sau

Excedentul, în cazul cel mai fericit.

Dar-nainte totuși, trebuie să spun

Că nu este vorba de-un bilanț comun…

Cu profit și pierderi, că nu m-am gândit

Să fac în aceste ușurele stanțe

Un poem de cifre lung și de finanțe…

Nu!... de-aceste lucruri sala –ar fi ostilă.

Le las pentru domnul ministru Vintilă;

Dar fiindcă sala este feminină,

Pentru mine este o problemă fină

Să spun cât ne costă lucrurile toate:

Când eu am în față o majoritate

Atât de gingașă, cum să spun cât costă

Chiria, lumina…E-o problemă anostă…

Spune domnişoară, sau dumneata doamnă,

Ce-ai zice când soțul ți-ar spune: înseamnă

Rochia-i atâta, atâta pantofii,

Zarzavatu-atâta, ceapa-atât, cartofii…

Nu,nu este nobil pentru un bărbat

Să spună nevestii cât și cât a dat.

Misiunea lui este mai frumoasă

Ea este mai demnă, e mai majestoasă,

E mai gentlemenă, mai cavalerească

Misiunea lui este să …plătească.

Deci nu este vorba de-un bilanț banal

Nu, aici e vorba de-un bilanț moral.

Și-n privința asta fac publicu-atent

Că avem un mare și vast excedent.

Astfel, dau de pildă serile splendide,

Când cu a sa artă, maestrul Cristide

Făcea să vibreze și noi și…pianu…

Apoi când cu verva-i, domnul Dacianu

48 Sorcova, An. I, nr. 5/11 februarie 1923, p.2.



Vă face să râdeți, v-alungă necazul

Și la domnișoare le roșea obrazul

Cu-ale lui glume civile –cazone

Apoi vocea dulce a doamnei Dimone…

Dar câștigul nostru mai mare-ntre toate,

E c-avem și patru fete măritate:

Duduia Didina, care-i azi madam

Maior D. Tomescu, duduia Varlam,

Actuala doamnă doctor Marinescu,

Duduile Panea și Gigi Christescu.

Și era să fie încă o mireasă,

Dar vezi bobii soartei n-au voit să iasă,

Că duduia noastră de la ,,Înfrățirea”

Se mai ducea încă și pe la ,,Unirea”.

Și-acolo- pe semne- într-un rău moment

Se aprinse după un locotenent

Părinții-l plăcură, fata…mai vorbim?

Pentru dânsa doară, el era sublim

El își ținea însă dorul de căpestre

Că nu vrea doar fata, ci mai vrea și zestre…

Poate de-asta, poate nu i-o fi plăcut,

Dar ceea ce-i sigur, e că n-au făcut

Nuntă cum vrea dânsa și cum vrea ai săi.

Vezi… așa se-ntâmplă, când oamenii-s răi.

E mult timp d-atuncia, dar și-acuma-mi pasă,

Că n-a fost să fie încă o mireasă.

Și-n privința asta, are-negreșit-

,,Înfrățirea” noastră un mic deficit.

Dar, prea lungii vorba, văd c-așteptați danțul

Onorate Public!...ăsta e bilanțul…”49

În luna martie 1923 un alt eveniment are loc la Teatrul Naţional. Detalii ne dă tot

ziarul Sorcova: ,,BALURI, SERATE, SINDROFII. Sâmbătă, 10 martie c. , a avut loc în sala

Teatrului Național din

localitate, balul mascat

și costumat, organizat

de Societatea

Principele Mircea. Sala

frumos aranjată cu

lampioane japoneze, a

făcut impresie

frumoasă. Bufetul a

fost de asemenea cât se

poate de bogat, în

special charlottele și

maionezele au fost

49 Sorcova, an. I, nr. 6/18 februarie 1923,p.1.



delicioase. Lume multă, lucru ce a întărit convingerea că publicul caracalean, pe lângă

că e dornic de câteva ore plăcute, dar dă și concursul său în scopuri de binefacere.

Tombola a avut numere frumoase. S-au găsit totuși bilete care deși aveau număr,

nu li s-au găsit obiectele corespunzătoare.

Printre măștile mai reușite am remarcat grupul sultanului-domnul căpitan

Popescu – cu cadânele sale: doamna Gica căpitan Popescu; domnișoarele Lilica și

Hortansa Dumitescu; domnișoara Violette Stanomirescu, domnișoara Dumitrescu,

profesoară la Externatul de fete și doamna maior Grozăvescu. Apoi doamna Aurica dr.

Vilaia, în paiață; domnișoara Matilda Stancovici, în cărturăreasă- i-ar fi stat mai bine

dacă nu stătea așa retrasă- domnișoara Vally Dumitrescu, în băiat; domnișoara Rosette

Stanomirescu, în țigancă; doamna Maria Mihăileanu, în subretă [...], d-ra Virginica

Demetrian în japoneză, dl. Lilly Mariany în drac, d-ra Angela Ciurea în băiat, [...] dl. N.

Mihăilescu , în clovn, a reuşit să culeagă destule aplauze prin jocurile ce le-a făcut şi prin

nasul său care se aprindea cu electricitate”50

. Din numeroasa asistenţă reţinem pe dr.

Mârtz, d-na şi dl. Alecu Constantinescu, S. Băleanu, Şt. Leontopol, d-na col. Popp, d-na şi

dl. V. Leontopol, d-ra Lilia Betulescu, maior Grozăvescu, d-na şi dl. maior Pavel Florescu,

Jean Hagi-Chirea, d-na Stamatopol, d-na şi dl. Dimonie, d-na şi dl. I. Brătăşanu, d-na şi

dl. Niţă Voiculescu, dl. Măinescu.

Un cronicar anonim al ziarului Sorcova (ascuns sub pseudonimul ,,Recensent”)

relata –cu o undă de ironie- şi despre un alt eveniment, de data aceasta literar: ,,Un

eveniment poetic la Caracal. Domnul sublocotenent Pascali- Brăila dă la iveală o nouă

lucrare poetică: ,,Clipe de nostalgie”. După ,,Caracalul în balon” această nouă operă,

este o gradație făgăduitoare. Versurile deși rezistente prin ele însăși, le însoțește de o

muzică agreabilă a domnului Em. Călușu. Se știe că muzica este un minunat mijloc de

popularizare. Versurile lui Eminescu riscau să fie necunoscute de marele public, dacă nu

intervenea acest element.

Domnul sublocotenent Pascali- Brăila, mai prudent ca marele maestru, a vrut de

la început să evite acest risc. Cronicari imparțiali ai acestei gazete, voim să facem o dare

de seamă acestui eveniment local. Imparțialitatea noastră însă e stânjenită de la început

de coperta ,,Clipelor de nostalgie”. În adevăr e înduiosător de a vedea un copil

recunoscător care dedică versuri părinților lui. Și domnul sublocotenent o face. Te mai

înduioșează și modestia cu care autorul ,,Clipelor” își etalează fotografia sub dedicație.

Toate aceste virtuți te sentimentalizează și nu mai poți fi imparțial și rigid în aprecieri.

Totuși datoria noastră ne impune să analizăm opera domnului sublocotenent Pascali-

Brăila.

De la prima strofă autorul ne induce într-o atmosferă de nostalgie: ,,Cu coalele pe

masă/ Cu capul rezemat/ Gândesc la voi acasă/ Adânc și necurmat.” Cititorii să nu fie

prea exigenți, chiar dacă îi izbește această repetare ,,Cu coa”- tele ,,Cu ca”…Sunt mici

greșeli inevitabile pentru un debut.

Autorul urmează cu strofa a treia, unde ne dă chiar și geneza acestei opere: ,,Mi-e

frig și n-am ce face/ Căci gazda suflet trist/Se odihnește-n pace/ Cu fața către Christ”.

Domnului sublocotenent îi este frig. Aceasta e o întâmplare care îndeosebi iarna asta a

fost foarte frecventă în Caracal. O afirmăm noi, care ne-am plâns deseori de șeful

Ocolului Silvic. Dar domnul sublocotenent mai spune că n-are ce face și asta o motivează

admirabil: ,,Căci gazda suflet trist/ Se odihnește în pace/ Cu fața către Christ…” În

50 Sorcova, An. I, nr.10/17 martie 1923, p.1.



adevăr, ce poți face când gazda e un suflet trist și care mai are predilecția să doarmă cu

fața ,,către Christ”? Dar autorul precizează în strofa a treia: ,,Mi-a povestit sărmana/ De

bravul ei fecior/ Căzut lângă Tismana/ Sub sfântul Tricolor”. O femeie care a avut un

fecior sub arme, se înțelege, are o respectabilă vârstă. Ei bine, ce-ar fi putut face domnul

sublocotenent cu asemenea gazdă, decât ,,Clipe de nostalgie”. A! Ia să fi fost un suflet

vesel și să nu fi avut un fecior căzut la Tismana sub sfântul Tricolor! Să fi văzut atunci ce

ne-ar fi dat. Dar așa… cum vedeți, inspirațiile autorului sunt în funcțiune de gazdele

domniei sale.

Nădăjduim că după actualele sporiri de solde, domnul sublocotenent își va

schimba ,,gazda”, căutând alta cu un suflet vesel și care să nu doarmă cu fața…,,către

Christ”.51

La 25 martie 1923, la Teatrul Naţional concertează violonistul Alex. Albu. În

ziarul Sorcova găsim semnalat acest eveniment: ,,Cronica muzicală. În sala teatrului

comunal, a avut loc duminică 25. III. 1923, în fața unui auditoriu distins, concertul

artistului Alex Albu ,violonist. Nu de mult timp reîntors din străinătate, unde a avut cinstea

să fie elevul marilor maeștri: Svecik și Ondricek, Albu care a avut mari succese la Praga

și Viena și despre care ziarele de acolo au scris foarte elogios, de dragul câtorva prieteni,

a primit să concerteze și în orașul nostru.

Alexandru Albu, un maestru al arcușului, cu

o tehnică desăvârșită, cu un ton clar, îți face

impresia că vioara artistului formează un tot

plăsmuit în sufletul nostru, reușind să te fure,

să te farmece.

Programul a început cu ,,Sonata în la

major” de Haendel executată ireproșabil, dar

ceea ce a format clou-ul concertului a fost

,,concertul de Mendelsohn”. În această

bucată, interpretul și-a putut arăta toate

calitățile sale artistice, dovedind cât de

stăpân este pe instrumentul său.

În partea a doua a programului

,,Hymne au Soleill” de Rimsky- Korsakow a

avut o interpretare cu totul originală iar

,,Bagatelle en Style roumain” de Scărlătescu

a fost o foarte plăcută surpriză pentru public.

Restul programului care s-a încheiat

cu ,,Variațiuni” pe o temă de Corelli de

Kreisler a fost executat în chip magistral. Tot

concertul a fost cântat pe dinafară, arătând

că artistul posedă bucățile nu numai în

degete și inimă dar și în memorie. Publicul a

ascultat concertul cu multă evlavie și a

răsplătit cu aplauze prelungite pe concertist. Acompaniamentul la pian al doamnei

Marioara Christide, a fost cât se poate de precis și discret contribuind la desăvârșirea

succesului.”52

51 Sorcova, An. I, nr. 11/25 martie 1923, p.2.

52 Sorcova, An. I, nr.12/1 aprilie 1923, p.1. (semnat ,,Stal”).



Prezintă interes şi informaţia conform căreia în octombrie 1923 la Bucureşti

,,câţiva tineri artişti” formând gruparea ,,Insula” (susţinută de revista Contimporanul,

redactată de Ion Vinea) au lansat un manifest dorind să contribuie la dezvoltarea teatrului

românesc. Sediul acestei grupări a fost stabilit la ,,Maison d’art”, o sală din Bucureşti unde

încăpeau 80 de persoane. Sala se afla pe strada Corabiei , nr.3 din Bucureşti (devenită

ulterior Gabriel Pery) şi aici locuise până în 1908 filantropul caracalean Constantin

Poroineanu.53

Despre evenimentele artistice din 1924 neavând nici o sursă de informare, vom

aminti doar că în februarie 1925 Teatrul Naţional a găzduit un concert de harpă. Dintr-un

afiş reţinem că în seara zilei de sâmbătă, 7 februarie, ora 9, a avut loc, în sala Teatrului

Național din Caracal, un concert de harpă susținut de talentata artistă ,, Elvira Capatti,

laureată a Conservatorului Regal din Milano.”54

Programul muzical a fost completat de

doamna Florica Eugen Ionescu la vioară și domnul I. Zaman la pian. Concertul a cuprins

două părți. În prima parte s-au cântat următoarele piese: Serenade, de Hasselmans (solo de

harpă), Impromtu, de Oberthür (solo de harpă), 2-me Polonaise de concert, de

Wieniawschi (vioară și pian), Valse de concert, de Hasselmans (solo de harpă), Harpe

Eolienne, de Godefroid (solo de harpă), Praeludium et alegro, de Rugnani- Kreisler

(vioară și pian). În partea a doua a concertului au fost audiate piesele: Fantaisie de concert,

de Saint Saèns (solo de harpă), Au moulin, de Tedeschi (solo de harpă), Anacreontica, de

Tedeschi (solo de harpă), Ave Maria, de Gounod (harpă, vioară și pian).

Prețul biletelor varia după locurile din sala teatrului (benuar- 500 lei; loje- 250 lei;

rezervat- 100 lei; stal I- 60 lei; balcon- 30lei).

MOŞ CRĂCIUN DE LA KILOMETRUL 4...

Dumitru Botar

Acest colind a fost creat şi cântat de deţinuţii politici de la colonia de muncă Km 4

SALIGNY (Canal) cu ocazia Crăciunului. Odată cu sărbătorile de iarnă în rândul lor s-a

produs o stare de nemulţumire totală pentru că nu mai puteau suporta tortura şi metodele

de înfometare, fapt ce a dus la declanşarea unei greve generale în toată colonia, chiar în

ziua de Crăciun. Hârdaiele cu mâncare au fost scoase în afara gardului de sârmă ghimpată,

organele de pază atenţionând conducerea, că ceva nu este în regulă, situaţie în care o

delegaţie a deţinuţilor a fost invitată la comandantul coloniei pentru a afla doleanţele

acestora: îmbunătăţirea hranei; coletele cu alimente trimise de familie să nu mai fie

aruncate ci date deţinuţilor respectivi; anchetarea şi lămurirea fiecărui caz în parte pentru a

se cunoaşte acuzaţiile ce li se aduc, pe baza cărora au fost privaţi de libertate (mulţi erau

deţinuţi de 7 ani şi nimeni nu-i întreba nici măcar cum îi cheamă).

53 Ioan Masoff- Teatrul românesc, privire istorică, vol. V, p. 363

54 Afiş colecţia col. (r.) Dumitru Matei, Caracal



Urmările grevei au fost devastatoare pentru deţinuţi, măsurile luate de conducere

fiind extrem de dure. Astfel într-o noapte au fost ridicaţi 14 deţinuţi (foşti poliţişti) şi

nimeni nu i-a mai văzut; barăcile au fost împărţite în barăci cu deţinuţi periculoşi cărora li

s-a luat dreptul de a merge la muncă şi de a primi colete şi barăci ai căror deţinuţi puteau fi

scoşi la muncă şi puteau primi colete. În prima categorie s-a aflat şi deţinutul George

Mihăilescu din Caracal, care mi-a relatat aceste aspecte cumplite.

Iată aşadar textul colindului care vede pentru prima dată lumina tiparului, aşa cum

a fost el rostit în acel Crăciun de tristă amintire: - 1953

I

S-au aprins pe cer mii de stele

Îngerii priveau printre ele

Pe un vârf de stea

Pe cărări de nea

Moş Crăciun coboară

Glasuri de flăcăi

Zvon de zurgălăi

Liniştea înfioară.

II

La un geam cu flori de gheaţă

Doi copii o rugă-nalţă

Glasul lor curat

De plâns înecat

După al lor părinte

El de mult e dus

Lor li-i dor nespus

Adu-ni-l Prea Sfinte.

III

În noaptea binecuvântată

Ruga lor fu ascultată

Cerul s-a deschis

Şi ca printr-un vis

Care plin de viaţă

În casă a intrat

Cel mult aşteptat

„Bună dimineaţa"

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI MAI VECHI DESPRE VREME

Veselina Urucu

Însemnări despre starea vremii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea sunt puţine. Nu au constituit, la vremea respectivă, un scop în sine, dar,

atâtea câte sunt, constituie un real interes, fiind o sursă de informare asupra desfăşurării, cu

peste o sută de ani în urmă, a unor componente ale climei într-o regiune de câmpie din

sudul ţării, Câmpia Romanaţilor.

Începând cu anul 1884 şi până la mijlocul secolului al XX-lea, un dioştean, Marin

Dumitru Pătru şi-a notat în mai multe caiete o serie de fapte şi observaţii pe care le-a

considerat demne de transmis peste timp. Între aceste note se află şi o serie de însemnări

privind starea vremii, observate prin ochii agricultorului, conştient de importanţa ploilor

sau a temperaturii asupra recoltei din fiecare an.

Observaţii preţioase asupra stării „timpului” au fost notate şi de către profesorul

caracalean Ilie Constantinescu, însemnări riguroase, uneori cu caracter de jurnal, despre

fapte şi evenimente mai deosebite din anii 1899-1905. Aceste însemnări constituie Anexa



II, Note din viaţă, 1899-1904, şi Anexa III, Note asupra vieţii de azi. Din văzute şi auzite,

1899-1904, publicate de către Paul-Emanoil Barbu în volumul Note memorialistice ale

profesorului Ilie Constantinescu, la Editura ALMA din Craiova în 2012.

Observaţiile respective au fost făcute din propria iniţiativă a autorilor. Nu sunt

bazate pe măsurători concrete ale unor factori climatici, ci constituie, în mare măsură,

aprecieri subiective. Totuşi, o imagine destul de semnificativă, în multe cazuri, rezultă din

raportarea însemnărilor despre mersul vremii la unele efecte ale componentelor

meteorologice asupra culturilor agricole sau ale altor componente ale peisajului geografic.

Astfel, grosimea zăpezii este apreciată ca fiind de un lat de palmă sau de mai multe palme,

palma ca unitate veche de măsură fiind echivalentă cu aproximativ 25 cm, ori, cel mai des,

prin posibilitatea de a se deplasa cu săniile,

ceea ce însemna un strat suficient de

consistent de zăpadă.

Ploile sunt apreciate ca fiind iuţi

(averse) sau mărunte (burniţe) ori prin

efectele lor (inundaţii, creşterea nivelului

apei în fântâni).

Deşi teritoriul pe care s-au făcut

aceste observaţii este restrâns, având ca

punct central al observaţiilor oraşul

Caracal, ele pot însă caracteriza mare parte

din câmpia romanaţeană, dintre Jiu şi Olt.

Perioada de timp în discuţie,

sfârşit de secol XIX/început de secol XX,

se suprapune unei etape în care

despădurirea rapidă a acestei câmpii,

începând cu mijlocul secolului al XIX-lea,

a transformat-o în întinse terenuri cultivate

cu cereale, expunând-o unor modificări

climatice ce se vor accentua treptat.

Ne oprim, în cele ce urmează,

asupra informaţiilor despre vreme, pe care

le extragem, aşa cum le găsim aflate în

însemnările lui Marin Dumitru Pătru

(MDP) şi Ilie Constantinescu (IC). Aceste

însemnări acoperă două decenii, anii 1884-

1905, etapa 1899-1905 regăsindu-se în

atenţie la amândoi autorii.

Pentru anii 1884-1889 însemnările lui MDP asupra vremii sunt mai puţine. Totuşi,

unele dintre ele sunt semnificative. Astfel, în 1884 MDP notează că iarna a venit mai

repede. A nins pe 3 noiembrie şi „oamenii au sămănat prin zăpadă, mulţi n-au sămănat

deloc iar alţii nu dijmuiseră porumbii din cauză că au fost tot ploi”.

Iarna anului 1886 pare a fi fost blândă, deşi MDP considera că „iarna aceasta a

fost urâtă, ploi mereu de s-a făcut noroi mare... toată iarna a dat ploi mari şi multe”.

Aflăm, de asemenea, că în 1887, precipitaţiile au fost mai multe în primele luni ale anului

permiţând grâului să dea recolte foarte bune.

Pentru 1890 MDP notează: „în primăvară a fost cam secetă dar de la Rusalii s-au

pus ploile; la 1 iulie pela chindie s-a sculat un nor de la apus şi a urlat ca un ceas apoi a

Ţăran din Dioşti: Vasile Pătru- frate cu

Constantin Pătru, Costea Pătru, Ioana

Pătru şi Grigore Pătru (1910)



început un vânt puternic ce nu s-a mai văzut încât aducea pomii cu vârfurile la pământ şi a

frânt mulţi din ei. Apoi a început piatră cât ou de gâscă şi cât pumnu de mare ....”.

Din însemnările lui MDP rezultă că anul 1893 a fost destul de umed. Iarna a

început cu zăpadă multă şi ger, dar după 15 ianuarie a dat soare şi vânt dinspre apus şi

până la 15 februarie zăpada s-a luat de tot. Foarte interesantă este şi constatarea că „dupe

aratu porumbilor a dat nişte ploi mari care au luat pământu cât a fost arat şi l-au dus la

vale... La 28 Iulie a dat ploaie foarte mare şi porumbilor le mergea aşa de bine ce nu s-a

pomenit dar mai pe urmă i-a cam mănit .... şi au ieşit mulţi seci ...”.

Pentru 1894 autorul însemnărilor reţine că primele luni de primăvară au fost lipsite

de ploi şi că abia între 1 şi 9 mai a plouat mereu, dar a căzut şi piatră în sate vecine. Din

luna mai şi până în septembrie a fost secetă. Abia pe 23 septembrie a plouat puţin de au

putut oamenii să are şi numai „pe la 1

octombrie dete multă de udă pământul”.

În 1898 a fost vreme frumoasă

în ianuarie, zăpadă a fost puţină doar la

sfârşitul lunii. Ploi au fost în primăvară

şi vară. În august o ploaie mare a ţinut

trei zile, a produs inundaţii în sat şi a

crescut nivelul apei în fântâni.

Anul 1899 este considerat de

către profesorul Ilie Constantinescu ca

„un an foarte rău, secetă ca niciodată

toată vara (iarna, ca şi toamna şi

primăvara uscate) de s-a făcut grâul

foarte mic (grâu înalt de-o palmă sau de

un lat de mână, cu spic, cu toate;

porumbi proşti cum n-am pomenit... A

plouat în acest timp numai în zilele de

10-12 august, dar ploaie nu glumă; 2

zile şi 2 nopţi n-a încetat deloc ploaia

(măruntă, când mai ca prin sită, când

ca prin ciur); se făcuseră lacuri peste

tot pământul”. Toamna anului 1899 a

fost însă secetoasă (lunile septembrie şi

octombrie) şi destul de blândă. A plouat

pe 1 noiembrie şi a nins pe 8 noiembrie,

dar strat gros de zăpadă s-a aşezat

începând cu 26 noiembrie, a mai nins şi

în luna decembrie, astfel că IC a tras concluzia că a fost „iarnă adevărată, că în ultimele 5

ierni, când rar am văzut sanie”.

Deoarece însemnările profesorului Ilie Constantinescu sunt mult mai amănunţite

decât cele ale lui Marin Dumitru Pătru, cuprinzând pentru unii ani referiri la aproape toate

lunile anului, redăm pentru exemplificare, însemnările despre vreme pe parcursul anilor

1900 şi 1901, aşa cum le găsim scrise de către profesor. Acestea sunt date despre vremea

în oraşul Caracal, unde Ilie Constantinescu profesa. Doar câteva însemnări au fost făcute la

Craiova sau în satul Dioşti, situat la numai câţiva kilometri de Caracal. Remarcăm, de

asemenea, grija profesorului să sublinieze de fiecare dată, chiar la începutul fiecărei

relatări, noţiunea timpul.

Ţăran din Dioşti: Grigore Pătru (1910)



1900

„Craiova, 9 Ianuarie 1900, duminică, 9

1/2 p.m.

Timpul: nor, senin etc. Zăpadă mare cum

n-a fost de vreo 5 ani.

12 ianuarie, miercuri, 9 seara

Timpul mai mult nor. Azi senin, frumos,

topirea zăpezii

22 ianuarie, 10 1/2 seara, sâmbătă

Timpul: cald şi soare ca-n aprilie

(inundaţii din zăpadă), ploaie, nor

30 ianuarie, duminică, 9 1/2 a.m.

Timpul aproape mereu noros; cam cald

(ca în octombrie); ieri a plouat ca

toamna.

Duminică, 20 februarie, lăsatul secului,

seara, 9 p.m.

Timpul a fost mereu ca primăvara,

plouând uneori. Dar alaltăieri şi ieri a

nins puţin; astă noapte a îngheţat, fiind

şi un vânt rece. Dar gerul nu mai are

putere. Pare că s-a schimbat şi clima

noastră. De pe la 1893-94 nu mai avem

ierni aspre şi îndelungate. Lunile

ianuarie şi februarie sânt ca de

primăvară. Acum vreo săptămână se

anunţau geruri şi viscole mari prin

Germania, pe când la noi era ca

primăvara. Umblasem mult în pardesiu.

În 2 săptămâni am ars numai 100 kg

lemne, neducând deloc dorul căldurii.

Azi iar s-a înseninat.

Duminică, 27 februarie, 5 p.m.

Timpul: cam friguros; tot cu paltonul.

Senin. Azi fu mai cald şi soare.

4 martie, sâmbătă, 10 1/2 seara

Timpul. Alaltăieri a nins bine; în jurnale

se spune că în alte părţi a nins

îngrozitor. Sunt „babele”.

1900, duminică, 5 martie, 2 ½

Timpul în săptămâna aceasta a fost

friguros. A nins bine mai zilele trecute.

Prin Moldova, spun jurnalele, că a

viscolit grozav. Azi nor, vânt.

Duminică, 12 martie, 11 a.m.

Timpul. Toată săptămâna friguros, a

nins etc ca iarna.

Duminică, 19 martie, 10 seara

Timpul: mereu friguros; am făcut focul

mereu zilele acestea, fiind frig, nor etc

(...) Azi cald, ieşii cu pardesiul. La

Viena, spun jurnalele că e ger şi zăpadă

mare.

Duminică, 26 martie, 10 seara

Timpul foarte schimbăcios, vreo 2 zile

cald, cu soare, vreo 5 zile ploaie ca

toamna. Cam răcoare.

2 aprilie, duminică, 7, dimineaţa,

Floriile

Timpul a fost mai senin şi cald ultimele 3

zile, au înflorit zarzării.

Dioşti, 5 aprilie, miercuri, 2 p.m.

Timpul. Zilele trecute, cald şi senin; azi,

nor şi vânt.

Craiova, 19 aprilie, miercuri, 7

dimineaţa

Timpul în vacanţa Paştilor a fost foarte

schimbător: ploaie, vânt, frig, soare. A

fost frumos mai ales în I-a zi de Paşti. A

2-a zi vânt, a III-a ploaie.

24 aprilie, luni

Timpul a fost noros, soare, n-a plouat

mai deloc.

30 aprilie, 10 seara

Timpul mai mult noros, răcoros, vânt.

7 mai, seara

Timpul mai mult răcoros.

15 mai, luni, 9 dimineaţa

Timpul schimbăcios, nu e deloc călduros.

21 mai, duminică, 10 seara

Timpul nu e aşa călduros, schimbăcios.

Azi, senin, splendid.

26 mai, vineri, 7 seara

Vreme călduroasă

Dioşti, luni, 3 iulie, dimineaţa

Săptămâna trecută a fost foarte ploioasă,

mai ales marţi, miercuri; apoi nor, vânt,

(...). Azi senin şi linişte dupe ploaie.

Vegetaţia splendidă, cum n-am văzut în

alt an; pomii şi arborii cu foarte multă

frunză etc.

Luni, 10 iulie

Timpul superb. Cerul albastu, cald.

Luni, 24 iulie



Timpul senin de vară. A plouat mult,

marţea trecută

Luni, 7 august

Timp de vară, (pe) 3 august, a plouat

toată ziua,

Duminică, 22 octombrie, dimineaţa

Timpul. Toamnă secetoasă.

22 decembrie, vineri seara (9 ½)

Până marţi, 19 decembrie, nici n-a fost

iarnă cum trebuie; n-am luat şoşonii în

picioare, umblam uneori (la Sf. Nicolae)

chiar cu pardesiul; cerul foarte liniştit.

Dar marţi seara a început să ningă,

miercuri umblau săniile pe zăpadă şi

prin ger, iar în momentul acesta

viscoleşte!

Dioşti, 23 decembrie

Timpul. Noros şi zăpadă.

1901

Dioşti, 1 ianuarie

Plimbat cu saniile, ca deobicei când e zăpadă în ianuarie

8 ianuarie, luni

Timpul. Nor, senin, cald

31 ianuarie, miercuri, 10 ½, a.m.

Afară viscoleşte

5 februarie, luni

Iarnă în toată regula de câteva zile: ger, nor.

11 februarie, 10 seara

Timpul nemaipomenit: ninge mereu ca în decembrie de câteva zile.

12 februarie, luni, 9 ½ seara

Timp nemaipomenit: de câteva zile ninge mereu, cum demult n-a mai nins ca în decembrie.

19 februarie, luni, dimineaţa

Timpul. Ger ca în decembrie, ieri cald, se topeşte zăpada.

28 februarie, luni dimineaţa

Începe primăvara

5 martie, luni seara

Timpul frumos de câteva zile, nor, senin

19 martie, luni dimineaţa

Timpul relativ frumos, unii făcând focul (eu nu)

Dioşti, 8 aprilie, duminică seara

Timpul schimbăcios, soare, ploaie, vânt. Ziua I-a de Paşti a fost urâtă, ploaie.

Joi, după Paşti, iară aşa.

16 aprilie, luni, seara

Timp noros şi friguros 2-3 zile, la urmă cald şi mai senin (mai ales duminică, ieri)

27 mai, duminică 5 p.m.

Timp călduros, ploi dese şi parţiale, furtuni. Câmpul merge bine.

iunie, luni dimineaţa

Timpul mai mult ploios (plouă aproape în toate zilele, ploi iuţi)

29 august, marţi seara

Timp de vară cu ploi dese în iunie şi începutul lui iulie; încolo vreo 3 ploi numai (20, 27

iulie etc). Vară superbă (....). Grâu a fost destul, dar l-au udat rău ploile din iunie, e jilav

(...). Acum, cele mai multe lacuri prin Valea Aleşteului (de curgea prin iunie-iulie dela

Dârjan spre răsărit şi pe la noi).

30 august – 8 octombrie

Am venit la Craiova pe 30 august pe un timp ploios.



Timpul. Începutul lui septembrie şi al lui octombrie ploios; încolo uscat.

11 noiembrie, miercuri, 11 seara

Timpul în noiembrie senin şi cald. Ieri şi azi a nins, moină”.

Corelând observaţiile celor doi autori constatăm că iarna 1899-1900 a fost

timpurie. A început la sfârşitul lui noiembrie 1899 cu zăpadă multă, cu ninsori bogate la

sfârşitul lui decembrie şi în prima decadă a lui ianuarie. Ilie Constantinescu notează că a

fost iarnă adevărată, nu ca în ultimele cinci ierni. De la mijlocul lui ianuarie a început însă

primăvara.

Iarna 1900-1901 a fost, în mod normal, în lunile reci ale anului: a început să ningă

în ultima decadă a lui decembrie şi s-a menţinut cu ninsori, ger şi viscol în ianuarie şi până

la sfârşitul lui februarie. În schimb, iarna 1901-1902 a fost atipică: puţină ninsoare pe 10-

11 noiembrie şi ceva mai multă în noaptea de 23/24 ianuarie, în rest, ploi, vânt.

Iarna 1902-1903 s-a manifestat printr-un episod important de iarnă la început de

noiembrie şi cu geruri puternice la început de decembrie. Sfârşitul lui decembrie a fost cald

dar începutul lui ianuarie a adus viscol, zăpadă groasă, ger. În cea mai mare parte a lunii

ianuarie şi februarie a fost cald. Nici iarna 1903-1904 nu a fost grea. Ianuarie şi prima

jumătate a lunii februarie au fost fără zăpadă, au fost geruri rare, apoi ultima parte a lui

februarie s-a manifestat prin vânt, frig, zăpadă.

Caracteristicile lunilor de primăvară în urmă cu peste un secol, din cele

consemnate de cei doi autori, nu par să difere mult de felul cum se manifestă astăzi vremea

în martie sau aprilie. Primăvara putea fi timpurie, când începea din ultimele săptămâni ale

lui februarie sau, din contră, prima decadă a lunii martie cu „babele” putea fi un interval

rece, cu ninsori consistente.

Însemnările lui MDP se leagă mai ales de acele manifestări climatice cu

repercursiuni directe asupra culturilor agricole. Timpul ploios sau secetos constituie

principala lui însemnare. Astfel, deducem că în 1893, după aratul porumbilor, adică în

martie sau aprilie, au fost ploi mari care „au luat pământul cât a fost arat şi l-a dus la

vale”. În 1894

primăvara a fost

uscată, MDP

consemnând „de cu

primăvară n-a dat

ploaie până la 1

mai (.....) apoi

deteră ploi mereu

până la 9 mai când

dete şi mai mare”,

însoţită de piatră în

apropierea

satului.”

Locuitori din Dioşti în faţa casei lui Constantin Pătru (1910)



În 1900, după o ninsoare bună timp de 4 zile la început de An, spre sfârşitul lui

ianuarie şi în februarie au fost ploi multe care au topit zăpada şi „s-au făcut lacuri prin

Valea Bratii şi Aleşteului şi prin Lăculeţe şi au înecat şi grânele pe unele locuri”. Toată

primăvara au fost ploi multe, adaugă MDP. Referitor la aceste lacuri, Ilie Constantinescu

face următoarea însemnare din vacanţa lui de Paşti (probabil primele zile din aprilie 1904)

la Dioşti: „În plimbare am fost puţin pe câmp: pe la vie, pe la şosea, odată pe Valea

Aleşteului, care tot are apă, şi are acum şi peşte de care au prins mulţi; n-a mai secat de

la ploaia din august 1899” (Paul-Emanoil Barbu, pag. 169). Se referă la ploaia din 10-12

august 1899 „ploie nu glumă: 2 zile şi 2 nopţi n-a încetat deloc (...) se făcuseră lacuri

peste tot pământul” ... (Paul-Emanoil Barbu, pag. 52).

Aceste lacuri de pe Valea Aleşteului şi Valea Bratii, formate din ploi, permiteau

locuitorilor din satele alăturate să topească cânepa în anii în care nivelul apei lor era

suficient de mare. În anii ploioşi ele curgeau, dând naştere pârâului ce trece prin oraşul

Caracal şi care ajunge să se verse în Olt. În prezent sunt amenajate în lacuri permanente.

Primăvara lui 1904 a fost secetoasă, MDP consemnând în 9 aprilie: „în acest timp

urmă secetă mereu şi grâu rămase mic de tot ...... a mai dat câteva ploiţe bune care au

făcut mult bine viţăi (de vie) dar porumbii şi grâu n-au folosit nimic fiind uscat pământu

jos”.

Interesante sunt şi însemnările lui MDP pentru anul 1905. Redăm o parte dintre

acestea: „În această vară a fost toată vara secetă şi cald ca în Africa de au treerat oamenii

în pace .... La porumbi au început oamenii să culeagă la 28 august şi au cules o

săptămână ..... cocenii au fost foarte rău de tăiat fiind uscaţi şi necăzând picătură de rouă,

de mirişti am uitat să spun că au ars toată vara pe câmp când ici când colo şi paie treerate

pe câmp şi în alte părţi, a ars şi sate ca Moţăţei la Calafat şi Alimăneşti peste Olt. ...

Tocmai la 10 septembrie a dat ploaie de s-a udat ca de un lat de palmă şi se întoarseră

cocenii şi se mai potoli pulberea că

de 3 luni de când n-am mai văzut

picătură de ploaie. Luni 19

septembrie .... a dat şi niţică

ploaie.... Acum ară oamenii dar e

rău că e uscat, marţi 21 a plouat şi

s-a udat pământu cât umbla plugu

şi unii au început să samene ...”.

Între alte însemnări găsim

consemnate şi două cutremure: „La

18 martie (1901) s-a cutremurat

pământu, duminică, dar nu aşa

tare” sau „În ziua de 20 martie

(1904) s-a cutremurat pământu de 2

ori pe la namiazi”. Referindu-se la

acelaşi cutremur, Ilie

Constantinescu consemnează:

„Luni 22 martie (după Florii), 2

cutremure, se mişca casa, salcâmii”

( Paul-Emanoil Barbu, pag.169).

În perioada analizată, două decenii la trecerea dintre două secole, au fost unele

intervale ploioase, cu inundaţii păguboase pentru agricultură, dar şi unele intervale lipsite

de precipitaţii, la fel de păguboase. Nu au avut, însă, dimensiuni de catastrofe naturale. Au

La 1 august 1939 ministrul D. Gusti inspecta

lucrările de reconstrucţie a satului distrus de

incendiu



fost consemnate, totuşi, şi fenomene meteorologice deosebite, nu multe, dintre care

menţionăm:

- 26 aprilie 1903: „azi a fost un vânt iute, înăbuşitor şi plin de praf” dinspre apus;

- 1890, la 1 iulie a fost vânt puternic „încât aducea pomii cu vârfurile la pământ şi a

frânt mulţi dintre ei, apoi a început piatră cât un ou de gâscă ....”

- 1894, ,,vânt foarte rău de a rupt via .....”

- 1902, ,,pe 18 mai o vâltoare a dezlegat snopii de rapiţă risipind recolta ...”.

Deşi însemnările lui Ilie Constantinescu şi ale lui Marin Dumitru Pătru au o

anumită subiectivitate, ele permit, totuşi, realizarea unei imagini semnificative despre

principalele aspecte ale vremii cu peste un secol în urmă. În mare, se poate considera că

vremea dădea unele semne de schimbare, după cum nota chiar Ilie Constantinescu în 20

februarie 1900: „pare că s-a schimbat şi clima noastră. De pe la 1893-94 nu mai avem

ierni aspre şi îndelungate. Lunile ianuarie şi februarie sunt ca luni de primăvară”. La

rândul lui, Marin Dumitru Pătru nota în 1884 că tătal său îi spunea că într-un an, cu ceva

timp în urmă, gerul fusese aşa de mare „că mureau cioroii de erea negru pe jos” iar coaja

copacilor crăpa de se desprindea până la crengi.

Alegerea moșiei orașului Caracal-16 februarie 1847 (V)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Continuăm prezentarea hotărniciei din 1847 a oraşului Caracal începută în nr. 54 al

revistei noastre. Documentul original scris cu caractere chirilice se află la Arhivele

Naţionale din Bucureşti, fond. Mihai Bălăianu, Pachet nr. 2, doc. nr. 135 şi a aparţinut

profesorului caracalean Ilie Constantinescu. Pe lângă că este un document de veche

limbă românească, documentul este interesant şi pentru detaliile genealogice (familia

Fărcăşanu), cunoaşterea vechilor norme de drept românesc ori a toponimiei vecine

oraşului.

Alt n-am făcut, decât am însemnat pe plan, atât Drumul Hoţului arătat de martorii

oraşului, ce vine de la Lacul Inului pă despre miazănoapte de Braniştea lui Berindei, ce dă

pă la Movila lui Alecsandru şi pă lângă muşuroiul ce s-a făcut într-acest drum în dreptul

Măgurii Pândarilor. Şi de acolo după cum cârmeşte acest drum, drept până în pivniţa lui

Nicolae Pândarul din vii unde să pierde acest drum al hoţului, şi de acolo drept în Măgura

cu Stejărei, pă unde, după arătarea numiţilor martori, a trecut drumul din vechime, cât şi

drumul ce martorii mănăstirii l-arată drept acesta pe despre miazănoapte de Braniştea lui

Berindei, precum în plan se va vedea.

Lăsând pricina în chibzuirea cinstiţilor instănţii judecătoreşti, iar cât pentru

coprinderea alegerilor D. clucer Otetelişanu, s-au împotrivit d-lor orăşanii şi asupră-i,

zicând că toate câte s-arată într-însa, precum şi ceea ce zice d-lui că au arătat atunci

martorii oraşului sunt toate închipuiri ale dumisale, căci martorii oraşului au pomenit din

vechime stăpânirea moşiei sale de către moşia Dobrosloveni, Recica şi Hotărani, pe

Drumul Hoţului ce vine de la Lacul cu Inul, pe la măgura lui Alecsandru şi până la măgura

cu stejăretul, iar nu pă Drumul Sârbilor cel despre miazăzi de Braniştea lui Berindei, ce D.

zice că ar fi Drumul Hoţului. Pentru care au propus d-lor orăşanii zicând că de vreme ce

după cum chiar însuşi domnul Otetelişanu mărturiseşte prin alegerea sa:



„Moşia Recica. Documenturi desluşitoare n-are, urma spre a putea descoperi adevărul,

adică hotarele despărţitoare într-aceste doaă moşii, Recica şi oraşul, prin martori din partea

amândurora părţilor. Şi asemenea urmând după orânduială să fi trecut mărturia lor

întocmai în alegerea sa, iar nu după cum vorbeşte, ca prin urmare să fi putut şi judecata a

chibzui cele cu cale asupra pricinii şi să nu să agaţe de acel înscris şi plan ce zice,

amândouă netemeinice încât să atinge de descoperirea hotarelor moşiilor de prigonire ce

este vorba, de vreme ce stau de faţă oameni bătrâni martori, mărturisind adevăratul hotar

despărţitor între moşia oraşului, Dobrosloveni, Recica şi Hotărani că este Drumul Hoţului

ce merge pe la măgura lui Alecsandru şi prin celelalte semne după cum şi acum prin

înscrisa lor mărturie, au dovedit-o la faţa locului în fiinţa tutulor părţilor prigonitoare. Iar

nu Drumul Sârbilor cel despre miazăzi de Braniştea lui Berindei, întru care stăpâneşte D.,

că ar fi Drumul Hoţului, urmare împotriva stăpânirii vechi a moşiei oraşului.

De aceea văzând că martorii oraşului mărturisesc Drumul Hoţului pă despre

miazănoapte de Braniştea lui Berindei, iar martorii Recicăi, cel despre miazăzi de dânsa,

între care aceste drumuri se află şi numita branişte şi stăpânirea moşiei oraşului până în

lacul ce să vede arătat pă plan, altă urmare n-am făcut decât precum mai sus am vorbit. Am

trecut amândouă drumurile de prigonire pă plan, precum şi Braniştea lui Berendei şi acel

lac până în care s-a urmat stăpânirea oraşului, până la învoiala de la anul 1845; ce s-a

făcut între d-lor orăşanii cu d-lui Maior Ioan Florescu, cel de atunci stăpânitor al moşiei

Frăsinetu, lăsând şi această pricină iarăşi în chibzuinţa cinstitelor instănţilor judecătoreşti.

După ce am ales şi acest hotar al moşiei oraşului de către moşia Dobrosloveni,

Recica şi Hotărani, am trecut şi la capul acestei moşii, cel de la apus despre Liiceni.

Pentru moşia Liiceni

Unde fiind faţă atât completul C. Magistrat şi alţi orăşani şi martorii aduşi din

partea lor, cât şi d-lui Grigorie Jianu, proprietarul moşiei Liiceni, am cerut mai întâi de la

numitul ca să-mi arate documentele ce ar fi având pentru această moşie a sa şi mi-au

înfăţişat cele următoare însă:

,,Leatu 1784, mai 20. Cartea lui Barbu Otetelişanu, judecătorul de atunci al

judeţului Romanaţi, pentru cercetarea şi scrierea averii casei răposatului Matei Fărcăşanu

şi coprinzătoare că un Stancu Cojocaru dân Caracal i-a adus o carte a dumnealui

Manolache Romanit biv vel Paharnic, caimacamul de atunci al Craiovei de la 8 ale

următoarei luni. Între care zice că i să scrie că numitul Stancu au avut judecată la Divanul

Craiovei cu Ioana, fata lui Tihanu, ce au fost soţie de al 2-lea socru-său lui Matei

Fărcăşanu, cerând Stancu de la Ioana ca să împlinească lipsa zestrilor Păunii, muma

Bălaşii soţii lui, pe care Păună a ţinut-o acel Matei Fărcăşanu, soţie întâi cu cununie, să-i

dea şi partea de moşie şi din ţiganii ce au rămas de la socru-său şi numita Ioana. Au fost

arătat la Divan o carte de judecată a dumnealui Şerban Otetelişanu biv vel stolnic; şi a

dumnealui Costandin Viaratov biv vel pitar, ispravnici de atunci ai acelui judeţ, în care au

fost apărând pe Bălaşa, soţia Stancului: a nu lua nimic parte dintru ale tătâne-su. Dar de

către Divan s-a găsit cu cale într-aşa chip; şi i se porunceşte ca să scrie toată periusia casii

răposatului Matei Fărcăşcanu şi întâi să scoaţă zestrile Păunii, muma Bălaşii ce au ţinut-o



numitul Fărcăşanu întâi, apoi zestrile Ioanii, soţie de-al 2-lea, să scoată şi cheltuielile ce se

vor fi făcut la moartea răpostului Fărcăşanu şi peste acestea ce va mai prisosi să se facă trei

părţi, adică o parte să ia Bălaşa, o parte să ia Ioana, altă parte să ia copiii Ioanii ce i-a făcut

cu numitul Fărcăşanu. Şi după poruncă făcând cercetarea de acea periosie, altceva n-au

găsit, fără cât două hotară de moşie, unul la Slăveni, stânjeni o sută şaptezeci şi cinci, altul

la Liiceni, care acest hotar neştiindu-se suma stânjenilor; s-au pus de s-au tras numai pe

mijloc şi au ieşit peste tot stânjini o mie şase sute cincisprezece, din care sumă jumătate

este a răposatului Ioniţă Crăznaru iar jumătate, adică stânjini opt sute şapte şi ½ sunt ai lui

Matei Fărcăşanu. Şi după starea acestor moşii le-au pus şi preţ, adică stânjini unul cu altul

câte talere doi, care fac talere o mie nouă sute şaizeci şi cinci [...] nouă sute optzeci şi doi

½ din amândouă hotarele. Şi că a cerut întâi Stancului de i- au adus foaia de zestre a

soacrei Păunii, ce este de la leat 7253 decembrie 28, iscălită fiind de către sărdar

Dumitraşcu Poenaru, tatăl Păunii. S-a mai adus şi altă foaie cu preţul acelei zestre ce a fost

pus mai în urmă. Au cerut Ioanii să-şi aducă şi ea foaia de zestre şi ar fi zis că foaia ce a

avut de zestrea ei s-au răpus, iar ceea ce au adus în casa bărbatu-său, au zis că ştie şi au

pus-o de au făcut foaie de toate anume, căreia foaie au făcut şi preţuire. În care această

cercetare şi scrierea Barbului Otetelişanu pentru toată averea casei răposatului Matei

Fărcăşanu, mai la vale, după ce face preţuire atât zestrilor Păunii şi Ioanii, cum şi averii lui

Matei Fărcăşanu. Şi zice ca să se împlinească zestrea Păunii mumii Bălaşii i zestrile Ioanii

mumii lui Panait şi a lui Petre şi prisosul să se împartă în trei părţi. Adică, o parte să ia

Ioana, soţia cea de-a doua a Fărcăşanului, fiindcă atunci trăia, o parte Panait şi Petre, şi altă

parte Bălaşa singură. Iar pentru cheltuiala ce s-a făcut la moartea lui Matei în vreme de

răzmeriţă, au zis Ioana şi Stancu că alte cheltuieli nu s-au făcut, fără numai pomeniri ce s-

au putut cu bucatele ce s-au aflat în casă. Pe care această cercetare şi împărţeală a

Otetelişanului, nerămânând mulţumiţi Panait şi Petre, se vede că la anul 1785 februarie 13

s-a judecat şi la clericii Sfintei Episcopii şi se hotărăşte întărindu-se şi de Prea Sfinţia Sa

Părintele Episcop de atunci al Râmnicului, Filaret; ca prisosul ce rămâne după scoaterea

amândurora zestrilor, să nu se facă între părţi, precum scrie Otetelişanu în comisionul său,

ci să se facă în patru părţi, adică trei părţi la trei copii ai Fărcăşanului: Panait, Petre şi

Bălaşa şi o parte Ioanii, a doua soţie a Fărcăşanului.

1785, iunie 19: hotărârea dumnealor boierilor veliţi ai Divanului Craiovei,

coprinzătoare între altele că pe alegerea şi hotărârea clericilor şi a prea sfinţiei sale

părintelui episcop, nerămânând odihniţi Panait şi Petre s-a judecat din porunca Mării Sale

fostului Domn de atunci. Şi la d-lor boieri judecători ai Departamentului de Şapte şi prin

Anafora arată că atât alegerea orăşanilor o găseşte rea, cât şi hotărârea clericilor şi a prea

sfinţiei sale părintele Episcop au văzut-o a fi greşită, cu cuvânt că n-au urmat clericii după

obiceiul pământului ce să vede în pravilniceasca condică, ca să scoată din zestrea Păunii a

treia parte şi să fi adăugat la periusia Fărcăşanului. Fiindcă Fărcăşanul a murit în urma

Păunii, soţii sale, nici din periusia Fărcăşanului nu dă Ioanii, soţia lui de-a doua care trăia,

a treia parte, adică parte de un copil. Pentru care şi găsesc cu cale de a împărţi averea lui

Matei Fărcăşanu, din care scăzându-să lipsa zestrilor i îngroparea şi pomenile

Fărcăşanului. Averea ce va rămânea curată, a treia parte din toată averea să se dea Ioanii şi



ceea ce va rămânea să se împartă pe trei copii-Panait, Petre şi Bălaşa, pe care alegere a

Departamentului d-lor boieri divăniţi că nerămânând odihnită Bălaşa, din luminată poruncă

s-au înfăţişat şi înaintea d-lor faţă cu Panait şi Petre, fraţii ei şi că după cercetarea ce au

făcut şi dumnealor, au văzut că alegerea clericilor şi a sfinţiei sale părintelui episcop este

făcută cu bună orânduială după pravilă şi după dreptate, afară numai pentru a treia parte a

Ioanii, fiindcă clericii nu-i dau a treia parte din toată averea, ci a patra parte. Pentru care

zic dumnealor că făcând îndreptarea cuviincioasă şi arătând mai jos şi socoteală lămurită

de toată averea lui Matei Fărcăşanu. Apoi scad mai întâi lipsa zestrilor Păunii mumii

Bălaşii, apoi lipsa zestrilor Ioanii, soţia cea de-a doua a Fărcăşanului, apoi a treia parte iar

a Ioanii din toată averea Fărcăşanului şi apoi cealaltă avere o împarte pe trei copii ai

Fărcăşanului: Panait, Petre şi Bălaşa. Iar pentru pâra ce au mai făcut Panait şi Petre asupra

Bălaşii a li se da parte din averea tatălui lor, zic că aceasta n-a primit-o judecata pentru

cuvintele ce pe larg într-însa se cuprind. Asupra căreia anafora se vede dată se vede şi

hotărârea Domnului Mihai Constantin Şuţul de la 16 iulie a aceluiaşi an, prin care întăreşte

această hotărâre a veliţilor boieri, ca una ce a găsit-o întru toate dreaptă şi cu cale

poruncind a se face şi săvârşire hotărârii.

1832, mai 17. Înscris al satului Boldu mahalaua Sf. Ioan şi mahalaua Cergăneşti,

adeverit şi de judecătoria judeţului Romanaţi tot la acel an august 15, coprinzător căci

neavând nici o tocmeală cu D. Petrache Fărcăşanu, au obrăznicit de ar fi umblat cu vitele

lor pe moşia numitului, care fiind

bolnav şi de i-ar fi înştiinţat în multe

rânduri a se părăsi. Dar neînţelegând a

fost silit a le prinde văcarul şi a le

închide patru boi în curtea-i. După care

dând şi jalbă judecătoriei, numiţii ar fi

fost siliţi a se lega a-i aduce nişte

cărămidă ce avea făcută la moara

Niţului şi că dacă vor avea trebuinţă de

iarbă, se vor învoi.

1833 aprilie. Înscris al lui popa

Enache, Oprea Leva, Dinu Băleican şi

Smarandache, platnici, prin care se învoiesc cu D. Petrache Fărcăşanu ca să umble vitele

mahalalii Boldu şi mahalaua Sf. Ioan în păşune pe moşia dumisale Liiceni. Însă pe la tufe

pe unde umblă coasa, din osleic până în Drumul lui Rafailă, cu tocmeală de lei două sute şi

doi miei buni.

1839 mai 18, Nr. 181. Cartea de judecată a C. Tribunal de Romanaţi, urmată între

popa Matei ot Rede împreună cu alţi 97 moşneni tot de acolo şi între Dincă Ciocârlan şi

Niţu Mazilu i Mihalache Dănciulescu i Smarandache i Florea Mazilu i Ioan Lăzărescu, ce

le zic Ciocârlăneşti tot din Redea; coprinzătoare pentru călcarea ce să făcea moşiei lor de

către pârâţi, precum asemenea şi pârâţilor de către jăluitori. Şi că având amândouă părţile

luaţi hotarnici în faţa locului şi că în lucrarea lor figurând şi Petrache Fărcăşanu, după

întrebarea ce s-a făcut, au arătat că pentru moşia dumisale Liiceni nu are sineturi. În care

Biserica Adormirea Maicii Domnului din Liiceni



carte de judecată să coprinde şi dovada ce s-a făcut că între moşia Liicenilor şi Comanca

mai este o curea de moşie cu numire de Turtă, pe care nici Fărcăşanu nu a tăgăduit-o

atunci, decât a pricinuit că şi acea curea de moşie ce să stăpâneşte tot de însuşi, este tot din

Liiceni şi au luat numire de Turtă. Şi că împotriva propunerii sale, s-au împotrivit moşnenii

rezeni, cu cuvânt că acest hotar de moşie care dă cu capul în coastele moşiei prigonitorilor,

măsurat în curmeziş de câte stânjini 350, au fost a unui Turtă din Redea, după cum au auzit

de la bătrâni şi că necăsătorit aflându-se au pribegit. Şi că acea curea de moşie fiind izlaz

şi-au păscut vitele lor pe dânsa de când s-au pomenit până ar fi murit un protopopu

Neagoe, după care apoi s-ar fi făcut stăpân numitul Petrache Fărcăşanu.

Această carte de judecată cu toate că se vede urmată între moşnenii rezeni fără a

avea înclinare şi moşia oraşului, dar pentru că mi s-au înfăţişat de către D. Grigorie

Fărcăşanu şi dintr-însa se face dovadă că între moşia oraşului şi Liiceni mijloceşte un trup

de moşie numit al lui Turtă măsurat în curmeziş de stânjeni 350 şi mărturisit şi prin cartea

de împărţeală a moşii Comanca a Sf. Episcopii de către moşia Comanca a moşnenilor de la

leat 7195 aprilie 21 am trecut aici numai acest period drept dovadă asupra cererii

orăşanilor pentru călcarea ce să munceşte a face moşia Liiceni cu parte dintr-acest trup a

lui Turtă ce să vede că au fost şi împietrit.

VESTIGII TUMULARE LA GROJDIBODU

Nicu Vintilă-Sigibida

Oricine ar trece, chiar întâmplător, prin zona de sud a judeţului Romanaţi, în special

în vecinătatea localităţii Grojdibodu, va fi surprins să vadă o mulţime de ridicături sferice

din pământ de dimensiuni relativ mici, de o înălţime de 4-6 metri şi un diametru de 10-20

metri. Aceste ridicături sunt denumite de localnici măguri şi toate poartă un nume mai nou

sau mai vechi, în funcţie de cum a fost păstrat de localnici.

Existenţa lor a fost consemnată de diferiţi istorici români din toate timpurile şi de

către localnicii care s-au născut ulterior, găsindu-le aici şi considerându-le ca fiind

dintotdeauna, fără să-şi pună întrebări profunde despre cine le-a construit, când şi pentru ce

au fost construite. Explicaţii s-au dat de multe ori din bătrâni ca fiind făcute de „jidovi”, în

înţelesul lor a fi nişte oameni foarte mari care cărau pământ cu şorţuri de piele, îl cărau în

poală şi astfel ridicau o măgură.

Alte denumiri sunt legate de romani

sau de unele popoare migratoare (cazaci,

tătari) altele au fost date în funcţie de cei

care stăpâneau pământurile pe care existau

aceste măguri (a lui Rusănescu, a lui Nae

Ionescu, a lui Mieilă etc.).

Observate topometric pe hartă,

măgurile nu au o aşezare ordonată, nu au

distanţe regulate şi nu reprezintă un sistem

ordonat de axe între ele chiar dacă sunt

dispuse pe trei şiruri de unde şi denumirea „şirul măgurilor”. Localnicii le denumesc



măguri, în alte zone din lume li se spune movile, moghile, tumuli, mameloane, gorgane

etc.

Destinaţia lor a fost diferită de la zonă la zonă: puncte de reper, hotare de moşii,

puncte de observaţie şi semnalizare, morminte funerare (de incineraţie sau înhumaţie) etc.

Grigore Tocilescu55

face afirmaţia în lucrarea sa de proporţii „Dacia înainte de

romani” că nu este ţară în Europa, s-ar putea zice în toată lumea, care să nu fie mai mult

sau mai puţin presărată de movile în toate formele şi dimensiunile, despre care istoria nu

ne spune nimic, nici asupra epocii când au fost înălţate, nici asupra scopului pentru care

s-au înălţat.

Aceleaşi afirmaţii dar cu unele interpretări personale, face şi Bogdan Petriceicu

Haşdeu56

atunci când se referă la măgurile din zona Olteniei.

Măguri întâlnim de la vestul Europei, de pe coastele Atlanticului până în munţii

Urali în estul extrem al Europei şi Asiei, pe marile stepe ale Asiei de la hotarele Rusiei

până la Oceanul Pacific, peste Câmpiile Siberiei, până la cele ale Industanului, în număr

însemnat sunt şi în Africa iar în America sunt cu miile sau cu zecile de mii.

Pe teritoriul vechii Dacii, actualul teritoriu dar mai restrâns al României, există multe

asemenea ridicături57

de teren, de la malurile Dunării şi până la culmile Carpaţilor, aşezate

în şiruri de măguri, unele mai mari, altele mai mici.

Ceea ce au în comun toţi istoricii români şi străini care s-au ocupat cu studiul

acestori măguri este faptul că au ajuns la concluzia că nu toate sunt din aceeaşi epocă, nu

toate au aparţinut aceloraşi populaţii şi nici scopul ridicării lor nu a fost întotdeauna

acelaşi.

Grigore Tocilescu58

ajunge la concluzia că unele din ele sunt de dată mai recentă,

înălţate în memoria unor evenimente, unor bătălii, altele reprezintă hotare între moşii,

altele (cele mai multe) încă din vechime au fost semne de drumuri şi vaduri după care se

călăuzeau popoarele care cutreierau prin lunca răzleţită a Dunării. Multe dintre ele sunt

morminte omeneşti din epocile când se înhumau sau se incinerau cadavrele.

La sud de Dunăre, pe teritoriul Traciei străvechi, există multe asemenea vestigii59

tumulare pe care unii istorici bulgari le denumesc moghile.

Hristo M. Danov60

analizând urmele civilizaţiei tracilor, vorbeşte despre

descoperirile senzaţionale făcute de arheologi în aceşti tumuli care se găsesc pe aproape tot

cuprinsul Bulgariei. Despre vechimea lor, pe baza descoperirilor făcute se afirmă că există

din epoca bronzului ori fierului şi ulterior.

Chiar şi H. Schliemann61

descriind descoperirea Troiei, vorbeşte despre existenţa

tumulilor pe teritoriul Traciei din Asia Mică, în special din jurul cetăţii Troia, apreciindu-le

chiar mai vechi decât epoca lui Homer şi a troienilor.

55 Grigore G. Tocilescu: Dacia înainte de romani. Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1880,

pag. 540, par.55 56 Bogdan Petriceicu Haşdeu: Istoria Craiovei, 1868 57 Dicţionarul Explicativ al Limbii române cuprinde informaţii despre măguri (deal mare izolat,

ridicătură de pământ din regiunile de câmpie, movilă, tumul), tumuli (movilă artificială, conică sau piramidală

în pământ sau piatră, pe care unele popoare din antichitate o înălţau deasupra mormintelor, începând din

neolitic sau ca observator), movilă (ridicătură de pământ naturală, mai mică şi mai rotunjită decât dealul, făcută

de om pentru a servi ca semn de hotar), mamelon (ridicătură de teren, izolată, cu vârful rotunjit), etc. 58 Grigore G. Tocilescu, op. cit. 59 Vestigii – cf. DEX – urmă din trecut, rămăşiţă a ceva vechi, relicvă a unei civilizaţii dispărute. 60 Hristo M. Danov – Tracia antică – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică – Bucureşti, 1976 61 Heinrich Schliemann – Pe urmele lui Homer – vol. I şi II – Editura Meridiane – Bucureşti, 1979



Cea mai competentă lucrare despre movilele din ţinutul european al Traciei este cea

a lui Amy Boue62

, fiind în acelaşi timp şi prima de acest gen, căreia i se alătură W. Leake,

A. Blanqui şi care se referă la vechimea movilelor din epoca anterioară tracilor, epoca

prototracică.

Oricâte opinii ar fi cu privire la existenţa în timp a măgurilor, trebuie să avem în

vedere că nu cunoaştem nici-o diferenţă exterioară care să ne permită a deosebi cu

certitudine, care movilă aparţine vârstei pietrei, care vârstei bronzului şi care fierului, care

anume acoperă cenuşă omenească şi care oseminte, care reprezintă semn de hotar şi care

semn al căilor de mers, urmând a se face o cercetare sistematizată a interiorului lor chiar

dacă unele au fost deja profanate de amatori sau hoţi de comori.

La noi în ţară nu a existat o asemenea preocupare şi nici măcar o inventariere a lor

pe zone ţinând cont că foarte multe au fost distruse de oameni care au întrebuinţat

pământul la construirea de case sau alte acareturi din zid bătut ori chirpici.

O încercare de inventariere a făcut Alexandru Odobescu prin trimiterea unor

chestionare învăţătorilor din satele României, chestionare care au rămas nevalorificate

după moartea acestuia. O mică parte din aceste chestionare i-a servit lui Odobescu de a

redacta o lucrare despre descoperirile arheologice şi măgurile din judeţul Romanaţi.

Revenind la zona Grojdibodu putem afirma că aici există peste 100 de măguri

aşezate pe trei rânduri, pe trei şiruri.

Un prim şir se află, mai precis s-a aflat, pe malul bălţii Potelu, fost mal al unuia din

cele două braţe ale Dunării în antichitate. Acest prim şir de măguri se continuă şi în

localităţile învecinate spre est începând cu Orlea, Celeiu, Corabia şi mai departe şi înspre

vest începând cu Potelu până spre Serbia.

Pe acest aliniament şi în special pe teritoriul fostei vetre a satului spre est şi pe

teritoriul actualei vetre a satului, au existat cele mai importante măguri din care nu a mai

rămas nici una. Au fost distruse de cetăţeni pentru a folosi pământul la construirea caselor.

Prima şi cea mai importantă a fost măgura Tâmpa care reprezenta hotarul dintre

moşia Mănăstirii Bistriţa spre est pe drumul ce desparte satul Grojdibodu de satul Hotaru şi

era aşezată în curtea fostului preot Dumitru Ianculescu.Se numea măgura Tâmpa a Banului

Barbu Craiovescu. Întâlnim această măgură ca semn de hotar încă din sec. XVII şi XIX în

hotărnicia moşiilor mănăstireşti şi a boierilor Jieni care au stăpânit moşia Grojdibodu timp

îndelungat. Se face vorbire despre ea ca fiind semn de hotar în perioade recente dar nu se

cunoaşte de când exista şi pentru ce a fost făcută şi nici de către cine.

O a doua măgură importantă şi distrusă a existat în curtea familiei Diaconu, ulterior

a lui Georgescu, Sanitar, căsătorit cu fata lui Diaconu. Soţia lui Ivan Ciovică, Argentina,

fiică a lui Diaconu, soră cu soţia lui Georgescu, povestea că atunci când era mică s-a cărat

pământ din măgura care era în curtea lor pentru case, şi s-au descoperit în interiorul ei, sub

nivelul pământului, unele tranşee, tuneluri, prin care se jucau copiii şi găseau inele, cercei,

brăţări, mărgele din vechime. Găseau săgeţi şi alte asemenea vestigii. Aceeaşi măgură este

cea în care s-a descoperit Diploma Honestae Missionis emisă de împăratul Hadrian în anul

129 e.n., prin care a împropietărit unii veterani de război în această zonă.

Se cunoaşte că anterior vatra satului Grojdibodu a existat spre est de actualul sat

începând de la fostele grajduri ale lui Nae Ionescu, ulterior fiind construite cazanele de

ţuică ale CAP-ului şi fostul SMT, spre Gura Padinii. Satul, s-a mutat după o ciumă grea pe

malul bălţii începând de la fântâna lui Prâjneaţă şi Adela spre vest, fiind câteva case, după

62 Pentru lucrările acestora a se observa lucrarea lui H. Danov Privire critică asupra istoriografiei

burgheze până la 9-IX-1944 privind Bulgaria în epoca antică, în, I FF I – Sofia 1963



care satul a ,,explodat” în urma reformei agrare din 1864 când s-au dat loturi la locuitorii

satului şi astfel s-a mărit de 10-15 ori vatra satului, inclusiv satul Hotaru care a luat fiinţă

la începutul sec al- XIX-lea.

O a treia măgură importantă a fost pe teritoriul curţii lui Adela, a familiei celebre

Ghigenescu din care s-a remarcat preotul Ghigenescu de la Ştefan cel Mare cu cei doi fii ai

săi Procopie şi Vintilă luptători în rezistenţa anticomunistă din anii 1949-1953.

Şi aici, povestea Maria, fiica preotului căsătorită la Bucureşti, că atunci când era

mică găsea pe locul fostei măguri aceleaşi obiecte ca la cea din centrul actual al satului şi

chiar în pământul din malul abrupt al bălţii, găseau inclusiv monede din argint şi bronz.

O a patra măgură, pe care şi eu am cunoscut-o, şi care a fost distrusă pe când eram în

clasa a III-a şi a IV-a, în anii 1954-1955, a existat pe locul actualei brutării şi localnicii o

numeau măgura lui Nae (Ionescu) fostul moşier venit în sat la începutul secolului XX şi

care stăpânea acele terenuri. Îmi amintesc de ea că era foarte înaltă, aproape 8-10 metri, în

vârf exista un fel de bordei, un observator pentru grăniceri. Din pământul ei s-au

confecţionat cărămizile pentru construirea actualului cămin cultural din Grojdibodu şi

grajdurile CAP-ului din pământ bătut. Acum nu mai este nici o urmă din acestea.

O altă măgură, pe acelaşi aliniament a existat spre est, pe partea stângă a şoselei, în

drum spre Corabia, aproape de casa familiei Rusănescu. Se numea măgura lui Rusănescu,

pentru că acolo avea acesta terenurile agricole. Se cunoaşte că Nicolae Rusănescu a venit

în Grojdibodu la sfârşitul sec al XIX-lea de pe Valea Oltului şi a devenit mare proprietar

de pământuri. Pământul din această măgură a fost folosit de localnici pentru a-şi construi

case pe zona învecinată a morii lui Uţă, deoarece această zonă era considerată contaminată

de ciuma care a dus la dispariţia aproape în întregime a satului Grojdibodu din care au

supravieţuit numai trei familii, acestea stabilindu-se, aşa cum am afirmat, în zona fântânii

lui Prâjneaţă şi a izvoarelor de sub malul bălţii.

Două măguri au fost distruse de oameni şi pe teritoriul satului Gura Padinii din care

una a existat în curtea actualei biserici din acest sat şi una pe teritoriul fostului sediu al

CAP-ului, mai precis pe locul caselor Jienilor şi Cesienilor, la est de conacul lui Alecu

Constantinescu.

Mergând spre vest de la drumul hotarului, de la fosta măgură Tâmpa, au mai fost

distruse încă trei măguri din care numai din una a mai rămas o porţiune mică şi se găseşte

pe locul unde sunt situate cele două antene de comunicaţii telefonice mobile, una a fost în

curtea bunicilor lui Sandu Ionescu, fost primar după 1990 în Grojdibodu şi una cam pe

locul staţiei de transformare electrică aproape de Potelu, fiind distrusă pentru că pe acolo

s-a construit actuala şosea.

Cine priveşte atent mai poate observa urmele ei pe o parte şi alta a şoselei.

Acum 2 ani, actualul primar din comuna Ştefan cel Mare, a dat încuviinţare sătenilor

să distrugă o măgură mare aşezată la nord-est de sat care se numea măgura Cazacilor.

De remarcat că mai există câteva măguri în zonă cu această denumire „a cazacilor”

şi anume imediat la vest de satul Hotaru şi una imediat la est de Satul Nou din Gura

Padinii.

Al doilea şir de măguri, mai puţine decât în primul şi al treilea şir, se află imediat la

nord de satul Grojdibodu.

Cel de-al treilea şir de măguri se află mult la nord de satul Grojdibodu, aproape de

limita de hotar cu satele Ştefan cel Mare, Stăvaru, Urzica, Vădăstriţa.

Unele dintre ele poartă un anumit nume iar altele nu au un nume special.



Singurul document descoperit până în prezent cu referire la aceste măguri, este o

hotărnicie a moşiei boierilor Jieni63

care foloseşte ca semne de hotar străvechi, măgurile

din zona Grojdibodu.

Conform acestei hotărnicii64

aflăm că spre satul vecin de la vest, Potelu65

, existau

următoarele măguri:

- măgura Gemenea (măgura cu gemenile spre satul Urzica)66

- înşiratele

- băşicuţa lui Novac – înspre fântâna Sârbilor

- măgura Oii

- măgura Boului

- măgura Gorunetului

- vârful Băşicuţei

- măgura Tâmpa a Banului Barbu Craiovescu

- băşicuţa unde s-a pus piatra

- măgura Cocoşilor

- măgura Mocii

- măgura Cazacilor

- măgura Romană

- măgura Goelele

Înspre partea de est, la satul Orlea, existau:

- măgura cu scaeţi

- măgura Florilor (în coastele moşieiVădăstriţa)

Înspre partea de nord la satul Vădăstriţa existau:

- măgurile romane înşirate

- măgura lui Strechie

- măgură nedenumită (a treia)

- măgură nedenumită (a patra)

- măgură nedenumită (a cincea)

- măgură nedenumită (a şasea)

- măgură nedenumită (a şaptea)

- măgură nedenumită (a opta) zisă măgura cu Băşicuţa cu piatră

Înspre nord-vest, la satul Ianca (atunci nu exista satul Ştefan cel Mare înfiinţat în 1893)

- măgura cu Băşicuţă

- măgură nedenumită (a noua)

- măgură nedenumită (a zecea)

- măgură nedenumită (a unsprezecea) zisă Padina

- măgură nedenumită (a doisprezecea)

63 Alegerea moşiei Grojdibodu din Districtul Romanaţi despărţirea Balta, proprietatea d-lor –

Şerban Jianu,Stănuţi Cezianu, Apostol Jianu, Ştefan Ştefan Jianu şi Iancu Ştefan Jianu, Constantin

Apostolescu, Constantin Poroineanu, efectuată de inginerii hotarnici N. B. Locusteanu şi V. Străinescu în anul

1879. 64 Hotărnicia prezentă este un preţios document istoric pentru satul Grojdibodu care cuprindea în

interiorul moşiei sale şi satul Gura Padinii. Satul Hotaru nu este pomenit în această hotărnicie făcându-se

precizarea că vecin la vest era satul Potelu, ceea ce denotă că la acea dată satul Hotaru nu exista. 65 Hotărnicia vorbeşte că satul Potelu se numea în vechime Balta Albă, după balta care avea acelaşi

nume. 66 Denumirea de măgură cu gemenele provine de la faptul că în apropierea ei existau două măguri

apropiate şi mult mai mici dar asemănătoare, egale între ele.



- măgură nedenumită (a treisprezecea) erau de fapt două băşicuţe egale.

Pe aliniamentul satului Grojdibodu lipsesc trei măguri din această hotărnicie

pentru că deja acolo erau loturile sătenilor şi nu au fost avute în vedere la hotărnicie. În

total sunt 106 de măguri în această zonă.

Dacă mergem spre nord vom întâlni măguri până aproape de munţi, multe din ele

existând în jurul şoselei Caracal – Craiova şi nu numai.

Deplasându-ne spre est le întâlnim până aproape de Marea Neagră şi cine se

deplasează de la Măcin la Hârşova şi de acolo la Constanţa va fi surprins să descopere o

mulţime de măguri.

Am întânit măguri în Portugalia, Spania, în Franţa, în Italia, în Grecia şi în alte ţări

europene din cele peste 40 în care am fost în ultimii 20 de ani.

Un studiu aprofundat am efectuat în capitolul special afectat, al monografiei

satului Grojdibodu şi zonei adiacente care va apărea în curând.

Invit specialiştii în istorie şi arheologie să se preocupe de aceste măguri pentru că

surprize vor fi multe şi interesante.

O lucrare de mare interes: VIOREL ȘOANCĂ, Monografia comunei Dobrosloveni

Craiova, Editura Revers, 2011

Corneliu Vasile

Comuna Dobrosloveni se află la câțiva km nord de municipiul Caracal, iar satele

componente au, fiecare, o istorie interesantă. Autorul acestei lucrări prezintă localitatea

din punct de vedere geografic, apoi istoric (în mai mică măsură).

Capitolul I, introductiv, precizează tema lucrării: studierea și analizarea geografică

complexă a unei localități bogate din punct de vedere istorico-cultural, unde este

demonstrată continuitatea poporului român din timpuri străvechi. Sunt enumerate, apoi

principiile și metodologia elaborării acestei lucrări, specifice lucrărilor de licență, de

masterat sau de grad didactic, bibliografia selectivă conținând lucrări care se ocupă de

Câmpia Română, între care cele ale cercetătorului Petre V. Coteț (originar din comuna

alăturată, Fărcașele): „Câmpia Română – studiu de geomorfologie integrată” , „Câmpia

Olteniei”, sau , în colaborare cu Veselina Urucu, „Județul Olt”.

Capitolul al II-lea cuprinde considerații generale despre comuna situată la 44

grade și 11 minute latitudine nordică și la 24 grade și 22 minute longitudine estică, cu

satele arondate Reșca, Potopin și Frăsinet, apele curgătoare Teslui, Potopin și Valea

Frăsinetului, vecinătatea municipiului Caracal și a trei comune, Fălcoiu, Fărcașele și

Cezieni, suprafața de 5757 ha. Este amintită descoperirea istoricului Dumitru Tudor,

despre identitatea Romula – Malva, satul Reșca fiind atestat la 1494, dar cetatea datând

dinainte de cucerirea Daciei de către romani. Ridicată la rangul de municipium în anul 119,

Romula a devenit colonia în anul 248, date dovedite de inscripțiile de pe sarcofagul unui

demnitar roman, obiect aflat în prezent la Muzeul Romanațiului din Caracal.

Capitolul al III-lea se ocupă de cadrul natural al comunei Dobrosloveni, relief,

climă, lacuri: Zgâianu (pe Frăsinet) și Potopin, soluri (cernoziomuri, brun-roșcate și

aluviale) vegetația și fauna , cu specii rare: laleaua galbenă, chiparosul de mlaștină, corbul,

barza neagră, jderul de pădure, uliul găinilor.

Capitolul al IV-lea descrie populația, toponimicele și atestarea. Între anii 1933 și

1939, comuna s-a numit I.Gh.Duca. Atestarea se află într-o danie, din 1 septembrie 1579/



31 august 1580, prin care domnitorul Mihnea Turcitul dă lui Badea, „mare vătaf ca să fie a

lui moșia lângă Dobrosloveni”. Localitatea s-a mai numit Orleni și Grămătici, prima,

probabil, arătând originea primilor locuitori, iar pentru a doua autorul emițând părerea că

se datora fie îngrămădirii caselor, fie existenței, aici, a unui știutor de carte, care se ocupa

cu scrierea jalbelor celor nedreptățiți de stăpânire sau de vecini.

Satul Potopin, străbătut de pârâul Potopin sau Burlui, este atestat sub numele

Gândeni, la 1 septembrie 1441/ 31 august 1442, într-un hrisov dat de domnitorul Vlad

Călugărul, prin care împroprietărea cu moșia mănăstirii Bistrița 15% din populație , atestat

mai devreme ca localitățile învecinate : Corlătești, circa 1500, Fălcoiu, 1535, Caracal,

1538, însă Reșca este atestată ca Romula încă din antichitate.

Capitolul al V-lea prezintă date despre economia comunei Dobrosloveni: suprafața

agricolă 4314 ha, 3747 arabil, livezi și pepiniere 51, vii și pepiniere viticole 128, pășuni

377, fânețe 11 ha, așadar o așezare armonioasă, echilibrată, cu șanse de dezvoltare dintre

cele mai bune.

Capitolul al VI-lea este dedicat protecției mediului înconjurător, cu fapte și

acțiuni din trecut, prezent și de perspectivă din acest domeniu atât de important nu numai

la nivel local sau regional, dar și național și global.

Între monografiile dedicate localităților din fostul județ Romanați , unele arondate

în prezent județelor Dolj și Teleorman, cele mai multe județului Olt, monografia comunei

Dobrosloveni se distinge ca o cercetare științifică, pedagogică, economică foarte bine

documentată, cu date atât din trecutul îndepărtat, cât și din prezent, cu o mare varietate a

subiectelor, depășind stricta descriere geografică și istorică. Dacă, în vechime, pe teritoriul

comunei a existat o capitală de țară, Romula/Malva, capitala Daciei Malvensis, astăzi

comuna, cu satele aparținătoare, este reprezentativă pentru mediul tradițional românesc,

oltenesc rural, având grâne, păduri, livezi și vii, ape curgătoare și lacuri, fiind așezată la

drumul național și cu acces la calea ferată, pe liniile București-Craiova (stația Cezieni) și

Caracal-Piatra Olt (stația Romula).

O altă monografie dedicată comunei Dobrosloveni a fost întocmită, anterior, de

profesoara Dorina Carigoiu (născută Stancu), fiică a acestei localități.

Din punct de vedere cultural, s-ar putea spune că primele versuri și, implicit,

primul poet al zonei sunt de găsit pe inscripția de pe sarcofagul din perioada romană a

Romulei! La Potopin

s-a născut poetul Ion

Magnea, ulterior cu

pseudonimul preluat

de la satul natal, Ion

Potopin, autor de

volume de versuri,

monografii (despre

Gheorghe Lovendal)

etc. Mai sunt cărturari

care s-au născut în

comuna Dobrosloveni,

asupra cărora vom

reveni.

Sarcofag descoperit la Romula păstrat la Muzeul Romanaţilor din

Caracal



Restituiri

Anchete literare interbelice

Mircea Damian

Scriitorul şi gazetarul romanaţean Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi la 14 martie

1899- m. 6 iunie 1948 Bucureşti) se stabileşte la Bucureşti în toamna anului 1928. Va

colabora la reviste de prestigiu (Universul Literar, Ultima oră, Bilete de papagal, Vremea ,

Adevărul literar şi artistic, Ritmul vremii ş.a.) iar în octombrie 1929 va înfiinţa propria

revistă Vitrina Literară. În vara anului 1929 Mircea Damian iniţiază o serie de anchete

literare printre scriitori, editori, gazetari, oameni de cultură şi politici despre subiecte care

frământau atunci intelectualitatea noastră: conflictul dintre generaţii, necesitatea şi

menirea unui Minister al Artelor, concesionarea Teatrului Naţional, refacerea sau

dărâmarea Arcului de Triumf, condiţia scriitorului în societate, dacă el trebuie să facă

politică ori doar artă, etc. Cititorii revistei noastre au citit deja în nr. 49/2016 ancheta

Problema cărţii la care a răspuns o parte dintre editorii de seamă din Bucureştiul

interbelic. Continuăm prezentarea acestei anchete -cu răspunsurile celorlalţi editori- dar şi

altele mai puţin cunoscute.

Răspunsurile celor intervievaţi prezintă interes, mai ales că este vorba de cele mai

multe ori de oameni de cultură de mare valoare.

Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria

Problema cărţii67

[Mircea Damian a formulat 5 întrebări:

1. Ce cărţi s-au vândut cel mai bine?

2. Ce cărţi aveţi de gând să tipăriţi?

3. În ce fel credeţi că se poate stimula

vânzarea şi ieftinirea cărţii?

4. Ce se poate cere de la stat în această

direcţie?

5. Legăturile cu librarii,- cum pot fi

normalizate şi asigurate?]

Dl. Fodor („Alcalay”)

1. În general cărțile literare se vând sub

așteptările fiecărui editor. Rareori când o carte

are un succes oarecare de librărie, și este numai

la început când se face o reclamă mai intensă.

Plasamentul cel mai mare pe care-l avem și

tirajul, care poate s-ajungă la 7-8000 de

exemplare pe an, este în parte din cărțile ce se

tipăresc în „Biblioteca pentru toți”.

2. În urma acestor insuccese literare,

editura noastră se mărginește să tipărească

numai „Biblioteca pentru toți”, cărți școlare, de

drept și de știință. Pe cele literare, suntem

nevoiți a le tipări în număr foarte redus.

67 Apărută în Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 442/duminică 26 mai 1929, p. 1-2; „Adevărul literar

și artistic”, an IX, nr. 445/ Duminică 16 iun. 1929; Adevărul literar și artistic, an IX, nr 447 Duminică 30 iunie 1929, p.3;

Mircea Damian văzut de Vali Ivan

(caricatură apărută în revista

Vremea din 22 mai 1932)



3 În ce privește ieftinirea cărții, noi, în îndoită calitate: de editor și librar,

cunoaștem foarte bine și prețurile cărților străine (franceze și germane) și putem afirma

că sunt mult mai ieftine cărțile noastre decât cele străine, deși tirajul cărților noastre nu

întrece la nici un editor cifra de 5000 de exemplare. Pe când în străinătate, în cea mai

mare parte tirajul trece de 100.000. Iar în ce privește stimularea vânzării cărții, am luat

hotărârea de-a majora rabatul acordat până în prezent librarilor. Lucrul acesta l-am făcut

spre a ține piept cu concurența, fără a avea credința că prin aceasta vom ajunge la un

rezultat mai bun. Alte mijloace pentru plasarea și propagarea vânzării cărții nu se prea

găsesc, căci este mai mult o indolență a publicului cititor, care refuză să citească

românește. Să nu uitați un lucru: cititorul adevărat, citește aproape numai cărți străine:

franceze și germane.

4. De la stat se poate cere foarte mult. Și dacă ar vrea să facă puține sacrificii în

folosul cărții, ar câștiga foarte mult cultura națională. Ar putea să înființeze bunăoară

biblioteci populare. Să cumpere o cantitate oarecare din cărțile tipărite și să asorteze cu

ele bibliotecile respective. Ne vin astăzi foarte multe cereri de cărți din mai toate părțile

țării și-ndeosebi din provinciile alipite, dar acestea în mod gratuit. Se găsesc,

fără-ndoială, oameni cu foarte multă tragere de inimă care ar vrea să lumineze satele dar

neavând la dispoziție fondurile necesare, se adresează editorului, care desigur nu poate

satisface toate cererile. Căci atunci ar însemna să împartă aproape jumătate din marfa lui

gratuit.

5. Câte unele sunt normale. Numai că nu poți să obții de la ei niciodată o situație

clară și nu acopăr cărțile vândute la timp. Dar acesta n-ar fi lucrul cel mai grav. Răul

constă în faptul că o mare parte din librarii noștri nu-și cunosc meseria. Și se înțelege că

din această cauză nu pot oferi (căci trebuie să oferi) marfa care este cartea. Și acei care-și

cunosc meseria au devenit cu totul indiferenți la vânzarea cărții, probabil din cauza că

cerințele sunt foarte reduse. De ce? Pentru că librarul nu-și completează niciodată

depozitele cu ultimele noutăți. Motivul e cât se poate de simplu: a cere cărți editorului,

înseamnă că trebuie să le plătească pe cele vândute. Or domnul librar preferă să nu se

aprovizioneze, decât să achite conturile. Și-atuncă, deși cartea există, el răspunde simplu:

„epuizată!”

În ceea ce privește vânzarea cărții în proviciile alipite, întâmpină o mare greutate

și în faptul că librarii de acolo nu cunosc suficient limba română și așează în vitrine sau în

rafturile librăriei cu foarte multă greutate cărțile românești.

Dl. Rudinescu („Socec”)

1. Se vând mai bine cărțile de proză (nuvele, schiţe) și romanele.

2. Nici noi nu știm precis. După cum se prezintă autorii cu manuscrisele.

3. Prin anunțuri la gazete. Cei mai mulți editori ocolesc felul acesta de reclamă,

anunțurile fiind prea ridicate. Pentru cărți ar trebui să facă sacrificii toată lumea, gazetele

să le ieftinească anunțurile iar poșta să reducă taxele de transport. Scumpetea taxelor

poștale îndeosebi este o mare greutate, fiindcă ele împiedică pe editor să trimită cărțile în

comision, în număr mai mare; înapoierea celor nevândute costă enorm de scump.

4. Statul are biblioteci fondate. Multe, puține, dar are. Și ar trebui, cred, să mai

înființeze și altele. Pentru fiecare bibliotecă să cumpere câte un exemplar din cărțile ce se

tipăresc. Astfel, statul având vreo 2-3000 de biblioteci și cumpărând tot atâtea cărți, ar fi

un îndemn pentru editor de a tipări cartea și de a o ieftini. Bineînțeles că statul nu poate

să cumpere tot ce se tipărește. Sunt și cărți proaste, sunt și cărți care nu pot fi păstrate

într-o bibliotecă populară. Ar urma atunci să se instituiască o comisiune care să citescă



manusrisele autorilor și să le dea autorizație, care implică evident cumpărarea de către

stat, pentru biblioteci a unui număr de exemplare. Cu acest titlu, autorul ar găsi oricând

un editor. Și ar câștiga în felul acesta toată lumea. Ce se face însă acum cu bibliotecile?

Toate primăriile, regimentele sau Parohiile, au început să înființeze câte o bibliotecă.

Numesc câte un comitet ad-hoc, în frunte cu un președinte care de obicei este preotul și

fac o circulară la toți editorii să le trimită cărți gratuite, invocând motive de naționalism și

de luminarea poporului. Editorul, pus în impas de aceste considerațiuni care se invocă, se

păcălește de multe ori și trimite cărți. După câtva timp, aceeași comună fondează altă

bibliotecă, fiindcă prima și-a împrăștiat cărțile în dreapta și-n stânga și a rămas goală.

Acest lucru ar trebui reglementat.

5. Legăturile cu librarii sunt astăzi proaste din cauza situației economice. Dacă se

va-ndrepta această situație, sperăm că legăturile cu librarii se vor normaliza. Căci vedeți

dv., marea nenorocire este că librarul nu poate trăi numai din comerțul cu librăria, care

nu rentează, și este nevoit să se apuce de alte negustorii la care câștigurile sunt mai mari

și care cuprind articole ce se pot vinde în tot cursul anului. Dar lucrul acesta îl

cunoașteți.

Biblioteca „Dimineața”

Concepută ca o colecție de popularizarea literaturii bune, se bucură de o

răspândire destul de largă și a răspuns astfel pe deplin scopului pentru care a fost

înființată. S-au tipărit până astăzi 120 de scrieri felurite și s-au vândut în total 840.000 de

volume. Tirajul nu e uniform, variind după probabilitățile de desfacere. Minimul de tiraj e

de 6000 de exemplare, dar sunt unele lucruri din care s-au tipărit și s-au vândut 35000 de

numere.

Două ar fi explicațiile acestui succes.

1 Eftinătatea prețului, - factor de mare însemnătate pe vremurile acestea de criză.

Cetitorii cei mai numeroși și mai fideli se găsesc printre tineret, care, de multe ori, nu-și

pot satisface decât anevoie trebuința de a citi. Acei care sunt preocupați de problema

cărții trebuie să se gândească în primul rând la mijloacele de a pune la îndemâna

cititorilor cărți cu prețuri accesibile, fiindcă cititori se găsesc. Ieftinirea hârtiei ar face

mari servicii răspândirii cărții.

2 Eclectismul chibzuit după care biblioteca „Dimineața” face selecțiunea autorilor.

Alături de lucrări de M. Sadoveanu, Galaction, Agârbiceanu, G. Brăescu, H. Sanielevici,

Paul Zarifopol, Teodorescu Braniște, Ion Petrovici, I. Vinea, N. Davidescu, A. de Herz. N.

Batzaria, Șt. Petică, Ciocârlan, G.M. Zamfirescu, I. Dongorozi, Simona Basarab, E.

Boureanul, Al. Ciura, Septimiu Popa etc. Biblioteca „Dimineața” a publicat traduceri din

Piere Jean Jouve, Georges Duhamel, Albert Samain, Remy de Gairmont, Henri de

Reqnior, France, Guillaume Apollinaire, I.H.Rosny, Blaise Cendres, Uspenski, Garșin,

Bejena Niemțova, Jack London, Joseph Conrad, Tomas Hardy, H.G. Wells, Jaures,

Thomas Mann, Hans Heie Evers, Haserclever, Schnitzler, Knut Hamsun, Holger

Drachmann, Card Ciopec, Radislas Reymont, Bontmpeli, Ivan Cankar, Giovani Papini,

Pirandello, Bernard Shaw, Zangwill, Strindberg, Ștefan Zweig, Rabindranath Tagore, fără

a mai vorbi de scriitori mai vechi. Colecția pune astfel la îndemâna cititorilor o icoană

care se silește să fie cât mai completă a literaturii conteporane universale.

Avem impresia că opera aceasta de inițiere a cetitorilor – a tinerilor cetitori

îndeosebi – în literatura reprezentativă a vremii, e bine apreciată de public.

În afară de cadrul propriu-zis al bibliotecii „Dimineața”, editura publică și alte

lucrări. De curând a fost lansat volumul „Revoluția Rusă” de d-rul Ygrec, din care s-au



vândut 10.000 de exemplare în interval de abia două luni și „Romanul celor patru”. Mai

sunt sub tipar „Cataclismul” și „Petrolul” de Uptor Sincair, „Viața lui Disraeli” de

Andre Maurois și altele.

Vânzarea trebuie stimulată printr-o reclamă bine întreținută și un intens

colportaj. Întrebuințăm cuvântul „reclamă” în înțelesul lui cel mai bun. Nu e de ajuns ca o

carte bună să fie tipărită, ci trebuie ca evenimentul acesta să fie adus la cunoștința unui

cât mai mare număr de cititori posibili. Statul poate da un sprijin efectiv editurii,

autorizând oficiile poștale – prin ministerul respectiv – să primească spre desfacere cărțile

și revistele românești. Librarii să fie obligați a plăti lunar cărțile vândute. Cum librarii

primesc cărțile numai în depozit, înapoind pe cele nevândute, neplata să fie considerată ca

„abuz de încredere”.

Dl. Ion Clopoțel

Răspund bucuros și imediat la interesantul dv. chestionar. Întrebările acestea

mi-au constituit ani de zile obiectul unor preocupări intensive.

I. Cum se vinde cartea românească în Ardeal?

Nu îndestul, sau prea puțin. Cantitatea de cărți cari ajung în mâna lectorului ardelean

nu satisface nici în grad minim pretențiile noastre de cultură. Complexul celor patru

chestiuni vizează de-a dreptul și pe de-a-ntregul însăși problema mare a culturii

românești. De aceea e bine să ne lămurim asupra dificultăților care stăvilesc penetrația

cărții.

a) Întâi de toate constat o frecvență cu totul micșorată între librar și public. Lipsește

animatorul intermediar, pe care-l vom numi îndată la soluții. Vitrina singură spune puțin.

Mai ales la noi este puțin elocventă din cauza rarității intelectualului de rasă, curios să se

pună la curent cu noutățile tiparului. Cartea e o marfă care necesită agitație în jurul ei.

Or, tocmai agitația, campania de discuție se desfășoară ineficient. Prea este amorf mediul

nostru literar, cu toate că astăzi se scrie mult și se scrie bine. Marii noștri scriitori încep a

stârni interesul editurilor străine, cum dovedește cazul recent al d-lor Rebreanu și Cezar

Petrescu.

b) Desigur că în Ardeal, abia de câțiva ani se crează un public mare de mase

cititoare. Rolul școlilor secundare și al Universității din Cluj este hotărâtor în creșterea

numărului de cititori. Până la unire, o splendidă misiune în imprimarea și desfacerea

cărții românești au îndeplinit librăriile din centrele Brașov, Sibiu, Blaj și Arad în primul

rând, mai ales tipografiile și librăriile bisericești. A existat o bătrână tradiţie culturală

românească, desigur, care a împăcat exigențele cărturărimii care dealtfel a avut în toate

vremile posibilitățile de legături cu teascurile tipografice și librăriile din vechea țară.

Când a putut fi oprită vreodată circulația cărții românești de frontirea silvică? Însă, vom

recunoaște că neamul românesc din Ardeal și Banat n-a dat atâția intelectuali cât se

cuvenea proporțional cu forța sa numerică, din cauza explicabilelor vitregii culturale,

până la unire, când școala românească s-a putut dezvolta liber și a putut crește tineretul

numeros în toate regiunile.

c) Nu se face apoi suficientă propagandă cărții, în lipsă de cenacluri literare și de

recenzenți permanenți și autorizați. Am aflat cu plăcută surprindere, că recenziile

domnului Sanielevici în foiletoanele „Adevărului” provoacă imediate oferte de librărie.

Ca o dovadă că publicul cere să i se vorbească de conținutul unei cărți. Este rolul definit

îndreptățit al criticului literar de autoritate de a intra în miezul cărții și plivind buruienile,

să lase sclipind în soare doar florile în toată măreția frumuseții și savoarea parfumului.



II. – Publicațiile periodice au un destin mai bun decât cartea? Vă răspund, nu.

Același destin mediocru din aceleași pricini îl au și revistele! O experiență personală m-a

lămurit îndeajuns. Cum să împrăștii indiferentismul? Printr-o organizație foarte tenace,

care să premeargă apariției. Nu mai puțin de șase luni am cutreierat orașele ardelene și

bănățene pentru a face cunoscut programul „Societății de mâine” și a dumiri îndestul

asupra actualității și importanței de dezbatere a unor probleme pe care timpul le pune

imperios și pentru românism.

Să nu vă mirați că în Ardeal se mențin doar publicațiile editurilor oficiale achitate

cu factură întreagă din generosul buget al instituțiilor și reuniunilor de tot felul. Ele însă

au o influență cu totul restrânsă. Cred că „Societatea de mâine” a arătat singurul drum

care trebuie luat în răspândirea periodicelor.

III. Cum să fie stimulată difuzarea cărții?

1. Întâi de toate prin profesorul de lb. română al școlii secundare. Paralel cu cursul

de literatură, profesorului secundar îi revine onoarea de a trezi gustul de lectură prin

citirea sistematică a paginilor glorioase ale literaturii noastre. De îndată ce elevul se

deșteaptă la conștiința că înfiriparea unei biblioteci personale este cel mai prețios auxiliar

al culturii sale, că citirile îi întăresc puterea de judecată, profesorul poate jubila. Nu este

mai mare piedică a cărții decât un spirit opac și trândav al profesorului analfabet și

buchisist doar al manualelor – o sacră constipație – de școală pe care pretinde a fi

memorizate din scoarță în scoarță papagalicește.

Liceele maghiare din Ardeal au înființat un fel de biblioteci închise, strict pentru

școlărimea lor. Și cred că dau rezultate remarcabile. Faptul a stârnit invidia librarilor

care au protestat în recentul congres de la Cluj împotriva „iloialei concurențe”. Cu toate

că numai parțial era justificat protestul acesta.

2. Alt promotor al mișcării de atmosferă simpatică în jurul cărții este, fără îndoială,

cum s-a putut conchide din premisele convorbirii, cercul literar permanent sau conferința

periodică. Însiși scriitorii e bine să ia contact cu lumea cititoare prin lecturi și conferințe

asupra cărților.

3. Cred apoi necesară o convenție statornică între editorul de carte și editorul de

ziar. Interes pur comercial și foarte eficace. Să nu se scumpească marile edituri întru a

încheia contracte de publicitate, pentru a menține costul cărții, vitrina din coloanele de

ziar și reviste. Este o colaborare care se cere organizată. Puține izbânzi și foarte modeste

am putut înregistra în această direcție.

4. Desigur, că înființarea bibliotecilor publice în fiecare sat este una din nevoile cele

mai simțite ale culturii românești. Bibliotecile acestea ar veni într-ajutorul editurilor, ca

să-și scoată repede cheltuielile de tipar. O asemenea încurajare ar stimula cele mai

energice și curajoase inițiative de editură dezvoltată și în stil european.

5. Se înțelege că trebuie atacată problema desfacerii sub toate aspectele (fețele).

Într-o conferință la „Astra”- Cluj am stăruit asupra aspectelor acestora. Un agent

important al gustului de lectură este librăria ambulantă, realizabilă prin acele camioane

de cărți a căror campanie s-a început în Ardeal sub egida „Astrei” și un camion a și

început să străbată târgurile cu un efect destul de mulțumitor. Librăria ambulantă și

conferențiarul care să vorbească despre cuprinsul cărților vor avea o misiune cu totul

frumoasă în societatea modernă.

[M.D.] – Cărțile și publicațiile ungurești, împidică răspândirea cărții românești?

– Hotărât nu. Există o izolare ermetică. Ici-colo câte un cercetător literar mai

răsfoiește câte o carte românească din pasiune științifică. Se traduce puțin din românește.

Pe de altă parte e firesc ca intelectualii români să piardă contactul cu cartea maghiară.



Cultura franceză pătrunde tot mai adânc în Ardeal pe lângă cea germană și împacă

nevoile științifice ale celor care se țin în curent cu produsele tiparului și peste tot cu

cultura contemporană a apusului.

D. C. Ș. Făgețel („Ramuri”)

1. „Ce cărți s-au vândut cel mai bine? Vă previn că n-am să dau la ancheta

dumneavoastră răspunsuri originale- ci sincere. Cred că e mai bine așa... Iată: nu s-a

vândut bine nici o carte! Pot eu să spun că s-a vândut bine „Războiul nostru în note

zilnice” de dl. Iorga, când cartea a atins cifra de 2500 exemplare?! Și doar este vorba de

o carte în care sunt însemnate, zi de zi, toate zbuciumările noastre naționale, atât din

timpul pregătirii cât și din timpul războiului.

Alte cărți? Cele două volume ale lui Cezar Petrescu („Carnet de vară” și „Omul

din vis”) pe care le-am editat, n-au trecut de 1500 de exemplare. „Examenul de

bacalaureat” de I. Dongorozi, este cerut deocamdată - mai mult ca celelalte cărți editate

de „Ramuri”.

2. Dacă mi-ar sta în putință să fac ceea ce plănuiesc! Aș vrea, ar trebui să editez

atâția scriitori. Este ceva însă care-mi împiedică și dorințele și hotărârile: Banii!...

Deocamdată „Amantul anonim” de I. Minulescu, un volum de Cehov în traducerea

domnului profesor Frunză de la Iași, un volum de versuri de Șt. Bălcești, un volum de

schițe umoristice „Eu sau frate-meu?!...” de Mircea Damian, „Antologia poeților olteni”

de I. C. Polyclet. Aștept de asemenea manuscrisul d-lui Busuioceanu, „Istoria artei

românești”.

3. Ieftinirea cărții se poate face numai prin ieftinirea hârtiei și prin obținerea ei pe

un credit de durată. Depozitele noastre îți pun la îndemână hârtie pe 30 de zile. Iar dacă-ți

acordă o prelungire, calculează dobânda. Orice carte pe care o editezi, ești obligat s-o

învestești cu o execuție onorabilă, nu-i așa? N-ai apucat să tipărești nici jumătate din

volum și... scadența a venit! În cazul acesta, editorul sporește prețul cărții, la apariție cu

sarcina dobânzilor respective.

4. Statul, dacă vrea, poate să sprijine în mod hotărât și efectiv cultura. [...]

* „O întrebare pe... două zile. Ce sensație aveți dvs „generația tânără” când alții se

proclamă într-una „și mai tânără”? 68

Dl. Cezar Petrescu: Subliniez, nu se poate vorbi în cazul de față despre generație. Se

poate vorbi de vârstă. Generația este o unitate spirituală, cu structură omogenă,

orientându-se instinctiv și irezistibil spre un anumit orizont ideologic, cum într-o anumită

epocă a anului toți țiparii râurilor noastre pornesc atrași de o misterioasă chemare,

tocmai spre țărmul american al Atlanticului, în marea Sargaselor.

După război, delimitarea aceasta răspicată între generații s-a rupt.

Deși de aceeași vârstă unii scriitori între 30-40 de ani au rămas de cealaltă parte a

secolului, alții s-au aflat în același ritm sufletesc cu proaspăta tinerețe ieșită de pe băncile

școlii. Cronologia generațiilor s-a amestecat. [...]

Dar de fapt din 1918 am intrat într-un nou mileniu. Anul 2000. Cu atât mai rău

pentru cei care se încăpățânează să ignore această realitate istorică, politică și spirituală,

refuzând să-și schimbe veacul. Personal, mă consider făcând parte din generația de după

68 A apărut în Ultima Oră, Anul I, Nr. 79, Duminică 31 martie 1929, p 1.



război. Deci contemporan cu foarte tinerii mei confrați. Nu pot vorbi despre dânșii cu

obiectivitatea și perspectiva pe care o oferă distanțele apreciabile. Ce dracu, cinci-șase

ani diferență nu cască între oameni un abis.

Rectific așadar întrebarea dumitale: „Nu ceea ce cred despre scriitorii din tânăra

generație, ci ceea ce cred despre scriitori mai tineri din generația mea”. Iată. Au toate

defectele vârstei când omul crede că deține adevărul cert și absolut. Defectele adorabile și

agresive ale celei dintâi tinereți. O spun ca unul care mă apropii de vârsta melancolică a

tuturor incertitudinilor. Sunt bătăioși, vor să curețe terenul înaintea lor. E tactica

instinctivă a tinereții, încep a construi prin a încerca mai întâi să dărâme. Prea multe

manifeste, profesii de credință, exces de intelectualism. Lipsește încă opera de creație

pură. Critica și doctrina au asfixiat beletristica. Iar cel mai bun vehicul pentru a împărtăși

semenilor spiritualitatea ta rămâne tot opera de creație. Poezia, nuvela, romanul. Vedeți

Tolstoi și Dostoievski, toți scriitorii Rusiei. Amintiți-vă doi scriitori de mare destin care

și-au ratat opera de creație: Maurras și Barres, abdicând de la geniul lor creator în

favoarea doctrinei. Rolul lor politic și moral a fost covârșitor pentru soarta Franței. Dar

posibilitățile operei de îndelungă durată și de cadru universal – au rămas pierdute pentru

totdeauna. Balzac va dura mult dincolo de amintirea lui Barres.

Adevăratul creator e prin instinct de conservare egoist. Se concentrează numai

asupra operei – ideile și atmosfera spirituală a epocii trebuie să-l intereseze numai în

măsura în care le poate utiliza, integrându-le acestei opere. E singurul defect grav, poate

singura eroare a mai tinerilor mei confrați. Au început cu manifeste în loc să înceapă cu

poezie, o nuvelă, un roman. Ne învață ce trebuie să se găsească într-o operă. Ne-am

mulțumi cu opera deocamdată, oricât de modestă”.

Dl. N. Davidescu „Nu-l văd. Și nici nu-l cunosc pe cel ce se proclamă mai tânăr. Să-mi

arate opera și pe urmă voi răspunde cu senzația pe care mi-a lăsat-o această operă. Până

atunci, toate proclamațiile acestea sunt simple țâfne de cenacluri anonime, dacă nu cumva

mai rău: vor fi fiind dovada peremptorie a unei iremediabile anemii cerebrale.

Dl. F. Aderca: E foarte tânără...

Dl. G. Gregorian: Sunt prea serios și prea neînsemnat ca să dau interviuri și răspunsuri

la anchete.

Dl. Caton Teodorian: Este o generație promițătoare, cu interesante proeminențe. Însă ca

orice manifestație postbelică este prinsă în angrenajul nevrozei zilelor de azi. Este, acesta,

un cusur pe care ea singură îl va recunoaște mai târziu. Oricum, este o generație de care

trebuie să se țină seama. Și ar fi nedrept să n-o privim cu simpatie.

Dl. Al. Cazaban: Îi merge mai bine decât celorlalte generații de scriitori. Acum, scrisul

românesc este reabilitat chiar în fața oficialității. Înainte titlul de scriitor era luat în

batjocură. Se mai găsea uneori un ministru care te miluia cu atenția lui și cu bani din

bugetul statului cu nădejdea că se va găsi un nou Eminescu printre cei care-i băteau la

ușă. Există câțiva din scriitorii tineri care au ceva mai nou, mai intelectual și mai

deosebit. Altădată, scriitorul care și-ar fi permis o originalitate, ar fi fost luat la bătaie.

*



M. D. – Credeți că este necesar s’avem un Minister al Artelor și care ar trebui să fie

menirea lui? 69

Dl. Camil Petrescu: De! Judecă și d-ta: e mai multă artă în țara românească de când

avem un Ministru al Artelor? Bani căpătau actrițele și fără Ministerul Artelor. De foame

răbdau scriitorii și fără Ministerul Artelor. Unde mai pui că d-l Minulescu scria versuri

când nu exista Ministerul Artelor. E adevărat însă, trebuie să recunoaștem că de la

înființarea Ministerului Artelor, avem funcționari artistici.

De altfel un singur lucru are bun Ministerul Artelor: pe dl. ministru Aurel Vlad!

(Și clădirea! n.r.) Orice-ați spune, dar e impresionant. Un om care nu cunoaște nimic din

artă și care ne conduce. Pas de-l mai acuză de parțialitate! Ca să protejeze, ar trebui cât

de cât să cunoască pe cineva ca să aibă prejudecăți, ar trebui să aibă idei.

Mărturisesc sincer că-l socot Ministru al Artelor ideal, Ministru Constituțional,

adică deasupra artei. Cred că va face cele mai puține greșeli și că în orice caz nu va

semăna cu predecesorii săi, care pentru că se pricepeau, le făceau boacăne.

În orice caz sunt împotriva desființării acestui minister, cât timp este ministru dl.

Aurel Vlad. Mai târziu vom vedea dacă este vorba să ne întoarcem la ce-a fost, prefer să-l

văd transformat acest minister într-o subdirecție a A. N. E. F.

Dl. Radu Dragnea : Dl. Aurel Vlad era de părere să fie desființat și ne mirăm că întârzie

să-și ilustreze activitatea cu această idee salutară.

Dl. Victor Eftimiu: La început credeam că se va face necesar. Dar de nouă ani de zile n-a

făcut nimic. Toate Teatrele Naționale din provincie se luptă cu deficite și dau situații false.

N-avem măcar o Pinacotecă a Statului unde să purtăm străinii care ne vizitează. Pe scurt:

activitatea acestui Minister e nulă. Menirea lui. E clară.

Dl. Eugen Lovinescu70

: Îl privesc cu simpatie deși nu i-am trecut niciodată pragul. Este

foarte adevărat că alte țări nu au astfel de ministere. Menirea lui ar fi să culeagă pe

scriitorii – căci nu sunt mulți – lipsiți de mijloace și să le vină într’ajutor. Nu zic să le dea

sinecure. Dar să-i împartă pe la diferite servicii, să presteze o muncă. Așa se face și’n

Franța: scriitorii sunt împărțiți pe la Muzee sau alte instituții similare.

Atunci scriitorul n’ar mai fi nevoit să mai umble pe la alte Mnistere care nu au

nimic comun cu arta, ca să cerșească. Sunt, și-acum câțiva scriitori la Arte. Dar sunt

puțini. Îmi pare rău că nu s-a putut face nimic pentru poetul Gerge Bacovia. I s-a dat un

ajutor bănesc, precum sunt informat, dar nu-i suficient.

Dl. Șerban Cioculescu: Un Minister al Artelor nu are nici o rațiune de a fi. Arta este și

trebuie să fie autonomă. Nu există nici un raport între organizația politică a statului și

artele frumoase. Literatura vrednică de acest nume se poate dispensa de subvențiile din

care nu trăiesc decât naufragiații literelor. În folosul deflației literare și a igienei artistice,

clandestina dependență bugetară dintre pseudo – scriitori și stat trebuie să înceteze.

69 Apărut în Vremea, An. II, nr. 62/9 mai 1929, p. 4.

70 La 30 aprilie 1929, E. Lovinescu nota în jurnal: ,,Mircea Damian- o anchetă pentru Vremea despre

Ministerul Artelor!” (vezi E. Lovinescu- Sburătorul, agende literare, vol. 2, ediţie îngrijită de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1996, p.200).



Dl. Pop Marțian: Da, dar unul cu fonduri... cu fonduri! N’avem decât jumătăți de salarii

– nu putem lua burse de călătorie în străinătate – fiindcă fondurile lipsesc. Artistului nu

trebuie să i se pretindă idealism și sacrficiu; el e un om cu multe necesități reale– are

nevoie de un trai tihnit și de un permanent contact cu arta lumii. Lui să i se ceară talent –

numai atât; idealismul și sacrificiul trebuie să le dovedească statul care face lux cu artele

– o dovedește Germania bunăoară. Dar poate că într-o zi...

Dl. Ion Barbu: Un Prinț Protector al Artelor s’a mai văzut și dintre cei mai luminați. Un

Minister al Artelor e un lucru care nu-mi intră în cap. În Germania există un Minister al

Cartofilor pentru reglementarea și supravegherea unei mai egale distribuții. Deci un

Minister al Artelor e necesar, dar ca o plagă. Menirea lui să dispară.”

Dl. F. Aderca: Vreau să cred că ați citit „Micul tratat de Estetică” apărut zilele trecute

și pe care mi-am făcut plăcerea să vi-l ofer cu dedicație. Ați găsit oare acolo vreun

capitol închinat Ministerului Artelor? Nu. Căci Ministerul Artelor servește mai mult

funcționarilor artei decât creatorilor de artă. Desigur e necesar un Minister al Artelor și

menirea lui trebuie să fie ocrotirea artelor – ca idee simplă și genială. Și se pare că e mai

grea realizarea acestei ocrotiri decât a fost realizarea Ministerului însuși. Pe lângă alte

îndreptări care vi se vor oferi, dați-mi voie să ofer și eu una, poate prea simplistă și

anume: Ministrul Artelor să fie un artist ales de artiști (suntem de părere, de altfel, că

Ministrul de Finanțe să fie ales de contribuabili, cel de Industrie de industriași, al Muncii

de muncitori etc.). Dacă sunt pentru poezia pură, pentru tutunul pur, pentru femeia pură

și pentru toate puritățile – îngăduiți-mi să fiu o clipă și pentru puritatea politicii artelor.

Dl. Corneliu Moldovanu: Ministerul Artelor trebuie despărțit de al Cultelor. Și pe urmă

Ministerul Artelor trebuie desființat.”

Dl. C. Ardeleanu: Sub forma în care funcționează astăzi, Ministerul Artelor este o

inutilitate. Aș prefera mai degrabă Subsecretariat de Stat al Artelor sau chiar o direcție

care să se ocupe efectiv de Arte.

Dl. George Gregorian: Nu este necesar decât un singur Minister: cel al Finanțelor..

Dl. Nichifor Crainic: E necesar pentru că fiecare guvern trebue să-și plaseze câte un

ministru care bineînțeles să n’aibă nici în clin nici în mânecă cu Arta. Menirea lui?

Să’ncurajeze toate mediocritățile și în numele Artei să pună bețe-n roate elitelor creatoare

de frumusețe.

*

M.D. - Sunteți pentru sau contra concesionării Teatrului Național?71

Dl. E. Lovinescu72

: Problema comercializării teatrelor naționale din provincie prin

predarea lor ca un caiet de sarcini, care a primit adeziunea tuturor cunoscătorilor, e

justificată pe de-o parte prin situația desperată a acestor teatre, iar pe de altă parte prin

71 Apărut în Vremea, An. 2, nr. 63/16 mai 1929, p.6.

72 La 13 mai 1929, E.Lovinescu nota în jurnal: ,,Mircea Damian- îi dau răspuns la o anchetă despre

concesionarea Teatrului- Vremea” (vezi E. Lovinescu- Sburătorul, agende literare, vol. 2, ediţie îngrijită de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1996, p.203).



considerația principală că soarta literaturii dramatice originale nu e în mâna lor. Nu tot

astfel poate fi primită și problema comercializării Teatrului Național din București.

Reclamată de mult încă de pe timpul dl. Al. Davilla și apoi de alți oameni de teatru mai

noi, această comercializare pare a deveni

actuală, de ținem seama de zvonurile răspândite:

e drept că din moment ce e vorba să se facă de

alții, o vedem combătută tocmai de cei ce o

doreau odinioară... Legea teatrelor, de pildă,

obligă direcția Teatrului Național de a juca 4

piese originale pe an – pe când în realitate

Teatrul reprezintă din motive literare sau altele,

10 – 15 piese originale pe an... Teatrul Național

despovărat de grijile materiale este singura

posibilitate a dezvoltării literaturii originale, care

nu are nici un alt debușeu. În aceste condiții

trebuie să rămână încă multă vreme o povară

glorioasă a Statului român...”

Dl. Corneliu Moldovanu: Dacă-n lumea noastră

teatrală ar exista o personalitate de forță și

priceperea unui George Enescu în muzică –

aș fi pentru imediata concesionare a

primului așezământ de cultură al României.

Cum vedeți, sunt contra.

Dl. Mihail Sorbul: – Sunteți pentru sau

contra?

– Un șvarț!

– Despre Teatrul Național e vorba.

– Un pahar cu apă... să fie rece, Titule...

– Socot că răspunsul nu-i periculos

– Socoate ... plata ... la revedere ...

Dl. Ion Minulescu: – Iar ai pornit! Ce

dracu mă, ești mai plictisitor decât fetele

astea care umbla cu cheta... De ce nu te

astâmperi?!

– Dacă nu pot!

– Plătiți-mi și vă scriu un

articol

– Desigur. Să fiu plătit și eu și d-ta.

Dă gazeta faliment.

– Atunci nu scriu nimic.

– Nici nu trebuie să scrii.

– Păi dar ce poftești?

– Să-mi spui... că scriu eu.

E. Lovinescu văzut de Iser



– Nu spun... Ce să spun? Să-l concesioneze. Că atunci n’o să se mai joace piesele lui

Iorga.

– De ce nu? Dacă au succes...

– Du-te dracului...

Dl. Nichifor Crainic: Sunt pentru concesionare fiindcă atunci va costa mai puțin pe

Stat și va da un randament artistic mult mai mare. Pentru cât face azi Teatrul Național

din București, Statul plătește de 4 ori și chiar de 5 ori mai mult decât ar plăti în cazul unei

concesiuni. Scandalul care se petrece astăzi cu numerosul parazitism în bugetul Teatrului

Național nu poate avea nici un alt remediu decât iarăși concesionarea, fiindcă atunci se

purifică și rămân numai valorile reale. Dealtfel, experiența ce s-a făcut câțiva ani la

Opera Română, este elocventă. Concesionarul primea atunci de la Stat o subvenție de 15

milioane anual și realiza spectacole de un nivel atistic pe care nu le realizează astăzi

Opera de Stat cu un buget de 30 milioane. Sau poate nu realizează astfel de spectacole

tocmai din pricina marelui buget?

În ce privește Teatrele Naționale din provincie, care actualmente sunt simple

ficțiuni, ele ar putea căpăta o viață reală artistică, numai concesionate unor oameni

înțelegători și cu prestigiu.

Dl. Victor Eftimiu: Sunt pentru

concesionarea Teatrului Național și mă

înscriu cel dintâi la licitații! Ofer cele mai

bune condițiuni nu cer nici un ban subvenție

de la Stat și garantez spectacole cel puțin tot

atât de artistice ca și cele de până azi. Mă ofer

să joc cel puțin patru piese noi, recomandate

de Minister.

Dl. Ramiro Ortiz: Firește că sunt contra.

Teatrul Național este una din puținele instituții

culturale din România, foarte bine organizat.

Are astăzi ceva din noblețea lucrului vechiu.

Eu merg cu multă plăcere la Teatru Național.

Am făcut constatarea încă de mult, că a’nceput

să să se occidentalizeze. Socot că dl. Corneliu

Moldovanu a fost primul director care a contribuit la aceasta. Așadar sunt admirator al

Teatrului Național și sunt contra concesionării lui.

Dl. Scarlat Froda:

– Poftim?! Concesionarea Teatrului!

Puneți întrebarea în glumă sau în serios?

– Indiferent.

– Nu prea este indiferent.

– Atunci... în serios.

– Nu cred!

– Dacă spun!

– Bine dar este o... este o aberație.

Concesionarea Teatrului Național

auzi! Păi se poate una ca asta?

– Nu știu. D’aia întreb.

– Imposibil, domnule. Crezi oare că s’ar

putea concesiona Comedia Franceză?

– Da!

– Auzi d-ta: să se concesioneze Teatrul

Național care este o vechime de peste 60



de ani... A, înțeleg să se concesioneze Teatrele Naționale din provincie. Aceasta – da. Însă

prima noastră scenă!

– Dar e concesionată și Opera Română. – Altă chestie.

–Nu văd. Fiindcă și Opera e tot a Statului

– Este. Dar e o instituție de curând înființată, care n-a dat rezultate tocmai fericite. Pe

câtă vreme Teatrul Național....

– Nu, nu este o imposibilitate...

Dl. Al. Mavrodi: – Ei, vezi d-ta? este o chestiune complicată și comportă discuțiuni. Eu ce

să zic? sunt și pentru și contra... Dacă răspunsul acesta vă mulțumește...

– De ce și pentru și contra?

– Asta n-o spun. Ar fi nevoie să documentez în ambele cazuri.

– Așadar ...

– Atât!

Un gazetar, deputat guvernamental : Cât voi trăi eu, nu se va concesiona Teatrul

Național așa fel încât să se facă afaceri necurate. Stau la pândă. Am prins câteva zvonuri,

dar veghez. Ajung atâtea tâlhării... La ocnă cu pungașii...

*

M.D. „Ce trebuie să facă Statul pentru intensificarea culturii românești ?”73

Dl. Eugen Lovinescu74

: De e vorba de cultură răspunsul e scurt și obligatoriu: școala.

De e vorba de literatură, problema nu numai că se schimbă, dar existența ei e

controversată, deoarece mulți tăgăduiesc Statului dreptul sau obligația de a se ocupa de

ea. Văzută în cadrele vieții occidentale, această problemă nu poate avea decât o soluție

negativă, întrucât literatura e o creație liberă ce nu are nevoie de stimulentul oficialității:

nu tot așa și la noi. De aceste chestiuni m’am ocupat dealtfel, pe larg, principial, în cele

trei volume ale Istoriei civilizației române moderne.

Procesul de formație a civilizației noastre fiind altul decât cel al statelor apusene

și reprezentând o mișcare inversă de la formă spre fond, e de la sine înțeles că nu are un

caracter de elaborație materială ci e susceptibil de a fi stimulat prin acțiuni exterioare și

artificiale.

Redusă la minimum la popoarele de formație veche și organică, intervenția

statului ar trebui să capete o amploare apreciabilă în statele de formație nouă, în care

literatura nu e o necesitate simțită de o populație în majoritate analfabetă. Ea a și existat

întotdeauna și o reclamăm principal prin tema învinuirii de a reduce arta în cerșetorie.

Mijloacele statului n’au fost încă până acum decât simple paliative cu

caracterul degradant al unor noi ajutoare bănești acordate scriitorilor solicitanți. Vederi

de ansamblu n’au existat. O lăudabilă inițiativă de editură oficială a Casei Școalelor a

naufragiat de la înceut în opacitatea estetică a d-lui M. Dragomirescu pentru ca apoi să

fie suprimată printr-o grabnică amputație bugetară, înainte de a se fi suprimat un singur

automobil al ministerului. Cum foarte puține glasuri s-au ridicat să protesteze împotriva

acestor suprimări, putem conchide că existența acestor autori nu avea și o necesitate

73 Apărut în Vremea, An. II, nr. 65/30 mai 1929, p.4

74 La 20 mai 1929, E.Lovinescu nota în jurnal: ,,Mircea Damian- îi dau răspuns la o anchetă Statul

cultural pentru Vremea” (vezi E. Lovinescu- Sburătorul, agende literare, vol. 2, ediţie îngrijită de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1996, p.205, 381).



imperioasă. Un proiect – Rebreanu de editură quasi–oficială produs în ultimele luni ale

guvernului liberal a dispărut din lumina actualității, sub guvernul de azi, adică tocmai

când d-nul Rebreanu ar fi putut avea posibilitatea de a-l realiza. Rezultă de aici că statul

nu încurajează decât tot ce e spectacol (teatru, muzică, expoziții) iar în ceea ce privește

literatura, se mulțumește cu forma ajutorului personal.

Problema trebuie așadar reluată din nou și soluționată în sensul colaborației

statului cu casele de edituri pentru a facilita debutul tinerilor autori.

Dl. Tudor Arghezi: Să desființeze Universitățile...

Dl. Victor Eftimiu: Scena repetată din ultimii ani, deci criza financiară generală, a adus

România într-o fază anticulturală; necesitățile imediate sunt mult mai dureroase ca să mai

rămână gândul cuiva la luxul răspândirii culturii. După ce se va fi împiedicat

mortalitatea copiilor la țară, după ce li se va fi dat o educație fizică – va veni vremea să ne

gândim și la sufletul lor care nu poate fi sănătos, dacă, după vechiul dicton, nu este și

capul sănătos. Așadar în primul rând cultura higienică – fizică și pe urmă lecturi din Paul

Valery.”

Dl. C. Ardeleanu: În primul rând Statul, să

se-ngrijească mai mult de viața și opera

scriitorilor și artiștilor pe care-i are. În felul

acesta implicit contribuie la promovarea

literaturii, artei și culturii în general. Statul

dacă și-ar face controlul activității sale față

de scriitorii și oamenii de artă pe care i-a

avut până azi ar vedea că este inexistentă.

Ar fi suficient, cred, să pomenim câteva

nume: Enescu, Petică, Filimon și pictorul

Luchian, care-și vindea tablourile cu câte 2-

3 lei. În vreme ce aiurea constatarea aceasta

elementară a fost cunoscută de la începutul

începutului. Ca o exemplificare a acestei

promovări de cultură avem popoarele vechi,

despre a căror existență astăzi fac dovada

operele vremii.

Ce am cunoaște bunăoară din vechea Eladă, dacă n-am avea operele lui Fidias,

Homer, Sofocle etc?

Dl. Ion Barbu: Să se abțină. Nu ne trebuie cultură laică. Să lase bisericii rolul de

însuflețitor.

Dl. Paul I. Prodan: Răspunsul e mult mai ușor de dat acum, după discursul rostit de

Înaltul Regent Gh. Buzdugan, la Alba Iulia, unde această problemă este atât de minuțios

expusă. Vă rog, dar, să citiți acast pasagiu din discursul Înaltului Regent.

Dl. Camil Petrescu: Întreabă pe dl. Ministru al Cultelor și Artelor și pe cel al

Instrucțiunii Publice – ce mă întrebi pe mine? Ce eu sunt Ministru? Primesc leafă pentru

asta?!



Dl. Ion Minulescu: Încă nu sunt ministru. Până atunci nu pot să-ți spun nimic. Când oi fi

ministru – cu plăcere. Dacă oi avea chef să te primesc.

Și acum ieși afară că am de lucru... Și mai potolește-te

dracului... Nu mai umbla cu fleacuri...

Dl. Al. Stamatiad: Casa Școalelor, să treacă direct

sub conducerea Societății Scriitorilor Români. Socot că

ar avea în cazul acesta o activitate mai intensă.

Programele școlare sunt prea încărcate și nu mai

rămâne elevilor timp să mai citească literatură pentru

a-și completa cultura generală. Repertoriul

Conservatorului și manualele de limba română ale

cursului superior trebuiesc reînnoite din timp în timp

pentru a fi ținute în curent cu evoluția literaturii. Să se

introducă

obligatoriu

cinematograful

în școli, rulând

filme

selecționate.

Un ministru al

culturii, ar

trebui să fie în contact cu toți intelectualii de seamă

ai țării. Și uite cum: să invite la masă în fiecare

duminică și sărbători câte 3 scriitori, 3 artiști, 3

pictori, sculptori, muzicieni etc. Ministrul ar fi

atunci la curent cu toată mișcarea culturală a

țării, ar primi sugestii etc. Și-ar face o cunună din

floarea intelectualității.

Ori din toți Miniștrii pe care i-am avut, nu

cunosc decât unul care a avut acest contact: C.C.

Arion.

Dl. Ion Foti: Statul să reia vechiul proiect al lui

Oct. Goga, de a crea cât mai multe biblioteci în țară, ceea ce ar adăuga o sublimă

dezvoltare literaturii noastre. Aceasta ar fi numai o latură a problemei, căci intensificarea

culturii depinde de întregul complex al problemelor politice, sociale, economice etc. Dacă

n’ai o școală primară, secundară sau economică la înălțime, dacă dai impresie marelui

public că nu cultura, nu munca aprigă și disciplina sunt recompensate în societatea

noastră, ci lipsa de caracter... e egal de a te ocupa de o problemă inactuală.

Am spus că înmulțirea bibliotecilor este un remediu, pentru a se asigura

scriitorului un cuantum absolut necesar de desfacerea cărții, care să-i acopere cheltuielile

ediției. În modul acesta se vor încuraja în primul rând traducerile bune, cărțile de

specialitate, volumele de critică și poezie, care sunt în general puțin cercetate de publicul

nostru cititor. Nu cred însă ca Statul actual politic să poată da rezultate fericite...

Intensificarea culturii este în legătură directă cu educația publicului cititor. Din

nefericire la noi se citește foarte puțin. România Mare n-a dublat numărul cititorilor

Al. T. Stamatiad



vechiului Regat și se cere o sforțare imensă a crea noilor provincii debușee de cultură

românească... Dl. Octavian Goga s-a gândit că înființarea a vreo 2000 de biblioteci ale

statului, care să cumpere edițiile de cărți românești, ar crea o situație mai omenească

scritorului român. Acest plan nu s-a realizat...

Aș cere pentru intensficarea culturii o școală bună, serioasă în care disciplinele

spirituale eterne să fie bine predate și bine asimilate. Mă gândesc la acea cultură clasică

pe care noile programe școlare au ignorat-o din școală ca pe-o cenușereasă netrebnică...

Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Germania și Italia ... caută introducerea

clasicismului în școli pentru a evita incultura intelectualilor...

Toată cultura noastră este de origine clasică: a neglija această cultură,

înseamnă a ne arunca în misticismul negativ rus, a pierde noțiunile fundamentale ale

menținerii oricărei societăți și caracterul nostru de țară neo-latină...

*

[M.D.] Știu eu de ce am, uneori, impresia că Arcul de Triumf este așa cum este numai

de... rușine? S-a scris atâta literatură despre acest monument, s-au stricat atâtea prietenii,

s-au instituit atâtea comisii, încât nu va trece mult până va deveni tot atât de cunoscut ca

și Turnul Eiffel sau piramidele Egiptului...

Acuma „oștile stau față-n față”. Deoparte dl. arhitect P. Antonescu, de cealaltă

dl. Tzigara – Samurcaș; primul a construit Arcul de Triumf, cel de-al doilea vrea să-l

dărâme și în locul lui să se ridice alt monument...”

Mircea Damian: Credeți că Arcul de Trimf trebuie dărâmat sau refăcut?75

Dl. arhitect P. Antonescu: Lumea s-a

înșelat de înfățișarea puțin simpatică a

ruinării pe dinafară a Arcului de

Triumf, neștiind că toată structura

interioară e ridicată din materiale

trainice: beton, fier și piatră... Chiar

zilele trecute Ministrul Mihalache, care

a vrut să se informeze exact de cum

stau lucrurile, a fost foarte surprins...

de soliditatea de cetate, care apare din

interiorul construcției.

Așadar, publicul, a putut fi

convins că Arcul stă să se dărâme și ca

atare trebuie desființat. Azi în urma

constatării făcută de comisia specială

instituită de Ministerul de Domenii, se

știe că structura Arcului este definitiv

executată și nu lipsește decât

terminarea îmbrăcămintei exterioare de

piatră din care deja, o bună parte este

executată... Această parte este

75 Apărut în Vremea, An.II, nr. 66/6 iunie 1929, p. 5.

Arcul de Triumf din Bucureşti



executată din granit și piatră de Câmpulung... din care e clădită Mânăstirea Curtea de

Argeș și Mânăstirea Dealul a lui Neagoe Vodă.

Unanimitatea artiștilor și tehnicienilor din comisiunea de mai sus au cerut ca

Arcul să fie terminat cât mai curând în forma ce i-a dat-o și aprobat-o Comisia

Încoronării și Regele Ferdinand... Reprezentantul Ministerului de Război a cerut de

asemenea ca Arcul pe sub care a trecut Regele Ferdinand, Mareșalul Foch și armata

victorioasă, în frunte cu cavalerii ordinului „Mihai Viteazul” să fie terminat întocmai în

forma în care a figurat în momentul acela istoric...

Împotriva acestei unanimități a fost părerea d-lui Tzigara Samurcaș, care a

cerut desființara Arcului, sub motiv că, comemorarea victoriei nu a fost făcută numai a

noastră ci și a aliaților, uitând că alături de Regele Ferdinand, au trecut pe sub Arc și

ostașii aliaților în frunte cu Foch și Berthelot și că ar fi o jignire să dărâmăm Arcul de

Triumf pe sub care au trecut acei lângă care am luptat, ca să nu mai vorbim de jignirea ce

s-ar aduce memoriei Regelui Ferdinand. Din momentul în care armatele glorioase au

trecut pe sub el, Arcul de Triumf a devenit istoric și intangibil. Dl. Tzigara Samurcaș a

propus ca pe solul de granit și piatră al Arcului, care ar fi dat jos, să se ridice un fel de

cavalcadă din bronz ceea ce ar fi o erezie artistică și o diminuare a monumentului

istoric...

Ziarul „Univesul” în urma propunerii d-lui Samurcaș, a publicat un concurs de

50.000 lei pentru cine va realiza această bazaconie (este cuvântul „Universului”)

artistică. Până astăzi nu s-a ivit nici un concurent.

Din criticile de ordin artistic care s-au adus Arcului, rețin pe acelea că nu a fost

conceput în stil clasic-roman, încercarea mea de a-l concepe într-un stil propriu românesc

s-a născut din ideea că actul victoriei și al Unirii trebuie să fie comemorat cu o

arhitectură românească a momentului istoric, iar nu copiind o arhitectură antică, oricât

de consacrată ar fi. Căci prin Arcul de Triumf noi nu ne comemorăm latinitatea noastră,

ci comemorăm o faptă măreață a generației noastre, și după cum un poet n-ar fi conceput

imnul sau oda victoriei în latinește, eu nu am înțeles să mă exprim decât în limbajul

românesc de astăzi al artei arhitectonice românești care-și are expresiile ei proprii și

inspirația ei alta decât aceea a strămoșilor noștri de acum 2000 de ani. Inspirația lor

rămâne o tradiție, noi trebuie să creem o tradiție a vremurilor noastre...

La alte obiecțiuni mai puțin grave s-a răspuns de specialiști prin revistele

„Arta și Orașul”; „Căminul”; „Construcțiile publice”; „Contimporanul” etc.

Interpelarea de zilele trecute a dl. N. Iorga în camera deputaților a ridicat

precum ați văzut, chestiunea la locul de unde trebuie privită. Căci pe deasupra valorii

artistice pe care i-a recunoscut-o și d-sa, dl. Iorga a reamintit oamenilor cu răspundere

din această țară, că: „Arcul de Triumf e un monument istoric din momentul trecerii

Regelui Ferdinand pe sub el și prin urmare, devine nu numai intangibil, dar se impune ca

un simbol ce nu poate fi cu nimic nici micșorat, nici distrus... Așadar Arcul de Triumf este

monument istoric și nimeni nu se poate atinge de el, decât pentru a-i întări forma

definitivă, care la clădirea lui nu i s-a putut da, din pricina timpului prea scurt.”

Dl. Tzigara – Samurcaș: Am fost pentru dărâmarea arcului de triumf, chiar înainte de a fi

ridicat... Campania mea începe din momentul când am văzut fotografia planului. Am

continuat apoi când s-a ridicat. Și o spun și astăzi – arcul de triumf trebuie dărâmat și în

locul lui să se ridice altă statuie, un monument care să reprezinte mai bine Perechea

Regală a războiului, precum și a momentului istoric.

– Dar pentru ce sunteți contra unui arc de trimf?



– Mai întâi arcul de triumf în starea care se găsește – e o rușine. Pe urmă:

aliații noștri și-au ridicat arcuri de triumf?

– Nu văd legătura...

– Dar e simplu: le aducem pur și simplu o jignire.

– Nu văd.

– Dar bine, noi am luptat cot la cot cu aliații noștri, am câștigat victoria alături

de ei... Pentru ce să-i sfidăm ridicând un arc de triumf?

– Dar s-a ridicat, totuși. Pentru ce să nu-l păstrăm?

– Am spus-o de mii de ori și-o repet – Arcul de triumf e o rușine. Și mai e încă

ceva. Iată: În iunie 1921 am publicat o scrisoare deschisă d-lui general Averescu, pe

atunci președinte al Consiliului de Miniștri. Ceream prin acea scrisoare să fie împiedicate

lucrările pentru ridicarea arcului de triumf. Și spuneam că schița arcului de triumf

înfățișează o masă de zidărie ce ne izbește numai prin greutatea ei, neavând nici una din

însușirile acestui fel de monumente și fiind lipsită de orice valoare artistică. Nu s-a ținut

seama nici de tradiția clasică română a cărei împrospătare în calitatea în care ne fălim de

descedenți ai lui Traian, ar fi fost așa de binevenită, nu s-au avut în vedere nici

monumentele similare mai recente și recunoscute ca tipuri clasice; dar s-a despărțit chiar

de arhitectura românească, care în această împrejurare unică ar fi trebuit neapărat

respectată și pusă în valoarea cuvenită.

Monumentul conceput de dl. Antonescu, în afară de orice tradiție locală și

artistică, lipsit de originalitate, și de însușirile inerente acesui gen arhitectonic, departe de

a fi arcul de triumf al României întregite, va simboliza numai inepția vremurilor noastre.

Planul comisiunii a indicat proporții mai mari chiar decât ale clasicului arc de

triumf al împăratului Septimiu Sever, care în reducere a servit de model arcului de triumf

din piața Carousel din Paris...

Colosul ce ține loc de arc de triumf, fără a fi nici propriu zis o poartă triumfală,

este lipsit de coloane, arcuri și de orice altă ornamentație sau profiluri, decât cele

rezultate din întretăierea unor ciubucuri nepotrivite cu acest gen de clădire... Întregul

colos seamănă mai mult cu un monument funerar, decât triumfal, este de-o nulitate și o

nuditate fără pereche... Pretinsul arc de triumf mai este și anonim. Cele două perechi de

figuri, repetate pe soclul pilonilor și anume de o parte un Dac și un Roman cu câte o

lance, iar de altă parte cei doi ostași armați cu baionete și caracterizați prin căciulă și

coif, denotă sărăcia concepției artistice a autorului. Decorațiile banale de guri de tun

amestecate cu tobe și steaguri nu indică deloc că monumentul s-a ridicat anume pentru a

comemora prima încoronare a regelui tuturor românilor.

Cu toate acestea din vremurile antice și până în zilele noastre acurile de triumf

nu erau concepute decât de purtătorii unei statui sau a unui grup simbolic, care alcătuia

motivul principal al monumentului.

Căci în afară de inscripția de pe priză, prin nimic posteritatea nu va fi pusă în

cunoștință de mărețele momente ale istoriei patriei, ce acest pseudo arc e menit să

comemoreze... Prin basoreliefuri și medalioane s-ar fi putut eterniza în piatră atâtea

episoade istorice și viteji ai neamului, demn să servească drept pildă generațiilor viitoare.

Mai ales statuia eqvestră a făuritorului României Mari și-ar fi avut aici locul ei, mai

nimerit decât în fața meschinei biserici din Alba Iulia, după cum s-a procedat de comisie...

Dând atențiunea cuvenită elementelor pământene, am fi dobândit un arc

românesc original în felul său, oglindind geniul adevărat al poporului nostru.



Dl. Atonescu a promis în trei luni terminarea unei lucrări, care în alte țări a

durat peste treizeci de ani, cum e cazul arcului de la l’Etoile, neispăvându-se nici până

azi...

– Atunci dl. Antonescu are dreptate...

– Cum o să aibă dreptate?!

– Mă gândeam la răspunsul D-sale. Recunoaște că n-a avut timpul material

necesar spre a împodobi arcul de triumf; dar construcția interioară e trainică.

– Asta nu înseamnă că are dreptate. Și în sfârșit arcul de triumf este plagiat.

Am dovedit lucrul acesta cu o broșură...

– Am citit-o... Dar ce spuneți de afirmațiile celor doi arhitecți francezi? Socot

că ați citit în traducere răspunsurile lor, publicate în câteva gazete.

– Asta-i acum! Ei între ei...

– Am văzut originalele scrisorilor.

– Nu mă îndoiesc. Dar sunt cu toți arhitecți și deci colegi...

– Eu n-aș ierta „un coleg” care mi-ar plagia o lucrare literară...

– ... Și francezii sunt politicoși.

– Dar comisiunea de experți?

– Comisiunea... Să nu mai vorbim.

– Așadar...

– Repet: arcul de triumf să fie dărâmat!

*

[M.D] Credeți că scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi? 76

Iată o întrebare... vulgară. Și imorală.

Când mi-a venit în minte eram la al treilea fel. La o masă vecină un domn foarte

gras, cu gușă, cu burtă, și caturi la ceafă, era mi se pare la „al șaptelea fel” băuse două

țuici cu măsline, o jumătate de vin cu sifon și mai comandase alta. În seara acelei zile

n-am mâncat, dintr-un motiv pe care-l ghicesc desigur, toți cititorii. Și cum lucrul acesta

nu mi s-a întâmplat prima dată – mi s-a părut foarte firesc și foarte normal...

Așadar, mă declar contra obiceiului de a mânca de două ori pe zi. Și se declară,

contra, odată cu mine toți cei ce mănâncă numai uneori... Ne stricăm obiceiurile...

Și stricăm deasemeni obiceiul țării. Căci, în România, un scriitor înseamnă un

individ care nu face nimic și care mănâncă numai când este invitat. Ceea ce se întâmplă

foarte rar și foarte puținora dintre noi.

Ceilalți... ceilalți au „talie”, coaste și gât...

Dl. Nichifor Crainic: Dacă are ce poate să mănânce și de două ori pe zi. Viața lui

Eminescu și a altora ne învață însă că lucrul acesta poate constitui și un ideal pentru

naturi visătoare, cum sunt scriitorii români. În orice caz oricât de jovial aș părea astăzi,

cum a remarcat dl. Lovinescu într-un articol estetic, găsesc că nu e locul de făcut

confesiuni personale.

Dl. Tudor Arghezi: Scriitorul trebuie să mănânce de patru ori pe zi, să aibă o vilă la

Sinaia, o casă în București și un automobil între ele...

76 Apărut în Vremea, An. II, nr. 69/27 iunie 1929; Vremea,An. II, nr. 70/ 4 iulie 1929; Vremea An. II, nr.

71/11 iulie 1929, p.5.



Dl. Aurel Vlad , ministru

– Cu tot respectul, excelență!

– Zâua bună, mă rog... No ce poftești,

drăguțule?

– Domnule ministru...

– No, da, ocupă mă rog frumos loc.

– Mulțămesc frumos. Domnule

ministru, aș pofti să vă fac, pentru

revista „Vremea” o întrebare.

– Fă-o, da să nu fie lungă.

– Scurtă, Excelență. Ce credeți,

scriitorul trebuie să mănânce?

– D’apoi că doar fiecare om trebuie

să mănânce, mă rog frumos.

– Și credeți că scriitorul trebuie să

mănânce de două ori pe zi?

– Eu mănânc de trei ori pe zi și la

cină (cafea cu lapte de la ora 4)

– Dar scriitorul...

– Să mănânce, mă rog. Doară are

salariu și muncește la canțălarie.

– Vorbesc de scriitorii de literatură,

Excelență

– Ce-ai spus, mă rog de iertare?

– Mă gândesc la scriitorii de literatură,

la cei care scriu cărți de povești... și de

poezii.

– No, dac’ai venit să-mi spui povești, fă

bine și poftește afară.

– Domnule ministru...

– Fii bun și dă-mi pace... Ce tot îmi

spui la povești... că doară nația și

Regența și drăguțul nostru prezident...

Nu știu ce-a mai spus Excelența

Sa, fiindcă ușierul mă’mpingea foarte

amabil de la spate.

Dl. F. Aderca: Nu. Cei mai mulți nu au mâncare

decât o dată pe săptămână și atunci pe furiș. Dar

credem că scriitorul trebuie să cugete și să scrie

în fiecare zi.

Dl. Ion Barbu: Da, dar puțin. Sunt oprite

alimentele care îngrașă sau prin piperurile lor le

biciuiesc simțurile. Doresc o rasă de scriitori

smeadă, uscată „ca de ghindă”, adusă la

trăsăturile ascetice și la linia bărbătească a lui

Radu Dragnea. Deviz: cât mai aproape de Radu

Dragnea și cât mai departe de grașii Sadoveanu,

Crainic, Minulescu, Lovinescu, Cezar Petrescu

etc. Îmi iau voia să recomand scriitorilor postul

de voie bună și chiar foamea. Spiritul desgolit și legile lui le redescoperim ajunând.”

Dl. V. Eftimiu: Sunt de părere că scriitorul până la vârsta de 20 de ani, trebuie să

mănânce de trei ori pe zi. Până la 30 de ani de 2 ori pe zi. De la 30 la 40 de ani să

mănânce numai dejun și seara o cafea cu lapte. Dacă a trecut de 40 de ani și tot n-a

rezolvat problema mâncării înseamnă că nu e scriitor...



Dl. Ion Sân – Giorgiu: Scriitorul de talent trebuie să aibă posibilitatea să mănânce ori

de câte ori vrea pe zi. Cu o condiție însă, să nu abuzeze. În orice societate fie și feminină,

condiția ca digestia prelungită să nu-i abrutizeze creierul și să-l facă impropriu literaturii

cum e cazul unora dintre scriitori cărora Statul Român postbelic le-a dat asemenea

posibilități paradisiace. Scriitorii fără talent, să fie constrânși prin foame de a nu mai

scrie, iar în caz de încăpățânare, să li se pună șoricioaică în mâncare.

– Ați putea să-mi spuneți cam ce soiuri de mâncări trebuie să mănânce, bunăoară,

scriitorul român?

– Cum să nu, iată: trebuie să mănânce foarte multă carne friptă, fără sos. Dulciuri deloc.

– Lirica?

– Să mănânce mâncăruri care constipă, pentru că altfel producția lirică ar fi prea bogată.

– Drama?

– Să mănânce mâncăruri producătoare de crampe, pentru ca să fie continuu într-o...

situație dramatică.

Un gazetar - deputat majoritar: Scriitorii să mănânce cât mai mult, ca să nu aibă nevoie

să se mănânce între ei.

Dl. Camil Petrescu: Nu, fiindcă scriitorul e un dobitoc sui-generis...

Dl. Ion Marin Sadoveanu: Să mănânce de ce să nu mănânce?... Uitasem: eu nu pot

răspunde la întrebarea aceasta fiindcă personal sunt în cură de slăbire.

Dl. G. Bacovia:

– Ce fel de scriitori?

– Scriitorii de literatură...

– Ar trebui precizat: scriitorii care scriu în fiecare zi – sau scriitorii care scriu numai

uneori.

– Tot una este.

– Știu eu? Cei mai mari scriitori n-au prea mâncat... de două ori pe zi...

– Credeți așadar...

– Cred cel puțin atunci când creează – scriitorul ar trebui să mănânce și să aibă o

igienă.

Dl. Ion Minulescu: Depinde... Dacă stă bine cu stomacul poate să mănânce și de zece ori

pe zi.

– Și dacă are...

– Te cred.

– Dar dacă n’are?

– Să rabde. Chestiunea este însă alta... poate să mănânce, cum am spus și de

zece ori pe zi, dar să nu mănânce... ( Dl. Minulescu a spus un cuvânt pe care nu-l găsești

scris decât în cărțile lui Panait Istrati!)

Dl. I. Iancovescu: (Pauză și stupoare)

– Ei ce crezi?

– Ce să cred? Când pui astfel de întrebări ... Scriitorul să mănânce de două ori pe zi,

auzi!



– E mult?

– Firește că-i mult. Scriitorul trebuie să se hrănească cu lăcuste ca Iocanan în pustiu.

– Dar actorul?

– Tot așa... Eu așa mă hrănesc... D’aia sunt inteligent și am talent... Carnea îngrașă și

tâmpește.

– Poți să-mi dai un exemplu?

– Pot , dar nu vreau... fiindcă mă tem că-l scrii...

Dl. E. Lovinescu77

: O masă sau două pe zi? E forma expresivă a unei chestiuni dezbătute

de mult în publicistica noastră. Maiorescu odinioară înclina mai mult spre postul

obligator al artistului; formula e de altfel comodă și înăbușă eventualele scrupule ale

lipsei de solidaritate.

Nu e mai puțin adevărat că publicul are o concepție definitivă în această

chestiune: pentru dânsul talentul e o funcție a sărăciei: în ochii lui un vagabond ca

Dragoslav e prin definiție om de talent, pe când prezența unui automobil la scară exclude

de la sine talentul. Dar toate acestea sunt lucruri în afară de discuție...

Problema nu se rezolvă într-un sens unic, ci după ecuația personală a

fiecărui artist. Așadar la întrebarea: o masă sau două pe zi? Răspundem: la unii o masă,

la alții două și la câțiva chiar și un supeu. Sunt artiști ce-și găsesc în lipsă un stimulent de

lucru; sunt alții ce nu pot lucra decât în clipa în care sunt deasupra oricărei nevoi. De e

vorba să colaborăm fiecare cu experiența noastră, adaug că, în ceea ce mă privește intru

în categoria a doua.

Dl. Sergiu Dan:

– Tu ce crezi, dragă?

– Protestez.

– Nici de două ori pe zi?

– Nici măcar o dată pe zi... Scriitorul nu trebuie nici să mănânce nici să

doarmă, realizând astfel existența îngerilor!...

– Sergiule... eu crăp...

– Crapă!... Dar lasă-mă să continuu... Eventual scriitorul nu trebuie să fie nici

bolnav vreodată – urmând să moară îngerește. (Îngerii se știe nu mor decât în rușine).

Societatea românească bine organizată, adică poporul de samsari, pezevenghi, proxeneți

și agitatori politici, care formează „lumea bună” este de obicei de părerea proverbului:

„Ca privighetoarea să cânte bine, scoate-i ochii!” – adică dejunul să nu obosească

inspirația.

Faptul că scriitorul român nu este încă recunoscut ca făcând parte dintr-o

categorie socială – se datorește stării generale de anarhie în care se află Statul Român.

Scriitorii nu pot avea o existență conformă cu misiunea lor decât într-un regim de

monarhie absolută, adică într-o societate care știe că un scriitor de poeme este

întotdeauna mai onorabil decât un Pârț (pardon) politic oarecare și de oricare partid.

Dl. Mihail Dragomirescu: Scriitorul are dreptul să mănânce de două ori pe zi cu o

condițiune: să fie scriitor. În starea noastră socială, scriitorii cei buni suferă din pricina

77 E. Lovinescu nota în jurnal la 3 iunie 1929: ,,Mircea Damian pentru interviewul: O masă sau două?”

(vezi E. Lovinescu- Sburătorul- agende literare, vol. 2, ediţie îngrijită de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1996, p. 207).



celor răi, care se cred mai scriitori decât toți. Dar și buni și răi, toți au o meteahnă, care-i

va ține în inferioritate socială, câtă vreme nu și-o vor îndrepta.

Scriitorii și buni și răi nu iubesc ordinea. Autonomia, de care au dreptul ca

scriitori, și ca oameni o transformă în anarhie. Deci se critică unii pe alții și deci toți au

credința că unii sunt mai buni și alții mai slabi, nu pot suferi cu nici un preț ierarhizarea,

care desparte oile de capre. Ei vor să fie întotdeauna amestecați și neîncadrați.

Cât timp va domni această stare de lucruri și nu vor primi ca cei buni să fie

separați de cei răi – vor suferi mai mult sau mai puțin de foame.

Dl. Vasile Savel: Depinde de stomac... Ai pus, domnule Mircea Damian, greșit întrebarea.

Ideea care te chinuiește, ai generalizat-o și toți am avut-o la vârsta dumitale, dar n-am

căutat a-i da publicitate. Am răbdat, am tăcut, am rezistat. Arare unii dintre noi s-au

revoltat.

Reîntorcându-mă la glumă îți răspund: cred că scriitorul trebuie să mănânce

ori de câte ori îi este foame. Și dacă îi e foame mai mult de două ori pe zi – ce să facem?

Sunt scriitori care fac cură de slăbire, după cum sunt scriitori care fără să

vrea își păstrează silueta. Aceștia fac fără voință o cură preventivă. Cel dintâi care a

protestat a fost poetul Dimitrie Anghel, care s-a-ntrebat : Până când?

Aș putea continua. Dar vezi, e ora dejunului. Mă duc la masă. Am comandat

niște trufandale! La revedere...!

Dl. Ramiro Ortiz: De două ori pe zi?! Nu! Să mănânce o singură dată pe zi, - dar

strașnic! Seara numai un compot.

*

[M.D.] Continuăm vasăzică. M’am adresat de astă dată la un număr mai mare de

scriitori. Am ținut chiar să am și răspunsurile câtorva confrați tineri îndeajuns de

cunoscuți. Fiindcă chestiunea ne privește pe toți deopotrivă.

Concluzia anchetei? Ar trebui, desigur să fie una. O concluzie serioasă la

răspunsurile unei întrebări puse anapoda, e drept, dar care poate fi socotită totodată

comică, tragică și – ca să fie așa – serioasă.

N-am ajuns la nimic. Adică am ajuns la ceea ce știam singur. Și cum e vorba de

invenția unor pilule pe care le’nghiți cum înghiți chinina sau sublimatul – nu mai ai

nevoie de mâncare, fiindcă te hrănești cu ele, aștept aceste timpuri fericite ca să pun altă

întrebare confraților mei, cu credința că „voi ajunge totuși la o concluzie...”

Dl. Liviu Rebreanu:

– Nu pricep.

– Scriitorul trebuie să mănânce de două ori pe zi?

– Eu cred că trebuie să mănânce de trei ori pe zi.”

Dl. Tudor Teodorescu Braniște: Depinde ce profesiune are. Fiindcă din profesiunea de

scriitor nu va izbuti să mănânce nici de două ori pe lună, necum de două ori pe zi... De

aceea avem scriitori de profesiune ingineri, avocați, medici, militari, popi etc. cea mai

rentabilă și cea mai adequată scrisului pare a fi profesiunea de soț dotal...

Un singur lucru e cert: scriitorul nu va reuși să mănânce din scrisul lui, de

două ori pe zi – decât atunci când 80 la sută dintre cetățeni vor ști să se iscălească fără

sugiuc și „fără punere de deget.” Sau – ca să fie mai limpede – scriitorul va mânca de

două ori pe zi într-o societate normal orânduită în care dl. R. Ioanițescu va fi subcomisar



cl. III la o circumscripție de periferie, iar dl. Aurel Vlad solgăbirău într-un sat

transcarpatin. (Protestez!! N.R. Până atunci – Nu! Așadar, încă multă vreme scriitorii vor

trebui să-și caute meserii serioase. Și să nu uite următoarea scenă deplin lămuritoare:

Maiorescu avea la un moment dat, ca șef de cabinet un scriitor. Recomandându-l regelui

Carol, acesta îi spuse:

– Îmi pare bine... îmi pare bine... Și ce profesiune ai dumneata, domnule

șef de cabinet?

– Eu, Majestate – răspunse greu tânărul – sunt scriitor.

– Bine, bine, dar eu te-ntreb: ce profesiune ai?...

Istoria n-a înregistrat replica scriitorului – șef de cabinet. Dar trebuie să

amintesc că monarhii – așa scrie în cărțile de școală – au fost totdeauna protectorii

litrelor și artelor frumoase! E un lucru pe care – ingrați cum suntem am fi în stare să-l

uităm...

Dl. C. Ardeleanu: Să mănânce de două ori pe zi, unde poate. Să scrie două ore pe zi

acasă la el și să vorbească două ore pe zi mai puțin la cafenea.

– Atât?

– Atât!

Dl. Cezar Petrescu:

– Iarăși?!

– Precum vezi...

– Nu mai răspund... nu mai răspund nimic deocamdată... Să știi că am să

fac o anchetă contra anchetatorilor. Dar să știi că scriitorul trebuie să mănânce... să

mănânce de câte ori îi e foame... și să scrie.

Dl. Al. O Teodoreanu [Păstorel]:

– Ce zici?

– Nimic.

– Să nu mănânce?

– Dragul meu să mănânce, desigur. Mâncarea însă... îngreunează și nu

te-ndeamnă la scris.

– Așadar?

– Așadar, mâncarea ca mâncarea, dar băutura... La revedere...

Dl. Mihail Sebastian: Dacă ai văzut ca mine bucata de pâine noroioasă, pe care o

mănâncă oamenii și dobitoacele din satele Brăilei în acest an pustiu, întrebarea d-tale

n-ar mai fi sunat cu egoismul ei profesional. Tot omul s-ar cuveni să mănânce de doua ori

pe zi. E un deziderat modest, de la care nu știu de ce scriitorul ar fi exclus, dar la care

deasemeni nu văd ce drepturi speciale ar trebui el să le aibă. Câtă vreme în această țară

bogată mor oameni de pelagră, sau se spânzură, când n-au cu ce plăti perceptorului,

nimeni și în numele nici unei superiorități nu are dreptul să revendice situații privilegiate.

Scriitorii se cuvine să mănânce o pâine cumsecade, întrucât sunt oameni, nu întrucât sunt

scriitori. Asta omenește vorbind. Dar dacă întrebarea d-tale ține morțiș să creeze pentru

muncitorii scrisului o categorie de elită, cu trebuinți distincte, îți voi răspunde; nu, nu e

deloc necesar ca un scriitor să mănânce odată, de două ori sau de trei ori pe zi. Necesar e

numai ca sărac sau bogat – scriitorul să-și trăiască realmente sărăcia sau bogăția. Adică

să o trăiască profund ca pe o experiență de la un anumit prag sufletesc încolo. Barnabook



miliardarul – după un prânz magnific – și Martin Eden, după unul mizerabil, stau pe

înălțimi egale. Cine nu vede astfel lucrurile n-are decât să se înscrie într-un sindicat

oarecare sau să facă jalbă timbrată la minister. Există un fond special pentru prânzurile

intelectuale.”

Dl. Romulus Dianu:

– Să mănânce? Depinde ce anume...

Printre scriitori sunt de altfel mulți consumatori de „Lochum” Cred că

alimentul scriitorului ar fi bine să-l recomande publicul.

– De ce?

– Numai așa se poate răzbuna un cititor pe un autor. În general se crede că

mâncarea bună aduce opere bune. Asta e concepția fetiței care crede că mama ei face

copii fiindcă mănâncă mult la masă.

Dar lucrul trebuie verificat că așa e. Cine nu mănâncă rămâne suplu și nu face

nici copii. Dovadă primadonele.

Cunosc mulți scriitori care nu mai scriu

nimic, doar ca să-și mențină silueta literară.

Creația însă, ca orice naștere lăbărțează și ruinează.

Cu cât scrii mai multe cărți cu atât ai mai multe

șanse să fii înjurat, adică să-ți primești odraslele

trimise la origine de trecători. Eu ca să mă pot

apăra de aceste lighioane mi-am ales în Sergiu Dan

un colaborator, care pe lângă alte daruri mai are și

mușchi.

Dl. Șerban Cioculescu: În ziua în care fiecare

scriitor va avea o profesie – ar fi de dorit una

intelectuală – chestiunea nu se mai pune. Cât timp

scriitorul român va persevera în parazitismul

levantin, va risca adesea să rămână flămând. Să

sperăm că civilizația, această sperietoare a

barbarilor, va rezolva în curând problema în

levantul nostru.

Dl. Ludovic Dauș: N-am ajuns niciodată să mănânc al treilea rac. Am văzut totuși o

bătrână de 70 de ani trecuți devorând 80 de raci și totuși n-a murit.

Dacă am pune foamea scriitorului între aceste două limite? Unul s-ar simți

nenorocit dacă i s-ar impune mai mult de două ochiuri, o cotletă și puține fructe la un

dejun, după cum un altul s-ar simți nenorocit dacă nu i s-ar da o jumătate de gâscă sau un

talger de ghiveci. Aritmetica mesei e o operație foarte complicată și cum nu sunt profesor

de matematici la Universitate, chestiunea celor două mese necesare scriitorilor rămâne

pentru mine nerezolvată. O trec în domeniul fanteziilor stomacale, ceea ce dovedește că și

stomacul are fantezie.



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- Decembrie

-10 dec. 1505, prima atestare documentară a localităţii Şuici – Scorniceşti.

-7 dec. 1612, m. Preda Buzescu după o boală de 4 ani. Înmormântat la m-rea Căluiu.

-25 dec. 1744, Dumitraşcu Pleşoianu închină M-rii Bistriţa biserica sa din Pleşoiu- R-ţi.

-13 dec. 1833, n. la Slatina P.S.Aurelian, economist, ministru, fost preşedinte al Academiei

Române, fost prim-ministru.

-14 dec. 1842, m. Iancu Jianu haiducul. Înmormântat la Caracal.

-7 dec. 1857, deputatul ţăran C. Tănase din Izvoarele- Olt (Memoria Oltului 16/2013) ţine

o cuvântare memorabilă în Divanul Ad- Hoc al Ţării Româneşti luând partea ţăranilor

clăcaşi.

-20 dec. 1869, n. la Orlea gazetarul şi folcloristul Nicolae Păsculescu (m. 1942, Bucureşti).

-13 dec. 1870, n. Gh. Popescu-Bragadiru, profesor de muzică la Liceul ,,Radu Greceanu”

din Slatina.

-6 dec. 1871, apare revista ,,Dreptul” . Va fi condusă o vreme de C-tin Dissescu.

-dec. 1872, ia fiinţă primul serviciu poştal rural din judeţul Romanaţi.

-2 dec. 1876, ia fiinţă la Slatina Regimentul 3 Olt.

-1 dec. 1878, m. Răducanu Simonide, ctitor al bisericii din Brebeni (Memoria Oltului

nr.7/sept. 2012).

-12/25 dec.1883, n. Traian Biju (director al Gimnaziului Radu Greceanu), la Caransebeş.

-25 dec.1883, n. la Zănoaga g-ral Pion Georgescu (Memoria Oltului nr. 8/oct. 2012).

-17 dec. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, publicist , dir. Editurii Ramuri, în Făgeţel , jud. Olt.

-13 dec. 1886 se dă în folosinţă linia ferată Piatra Olt-Drăgăşani (34,1 Km), lucrare

executata de inginerul Mihai Râmniceanu.

-ante 22 dec. 1887, apare, la Caracal, ziarul ,,Romanaţii”, organ P.N.L. condus de I.

Brabeţianu.

-15 dec. 1892, n. la Caracal profesorul D. C. Eftimescu.

-5 dec. 1896, apare ziarul ,,Ţărăncuţa” la Găvăneşti Romanaţi, scos de pr. I. Pretorian.

-30 dec. 1904. n. la Caracal istoricul şi academicianul Vasile Maciu.

-5 dec. 1905, C. Şaban Făgeţel înfiinţează revista ,,Ramuri” la Craiova.

-10 dec. 1905, n. la Craiova Hortensia Popescu, pictor. A trăit la Caracal peste 25 de ani.

-20 dec. 1907, apare la Caracal ,,Romanaţul Conservator”.

-18 dec. 1908 , n. la Corabia actriţa Paula Iliescu (Pola Illery, m. în S.U.A. oct. 1994).

-23 dec. 1911, n. medicul Şerban Milcoveanu.

-17 dec. 1912, m. Spiru Haret (Memoria Oltului nr. 10/2012) , om al şcolii, întemeietorul

multor şcoli rurale inclusiv în Olt şi Romanaţi.

-11 dec. 1913, m. I. Kalinderu, administrator al Domeniilor Coroanei, fost proprietar al

moşiei Greci- Olt.

-13 dec. 1913, la sala Martinescu din Slatina s-a jucat piesa ,,O scrisoare pierdută” .

-14 dec. 1914, apare la Caracal ziarul ,,Romanaţul” (total 20 numere).

-9 dec. 1915, apare la Caracal ziarul ,,Ardealul” susţinând candidatura lui O. Goga la

Colegiul I Romanaţi (Memoria Oltului nr. 3/mai 2012).

-dec. 1915 , apare la Caracal ,,Patriotul”, organ conservator susţinând candidatura lui

Radu Ivănescu .

-20 dec. 1916, m. la Iaşi Gh. Nicolaescu, învăţător la Caracal şi revizor şcolar al judeţului

Romanaţi.

-26 dec. 1916 , n. poetul Ion Ţolescu la Izvoarele (m. 1988, Franţa).



-dec. 1917. m. de tifos la Iaşi în refugiu D-tru Şuculescu, fost deputat, senator şi prefect de

Romanaţi.

-2 dec. 1918, apare la Slatina până la 15 oct. 1922 ,,Democraţia Oltului” (Memoria Oltului

6/2012).

-28 dec.1919, apare la Caracal ,,Voinţa Romanaţului”.

-25 dec. 1920 , apare la Caracal publicaţia ,,Comerţul Romanaţean” (Memoria Oltului

nr. 4/2012).

-15 dec. 1924, apare la Balş ,,Ordinea”, organ al Partidului Naţionalist al Poporului.

-8 dec. 1926, n. la Redea actorul Gh. Pătru.

-12 dec. 1926, Şt. Oprescu scoate la Caracal ziarul ,,Romanaţiul” ce apare cu întreruperi

până în 1945.

-1 dec. 1927, n. la Caracal compozitorul Radu Şerban.

-9-16 dec.1932, se fac săpături la Biserica ,,Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti care

confirmă că aici se găseşte mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

-5 dec. 1933 apare la Caracal ,,Stindardul”, organul P. N. Agrar din Romanaţi.

-13 dec. 1934, m. Demetru D. Stoenescu, jurist, n. la Slatina în 1881.

-30 dec. 1934, n. la Valea Mare lingvistul Ion Ionică.

-1 dec. 1936, apare la Caracal revista ,,Domnul de rouă” (Memoria Oltului nr. 6/2012).

-12 dec. 1936 ia fiinţă ,,Societatea Scriitorilor Olteni”. Printre fondatori sunt scriitorii

romanaţeni: Mircea Damian, Şt. Braborescu, I. Dacianu, Şt. Mardaloescu , Scarlat Preajbă

şi olteanul C. Şaban Făgeţel.

-15 dec. 1936, n. la Drăgăneşti- Olt Traian Zorzoliu, artist plastic şi om de cultură.

-dec.1937, m. Anton Ionescu Andreas (n. Slatina 1881), scriitor , avocat, directorul ziarului

,,Progresul”, deputat în 1924.

-11 dec. 1937, N. Titulescu candidează la alegeri în Olt din partea P.N.Ţ. Câştigând,

renunţă la mandatul de deputat în favoarea liderului local D. Căpăţineanu.

-25 dec. 1937, n. la Slatina poetul şi gazetarul Aurel Gagiu. -

-4 dec. 1939, n. istoricul Paul Barbu în com. Praporu-Romanaţi.

-12 dec. 1939, Nifon Criveanu (n. Slătioara Romanaţi) devine mitropolit al Olteniei

(Memoria Oltului 1,7/2012; 13, 18/2013; 52/2016).

-27 dec. 1941, n. la Seaca- Olt poetul Grigore Albu- Gral.

-5 dec. 1943, la Pleşoiu Romanaţi se inaugurează Troiţa eroilor (Memoria Oltului 2/2012).

-11 dec. 1944 n. la Zănoaga publicistul Gabriel Eliescu.

-22 dec. 1944 n. la Slatina poetul Dan Mutaşcu.

-25 dec.1944, g-ral. Al. Petrescu (n. 1893, Cireaşov-Olt) scoate revista ,,Gând Tineresc” la

Radna.

- dec. 1944, Mircea Damian (n. Izvoru R-ţi) publică volumul ,,Rogojina” cuprinzând o

descriere a vieţii de detenţie.

-12 dec. 1945, n. istoricul şi muzeograful Otilia Gherghe la Amărăştii de Sus.

-5 dec. 1947, m. C. Şaban Făgeţel.

-21 dec. 1947, scriitorul Eugen Barbu debutează publicând tablete în ,,Fapta”, ziar condus

de Mircea Damian.

-2 dec. 1950, m. Dinu Lipatti. A copilărit la Slatina, mama sa fiind din familia

Racoviceanu.

-2 dec. 1953, m. în detenţie g-ral Radu Băldescu (n. 1888 la Mihăieşti- Olt).

-5 dec. 1955, s-a înfiinţat la Caracal Casa de cultură ,,Radu Şerban”.

-dec. 1957, m. la Jilava în arest g-ral Ion Mihăescu (n. 1891 Amărăştii de Jos).

-5 dec. 1984, m. Ştefan Voitec, fost lider P.S.D. apoi P.C.R. (n. Corabia 19 iun. 1900).



-7 dec. 1987, m. poeta Ioana Bantaş (n. la Slatina în 1937).

-25 dec. 1989, este executat în urma unui simulacru de proces Nicolae Ceauşescu (n. la

Scorniceşti Olt la 26 ian. 1918).

-12 dec. 1991 m. medicul emerit Oreste Alexiu (n. Caracal 1922).

-dec. 1993, Biblioteca Judeţeană de la Slatina se mută în noul sediu.

-17 dec. 1994, m. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (n. 1924 la

Bălăneşti).

-25 dec. 2003, m. la Slatina N. Popescu Optaşi, istoric, fost elev al lui N. Iorga.

-4 dec. 2009, m. Marin Mincu, scriitor, critic literar, directorul revistei ,,Paradigma” (n.26

aug. 1944 la Slatina).

Inscripții

ÎNTREGIRI LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU

Nicolae Scurtu

Biobibliografia poetului, prozatorului, jurnalistului și memorialistului Damian

Stănoiu (1893–1956; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 14/2013; 27, 30/2014; 36, 37,

41-46/2015; 47, 51-53, 55/2016) se cuvine a

fi atent identificată, cercetată și elaborată

spre a ne forma o anume opinie despre

dimensiunile operei unui autor așa de

interesant.

Recunoscut și impus, mai ales, ca

prozator al unei lumi extrem de speciale,

lumea bisericilor și a mănăstirilor, precum

și a slujitorilor acestor instituții, Damian

Stănoiu a fost citit, recitit și receptat de

aproape toți criticii și istoricii literari ai

timpului său.

Relevante sunt cronicile și

recenziile lui E. Lovinescu, G. Călinescu,

Perpessicius, Pompiliu Constantinescu,

Șerban Cioculescu, Octav Șuluțiu, Vladimir

Streinu și, desigur, alții.

Remarcabile sunt și cele două

recenzii ale lui Const. Șăineanu1, publicate

în ziarul Adevărul2, în care, cunoscutul

cronicar literar, relevă cu exactitate noutatea

prozei lui Damian Stănoiu, cunoașterea

temeinică a atmosferei monahale și

capacitatea de a portretiza chipuri

memorabile dintr-o lume aproape inaccesibilă.

Epistolele lui Damian Stănoiu, necunoscute până acum, se constituie în

emoționante mărturii despre sine, despre debutul său în presa literară și, totodată, sunt niște

dovezi ale recunoștinței față de Const. Șăineanu, care a intuit valoarea literară și estetică a

celor două cărți – Călugări și ispite și Necazurile părintelui Ghedeon.



*

[1] București, 28 aprilie [1]928

Stimate domnule Șăineanu,

Așteptam cu nerăbdare părerea

d[umnea]v[oastră] asupra cărții mele, și acum

când o cunosc, cred că am motiv să mă simt

măgulit de aprecierile pe care le faceți.

Poate că ar fi trebuit alt titlu, cred,

însă, că e foarte potrivit cu cuprinsul cărții. Iar

articolul d[umnea]v[oastră] a fost binevenit să

risipească bănuielile celor care, ca şi

d[umnea]v[oastră], suspectau rostul acestui

titlu.

Prima bucată, În căutarea unei

parohii, a fost publicată în n[ume]rele 1 și 2

din 1927 ale Vieții Românești. Cu ea am

debutat în literatură.

Au urmat, apoi, tot în V[iața]

R[omânească], O anchetă și Cearta maicilor.

Anichit păcătosul a fost publicat în Gândirea

din n[oiembr]ie și d[ecembr]ie, iar Cum petrec

călugării în Adevărul literar.

Toate aceste povestiri, în special

primele patru, au fost bine primite de cronicarii

revistelor.

Am văzut că vă surprinde cunoștințele

mele în cele religioase și mănăstirești. Desigur

că n-aveți de unde ști că e foarte firesc să

cunosc viața călugărească, întrucât eu însumi

sunt călugăr, trăit șapte ani de zile în

M[ănăsti]rea Căldărușani.

Mulțumindu-vă pentru osteneală și

bunăvoință, vă salut cu toată stima.

Ieromonahul Damian Stănoiu

*

[2] [București], 26 noiembrie [1]928

Mult stimate domnule Șăineanu,

Graba ce-ați depus în a-mi citi al doilea

volum și a-i face recenzia, m-a măgulit mult.

Desigur că aveați motive să faceți unele

rezerve, totuși ați preferat să scrieți un articol

mai mult decât binevoitor, prietenesc.

Vă mulțumesc foarte mult și vă salut cu tot respectul.

Damian Stănoiu



Note

Originalul acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

Cota 14(1 2) .

M

1. Const. Şăineanu (1869–1947) cronicar literar, publicist, traducător și memorialist. A

susținut cronica literară în paginile ziarului Adevărul în perioada 1924–1931. Aceste

cronici au fost adunate în volumele – Recenzii (1924–1926) și Noi recenzii (1926–1929).

2. Const. Șăineanu – Damian Stănoiu – Călugări și ispite în Adevărul, 41, nr. 13607,

sâmbătă, 28 aprilie 1928, p. 1, col. 1–5 jos. (Buletinul cărților) și Damian Stănoiu –

Necazurile părintelui Ghedeon în Adevărul, 41, miercuri, 14 noiembrie 1928, p. 1, col. 3–

7, jos și p. 2, col. 1–4, jos (Buletinul cărților).

Două amintiri

Prof. Teodor Nedelea, Slatina

Atunci a fost o zi agitată, adică exact în urmă cu 70 de ani. Alegerile parlamentare

din 19 noiembrie 1946 au betonat partidul comunist la putere. Parlamentul României a

devenit unicameral prin suprimarea Senatului.

La județul Olt a candidat Nicolae Ceaușescu pe listele B.P.D. (Blocul Partidelor

Democrate). Prof. Univ. Dr. Lavinia Betea scrie în cărțile sale că, în campania electorală,

el a avut un comportament agresiv și a folosit un discurs radical la adresa adversarilor

politici. Regretabil e (conform aceleiași surse) că, în ziua alegerilor, la Slatina este omorât

directorul unei bănci locale pe scările secției de votare din fosta Școală Normală.

Directorul Lupu protestase cu vehemență în legătură cu nerespectarea legislației

electorale. Crima s-a petrecut în prezența sau cu participarea directă a viitorului „secretar

general”. Bineînțeles că instituțiile democrate ale statului român au avut grijă să dispară

toți martorii și să îngroape adânc toate informațiile. Foarte târziu și anume pe 9 ianuarie

1990 ziarul local „Glasul adevărului” publică un articol cutremurător fără prea multe

detalii.

Dar există un proverb conform căruia adevărul iese totdeauna la suprafață; alt

proverb spune că nu

iese fum fără să faci

foc.

Un lucru e

cert, și anume că

bătrânul croitor care

a lucrat primul meu

costum, știa ceva

despre crimă și mie

nu-mi venea să cred

spusele lui.

În anul 1969 După ce în 1928 N. Ceauşescu devine ucenic cizmar, în 1939

este exclus din ,,breasla pielarilor” pentru ca în noiembrie 1946

să devină deputat de Olt pe listele F.N.D. din partea P. Comunist



terminam liceul la țară și trebuia să merg costumat la oraș pentru continuarea studiilor. Nea

Marin croitorul (Marin Baboi din Potcoava) m-a primit cu amabilitate și în timp ce efectua

lucrările de „probă” discuta cu mine despre școală și despre viață în general.

La un moment dat s-a auzit discursul „tovarășului N.C.” în difuzorul agățat pe

zidul atelierului cu pat, plită și mașină de cusut Kaizer. Parcă-l văd și acum pe nea Marin

ghemuit deasupra hainei mele și schimonosit la față de excesul delirului verbal ce năvălea

din aparat. L-am auzit pe meșter rostind cu încrâncenare și îmi era frică de ce aud :

„Criminalul. E un criminal, a omorât om la Slatina pe scările secției de votare…”.

*

Voica Nedelea (sora tatălui meu), născută în anul 1934 își amintea că aripile

vulturului de pe Monumentul Eroilor din Sinești au fost zdrobite cu o prăjină de o femeie

agresivă. Era în trecere sau în control prin zonă, însoțită de un reprezentant civil sau militar

al administrației locale. Probabil că acțiunea s-a desfășurat în perioada anilor 1946 – 1948

când V.N. mai era încă elevă.

Cred că pregătirea pentru frângerea aripilor a necesitat un timp suficient dacă

admitem că inițial persoana de genul feminin

nu avea în dotare un lemn subțire și lung. Mai

adăugăm și timpul consumat pentru ca inerția

imprimată lemnului să învingă rezistența

cimentului armat, sub privirile ochilor

nevinovați ai copiilor din curtea școlii.

Cine a fost persoana care s-a simțit

deranjată de prezența vulturului, e greu de

identificat sau practic imposibil. Presupunem

numai că poate era „un comisar” sau o

activistă de partid îndoctrinată la maxim.

Fiindcă monumentul este amplasat lângă

șosea, el oferă o largă vizibilitate iar vulturul

părea puternic și liber să zboare; aspirația de

libertate și zbor fiind evidentă, ea nu putea fi

tolerată. Vipera cu fustă a avut ambiția,

puterea și răbdarea necesară să i se aducă o

prăjină și cu propriile mâini să mutileze

vulturul admirat de orfanii eroilor scriși pe

monument. Din vulturul de altădată au mai

rămas niște cioturi asimetrice, îndepărtate

mecanic mult mai târziu.

O posibilă explicație, găsită

întâmplător prin lecturarea numeroaselor cărți

care înfățișează calvarul populației civile din

Basarabia și Bucovina, constă în aplicarea brutală a unei „directive” draconice. Directiva

NKVD nr. 38 cuprinsă în DOCUMENTUL NK/003/1947 precizează că „…trebuie

pornită o campanie de acuzare a naționalismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor:

profanarea monumentelor, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să

rezulte ponegrirea națiunii și culturii…”.

Monumentul fără vultur de la Sineşti



Pentru biblioteca dumneavoastră...

Demetru Iordana- Fata doctorului Ambrozie, roman, Ed. Hoffman, 2016, 450 p.

Reeditare datorată oamenilor de cultură Vlad Iovu şi

Dumitru Sârghie a singurului volum apărut în timpul

vieţii scriitorului slătinean Demetru Iordana. Necunoscut

până mai de curând, Demetru Iordana renaşte din

propria-i cenuşă ocupându-şi locul cuvenit printre

fruntaşii literaturii oltene. Revista noastră a acordat

atenţia cuvenită acestui scriitor pe nedrept uitat

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013;44-

46/2015; 47-51/2016), prin contribuţiile avizate ale dr.

Mircea Şerbu şi dr. Nicolae Scurtu. Aşa cum arătam cu

ocazia lansării volumului de la Slatina, nădăjduim că şi

corespondenţa şi manuscrisele confiscate de securitate

de la Demetru Iordana (şi păstrate în arhiva C.N.S.A.S.)

vor fi în curând adunate într-un volum.

Prof. dr. Jeana Pătru- Pinacoteca Marius Bunescu a

Colegiului Naţional ,,Ioniţă Asan”, Caracal, Ed.

Hoffman, 2016, 140 p. Editat în excelente condiţii

grafice, albumul apărut în ediţie bilingvă (română-

engleză) face un istoric al constituirii colecţiei de artă

găzduite de Liceul ,,Ioniţă Asan” din Caracal la care

principalul donator a fost pictorul caracalean Marius

Bunescu iar cel care a acţionat de la început pentru

materializarea acestui vis a fost prof. emerit Pătru

Crăciun. În cuprinsul lucrării apar numeroase

reproduceri color din creaţia lui Marius Bunescu, Sorin

Chirimbu, Ipolit Strâmbu, Nora Vasilica, Gheorghe

Teodorescu-Romanaţi,

Hortensia Popescu, Spiru Vergulescu, C. V. Ionescu, Şt.

Dimitrescu, Fr. Şirato, Soare Macedonski, Ion Ioanid,

Constantin Bacalu, Al. Ţipoia, D. Ghiaţă, Petre Molovăţu,

Ion Niţescu, Arthur Verona, Adrian Bouleanu, Relu Popa,

Costin Petrescu, Nicolae Grimani ş.a. ori sculpturi de

Raffaello Romanelli, Theodora Kitzulescu ori Ion Jalea

păstrate sub cupola liceului din Caracal.

Prof. dr. Jeana Pătru (coordonator)- Pinacoteca

,,Marius Bunescu”. Începuturi şi dezvoltare.

Corespondenţă, Ed. Hoffman, 2016, 180 p. şi anexe.

Volumul redă corespondenţa dintre profesorul emerit Pătru



Crăciun şi pictorul Marius Bunescu purtată între 1947-1970 ca şi pe cea dintre Hortensia

Popescu şi acelaşi profesor între 1957-1968; actul de donaţie al familiei Dona din 1963;

mărturii necunoscute de la folcloristul Gh. Dumitrescu-Bistriţa şi pictorul Popa Jean Tudor

legate de pinacotecă; lista expoziţiilor lui Marius Bunescu (1919-1966) şi decupaje din

presă cuprinzând cronici plastice (1925-1937). Sperăm ca toate aceste cronici plastice să

fie cât mai repede identificate şi adunate într-un volum omagial.

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian, Floriana Tîlvănoiu-

Drama învăţătorilor refugiaţi în judeţele Olt şi Romanaţi,

Ed. Hoffman, 2016, 200 p. Volumul prefaţat de Ion

Andreiţă redă pe baza documentelor de arhivă povestea a

peste 300 învăţători care în vara anului 1940 şi-au părăsit

rosturile, casele, averea, şcolile unde îşi desfăşurau

activitatea din teritoriile româneşti vremelnic cedate:

Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania, Cadrilater.

Revista noastră a prezentat în serial aceste evenimente

tragice (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 37-46/2015;

48, 49/2016) iar prin pana maestrului Ion Andreiţă,

povestea învăţătorilor olteni a ajuns şi în alte publicaţii (vezi

,,Drama apostolilor

neamului” de Ion Andreiţă în Flacăra lui Adrian Păunescu,

An. XV, nr. 41-47/16 oct.-27 nov. 2016).

Nicu Petria- Jurnalul unui bărbat singur, Ed. Hoffman,

2014, 277 p. Este ,,cartea unui învingător care priveşte cu

mult curaj în sine şi, nu de puţine ori, scormonitor în

lăuntrul celorlalţi” (C. Voinescu). Naratorul are puterea de

a-şi depăşi destinul pe care îl acceptă şi găsind în sine iubirea

de semeni găseşte şi răspuns la întrebarea dacă ,,singurătatea

este o stare benefică sau malefică”. Prin acest roman şi prin

ansamblul preocupărilor sale, Nicu Petria- altminteri un om

înconjurat de prieteni- ne demonstrează că singurătatea este o

stare benefică pentru subiectul creator, pentru omul de

cultură de mare potenţial şi dovada că este aşa o fac sutele de

pagini tehnoredactate. Dacă vom avea într-o zi- şi noi

credem că vom avea chiar în anul care vine- un roman inedit al lui Paul Dogaru ori mai

multe reeditări de valoare din opera lui Mircea Damian- acest lucru se va datora omului de

cultură Nicu Petria.

Nicolae Scurtu- Al. Hanţă. Repere pentru o biografie, Ed. Ars Docendi, 2016, 176 p.

Cartea, apărută cu sprijinul Mariei Hoanţă şi al fiicei, Cezara, îşi propune să restituie

câteva dintre mărturiile scriptice şi iconografice privitoare la itinerariul unui intelectual

care a parcurs un timp nu tocmai prielnic reflecţiei şi artei. Volumul reuneşte epistole de la



colegi şi prieteni, mărturii despre debutul profesorului şi

istoricului literar, iconografie, documente de stare civilă,

opinii, completări bibliografice, facsimile.

Victor Epure- Boierii Alimăneşteni în cronica timpului,

Ed. Inspirescu, 2015, 230 p. Pentru realizarea acestui

volum, autorul a stat de vorbă

cu d-na Miza Popea

Alimăneşteanu, urmaşă a

distinsei familii a

Alimăneştenilor, neam ce

constituie un exemplu de

implicare în viaţa politică a

României interbelice, dacă ne

gîndim fie şi numai la Al.

Alimăneşteanu, lider al P.N.L. Olt şi cumnat cu I.I.C.

Brătianu ori la Vasile Alimăneşteanu, prefect de Olt într-o

perioadă cu mari realizări. Al treilea frate, Constantin

Alimăneşteanu a fost inginer de mine şi a fost căsătorit cu

Sarmiza Bilcescu, prima

femeie doctor în drept din

lume. Sarmiza şi Pia Alimăneşteanu se aflau în preajma

Reginei Maria şi au însoţit-o la Slatina în mai 1925 când a

fost dezvelită statuia Ecaterinei Teodoroiu.

Dan Eugen Dumitrescu- Viaţa anecdotică a marilor

pictori, sculptori şi arhitecţi ai lumii , vol. II (D-F), Ed.

Sitech, Craiova, 2015, 368 p., volum dedicat de autor d-lui

Marian Doldurea. Date şi informaţii despre Dali, H.

Damian, Daumier, David,

Degas, Delacroix, Delaunay,

Domenichio, Durer, El

Greco, Michaela

Eleutheriade, Feneon, Fragonard, Ion Frunzetti ş.a.

Ion Marin- Personalităţi romanaţene în filatelia

românească, Ed. Hoffman, 2016, 94 p. Pasionat filatelist,

ataşat profund valorilor culturale romanaţene, autorul se

opreşte la 15 personalităţi romanaţene cărora Poşta Română

şi asociaţiile filatelice din ţară le-au consacrat emisiuni şi

materiale filatelice. Este cazul domnitorilor Matei Basarab şi



Constantin Brâncoveanu, al haiducului Iancu Jianu, al preotului Radu Şapcă,al poeţilor

H.G. Lecca şi V. Carianopol, al pictorilor Marius Bunescu, Ion Stoica Dumitrescu, Gh.

Teodorescu-Romanaţi şi Sabin Bălaşa, academicianul Cristea Mateescu, aviatorul Octav

Oculeanu, generalul Gh. Argeşeanu, compozitorul Radu Şerban

şi doctorul Puiu Stoiculescu. Cartea se citeşte cu interes,

prezentarea este cursivă iar iconografia superbă.

Nicu Vintilă-Sigibida- Alecu Constantinescu, Ed. Revers,

Craiova, 2016, 220 p. Volumul, prefaţat de prof. univ. dr.

Dinică Ciobotea reconstituie biografia omului politic, mare

proprietar la Grojdibodu- Alecu Constantinescu. În timpul

ocupaţiei germane (1916-1918) Alecu Constantinescu a fost

prefect de Romanaţi şi ne-a lăsat un important jurnal din acea

perioadă (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 48, 49, 53/2016).

Volumul este completat cu

numeroase documente de familie,

decupaje din presă, iconografie.

Nicu Vintilă-Sigibida- Mihalache Demetrian, Ed. Revers,

Craiova, 2016, 150 p. Familia Demetrienilor descinde din acel

Ioan Dimitriu care este deputat în Divanul Ad-hoc ce a hotărât

Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859. Mormântul său se află

în biserica ,,Toţi Sfinţii” din Caracal. Urmaşii săi au scris o

pagină luminoasă în istoria judeţului Romanaţi fiind mari

proprietari, primari ai oraşului

Caracal, oameni politici. O

interesantă şi inedită iconografie

întregeşte valoroasa lucrare.

Corneliu Vasile- În umbra literei, Ed. Editgraph, Buzău,

2015, 146 p. Volumuml conjudeţeanului nostru (născut în

1947 la Dobrosloveni) reuneşte

cronici literare la volume

semnate de Ion Georgescu, Liviu

Nanu, Ion Catrina, Stan V.

Cristea, Mihai Stan, Ion Vinea,

Liviu Comşia, Viorel Frâncu,

Cornel Basarabescu, Ştefania Oproescu ş.a. ori traduceri din

Francis Bacon, Alain şi Odette Virmaux, Michel Houellebecq,

Mo Yan.

Corneliu Vasile- Reflectări, reflecţii, refracţii, Ed. Editgraph,

Buzău, 2016, 136 p. O carte despre spaţii culturale, cărţi şi



biblioteci în care autorul ne prezintă manifestările culturale din Oltenia, impresii de la

Festivalul Naţional de Literatură ,,Marin Preda”, întâlnirea cu d-na Elena Zaharia Filipaş,

impresii de la Târgul de Carte ,,Gaudeamus” şi de la diverse lansări de carte, cronici ale

unor volume de Mihai Plămădeală, Ştefan Cornel-Rodean, Nicolae Tăicuţu, Marin Ifrim,

Petre Isachi, Stan V. Cristea, Viorel Frâncu, Magda Bădoiu, şi

Mihai Sălcuţan ori impresii de călătorie din Luxemburg,

Belgia, Paris ş.a.

Cornel Manolescu- Conducătorii oraşului Caracal, Ed.

Hoffman, 2016, 230 p., volum prefaţat de ing. Marian

Doldurea. Harnicul nostru colaborator, dl. prof. Cornel

Manolescu ne pune la dispoziţie (după Conducătorii oraşului

Slatina) acest nou volum în care sunt adunate laolaltă din

colbul arhivelor activitatea şi viaţa celor care au purtat de grijă

oraşului Caracal de-a lungul vremii (pe care şi revista noastră

i-a prezentat în serial începând cu nr. 50/2016). Domnia sa

cunoaşte ca nimeni altul actele de stare civilă, presa timpului

şi ne dă o nouă pildă de cum se face o lucrare de cercetare

menită să fie instrument de lucru pentru cei care vin după noi.

Mult succes în continuare şi aşteptăm cartea dedicată prefecţilor

de Olt şi Romanaţi!

Al. Grumaz, Vasile Rotaru- Îmbrăţişarea ursului, scurt

excurs în geopolitica est-europeană, Ed. Rao, 2015, 250 p.

Autorul, Al. Grumaz, a fost militar cu funcţii înalte în

momentele de cotitură (Revoluţie, reforma armatei, aderarea la

N.A.T.O.), iar după retragere a devenit ofensiv pe frontul

analizelor internaţionale. Specialist în domeniul conflictelor din

Ucraina, analizele d-lui Grumaz sunt

bine-venite deopotrivă pentru

specialişti sau amatori.

Constantin Smedescu- Legende ale fotbalului, Ed. Hoffman,

2016, 214 p. O carte scrisă din dragoste faţă de fotbalul

slătinean care în anii 1975 prin Dinamo Slatina ajunge pe locul

al doilea în seria a doua a diviziei B iar în 1991 se clasează

prin Metalurgistul Slatina (antrenor Costică Vlad) pe locul 7 în

divizia B. Urmează o perioadă de declin urmată de un

reviriment în 1997, meciul de retragere al slătineanului Ionel

Dănciulescu în 14 nov. 2015 cu donarea încasărilor către

echipa locală. Pagini emoţionante despre jucătorii Claudiu

Niculescu, Ionel Dănciulescu şi Ionuţ Luţu.



Vasile Radian, Ioana Ene- Monografia comunei Brebeni,

judeţul Olt, Ed. Hoffman, 2016, 204 p. Volumul, prefaţat de

d-na dr. Aurelia Grosu fixează în parametri definitorii

evoluţia localităţii Brebeni din judeţul Olt din perspectivă

istorică, geografică, administrativă, economică,

demografică, spirituală. O atenţie aparte este acordată lui

Răducanu Simonide, bogatul filantrop de numele căruia se

leagă şcoala şi biserica din localitate. Cu totul remarcabilă

este prezentarea istoriei recente a localităţii, bazată pe

documente de arhivă pe care dl. Vasile Radian le analizează

cu meticulozitate şi răbdare scoţând în evidenţă specificul

local: herghelia de la Brebeni, învăţământul local, artişti

locali (Theodor Sellu), biserica.

Monumentul eroilor din satul Hotărani

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din satul Hotărani a fost ridicat în cinstea celor care şi-au

jertfit viaţa în Primul Război Mondial. Este

amplasat în mijlocul localităţii, pe partea stângă

a drumului 642, Stoeneşti-Reşca. A fost

inaugurat în anul 1924 şi a fost construit de

pietrarul Bianchi din Caracal la iniţiativa unui

comitet şi prin contribuţia obştei satului şi a

unor donatori. Comitetul de iniţiativă este trecut

pe partea de la miazăzi, primul segment al

obeliscului: preot Haralambie Popescu, Ion N.

Dincă- preşedinte, Tudor Petrache- casier,

învăţător N. Niţescu- secretar, Dumitru I. Florea,

Ilie M. Tudoran- membru, Nicolae Niţescu, Ion

Stănescu, Ilie M. Teodorescu, Vasile Coteţ, Ion

Ştefănescu, P. Ionescu- ofiţer r., Dumitru I.

Neagu, Dumitru Cioroianu, Gheorghe Gotea,

Ghiţă Preda, Marin G. Sârbu, Costică Niţescu,

Ion Săndulescu, Dumitru M. Voinea, Niţă I.

Petrică, Dumitru N. Dincă, iar pe o altă parte

sunt trecuţi ca donatori: Ion Sârbu, Marin

Cioroianu, Mih. Vladu, D. Obogeanu, C.

Niculescu, Stancu P. Ştefan, V. Madgearu-

deputat, C. Creţu- aghiotant, E. Butan- şef de

Monumentul eroilor din Hotărani

închis într-un spaţiu nepotrivit



post, Ş-te. L. Coteţ.

Pe frontispiciu apare inscripţia ,,În amintirea eroilor morţi pentru patrie 1916-

1919” şi, mai jos, la baza piramidei, deasupra postamentului, este ridicat un obelisc alcătuit

din două corpuri. În vârful trunchiului de piramidă se găseşte un vultur cu aripile deschise,

aşezat pe o sferă. Sfera şi vulturul sunt sculptate în piatră. Ca elemente decorative

suplimentare, monumentul mai prezintă pe trei feţe (estică, nordică şi sudică) câte o

sculptură redând fiecare o cunună din frunze de stejar. Fiecare coroană are înscrisă la

interior câte o bătălie importantă din Primul Război Mondial: Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.

Deasupra împletiturilor de formă circulară se mai află sculptată o cruce. La baza

monumentului, pe faţada principală,

sunt sculptate, ca şi celelalte

ornamente, însemne ostăşeşti în

relief: o cască de război, o puşcă şi o

sabie. In prezent, monumentul se

află într-un stadiu avansat de

degradare. Înscrisurile, ornamentele

şi incinta monumentului sunt pe cale

de a fi şterse de trecerea timpului şi

de neglijenţa autorităţile locale,

care ar trebui să ia măsuri grabnice

pentru a salva un simbol al unui

trecut glorios.

Eroii din primul război mondial şi contigentul sunt înscrişi astfel:

Partea de la răsărit

1. Stoian Teodorescu, slt., 1918

2. Coteţ Marin, serg., 1892

3. Stănescu Nicolae, serg., 1899

4. Florea Dumitru, serg.,1910

5. Mihai Ion, serg., 1917

6. Aristide Răduţ, serg., 1917

7. Cândea Marin, cap., 1904

8. Marinescu Nicolae, cap., 1905

9. Dincă Marin, cap. 1914

10. Vlad Ilie, cap. 1918

11. Istrate Dumitru, sold., 1892

12. Ioniţă Apostol, 1893

13. Badea Dumitru,1893

14. Dicu Ion,1896

15. Udeanu Dumitru, 1896

16. Tache Dumitru, 1897

17. Nicolae Marin, 1898

18. Marica Marin, 1913

19. Obogeanu Alex., 1914

20. Ion Marin, 1914

21. Feraru Radu, 1915

22. Zaharia Marin, 1915

23. Barbu Marin, 1915

24. Nica Milea, 1915

25. Cioroianu Ştefan, 1916

26. Matei Florea, 1916

27. Dinu Constantin, 1916

28. Niţescu Marin, 1916

29. Roşianu Ion, 1916

30. Mincă Constantin, 1916.

Detaliu



Partea de la miazăzi

1. Bălă Marin, sold., 1907

2. Radu Scarlat, 1907

3. Mecă Marin, 1907

4. Coteţ Dumitru, 1909

5. Stancu Vasile, 1909

6. Bălă Ion, 1909

7. Muscu Ilie1909

8. Matei Dumitru, 1909

9. Tudor Marin, 1909

10. Matei Marin, 1909

11. Sofronie Ilie, 1909

12. Ion D. Gheorghe, 1909

13. Radu Ion, 1909

14. Gheorghe Ion, 1911

15. Voinea Dincă, 1911

16. Zaharia Ilie, 1911

17. Preda Petre, 1911

18. Nica Teodor, 1911

19. Truică Marin, 1911

20. Anghelescu Ion, 1912

21. Papa Mihai, 1912

22. Dicu Ştefan, 1912

23. Coteţ Ilie, 1912

24. Gheorghe Dumitru, 1909

25. Cândea Teodor, 1913

26. Radu Ion al II-lea, 1914

Partea de la miazănoapte

1. Preda Ion, sold., 1888

2. Papa Mihai, 1889

3. Dincă Nicolae, 1889

4. Ilie Marin, 1900

5. Nica Ilie, 1900

6. Ştefan Stan, 1900

7. Cioroianu Ion, 1901

8. Cioroianu Stoian, 1901

9. Ion Ilie, 1901

10. Mutu Marin, 1901

11. Şoancă Ştefan, 1901

12. Marin Scarlat, 1902

13. Gheorghe F. N-lae, 1902

14. Obogeanu Ion, 1903

15. Gheorghe Ilie, 1903

16. Vlad Florea, 1903

17. Zaharia Marin, 1905

18. Preda Marin, 1905

19. Pancu Marin, 1905

20. Nae D-tru, 1905

21. Nicolae D-tru, 1905

22. Pătru Milian, 1906

23. Florea Marin, 1907

24. Roşianu Stoian, 1907

25. Mihai Marin, 1907

26. Obogeanu Nicolae, 1916

27. Ciuraru C-tin, 1916

28. Costache Toma, 1917

29. Stancu Mihai, 1917

30. Ciobanu Ilie, 1917

31. Marin Constantin, 1917

32. Bechianu Ion, 1917

33. Roşianu Petre, 1917

34. Costache Toma, 1917

35. Marcu Ilie, 1917

36. Ilie Nicolae, 1918

37. Stoica Savu, 1918

38. Popescu Vasile, 1918

39. Marin Stoian, 1918

40. Sultana Iancu , 1918

41. Stănescu I. Nicolae, 1918

42. Marica Atanasie, 1918

43. Drăguţ Nichita, 1919

44. Dinu Paraschiv, 1919

45. Florea Marin, 1919

46. Meda Nicolae, , 1919





Într-un raport al preotului Logofătu de la parohia Hotărani către Protoieria Slatina

din 1976, acesta menţiona că pe lângă aceste nume înscrise pe monument, în biserică mai

sunt menţionaţi 2 eroi de la 1877, anume

1. Sârbu Alexandru

2. Nicolae Dumitru

Iar din cel de-al doilea război mondial:

1. Florea P. Ilie

2. Tudoran Marin

3. Florea Nicolae

4. Stan Ion

5. Nica Petre

6. Stancu Marin

7. Andrei Scarlat

8. Dicu Teodor

9. Obogeanu Ion

10. Ilie Florea

11. Bobolan Ştefan

12. Sârbu Marin

13. Bârzan Vasile

14. Cioroianu I. Ion

15. Micu Pârvan

16. Sârbu Andrei

17. Răduţ Gheorghe

18. Badea Marin

19. Coteţ Vasile

20. Muşat Gheorghe

21. Popescu Barbu

22. Vasile T. Ion

23. Alecu Ştefan

24. Mihai Tudor

25. Mănoiu Florea

26. Istrate Dumitru

27. Ciobanu Gheorghe

28. Duinea Marcel

29. Pătru Ion

30. Florea D. C-tin

31. Ivan Nicolae

Cu ocazia Crăciunului şi Anului Nou, Memoria Oltului şi Romanaţilor urează tuturor

cititorilor, colaboratorilor şi susţinătorilor săi un sincer şi călduros ,,La Mulţi Ani!”

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

http://www.memoriaoltului.ro/

revista memoria oltului si romanatilor nr. 58/decembrie 2016

Documents