oltului Şi romanaŢilor - memoriaoltului.ro · În monumentala sa lucrare, „istoria românilor...
TRANSCRIPT
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 7 (53), iulie 2016
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.
Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu,
Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel
Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel
Vasilescu, Vasile Radian.
Judeţul Romanaţi în heraldică: 1722; ante 1831, 1831; 1853; 1865; 1870.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Planşele noastre
1. Stema judeţului Romanaţi, atestat documentar la 1 august 1496.
2. Sus: Conacul Demetrienilor de la Caracal (după Monografia judeţului Romanaţi de
Ilie Constantinescu).
Jos: Statuia Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, inaugurată în mai 1925, pe vechiul
amplasament.
3. Sus: Expoziţie de lucrări manuale executate de elevele Şcolii Primare nr. 2 de Fete
din Corabia-Romanaţi (1942).
Jos: Cantina Şcolii Primare nr. 2 de Fete din Corabia (1942).
4. Harta judeţului Romanaţi (după Monografia Judeţului Romanaţi de Ilie
Constantinescu)
Cuprins
1. Dumitru Botar- Romanaţi- o lacrimă pe obrazul istoriei noastre................./3
2. Ion Andreiţă- Sărutând inelul Papei............................................................../5
3. Ion Lazu- Scriitori olteni. Note despre Damian Stănoiu (n.3 aprilie 1893- d.
8 iulie 1956).................................................................................................../7
4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (IV)......................................../9
5. Col. (r.) Marin Ghinoiu- Afacerea Skoda şi tragedia generalului artilerist
Dimitrie (Sică) Popescu............................................................................../19
6. Ilie Dumitru- Din hidronimia Oltului şi Romanaţilor.................................../29
7. Toma Rădulescu- Preot profesor dr. Ion Popescu-Cilieni (1906-1956) la 110
ani de la naştere şi 60 de ani de la trecerea la cele veşnice (II)............../35
8. Vasile Radian- Date noi despre moşia Seaca-Belciugata, judeţul Olt......./49
9. Sabin Popovici- Culturile Dudeşti şi Vădastra din zona Oltului şi
Romanaţilor (I) .........................................................................................../55
10. Dumitru Nica- LUMINIŢA-prima revistă a elevilor Liceului ,,Radu
Greceanu” din Slatina................................................................................./61
11. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.
Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (II)........................./65
12. Veselina Urucu- Posibile argumente pentru Romanaţi............................../82
13. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Iulie..................................../88
14. Simina Andreea Barbu, Claudia Theodora Truţă- Note de lectură: ,,Un
copil, un sat...” de Ion S. Floru.................................................................../90
15. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (VII).........................................../93
16. Nicu Vintilă- Sigibida- Şcoala din Grojdibodu. Începuturile învăţământului
local............................................................................................................./99
17. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva epistole necunoscute ale lui Damian
Stănoiu....................................................................................................../106
18. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din
comuna Urzica (II)...................................................................................../111
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
ROMANAŢI- O LACRIMĂ PE OBRAZUL ISTORIEI NOASTRE
Dumitru Botar
Judeţ cu vechi şi adânci rădăcini în pământul nostru românesc, poate singurul care
prin denumirea sa aminteşte de originea noastră, Romanaţiul a fost eliminat de pe harta
ţării în februarie 1968, cu prilejul noii împărţiri administrativ-teritoriale care trebuia să
corecteze erorile celei din 1950, când România fusese împărţită în regiuni şi raioane,
situaţie ce nu corespundea cu specificul şi tradiţia noastră.
Având o suprafaţă de 3500km2, era aşezat în colţul de sud-est al Olteniei, între Olt şi
Dunăre, şi era unul din marile grânare ale ţării. Chiar stema lui avea în prim plan un snop
de grâu ce simboliza bogăţia de grâne din Câmpia Romanaţiului şi a Olteţului, de mare
fertilitate, propice culturii cerealelor. Incontestabil, desfiinţarea acestui judeţ a însemnat în
primul rând scoaterea din limbajul administrativ-geografic, economic, dar mai ales din
vorbirea curentă a unui toponim cu o valoare deosebită pentru istoria noastră prin
semnificaţia lui semantică. Aşa cum spunea Nicolae Iorga, importanţa numelui Romanaţi
constă în faptul că el a fost „un teritoriu locuit de români în mijlocul pădurii cumane şi în
faţa pătrunderii slave a vechilor sârbi”, ceea ce constituie un autentic document de intensă
şi permanentă locuire a românilor în stânga Dunării.
După numele ţării, Romanaţi este una dintre puţinele denumiri geografice care
include denumirea poporului nostru, toponim ce defineşte în acelaşi timp şi o unitate
administrativ-teritorială de ordinul I – judeţul.
Dar referitor la etimologia judeţulului Romanaţi, s-au emis mai multe ipoteze, unele
fiind departe de adevăr, plasate poate cu intenţia de a scoate Romanaţiul din „matca” lui şi
a-l aşeza acolo unde nu a fost şi nu va fi niciodată. Se ştie că acest judeţ a fost printre
puţinele care a păstrat şi conservat urme şi vestigii romane şi, desigur nu întâmplător, Al.
Odobescu, cunoscător al antichităţilor acestui judeţ, spunea că Romanaţiul „a fost însemnat
pentru eternitate cu ştampila colonilor romani din Dacia”.
Din acest punct de vedere, dar şi din altele pe care le vom semnala mai jos, credem
că rădăcina „Roman” este cu siguranţă un nume etnic (etnonim) şi în nici un caz unul
calendaristic (antroponim).
În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor din Dacia Traiana” vol. I – 1914
pag. 300, istoricul A.D. Xenopol scrie: „Nu numai numele capitalei, dar şi cel al întregului
judeţ este roman, anume Romanaţi, care nu vine de la Româ-naţi cum credea istoriografia
noastră mai veche ci de la vechiul nume al satului numit astăzi Recica şi care se cheamă la
Romani, Romula sau Romuna, de unde Romonaţi ca în vechile documente sau Romanaţi
astăzi prin adăugirea sufixului „atis” alipit pe lângă nume”.
Cu câteva rânduri mai jos, Xenopol face precizarea că acest judeţ este „cel mai
bogat în păstrarea de vechi denumiri”.
Răsfoind „Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” 1938, alcătuit
de O.G. Lecca, găsim la pagina 445-446 următoarele: „Judeţul Romanaţi este unul din cele
mai bogate în rămăşiţe romane, pe teritoriul lui trecând drumul cel mare de la Dunăre spre
munte. Numele care apare în documente în sec. XV vine poate de la Romula-Romuna sau
de la un nume personal, Roman-Romanaţi...”.
Citind cu atenţie scrisoarea pe care revoluţionarii de la Islaz o adresează
caracalenilor la 10 iunie 1848, găsim şi aici câteva precizări care trebuiesc reţinute: „Primii
coloni care au venit din Roma spre a popula Dacia, fură stabiliţi în acest district, care
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
conserva numele Romanaţi (născuţi la Roma)... Pământul acestui judeţ, închide în sânul
său o mulţime de suveniri şi de monumente care atestă glorioasa origine a noastră.
Mişcarea ce s-a pornit în judeţul nostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra
paginile sale cu devotamentul acestor demni descendenţi ai Romanilor”.
Deci într-un judeţ unde romanitatea a fost puternică, lăsând urme adânci, unde
vestigiile romane au trezit interesul arheologilor de ieri şi de azi, este greu de crezut că
numele de Romanaţi nu ar avea legătură cu originea noastră, iar rădăcina „Roman” nu ar fi
un etnonim.
Şi în situaţia că am admite ipoteza potrivit căreia a existat un conducător, un voevod,
un cneaz cu numele de Roman, de la care judeţul şi-ar fi luat denumirea, cred că nu
întâmplător şi-a luat acest nume „într-o zonă de puternică influenţă romană cu nume care
nici astăzi nu s-au şters” (Romula-Malva şi Sucidava-Celei).
De fapt, numele de Romanaţi îl găsim consemnat pentru prima dată într-un
document din 1 august 1496 din timpul lui Radu cel Mare, dar acest judeţ este puternic
legat de numele unificatorului de ţară Mihai Viteazul care avea la Caracal curte
domnească. Pe multe din hrisoavele şi scrisorile emise de el se poate citi „Din curţile
noastre de la Caracal”, iar în Romanaţi, unde în toamna lui 1598 îşi stabileşte tabăra
(Caracal), avea 23 de sate, proprietatea sa, aşa cum reiese din hrisovul emis la Târgovişte
la data de 6 septembrie 1598. Câţiva ani mai târziu, un alt domnitor, Grigore Ghica va
folosi curtea domnească de la Caracal, unde va ierna în 1667 pentru că, cele din Bucureşti
şi Târgovişte nu erau pregătite de iarnă.
Romanaţenii au avut marea bucurie să-l primească în calitate de deputat în anul
1912 pe Nicolae Titulescu care debuta astfel în viaţa politică. Mişcat de onoarea ce i s-a
făcut, el le spune romanaţenilor că va transforma această alegere „într-o adopţie politică pe
viaţă”.
Cu aceeaşi dragoste l-au ales romanaţenii deputat şi pe O. Goga în 1916,
reprezentantul „Federaţiei Unioniste”, dar interese superioare au făcut să nu fie validat. Cu
prilejul candidaturii sale a fost editat ziarul „Ardealul”, organ al „Federaţiei Unioniste” din
Romanaţi, în care poetul pătimirii noastre scria că vede în alegerea sa „un certificat de
logodnă cu Ardealul însângerat”.
Tot din Romanaţi (Şopârliţa) a plecat un om deosebit, căruia România Mare îi
datorează mult: Pavlică Brătăşanu, şeful conservatorilor democraţi din Romanaţi, omul
care l-a lansat pe Nicolae Titulescu în viaţa politică, recomandându-l lui Take Ionescu, pe
listele partidului căruia a fost ales deputat. Mai puţin se cunoaşte faptul că aflat la Paris,
alături de alţi patrioţi care militau pentru cauza naţională, în calitate de director al ziarului
„La Roumanie” (Memoria Oltului nr. 6/2012) care făcea cunoscută Franţei şi altor ţări
justeţea cauzei româneşti, atunci când s-au terminat banii necesari tipăririi ziarului,
broşurilor sau hărţilor, acest distins fiu al Romanaţiului a vândut blănurile şi bijuteriile
soţiei, asigurând astfel continuitatea propagandei pentru unitatea naţională.
Un gest la fel de tulburător îl făcuse mai înainte preotul Radu Şapcă din Celei. Când
era administrator al mânăstirii Cozia şi avea un salariu de 1000 lei, el adresa la 1 august
1864 un raport Ministerului Cultelor în care spunea că-i sunt de ajuns 500 lei, pe restul „îi
ofer scumpei şi iubitei mele patrii române”.
Să nu uităm că tot din Romanaţi a plecat poetul şi dramaturgul H.G. Lecca, ale cărui
poezii erau reproduse şi în manualele şcolare, dintre care o strofă merită consemnată:
„Scumpă Ţară Românească Cuib în care m-am născut
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
Câmp pe care ţi-am văzut
Vitejia strămoşească
Scumpă Ţară Românească
Te salut.”
Pământul Romanaţilor peste care a străfulgerat sabia popii Stoica din Fărcaş,
strigătul de dreptate al Jianului, spiritul răscolitor al lui Radu Şapcă din Celei, paşii
dorobanţilor de la 1877 şi glasurile de tunet ale bravilor roşiori de la Robăneşti, trăieşte,
vibrează şi renaşte odată cu ţara la sânul căreia vrea să se reîntoarcă. Ne este dor de
Romanaţi şi trebuie să ne aducem judeţul acasă, pentru că graniţele sufleteşti nu pot fi
distruse, iar o cenzură a sentimentelor nu poate fi impusă.
Sărutând inelul Papei…
Ion Andreiţă
Era 1 septembrie 2004 – ziua în care am avut rara şansă de a participa la una din
Audienţele colective (dacă nu chiar ultima, având în vedere starea de sănătate a Sfântului
Părinte) oferite din când în când de către Papa Ioan Paul II grupurilor de pelerini anume
veniţi. În Marea Aulă a Vaticanului – cu o scenă imensă, pe fundalul căreia tronează o
impresionantă lucrare de artă plastică de inspiraţie religioasă – ne aflam câteva mii de
credincioşi, sosiţi din toate colţurile lumii (după ce, în prealabil, la mai multe porţi severe
ni se verificase invitaţia specială şi trecusem printre nişte aparate sofisticate menite să
depisteze orice… inadvertenţă). Fiecare grup de pelerini ocupa o anumită parte a sălii,
fiind recunoscut după pancartele însoţitoare. Se înălţau, fără stridenţe, imnuri religioase în
mai toate limbile pământului. O fanfară (a pelerinilor croaţi) lansa triluri desprinse parcă
dintr-un psalm biblic.
Deodată, tăcere. Liniştea cristalizează aerul. Un minut, două, trei… Dintr-o latură
a scenei, însoţit de prelaţi şi halebardieri elveţieni, lunecă într-o măreţie umilă Sfântul
Părinte, în binecunoscutul scaun cu rotile. Este înveşmântat în alb, iar auriul de pe mitra
conică rezemată pe frunte îi conferă o aură cerească. Binecuvântează mulţimea cu gesturi
largi, domoale. Ovaţii, urări de sănătate, exuberanţă. Şi din nou linişte. Este momentul în
care purtătorii de cuvânt ai grupurilor de pelerini – de regulă, prelaţi; dar şi slujitori
mărunţi cu credinţă mare în Dumnezeu – rostesc cuvinte de omagiere, în numele
credincioşilor din ţările pe care le reprezintă. Notez, în memorie: reprezentanţii francezilor,
englezilor, nemţilor, spaniolilor, cehilor, croaţilor. Papa răspunde fiecăruia în limba sa, cu
un cuvânt de mulţumire şi o binecuvântare.
După omagiul reprezentantului polonez, urmează grupul de pelerini români,
recunoscuţi în sală după sutane şi tricolorul ridicat deasupra capului. Sfântul Părinte
rosteşte în româneşte pontificala binecuvântare. Un puternic cântec de slavă izbucneşte
din piepturile îmbrăcate în straie preoţeşti.
Papa salută, în continuare, alte şi alte grupuri. Un salut special este adresat
tinerilor, „viitorul mai bun al planetei”. Un cuvânt de sprijin către Dumnezeu este înălţat
pentru cei doi ziarişti francezi luaţi ostateci în Irak. Se ovaţionează pentru pace.
…În ceea ce-i priveşte pe români la Vatican, povestea este puţin mai lungă – şi o
descifrez cu ajutorul Prea Sfinţitului Ioachim Băcăuanu, Episcop Vicar de Roman, prezent
la eveniment. Aflu astfel că totul se datorează unui om de mare evlavie – pe care l-am
cunoscut, fiind alături de români, în pelerinaj – Padre Mario, călugăr franciscan născut la
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
Roma, crescut în Ordinul
Capucinilor, la Conventul
San Lorenzo. După 1990,
Padre Mario – o personalitate
în Statul Vatican – a fost
trimis în misiune capucină în
România, unde a organizat
mai multe congregaţii. Cea
mai efervescentă, la Oneşti,
în care se şi nevoieşte bravul
capucin, în vârstă de peste 70
de ani.
Prea Sfinţitul
Ioachim îmi spune că în
Eparhia Romanului (de care
aparţine şi oraşul Oneşti)
15% din credincioşi sunt romano-catolici, între ei şi ortodocşi existând o fertilă conlucrare;
un, cum îl numeşte Prea Sfinţitul, „ecumenism practic local”. Astfel, în pelerinaj se aflau
32 de preoţi din Protopopiatul Oneşti, conduşi de protoiereul Constantin Alupei, care
alcătuiesc Corala „Ierotheos” („Preoţii lui Dumnezeu”) dirijată de preotul Adrian Ţopa.
Datorită excelentelor relaţii ale lui Padre Mario, grupul de pelerini români,
avându-l în frunte pe P. S. Ioachim Băcăuanu, a fost primit de Cardinalul Casper,
reprezentantul Vaticanului pentru relaţiile interecumenice. Tot Excelenţei Sale se
datorează aprobarea ca preoţii români să oficieze o Liturghie la mormântul Sfântului Petru,
aflat în subsolul Catedralei ce-i poartă numele. Celor care au oficiat Sfânta Liturghie li s-a
alăturat şi Prea Cucernicul Părinte Nicolae State-Burluşi, din Episcopia Râmnicului, aflat
la Roma într-o misiune culturală.
În acest context, invitarea la Audienţa Papală devine cât se poate de firească. Iar
cântarea de omagiere a Papei – un fragment dintr-un imn bisericesc bizantin – s-a
constituit într-un glas de rugă şi înţelegere izvorât din „Grădina Maicii Domnului”, după
cum a numit Sfântul Părinte, România, când a vizitat pentru prima oară o ţară majoritar
ortodoxă, aceasta fiind însăşi ţara noastră.
Puţini din cei prezenţi – câteva zeci, din cele câteva mii – au avut posibilitatea să
treacă prin faţa Sfântului Părinte şi să-i sărute mâna. Alături de grupul de preoţi români nu
mi s-a dat voie şi mie de către „cerberii” de la grilajul de pătrundere în scenă; nu eram
îmbrăcat în straie preoţeşti. Dar am văzut, din „stal”, cum Papa s-a bucurat de darurile
oferite: o icoană cu Maica Domnului şi un covor (reprezentând „Grădina Maicii
Domnului”) – ambele executate manual de măicuţele de la Mânăstirea Văratec.
Personal, m-am strecurat ceva mai târziu, printre nişte „laici” (după îmbrăcăminte)
polonezi, faţă de care nu se manifesta o atât de dură verificare. În faţa Sfântului Părinte am
îngenuncheat şi am lăcrimat, cum o mai făcusem o dată, cu nişte sute de ani în urmă, când,
conform zicerii, aici şezum şi plânsum.
I-am sărutat dreapta – şi am simţit o adiere prin rarele mele fire de păr; era aceeaşi
mână sfântă, care îmi binecuvânta creştetul.
La ieşirea din imensul aşezământ papal, păşeam luminat de aureola sfintei mâini,
ce-o simţeam încă în jurul capului meu.
Cu Ion Andreiţă la Slatina, iunie 2016
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
Scriitori olteni
Note despre Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893 - d. 8 iulie 1956)
Ion Lazu
Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de
Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din
Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate,
întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese
cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie,
poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în
portul german Hamburg, pentru o traversare a
Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici
Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o
tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent
a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova,
paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica
de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-
Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele
Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa,
muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul
Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă
până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la
M-rea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la M-rea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la M-rea
Cernica; îl găsim slujind la M-rea Antim, în 1926.
Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile
unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932,
avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa
bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una
specifică, neegalate de altcineva.
De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte
devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la
ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare cartea
Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor
Români în 1929. În acelaşi an apare Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa
stareţului; Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie,
1933; Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în
siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi
cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii
monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.
Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a
vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, sunt redarea sensibilă a atmosferei din
schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de
hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând,
crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere, dar
şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi
suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de
zidurile mănăstireşti. În fond nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei
tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian
Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o
cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale, vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura.
Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu
personaje puternice: o parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă
forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.
Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte
opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind
literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se
concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu
limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale
sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie,
cosubstanţială naturii umane în semn profund.
(Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale)
4 august 2008: (...) Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion
(cândva ministru – dar nu este cel împotriva
căruia vitupera Eminescu? Acela este,
negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o
schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul
ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi
spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi
spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai
ales că e vorba de un scriitor de prin părţile
mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina.
Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde
pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la
interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă,
din motive de zugravi, mă întâmpină pe
palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead,
deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care
imediat înţelege şi aprobă să punem placă
memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să
mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat
această casă şi la un moment dat l-a avut
chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl
întreb de telefon şi de nume, un nume ce
pare românizat din ucraineană. Da, declară,
e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu
toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe
moment. Însă acest Axinte, zic, nu e nume
ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar
Damian Stănoiu, N.D.Cocea, T. Arghezi, L.
Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail
Sebastian, I. Peltz cu lucrări apărute la
Editura ,,Universala” Alcalay (1932)
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
numele lui de botez este Igor. Nume frumos,
zic. Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc
între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi
arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!,
recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau
la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu
balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini.
Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în
acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe
ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre
ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit
mirean, în cartierul Gării de Nord, la o
mansardă de vilă cochetă, pe partea opusă
străzii, mai liniștită, probabil o ambianţă propice
scrisului. Acum, aici, o familie modestă,
muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare.
Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo
carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la
mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu.
Prima şi ultima vizită în camera unde
a locuit scriitorul. Înapoi la operă!
Primarii oraşului Caracal (IV) Cornel Manolescu
Cornel Manolescu
CONSTANTINESCU, ALECU (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 32/2014; 37/2015;
48, 49/2016) 1899, martie 7 – aprilie 29, președinte C.I.
1902, 1906, președinte C.I.
1914, ianuarie 11 – martie 28, președinte C.I.
S-a născut, la 1 iunie 1851. Părinții săi se numeau , Costache Țoghe ( sau Tagher,
Țagiu, în alte documente ), croitor și Manda ( Măndica ).
Țoghe era numele de familie și nu porecla, cum susțin unii, fără a avea probe.
Mai târziu, Alecu și ceilalți frați și-au zis, ca nume de familie, Constantinescu.
În anul 1880 era pe,,Lista suplimentară de persoanele cu aptitudine de jurați pe
anii 1880-1881 ( locul 5 ).Dreptul de admitere –profesie liberă”.
În 1881 ,,constituindu-se Comitetul agricol din județul Romanați”, Alecu
Constantinescu a fost ales în ,,biurou” ca secretar, alături de I.N. Guran.1
1 Monitorul Oficial al României nr.189 / 24 Nov. 1881
Placa memorială fixată de Ion Lazu
la adresa unde a locuit Damian
Stănoiu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
În anul 1883 făcea parte din ,,personalul advocaților –Romanați”.2, iar în același
an era membru în comitetul permanent al județului Romanați.3
La 26 octombrie 1884, sora sa, Elena Constantinescu ( n.1864, mai 10 ), se
căsătorește cu Florea ,,Eliu” Georgescu, Alecu fiind martor la acest eveniment.
Pe 8 octombrie 1885 Al. Constantinescu se căsătorește și el cu ,,Domnișoara
Matilda Adamiadis, de religie ortodocsă de profesie menajera casei, domiciliată în
Caracal de ani nouăsprezece ( n.07.03.1866 ). Fiica Reposatului Sotir Adamiadis
( decedat în 1877) și a reposatei Iulica Adamiadis,decedată în 1866 [fiica lui Ioan
Dimitriu, deputat de Caracal, la 1859, n.n.], însoțită fiind de Dumneaei Mitrana
Dimitriean Bunica despre Mamă care au consimțit” . Mitrana Demetrian era mama lui
Mihalache Demetrian și a Iulicăi Adamiadis, copii din a doua căsătorie a lui Ioan
Dimitriu ( 1795 – 1859 ).
Prin căsătoria cu Matilda, Alecu Constantinescu intra în familia fruntașului liberal
M. Demetrian care-l va lansa în politică.
Ca martori la căsătorie, printre alții
notăm pe Ioan Marineanu, avocat, viitor
primar al orașului Caracal și Ștefan Ștefan
Jianu, proprietar.4
Cei doi soți au avut mai mulți copii :
ION, născut la 1886,
septembrie 24. Decedat la 26
octombrie 1905, ,,în casa
părinților săi din suburbia
Protoseni”. Avea 19 ani și era
student .5 Ziarul Caracalul din
30 oct. 1905 îi anunţă moartea.
EUFROSINA, născută la
1887, noiembrie 4, căsătorită
cu sublocotenentul Ion
Ionescu ( n. 1886, în comuna
Mărgăritești, jud. Romanați).6
ECATERINA, născută la
1888, octombrie 30.7
ALEXANDRU, născut la
1890, decembrie 30.8
DUMITRU, născut 1892,
septembrie 30 – d. 1893, februarie 4.9
TEODOR, născut 1894, mai 16 – ϯ 1970, mai 12-Băile Herculane.10
2 Anuarul justiției-1883 de Ioan Theodoru, pag. 90, Bucuresci, 1883
3 Monitorul Oficial al României, nr. 146 / 6 octombrie 1883.
4 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr.345 / 1885, pag. 72.
5 S.J.A.N.Olt, Ibidem reg. nr.342 / 1886.
6 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.415 / 1910-1911.
7 S.J.A.N.Olt Ibidem reg. nr 349 /1888.
8 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr. 357 /1890.
9 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.366 / 1893.
Alecu Constantinescu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
MIHAIL, născut 1896, februarie 20.11
ELENA, născută 1902, septembrie 4 – d. 1903, octombrie 17.
DAN-NICOLAE, născut 1905, iulie 29. Avocat. Decedat , act de deces nr.
1541, din 21 X. 1967, înregistrat la C. Ex. al Sfatului popular Craiova.
Alecu Constantinescu în 1888 figura pe ,,Lista suplimentară pentru jurați în
orașul Caracal pe anii 1888-1889.”12
În anul 1891, Alecu Constantinescu era membru în Consiliul de disciplină al
corpului avocaților din Romanați13
, iar în aprilie 1892 îl găsim ca ,,procurator al Societății
,,Unirea Comercială” din Caracal.
Cu ocazia zilei de 10 mai 1897 este decorat cu Ordinul ,,Coroana României” în
grad de Cavaler, iar în 1904, senator fiind, este decorat cu Ordinul ,,Coroana României “,
în grad de Ofițer.
În 7 martie 1899 este ales ca ,,Primar al Urbei Caracal” , în locul lui Mihail Bibian
care fusese revocat după cum demonstrează următorul document:
,,Consiliul comunal al Urbei Caracal.
Sesiunea ordinară
Ședința de la 7 Martie 1899
A avut loc alegerea Primarului prin vot secret, numele primarului dorit scris pe o hârtie
împăturită în 4.
Majoritatea absolută este de cinci voturi.
Rezultatul voturilor
D-l Alecu Constantinescu- 9 voturi.
În consecință D-nu Al.Constantinescu întrunind unanimitatea voturilor exprimate
s’a proclamat ales Primar”.
După alegerea primarului, Al. Constantinescu, se adresează Consiliului:
,,Mulțumește D-lor consilieri pentru onoarea ce i-a făcut de a’l alege Primar-și
promite de a’și face datoria în consecință- și de a’și da toate silințele ca se facă ceva
pentru această comună care are prea multe de făcut- de și găsesc comuna în ce privesce
starea financiară, într’o situațiune foarte critică în consecință luând președinția
consiliului, roagă pe D-nii Membrii- că profitând de ocasiunea că se găsesc deja
convocați în sesiune extraordinară până în ziua de 10 ale curentei inclusiv, să bine
voiască ca cu începere de mâine să vie la ședință de la orele 3 dupe amiază spre a urni
multe din lucrări, între cari unele f. importante pentru budget.14
Primariatul său durează până în 29 aprilie 1899, când se instituie o comisie
interimară avându-l ca președinte pe Ștefan Ștefănescu.
În 1901, Alecu Constantinescu era senator și avea ,,permis permanent de circulație
liberă clasa I, valabil pe toate liniile.’’15
10 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.367 / 1894.
11 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.371 / 1896.
12 S.J.A.N.Olt. Fond Prefectura județului Romanați, dos. 39 / 1888.
13 Anuarul Justiției pe 1891, de Ioan Theodoru.
14 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 3 / 1899.
15 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr.29 / 1901.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
Revine ca primar în 1902. ,,Sub primariatul său se stinge procesul dintre comună
și locuitorii ce cotropiseră moșia boierului Filipescu, în suprafață de 4709 pogoane.
Cotropitorii rămân stăpâni realizându-se spiritul testamentului.’’16
În 1905 era avocat ,, admis de Consiliul de Disciplină al Baroului Romanați. Nu
practică.’’17
În 25 mai 1907, Alecu Constantinescu era ,,președintele Comisiei Interimare a
comunei Caracal”18
, iar în ianuarie 1908 deputat și director al ,,Băncii Romanațului’’.19
În februarie 1911, Al. Constantinescu candidează pe listele liberalilor pentru un loc
la Colegiul II-Senat, iar ziarul ,,Isbânda ’’, No. 3 din 9 Februarie 1911, îi publica
următorul ,,portret’’ în articolul ,,Candidații noștri”.
,,Alecu Constantinescu
fiul orașului Caracal, născut aci,
ridicat din munca sa de aci, trăit aci ca și d-nii
Brătășanu și Demetrian.
Intrat în politică în 1878, d. A.
Constantinescu a fost statornic soldat al
partidului liberal dându-i-se pe rând toate
demnitățile: consilier comunal, consilier
județean, ajutor de primar, membru în consiliul
permanent, apoi senator la 1901 și iar senator
la 1907.
Iată un om care poate privi cu mândrie
în urma sa, fiindcă a știut să-și câștige epoleții
în politică prin muncă și credință.
Preocupat de starea economică a
concetățenilor săi, d. Alecu Constantinescu a
întemeiat Banca ,,Romanați”, unde
comercianții și agricultorii găsesc sprijin în
vreme de restriște.
D. Alecu Constantinescu mai e cunoscut
ca iubitor al clasei țărănești.
În ianuarie 1914, ministrul de interne trimite M.S. Regelui un raport în care prezintă
neregulile de la primăria Caracal , propune dizolvarea Consiliului Comunal și numirea
unei comisii interimare:
Raportul d-lui ministru de interne către M.S .Regele.
Sire,
16 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928.
17 Ghiăcioiu P. , Anuarul Baroului-1905. Stabilimentul industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca-
Craiova. 18
S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. 20 / 1907. 19
,,Caracalul” ,organ Național-Liberal, Seria IV, Nr.1-Caracal, 15 Ianuarie1909.
Candidaţii Opoziţiei Unite din Romanaţi
(1911): Mihai Demetrian, Pavel Brătăşanu,
V. Oroveanu, Marcu Celăreanu, Fană Pop,
D. Şuculescu, Costache Dumitrescu şi Al.
Constantinescu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
Nouă dintre membrii cari compun consiliul comunei Caracal, între cari și
primarul și ajutorul de primar nu se mai poate întruni și delibera în mod legal asupra
intereselor comunei, cari rămân astfel în suferință.
Pentru aceste motive și având în vedere că demisiunile consilierilor cari au
determinat descompletarea, constituesc abateri dela
datorie, văzând și avizul consiliului administrativ
permanent, am onoare a ruga respectuos pe
Maiestatea Voastră, ca în virtutea art. 38 și 39 din
legea pentru organizarea comunelor urbane, să bine
voiască a aproba disolvarea consiliului comunal
Caracal, și numirea unei comisiuni interimare, care
să-i gereze afacerile până la alegerea și instalarea
unui nou consiliu comunal.
Totodată am onoare a ruga respectuos pe
Maiestatea Voastră, ca în baza art. 2 și 3 din legea
procedurii electorale, să binevoiască a aproba și
convocarea colegiilor electorale ale acestei comune,
spre a procede la alegerea noului consiliu.
Sunt cu cel mai adânc respect
Sire
Al Maiestății voastre
Prea plecat și prea supus servitor
Ministrul de interne
V. G. Morțun
No. 1038 1914, Ianuarie 11
În urma raportului ministrului de interne este numită o comisie interimară, la
,,comuna Caracal”.
Ministerul de interne CAROL I
Prin grația lui Dumnezeu,și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No.1038 din 11 Ianuarie 1914,
În baza art.38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și a art. 2 și 3
din legea asupra procedurii electorale,
Am decretat și decretăm
Art. I. Consiliul comunei Caracal se disolvă de Noi, pentru motivele expuse în
susmenționatul raport și se institue o comisiune interimară, compusă din d-nii Alecu
Constantinescu, președinte; Virgil I. Marineanu, vicepreședinte; Marin Iliescu și
Constantin Mustață, membri, cari vor gera afacerile comunei până la alegerea și
instalarea unui nou consiliu comunal.
Art. II.Colegiile electorale ale acestei comune, se convocă de Noi după cum
urmează
Colegiul I, pentru ziua de 9 Martie a.c.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
Colegiul II, pentru ziua de 11 martie a.c.
Alegerea delegaților va începe în ziua de 2 Martie a.c.
Art. III. Ministrul nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în București, la 11 Ianuarie 1914.20
CAROL
Ministru de interne
V.G.Morțun No. 128.
În 1917, lunile ianuarie – aprilie ( 1-26 ) a funcționat ca prefect al județului
Romanați, pe 27 aprilie fiind înlocuit cu dr. Emil Marian.21
La 29 ianuarie 1917 și în februarie 1917 era prefect, semna acte emise de
prefectura Romanați.22
Soția sa Matilda a decedat în anul 1930, iar el pe 16 ianuarie 1932.
Ziarul ,,Vremea’’, într-un număr de la începutul anului 1932 semnala decesul lui
Alecu Constantinescu
,,membru devotat al
P.N.Liberal, om corect
în viața politică și
privată ce s-a bucurat
de stima tuturor.’’
În anul 1937,
moștenitorii lui Al.
Constantinescu, care
participau la procesul
de succesiune erau:
*Alexandru
Alecu Constantinescu
din Grojdibod
*Maior dr.
Teodor Al.
Constantinescu-
Craiova
*Eufrosina Maior Gribovski- Sibiu.
ȘTEFĂNESCU, ȘTEFAN- 1899, aprilie 29 – iunie 29, președinte C.I.
S-a născut pe la 1847 și a decedat în 1929 (act nr. 258/1929).
În 30 aprilie 1929 a fost instalat președinte al Comisiei interimare:
,, Proces – verbal
Noi Ion Brabețianu Prefectul județului Romanați.
20 Monitorul Oficial al României, No. 229 / 14 ianuarie 1914.
21 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud. Romanați, dos.24 /1917, pag.2 v.
22 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos. nr.10 / 1917.
Stat de salariu cuvenit lui Alecu Constantinescu , prefect al
judeţului Romanaţi pentru 26 de zile servite din luna aprilie
1917 ( 1-26 apr. inclusiv )
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
Constatăm că astă-zi conform Înaltului Decret Regal No.1901 din 29 Aprilie
curent, dupe ce am primit jurământul legal al D-lor Membrii cari compun Comisia
Interimară din comuna Caralal anume
1.D-nii Ștefan Ștefănescu-Președinte
2. ,, C. Dobrotescu-Vicepreședinte
3. ,, Velisarie Leontopol-membru
4. ,, M.Ceaușescu-membru
Fiindcă D-nu T.Vlădescu al 5-lea membru lipsesce din oraș și care rămâne a
depune jurământul în urmă.
I-am instalat în funcțiune potrivit art. 30 din legea comunală dupe care noi ne-am
retras.
Făcut în sala de consiliu astă-ȡi 30 Aprilie 1899.
Prefect,
s.s. Ion Brabețianu.”23
,,Romanații’’- ziar național-liberal, care apărea la Caracal,în numărul său, din 2
Mai 1899 scria: ,,Consiliul comunal al urbei Caracal s-a dizolvat, comisiunea interimară
se compune din cetățenii: V. Leontopol, Ștefănescu și M. Ciaușescu, președinte al
Comisiunii interimare este Ștefănescu ,,cel mai greu impus’’.
În numărul său din 28 decembrie 1914, ziarul ,,Romanațul’’ prezintă o publicație,
scrisă de consilierul comunal Ștefan Ștefănescu: ,,Domnul Ștefan Ștefănescu consilier
comunal a dat la iveală o broșură ,,Spulberarea unor calomnii’’,prin care mătură toate
insinuațiunile, calomniile și balele veninoase de vipere ce se aduceau administrații
liberale comunale de la 1907 – 1911. Într-un stil ușor și plăcut și într’o formă demnă și
accesibilă, arată toate dedesubturile acestei infame campanii și calomnii aduse contra
unei administrații de la care orașul a avut numai foloase. Actualii domni edili din capul
orașului care dintr-o manoperă politică frauduloasă și dintr-un capriciu al împrejurărilor
se găsesc aci, au făcut și dânșii cor cu calomniatorii. Acum sunt în măsură să spună ceva
dacă știu, dar de sigur n’au curajul opiniei lor”.
Deși în vârstă, Șt. Ștefănescu participa încă la adunări populare, pe teme diferite:
,,În ziua de Joi 10 Martie ( n.n.1921 ), orele 4 p.m. Romanațenii în număr foarte mare, s’au
întrunit în Caracal în sala Cinema Apolo ( Iorgu Petrescu ). A fost proclamat președinte al
acestei adunări D-l ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, pensionar.’’24
BIBIAN, NICOLAE A.- 1899, iunie 29 – 1900, iunie, primar
Născut în ianuarie 1849 la Caracal, fiul lui Anastasie Bibian și al Eufrosinei
Bibian. Frate cu Mihalache Bibian, licențiat în drept, avocat. Fost revizor școlar ( 1876 –
1877 ). Consilier comunal și județean. Primar al orașului Caracal, deputat. În unele
documente numele său apare ortografiat BIBIANU.
A fost redactor și proprietar al ziarelor din Caracal Vocea Romanațului și
Romanați25
.
23 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dosar 3 / 1899, pag. 82.
24 Comerțul Romanațean, nr.3 și 4 , din 15 martie 1921.
25 Nicolescu George D. , Deputații noștri-biografii și portrete, 1895-1899,București, 1904.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
După cum precizează Ștefan Ricman în valoroasa Monografie a județului
Romanați (1928): ,,Prima tipografie statornică este adusă pe la 1882 de col. Stoilov și
sublocot. Ionescu, tipograf de meserie, cari în asociație cu maiorul Budișteanu, căpitan
Amărăscu și N. Bibian redactează prima gazetă cu numele ,,Romanați “,care apare un an
de zile.26
Prin decretul No. 54.345, emis pe 12 septembrie 1884, Ministerul Agriculturii,
Industriei și Comerțului ,,publică spre cunoscință generală că juriul special pentru
expozițiunile și concursurile agricole și industriale ce vor avea loc în anul curent în
județul Romanați se vor compune din D-nii [……..]….Nicolae Bibian, proprietar”.27
În perioada 1885 – 1886 a fost membru în Comitetul permanent al județului
Romanați.
Pe 3 mai 1887 au loc ,,alegerile colegiului I pentru consiliile județene’’, iar
Nicolae Bibian a fost ales cu 101 voturi.28
În 1888 îl găsim pe ,,Lista suplimentară pentru jurați în orașul Caracal pe anii
1888 – 1889.’’29
Mai târziu, în anul 1891,
Nicolae Bibian făcea parte din
,,personalul advocaților’’, jud.
Romanați și era membru în Consiliul
de disciplină.30
Pe 26 iunie 1897, Nicolae
Bibian, fiul decedatului Anastasie
Bibian ( d.1853 ) se căsătorește cu
Elisabeta Fărcășanu, văduvă, 59 ani,
n.1838.
Elisabeta era fiica decedaților
Nicolae și Maria Gazan ( ϯ la 20 august
1888, la 80 de ani ). Primul său soț,
Grigore Fărcășanu, fost primar al
Caracalului și prefect de Romanați,
murise la 17 septembrie 1884. Rămâne
de văzut dacă era rudă ( poate soră ) cu
Tache Gazan, proprietarul moșiei Verguleasa, cel de la care a cumpărat casa colecționarul
de artă Hagiescu Miriște din Caracal pe la 1900 și ne-a lăsat acele interesante scrieri ,,Ore
de nelucru, ore de urât’’ și ,,Belgia orientului.’’
N. Bibian a fost ales pentru prima oară la Cameră, în alegerile din noiembrie 1895,
cu 212 voturi.
În iunie 1899 este ales ,,Primar al urbei Caracal’’:
,,Consiliul Comunal al urbei Caracal
Sesiunea ordinară de la Iunie 1899
26 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați , pag.150., 1928.
27 Monitorul Oficial al României nr. 129, din 14 septembrie 1884
28 Monitorul Oficial al României nr.26 / 5 mai 1887.
29 S.J.A.N.Olt,Fond Prefectura jud. Romanați, dos. 39 / 1888.
30 Theodoru Ioan, Anuarul justiției pe 1891, Bucuresci.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
Ședința de la 29 Iunie 1899
Alegerea Primarului și Ajutorului prin vot secret
Rezultatul votului este cel următor:
D-nu N. Bibian- noue voturi, un buletin alb și un buletin anulat fiind că conținea
M. Bibian în loc de N. Bibian.
În consecință D-nu N.A. Bibian avend majoritatea legală s’a proclamat ales
Primar. D-nu N. Bibianu mulțumesce D-lor consilieri de onoarea ce i s’a făcut de a fi ales
Primar și promite că va depune tote silințele sa se corespundă și dorințelor D-lor
consilieri și intereselor comunei.’’31
Nicolae Bibian devine deputat de
Romanați, două luni mai târziu după cum
demonstrează acest document de arhivă: ,,La
ședința alegătorilor Colegiului I de adunare
din județul Romanați care a luat parte astăzi
22 august 1899 pentru alegerea unui deputat,
Nicolae A. Bibian a obținut 178 voturi și D-nu
Nicolae Bibian întrunind majoritatea absolută
a voturilor, a fost proclamat de către Biurou
ca ales deputat de la acest colegiu.”32
Nicolae Bibian a decedat la 1 iunie
1905, iar la S.J.A.N.Olt se păstrează actul său
de deces având următorul conținut:
,, Act de mόrte
Din anul una mie nouă sute cinci, luna
Iunie , ziua două orele ȡece dimineața.
Act de moartea Domnului Nicolae
Anastasie Bibian, de profesie avocat, de ani
cincizeci și patru, domiciliat în Caracal.
Căsătorit. Mort la întâi Iunie orele șease
dimineața în casa sa din suburbia Sfântu Nicolae.’’33
A fost înmormântat în cimitirul orașului Caracal.
Aici are un măreț monument funerar ridicat de soția sa, în anul 1911, pe care stă
scris: ,, Acest monument l-am ridicat iubirei , iubirei fără margini , care purifică și explică
toate. Elisa F. Bibian lui Nicolae Bibian, fost deputat al Romanațului, 1850 – 1905.
În aprilie1908, Eliza Fărcășanu – Bibian era uzufructuara averii defunctului său
soț, Nicu Bibian.34
GURAN, ION N.- 1901 – 1902, primar
S-a născut la 1 septembrie 1852, în Caracal.
31 S.J.A.N.Olt,Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 3 / 1899, pag. 97 v.
32 S.J.A.N.Olt,Prefectura județului Romanați, dos. nr.31 / 1899.
33 S.J.A.N.Olt,Col.Registre de Stare Civilă Caracal nr. 405 / 1905.
34 Monitorul Oficial al României, nr.2 / 27 aprilie 1908.
Monumentul funerar al lui N.A.
Bibian din cimitirul orașului.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
Absolvent al Facultății de drept din București. Agricultor. Mare proprietar. A făcut
politică liberală. Fost consilier județean și vicepreședinte al acestui consiliu sub regim
liberal. Avea moșie la Grozăvești.
La 27 aprilie 1878, Ioan Nicolae Guran, fiul lui Nicolae Guran și Ecaterina Guran
( ϯ 1878, după actul nr.54 / 1878 ), comerciant se căsătorește cu ,,D-șoara Ecaterina
Eduard Anino, 19 ani, fiica lui Eduard Anino, medic și Adelaida Ed. Anino.” Actul de
botez al viitoarei soții era eliberat de către protopopul orașului Pitești, probabil locul de
naștere al acesteia. Martori la căsătoria celor doi au fost Mihail Ion Demetrian și Ion
N.Dobruneanu.35
Pe 3 februarie 1879, se naște Maria ( ,,Marioara”), primul copil al soților Ion și
Ecaterina Guran, care la 05.12. 1902, se căsătorește cu sublocotenentul Ion Bădescu , 23
ani, n.1879 în com. Goicea Mare jud. Dolj. Nicolae, fiul lui Ion şi al Ecaterinei Guran, se
naște la 2 iulie 1880, ,,ora șase și trei quarturi, post meridian”.36
În noiembrie 1881 este ales ca secretar al ,,Comițiului agricol din județul
Romanați’’.37
Ales deputat în
parlament, al Col. II de
Romanați, în noiembrie 1895 și
reales în martie 1901.
În 1901, deputat fiind,
avea ,,permis permanent ( nr.
259 ) de circulațiune liberă în
classa I, valabil pe toate liniile (
C.F.R.)”.38
I.N. Guran a fost distins
cu Ordinul ,,Coroana României”
în grad de Cavaler.
La 10 octombrie 1902 ,
orele doua dimineața în casa sa
din suburbia Protoseni, moare
tatăl său, Nicolae Guran de
profesie proprietar, de ani opt
ȡeci și unu, văduv. Ofițer al
ordinului ,,Steaua României” și ,,Coroana României’’. A fost mare negustor și senator
liberal.
Pe 29 octombrie 1902, orele unu dupe amiazi, în casa sa din suburbia Protoseni, la
50 de ani, decedează și Ion Nicolae Guran.
Peste 4 ani, la 3 octombrie 1906, la 26 ani, necăsătorit , moare și fiul său Nicolae.
Era avocat , și ofițer de cavalerie.
35 S.J.A.N.Olt, Colecția Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr.42 / 1869-1878.
36 S.J.A.N.Olt, Colecția Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr. 336 / 1880.
37 Monitorul Oficial al României nr. 189 / 24 martie 1881.
38 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr.29 / 1901.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
Afacerea SKODA şi tragedia generalului artilerist Dimitrie (Sică) POPESCU
Col. (r) Marin Ghinoiu
Dl. Col. (r) Marin Ghinoiu a avut amabilitatea de a trimite redacţiei noastre acest
articol scris în preajma zilei de 10 noiembrie 2013 la aniversarea a 170 de ani de la
înfiinţarea Artileriei Române Moderne prin Porunca Domnească nr. 198 a domnitorului
Gheorghe Bibescu din 10 noiembrie 1843.
În anul în care artileria aniversează 170 de ani de la
renaşterea sa ca armă modernă în cadrul Armatei Române,
din păcate, trebuie să evocăm şi tragedia generalului artilerist
Dimitrie (Sică) POPESCU (Memoria Oltului şi Romanaţilor
nr. 13/2013; 52/2016), care, în dubla sa calitate de Inspector
General al Artileriei şi de secretar general al Ministerului de
Război, a avut curajul de a face ceva pentru renaşterea
artileriei, pe care îl va plăti prea scump, cu preţul vieţii sale.
Chiar dacă ancheta parlamentară şi procesul lui Bruno
Seletzki au constatat că în „Afacerea Skoda” s-au produs
lucruri nelegale, că s-a dat mită unor politicieni şi demnitari,
inclusiv militari, dar niciodată dovediţi, generalul Sică
Popescu nu poate fi încadrat în tagma şperţarilor, el murind
sărac, fiind un “om corect dar care nu a putut trăi din cauza
invidioşilor şi mizerabililor”, aşa cum scrie pe crucea de la mormântul său, „cel mai
dureros epitaf dintre cele care se pot afla într-un locaş al păcii eterne”.
Scandalul „Afacerea Skoda”39
a început la 10 martie 1933, în timpul guvernării
ţărăniste a guvernului Vaida-Voevod, când în urma unui denunţ anonim, autorităţile
române au trecut la operarea unor controale financiare la sediul reprezentanţei firmei
Skoda la Bucureşti, reprezentată de Bruno Seletzki, sub motivul neplăţii unor impozite
către statul român. La 20 si apoi la 23 martie Dr. Nicolae Lupu, plecat din Partidul
Tărănist la 19 februarie 1927 după ce a intrat în conflict cu conducerea partidului (
reînfiinţând Partidul Ţărănesc şi colaborând cu Partidul Naţional Liberal), a sustinut un
discurs in Camera Deputatilor în care a facut publică ,,Afacerea Skoda”. La 28 martie
1933, generalul Sică Popescu, comandantul Corpului 1 Armată, fost Inspector General al
Artileriei şi Secretar General al Ministerului Apărării, fiind învinuit de ziarişti şi
parlamentari de implicare în acest scandal, s-a sinucis. „Aseară la ora 5 jumătate s-a
împuşcat la Craiova generalul Sică Popescu. … şi-a tras un glonţ în tâmpla dreaptă, care
a ieşit prin tâmpla stângă. Transportat la sanatoriul Dr. Albu … pe la ora 9 generalul şi-a
găsit sfârşitul.”40
Din presa vremii41
am reţinut: “Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi
a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent.” În scrisorile lăsate pentru
mareşalul Prezan, generalul Condeescu, colonelul Aldea, şeful statului major al C. 1 A.
39 Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, p. 17;
40 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 3;
41 *** - Ziarul Dimineaţa – an 29, nr. 9431/31 martie 1933;
Dl. col. (r) Marin Ghinoiu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
Craiova, şi soţiei, generalul îşi striga nevinovăţia, rugând să se spună subordonaţilor că
,,fostul lor şef nu a fost un şperţar, ci un om corect; (...) e nevinovat de tot ce i se pune
în sarcină; a trăit cinstit, a luptat pentru ţară şi acum moare sărac”, iar
calomniatorilor săi dr. Lupu şi generalul Amza să ia sumele luate de el ca şperţ şi le
trimitea blestemul ca sângele său ,,să le ţâşnească în faţă de fiecare zi pentru a le
reaminti mişelia săvârşită.” Soţiei sale, Margareta Popescu, îi cere iertare pentru gestul
făcut, pentru că moare sărac şi ,,nu-i poate lăsa decât un teren cu care să-i plătească
datoriile (...) şi 20 000 de lei, singurii bani agonisiţi (la percheziţia biroului său au fost
găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu, ultima sa soldă). De asemenea îi cerea soţiei ca
pe crucea sa să scrie: ,,Aici se odihneşte un om corect dar care nu a putut trăi din
cauza invidioşilor şi mizerabililor.”
Scurt istoric al Afacerii Skoda.42
Înainte de 1929, la 10 ani de la terminarea
primului război mondial, artileria noastră se găsea într-o stare deplorabilă, de haos care
domnea nestingherit, datorită faptului că toate partidele politice aflate la putere în această
perioadă nu făcuseră mai nimic pentru dotarea artileriei, a armatei în general.43
„În timp de
zece ani nu se întreprinsese nimic şi ne găseam, din punct de vedere al armamentului,
exact în aceeaşi situaţie în care eram la încheierea păcii. Toate contractele de furnituri,
intervenite între timp, se refereau la procurarea de muniţiuni pentru instrucţia trupei şi la
încercarea de şemizare a unui număr de tunuri, încercare neizbutită. Încolo nicio
achiziţiune de armament greu, nicio încercare serioasă pentru modernizarea
armamentului existent, nicio măsură pentru conservarea muniţiunilor pe care le aveam
dela foştii inamici, muniţiuni care însumau o valoare de câteva zeci de miliarde.”.44
„Astfel, în dotarea armatei se găseau câteva categorii de tunuri de câmp de diferite calibre
(75 mm, 76,2 mm, 76,5 mm şi 77 mm), câteva categorii de obuziere de câmp ale căror
calibre variau între 100 mm şi 127 mm (100, 105, 114,3, 121,9, 127) şi alt material greu
de artilerie din care două categorii de tunuri (106,7 mm şi 150 mm) şi două de obuziere
(150 mm şi 152 mm). Toate aceste piese, de modele foarte vechi (între 1885 şi 1914),
proveneau din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Rusia şi Anglia.”45
. În anii 1929-1930
Ministerul Apărării Naţionale studiază mai aprofundat problema dotării armatei cu
armament modern şi începe realizarea unui program mai elaborat de înzestrare. „Generalul
Popescu Dumitru, Inspectorul General al Artileriei şi Secretar General al Ministerului
Apărării Naţionale din 1929 şi 1930, a fost singurul care a văzut clar chestiunea
armamentului şi a pus capăt sistemului nenorocit ce se practica înainte de venirea sa în
capul artileriei.”46
42 Vezi Ioan Scurtu – Şperţuri, spionaj şi manevre politicianiste „Afacerea Skoda” – în Dosarele
istoriei, nr. 7(23)/1998, p. 35-42; Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, p. 16-20;
43 General maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Ed. Militară,
1972, p. 44-45; 4444
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 209;
45 General maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Ed. Militară,
1972, p. 45; 46
*** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 213; (Documentul nr. 52 – Memoriu cu privire la modul cum s-a dotat armata noastră, după război, cu armament şi muniţii – întocmit de lt.-col. Şerbu Chirilă, ofiţer în Direcţia
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
În 1929, “guvernul de acord cu Înalta Regenţă, având în vedere situaţia politică
externă, a hotărât să înzestreze armata cu material tehnic de care mai avea absolută
nevoie.”47
Conform hotărârii Comitetului Apărării Naţionale, în cursul lunii septembrie 1929,
o comisie prezidată de generalul de divizie Popescu Dumitru, secretar general şi inspector
general al Artileriei a vizitat numai Uzinele Schneider şi Skoda, avându-se în vedere
probabil, motive de ordin politic, care dictau ca importantele comenzi de armament ce erau
proiectate, să se facă la una din aceste uzine, sau la amândouă, revenindu-se astfel la ideea
guvernului din 1921 şi părăsită de toate guvernele care au urmat până în 1929.
La 1 octombrie 1929, generalul Popescu Dumitru a înaintat ministrului apărării
naţionale, generalul Henri Cihoski, raportul nr. 5, privitor la vizitele făcute la Uzinele
Schneider şi Skoda, în care se dau relaţii asupra caracteristicilor materialului ce au
prezentat cele două uzine, conchizând că materialul Skoda este superior din punct de
vedere tehnic şi mult mai ieftin, decât cel al Uzinelor Schneider şi subliniază că tipurile de
materiale Skoda au fost realizate în serie, pe când materialul Schneider a fost realizat
numai ca prototip. Raportul se termină cu informaţii asupra enormelor cantităţi de tunuri
comandate Casei Skoda de către vecinii noştri (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia).
Ministrul apărării naţionale a prezentat acest raport Comitetului Apărării
Naţionale, care a avut loc la începutul anului 1930, iar la 27 februarie 1930, Secretariatul
General face cunoscut cu nr. 138, Direcţiei Armamentului, că guvernul a hotărât
cumpărarea de la Uzinele Skoda a 160 baterii de diferite calibre (indicate în ordin) cu
muniţiunile respective în cantitate de circa 2 unităţi de foc şi ordonă a se întocmi
contractul, având ca anexe, inventarele de compunere a bateriilor, precum şi caietul de
sarcini: „Cu onoare se face cunoscut că, guvernul a aprobat cumpărarea de la uzinele
Skoda a următoarelor materiale: 1. 24 baterii câmp de 75 mm cu 48000 proiectile; 2. 25
baterii antiaeriene 76,5 mm hippomobile cu 50000 proiectile; 3. 66 baterii de câmp de 100
mm cu 52800 proiectile; 4. 45 baterii obuziere de 150 mm cu 36000 proiectile. Veţi
binevoi a întocmi contractul, având ca anexe, compunerea bateriilor, accesoriile fiecărei
baterii şi piese, precum şi caetele de sarcini. Acestea din urmă se vor stabili ulterior de
către o comisie în acord cu Uzinele Skoda. P. Ministru, General de divizie D. Popescu”. 48
La 2 martie 1930, pe baza rezoluţiei ministrului apărării naţionale pusă pe
proiectul de contract întocmit de Direcţia Armamentului: ,,Se vor întocmi toate formele
legale pentru executarea comenzii” s-a întocmit raportul către Consiliul de Miniştri,
semnat de Ministrul Armatei, Ministrul de Finanţe, Inspectorul General al Artileriei şi
Directorul Contabilităţii, iar prin J.C.M. nr. 400 din 14 martie 1930 se autorizează
Ministerul Armatei să încheie cu Casa Skoda, un contract prin bună învoială, pentru
furnizarea de material de artilerie, în valoare totală de 1.035.978.000 K.c., sau lei
5.190.249.780, plata eşalonându-se în timp de 10 ani, prima rată fiind de 60.120.000 lei.
La 17 martie se semnează contractul (nr. 6102) de ministrul armatei şi reprezentanţii
Materialelor/M.Ap.N., la 26.04.1933, la cererea Consiliului de Război al C. 2 A. Ofiţerul a fost şeful promoţiei 1911 a Şcolii de Artilerie Bucureşti –N.A. )
47 *** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed.
C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206; 48
Al. V. Casimir – Afacerea Skoda pe înţelesul tuturor – 1935, Tiparul Românesc, Bucureşti, p. 36-47;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
Uzinelor Skoda, contractul fiind vizat de Ministrul de Finanţe, şeful Serviciului Contencios
şi Consilierul Controlor de la Ministerul Armatei.49
Contractul prevedea cumpărarea a 24
baterii de câmp de 75 mm, 25 baterii antiaeriene de 75 mm, 62 baterii obuziere de 100 mm
şi 45 baterii de 150 mm, în valoare totală de 5.148.810.660 lei. La câteva luni după darea
comenzii la Uzinele Skoda, s-a dat o comandă importantă de armament şi la Uzinele
Schneider (Franţa), constând din 45 baterii de tunuri lungi de 105 mm.
„Trebuie avut în vedere că în toamna anului 1929, situaţia era de aşa natură că
ne-am rugat de vecinii noştri (polonezi, cehoslovaci şi iugoslavi) să ne cedeze din
materialele armatelor lor. Inspectorul Artileriei de atunci (generalul de divizie Dimitrie
Popescu – N.A.), desigur că s-a opus categoric să mai adunăm fiarele vechi din Europa,
cum se făcuse în trecut de mai multe ori şi a cerut să comande material modern. Având în
vedere urgenţa, se tratase cu guvernul cehoslovac şi cel iugoslav, să ne cedeze în parte din
materialul ce era în curs de recepţie la Uzinele Skoda. S-a renunţat însă la aceasta, pentru
că se răspândise zvonul că vom primi materialul refuzat de aceste ţări la recepţie. Prin
această renunţare, puteam să obţinem un material, mult mai bun conform caietelor de
sarcini întocmite de noi.”50
Prin cele două contracte, cu firmele Skoda şi Schneider, se făcea un salt în
înzestrarea artileriei, se crea pentru prima dată un sistem de artilerie modern, unitar, se
reducea numărul calibrelor obuzierelor uşoare de câmp de la 7 la 1, artileria grea se limita
la două categorii indispensabile, înlăturându-se multitudinea de modele existente în
înzestrare, se crea o nouă categorie de artilerie, cea antiaeriană. De asemenea, armamentul
de artilerie achiziţionat avea caracteristici tehnico-tactice performante la acea vreme (vor fi
probate pe deplin în cel de-al doilea război mondial şi vor fi scoase din înzestrarea armatei
după mai bine de 60 de ani în urma aplicării Tratatului C.F.E. de la Viena).
Derularea contractelor, îndeosebi cel cu Skoda, a cunoscut o serie de greutăţi, de
sincope, dând naştere la ceea ce s-a numit „Afacerea Skoda”.
În interpelarea sa, dr. Lupu a spus, printre altele: ,,... contractul se face în secret,
între compania Skoda şi ministerul armatei, unde titular era domnul general Henry
Cihosky şi secretar general care a făcut raportul întreg, generalul Sică Popescu. Se face
acest contract pentru prima dată fără consultarea organelor tehnice.”51
Referitor la
generalul Sică Popescu ,,... raportul domnului general Sică Popescu (este vorba de
raportul găsit la reprezentanţa Skoda – n.a.), confidenţial şi secret adresat domnului
ministru de război prin care acesta se justifică că în calitatea ilegală de singurul tratator
din partea guvernului a acestui contract a fost acuzat de a fi călcat regulamentul şi legea
pe care era pus să le păzească. Pentru că secretarul general al ministerului de război era
obligat să să supună nu să păstreze contractul, să consulte Direcţia VIII-a a
armamentului. Când dumneata ai trecut peste această direcţie, orice bănuială îmi este
permisă şi atunci opinia publică şi însăşi camarazii l-au acuzat de luare de mită.”52
49 Cf. *** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –
Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206; 50
*** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 208;
51 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 5;
52 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 6;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
Că generalul Sică Popescu a fost acuzat pe nedrept, fără a se cunoaşte conţinutul
documentelor, a reieşit la iveală ulterior, din activitatea de anchetă a comisiei
parlamentare. Astfel, Armand Călinescu, în raportul depus în faţa comisiunii de Anchetă
parlamentară în afacerea Skoda53
desfiinţează pur şi simplu acuzele aduse generalului
Popescu: „S-a spus anume că generalul, inspector al artileriei ar fi lucrat singur. S-a
pretins că acesta, deşi recunoscut ca unul dintre tehnicienii cei mai capabili şi, deşi şeful
însuşi al organelor tehnice, s-ar fi mărginit la opiniunea lui personală şi că nu ar mai fi
consultat pe nimeni. Ori, este admisibil să se construiască o legendă în contradicţie
flagrantă cu împrejurările de fapt? … În însuşi dosarul care cuprinde contractul se află
raportul nr. 4813 din 2 Martie 1930 al Direcţiunii armamentului, semnat de generalul
Munteanu şi colonelul Drăgănescu, conducătorii Direcţiunii. … Raportul Direcţiunii
conţine un examen foarte atent şi foarte amănunţit al chestiunii.”54
„ … s-a ridicat
chestiunea caietelor de sarcini şi s-a obiectat că ele nu s-au întocmit odată cu contractul,
ceea ce ar constitui un viţiu sau poate chiar o favoare făcută uzinelor. Ori, şi aici ne aflăm
în faţa unui exemplu de superficialitate cu care se examinează uneori chestiunile şi de
uşurinţa cu care se trag concluziunile. … Caietul de sarcini nu se putea întocmi odată cu
contractul, pentru simplul motiv că noi ceream mai întâi să se găsească prin experienţe o
soluţiune tehnică, să se construiască un prototip şi numai după examinarea şi acceptarea
lui, să se fabrice în serie.”55
Şi comisionul de 300 milioane lei, pretins a fi primit pentru încheierea
contractului, a fost o legendă. „În vara anului 1931, noul ministru de război, d. general
Ştefănescu-Amza, chiamă într-o zi în cabinetul său pe generalii Condeescu şi Sică
Popescu. Fără menajamente spune că este în posesiunea unui document care probează că
cu prilejul încheierii contractului Skoda uzinele Cehoslovace au plătit un comision de
300.000.000 lei. Cei doi generali se arată surprinşi şi contestă hotărât existenţa unei
asemenea dovezi. Ministrul trage sertarul biroului său şi înfăţişează apoi o scrisoare pe
care furnisorii din Praga o trimisese generalului Popescu în anul 1930 şi în care îi aducea
la cunoştinţă că au vărsat suma de 300 milioane lei ce li s-a pretins. … Despre ce era
vorba? Cu prilejul comenzilor făcute în Cehoslovacia, guvernul naţional-tărănesc, care
trata în acel timp un împrumut pentru înfiinţarea creditului agricol, a spus furnisorilor
săi: noi comandăm la d-voastră pentru aproape 10 miliarde. Aceste sume vor ieşi dela noi
din ţară. D-voastră trebue să ne acordaţi însă o compensaţiune. Vă cerem să subscrieţi o
sumă la împrumutul nostru. … Generalul Popescu fusese însărcinat să aducă chestiunea
la cunoştinţa uzinelor şi uzinele răspunsese că aderează la cererea noastră. Iată foarte
limpede în ce consta legenda pretinselor comisioane de 300 milioane lei.” Pentru această
calomnie „… Generalul Popescu, care se simţise vizat printr-o insinuaţiune atât de gravă,
a cerut imediat satisfacţie şi a pretins ministrului să-i dea numele denunţătorului pentru a
aduce calomnia în faţa justiţiei. … vedem în repetate rapoarte pe generalul Popescu
53 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938, p. 115-205; 54
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 151-152;
55 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938, p. 155;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
revenind asupra acestei chestiuni şi pretinzând ferm să i se dea posibilitatea de a urmări
pe calomniator.”56
Finalul „Afacerii Skoda”, declanşată de interpelarea Dr. Lupu, între timp reîntors
la partidul naţional-ţărănesc: „După o pierdere de vreme de 4 ani de zile, s-a reluat
comanda. … s-a menţinut vechiul furnizor, s-a menţinut vechile modele de tunuri, s-a
schimbat numai volumul comenzii şi unele modalităţi de plată. … A rămas însă ceva: au
rămas pasiunile politice deslănţuite sub forma acuzaţiilor calomnioase. … Cu ce preţ însă
aţi obţinut deslănţuirea patimilor? Aţi obţinut deslănţuirea patimilor cu preţul desvăluirii
în faţa străinilor a situaţiunii întregi a apărării noastre naţionale; cu preţul creării unei
atmosfere păgubitoare în jurul corpului nostru ofiţeresc. Este o crimă ce s-a făcut! ”57
Desigur, a fost condamnat la închisoare, 5 ani, Bruno
Seletzki, dar Artileria şi Armata Română au pierdut un
Om de mare valoare profesională şi probitate morală,
generalul Sică POPESCU.
General de divizie Dimitrie (Sică)
POPESCU58
– victimă a “Afacerii Skoda”. S-a născut
la 8 noiembrie 1874, în satul Colibaşi, judeţul Romanaţi.
A urmat Şcoala fiilor de militari-Craiova, Liceul
Sf. Luis-Paris, Şcoala Politehnică-Paris (1895-1897),
Şcoala de aplicaţie pentru artilerie-Bucureşti (1897-
1899), Facultatea de matematică-Charlotenburg,
Germania.
Grade militare: sublocotenent-10 iulie 1895,
locotenent-1 iulie 1898, căpitan-10 mai 1906, maior-1
aprilie 1913, locotenent-colonel-1 aprilie 1916, colonel-
1 aprilie 1917, general de brigadă-1 aprilie 1919,
general de divizie-31 martie 192959
.
Funcţii militare: comandant de pluton şi baterie în R. 2 Art.; comandant de baterie
elevi în Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1907-1913); comandant al Dn. 5
Obuziere (1913-1914); membru în comisia de recepţie a armamentului din Franţa (1914-
1919); comandant al R. 41 Art. (1919-1922); comandant al Bg. 16 Art. (1922); directorul
Arsenalului Armatei, şeful Direcţiei Artilerie din Ministerul de război (1922-1925);
comandant al artileriei C. 2 A. (1925); şef al Direcţiei superioare a aeronauticii (1925-
56 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti,
1938, p. 190-192; 57
Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 282-283; 58
Agapie, M., gl. mr., Ucrain, C., col.(r.) dr., - Personalităţi ale artileriei române -, Ed. Militară,
Bucureşti, 1993, p. 117-126; Adrian Stroea, Marin Ghinoiu- Din elita artileriei - , Ed. C.T.E.A.,
Bucureşti, 2012, p. 259-261; Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi:
Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 58-60;
59 *** - Anuarul ofiţerilor din Armata Română pe anul 1929/1930 – p. 14;
Generalul Sică Popescu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
1926); comandant al D. 20 I. (1926- 1929); inspector general al artileriei (1929-1932);
comandant al C. 1 A. (1932-1933).
A iniţiat amplul program de modernizare a artileriei- achiziţionarea a 24 baterii
tunuri de câmp cal. 75 mm, 62 baterii obuziere de câmp cal. 100 mm, 25 baterii obuziere
grele cal. 150 mm de la uzinele ,,Skoda”-Cehoslovacia şi a unor tunuri grele cal. 105 mm
de la uzinele ,,Schneider Creuzot”- Franţa. Acest program va da naştere la scandalul
,,Afacerea Skoda” din anii 1933-1934.
Fiind învinuit de ziarişti şi parlamentari de implicare în acest scandal, s-a sinucis la
28 martie 1933. Din presa vremii am reţinut: ,,Generalul moare sărac; el a fost un om
sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent.” Iar Pamfil Şeicaru
nota: ,,Prima victimă a scandalului Skoda a fost generalul Sică Popescu, care
redactase caietul de sarcini şi dusese negocierile tehnice. Un militar corect care nu
avusese nici un amestec în tratativele comerciale; fusese bucuros că putea dota
armata cu tunuri moderne. Când numele lui a apărut în ziare, s-a sinucis lăsând o
scrisoare soţiei lui, vara lui Virgil Madgearu.” În biroul generalului au fost găsite două
memorii şi patru scrisori adresate mareşalului Prezan, generalului Condeescu, fost ministru
al apărării, colonelului Aldea, şeful de stat major al C. 1 A., şi soţiei, Margareta Popescu.
În cele patru scrisori, generalul îşi strigă, pentru ultima dată, nevinovăţia sa. Astfel, în
scrisoarea adresată mareşalului Prezan, scrie: „… vă adresez aceste rânduri pentru a vă
spune domnule Mareşal că acuzaţiunea adresată mie de doctorul Lupu de la tribuna
Camerei este o mişelie. De aproape 2 ani sunt tracasat şi sistemul meu nervos este distrus.
Vă rog domnule Mareşal să se spună de la tribuna parlamentului ca să se caute toate
băncile şi depozitele din lume pentru a se găsi sumele luate de mine ca şperţ. Sumele
acestea să le ia doctorul Lupu şi generalul Amza; iar dacă nu se vor găsi şi nu se vor găsi
fiindcă nu au existat, sângele meu să le ţâşnească în faţă în fiecare zi pentru a le reaminti
mişelia săvârşită.”60
Generalului Condeescu îi scrie, printre altele: „În faţa lui Dumnezeu
declar încă o dată că de nicăieri nu am atins măcar un
ban necum să iau bani în dauna ţării mele.”, iar pe
colonelul Aldea îl roagă: „Să ştii şi să o spui la toţi că
fostul dv. şef nu a fost un şperţar, ci un om corect cum
cred că o ştiu toţi aceia cu care am servit, dar care
nemai putând suporta mizeriile şi infamiile ce i se aduc
de aproape 2 ani preferă să se ducă.” Soţiei sale,
Margareta Popescu, îi cere iertare pentru gestul făcut,
pentru că moare sărac şi “nu-i poate lăsa decât un
teren cu care să-i plătească datoriile (...) şi 20 000
de lei, singurii bani agonisiţi” (la percheziţia biroului
său au fost găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu,
ultima sa soldă). „Draga şi adorata mea Anette,
Iartă-mă pentru durerea ce-ţi va produce moartea
mea, nu purta doliu, nu plânge şi păstrează-ţi toată
energia pentru ca de câte ori vei deschide gura să fie
pentru a blestema pe Amza şi prietenul său colonelul Tănăsescu, iar ei şi familiile lor să
60 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
nu aibă zilnic alţi bani de cheltuit decât aceia pe care i-am luat ca mită nu numai de la
Skoda, dar de la toate fabricele pe unde am fost în cursul vieţii mele. …Puişorul tău.
Vreau un serviciu religios simplu, la capela cimitirului şi fără discursuri. Pe cruce să se
scrie: Aici se odihneşte un om corect dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi
mizerabililor. General de divizie D. Popescu”.61
Soţia generalului, ca o leoaică, a apărat cu îndârjire şi demnitate memoria
soţului său, pe care îl ştia nevinovat, şi a înfierat cu vehemenţă pe cei care l-au denigrat:62
„… să reabilităm memoria soţului meu. … El a fost un martir, un nevinovat, un mare
patriot, care şi-a iubit ţara, cum nu se poate mai mult. În ziua sinuciderii, eri, vorbind
despre chestia Skoda, mi-a declarat: dacă aş fi chemat să fac aceeaşi comandă aş face-o
la fel. Generalul Amza Ştefănescu şi colonelul
Aristide Tănăsescu sunt marii vinovaţi şi criminali în
această afacere. ” Şi văduva generalului continuă
povestea afacerii Skoda: „Când a fost generalul
Cihosky ministru al armatei era secretar general şi
Inspector general al artileriei, soţul meu tehnician de
o valoare recunoscută şi necontestată. Întrucât la
acea vreme se ventila teama unui război, i s-a cerut
un raport asupra situaţiei armamentului şi ce ne-ar
trebui spre completare. Soţul meu a scris acest
memoriu, pe care l-a înmânat ministrului armatei şi
care la rândul său l-a prezentat Consiliului de
miniştri. De la Consiliul de miniştri memoriul s-a
pierdut fără urmă şi nu s-a mai dat de rostul lui
decât acum la Seletzki. Cum a ajuns acolo şi prin
cine, asta rămâne să o spună cei ce o ştiu. În
Consiliul de miniştri, în care s-a discutat memoriul,
s-a hotărât ca soţul meu să fie trimis să viziteze fabricile Skoda, Schneider şi Brun.
Aceasta a fost în septembrie-octombrie 1929. S-a înapoiat în ţară şi a depus alt memoriu,
după care au început tratativele financiare şi technice, timp de 9 luni. La întrebarea cine
purta aceste tratative (pusă de ziaristul N. Ciocârdia, la catafalcul generalului din locuinţa
sa la Craiova – n.n.) doamna Popescu a răspuns: Virgil Madgearu, vărul meu. Scrieţi asta-
a mai adăugat – şi guvernul Maniu.” Apoi „A plecat o comisie de recepţie compusă din
colonelul Gică Ionescu, maiorul Cassian şi alţii care au găsit că tot ce se livrase de la
fabrică era admirabil ca technică şi material nou. Rapoartele comisiei sunt foarte
favorabile comenzii. …” Dar „În 1931 când a venit din nou la ministerul armatei generalul
Amza, mânat de invidie, ură şi intenţii machiavelice a căutat să pună beţe în roata
comandei, înscenând toate mişeliile şi a trimis comisii peste comisii, toate plătite princiar
ca să se oprească comanda, lucru ce a şi reuşit. Mai trebuie să adaug – că guvernul ca să
acopere plata comenzii a voit a face o emisiune a creditului extern (Este vorba de creditul
agricol. De fapt doamna Popescu va corecta ulterior această eroare. – n.n.) guvernul şi în
61 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;
62 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 88/sâmbătă 1 aprilie 1933 – p. 11;
Generalul Popescu şi soţia sa
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
special d. Madgearu a opinat că, deoarece uzinele Skoda au o aşa de importantă
comandă, ar putea să subscrie şi Cehoslovacia 2 milioane de lei la acest împrumut. Cum
însă subscripţia s-a acoperit în ţară, s-a renunţat la cota din Cehoslovacia. Cu toate astea
s-a spus că subscripţia ce trebuia să facă Cehoslovacia s-ar fi făcut, iar banii i-ar fi luat
Sică şi Madgearu care i-ar fi împărţit între ei. Această manevră mişelească a fost a
generalului Amza. De atunci a început înscenarea criminală: comanda nu e bună ci
oneroasă. Şi, fiindcă a trebuit să fie cineva care să tragă consecinţele a fost ales generalul
Sică Popescu, mare patriot. E tot povestea acarului Păun. Iar când generalul Sică
Popescu a vrut să înzestreze ţara cu artilerie, când de 10 ani nimeni nu făcuse nimic în
această direcţie, s-au găsit chemaţi şi nechemaţi, fără scrupule şi cunoştinţe technice,
politicieni care vor să-şi facă platformă, călcând în picioare cinstea oamenilor. Ei au
acuzat de la tribuna parlamentului pe generalul Sică Popescu, om integru şi mare patriot,
care a dovedit în cei 40 de ani de oştire cine este. Cunoscut în lumea fabricelor europene
ca o capacitate nediscutabilă, corect şi patriot, a fost învinuit de politicieni fără scrupule,
care nu pot să priceapă şi să cunoască calităţile acestui mare fiu al ţării şi i-au pângărit
cinstea. Dar îl voi răzbuna.”
Ştiindu-se nevinovat, generalul „A făcut multe memorii şi le-a trimis regelui,
prinţului Nicolae, lui Iuliu Maniu, Lupu, Duca, Angelescu, Goga, ministrului armatei şi
le-a arătat cum stă această chestiune, dar totdeauna s-a intercalat generalul Amza şi
colonelul Tănăsescu, geniile lui rele, care s-au pus deacurmezişul. Şi acest stâlp al ţării,
acest mare patriot n-a găsit nici un glas, care să-l susţie în parlament, nici chiar pe al
ministrului armatei, care trebuie să fie de drept apărătorul ofiţerilor.” Convorbirea
explicativă pe care a avut-o cu ministrul Samsonovici, cu puţin înainte de sinucidere, „n-a
avut efectul pe care îl aştepta, din pricina generalului Gelu Petrescu, un om de casă al
generalului Amza, un incapabil care a zădărnicit totul.” Ziarul Adevărul63
spune chiar că
„În audienţa pe care a avut-o generalul Sică
Popescu la ministerul de război acum câteva zile, i
s-a comunicat că până la terminarea cercetărilor
în afacerea Skoda i se va retrage comanda
Corpului 1 de armată. Această veste l-a deprimat
atât de mult încât l-a împins spre sinucidere.”
La sosirea la casa din Craiova, unde era
depus trupul neînsufleţit al generalului, soţia
generalului a răbufnit din nou: „Blestem din
adâncul sufletului meu îndurerat pe Virgil, care n-
a apărat cum se cuvine onoarea bărbatului meu
îngăduind mişelului de Amza să-i terfelească
cinstea şi să-l pună la stâlpul infamiei. Blestemat
să fie pentru totdeauna fratele tău Virgil, care a
tăcut continuu şi nu a rostit un cuvânt pentru
apărarea soţului meu, când putea şi trebuia să
facă acest lucru. Şi mai blestem pe Cihosky, pe
Samsonovici şi încă o dată pe Virgil Madgearu, ca
63 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3;
Locul de veci al generalului Sică
Popescu (cimitirul Bellu)
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
şi pe toţi care au îndrăznit să spună că bărbatul meu, omul sfânt şi mare patriot a luat
mită.”
Artileria îşi cinsteşte cu demnitate fostul Inspector General. Deşi şi-a dorit o
înmormântare sobră şi simplă, ministerul apărării, artileriştii armatei au organizat
înmormântarea generalului64
cu onoruri militare, fiind obţinută şi aprobare din partea
Bisericii. În ziua de 31 martie, la locuinţa sa din Str. Mina din Craiova, a avut loc serviciul
religios, apoi sicriul aşezat pe afetul unui tun greu de 120 mm, tras de 8 cai, însoţit de
familie, multi ofiţeri subordonaţi, muzicile şi trupa ,având în frunte elevii scolii
pregătitoare de ofiţeri de rezervă de artilerie, iar la urmă câte o companie, escadron şi
baterie din toate unităţile de trupă din garnizoană” s-a deplasat la gară. ,,În faţa
comandamentului (Corpului 1 Armată – N.N.) cortegiul s-a oprit şi s-a oficiat o scurtă
rugăciune. La gară, sicriul a fost ridicat pe braţe de ofiţeri şi aşezat în vagonul mortuar
care va fi ataşat la trenul de persoane ce pleacă din Craiova la ora 10 seara spre
Bucureşti. Pe tot parcursul o mare mulţime era înşirată pe ambele trotuare.” Trenul cu
sicriul generalului, însoţit de familie, prieteni şi foşti subordonaţi, a ajuns în Gara de
Nord-Bucureşti a doua zi dimineaţa la ora 6 şi 15 minute, fiind tras în faţa salonului regal.
A avut loc un serviciu religios, la care au participat, printre alţii, mareşalul Prezan,
generalul Samsonovici, ministrul apărării, generalii Olteanu, Manu, Paul Angelescu ,
Gorski, inspectori generali, generalul Cihoski, fost ministru al apărării pe timpul semnării
contractului cu Skoda, alţi generali, delegaţii din patru ofiţeri de la M. St. M.,
inspectoratele generale ale armelor, ministerul apărării, secretariatul general, Şcoala
Superioară de Război. C. 2 A., Corpul V.M., D. 4 I., D. 3 Cv., R. 2 Art., R. 2 Art. Grea,
Arsenalul, Pirotehnia, Pulberăria, militari din toate colţurile ţării şi delegaţii ale celor
două Scoli militare de artilerie din Timişoara, conduse de colonelul Pion Georgescu
(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.8/2012; 52/2016) şi căpitanul Valerian Nestorescu. „În
momentul când s-a cântat Vecinica lui pomenire soţia defunctului a leşinat.” Apoi sicriul a
fost coborât din tren de ofiţeri din C. 1 A. şi „depus pe afetul de tun, împodobit cu
tricolorul”, în faţa gării prezentând onorul parada comandată de generalul artilerist
Marţian, directorul liceelor militare, formată din: o companie cu drapel şi muzica militară
din R. 2 Vânători Gardă nr. 9, o cp./R. 21 I., o cp./R. 1 Trs., o Bt./R. 2 Art., un esc./R. 9
Roşiori. Cortegiul funerar format din: un car plin de coroane, 16 coroane purtate de soldaţi,
pernele cu decoraţii purtate de ofiţeri superiori, preoţii, afetul de tun cu sicriul, membrii
familiei şi trupele s-a deplasat la Cimitirul Bellu Militar pe traseul: Bd. Dinicu Golescu,
Str. Ştirbey Vodă prin faţa Marelui Stat Major, Str. Câmpineanu, Calea Victoriei, Cheiul
Dâmboviţei, Bd. Maria, Str. 11 Iunie, Str. Cuţitul de argint, Calea Şerban Vodă. Lentele
erau ţinute de generalii artilerişti Paplica, Jiteanu, Schmidt şi Crassu, ajutaţi de coloneii
Protopopescu, Glatz, Popescu Gheorghe şi Georgescu Pion, iar în jurul afetului era o gardă
formată din elevi ai Şcolii militare de geniu. Conform dorinţei defunctului nu s-a ţinut nici
o cuvântare.
În necrologul publicat de Revista Artileriei în septembrie, după aprobarea dată de
generalul Gelu Petrescu, inspectorul artileriei, se spune: ,,Armata, şi în special artileria, a
64 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3, 6; *** - Ziarul Universul,
anul 50. nr. 89/duminică 2 aprilie 1933 – p. 11;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
pierdut pe unul dintre cei mai distinşi şi valoroşi tunari ai săi, pe generalul Sică
Popescu, ostaş de mare seamă, care timp de 40 de ani a servit patria cu nemărginit
devotament şi desăvârşită pricepere. (...) activitatea sa va servi de pildă camarazilor
care îl regretă din tot sufletul.”
Armata îşi apără onoarea sa şi cinstea generalului Sică Popescu. „Moartea
tragică a generalului Sică Popescu a produs o profundă impresie în toate cercurile, dar
mai ales în corpul ofiţeresc, care avea o înaltă opinie despre destoinicia militară a
defunctului şi despre integritatea caracterului său.”65
Senatul, unde mai mulţi generali
erau senatori, a reprezentat locul de unde armata şi-a apărat camaradul.66
Generalul Henry
Cihoski, ministrul apărării care a semnat contractul cu firma Skoda, în aprilie 1933, în
şedinţa Senatului, a recunoscut: „Unul dintre cei mai valoroşi şi integri generali, generalul
Sică Popescu, comandantul Corpului I Armată, şi-a găsit sfârşitul de câteva zile în modul
cel mai tragic, nemaiputând suferi să fie jocul invidiei şi răutăţii omeneşti, a nedreptăţii şi
a calomniei. Întreaga armată îl plânge mult, iar cei care au avut fericirea să servească cu
această PERLĂ a oştirii sunt adânc îndureraţi că vor purta în suflet o rană
nevindecabilă.” Iar mareşalul Prezan, destinatarul uneia din scrisorile generalului Popescu,
tot în sedinţa Senatului, preciza: „Şi pentru că, domnilor, a venit vorba de regretatul
general Popescu, în ce priveşte faptul că a fost acuzat, spunându-i-se că a luat parale şi că
trebuie să plece, justiţia militară va vedea şi atunci că îi va aduce omagiul. Eu însă vreau
să îi aduc un omagiu personal pentru modul cum a lucrat.”
Din hidronimia Oltului și Romanaților Ilie Dumitru
S-a afirmat de către cercetători recunoscuți că hidronimia este partea cea mai
veche și cea mai stabilă a toponimiei. Sunt vechi și stabile hidronimele care au fost
menționate în scrierile antichității și în scrierile din primele secole ale erei noastre:
Dunărea, Alutus > Olt, Mureș, Siret, Someș, Prut, Argeș. Sunt importante pentru
cunoașterea istoriei zonei, pentru înțelegerea unor aspecte sociale și de mișcare a vechilor
populații care au trăit aici. Cursurile de apă mai mari sau mai mici au înrâurit viața
oamenilor. Așezările mai vechi sau mai noi au apărut pe malurile apelor.
Vestigiile paleoliticului, ale neoliticului au fost descoperite pe cursuri de ape fie că
ele s-au numit Dunărea, Olt, Dârjov, Teslui sau altfel. Pâraiele noastre , șerpuind pe fund
de văi sau de vâlcele, flancate de dealuri, au impus, de-a lungul timpului, un anume tip de
așezare omenească, anume satul de tip linear: cu un drum care urma cursul apei, iar pe
acest drum se înșirau două rânduri de case. Vadurile, locuri de trecere peste Dunăre sau
65 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 6;
66 Cf. Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi: Generalul de divizie
Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 60;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
peste Olt au favorizat apariția unor așezări ca Sucidava-Celeiu, Grojdibodu sau Slatina.
Scrierile antichității au menționat Dunărea, pentru că acest fluviu a fost axa civilizației
europene; unii cercetători au afirmat că aici s-a format civilizația indo-europeană. Marya
Ginebutas a extins acest spațiu indo-european spre nordul Mării Negre. În amonte de
Porțile de Fier, fluviul acesta era numit Dunărea; în aval de Porțile de Fier era numit Istros,
nume considerat ca fiind tracic; romanii care stăpâneau la sud de Dunăre îl numeau Ister.
În spațiul nord-dunărean, dacic, s-a păstrat numai denumirea „Dunărea”, recunoscut ca
fiind de origine daco-tracă. Lingvistul ieșean Ariton Vraciu (1) susține că acest hidronim
provine din forma dacică Donavi (s), care, la rândul ei, provine din altă formă mai veche
Dănavi (s), întrucât, după secolul al III-lea, era noastră, vocala indoeuropeană ă, sub accent
devine o. Forma danavi(s) provine din forma indoeuropeană dănow – jo sau dănew-jo ori
din i.e. dănew-i (dăneu), un locativ singular de la dănu-râu. A. Vraciu citează și alte forme
daco-moesiene ale acestui hidronim: Dona(vi)-vari sau Danu-vari (vari este un apelativ
care înseamnă – „râu”). Gheorghe Ivănescu (2) afirmă că: „Formele latine antice
Danuvius, la Cezar, grecești – Danuvis, la unii scriitori greci târzii nu stau la baza
cuvântului românesc, ci la baza cuvântului slav Dănăvu-Dănavî. Cuvântul românesc
presupune un trac sau un dac Dunavi (s) sau Donavi (s), la care Duna sau Dona coincide cu
elementul latin sau măcar cu o parte din el.” Partea care nu coincide cu elementul latin este
cea finală a numelui Dunărea, anume re care poate fi un sufix sau un apelativ.
Explicația prezenței acestui sufix în structura hidronimului românesc a dat-o
lingvistul clujean Emil Petrovici, după cum arată Dimitrie Macrea: „El (n.n. Emil
Petrovici) este primul care arată în mod convingător că numele marelui fluviu Dunărea, pe
care-l numim așa numai noi, l-am păstrat de la vechea populație daco-geto-tracă. Acest
nume se deosebește de cel celtic, adoptat de romani sub forma de Danubius, de cel slav
Dunav, ca și de cel german Donau, prin sufixul re, dintr-un ris daco-geto-trac, însemnând,
la origine „fluviu”, „râu”, după explicația dată, în anii din urmă, de lingvistul bulgar
Vladimir Gheorghiev.”
Gh. Ivănescu presupune chiar o moștenire dintr-o limbă pre-indo-europeană,
mediteraneană, presupunere care nu a fost argumentată.
Din moștenirea daco-geto-tracă face parte hidronimul Olt < Alutus/Aluta.
Hidronimul Aluta a fost menționat începând cu secolul al II-lea e.n. în scrierile lui
Ptolemeu-Claudii Ptolemei- Geografia, Iordanes Romana et Getica, Tabula
Peutingenaria. Tema la care au raportat lingviștii acest hidronim este al, temă
indoeuropeană, având sensul de a crește, a face să crească. La tema Al a fost adăugat
grupul sufixal (vocala u + consoana t) ut > Alut (a) > Olt. Hidronimul reflectă însușiri ale
acestui curs de apă; era apa cea mai mare; în anumite perioade ale anului creștea și se
revărsa în zăvoaiele de pe malurile lui; avea un bazin hidrografic mai bogat decât toate
râurile. Din cauza revărsărilor Oltului, satele Pleșoiu și Găneasa s-au mutat pe terasa
Oltului; pe vechea vatră au rămas numai bisericile. Tema al a avut și sensul de „înalt”, „loc
înalt”. Cu sensul acesta, tema al se regăsește în structura oiconimului Almaș (Dolj) < Al +
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
suf. m. + suf.diminutival aș: Almaș - „delușor”, „satul de pe delușor”.
Trebuie să constat că hidronimele Olt, Oltișor, Olteț formează o serie sinonimică
formată prin derivare. Cele trei hidronime sunt dispuse pe criteriul mărime: Oltul este apa
cea mai mare; Oltețul < Olt + suf.diminutival eț este apa mai mică decât Oltul; Oltișor <
Olt + suf. diminutival ișor-apa cea mai mică, pârâiașul. Formele derivate cu sufixe
diminutivale se opun formei primare de la care au fost derivate. Opozițiile sunt necesare
pentru identificare și diferențiere.
În graiul locuitorilor din Zorleasca și Brâncoveni am identificat apelativul aldan <
al + suf. d + suf. an. Am înregistrat și forma ăldan < ăl + suf. d + suf. an. Ambele forme au
sensul de „crescut mare”, „înalt”. Ei spuneau: „Anul acesta avem un ăldan de grâu” –
adică, grâu crescut înalt, mare.
Gh. Ivănescu emite părerea că forma Olt este de aspect slav (unii lingviști prin anii
50-60, susțineau că hidronimul acesta este de origine slavă, n.n.), opinie pe care mulți
lingviști români nu o împărtășesc, fiindcă în evoluția limbii române vocala a > o în
anumite situații. Faptul că apelativul alda/ăldan, păstrat anonim în mentalul colectiv, timp
de secole, nu a dobândit aspect slav, ci și-a păstrat aspectul traco-geto-dac, aspect identic
cu hidronimul trac sud-dunărean Aldanes, este un argument convingător că hidronimul Olt
este moștenit din substrat. În spațiul european s-au păstrat toponime care conțin tema
indo-europeană al: Alton-Iliria, Alta-spațiul slav, Alanta- spațiul lituanian, baltic.
Hidronimul Vedea a fost raportat la tema indo-europeană ued-apă. Trebuie reținut
faptul că pe malul râului se află satul Uda care face parte tot din sfera conceptului apă. Este
foarte simplu să se spună că etimologia acestui cuvânt se află în cuvântul latin udus - ud.
Eu cred că ne aflăm în fața unei situații în care numele apei a fost transferat așezării. Ued a
fost un locativ care a dobândit forma ud – s-a spus „La uda”, Uda ca și în cazul altor
construcții asemănătoare: La Izvor > Izvor, Izvoru, prin proces de toponimizare. Și
cuvântul latin udus are ca etimon tot cuvântul indo-european ued. Vocala indo-europeană u
a dat v (a se vedea și următorul caz: uidheuă > văduvă. Revoluția U>V nu este exclusă. O
caracteristică a acestui râu, care nu are izvoare sau afluenți mari este că multă vreme seacă,
iar în anotimpul ploios se umflă și se revarsă; umfla din latinescul inflare. Cele două
cuvinte: umfla și inflare nu prea se suprapun ca înveliș fonetic. Este posibil ca apelativul
uda să fie pus în relație cu tema indo-europeană udh- a se umfla.
Pe teritoriul comunei Bălteni, la 20 de kilometri spre vest de cursul râului Vedea se
află vălceaua numită Vedița < Ved + suf. ița. Concluzia care se impune este că atât Vedea
cât și Vedița au fost simple apelative. Spre tema indo-europeană ple- ,,plin” trimit
hidronimele Plapcea, Plapcea Mare, Plapcea Mică, Plăpcița. Malurile acestor pâraie sunt
joase, încât albia este permanent plină, fiind alimentată mereu de numeroase izvoare de pe
mal. Denumirea Plapcea are funcția de identificare, celelalte, Plapcea Mare, Plapcea Mică
și Plăpcița îndeplinesc funcția de diferențiere prin opoziția dintre determinanții: Mare/Mic
și prin diminutiv. În structura micilor hidronime: Bârâcie (Bârca)-vâlcea pe care curge un
pârâu cu apă provenită din izvoare; Bârâcea (Tătulești)-vâlcea și pârâu; Bârluiu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
(Bobicești)-pârâu, se află tema dacică bâr-a curge, a se mișca. Ceea ce este foarte
important de reținut este faptul că acest hidronim este înregistrat de către Mircea
Homorodean în Țara Hațegului; este menționat ca entopic de către Emilian N. Buretea în
zona montană a Vâlcii; în Banat, în Oltenia, în vestul Munteniei, adică, în zona de atestare
a dacilor și de romanizare. Tema bâr se regăsește și în apelativul bâră- „oaie” și în
interjecția bârr- îndemn adresat oilor de a se mișca, de a se întoarce. Păzitorul oilor s-a
numit bâră, devenit, în timp, nume propriu: Bâra, Bârlea, chiar nume de sate: Bârla
(Argeș), Bârza (Olt); bârcer- „ajutor de cioban”, proprietar de mai puține oi. Bâră sunt
numite și la noi și la albanezi animalele mici: oi, berbeci, miei, capre, țapi. Satul Valea
Mare Veche este străbătut de pârâul Bria.
I.I. Rusu precizează că: „La iliri lipsesc elementele toponimice frecvente și tipice
ale traco-geților: - bria; -dava; -dizos; -para; etc…”. Concluzia care se desprinde din acest
citat este toponimia traco-geto-dacă. Tema ji, regăsită în structura hidronimului Jiu, apare
în componența hidronimului Jid (Brebeni), Jidulețu < Jidul + suf. eț (u), Jidoasa < Jid +
suf. ioar (a), Jidova < jid + terminația de genitiv ov. La acestea adaug entopicele Jirai, Jirău
(Slătioara, Brâncoveni) Jir + suf. ai, Jieț, Jeț, toate numind un curs mic de apă.
Hidronimele și entopicele provin din apelative pe care autohtonii le-au folosit și le folosesc
și astăzi. La Brâncoveni, jirăul este numit și harlău (cu sens peiorativ-curs de apă foarte
mic). O variantă a temei ji este tema gi/ge regăsită în structura hidronimului Gilort <
Gi/Gil+suf. ort. Pe teritoriul comunei Dobrețu se află pârâul Gemărtăluiu în structura
căruia apare tema Ge urmată de sufixele mart și al (el) și ui (u), varianta a suf. oi. Nu cred
că ar fi plauzibilă explicația că denumirea ar proveni de la verbul a geme, pentru că pârâul
acesta nu are curs de torent care să producă zgomot. În structura hidronimelor Siu/Seiu-
vechea albie a Oltului, Șirea (Dobrotinetu), cât și în structura entopicelor sirimpoi,
șirimpoi – groapă mică în care se adună apa, pot fi identificate temele: si/sei; sir/șir. Toate
acestea denumesc locul pe unde se scurge apa. În graiul oltenilor apare cuvântul siriță care
denumește oaia care dă lapte: sir+suf. iță.
Existența în vorbire a acestor apelative care se folosesc curent arată că aceste
hidronime au fost create de autohtoni. În apropiere de satul Bărăști, curge pârâul Tisor <
Tis+suf. or, al cărui nume trebuie raportat la hidronimul dacic Tisa și la apelativul tisă –
specie de copaci sau arbuști cu frunze otrăvitoare. Sunt considerate de origine cumană
hidronimele: Călmățuiu, Horezu (Dobrețu), Teslui, Vaslui, Vasluiețu (Bistrița Nouă).
Opinia aceasta este argumentată prin prezența în structura acestor hidronime a sufixului ui
sau luiu, care ar fi de origine cumană. Aceste sufixe provin, în multe cazuri din suf. oi sau
loi. La Osica de Sus, o vale se cheamă Băldălui (baldă este rostirea locală a entopicului
baltă, cuvânt provenit din substrat). Trebuie explicată și prezența vocalei ă - fonem dacic,
în structura hidronimului Călmățuiu (poate că a existat cândva o formă cumană
Calmățuiu). Hidronimul Horezu/Hurezu (oltenii, cu sute de ani în urmă rosteau Urezu – nu
rosteau consoana surdă, nepereche h) nu poate fi raportat la apelativul onomatopeic
huhurez – bufniță. Acest hidronim ca și oiconimul omonim trebuie raportat la numele de
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
persoană Huru/Uru, regăsit în structura oiconimului Uria (Sprâncenata) atestat și cu forma
Huria. Pârâul Tesluiu a împrumutat numele de la sat, nume ce provine din numele de
persoană Teslui, menționat în anul 1628. Pentru mine, este foarte greu să accept că
hidronimul Vasluiu este de origine cumană, fiindcă nu-i cunosc sensul. În această situație
conexarea hidronimului cu alte entopice din zonă: Fleștenoage, Fleștenoaga, Vasluețu, este
o soluție. Pârâul curge pe un teren mocirlos sau chiar el produce, prin revărsare, mlaștini,
smârcuri. Eu cred că ne aflăm în fața unui apelativ autohton – vaslui – loc mlăștinos, loc
care reține apa. Hidronimul Căluiu conține sufixul -uiu, dar nu este cuman; el provine din
apelativul călâu – moale (are și sensul de călduț). Dacă se ține seama de faptul că localnicii
confecționau rogojini făcute din papură pe care o recoltau de pe malurile pârâului, atunci
se confirmă afirmația că numele reflecta o particularitate a locului. Lutul albiei pe care
curge apa, prin culoare a generat hidronimul Neagra (Negreni), Negrișoara (Găneasa),
Cernișoru (Strejești), Lacul Negru (Spătaru), Lacul Roșu (Zorleasca). Numele unor
hidronime oltene provin din apelative sau entopice care exprimă ideea de eroziune,
viroagă, depresiune, groapă, rapină, obaie. Tema de la care provin asemenea hidronime
este ob regăsit în structura hidronimelor Oboga < ob + suf. og (a), obogiște (Zorleasca) <
obog + suf. iște. Din apelativul baie/rabaie, provine hidronimul Băișoara (Cârlogani).
Numele satului de pe acest pârâu este Scorbura (originea apelativului scorbura este
apelativul indo-european skabah – a scobi). Eroziunile din maluri au determinat apariția
hidronimului și a oiconimului.
Forma cursului apei se regăsește în sensul hidronimului Criva care este forma
slavizată a hidronimului Strâmba, Ștreangu (Cireașov) – cursul are forma unui laț, este o
vâlcea întortocheată, plină de izvoare (cuvântul românesc ștreang provine din apelativul
indo-european streng). Gheara – este un hidronim metaforă ca și Ștreangu. Gheara – pârâul
cu albia ca o gheară. Belciugata, Belciugath a fost vechiul nume al satului Seaca de pe
Călmățuiul Sec; este și acesta un toponim metaforă. Eu cred că ne aflăm în fața unei
situații când primul apărut a fost numele apei, cu forma – La Belciugata, ca apoi satul să se
cheme Belciugata. Și actualul nume Seaca tot de la numele apei provine.
Toponimele și hidronimele ne ajută să reconstituim vegetația și fauna Oltului
acolo unde astăzi nu mai există nici urmă de copac. Aș da numai exemplul ariei geografice
a satului Zorleasca, fiindcă în hotărnicii din anii 1763 și 1861 sunt consemnate toponime
ca: Frasinul cel Mare, la răsărit de Corni, Vâlceaua Tufelor, Vâlceaua cu Ulmi, Gârnițele
Înfierate. Au împrumutat numele de copaci și ierburi hidronime ca: Bungetu (Crâmpoia) <
Bung + suf. et- bung – stejar este cuvânt de origine dacă; Florișoru (Icoana); Frăsinetu
(Frăsinetu) < Frasin + suf. et ; Jugălia (Piatra-Olt)- câmp de jugaștri; Topologu
(Cârlogani)< din apelativul slav topalî - plop; Topolnița (Cireașov), Lupoaiele, Valea
Fântânii cu Salcie (Scărișoara); Valea Pudnei (Tia Mare) – Valea cu Drum- provenit din
vechiul slav potina, din acesta provine apelativul ucrainean put – drum, cale; Ciocârlia
(Coteana); Smidoasa (Movileni) – crâng care strălucește – apare și cu forma Smerdioasa
Mică.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Multe din hidronime provin din nume de persoane: Beica (Cârlogani – satul de pe
malul pârăului se cheamă Beiculești – satul întemeiat de Beică); Bobu (Dobrun); Cotarga
(Șerbănești); Dârjovu (Valea Mare) – are aspect slav dat de terminația de genitiv ov, dar
este derivat din numele de persoană Dârjil (acest nume de persoană este menționat în
hotărnicia moșiei Streharețu, Olt, publicată în revista Memoria Oltului și Romanaților,
octombrie, 2015, pag. 28: “… ginerele lui Dârjil cu femeia sa Dumitra…” poate fi chiar un
supranume); Dorofeiul este supranume; Gengea (Braneţi), Geng cu sufixul –ea, poate
proveni din hipocaristicul Genu; Iminogu (Bălteni) din numele de persoană Imin < Im +
suf. in; la tema Imin a fost adăugat suf. og. Nu poate fi raportat la apelativul im – lut;
Mamu (Strejești) a se raporta la toponimul Valea Mamului și la numele satului Mamura;
Miloveanu (Coteana) < Mil (u) + suf. ov + suf. eanu.
Pâraiele de pe moșiile care au aparținut mănăstirilor sunt numite Cleja (Schitu-
Greci) – din grecescul eclesia. Satul Greci a fost închinat Mănăstirii Xeropatamul, de aceea
s-a mai numit și Grecii-Călugărești; Cleja – pârâul mănăstirii. Între Cireașov și Buicești,
documentele menționează un Pârâu al Mănăstirii.
Multe hidronime au denumiri identice cu ale satelor de pe malurile lor. De aceste
hidronime mă voi ocupa în alt articol despre oiconime.
Bibliografie:
1. Ariton Vraciu, Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Iași, 1972
2. Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași, 1980
3. Dimitrie Macrea, Lingvistică și cultură, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1978.
4. Ioan Ionașcu, Catagrafia Eparhiei Argeș, pe anii 1773/1774, în revista Mitropolia
Olteniei, an VII, nr. 3-4, 1958, Craiova.
5. Emilian N. Burtea, Toponime din nordul Vâlcii, provenite din entopice referitoare
la izvoare neamenajate, în Analele Universității din Craiova, 1988.
6. Mircea Homorodean, Vechimea morii de apă la români. Un argument lingvistic, în
revista Cercetări de lingvistică, an XXII, nr. 1, 1977, Editura Academiei
Republicii Socialiste România.
7. I.I. Rusu, Ilirii. Istoria-limba și onomastica-Romanizarea, Biblioteca istorică, an
XVII, București,1969.
8. Documente privind istoria românilor, serie B, Țara Românească.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
PREOT PROFESOR Dr. ION POPESCU-CILIENI (1906-1956), LA 110 ANI DE
LA NAŞTERE ŞI 60 ANI DE LA TRECEREA LA CELE VEŞNICE- (II)
Prof. Toma Rădulescu
După 1944, când pericolul demolării unor monumente istorice se accentuează,
părintele Ion Popescu-Cileni este membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi de Artă
din judeţul Dolj, alături de arhitectul A. Vincenz, I.B. Georgescu – avocat şi fost primar al
Craiovei, pr. Dumitru Bălaşa, C.S. Nicolăescu-Plopşor etc.67
Odată cu anul 1948, an în care predarea religiei în şcoală este interzisă, preot prof.
Ion Popescu-Cilieni are o existenţă precară, fiind obligat pentru a nu fi îndepărtat din
învăţământ să predea istoria la numeroase şcoli din Craiova (Liceul Comercial „Gh.
Chiţu”, Liceul „Nicolae Bălcescu”, Liceul „Fraţii Buzeşti” în anii 1954-1956, Şcoala de
Drumuri şi Poduri, Şcoala Medie Tehnică Financiară68
, în anii 1950-1956, etc.) Această
zbatere se observă din autobiografia pe care era obligat să o facă, din numeroasele
adeverinţe solicitate, pentru a dovedi bogata sa activitate, prin apelurile, uneori disperate,
la uşile tuturor celor care îi apreciau întreaga sa activitate. Spre exemplu într-un tabel
cuprinzând date referitoare la cadrele didactice pe 1951-1952 întâlnim următoarea notare:
„Popescu Ion (Licenţiat) Dr. Teol. Istoria, Secţia
istorică, vechimea în învăţământ 17 ani. Activează în
cor, sindicat. În colectivul de cantină şi
aprovizionare. De la ce şcoală vine S.M.T. Drumuri”
(n.n. Şcoala Medie Tehnică Drumuri şi Poduri). Ca
semn al umilinţei este pus să efectueze inventare şi
să supravegheze această activitate care ţine de
serviciul administrativ. Drumurile lungi şi obositoare
pe care le parcurgea pe jos (avea norma de profesor
12 ore la Şcoala Medie Tehnică Financiară şi 6 ore la
Şcoala Medie Tehnică de Drumuri şi Poduri, şcoli la
mare distanţă de domiciliul său)69
. Cu toate acestea
nivelul său de predare era peste cel obişnuit. Astfel
la o inspecţie efectuată de inspectorul şef Dumitru
Răducan la mai multe discipline (limba română,
geografie, venituri, limba rusă, educaţie fizică,
ştiinţele naturii, contabilitate, istorie) se arăta că
profesorul Ion Popescu-Cilieni „a predat bine
lecţiile”, a făcut „scheme pe tablă”. „Are planuri
67 Conform adresei nr. 35b/21 iun. 1951 a Muzeului Regional al Olteniei şi adresei nr. 41/8 mart. 1951 a
secţiunii pentru cultură şi artă Dolj semnate de C.S. Nicolăescu-Plopşor. 68
Înfiinţată la 1 oct. 1949 în imobilul şcolii medii tehnice de comerţ băieţi, str. Petru Rareş, nr. 4, din toamna anului 1950 se mută pe str. Jdanov, nr. 2 în Cartierul Gării Craiovei, iar din 1950 părintele Ion Popescu Cilieni până la sfârşitul vieţii este profesor titular la această şcoală. Conform SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 7/1951, f. 1-3.
69 SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 7/1951, f. 72; dos. nr. 3/1952-1953,
f. 7 an 1952.
Pr. Dr. Ion Popescu-Cilieni
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
bine studiate pe care le-a inclus în întregime în cele 50 minute. La verificare la începutul şi
sfârşitul lecţiei aproape toţi elevii cunosc cele învăţate”70
. Peste un an la 15 oct. 1952
inspectorul Ion C. Aurel din Direcţia de Învăţământ din Ministerul Finanţelor nota despre
lecţia predată de acesta la anul I A: „Explică bine lecţia. Aduce material didactic chiar la
verificarea cunoştinţelor, pune elevii să folosească materialul didactic. Se foloseşte de
tablă; face scheme foarte bine, elevii pot lua notiţe bune. Din verificarea cunoştinţelor
elevilor rezultă că elevii cunosc istoria. Lecţia a fost bine ţinută”71
.
Valoarea sa ştiinţifică se impune şi în această grea conjunctură, astfel încât una din
marile aniversări ale monumentului, cum a fost centenarul revoltei de la 1848 nu-l va
ocoli, iar mai târziu aniversarea a 130 de ani de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Ion
Popescu Cilieni a descoperit 150 documente inedite referitoare la revoluţia de la 1848 şi
este însărcinat cu „tipărirea acestui volum de documente”72
.
Dar nici un moment n-a abdicat de la normele morale pe care le-a impus pe
parcursul vieţii sale. Astfel în studiul Ştiri noi despre pictorul şi profesorul C. Lecca,
revoluţionarul de la 184873
sesizăm rigorile impuse de cenzura comunistă, din anul 1948
până în anul 1955. Astfel formularea „Între stegarii revoluţiei de la 1848, ocupă loc de
frunte, alături de preoţi (s.n.) şi slujitorii şcoalei, profesori şi învăţători” nu mai apare astfel
în studiul din 1954, bineînţeles preoţii fiind înlăturaţi. Totuşi şi în al doilea studiu, cu toate
riscurile inerentei grele epoci (suntem în anul 1954) citim printre rânduri că şi cazacii
armatei ţariste au înfrânt revoluţia, că preotul Radu Şapcă din Celei a venit la 13 iunie
1848 la Craiova, că examenele din şcolile săteşti în anul 1848 s-au ţinut de Florii şi în
prezenţa preoţilor de acolo, că prof. Grigorie Mihăescu de la Şcoala Centrală din Craiova
(1833-1848) şi Şcoala Normală, închis pentru ideile sale revoluţionare, preda şi la
Seminarul din Craiova în anii 1850-1857, seminar aflat sub patronajul Sfântului Calinic de
la Cernica, că Aşezământul de învăţătura fetelor (viitorul liceu „Elena Cuza”) era înfiinţat
şi susţinut de Epitropia bisericii „Sf. Ilie” din Craiova, al cărui profesor Gh. Panaiotescu,
membru al clubului revoluţionarilor craioveni, tipăreşte în 1851 Istoria Sfântă veche şi
nouă, în două volume, că prof. Gh. Călinescu la 1846 era „cântăreţ în strana dreaptă la
Biserica Obedeanu”74
. Din cele două studii rezultă complexitatea personalităţii lui Ion
Maiorescu, director şi revizor în Oltenia. Studiul are în anexă 42 documente din care 38
sunt inedite, manifestând aceeaşi probitate ştiinţifică ce l-a caracterizat toată viaţa (spre
exemplu menţionează pentru 4 documente numele lui Boris Floru care i le-a pus la
dispoziţie). Lucrarea a fost premiată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice75
.
În decembrie 1953 Ion Popescu-Cilieni identifică în podul caselor Glogoveanu,
atunci Sfatul popular al oraşului Craiova, azi Tribunalul Judeţean Dolj, cca. 200
documente istorice inedite din care publică 33 documente, 4 fiind scrise de Tudor
Vladimirescu76
. Aceste documente vor fi folosite şi de alţi cercetători cum au fost Andrei
70 SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 13/1949, f. 12-13
71Ibidem, f. 43.
72 Conform adeverinţei semnate de C.S. Nicolăescu-Plopşor.
73 Vezi Revista „Ion Maiorescu”, Revista Colegiului Popular „Nicolae Bălcescu”, Craiova, 1948.
74 Ibidem, pp. 49-52.
75 Conform adresei nr. 37/1 iun. 1954 semnată de Toma Măruţă, preşedintele filialei Craiova a
Societăţii de istorice şi Filologice şi de prof. Luca Preda, secretar. 76
Al. Bălintescu, Ion Călin, Ion Popescu.Cilieni, Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Craiova, 1954.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
Oţetea, Şerban Papacostea, G.D. Iscru, Florin Constantiniu etc. pentru cunoaşterea
personalităţii lui Tudor Vladimirescu.
Vechea şi constanta sa preocupare pentru soarta lăcaşurilor sfinte nu se dezminte
nici în aceste situaţii grele, fiind primul care trage semnalul de alarmă asupra accelerării
dispariţiei bisericilor de lemn, dar şi al pericolului demolării unor biserici craiovene77
. În
perioada atât de încercată a anului 1948 Ion Popescu-Cilieni s-a îngrijit de salvarea unor
bunuri de patrimoniu care altfel ar fi pierit. Muzeul Olteniei datorează preotului prof. dr.
Ion Popescu-Cilieni, după desfiinţarea Şcolii Lazaro Otetelişanu, salvarea unor cărţi străine
foarte valoroase ce au aparţinut bibliotecii lui Constantin Argetoianu din Breasta, dar şi a
unor cărţi bisericeşti şi veşminte preoţeşti ce trebuiau să figureze în viitorul muzeu al
Mitropoliei Olteniei. De asemenea în colecţiile Muzeului Olteniei se află sute de monede
antice, medievale şi moderne adunate de părintele profesor de la elevii săi de la Liceul
Comercial „Gheorghe Chiţu” Craiova, Colegiul Naţional „Carol I”, dar şi de către acesta în
peregrinările sale prin Oltenia. Astfel au fost identificate descoperiri monetare inedite din
toate epocile în diverse localităţi din dreapta Oltului: Craiova, Piscul de Câmp-Dolj,
Pristol, Vrata-Mehedinţi, Sucidava-Olt, Pleşoi-Vâlcea, un tezaur monetar descoperit la
Craiova pe str. Bucovăţului din care s-au recuperat 32 piese, tezaur îngropat în anii 1828-
1829 ca urmare a războiului ruso-turc78
. În cadrul Arhivelor Statului din Craiova a
contribuit alături de C.S. Nicolăescu-Plopşor, Alexandru Bălintescu, Ileana Petrescu etc. la
organizarea pe fonduri şi transcrierea a mii de documente, la colectarea unui impozant
fond de carte veche. Datorită preotului Ion Popescu-Cilieni azi există la arhive fondul
Epitropiei Sf. Ilie din Craiova organizat în 1561 unităţi arhivistice pentru anii 1557-1939.
Fondul este constituit din documente şi registre manuscrise, planuri şi condici ce privesc
familia Otetelişanu79
. În anul 1954 donează Arhivelor din Craiova 36 documente din sec.
XVI-XVII şi 2 manuscrise din sec. al XIX-lea80
.
Bibliotecii Arhiepiscopiei Craiova, soţia părintelui, Angela Popescu, donează după
decesul acestuia un fond impozant de cărţi vechi şi moderne legate de istoria Bisericii
Ortodoxe Române, fond aflat în prezent la Biblioteca Facultăţii de Teologie din Craiova.
Pentru a releva importanţa sa, dăm în anexă o listă a cărţilor vechi româneşti tipărite până
la 1830.
La 4 nov. 1956 în urma unei boli necruţătoare se stingea din viaţă la Craiova în
spitalul Filantropia lăsând în urmă numeroase manuscrise, până azi nerecuperate privitoare
la istoria vieţii muzicale din Oltenia, la Istoria Teatrului Naţional, a spitalelor craiovene şi
a oraşului Craiova. Singura consolare, dacă se poate spune aşa, este apariţia în anul
următor (1957) în colaborare cu Al. Bălintescu, directorul Arhivelor Statului din Craiova, a
volumului Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei, care însumează 263 documente
77 Biserici de lemn din raionul Târgu-Jiu, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-12, pp. 630-642; Schituri
oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 1-3, 1956, pp. 114-127; Biserici craiovene dispărute, „Mitropolia Olteniei”, VII, nr. 10-12, 1955, pp. 636-637 şi XIII, nr. 7-9, 1961, pp. 604-613. De altfel Ion Popescu-Cilieni şi în 1943 atrăgea atenţia că în Craiova numărul bisericilor în sec. XIX-XX a scăzut constant în timp ce populaţia a crescut în proporţie geometrică.
78 Vezi pe larg în Toma Rădulescu, Pr. Prof. Dr. Ion Popescu-Cilieni, donator la Muzeul Olteniei al unei
importante colecţii de numismatică antică, medievală şi modernă – Catalog, în „Mitropolia Olteniei”, LXVI, nr. 5-8, mai-aug., 2014, pp. 203-228.
79 Mihai Ruxanda, Epitropia Bisericii Sfântul Ilie din Craiova, conform “Revistei Arhivelor”, bibliografie
tematică, 1924, 1985, Buc., 1988, p. 296, nr. 847. 80
Cf. adreselor Arh. St. nr. 1861 din 13 sept. 1954 şi nr. 204/12 oct. 1954.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
inedite dintre anii 1666-1865, păstrate la Arhivele Statului (223 doc.) în diferite fonduri
(fondurile bisericilor Sf. Ilie, Sf. Apostoli, Mântuleasa din Craiova etc.) şi la Muzeul
Olteniei (40 documente). Volumul furnizează date noi şi interesante despre circulaţia
mărfurilor, rolul companiilor de negustori şi meşteşugari craioveni în dezvoltarea vieţii
economice româneşti, viaţa şi activitatea acestora, monede şi sisteme de măsurat, răscoale
ale patentarilor, deschizând seria corpusurilor de documente privitoare la viaţa
economică81
. În această lucrare recunoaştem cu uşurinţă acribia ştiinţifică ce-l caracteriza
prin corectitudinea rezumatelor, descrierea diplomatică şi existenţa unui indice general
foarte bogat. La fel ca şi marele istoric C.C. Giurescu, pe care de altfel l-a şi cunoscut,
părintele profesor îşi face accesibile toate studiile prin existenţa la finele acestora a unor
bogaţi indici.
Opera sa pastorală, istorică şi didactică a fost apreciată de toţi specialiştii şi
oamenii de cultură chiar din timpul vieţii. Astfel colegul său de cancelarie la Colegiul
Naţional „Carol I” şi fondator al revistei „Arhivele Olteniei”, C.D. Fortunescu, realizează o
serie de recenzii elogioase asupra unor opere ale sale chiar în timpul vieţii autorului
(Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Secta milenistă, Biserica Sfântul Dumitru,
catedrala mitropolitană din Craiova, Pe firul istoric al Mitropoliei Olteniei)82
. Aprecierile
sunt şi mai elogioase, mai ales după trecerea sa la cele veşnice, părintele Ion Popescu-
Cilieni fiind inclus în Enciclopedia istoriografiei Româneşti din 1978, Publicaţiile
Arhivelor Statului (1860-1977), Bibliografia istorică a României, II, sec. XIX şi
Bibliografia istorică a României, 1944-1969, editate de Academia României, Dicţionarul
teologilor români de acad. pr. Mircea Păcurariu (toate ediţiile), Enciclopedia Ortodoxiei
Româneşti, Interferenţe spirituale oltene83
, Dicţionarul personalităţilor doljene84
, Repere
spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj85
, Liceul „Fraţii
Buzeşti”Craiova- 115 ani86
. Alţi istorici şi confraţi de credinţă i-au dedicat o serie de
evocări87
. Într-o serie de bibliografii şi cataloage de documente, numele părintelui prof. dr.
apare frecvent. Amintim în acest sens lucrările Arhivele Olteniei (1922-1943).
Bibliografie88
, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I – Ţara
Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea)89
, Catalogul documentelor Ţării Româneşti
81 Vezi „Studii”, Revistă de istorie, nr. 4, 1958, pp. 155-158 şi Publicaţiile Arhivelor Statului (1860-1977),
Bibliografie analitică de Tudor Mateescu, Ion Barbu, Gabriel Amărăşoiu, Bucureşti, 1987, p. 5 şi pp. 33-34, nr. 12. 82
Vezi rev. „Arhivele Olteniei”, XVI, 1937, nr. 89-91, ian.-in., 1937, p. 202; XX, 1941, nr. 113-118, ian.-dec., 1941, pp. 332- 336; XXI, nr. 119-124, ian.-dec., 1942, pp. 394-395.
83 Autori Cezar Avram, Alexandru Stuparu, Pavel Cucu, Alina Laura Enache, Editura SITECH, Craiova
1999, pp. 220-221. 84
Editura „Aius”, Craiova, 1999, p. 172. 85
p. 269. 86
Autori Alexandru F. Dinu, Marian Barbu, Editura „Aius”, Craiova, 1997, pp. 265-267. 87
Vezi pr. D. Cinciu, Preotul Profesor Dr. Ioan Popescu-Cilieni, „Mitropolia Olteniei”, IX, nr. 3-4, mart.-apr., 1957, pp. 194-198; Pr. Elefterie D. Marinescu, Preoţi craioveni de ieri 1922-1965, pp. 67-69; reprodus şi în Adrian Butoi, Nicuşor Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti”, vol. III, 1882-2002, Editura MJM, Craiova, 2002, pp. 285-286; Toma Rădulescu, Preot Profesor Doctor Ion Popescu-Cilieni (1906-1956) – o viaţă închinată bisericii şi poporului român, în „Analele Universităţii din Craiova”, seria Teologie, I, nr. 1, 1996, Editura „Universitaria”, Craiova, pp. 127-140; Petre Gigea Gorun, Părintele Ion Popescu-Cilieni, profesorul meu de religie, în vol. Despre Craiova cu dragoste. Oameni şi evenimente, vol. I, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2001, pp. 75-91.
88 Autori Iustin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983. 89
Nicolae Stoicescu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
din Arhivele Statului, vol. III, 1621-1632, Buc. 1978. De asemenea, toţi istoricii care se
ocupă de Oltenia medievală şi modernă nu pot face abstracţie de lucrările sale.
La împlinirea a 90 de ani de la naştere şi 40 de la trecerea la cele veşnice în cadrul
ciclului Oameni de seamă ai cetăţii, Muzeul Olteniei în colaborare cu Arhiepiscopia
Craiovei, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Dolj, Biblioteca Judeţeană „Alexandru
şi Aristia Aman” şi cu sprijinul neprecupeţit al soţiei sale Angela Popescu, a fiului şi fiicei
acestora, care ne-au pus la dispoziţie documente de familie, obiecte şi fotografii, au
organizat în ziua de 31 oct. 1996 comemorarea părintelui prof. dr. Ion Popescu-Cilieni.
Această acţiune a fost însoţită de expoziţie temporară dedicată unuia din părinţii Muzeului
Olteniei, însoţită de un simpozion în care a fost rememorată viaţa şi activitatea ilustrului
dispărut.
În încheiere considerăm că, cea mai bună definiţie a personalităţii sale a dat-o chiar
părintele Ion Popescu-Cilieni în studiul Cărturarii trecutului oltean: „Din clocotul forţelor
locale, adunate la un loc se alcătuieşte marea tărie a neamului nostru. Prin aceasta nu
dorim să spunem că neamul românesc este un mozaic de puteri locale, căci aceste puteri
sunt aşa de organic îmbinate încât nu pot fi despărţite fără a ştirbi sufletul neamului, ci
voim să spunem că există un specific al provinciilor româneşti. După cum sufletul
românesc alcătuit din conştiinţă, voinţă şi sentiment, nu se poate despărţi în
compartimente, tot aşa şi sufletul neamului formează un tot. Dar trebuie să recunoaştem că
există o trudă locală, o caracteristică provincială, o frământare de ţinut. Toate acestea la un
loc, alături de forma omului trăitor într-o parte a ţării, alcătuiesc specificul unei
provincii”90
.
Bibliografie selectivă
I. LUCRĂRI DE TEOLOGIE
1. Este mântuire în afară de Biserică?, Editura „Ramuri”, Craiova, 1935.
2. Secta milenistă, Editura „Ramuri”, Craiova, 1937, extras din rev. „Renaşterea”,
XVI, nr. 4-5, apr.-mai, 1937, pp. 162-169.
3. Vocaţia sacerdotală, rev. „Renaşterea”, XVI, nr. 9, sept, 1937, pp. 330-337.
4. „Vlădicia dihoniei” e o Crimă Naţională, rev. „Renaşterea”, XVI, nr. 10, oct.,
1937, pp. 374-381.
5. Educaţia tineretului în vremea noastră, Editura „Ramuri”, Craiova, 1940.
6. Istoria Bisericii în România, (în colaborare), Editura „Ramuri”, Craiova, 1947.
7. Bunul Dumnezeu şi viaţa Mântuitorului Hristos, (în colaborare), Editura
„Ramuri”, Craiova, 1947.
8. Parabolele şi învăţăturile Domnului Hristos, (în colaborare), Editura „Ramuri”,
Craiova, 1947.
9. Rugăciunile şcolarului, Editura Liceului ortodox de fete Craiova.
10. L. Lenfant, Dumnezeu există. Mărturiile oamenilor mari, traducere în româneşte
de Preot prof. Ion Popescu-Cilieni şi Preot Marin I. Neamţu, Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova, 1947.
II LUCRĂRI DE ISTORIA BISERICII, EDITĂRI DE DOCUMENTE
1. Documente craiovene, „Arhivele Olteniei”, XIV, 1935, pp. 391-401.
90Cărturarii trecutului oltean.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
2. Zece Mai la Craiova, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 5-6, mai-iun., 1938, pp. 235-
237.
3. Educaţia tineretului în vremea noastră, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8, iul.-
aug., 1938, pp. 241-256.
4. La pristăvirea Preotului Ilie de la Mântuleasa, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8,
iul.-aug., 1938, pp. 267-268.
5. Documente olteneşti felurite, (în colaborare cu Ion Donat), Editura „Ramuri”,
Craiova, 1938.
6. Din trecutul bisericilor oltene. Sinodicul bisericii Cănicea - Mehedinţi, în rev.
„Renaşterea”, XVIII, nr. 2-3, febr.-mart., 1939, pp. 77-84.
7. Preoţi din Craiova în anul 1839, „Renaşterea”, XVIII, nr. 4, apr., 1939, pp. 143-
147.
8. Pe coperta unei Evanghelii, „Renaşterea”, XVIII, nr. 4, apr., 1939, p. 187.
9. Noul patriarh al României, „Renaşterea”, XVIII, nr. 9, sept., 1939, pp. 314-316.
10. Documente olteneşti, Editura „Ramuri”, Craiova, 1939.
11. Documentele neamului Sâmboteanu din judeţul Vâlcea după catagrafia din anul
1840, „Renaşterea”, XVIII, 1939, pp. 180-186, 210-214; 293-297; 298-303; 367-
381; 413-416; 485; 459-464; XIX, 1940, pp. 186-189; 269-272; 405-410; 539-
543; 629-630; 717-721; 806-810; 889-893; 981-983; 1053-1060; XX, 1941, pp.
23-241.
12. Bisericile, oraşele şi satele oltene. Contribuţii biografice, Editura „Ramuri”,
Craiova, 1940.
13. Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura „Ramuri”, Craiova, 1941.
14. Biserica Sf. Dumitru, Catedrala Mitropolitană din Craiova, Tipografia Sfintei
Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1941, extras din Anuarul Mitropoliei Olteniei,
1940.
15. Nădejde şi Bucurie, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940, pp. 8-
11.
16. În amintirea unei sărbători, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940,
pp. 12-13.
17. Înscăunarea I.P.S. Nifon Criveanu Mitropolit 21 dec. 1939, în rev., „Renaşterea”,
Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940, p. 40.
18. Opera de asistenţă socială a Mitropoliei Olteniei, în rev., „Renaşterea”, Craiova,
XIX, nr. 2, febr., 1940, pp. 198-202.
19. Conferinţe religioase de la Craiova, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 3,
mart., 1940, pp.325-326.
20. Pe firul istoric al Episcopiei şi Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sfintei Mitropolii
a Olteniei, Craiova, 1941, extras din Vieaţa Bisericească în Oltenia, Anuarul
Mitropoliei Olteniei, Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi
Severinului, 1941, pp. 83-130.
21. Vechi proprietăţi ale Episcopiei de Râmnic, la Craiova şi Bucureşti, Editura
„Ramuri”, Craiova, 1942, extras din rev. „Arhivele Olteniei”, XX, 1941, nr. 113-
118, ian.-dec., 1941, pp. 70-72.
22. Ştiri noi despre episcopul Chesarie al Râmnicului (1773-1780), în „Arhivele
Olteniei”, XX, 1941, nr. 113-118, ian.-dec., 1941, p. 288.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
23. Preotul Teodor Bălăşel, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XX, nr. 4, apr., 1941, pp.
237-241.
24. Osârduitori neştiuţi, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XX, nr. 6, iunie 1941, pp.
343-346.
25. Patriarhul Avramie al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române (1775-
1787), Editura „Ramuri”, Craiova, 1942; o parte şi în rev. „Arhivele Olteniei”,
XXI, 1942, nr. 119-24, ian.-dec., pp. 89-125.
26. Dionisie Ecleziarhul la Mănăstirea Govora, în rev. „Arhivele Olteniei”, XX,
1941, p. 288.
27. Documente din Muzeul „Porţile de Fier”, (în colaborare cu Ion Donat), în rev.
„Arhivele Olteniei”, XXI, 1942, pp. 187-203.
28. Vechi legături culturale ale Olteniei cu Timocul, „Renaşterea”, XXI, nr. 1, ian.,
1942, pp. 16-18.
29. Indulgenţe în Biserica Ortodoxă? Cărţile patriarhale de iertare, „Renaşterea”,
XXI, nr. 6, iun., 1942, pp. 341-344.
30. Cărturarii trecutului oltean, în vol. Oltenia, Editura „Ramuri”, Craiova, 1943, pp.
107-124.
31. Preoţi de la Dii şi Vraţa, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 1, ian., pp. 12-15.
32. Prohodul Domnului Iisus Hristos, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 4, apr., pp. 158-
161.
33. Examene Duminica?, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 7-8, iul.-aug., p.380.
34. Cunoaşterea şi preţuirea monumentelor noastre istorice, Editura „Scrisul
Românesc”, Craiova, 1943.
35. O catagrafie a Episcopiei Râmnicului, în „Revista de istorie bisericească”, 1,
1943, pp. 116-145.
36. Şcoala de zugravi a dascălului Mincu, în „Revista de istorie bisericească”, 2,
1943, p.120.
37. O şcoală de zugravi bisericeşti în Oltenia, în „Revista de istorie bisericească”, 3,
1943, pp. 121-140.
38. Ştiri privitoare la Mănăstirea Surpatele-Vâlcea, Tipografia Sfintei Mitropolii a
Olteniei, Craiova, 1944.
39. Documente privitoare la Mănăstirea Surpatele-Vâlcea, în „Revista de istorie
bisericească”, 2, 1943, pp. 94-119.
40. Ştiri noi despre Biserica Domnească din Târgu-Jiu, Tipografia Sfintei Mitropolii
a Olteniei, Craiova, 1944, extras din „Revista de istorie bisericească”, 3, 1943, pp.
141-152.
41. Biserici, târguri şi sate din judeţul Gorj, „Renaşterea”, XXIII, 1944, pp. 206-211,
293-302, 357-371, 457-464, 544-547, 610-617; XXIV, 1945, pp. 183-188, 250-
255, 326-331, 374-376, 411-415.
42. O veche catagrafie a Episcopiei Râmnicului, Tipografia Sfintei Mitropolii a
Olteniei, Craiova, 1944.
43. Ştiri despre bisericile din judeţul Romanaţi după catagrafia din anul 1840,
„Renaşterea”, XXIII, 1944, pp. 14-16, 88-91, 164-166.
44. Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor
Vladimirescu, (în colaborare cu Al. Bălintescu şi Ion Călin), Arhivele Statului
Craiova şi Cabinetul Pedagogic al regiunii Craiova, Craiova, 1945.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
45. Învelişurile vechilor noastre biserici, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei,
Craiova, 1945.
46. Câteva însemnări asupra satelor Măceşul de Sus şi Măceşul de Jos, „Gând şi
slovă oltenească”, 1946, nr. 1-2, p. 34.
47. Cuprinsul pergamentului pus la temelia Căminului Preoţesc „Renaşterea” din
Craiova, la 17 august 1933, rev. „Renaşterea”, XXV, iul.-dec., nr. 7-12, 1946, pp.
179-181.
48. Ştiri noi despre pictorul şi prof. C. Lecca, revoluţionarul de la 1848, Tipografia
Colegiului Popular „N. Bălcescu”, Craiova, 1948.
49. Contribuţii la istoria învăţământului din Oltenia, în anul 1848, Tipografia
Colegiului Popular „N. Bălcescu”, Craiova, 1948.
50. Arhiereul Timotei Evdoxiados al „Episcopiei” din Craiova, „Mitropolia Olteniei”,
VI, nr. 7-8, iul.-aug, 1954, pp. 412-413.
51. Bisericile din Caracăl după Catagrafia din 1840, „Mitropolia Olteniei”, VI, nr. 7-
8, iul.-aug, 1955, pp. 421-422.
52. Participarea unor profesori olteni la Revoluţia din 1848, în „Comunicări şi
articole de istorie”, revistă a Societăţii Istorice şi Filologice din R.P.R., 1955, pp.
45-58.
53. Biserici de lemn din raionul Târgu-Jiu, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-
12, pp. 630-642.
54. Schituri oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VIII, 1956, nr. 1-3, ian.-mart.,
pp. 114-127.
55. Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei, Documente 1666-1865, Direcţia
generală a Arhivelor Statului Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Al. Bălintescu).
56. Biserici craiovene dispărute, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-12, oct.-
dec., pp. 635-637.
57. Schituri oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VI, nr. 7-8, iul.-aug, 1955, pp.
421-422.
58. Biserici de lemn din raionul Tg. Jiu „Mitropolia Olteniei”, VII, nr. 10-12, oct.-
dec., 1955, pp. 634-638.
59. Biserici de lemn din raionul Novaci, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 6-7, iul.-aug.,
1956, pp. 408-414.
(Bereşti, Peteci, Sohodol, Lupeşti, Cârligei, Ciocadia, Pereşti, Tuebaţi, Hotini,
Stănceşti, Larga, Vlădoi, Hrişeşti, Novacii Români, Măgura, Pociovalişte,
Ghebani, Hăieşti, Gurani, Cărpinişu, Crasna din Vale, Crasna din Deal, Aninişu
din Vale).
60. Câteva ştiri şi acte noi în legătură cu răscoala lui Tudor Vladimirescu,
„Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 8-9, aug.-sept., 1956, pp. 544-545.
(Poruncă a lui Alexandru Ghica, caimacanul Craiovei, privind o moară din
Orodel stricată de panduri (3 nov. 1825) şi o jalbă a Stancăi Râmniceanul către
generalul Kiseleff, cu privire la casa ei din Tg. Jiu arsă de panduri (iun. 1832).
61. Biserici de lemn, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 8-9, aug.-sept., 1956, pp. 540-
543.
Raioanele Amaradia (Balota de Sus, Cordeşti, Mierea Birnici, Piscoiu, Rădineşti,
Slăvuţa, Zeicoiu), Strehaia, (Bălţaţii de Jos, Bolboşi, Borăscu, Horăşti,
Căpăţâneşti, Pârvuleşti, Hobiţa Murguleşti, Sălătrucu, Curtişoara, Ursoaia,
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
Larga, Secu, Ţicleni, Sura, Tâmna, Albuleşti, Văgiuleşti-Ungureni, Valea Bună),
Tr. Severin, (Păuneşti, Cireşu, Roşia, Izvoru, Valea Hoţilor, Baloteşti).
62. Biserica Sfântul Dumitru, Catedrala Mitropolitană a Craiovei, „Mitropolia
Olteniei”, XI, nr. 9-12, sept.-dec., 1959, pp. 576-588.
63. Monumentul eroilor ruşi ridicat la Craiova în 1830, „Mitropolia Olteniei”, XII,
nr. 9-12, sept.-dec., 1960, pp. 732-738.
64. Profesori olteni şi Revoluţia de la 1848, în rev. „Ramuri”, Craiova, 15 mai, 1968,
p. 5.
DOCUMENTE
1. 1939, nov. 29, Craiova. Extras din raportul întocmit de inspectorul secundar
administrativ la Institutul ortodox de fete Craiova la ora de religie a diaconului Ion
Poepscu-Cilieni.
„Ora IV – religia la clasa IV – a. Predă părintele diacon I. Popescu, profesor cu
titlul provizoriu. S-a ascultat Patriarhul Nifon, făcându-se incursiune şi în lecţiile trecute.
Printr-o pregătire foarte dibaciu făcută, s-a trecut la lecţia cea nouă: Diaconul Coresi şi
tipăriturile sale, după ce s-a arătat întreaga atmosferă a vremilor de atunci şi împrejurările
antecedente care au dus la curentul tipăririi cărţilor religioase în limba română.
Părintele profesor a combinat metoda activă cu cea pozitivă, cerând colaborarea
clasei, ori de câte ori credea că-şi va putea da contribuţia sa la lecţiune. În urmă s-a făcut o
recapitulare succintă de pe ideile fixate pe tablă.
Părintele expune clar şi natural chestiunile, căutând să explice legătura logică
dintre idei şi evenimente, procedează metodic, este foarte apropiat de copii, a căror
încredere a câştigat-o deplin, păstrându-şi însă autoritatea şi prestanţa în faţa clasei”.
SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 1v., 2.
2. 1940, febr., 6, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete
Craiova, întocmit de inspector E. Bălănoiu (fragment).
„b. Religia, cl. VIII, subiectul lecţiei progresive: Catolicismul, prof. Păr. Popescu.
Verificarea lecţiei trecute Mahomedanismul se face prin ascultarea unor eleve chemate şi
prin interogarea clasei întregi. Lecţia e bine întocmită şi ieşită din studiul anilor gimnaziali,
ia amploare şi variaţie în relatare. Explicaţia lecţiei noui pierde caracterul expozitiv.
Părintele Profesor jalonează expunerea sa pe cunoştinţele istorice căpătate în anii
precedenţi; elevele după ce şi-au adus aportul lor sunt acum receptacole atente: privesc
atente învăţătura din care tonalitatea de amvon nu e exclusă, dar nici accentuată prea mult.
Lecţia posedă convingere, demnitate şi dăruire.
SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 7.
3. 1940, mai, 22, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete
Craiova, întocmit de inspector de specialitate, pr. prof. dr. Gh. I. Ghia.
Proces verbal,
22 mai 1940.
Predă Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor definitiv,
Ora a II-a, la clasa a VIII-a:
Elevele sunt la repetiţie. Părintele face sinteza asupra adevărurilor Bisericii
ortodoxe şi a confesiunilor creştine. Sinteza este formulată în permanenţă cu ajutorul
elevelor. Numai unele din eleve nu posedă bine cunoştinţe necesare studiate anterior. În
general sinteza a fost foarte bine închegată şi destul de clară pentru înţelegerea elevelor.
Ora a III-a, la clasa a II-a:
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
Elevele sunt la repetiţie. Părintele profesor face o sinteză a întregii materii,
subordonând toate parabolele diferitelor idei generale: rugăciunea, milostenia, pocăinţa,
etc. Elevele dovedesc o foarte solidă pregătire a materiei. La această constatare am ajuns şi
atunci când timp de 15 minute am făcut o sinteză cu ajutorul elevelor a parabolelor în
legătură cu expresia „Împărăţia lui Dumnezeu”, pe care o întâlnim aproape în fiecare
parabolă.
Ora a IV-a, la clasa a IV-a:
Elevele sunt la repetiţie. Părintele profesor face o sinteză asupra creştinismului la
Daco-Romani de la sec. II – VII, stabilind mai ales paralelismul între procesul etnic şi cel
religios la popoarele din care se trag Romanii. Elevele se dovedesc în mare parte stăpâne
pe materie. În ultimele 15 minute, subsemnatul a făcut o sinteză în colaborare cu elevele
asupra curentului slavon, grecesc şi românesc, care stau în strânsă legătură cu istoria şi
viaţa bisericească. Şi în această întrerupere, majoritatea elevelor au dovedit stăpânirea
materiei.
xxx
În general, de la aceste trei ore, am constatat că Părintele profesor face într-adevăr
sinteza asupra materiilor predate anterior şi că elevele sunt deprinse cu procesul acesta de
sintetizare.
Pr. Gh. I. Ghia, Inspector de specialitate – Craiova. Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.
SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 9v.-10.
4. 1941, mai, 12, Craiova. Memoriu care cuprinde propunerile profesorilor
secundari din Craiova la rolul ce se va rezerva religiei la anteproiectul care prevede
pentru ora de religie 1 oră pe săptămână prin reducere.
M E M O R I U
Subsemnaţii preoţi, profesori de religie în învăţământul secundar din Craiova,
luând cunoştiinţă de locul ce se fixează în învăţământul religios cu şcoalele secundare de
toate categoriile, prin anteproectul pentru legea de organizare a învăţământului secundar şi
prevăzând primejdia ce izvorăşte pentru Biserica ortodoxă şi pentru românism, prin
eliminarea religiei dintre obiectele de studiu şi reducerea ei la o oră pe săptămână, facem
următoarele constatări şi propuneri:
1. Religiunea este înainte de toate cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Sale. Pe
temeiul culturii în general şi al psihologiei în special, ştim precis că fără idei nu-i cu
putinţă naşterea sentimentelor. Deci fără o idee clară despre Dumnezeu nu vom ajunge să-l
iubim nici pe El, nici pe aproapele nostru. În învăţătura Sa, Mântuitorul precizează foarte
limpede rolul cunoaşterii pentru desăvârşirea morală şi mântuirea omului: „Aceasta este
viaţa vecinică. Să te cunoască pe tine unicul Dumnezeu admirat şi pe cel pe care l-ai trimis,
pe Iisus Hristos” (Ioan, 17, 3). Aşa că fără o îndoctrinare creştină cât mai temeinică,
tineretul va aluneca mai uşor şi periodic într-un formalism sec, bigotism întunecat şi
misticism bolnăvicios, ale cărora efecte le-am trăit destul de dureros în ultimul timp.
2. Toţi oamenii de cultură, dar mai ales specialiştii de aiurea şi de la noi, afirmă cu
hotărâre că învăţământul trebuie să fie educativ. Dar vom putea ajunge la un asemenea
rezultat când se reduc orele de învăţământ religios, care prin excelenţă este educativ?
Educaţia morală, care-i un scop esenţial al învăţământului secundar, trebue să plece
totdeauna de la principii precise şi temeinic cunoscute; altfel ea rămâne ceva vaporos, fără
nici o consistenţă, care nu s-ar putea menţine, aşa cum trupul omenesc nu s-ar putea
susţine fără schelet. Dar niciodată nu vom avea o educaţie morală solidă fără educaţie
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
religioasă, care stă în cea mai strânsă legătură cu pătrunderea temeinică a adevărurilor de
credinţă, însuşite la cât mai multe ore de instrucţie religioasă. Rolul educativ al preotului
ca liturghisitor şi predicator va fi foarte greu stânjenit prin ignoranţa religioasă a tineretului
şcolar, care fără fondul aperceptiv necesar nu va putea gusta farmecul cultului ortodox şi al
bunei vieţuiri religioase.
3. Cartea prin excelenţă educativă este Sfânta Scriptură, dar ea cuprinde în primul
rând adevărul de credinţă din care izvorăsc regulile de purtare morală şi cele de cult. Nu-s
necesare cât mai multe ore de instrucţie religioasă şi pentru cunoaşterea ei? Când sectele,
care urmăresc nu numai slăbirea Bisericii, ci şi a Statului, fac atâta propagandă şi vâlvă pe
temeiul învăţământului biblic, noi - ortodocşii - să dăm înapoi?
Pe temeiul acestor constatări facem următoarele propuneri: 1. Să se predea religia
şi de acum înainte ca obiect de studiu, cel puţin câte două ore pe săptămână la cursul
inferior şi câte una la cel superior. Se înţelege că preotul – profesor îşi va pune tot sufletul
şi se va perfecţiona mai mult, ca ora de religie să fie prin excelenţă o oră de educaţie.
4. Aprecierea activităţii şcolare de religie se va face cu cifre ca şi la celelalte obiecte
de studiu, dar nota nu va fi socotită ca o cântărire a cunoştinţelor elevului, ci ca un stimul
pedagogic pentru promovarea silinţii şi a muncii. Şcolarul ştiind că nota de la religie va
contribui la ridicarea mediei generale, va fi îmboldit şi de un interes – ceea ce se
recomandă din punct de vedere pedagogic – pentru însuşirea temeinică a instrucţiei
religioase, care-i temelia adevăratei educaţii religioase şi morale.
5. Pentru promovarea vieţii religioase şi morale a elevilor prin frecventarea Bisericii ,
milostenia organizată, înjghebarea de coruri ceremoniale şi alte mijloace găsite potrivite în
vederea scopului propus, preotul – profesor are absolută nevoie de colaborarea întregului
corp didactic al şcoalei. Pentru directori şi profesorii diriginţi această colaborare va fi
impusă ca o obligaţie scrisă din partea autorităţilor superioare.
Pr. Gh. I. Ghia, profesor la Colegiul „Carol I-iu”
Pr. Victor Marghescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”
Pr. C. Zamfirescu, profesor la Colegiul „Carol I-iu”
Pr. Marin Pretorian – profesor la Şcoala Normală de băieţi
Pr. G. F. Ceauşanu, profesor la Liceul de fete „Doamna Elena Cuza”
Pr. I. Popescu Cilieni – profesor la Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”
Pr. Nic. Petrescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”
Craiova, 14 mai 1941
SJAN Dolj, Fond Societatea „Renaşterea”, dos. nr. 3/1941, f. 228.
5. 1941, nov., 15, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete
Craiova, întocmit de inspector de specialitate, pr. prof. dr. Gh. I. Ghia.
Proces verbal,
Astăzi, 15 Noiembrie 1941, am inspectat regulamentar profesorul de religie de la
liceul de fete al Societăţii Femeilor ortodoxe române.
Predă Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor titular definitiv.
Ora a II-a, la clasa a V-a:
Lecţia zilei: rugăciunile obicinuite. Elevele interogate au răspuns bine. Profesorul anunţă
lecţia nouă: Despre religiune.
În tratare, Părintele trece foarte metodic de la strânsa legătură sufletească între
părinţi şi fii, la legătura religioasă dintre Dumnezeu şi om. După definirea religiei se
precizează felul religiunei internă şi externă şi feluritele categorii: politeiste, dualiste şi
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
monoteiste. În cadrul religiilor monoteiste, se documentează superioritatea creştinismului
din diferite puncte de vedere, accentuându-se şi roadele aduse de el în lume. Recapitulând
lecţia explicată, elevele interogate au dovedit că şi-au însuşit foarte bine noile cunoştinţe.
Ora a III-a, la clasa a III-a:
Lecţia zilei: Dărâmarea Ierusalimului: Elevele interogate au răspuns bine. În strânsă
legătură cu lecţiile anterioare, profesorul trece la lecţia nouă: Vieaţa primilor creştini.
Superioritatea a vieţii primilor creştini se dovedeşte prin aplicarea dragostei creştine între
ei şi faţă de vrăjmaşi, prin purtarea faţă de sclavi, a bărbatului faţă de femeie şi a părinţilor
faţă de copii. Primii creştini nu cercetau cercurile şi teatrele păgâne. Într-un cuvânt, primii
creştini erau cei mai buni cetăţeni ai statului, fiindcă aveau ca model de purtare pe
Mântuitorul. O dovadă a dragostei primilor creştini erau şi agapele. Ca aplicaţie Părintele
profesor pune întregii clase această întrebare: N-ar fi cazul ca şi creştinii de astăzi să se
poarte cât mai aproape de creştinii de odinioară?
La recapitularea lecţiei toate elevele interogate au răspuns foarte bine.
Aceste două laturi ale Părintelui I. Popescu-Cilieni au fost foarte reuşite atât ca
limpezime în expunere, cât şi a aplicaţie şi permanentă colaborare şi atenţie din partea
clasei:
Pr. Prof. Dr. Gh. I. Ghia.
Inspector de specialitate Craiova
Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.
SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 26v.-27.
6. 1945, ian., 24, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete
Craiova, întocmit de inspector de specialitate, pr. prof. dr. Gh. I. Ghia.
Proces verbal,
Astăzi, 24 Ianuarie 1945, am inspectat pe Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor
definitiv de religie la Liceul ortodox de fete din Craiova.
La clasa III, ora II. Lecţia zilei: Organizarea Bisericii în primele veacuri.
Elevele interogate au răspuns mulţumitor.
Lecţia nouă: Persecuţiile păgânilor împotriva creştinilor. În această lecţie se predă
numai cauzele persecuţiilor. Ele sunt următoarele: 1. Păgânismul socotit ca religiune de
stat, deci neîngăduinţa altor religii; 2. Creştinii socotiţi ca duşmani ai împăratului; 3.
Creştinii socotiţi ca antropofagi; 4. Creştinii socotiţi ca oameni imorali; 5. Creştinii socotiţi
ca pricinuitori de nenorociri.
În lecţia viitoare se vor trata persecuţiile mai principale şi urmările lor. La
recapitulare, elevele au dovedit că şi-au însuşit noile cunoştinţe.
La cala I, ora III. Lecţia zilei: Iosua Novi. Elevele interogate au răspuns bine.
Lecţia nouă: Saul, David şi Solomon. La predare profesorul explică viaţa şi activitatea
fiecărui rege enunţat. La David, scoate în evidenţă alcătuirea lui de psalmi, care are şi un
caracter misionar. La recapitulare, elevele au dovedit că şi-au însuşit lecţia nouă.
La clasa IV, ora IV. Lecţia zilei: Întemeierea Mitropoliilor în Ţara Românescă şi
Moldova. Elevele interogate au răspuns bine. Lecţia nouă: Întemeierea mănăstirilor în
Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. La predare se istoriseşte mai întâi viaţa Sf.
Nicodim, apoi activitatea lui în Ţara Românească, unde înfiinţează mai întâi M-rea Vodiţa,
apoi Tismana, Cozia şi Cotmeana. Se mai citează şi alte mănăstiri însemnate din Ţara
Românească. Profesorul trece apoi la mănăstirile din Moldova şi Ardeal, menţionând pe
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
cele mai însemnate. Părintele I. Popescu-Cilieni este un profesor stăpân pe materia catedrei
sale şi cu multă experienţă şi tact la predarea învăţământului religios.
Inspector Pr. Dr. Gh. I. Ghia.
Craiova, Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.
SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 55.
7. 1945, decembrie, 19, Caransebeş. Scrisoare adresată de pr. prof. Gheorghe
Cotoşman de la Academia Teologică din Caransebeş prin care pr. Ion Popescu-
Cilieni este felicitat pentru obţinerea titlului de doctor în istoria bisericii.
Prea Cucernice Părinte,
Prea iubite frate
Am primit cu nespusă bucurie şi cu legitimă mândrie cartea „Învelişurile vechilor noastre
biserici”. Cu bucurie-că ai dat Istoriei Bisericii noastre o operă de valoare, şi cu mândrie-
pentru că unul din cei mai buni şi preţioşi Fraţi şi colegi ai mei s-a învrednicit să ia, cu
această lucrare, titlul de Doctor în Teologie din mâinile aceloraşi iluştri profesori ai noştri,
cari cu luminile ne-au deschis drumul spre orizonturi noi şi mai senine. Te rog, prea iubite
Frate, să primeşti pentru ambele aceste strălucite izbânzi, de care trebuie să fie mândră în
primul rând Biserica Olteană, adânc simţitele mele felicitări, cu urare sinceră, ca Domnul
să-ţi dea sănătate şi putere spre a putea scoate din negura trecutului alte şi alte comori, tot
atât de nepieritoare ca şi preţioasele lucrări cu care ai îmbogăţit literatura noastră teologică
şi bisericească. Într-un număr al revistei noastre „Altarul Banatului” voiu împărtăşi
Bănăţenilor Timişeni vrednicia Fratelui lor din Banatul Severinului craiovean.
Dorindu-Vă din suflet mult bine de sfintele Sărbători şi împlinirea sfintelor şi
româneştilor năzuinţe în anul nou ce vine, Vă rog, Prea iubite Frate, să primiţi expresiunea
celor mai curate sentimente ce Vă păstrez.
Caransebeş, la 19 Decemvrie 1945.
Al P.C. Voastre prea devotat
Pr. Gh. Cotoşman
Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnătură olografă.
8. 1954, oct., 12, Craiova. Adresă prin care Arhivele Statului Craiova confirmă
primirea a două manuscrise şi a unui abecedar vechi donat de acesta.
Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Arhivelor Statului, Craiova, Nr. 2041/12 octombrie
1954
Tov. Profesor Ion Popescu-Cilieni, Craiova
Prin prezenta confirmăm primirea a 2 (două) manuscrise din Sec. XIX şi a unui
abecedar vechi, donate de Dvs. Serviciului Arhivelor Statului Craiova şi vă aducem
mulţumirile noastre.
Şeful Serviciului, Alexandru Bălintescu Şef secţie, Ecaterina ...ss
indescifrabil
Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnături olografe,
ştampilă în tuş a Seviciului Arhivelor Statului Craiova.
9. 1955, decembrie, 30, Craiova. Adeverinţă în care se arată că pr. Ion Popescu-
Cilieni, colaborator ştiinţific al Muzeului Olteniei, se ocupă de studiul documentelor
din colecţia muzeului din sec. XVIII-XIX, precum şi de o publicaţie referitoare la
monumentele istorice din Craiova.
Sfatul Popular Reg. Craiova, Secţiunea Culturală, Muzeul Regiunii, Nr. 545, 30 Dec. 1955.
A D E V E R I N Ţ Ă
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 48
Se adevereşte prin prezenta că tov. I. Popescu-Cilieni de la Şcoala Medie Tehnică
Financiară din Craiova, cu domiciliul în Str. Maxim Gorki, Nr. 64, este un cercetător vechi
şi foarte cunoscut al Muzeului Regional, al cărui colaborator este din 1935.
În calitate de consilier-colaborator ştiinţific al Muzeului nostru, tov. I. Popescu-
Cilieni are ca sarcină şi este trecut în planul de muncă al instituţiei noastre cu studiul
documentelor privitoare la trecutul Olteniei în orânduirea feudală precum şi la dezvoltarea
capitalismului în regiunea noastră în sec. XVIII şi XIX.
De asemeni tot în cadrul Muzeului, tov. I. Popescu-Cilieni lucrează o publicaţie
referitoare la monumentele istorice din Craiova.
Director, I. Firu Şef de lucrări,
Virginia Cristu
Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnături olografe,
ştampilă în tuş a Muzeului Olteniei.
10. 1956, aprilie, 9, Bucureşti. Adresă a Ministerului Învăţământului prin care I.
Popescu-Cilieni este încurajat în cercetare în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi
Filologice.
Ministerul Învăţământului, Direcţia g-erală a înv. elem. şi mediu, Nr. 330/956.
Către, I. Popescu-Cilieni – Craiova
Ministerul Învăţământului a luat cunoştinţă că dv. sânteţi membru al Societăţii de
Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Pentru a vă da contribuţia necesară prin diferitele
lucrări pe care le veţi prezenta Societăţii, am recomandat Secţiilor de învăţământ să vă
creeze condiţii corespunzătoare de muncă, socotind munca dv. în cadrul Societăţii drept
principală activitate în afară de clasă. Cu această ocazie vă îndemnăm să continuaţi
lucrările în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice şi vă urăm spor la muncă.
Dir. general adjunct, I.Gh. Berca
Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnătură olografă,
ştampilă în tuş a Ministerului Învăţământului.
Listă anexă cu cărţile vechi româneşti până la 1830 donate de
familia pr. Ion Popescu-Cilieni Bibliotecii Arhiepiscopiei Craiova (cărţi aflate în
prezent la depozitul de carte veche românească de la Mănăstirea Jitianu).
1. APOSTOL, Bucureşti, 1683 (nr. inv. 5243).
2. EVANGHELIE, Snagov, 1697 (nr. inv. 386)
3. PENTICOSTAR, Râmnic, 1743 (nr. inv. 5241)
4. EVANGHELIE, Râmnic, 1746 (nr. inv. 5239)
5. MOLITVELNIC, Râmnic, 1768 (nr. inv. 5250)
6. EVANGHELIE, Bucureşti, 1775 (nr. inv. 5238)
7. TRIOD, Râmnic, 1777 (nr. inv. 5237)
8. PSALTIRE, Buda, 1818 (nr. inv. 5244)
9. ACATIST, Bucureşti, 1823 (nr. inv. 5248)
10. ATANASIE STAGHIORITUL, PRESCURTAREA ISTORIEI
UNIVERSALE, vol. patru, Bucureşti, 1827 (nr. inv. 5247)
Ediţie Aurelia Florescu, Tezaur carte românească veche 1557-1830, Editura
„Aius”, Craiova, 2000, p. 89, nr. 24; p. 94, nr. 43; pp. 117-118, nr. 134; p. 123,
nr. 159; p. 155, nr. 287; p. 164, nr. 321; p. 182, nr. 389; p. 468, nr. 1780; p.
487, nr. 1894; p. 504, nr. 2007.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
Date noi despre moșia Seaca-Belciugata, jud. Olt Vasile Radian
În conformitate cu planul topografic al moșiilor Seaca și Belciugata realizat după
hotărnicia lui Foncescu din anul 1853, actualul spațiu al comunei Seaca, județul Olt se
suprapune în cea mai mare parte pe delimitarea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Hotarnicul Foncescu a ajuns acum mai bine de un secol și jumătate să îngrădească prin
măsurători exacte suprafețele moșiilor Seaca și Belciugata, delimitându-le față de
proprietățile funciare limitrofe: moşiile Bălțați, Roșieni, Văleni, Stoicănești, Crăciunei,
Mihăiești, Bărbătești Ungurei, cu numai 4 ani înainte de începerea procesului de populare
și de formare a satului (1857). Satul Seaca s-a format pe domeniul de proprietate al
Mănăstirii Cotmeana, metoh al mănăstirii Cozia, căreia îi aparțineau cele două moșii:
Seaca și Belciugata.
Analizând planul hotărniciei de la 1853 și comparând cele două moșii, Seaca și
Belciugata, constatăm că moșia Seaca era în cea mai mare parte împădurită. Întinse păduri
de stejar acopereau acest teritoriu
nu departe de albia Călmățuiului
Sec spre Neaga și Bălțați sau spre
Drumul Oii în partea vestică unde
se învecina cu moșia Crăciuneilor.
Valea Călmățuiului Sec cuprindea
de-o parte și de alta a albiei minore
adevărate ,,păduri galerii”, din
aceste păduri rămânând mărturii
peste timp câteva Tufe, așa cum le
spuneau localnicii. Prin anii 70 ai
secolului trecut mai existau încă
asemenea copaci seculari, umbrind albia Călmățuiului Sec sau se ridicau izolat în
netezimea ce domină spațiul comunei, amintind în verile toride de întunecatele păduri de
altădată. Tufele acestea, reminiscențe ale pădurilor din trecut, erau puncte de reper pentru
localnici și locuri unde după amiaza, când soarele de vară începea să joace valuri de
căldură la orizont, truditorii pământului se odihneau respirând aerul proaspăt de sub
coroana seculară a ultimilor arbori ce se voiau martori peste timp ai unui alt mediu. În
partea de sud-est a actualei vetre a satului, dincolo de locul unde pârâul face un cot,
schimbându-și direcția de curgere spre vest și mergând în această direcție pe firul apei,
trecând de podul din apropierea fostei gospodării a profesorului Ion Chelu, erau în ființă
trei copaci seculari la baza Dealului Morii.
În perimetrul moșiei Seaca existau câteva drumuri importante, unele dintre ele
constituindu-se în poli de atracție pentru construirea de case. Principalele drumuri care
traversau moșia Seaca aveau ca punct de convergență zona actuală a cătunului Tabaci, în
arealul căruia localnici veniți din satul vecin Mihăiești au construit în primăvara anului
Ştampila primăriei Seaca-Olt, 1882
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
1857 primele locuințe de tip bordei pe popina delimitată de belciugul format prin
modificarea cursului Călmățuiului Sec. Pe planul hotarnicului Foncescu sunt reprezentate
4 căi de comunicație care dinspre moșiile Crăciuneilor, Radomireștilor și Mihăieștilor
(Șoseaua Mare) traversau zona Belciugului sau se intersectau în apropierea acestuia.
Drumul Radomireștilor se continua trecând peste albia Călmățuiului Sec și se îndrepta spre
răsărit intersectând drumul Mihăieștilor în dreptul curbei spre Văleni aproape de ieșirea din
sat și se orienta către moșia Bălțați. În partea de răsărit acest drum își schimba denumirea
în drumul Bratcovului. De la Mihăiești, venea un alt drum paralel cu albia Călmățuiului
Sec, orientat Nord-Sud. Este actualul drum județean care leagă comuna Seaca de comunele
învecinte, Văleni și Mihăiești, numit de localnici Șoseaua Mare. În partea de nord a moșiei,
acest drum își schimba direcția către răsărit, imediat după încrucișarea cu drumul
Bratcovului și se continua spre Lacul Fetii până în Valea Jirnovel dincolo de care se afla
moșia Roșieni. Pe planul inginerului Foncescu apare în partea de răsărit și Drumul
Turnului. Intra în spațiul moșiei Seaca dinspre proprietatea Neaga, la est de Lacul Fetii, și
se continua spre sud, dând în moșia Mihăieștilor.
Moșia Belciugata se afla în partea de miază-noapte a
moșiei Seaca, fiind delimitată de moșiile Crăciunei,
Stoicănești, Ungurei sau Bărbătești, Văleni și Neaga
sau Gorgești. Cursul meandrat al Călmățuiului Sec
separa Moșia Belciugata de moșiile Văleni și
Gorgești sau Neaga. Hotarul dintre Belciugata și
Seaca pornea din albia Călmățuiului Sec, ce se
constituia hotar cu moșia Neaga linie dreaptă spre
apus până în drumul Oii. Această linie de hotar
dintre moșiile Seaca și Belciugata urma o vâlcea ce
da în Călmățui (în zona Gropilor Tiții), apoi trecea
printr-o măgură, Măgura din Dumbravă, și se
continua până în Drumul Oii. În anul 1852, Moșia
Belciugata era împărțită astfel: o parte aparținuse
moșnenilor, dar care fusese vândută și figurau ca
proprietari pitarul Ion Fântâneanu, Anastasie Calotă și Gheorghe Vâlcovici, iar două părți
aparţineau schitului Cotmeana. Terenul Belciugatei era în cea mai mare parte defrișat și
transformat în teren arabil. Drumuri importante pentru acele vremuri traversau și se
intersectau în perimetrul moșiei. În afară de Drumul Oii, existau alte drumuri care veneau
dinspre moșiile Văleni (Drumul Vălenilor care ajungea trecând Călmățuiul Sec dinspre
Văleni în Drumul Oii spre Radomirești) și Crăciunei (Drumul Crăciuneilor), acesta din
urmă intrând pe teritoriul moșiei Belciugata, intersectând Drumul Oii, prin punctul de
hotar unde moșiile Belciugata, Stoicănești și Crăciunei se înjugau.
Cea mai mare parte din vatra satului Seaca s-a conturat în timp pe delimitările
,,La Tufan”
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
locuitorilor împroprietăriți la 1864 și 1876 , pornind dinspre cătunul Tabaci spre sud până
la actualul drum ce trece peste podul de la Primărie, dincolo de care tot spre sud au fost
împroprietăriți însurățeii și au fost construite în timp case urmând matca Călmățuiului până
în zona Dealului Morii. Trama stradală mai păstrează încă aliniamentele vechilor delimitări
făcute cu ocazia împroprietăririi țăranilor fie la 1864, fie la 1876 cu terenuri pentru
construirea de case, așa cum au fost trasate mai târziu pe planul inginerului Foncescu.
Delimitarea locuitorilor la 1864 însuma o suprafață de 1101 pogoane și 174 stj. pătrați și
avea următoarele vecinătăți: Neaga, Seaca (est, sud și vest), Belciugata (nord și vest).
Împroprietărirea însurățeilor a avut loc în anul 1876, când din trupul moșiei Seaca a fost
delimitată suprafața de 1144 pogoane și 922 stj. p. Această suprafață atribuită însurățeilor
se învecina în nord cu hotarul dinspre moșia Neaga, în est cu Moșia Roșieni (Valea
Jirnovelului) și Bălțați (partea locuitorilor satului Didești), în vest cu delimitarea
locuitorilor împroprietăriți la 1864 și în sud cu moșia Seaca (proprietatea statului).
Cu ocazia împroprietăririi locuitorilor pe moșiile Belciugata și Seaca în baza legii
rurale din anul 1864, au apărut neclarități în ceea ce privește tabelele de constatare ale
comisei plășii, mulți dintre localnicii care clăcuiseră nu figurau în respectivul tabel, lucru
menționat de inginerul hotarnic Foncescu într-o adresă trimisă Ministerului Finanțelor (nr.
13804 din 24 martie 1865): „Domnule Ministru, Pe dată ce timpul a devenit oportun, a
începe lucrarea pentru care sunt orânduit a face, am și pornit împreună cu avocatul public
al acestui district, cea dintâi proprietate la care ne-am arătat a fost proprietatea Seaca din
plasa Vezii. Aici în puținele zile care au urmat pe la finele lui Ianuarie favorabile pentru
delimitare, eram să termin lucrarea când examinându-se tabelele de constatare ale comisiei
de Plasă de către comisia Ad-hoc, ele se găsiră așa de vicioase, încât nu numai că mai
mulți din săteni care făcuseră clacă nu erau trecuți în tabel, dar pe arendașul grec al acelei
proprietăți îl trecuseră ca și clăcaș, după cum vi s-a raportat D-voastă de către
avocatul public. Domnule ministru am fost siliți să încetăm lucrarea aproape de fine.
Elementele apoi descărcându-se cu așa mare furie, ne-au făcut să părăsim cu totul lucrările
până în curenta lună, când timpul pare că ne va permite să ne apucăm. Am voit să începem
cu proprietățile din câmp, căci ele sunt acoperite cu mai puțină apă decât acele cu văi pe
dânsele. Ne-am dus la proprietatea Cireașovu. Aici deși comisiunea de Plasă a săvârșit
lucrarea este că nu găsim o tabelă sau proces verbal de acea formă, ele care sunt norma
lucrării noastre, furăm siliți a lăsa și această proprietate. Nu știu Domnule Ministru în care
parte ne vom îndrepta, căci avocatul public pornește contestații din diferitele Plăși și aceste
contestații se pare a nu avea o soluție de îndată căci ele afluează de toate părțile în
comitetul permanent […]. În fața acestor împrejurări, Domnule Ministru, sunt redus a
rămâne în inacție, cu toată diligența ce am voit a pune, atât eu cât și avocatul, spre a lua un
mai mare zor91
. Probleme
91 Arh. Naț. București, Delimitări Rurale, Dosar pentru delimitarea moșiei Seaca și Belciugata, Nr.1084/1864, fila 1.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
cu locuitorii satului Seaca și Belciugata în anul aplicării legii rurale, a avut și arendașul
moșiei Seaca, Nicolae Toncescu. Acesta trimite două petiții Ministerului Finanțelor una în
luna mai 1865 și alta în luna iunie a aceluiași an. În petițiile trimise, arendașul arăta:
,,Conform ordinului domniei voastre am ieșit de am făcut măsurătoarea pogoanelor
cuvenite după noua lege rurală la locuitorii din comuna Seaca și Belciugatu, districtul Oltu,
plasa Șerbănești ce supt supusu sunt arendator al menționatei moșii. Am făcut măguri
despărțitoare de posesiunea pogoanelor, am depus zisa măsură d-lui primar local la timpul
cuvenit. Pentru prisosul de pământ nevoind locuitorii a se învoi am fost silit a mă învoi cu
alți străini din alte comune a-l munci pe seama-le și din care învoială trăgeam profit
aproape trei sute de pogoane muncite pe seama-mi[…]. Menționații locuitori bazați pe
învoiala făcută cu mine au venit de s-au apucat de arătură. Locuitorii din menționata moșie
au ieșit cu toți, au izgonit pe cei veniți, ba pe unii i-au și bătut. Apoi s-au pus de au arat
în silnicie toată moșia pe seama lor, asemenea pășunând moșia toată cu vitele lor,
nerespectând […] nici măsurătoare, nici prisosu de pământ. Am fost silit a arăta formal
Primării locale faptele acestor locuitori, apoi onorabilei subprefecturi și n-am văzut nici un
rezultat, ba chiar și până astăzi urmează cu arătura și pășunează”. Într-o altă petiție (19
iunie 1865), arendașul N. Toncescu menționa: ,,Domnule Ministru, de banii arenzii mă văz
eczecutat. Ca să-i plătesc nu poci cunoaște pă ce să plătesc arenda când moșia este în
posesia locuitorilor, precum am mai reclamat domnului ministru predecesorului
dumneavoastră. Vin dar și acum la domnia voastră și cu respect vă rog ca să ordonați unde
să cuvine a vă încredința de adevăr și ca să poci fi nesupărat de plata cât timp nu am
această moșie în posesia mea.”92
În urma legii rurale din timpul lui Cuza, au fost împroprietăriți 126 de țărani, din
care 42 fruntași, 58 mijlocași și 26 pălmași, ultimul locuitor trecut la poziția 126 este
Chivu Stan. Prezentăm câteva nume de locuitori împroprietăriți în baza legii lui Cuza pe
moșia Seaca și Belciugata: G.G. Ionică, Dincă Antonie, Ilie Nițu Negru, Voicu Negreci,
Radu Pantan, Ilie Ispas, Cârstea Chiriță, Marin Babadac, G. G. Geacarel, Matei
Rogoveanu, Stancu Gligorie, Radu Geacarel, Vâlce Manea, Ivan Chebuță, G.G. Bican,
G.G. Dumbăr, Matei Vâlce, Marin Mândroc, Nițu Dârvă, Ion Fifoiu, Albu Marin, Ion
Ciobanu, Dragomir Stan, Nicolae Decă, Ilie Decă, N. Albu, N. Ioniță, N. Spânu, S.
Dogaru, R. Vișan, B. Militaru, M. Grosu, N. Grosu, N. Dârvă, D. Dragomir, M. Vătășelu,
Tudor Bican, Ion Rogoveanu, Stan Dragomir, Gligorie Cismaru, Licsandru Radu, Matei
Parpală, Radu Dobrița, Ion Dobrița, Mihai Albu, Stoica Chivu, Dincă Degeratu, M.
Degeratu, Dumitru Gără, Ion Grosu, Ion Pantan, Matei Șerban, Ion Cucu etc93
.
Conacul. În vatra satului Seaca a existat și un conac, pe care Constantin Nițulescu în
Monografia comunei Seaca întocmită în anul 1945 (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.
92 Idem, filele 3,5. 93
Idem, tabel de constatare a numărului clăcașilor… districtu Oltu, plasa Șerbănești, comuna Seaca-Belciugata.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
51/2016) îl menționează ca fiind păstrat în mentalul colectiv sub denumirea de „Locul
Conacului”. În monografia sa, învățătorul nu spune unde s-ar fi aflat acel conac. Casa
conacului și celelalte construcții, după împroprietărirea din anul 1864, au rămas în
proprietatea statului. După moartea prematură a seminaristului-dascăl Gheorghe
Rogoveanu (1880), școala este mutată imediat de către logofătul Ion Stoica din locuința
unui sătean în casa
conacului, conac
construit pe la 1860 de
către frații Nicolae și
Vasile Toncescu din
București, arendași mai
întâi ai moșiei Bratcov
și apoi ai moșiei
Seaca94
. Date despre
acest conac am
descoperit în
documentele din anii
1897-1898 aflate la
Arhivele Naționale. Între anii 1897 și 1898 se fac demersurile necesare pentru ca din locul
conacului moșiei Seaca Belciugata să fie cedată Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor
Publice casa conacului unde se aflau o școală împreună cu suprafața de 1 ha. Astfel, în
anul 1897 incinta conacului însuma o suprafață de 2 ha. și 5524 mp. și erau construite o
casă (în care se găsea școala), 4 pătule, o magazie, un bordei, un șopron și un grajd.95
Din
schimbul de adrese între diferitele secții și birouri ale celor două ministere (Ministerul
Domeniilor, Ministerul Cultelor) se lămurește treptat modul de arendare al conacului,
acesta fiind arendat cu moșia până la 23 aprilie 1898 lui Ștefan Ciupagea.96
La începutul
94 Arh. Naț. București, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, Dosar nr. 520/1946, fila 107,Constantin
M. Nițulescu ,,Monografia comunei Seaca, jud. Olt” – 1945 (lucrare de gradul I). 95
Idem, Delimitări Rurale, Dosar pentru delimitarea moșiei Seaca și Belciugata, jud Olt, fila 26. 96
Idem, Adresa Serviciului administrativ nr. 12653 din 28 iunie 1897, fila 27. În acest document este
menționat arendașul de atunci al moșiei Seaca-Belciugata, Ștefan Ciupagea. Acesta la 15 octombrie 1896
cedase casa conacului pentru școală fără nici-o chirie, însă la Serviciul administrativ din cadrul Ministerului
Domeniilor nu figura nici-un act relativ la o asemenea operațiune și nici la Ministerul Cultelor. Mai mult, la
solicitarea Serviciului proprietăți funciare din cadrul Ministerului Domeniilor de a se lua o declarație
arendașului prin care să renunțe ,,de acum și până la finele periodului 23 aprilie 1898 la terenul și imobilul ce i
se va lua prin cedare fără pretenție de despăgubire sau scădere din arendă (8 iulie 1897)”, acesta refuză, așa
cum se menționează într-o altă adresă a Ministerului Cultelor din 17 noiembrie 1897, pe motivul că predase
conacul și „acaretele moșiei”, așa că posesiunea terenului și imobilului cerut nu-l mai interesa pe el ci pe
ministrul Domeniilor. La cele arătate trebuie să adăugăm și un aspect deloc de neglijat și anume că, după
vânzarea pătrimii moșiei Seaca-Belciugata, conacul fusese arendat până la 23 aprilie 1898 învățătorului școlii
Matei Nițulescu cu prețul de 25, 5 lei, urmând ca de la învățător să se ia declarația (7 august 1897). Cu toate
demersurile întreprinse de Ministerul Cultelor în anul 1897 de a i se ceda imediat partea din conac unde
În fundal, cătunul Tabaci
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
anului 1898, pe 17 ianuarie, Ministerul Domeniilor înștiințeză direct Ministerul Cultelor că
s-a aprobat cedarea pe seama Administrației Casei Școalelor a terenului și a imobilului
unde funcționa școala, anunțându-l pe șeful Regiunii a II - a Silvice să efectueze de fapt
predarea menționatului teren, însă numai după 23 aprilie 1898.97
Școala sătească
funcționând într-o clădire a conacului încă din anul 1880, în anul 1898, pe 18 aprilie,
delegatul Ministerului agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor statului, împreună
cu M. Michalcea, revizor școlar delegat al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice-
administrația Casei Școalelor și I.I. Fifoiu, primarul comunei Seaca s-au deplasat la
conacul moșiei Seaca-Belciugata, unde au procedat la punerea administrației Casei
Școalelor în posesia terenului necesar pentru școala din comuna Seaca-Belciugata. Terenul
de 10360 mp a fost cedat Casei Școalelor împreună cu acaretul conacului, respectiv o casă
deteriorată, construită din gard de nuiele și acoperită cu șiță. Casa conacului, orientată spre
miază-zi avea forma literei U și era compusă din 4 camere (două mari și două mai mici) și
o sală la mijloc, măsurând o lungime totală de 24, 30 m, lățimea maximă fiind de 4,5 m.
De-o parte și de alta a holului erau dispuse simetric camerele. Din hol se ajungea în cele
două camere mai mici, una în dreapta alta în stânga. Camerele mai mari aveau intrări
proprii, câte una fiecare. Între încăperile mari situate pe laturile estică și vestică ale
locuinței și cele mici situate la mijloc nu
existau uși. Pentru iluminatul natural, Casa
conacului avea 10 ferestre, 4 pe latura nordică
și 6 pe cea sudică (camera dinspre șoseaua
Mihăiești-Văleni-Seaca avea două ferestre pe
peretele sudic, una spre șosea și alta spre
cimitir, camerele mici și holul câte una, iar a
patra cameră avea două ferestre spre sud și alte
două spre nord). Suprafața de 10360 mp pe
care se afla casa principală se învecina la nord
cu Cimitirul Comunei Seaca pe o distanță de
114 m, la sud cu drumul comunal dinspre
locuitorul Gheorghe Bratcoveanu (110 m), la
est cu locul rămas al statului și pe care se aflau
alte construcții ale conacului (100 m) iar la vest
cu șoseaua Seaca-Mihăiești-Văleni (85 m).
funcționa școala, Ministerului Domeniilor amână până la data de 23 aprilie 1898 operațiunea, dată la care lua
sfârșit contractul de arendare. 97
Idem, fila 34
În fundal, cătunul Tabaci
Dosar cu documentele delimitării rurale a moşiei
Seaca (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Delimitări
Rurale)
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
CULTURILE DUDEŞTI ŞI VĂDASTRA DIN ZONA OLTULUI ŞI A
ROMANAŢIULUI (1)
Muzeograf Sabin Popovici
Bazinul Oltului Inferior este o zonă bogată în descoperiri neolitice, în stadiul
actual al cercetărilor numărându-se o serie de puncte cu artefacte de acest tip, ce acoperă
din punct de vedere cronologic întreaga perioadă menţionată. Astfel, neoliticul a cunoscut,
în zona amintită, o evoluţie
neîntreruptă de la primele
comunităţi de tip Cârcea-
Grădinile, la cele ale neoliticului
dezvoltat reprezentate de cultura
Dudeşti. Eneoliticul timpuriu este
ilustrat de culturile Vădastra şi
Boian iar cel dezvoltat de
Gumelniţa şi Sălcuţa (Pl. 1).
Analiza noastră nu se
referă la întreaga secvenţă
cronologico-culturală din zona
Oltului Inferior şi a Romanaţiului
ci doar la culturile Dudeşti şi
Vădastra (Pl. 2). Cercetările
arheologice efectuate de-a lungul
timpului în siturile de referinţă
aparţinând culturilor Dudeşti şi Vădastra din zona menţionată au dus la descoperirea unui
număr mare de artefacte. O perioadă de timp aceste cercetări s-au desfăşurat într-o singură
staţiune, cea de la Vădastra, apoi acestea s-au extins şi asupra altor situri din zona amintită.
Primele investigații în zonă au fost făcute de către Cezar Bolliac în perioada 1871-
1873, la Vădastra, în punctul Măgura Cetate, prilej cu care au fost descoperite obiecte de
piatră, vase de lut și figurine
antropomorfe. Deși
descoperirile făcute de Bolliac
aparțin eneoliticului (cultura
Gumelnița), sunt interesante
de menționat observațiile sale
referitoare la stratigrafia
așezării, primele de acest fel.
Acestea s-au bazat atât pe
adâncimile la care s-au
descoperit diferite obiecte cât
și pe succesiunea straturilor.
Rezultatele acestor cercetări
au fost publicate în revista
Trompeta Carpaților: ,,Am
dat de aceste vase numai la un
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
metru și jumătate adâncime, trecând printr-un strat de pietriș, apoi printr-unul de lut
galben – sub care și ceva cenușă și cărbune zdrumicat pre ici pre colea, în acest ocol
înconjurat de ape, formând o gârlă de izvoare”. (Bolliac, 1872, p. 184).
În perioada interbelică, la iniţiativa lui Vasile Pârvan au fost puse bazele şcolii
româneşti de arheologie. Se iniția, printre altele, o cercetare de suprafață a întregii țări,
cercetare urmată de săpături acolo unde ar fi fost cazul (Comșa, 1987, p. 10). Începând cu
anul 1921, Ion Andrieșescu a efectuat mai multe periegheze la Vădastra, de unde a strâns o
serie de materiale arheologice și a scos în evidență, pentru prima dată importanţa așezării
de pe Măgura Fetelor98
, alături de aceea de pe Măgura Cetate (Mateescu, 1959, p. 62).
La scurtă vreme, în 1926, la Vădastra ajunge Vasile Christescu. Acesta începe
săpăturile pe Măgura Fetelor , unde descoperă, printre altele, o ceramică foarte frumoasă
decorată prin tehnica exciziei și încrustată cu pastă albă. Christescu, subliniază importanța
așezării de pe măgura menționată, însă consideră eronat că așezarea de aici ar fi o
necropolă eneolitică de incinerație de tip Sultana (Christescu 1927-1932, p. 203-204).
Cultura Vădastra, percepută ca o cultură caracteristică Olteniei, a fost denumită în
anul 1933 de către Ion Nestor, după numele așezării eponime, comuna Vădastra, jud.Olt
(Nestor, 1933, p. 56).
O contribuție
importantă în ceea ce
privește cultura
Vădastra în ansamblul
ei, a avut-o Dumitru
Berciu. Acesta a
cercetat o zonă întinsă
de pe valea Oltului
Inferior, din nord, de la
Slatina până în sud, la
Celei. Astfel, au fost
reluate investigațiile la
Vădastra în 1934 atât
pe Măgura Cetate cât
și pe Măgura Fetelor,
scopul lor fiind acela
de verificare a
stratigrafiei. Pe baza
observațiilor
stratigrafice, a studiilor stilistice fundamentate pe descoperirile lui Vasile Christescu din
1926 cât și pe constatările desprinse din studierea directă a unor fragmente ceramice din
colecțiile aparținând lui Gheorghe Georgescu-Corabia (Berciu, 1935, p. 3-7) și Ilie
Constantinescu-Caracal (Berciu, 1939, p. 45), Berciu ajunge la concluzia că la Vădastra ar
fi vorba de două civilizații diferite numite Vădastra I și Vădastra II, cea de a doua
98 Măgura Fetelor a fost menționată inițial în Antichitățile Județului Romanați unde Alexandru Odobescu
consemnează raportul învățătorului din Vădastra: ,,În cuprinsul comunei Vădastra se află o cetate și mai multe măguri.
Cetatea este de pământ și poartă numirea de Sculieni, iar măgurile sînt de pământ, dintre care una poartă numirea de „Măgura Fetelor”, iar celelalte nu au nume cunoscute” (Odobescu 1878, p. 117).
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
suprapunând-o stratigrafic pe prima. Cercetătorul amintit leagă ceramica descoperită de
Christescu pe Măgura Fetelor de nivelul II de la Vădastra (Berciu, 1939, p. 38), precizând
că o ceramică de tipul celei din nivelul I nu s-a mai descoperit în Oltenia, însă pune acest
fapt pe seama unei cercetări insuficiente.
Tot acum, menționează în teza sa de doctorat, Arheologia Preistorică a Olteniei,
publicată în anul 1939, și alte stațiuni aparținând culturii Vădastra în afară de stațiunea
eponimă, cum ar fi în judeţul Olt: Celei, Corabia, Frăsinetul de Pădure, Hotărani, Orlea,
Reșca, iar în judeţul Dolj: Bratovoești și Șimnic. În aceași lucrare Berciu a publicat și
rezultatele unor săpături neautorizate la Vădastra efectuate de Al. Meunier pentru colecția
Severeanu (Berciu 1939, p. 38).
În aceeași perioadă, interbelică, au fost descoperite primele materiale atribuite
ulterior culturii Dudești. Astfel, pentru Muntenia menționăm descoperirile lui Dinu V.
Rosetti din 1931 în cartierul Roșu-Militari din București (Comșa 1971, p. 195). Pentru
Oltenia, aproximativ în aceeași secvență temporală, în 1929, Constantin S. Nicolăescu
Plopșor a descoperit la Cleanov, un complex, pe care l-a atribuit însă eronat mezoliticului
(Berciu 1939, p. 8).
Cel care va aduce lămuriri asupra stratigrafiei sitului de la Vădastra este Corneliu
Mateescu, în urma cercetărilor sistematice întreprinse în așezarea eponimă în perioada
1946-1948, dar și a săpăturilor de salvare din perioada 1956-1974. Stratigrafia sitului
menționat a fost stabilită astfel: Paleolitic, Vădastra I și II, Sălcuța. Datele obținute de
Mateescu în așezarea eponimă (Mateescu 1955, p. 447-455; Mateescu 1959a, p. 61-73;
Mateescu 1959b, p. 107-115; Mateescu 1960, p. 57-62; Mateescu 1962, p. 187-192;
Mateescu 1965, p. 258-263; Mateescu 1970, p. 67-75; Mateescu 1971, p. 19-23; Mateescu
1973, p. 19-23; Mateescu 1975, p. 13-18; Mateescu 1978, p. 66-71) vor fi verificate de
cercetările acestuia de la Crușovu (Mateescu 1957, p. 103-114).
Intensele cercetări ale lui Corneliu Mateescu de la Vădastra și Crușovu din perioada 1946-
1948 și 1954-1970 au dus la descoperirea unei cantități impresionante de ceramică din
care a fost publicate doar o mică parte.
Aproximativ în aceiași perioadă (1958) foarte importante sunt cercetările lui Eugen
Comșa de la Ipotești (Comșa 1962, p. 213-219), dar și acelea ale lui Dumitru Berciu și
Mihail Butoi de la Slatina, acestea din urmă fiind mai mult periegheze și săpături de
salvare (Berciu, Butoiu 1960, p. 139-143).
Astfel, într-o primă etapă, în anul 1958, sub îndrumarea lui Dumitru Berciu, Mihail
Butoi și Ion Moroșanu au efectuat primele cercetări în orașul Slatina și împrejurimile
acestuia descoperindu-se cu acest prilej ceramică aparținând culturii Vădastra în
următoarele puncte: soseaua națională Craiova-Slatina-Pitești între “Sanatoriul TBC” și
“Spitalul unificat de adulți”, pe coama unui deal și pe valea pârâului Sopot.
Cercetările pe teritoriul orașului Slatina au fost continuate în același an, 1958, fiind
reluate în 1959 de către un colectiv compus din D. Berciu, N. Moroșanu și M. Butoi
(Berciu et alii 2010, p. 7), dar și în 1971 de către Mihail Butoi (Berciu 1961, p. 37; Butoi
1973, p. 137; Berciu et alii. 2010, p. 9). Ceramică Vădastra a fost descoperită și pe
teritoriul comunei Lisa, în locul numit Conac ( Berciu et alii. 2010, p. 8).
Despre cercetările din cartierul Cireașovul al orașului Slatina se poate menționa că
acestea au dus la identificarea unei așezări de tip Vădastra pe valea pârâului Urlătoarea, în
punctul Grecoaica (Butoi 1999, p.28).
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
Ultimele cercetări la Slatina au fost întreprinse în anul 1997, când Marin Nica și
Aurelia Grosu au executat o săpătură de salvare în cartierul Crișan II, prilej cu care au fost
descoperite o serie de vase aparținând culturii Vădastra.
Aproximativ în aceiași perioadă cu debutul cercetărilor de la Slatina și Ipotești,
1958-1960, și tot sub îndrumarea lui Dumitru Berciu, Marin Nica a efectuat o serie de
periegheze în zona Fărcașele-Hotărani. Au urmat apoi o serie de sondaje în arealul
menționat, în punctele Săliște și Turn
(Nica 1968, p. 5). Dintre acestea, mai
important este sondajul efectuat de
Dumitru Berciu, din anul 1963, în
punctul La Turn din satul Hotărani
care în opinia acestuia a confirmat
studiul tipologic anterior, studiu făcut
asupra materialelor ceramice
descoperite în anii 1958-1960, în
orașul Slatina ( Berciu 1966, p. 96-98,
pl. VI.).
Cercetările întreprinse de
Dumitru Berciu, la Hotărani, jud. Olt,
în 1963, îl vor determina pe acesta să
formuleze noi ipoteze în legătură cu
unele aspecte ale culturii amintite.
Astfel, Berciu consideră acum că
vechea împărțire a culturii Vădastra în
două faze: Vădastra I și Vădastra II nu
ar mai corespunde realității, deoarece
ceramica neagră canelată ar fi
prezentă, în aceeași manieră ca și în
cultura Boian, de-a lungul tuturor
fazelor de evoluție, propunând
împărțirea acestei culturi în patru sau cinci faze (Berciu 1966, p. 97), segmentare preluată
ulterior și de către Marin Nica. Cercetătorul amintit argumentează această ipoteză și cu
faptul că fazele II și III ale acestei culturi s-ar regăsi și pe teritoriul Bulgariei la
Devetaškata Peštera și Cakmak-Tepe (Berciu 1966, p. 96-98).
Investigațiile de la Fărcașele-Hotărani au fost continuate în anul 1966. Acestea au
fost conduse de către Marin Nica, sub îndrumarea lui Petre Roman. Astfel, au fost
executate săpături de salvare cât și o serie de sondaje în câteva puncte descoperite prin
perieghezele din cursul anilor 1958-1960: Fărcașul de Jos La Cimitir , Fărcașul de Sus Pe
Coastă și Hotărani La Turn (Nica 1968, p. 3-19).
Ulterior, până în anul 1998, cercetările privind cultura Vădastra în Oltenia vor fi
conduse de către Marin Nica. Aceste cercetări vor încerca clarificarea unor aspecte ale
culturii menționate cum ar fi: originea, periodizarea, cât și a unor raporturi culturale.
Astfel, s-a stabilit că majoritatea așezărilor Vădastra evoluează fără întrerupere pe fondul
Dudești, descoperindu-se astfel legătura genetică dintre cele două culturi. De asemenea,
Nica a considerat că cele două culturi - Dudești și Vădastra, cel puțin pentru valea Oltului
Inferior, nu ar trebui tratate separat ci într-un complex cultural numit Dudești-Vădastra,
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
specific acestei zone. Dintre așezările vădăstrene cercetate de Marin Nica, menționăm pe
acelea de la Fărcașul de Sus Pe Coastă, Fărcașul de Jos La Cimitir , Hotărani La Școală
și La Turn (Nica, 1968, p. 1-19; Nica, 1970, p. 31-51; Nica, 1971, p. 5-35; Nica, 1976, p.
71-103), Vlădila Magazinul Universal (Nica, 1985, p. 20), Piatra-Sat Nucet (Nica, Ciucă,
1986, p. 61-76; Nica, Ciucă, 1989, p. 17-41), Slatina Crișan II, și Strada Pitești, Celei
Malul Bălții, Drăgănești-Olt Centrul Civic, toate situate în județul Olt (Nica, 1985, p. 19-
22; Nica, Zorzoliu, 1992, p. 5-17).
Sondajul stratigrafic efectuat la Vădastra pe Măgura Fetelor în anul 2011 de către
o echipă de cercetare mixtă de la Universitatea din Lille și de la Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan” din București, sondaj care a avut drept obiectiv identificarea nivelului
paleolitic și datarea lui prin metoda I.R.L.S, a dus și la descoperirea a trei complexe
arheologice ce au fost atribuite în mod preliminar culturii Vădastra (Dobrescu, Tuffreau,
2011, p. 1).
O contribuție recentă asupra culturii Vădastra a fost elaborată de cercetătorul
Alexandru Dragoman (Dragoman, 2013, p. 13-169). Așa cum se anunță încă din titlul
lucrării O biografie a ceramicii neolitice de la Vădastra, aportul cercetătorului menționat
se dorește a fi o abordare non-tradițională a unei teme cercetate până acum prin metode
socotite a fi tradiționale în care tipologia, stratigrafia și chorologia erau predominante.
În ceea ce privește cultura Dudești, deși primele descoperiri au fost efectuate în
perioada interbelică (descoperirile lui Dinu V. Rosetti din 1931 în cartierul Roșu-Militari
din București (Comșa 1971, p. 195), aceasta va fi definită și va cunoaște cele mai
importante descoperiri în perioada postbelică.
Astfel, cultura Dudești, una dintre culturile neoliticului dezvoltat a fost cercetată
de-a lungul timpului de un număr relativ redus de arheologi. Cultura menționată a fost
definită de Eugen
Comșa în anul 1956 ca
fiind una de tip sud-
carpatic formată pe
temeiuri epipaleolitice.
Acesta a împărțit-o în
trei faze evolutive:
Malu Roșu, Fundeni și
Cernica ( Comșa, 1971,
p. 202).
Primele
cercetări în ceea ce
privește cultura
Dudești în Oltenia, au
fost efectuate în
perioada interbelică, la
Cleanov și Verbicioara,
de către Constantin
Nicolăescu Plopșor
(Berciu, 1939, p. 11;
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 60
Berciu, 1966, p. 85). Acestea au fost continuate două decenii mai târziu (Berciu, 1939, p.
11), de către colectivul de la Verbicioara, colectiv din care au făcut parte Dumitru Berciu,
Constantin Nicolăescu-Plopșor și Vladimir Dumitrescu (Berciu et alii. 1952, p. 141-189)
Dumitru Berciu a atribuit descoperirile de la Cleanov-Fiera și Verbicioara inițial
culturii Vinča (Berciu, 1961, p. 42), pentru ca ulterior să considere că aparțin culturii
Dudești (Berciu, 1966, p. 85). Cu această ocazie, cercetătorul menționat subliniază
ceramica de tip Karanovo descoperită în siturile amintite (Berciu, 1966, p. 85). Considerate
de Eugen Comșa și Dumitru Berciu ca aparținând fie culturii Dudești fie culturii Vinča,
așezările de la Verbicioara și Cleanov-Fiera vor fi atribuite de către Marin Nica unui nou
aspect cultural numit Dudești-Vinča, aspect cultural specific Văii Jiului, teoretizat în urma
cercetărilor de la Leu și Padea din anii 1967-1973 și Padea 1968-1969 (Nica, 1985, p. 13) .
În anii 60–80 se remarcă descoperirile lui Eugen Comșa de la Ipotești (Comșa,
1962, p. 216, 218) și cele ale lui Mihail Butoi de la Slatina (Butoi, 1973, p. 138) însă
principalele cercetări în ceea ce privește cultura Dudești pe valea Oltului Inferior, vor fi
întreprinse de către Marin Nica între anii 1966-1998 în stațiuni precum: Fărcașele (Nica,
1970, p. 32-51; Nica, 1976, p. 71-103), Drăgănești-Olt (Nica, Zorzoliu, 1992, p. 5-17),
Dobrosloveni S. M. T (Nica, 1972, p. 214-215) , Orlea, Romula Villa Suburbana și au
arătat pentru această zonă o evoluție a culturii Dudești foarte apropiată, în opinia
descoperitorului, de aceea din Muntenia.
Dintre aceste săpături semnificative sunt acelea de la Fărcașele-Hotărani unde
materialele au fost descoperite în urma unor cercetări mai ample, în contexte stratigrafice
socotite a fi clare. Aici, în punctele Pe Coastă, Cimitir, Școală și Turn poate fi urmărită
întreaga evoluție a culturilor Dudești și Vădastra. Ceramica şi plastica culturilor Dudeşti şi
Vădastra, descoperită de cercetătorul
Marin Nica în zona amintită, fac parte,
prin bunăvoinţa descoperitorului, din
colecţiile Muzeului Romanaţiului Caracal,
împodobind trei din cele 8 săli de expoziţie
(Pl. 3-6) .
Tot aici, în punctul Pe Coastă,
Marin Nica consideră că a fost descoperit
cel mai timpuriu nivel al culturii Dudești.
Nica avansează ipoteza că, pentru valea
Oltului Inferior, unde majoritatea
așezărilor culturii Dudești sunt suprapuse
de acelea ale culturii Vădastra, cele două
culturi să nu fie tratate separat ci într-un
complex cultural numit Dudești-Vădastra
specific acestui areal. În același timp,
cercetătorul amintit fragmentează cultura
Dudești din Oltenia, propunând pentru
valea Jiului aspectul cultural Dudești-
Vinča.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
Luminiţa- prima revistă a elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina
Dumitru Nica
Inițiativa înființării primei reviste școlare a elevilor Liceului „Radu Greceanu” a
aparținut elevilor din clasele cursului superior. Numele ,,Luminița” a fost adoptat în urma
sugestiei venite din partea profesorului Ion
Ionaşcu (a predat latină, germană, filozofie în
perioada 1927-1929, cât a funcționat la liceul
„Radu Greceanu”).
Peste ani – cum specifică prof.
Gh.Ungureanu – profesorul Ion Ionaşcu, în calitate
de director al Școlii Normale din București, va
oferi întreținere gratuită în ultimul său an școlar,
elevului Marin Preda (viitorul mare scriitor).
Revista „Luminița” a apărut la 19 martie
1928, ca o revistă de propagandă culturală a
Societății „Titu Maiorescu” a elevilor Liceului
„Radu Greceanu”.
Primul număr al revistei apare deci în 19
martie 1928 având înscrise pe coperta întâi
următoarele: Luminița, nr.1, martie 1928, Revista
elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina,
apare lunar. Preț 10 lei. Editura „Ramuri” Craiova.
Pe coperta interioară se găsesc numele
membrilor fondatori:
- Puchin Petre –cls.a VIIIa
- Diaconeasa Traian - cls.a VIa
- Barbu Ilie – cls.a VIa
- Caracostea Ion – cls.a VIa
- Petrescu Valentin - cls.a Va
- Belu Grigore – cls.a Va
Comitetul de redacție:
- Puchin Petre - cls.a VIIIa
- Diaconu Ion – cls.a VIIa
- Diaconesa Traian – cls.a VIa
- Belu Grigore – cls.a Va
Secretar:
- D.Gurlui –cls.a VIa
Redacția și administrația:
- Traian Diaconeasa str. Piteşti
nr.135 Slatina
Primul număr cuprinde un cuvânt înainte semnat Traian Biju, director, intitulat
„Spre ideal.... O candelă mai mult....” în care afirmă: „ Aprinsă din avântul plin de nădejdi
al tineretului școlăresc, din comoara tuturor însușirilor frumoase și a nesfârșitelor energii
ce zac ascunse în sufletul celor ce vor, cu o clipă mai curând, să fie cei de mâine ai
treburilor obştești, aprinsă din văpaia sufletului lor, ce trebuie să mistuie tot ceea ce
scoboară ființa omenească, „Luminița” vrea să trăiască. O candelă mai mult s-a aprins și în
jurul licăririi ei palide, tremurândă și șovăitoare la început, doresc să văd roind tot tineretul
școlăresc, pentru ca din prisosul sufletesc al tuturor, înțeleși întru toate ,,Luminița” să
prindă puteri de viață, să strălucească și să călăuzească spre zări mai senine și spre
tărâmuri mai trainice tinerimea de azi spre fericirea Neamului. În candela aprinsă să nu
suflați, să nu turnați nepăsare și dispreț, ci puteri de viață să-i dați; ea nu e de prisos”.
Am reprodus întreg acest îndemn al ilustrului profesor și director al liceului, Traian
Biju, pentru a arăta cât de actual este și azi.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
În paginile revistei sunt prezentate două poezii : „Luminița” de I.Barbu și „Pace
Vouă” de D.Niculescu-Olt (p. 2). Pagina 3 este dedicată literaturii, și conţine un eseu : „
Pastelul lui V.Alecsandri și al lui G.Coșbuc” de Traian Diaconeasa, material ce continuă în
pagina 4. În pagina 4 apare și o rubrică intitulată „Către cititori”: „Socotim colaboratori pe
toți aceia care se interesează de bunul mers al revistei. Publicăm bucăți originale, impresii
de călătorie, critici literare, traduceri din limbile: franceză, germană, latină, italiană,
probleme de matematică, jocuri, folklor. Răspundem la întrebări de orice natură
( literatură, artă, știință) natural, fără prea multe pretenții. Având în continuu o pagină
rezervată unui text latin, probleme și jocuri, publicăm numele elevilor și elevelor care au
tradus și dezlegat. Manuscriptele se transmit pe adresa redacției: Traian Diaconeasa,
str.Pitești nr.135, Slatina”.
Am reprodus întreg conținutul acestei rubrici „Către Cititori” pentru a observa cu
claritate că revista „Luminița” era numai a elevilor, fără nici un material scris de profesori.
În pagina 5 sunt prezentate câteva compuneri ale elevilor: ,,Frânturi (La stână)”, de
I.Barbu, cls.VI. Din această compunere, prezentăm ultima strofă:
“ Acum totul este una
– viața este moarte
Din amfora încrustată
Sorb, martoră-mi este luna.
Pacea veșnicului vis
De lume departe”.
Apoi sunt prezentate: ,,În Amurg”, o poezie de Gurlui D-tru, cls. a VI a, și „În zori”.
Numărul 1 continuă cu pagini de ,,Știință”, se prezintă un material „Polul Nord”, de Biju
Tr. Mircea, cls.a IVa (fiul directorului Traian Biju). Spicuiesc din începutul acestui
material ,,....Cine mă urmează? Voiesc să vă dezvălui sanctuarul cel mai sacru al Naturii:
vreau să vă arăt minuni; vreau să vă conduc în țara basmelor, dar nu în China. În prejurul
acestei ale mele țări de mituri se învârtește întreg pământul .Vă înspăimântă țara mea
minunată?...”
În aprilie 1928 a apărut numărul 2 al revistei „Luminița”, ca în mai 1928 să apară
numărul 3. La acest număr 3, observăm aceiași membri fondatori, dar un cuprins mai bogat
din care spicuim:
- Flori, versuri, de N.Beldie (,,Era viaţă-n toată firea/Natura plină de parfum/Şi
mierlele cântau iubirea/Şi flori de tei erau pe drum...”)
- Andreas, de P.Puchin
- Flori de măr, versuri, de Tr. Diaconeasa
- Seară, versuri, de I.Barbu (,,Ca ieri, trecutul azi se pierde/În veşnicia de
nimic/Privesc prin goluri mersul lunii/Şi simt că sunt atât de mic...”)
- Farmec, de Dumitru Gurlui
- Școala Ardeleană (urmare și sfârșit), de I.Diaconu
- Cugetare, versuri, de D.Nicolescu-Olt (,,Necunoscutul ne pătrunde/Din două părţi
şi ne va şterge/Venim-nici noi nu ştim de unde-/ Şi nici nu ştim unde vom merge”.)
- Știință „Numele proprii la greci”, de M. Cepăreanu
- Originea numelui „America”, de Mircea Tr. Biju
- Critic, extras din revista „Petrecere și învățătură”
- Cugetări și epigrame.....
- Probleme, jocuri
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
- Poșta redacției
Se observă, cu „ochiul liber”, spre câte direcții își îndreaptă atenția revista
„Luminița”.
În continuare, apare numărul 4-5, iulie-septembrie 1928, cu o tematică la fel de
bogată din care menţionăm:
- Pro domo - Tr. Diaconeasa
- Sonet – D.Niculescu –Olt
- Influența poporană în poezia lui Alecsandri și Eminescu, de I. Prooroceanu
- Originea raselor omenești, traducere, de Tr. Diaconeasa
- Importanța piramidei Cheops, de Mircea Biju
- Viitorul Aerodinamicii, de Tr. Diaconeasa
- Vorbe de spirit, culese de Mircea Biju
In Pro domo, Traian Diaconeasa, redactorul șef al revistei ,,Luminița” menţionează:
,,….cu apariția numărului 4-5 al revistei noastre „Luminița” țin să aduc la cunoștința
cititorilor primirea ce i s-a făcut, de la apariție și până acum”….. ,,și vom socoti că,
cuvântul nostru a fost înțeles atunci când redacția va primi roadele muncii și sprijinul
tuturor.....”, cuvinte cu care Redacția îndemna cât mai mulți elevi să colaboreze, la apariția
fiecărui număr al revistei.
În 1929, apare numărul 6-8 al revistei „Luminița”. Cuvântul înainte era scris de
Comitetul de redacție: ,,Ne adresăm cititorilor noștri și abonaților revistei noastre,
rugându-ne să nu fim acuzați de întârzierea apariției numerelor 6-8, deoarece nu noi
suntem de vină. Cum revista n’a avut fonduri pentru tipărire și majoritatea abonaților noștri
n-au binevoit să plătească nici numerele primite, era firesc ca revista să nu mai apară. Cu
mari sacrificii am scos acest număr, continuând drumul început și pe care sperăm să calce
cei care rămân de veghe la altarul unde arde ,,Luminița”, și pe care foc l-au aprins cu un
elan nemărginit cei care vom aștepta de la noii conducători ai revistei, ceia ce n-am realizat
decât în parte..... . Cu speranța că „Luminița” va fi mai bine primită decât până acum îi
urăm tot succesul cuvenit”.
Reiese, deci, că revista întâmpina mari greutăți financiare ca să apară și că la
conducerea revistei vor veni alți elevi.
În acest număr 6-8, au fost publicate:
- Cuvânt înainte – Redacția
- Fantezie – de I.Barbu
- Noapte de vară – de T.Diaconeasa
- Cânt de toamnă – de G.Epure
- Ceasul – de T.Diaconeasa
- Toamna – de I.Barbu
- Impresii de călătorie – de I.Barbu
- Lacul Sf.Ana - de T Diaconeasa
- Arta în China și Japonia, traducere, de C. Vlădescu
- Varia
Începând cu anul 1931, revista „Luminița” apare cu o nouă copertă și cu un nou
colectiv de redacție, iar în aprilie 1931, apare număr nou, nr. 2 al revistei „Luminița” care
are înscris pe copertă următorul sumar:
- G. Rădulescu – Poem primitiv
- Joița D. – Huhurezul
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
- I.Radu – Sora Mică (poem)
- G. Rădulescu – Poemul Luminei
- C. Dogaru – Încadrarea pesimismului eminescian în literatura română
- Cronica; Premiile, Cărțile, Revistele.
Pe prima pagină apare într-un
chenar negru , următorul anunț: ,,S-a
stins din viață Profesorul Gheorghe
Popescu –Bragadiru . Îndurerați ,
depunem prinosul lacrimilor noastre
pe mormântul aceluia care, dealung
de ani, ne-a fost părinte și
îndrumător”. Şi profesorului Gh.
Ceontescu îi este închinat un necrolog
la încetarea sa din viaţă (,,Lacrimi
pentru Gh. Ceontescu”).
Pe ultima copertă a acestui număr
stă scris: „Luminița” revista elevilor
Liceului „Radu Greceanu” din
Slatina, apare odată pe lună.
Abonamentul, pe an, lei 30. Un
număr, lei 5. Redacția și
administrația: ,,Liceul Radu
Greceanu”. Redactori: Ilie Radu
Spineni și George Rădulescu.
Librăria și Tipografia: GH.
POLIHRON – Slatina.
Încetarea apariției revistei
„Luminița”, se datorează, după cum
scrie chiar directorul Biju în însemnările sale și Gh.Ungureanu în Monografia Liceului
Radu Greceanu, ,, dificultăților de ordin material”.
„Este posibil – scria Gh. Ungureanu – după cum rezultă din căutările noastre, să
intrăm în posesia, pentru muzeul liceului, măcar a unui număr al revistei „Luminița”, din
cele trei apărute”.
Nu știu dacă s-a făcut rost de vreun număr, dar putem asigura conducerea actuală a
liceului că, prin grija domnului prof. Ion D. Tîlvănoiu, director al Revistei “Memoria
Oltului și Romanaților”, că îi putem pune la dispoziție un CD cu toate numerele prezentate
mai sus, numere aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, cota
P. II. 9430.
Tradiția revistei „Luminița” a fost continuată după 1940, de revista „Muguri” așa cum
specifică prof. D.Nica și prof. Nicolae Popescu Optași.
Pe la sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie 1974, am avut plăcerea să port o discuție
cu dl. Traian Diaconeasa, primul redactor al revistei „Luminița”. Conducerea liceului
„Radu Greceanu” anunțase într-un număr al revistei „Zburătorul” că vrem să sărbătorim 90
de ani de la înființarea liceului. În urma acestui anunț am primit scrisori de la mai mulți
absolvenți ai liceului, diferite promoții spunând că vor să participe, inclusiv la organizare.
Acesta a fost motivul primirii scrisorii din partea dl. Traian Diaconeasa și al vizitei sale la
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
liceu. În scrisoarea pe care o păstrez în arhiva mea, Traian Diaconeasa menţiona: ,,Sunt un
fost elev al Liceului Radu Greceanu, seria 1929 şi din svon public am aflat că anul acesta
se organizează o festivitate cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la înfiinţare. Întrucât seria
mea sărbătoreşte tot anul acesta 45 de ani de la absolvire, vă rog ca în numele colegilor
mei aflaţi în Buc[ureşti] să-mi comunicaţi câteva date cu privire la această festivitate: data,
condiţiile de participare, dacă se va întocmi vreun program, vreo listă cu absolvenţii şi
profesorii [...] În posesia datelor comunicate de dvs. voi anunţa pe foştii elevi ai liceului în
vederea participării la acestă deosebită festivitate. În aşteptarea răspunsului dvs. primiţi
tov. Director întreaga stimă şi consideraţie. Traian Diaconeasa, str. Agnita, 18, Bucureşti”.
Dar, conducerea comunistă nici nu a vrut să audă nici de 90, nici de 100 de ani.
Am reușit însă să facem o mare sărbătoare la 110 ani, în 1994.
Bibliografie:
1. Gh. Ungureanu -Liceul “Radu Greceanu” – 110 ani de la înființare. - 1994
2. Pagini de monografie – Slatina, 1992
3. Însemnări – Traian Biju- nepublicată,10. 09. 1974
4. prof. D.Nica -Tradiție și perspectivă, revista ,,Leregeul” nr.1/1991
5. prof. N.Popescu Optași - Prezența liceului în viața spirituală a orașului – în ziarul Oltul
din 17. 01. 1969
6. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- ,,Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi”, Ed.
Hoffman, 2013, p. 149.
7. Scrisoare –Tr. Diaconeasa din 11.05.1974
Teatrul Nostru- contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (II)
(1900-1907)
Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, D. Botar
Localul
Locuitorii şi autorităţile locale din Caracal au considerat ca fiind necesară către
sfârşitul secolului al XIX-lea o nouă sală de spectacole cu o capacitate mai mare şi cu
dotări tehnice specifice
spectacolelor teatrale.
Încă din noiembrie
1891, primarul oraşului
Caracal solicita preşedintelui
Consiliului Judeţean
construirea unui local de
teatru care să servească şi ca
local al Curţii de Juraţi.
Consiliul Judeţean aprobă
suma de 15 000 lei după două
săptămâni. Cum suma era
insuficientă, proiectul nu s-a
realizat. Mai tîrziu au fost
întocmite alte proiecte
Pe scena Teatrului Naţional din Caracal au
urcat mari artişti...
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
crescând şi suma alocată până la 250 000 lei. Cum în acest buget nu se includeau şi
decorurile, primăria n-a putut realiza construcţia. O nouă iniţiativă eşuează în 1894.
Operă de artă în sine, concepută în stilul barocului târziu, după planurile
strălucitului arhitect austriac Franz Billek, renumit prin realizările sale, clădirea Teatrului
Naţional din Caracal impresionează prin bogăţia ornamentelor - coloane angajate,
capiteluri, ancadramente la uşi şi ferestre, balcoane, cupole, frize. Totul dispus asimetric,
specific barocului.
Licitaţia pentru realizarea construcţiei se desfăşoară în 16 aprilie 1896 şi în urma
câştigării ei de către I. Mariani se încheie contractul iar antreprenorul se stabileşte la
Caracal depunând o garanţie de 7500 lei pentru executarea contractului.
Planurile teatrului au fost realizate în iunie 1896, şi constituie singura lucrare a
arhitectului austriac în Regat; planul este semnat de Billek şi datat „yunie 1896”;
Contractul este încheiat între Primăria Comunei Urbane Caracal şi I. Mariani
pentru „construirea unui local de teatru care va servi şi de local pentru curtea de juraţi
pe locul numit Grădiniţa din faţa Grădinii Publice” pe terenul ce era proprietatea comunei.
În contract se prevedea: construcţia localului se va executa de I. Mariani după planurile
devizului şi caietului de sarcini prin ordinul Ministrului de Interne nr. 7096/1896.
Termenul pentru executarea lucrării este până la 1 sept. 1897.
Respectarea costului acestui local precum şi accepţiunea provizorie şi definitivă se
va face la termenele şi conform celor prevăzute prin caietul de sarcini.
Pe fila a doua a contractului erau semnăturile primarului Bibian şi a lui Mariani.
Lucrările au început în iulie 1896.
S-a păstrat un act vorbind despre începuturile construirii acestui important edificiu
care spune: ,,În anul mântuirii 1896, s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional
din Caracal, menit a aduce propăşirea culturei locuitorilor oraşului ce poartă numele
împăratului roman Caracala. Astazi în a 14 zi a lunii iulie, anul mântuirei 1896, după
planul ridicat de inginerul arhitect Franz Bileck; construcţiunea fiind dată
constructorului B. Mariani , şi cu privegherea însărcinat inginerul oraşului George
Grumăzescu ; lucrarea localului teatrului naţional se face în al 31-lea an al domniei
întâiului rege al României Carol I al cărui consiliu de miniştri este prezidat de Dimitrie
A. Sturdza , având ca miniştri pe A. Stolojan ca ministru de interne , pe Eugeniu
Stătescu ca ministru al justiţiei , pe G. Cantacuzino ca ministru de finance, pe P. Poni
ca ministru al Instrucţiunei publice şi Cultelor, pe C. Budişteanu ca ministru de Resbel,
pe G.D.Palade ca ministru al Domeniilor şi pe C.I. Stoicescu ca ministru al Lucrărilor
Publice . În prezenţa prefectului judetului Romanaţi Mihail I. Demetrian, a primarului
oraşului Mihail Bibian şi a întregului consiliu compus din Dimitrie Mihăileanu , Mih.
Mihail, I.T.Brătăşanu ,Toma Hagi- Chirea, Const. Dobrotescu, Dim . P. Celarianu, C.
Dimitrescu, Eliodor I. Dulgherescu şi Ioniţă Ciocănescu, fiind ca secretar al Consiliului
Dem. Teodorian ; s-a facut sfinţirea temeliei de către protopopul judeţului N.N.
Delcescu şi s-a iscălit de toţi cei de faţă acest act comemorativ din care un exemplar s-a
aşezat în zidăria colţului de către sud iar altul , se va păstra în arhivele municipalităţii
locale, drept îndemn şi râvnă pentru generaţiunea viitore şi pentru pururea amintire a
acestui act de mare însemnătate. S-au pus şi câte o piesă din monedele care-şi au cursul
legal în ţeară, adică o piesă de aur de 20 lei , una de argint de 5 lei, alta de 2 lei , de 1
leu si de 50 bani; iar de arama de 10 bani, de 5 bani, de 2 bani şi de 1 ban. Scrisu-s-a
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
acest act de mine Ştef. D. Petrescu , institutor la Şcola Const. Filipescu “. Documentul
are la sfârşit semnăturile persoanelor menţionate .
Din lipsă de fonduri, lucrările au durat până în 1901, iar scuarul din faţa teatrului
nu a mai fost amenajat, cum era prevăzut în proiect. Încălzitul şi iluminarea Teatrului
urmau să fie realizate de sucursala din Bucureşti a Societăţii de Electricitate W. Lahmeyer
contra sumei de 69 915 lei. Localul a fost asigurat la ,,Naţionala”, Societate de Asigurări,
pe un an.
Mai târziu, se va amplasa aici bustul poetului, prozatorului, traducătorului,
dramaturgului Haralamb Lecca, născut la Caracal în 1873. În vremea din urmă, când bustul
a fost aşezat în parc, a fost realizată o compoziţie reprezentând mascaroane, elemente
decorative întâlnite pe faţade şi în interior. Ornamentul vine din antichitate şi
întruchipează, de multe ori fantezist, un protector al vegetaţiei.
Faţada principală, dinspre est, este la exterior tratată cu somptuozitate, fiind
animată de un repertoriu decorativ bogat. Cele trei intrări sunt încadrate de coloane
angajate, terminate în capiteluri compozite. Deasupra uşilor sunt plasate trei balcoane din
zidărie, care au parapet deschis cu baluştri ionici, sprijinite pe console tratate artistic.
Pe cornişa decorată în traforaj din ipsos cu motive vegetate, având ca emblemă
lira, au fost amplasate patru statui alegorice. Deteriorându-se, acestea au fost înlocuite la
restaurările din anii 1950 cu altele executate de sculptorii: Vasile Năstăsescu (simbolul
picturii), Nicolae Enea (simbolul muzicii), Rodica Severineanu (poezia) şi Nartin Laizer
(teatrul).
Faţadele de nord şi de sud ce poartă deasupra uşilor laterale inscripţiile ,,Tragedia”
şi ,,Comedia”, genurile artei dramatice consacrate de teatrul grec, reiau elemente
decorative ale faţadei principale, dar le pun în operă într-un mod diferit. Coloanele
angajate devin pilaştri fără capitel, fereastra cu trafor este mărginită de cele două
mascheroane, leit-motivul decoraţiei clădirii.
În tratarea spaţiilor interioare accentul este pus pe foaierul principal. Din arhetip a
fost eliminată scara de onoare monumentală, accesul făcându-se prin două scări laterale,
iniţial din piatră. Centrul de greutate îl reprezintă coloana de susţinere a foaierului de la
etaj, rezervat notabilităţilor. În partea superioară, coloana este decorată cu un luxuriant
registru de frunze de acant, formulă elegantă de suplinire a capitelului. Zona superioară a
foaierului este decorată cu stucaturi şi picturi murale, mascaroane, ce ne amintesc poate că
suntem la teatru şi o mască râde, o mască plânge. Urmează un şir de cartuşe pe care sunt
înscrise gloriile teatrului românesc.
Decoraţia originală (zugrăveala interioară realizată între 1928-1931 de maestrul
Marin Strâmbeanu şi căptuşeala din lemn de brad din faţa lojelor, de la balcon şi galerie a
maestrului tâmplar C-tin Ionescu) nu s-a mai păstrat, fiind reastaurată şi repictată în anii
1958-1960 de artişti plastici de renume, unii originari din Caracal- Ion Musceleanu,
Teodor Catană- sau din fostul Romanaţi- Sabin Bălaşa.
Reprezentaţiile
,,După societatea dramatică din Craiova urmează apoi Opera italiană a lui
Massini, care vine cu 80 de persoane şi joacă: ,,Traviata″, ,,Travatore″, ,,Ernani″,
,,Bărbierul din Sevilla″ etc. Impresarul D. Vasile Brânduşanu, la închiderea socotelilor
pierde 3 lei″, nota Ştefan Ricman în Monografia judeţului Romanaţi din 1928, p. 158.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
Detalii despre prima reprezentaţie dată în noul local al Teatrului Naţional din
Caracal găsim în ziarul Epoca din 15 ianuarie 1901, şi pe baza acestei note putem afirma
cu certitudine că prima reprezentaţie a avut loc la 28 ianuarie 1901:
,,Caracal.
Deschiderea Teatrului Național. Minunatul nostru teatru național și-a deschis
triumfal porțile. Excelenta trupă a teatrului național din Craiova în urma insistențelor
făcute a decis să dea aici o serie de 25 de representațiuni. Costumele și celelalte accesorii
indispensabile vor sosi zilele acestea din Craiova. Personalul artistic se compune din
d-nele: Maria Petrescu, Clotilda Calfoglu, P. Fărcășanu, Maria Anestin, S. Serghie,
Leontina Ioanid, Ana Constantinescu. D-nii: Ioan Tănăsescu, Ioan Anestin, C. Petrescu,
N. I. Popescu, I. D. Crețu, I. Sz. Fărcășeanu, Al. Nanu, N. Petreanu,C. Constantz, I.
Paciurea, I. Stănescu. Repertoriul cuprinde următoarele piese: Onoarea, Martira, Magda,
Necinstiții, Fedora, Două orfeline, Fiul nopții, Controlorul Vagoanelor de dormit, O
căsnicie, etc.etc. Abonamentele: Loja 240 lei; Balconul 40 lei; fotoliul de orchestră 40 lei;
Stalul I- 30 lei; Stalul al II -20 lei;
Înscrierea abonamentelor se va face de d-nii I. Anestin și I. D. Crețu, delegați ai
comitetului teatral din Craiova.
La 28 corent va avea loc prima representație. Grație bune-voinței caracalenilor
iubitori de teatru, și a străduințelor eminenților artiști Anestin și Crețu s-au făcut
abonamente de aproape 7 000 de lei. Se prevede un succes desăvârșit. Din parte-ne
îndemnăm publicul să asiste în număr mare la representațiile acestei excelente trupe,
mulțumind d-lor I. Brabețianu și Bibianu, ca și tutulor amatorilor de artă pentru concursul
dat. Deschiderea teatrului nostru național, să fie un exemplu pentru celelalte orașe. Vom
veni la timp.”
Nota aceasta este semnată ,,Florian” şi bănuim că este vorba despre poetul Florian
Becescu, piteştean ca origine, dar care în 1901 se găsea ca telegrafist la Caracal unde
scoate la 16 iunie 1901 şi o foaie ocazională intitulată ,,Amintire de la serbarea populară
dată de comitetul de iniţiativă pentru tipărirea versurilor poetului Florian I. Becescu”.
Poetul era corespondent al Epocii.
De interes este şi o ştire apărută în ziarul Epoca din 29 ianuarie 1901 referitoare la
o piesă a dramaturgului caracalean H.G. Lecca jucată la Bucureşti: ,,De la Teatrul
Național „Suprema Forță”, piesa d-lui Haralamb Lecca, care a obținut în această
stagiune atâta succes, se va relua luni 12 Februarie pe scena Teatrului Național. Această
piesă a fost deja tradusă în limbile francesă, în vederea apariției în volume, și ungurește,
pentru a fi represintată în curând”.
Pentru această perioadă, ştirile despre reprezentaţiile teatrale sunt sărace. Tot din
Monografia lui Ricman mai reţinem că în acest an (1901) vin şi joacă la Caracal Agatha
Bârsescu şi trupa Teatrului Naţional din Iaşi; din noiembrie 1902 până în aprilie 1903
joacă trupa Marinescu-Bărcănescu ,,Nora Marinescu, fiica actorului, frumoasă, tânără,
talentată, face deliciul şi atracţia orăşenilor”.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 69
În 1901-1902, elevii Gimnaziului din
Caracal formaseră o societate de lectură. Ei au urcat
pe scena Teatrului Naţional prezentând piesele
Curcanii de Grigore Ventura şi Cetatea
Neamţului de V. Alecsandri (Mişu Slătculescu-
D-ale Teatrului la Caracal, 2002, p. 10).
La 3 ianuarie 1903, la Teatrul Naţional din
Caracal s-a jucat piesa O scrisoare pierdută de
Caragiale, în beneficiul bătrânului artist Anestin
,,întemeietorul teatrului din oraşul nostru”.
Tot în anul 1903, la Caracal soseşte
Nottara, în rolul lui Hamlet, şi era aşteptat cu
nerăbdare, afişe mari cu chipul lui fuseseră puse în
tot oraşul, în acel moment era şi lăsata secului de
Paşti, deci mare forfotă. Calfele urmate de ucenici
târguiau pentru jupânii lor portocale, jupânii la
rândul lor cumpărau pentru ei alviţă, în timp ce
simigii cu tăvile de plăcintă pe cap îşi strigau de zor
marfa. În această atmosferă de mare animaţie,
soseşte în Caracal marele Nottara care, după ce
vizitează teatrul, iese la aer, pe o bancă din grădina
publică din incinta Prefecturii Romanaţi. Nici nu a
apucat bine să se aşeze că au şi început să se
adune, elevi, ucenici, calfe şi tot felul de oameni
care-l recunoscuseră, arătându-l cu degetul prin
gardul grădinii publice. Surprins şi desigur deranjat
de această situaţie neprevăzută, marele actor se
ridică şi porneşte spre ieşire, cu intenţia de a scăpa de „admiratorii” săi care veneau după
el strigând: „Uite Nottara, uite Nottara...”.
Deşi iuţeşte pasul, grupul se ţine scai de el
strigând mereu: „Uite Nottara, uite Nottara”,
iar când credea că totul este pierdut, îi apare în
cale o birjă, în care se aruncă disperat, răcnind
la birjar: ,,- Scapă-mă, birjar! Mână, că mă
mănâncă crăcălenii!”
Seara, teatrul a fost arhiplin. De la lojă
şi balcon i s-au aruncat portocale, era un
frumos obicei ca actorilor şi trupelor de teatru
care treceau prin oraşul nostru, în semn de
admiraţie, să li se arunce portocale. A fost o
seară de vis.
Acelaşi Ricman în Monografia sa
notează (p. 158) că prin 1903-1904 ,,joacă
drame şi comedii trupa Leonescu-Vampiru. În
C. Nottara
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 70
acestă stagiune caracalenii au cinstea să
admire pe cei mai iluştri aşi ai scenei române
aduşi de Leonescu: Aristiţa Romanescu în
Parisiana, H. Lecca în Jucătorii de cărţi,
jucându-şi propria-i piesă, I. Niculescu, d-nii
Brezeanu, Toneanu, Nottara în Hamlet etc”.
În cursul anului 1904, presa
consemnează câteva evenimente deosebite.
Astfel, ziarul Adevărul (An.I, nr. 71/14 aprilie
1904) consemna în pagina 3, sub semnătura
,,Claud”: ,,Caracal. [...]Concert. Pentru 15
Aprilie și-a anunțat sosirea în orașul nostru
celebra primadonă română Elena Theodorini,
care va da un concert la teatrul Național. Nu
ne îndoim că succesul va fi destul de
strălucit”.
În acelaşi ziar, la 1 noiembrie 1904,
sub semnătura ,,Dor” citim tot în pagina a
treia această notă: ,,Caracal.[...] Teatru. Astă
seară, o trupă lirică română de opere și
operete sub conducerea distinsului tenor D.
Bărcănescu, cu concursul d-nei Mara D’Asty
și al altor prețioase elemente va juca pe scena teatrului opera TRAVIATA. E poate întâia
dată când publicul caracalean asistă la această operă jucată de o astfel de trupă. Odată
cu această reprezentație se deschide şi
stagiunea teatrală 1904- 1905.
Acelaşi ziar consemna la 18 noiembrie
1904 în cadrul rubricii ,,Adeverul în ţară”
următoarea ştire semnată ,,Vladimir”:
,,Caracal. [...]Teatru. Pentru marți 16 c., s-a
anunțat de către trupa d-lui Bărcănescu
reprezentaţia cu opereta Vagabonzii. Succesul
reprezentațiilor de sâmbătă și duminică a fost
desăvârșit. Sala arhiplină”. Rezultă că a fost un
turneu al trupei Bărcănescu şi au avut loc cel
puţin trei reprezentaţii.
Dacă patimile politice n-ar fi acaparat
cea mai mare parte a spaţiului, desigur colecţia
ziarul Caracalul ce a apărut din ianuarie până
în decembrie 1905 ne-ar fi fost astăzi de mai
mare folos. Ne mulţumim însă şi cu atât.
În anul 1905, un anunţ din ziarul local
Caracalul din 16 octombrie 1905 face
cunoscut că ,,Un comitet de d-şoare şi tineri din
elita caracaleană a luat iniţiativa unei reprezentaţiuni teatrale pentru ajutorul săracilor
din localitate”. Din acelaşi ziar din 13 noiembrie 1905, aflăm că ,,La 3 decembrie va
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 71
începe în oraşul nostru o serie de reprezentaţii cu abonamente, date de trupa Societăţei
Dramatice din Craiova cu un repertoriu nou şi cu un personal deosebit de al Teatrului
Naţional din Craiova, sub conducerea d. P.I. Nicolau, talentatul artist societar de la
Craiova”.
Mai multe amănunte găsim la 13 decembrie 1905 în acelaşi ziar Caracalul:
,,Cronica teatrală
Duminica trecută s-a jucat la teatrul din localitate piesa Pigmalion a generalului
Bengescu-Dabija. Cu toată truda artiștilor Dan și Radovici, reușita a fost slabă. D-nul D.
Radovici – element binișor de comedie – a abordat un rol care excede puterilor sale. D-sa
a căutat cât i-a fost posibil să imite pe maestru Nottara, şi a izbutit să smulgă câteva
aplauze în actul al patrulea. A imita, însă, dacă e uneori muncă ingrată, în Pigmalion
înseamnă totală lipsă de conștiinciozitate artistică,
dacă se presupune oarecare talent artistului
interpret. D-nul Dan, a avut momente emoționante
și e regretabil că nu-l ajută fizicul. D-sa a redat un
Fadael mai mult melancolic, decât impulsiv și
exuberant, cum îl prepară psihologia rolului.
Despre d-na Mia Teodorescu preferăm să nu
spunem nimic; iar despre d-na Calfoglu, puțin
lucru: a redat o Topha… elegantă și… o mamă
excelent de potrivită d-lui Dan. D-nul D. Radovici,
în rolul lui Malachon, a avut câteva momente
artistice.
Marți s-a jucat Câinele de pază. O notă
bună pentru D-nul Radovici. Ceilalți au păstrat…
mijlocia. Joi s-a jucat Grigoraș Mustochide.
Mențiune onorabilă pentru d-l Locusteanu, care
s-a ținut cu deosebit talent în limitele micului său
rol. Artiștii ceilalți, în genere slabi, și e de regretat
aceasta, când mai cu seamă e vorba să fie apreciați
în roluri de comedie ușoară. Alaltăieri, duminică,
s-a jucat Othelo modern piesa ce s-a mai
reprezentat la noi sub titlul de Singurul mijloc
jucându-se de artiștii Teatrului Național din
București (Liciu, Brezeanu, etc.), astă primăvară”.
Sfârşitul anului 1905 aduce spectatorilor
caracaleni mai multe reprezentaţii despre care se scrie în ziarul local Caracalul din 26
decembrie 1905 sub titlul ,,Cronica Teatrală”: ,,Marţi 13 decembrie s-a jucat la Teatrul
Naţional din localitate Papa Lebonard, cu d. C. Radovici în rolul principal. Papa
Lebonard e rol greu şi necesită ani de studiu, multă adâncire a rolului, lesnicioasă
pătrundere a conflictelor sufleteşti ce autorul a vrut să nuanţeze atât de delicat, şi exactă
redare a lor prin mimica feţei şi mai ales prin ochi. Totuşi, d. Radovici se vedea că şi-a dat
silinţă şi a corespuns aşteptărilor....relative, căci nu se poate pretinde d-sale ce se
aşteaptă de la ... Ermete Novelli, de pildă. Incontestabil, d. Radovici e artist inteligent şi
cult şi a dovedit că ştie să muncească, însă ar trebui să se desbare de acea afectată
intonaţie a lui ,,o, da, da!” şi ,,o, nu, nu!” ce reaminteşte aşa de urâcios vocea maestrului
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 72
Nottara. Am mai avut impresia că muşchii feţei sale şi ochii, redau expresia gândului prin
simplă intuiţie, nestudiat. Şi ni s-a mai părut uneori prea bruscă trecerea de la mâhnire
adâncă la acel râs printre lacrimi ce ştie să-l redea aşa de genial Novelli. Celelalte roluri
au fost jucate conştiincios de restul artiştilor - relevându-se prin naturaleţea jocului d.
Stănescu. Joi s-a prezentat Castelul Istoric, iar vineri, în beneficiul d-lui C. Radovici,
Bătălia de la Sf. Barbara. A fost prea bine d. Dan în rolul Marchizului, a smuls lacrimi
bătrâna d-nă Petrescu în emoţionantul seu rol şi a cules aplauze meritate d-na Calfoglu în
rolul eroinei. Am remarcat pe d. D. Radovici în micul rol al fratelui nelegitim şi ne-au
plăcut d. Anestin, Fărcăşanu, etc în roluri mai secundare. Chiar d-na Mia Teodorescu,
dacă facem abstracţie de trăsăturile sale cam nelalocul lor uneori şi pronunţarea prea
repede a unor cuvinte,- a fost bine. Marţi s-a prezentat Microbii Bucureştilor- piesă în
care d. C. Radovici a redat un escelent Tonton şi d-na Fărcăşanu o delicioasă coană Uţa.
D-nii Anestin, Nicolau, d. Radovici şi Creţu au fost destul de bine în rolurile lor,
contribuind cu mult talent la reuşita spectacolului. Joi s-a jucat Marchizul de Priola-
iarăşi cu d-nul C. Radovici în rolul principal. Deosebita importanţă a acestui rol a ispitit
şi pe d. Nottara, fost societar al Teatrului din Bucureşti- care a făcut o creaţie. Sub
impresia acestei creaţii se pare că e şi d. Radovici. Rolul Marchizului de Priola nu e uşor.
Trebuie să străbaţi intuitiv (dacă nu cu prea mult studiu) în particularitatea eleganţei
franceze şi pe acestă canava să brodezi originala psihologie a lui Lavedan. D. Radovici se
cunoaşte c-a muncit şi a redat cu oarecare competenţă pe Marchiz. A avut chiar momente
frumoase; însă n-ar trebui să mai uzeze de acel plescănit al buzelor urmat de prelungă
respirare în redarea contrarietăţilor ce naşte conversaţia. Acest mic defect strică mult
agreabilei sale dicţiuni. D. Locusteanu în redarea sentimentelor de revoltă sufletească ale
lui Peter Morain a captivat sala; iar d. Stănescu a fost destul de natural în Brabancon.
Pentru duminică (ziua Crăciunului) se anunţă Drama din Belgrad”.
Anul 1906 aduce ştirea despre pictarea Catedralei oraşului (ziarul Caracalul din 17
septembrie 1906, semnat ,, P. Nell”): ,, Pictura Catedralei din Caracal. Din primele zile
ale lui August, a.c. a început să se picteze biserica „Maica Domnului” din localitate care
se restaurează. În privința alegerii maestrului, ctitorii bisericei au fost fericiți. Cu un
onorariu relativ mic au izbutit să angajeze un pictor distins, pe d-l C. Gheorghiu.
Diplomat al Academiei Regale din München unde a fost elev al celebrului Lenbach (cel
mai mare portretist al veacului), și colaborator timp de doi ani al celor mai cu vază
maeștri din Paris. Pictorul Gheorghiu deși tânăr s-a făcut repede cunoscut prin lucrări de
valoare. În primăvara anului acesta, împreună cu pictorul Verona, a pictat paraclisul
Culei de la Expoziția națională din București. Această pictură, adevărată capodoperă,
care provoacă admirația vizitatorilor români și străini, a atras luarea aminte a
Suveranilor și M. Sa Regina și-a exprimat dorința de a poseda o culă cu pictura la fel, în
Germania, la castelul familiei sale de acolo. Ambii pictori au fost medaliați cu ,,Bene-
merenti”. Deși de puțin timp începută, pictura catedralei a avansat repede. Cupola e
aproape gata. Sus, la o înălțime de mai bine de 20 de metri, tronează Christ, în ochii
căruia ,,licăre bunătatea”, așa cum îl descrie Publius Ventulus, în scrisoarea sa către
Cesarul Romei, scrisoare după care s-a inspirat pictorul în redarea divinului chip. Mai
jos, de jur-împrejur, într-o bogăție armonioasă de culori, heruvimi înaripați străjuiesc
Divinitatea. Apoi din admirabile ormanente în stil bizantino- românesc, răsar cei 12
apostoli, după care urmează leturghia sfinților, iar la baza cupolei, în patru colțuri,
evangheliștii așteaptă ultima trăsătură a penei. Felicitând pe ctitori pentru norocoasa lor
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 73
achiziție, urăm pictorului succes deplin și sănătate ca să ducă la cel mai bun sfârșit opera
picturală, cu care se poate făli orașul”.
La 12 noiembrie 1906, ziarul local Caracalul anunţă o iniţiativă a unui grup de
intelectuali locali: ,,Câţiva tineri universitari din oraşul nostru, împreună cu mai multe
persoane din elita intelectuală au luat iniţiativa de a înfiinţa o societate culturală cu
numele de Şezătoarea. Membrii acestei societăţi vor ţine conferinţe publice, vor înfiinţa
coruri, vor face lecturi şi recenziuni din autori clasici români şi străini, exerciţii
gimnastice, etc. Prima întrunire va avea loc duminică 12 noiembrie a.c. orele 3 p.m. în
sala Bibliotecii Tribunalului”. Despre acelaşi subiect citim şi în numărul din 19 noiembrie
1906 al aceluiaşi ziar: ,,În întrunirea ţinută duminica trecută pentru înfiinţarea unei
societăţi ştiinţifico-literare, s-a hotărât ca această societate să poarte numele de Ateneul
Român din Caracal, având a lucra şi pentru încurajarea artelor- s-a subscris actul
constitutiv şi s-a ales o comisiune care să redacteze statutele, compusă din d-nii Petru
Rădulescu, fost revizor şcolar, C. Pantelimon- fost judecător de instrucţie, B. Varlam-
judecător, locotenent dr. Dobrinescu şi A. Ionescu-Daniel, student universitar. Comisiunea
a terminat alcătuirea statutelor care vor fi discutate şi aprobate în adunarea ce va avea
loc duminică 10 noiembrie a.c., orele 4 şi jumătate p.m. tot în sala bibliotecii Tribunalului
local. Credem că toate persoanele iubitoare de cultură din oraşul şi judeţul nostru –
indiferent de partidele politice cărora aparţin- vor adera cu entuziasm şi se vor înscrie ca
membri ai societăţii. Noi urăm deplină izbândă iniţiatorilor”.
Ateneul din Caracal s-a inaugurat la 3 decembrie printr-un mic festival literar-
artistic. Cu acest prilej a fost invitat spre a ţine o cuvântare la Caracal savantul Nicolae
Iorga. La 3 decembrie 1906 ziarul informa: ,, Astă seară va avea loc în Sala Teatrului
Național din Caracal solemnitatea deschiderii Ateneului local cu următorul program:
1) B. Varlam – Cuvânt de deschidere
2) Conferința d-lui N. Iorga, profesor universitar.
3) Cristide – Ciocârlia, potpuriu național, executat de orchestra Reg. 2
Romanați, No. 19.
4) Lecturi literare.
5) Goleșteanu – Visul României, fantezie națională executată de orchestra
Reg. 2 Romanați”. În acelaşi ziar se descrie la 10 decembrie 1906 solemnitatea deschiderii Ateneului
astfel: ,,Duminică 3 decembrie seara, s-a inaugurat cu o deosebită solemnitate, la teatrul
național din localitate, deschiderea Ateneului român. D-l Varlam a citit cuvântul
introductiv, după care a urmat admirabila conferință a D-lui N. Iorga, profesor
universitar. Timp de peste o oră a fermecat auditoriul, expunând într-un mod magistral, ce
este și ce-ar trebui să fie un oraș de provincie. După ce a arătat înțelesul ateneelor în
vechime și rostul ce ele-au azi, D[omnia] sa a vorbit despre ceea ce se citește la noi și ce
ar trebui să se citească, a criticat cu vehemență starea de lâncezală în care ne-am lăsat,
obiceiurile rele la care ne dedăm – îndeosebi jocul de cărți – lipsa de interes pentru tot
ceea ce-ar putea să ne amintească despre trecutul neamului nostru, politica detestabilă ce
se face la noi, punându-se aproape totdeauna interesele personale meschine înaintea
intereselor generale; a invederat inferioritatea în care ne-am lăsat să cădem, din punct de
vedere cultural și economic, față de popoarele vecine. Am ajuns a invidia până ,,și pe cei
din Sofia – spune D[omnia]sa – ,,care au muzeu și bibliotecă, cum n-avem noi în
București”. Arată ce a pățit puternica Rusie, din cauză că s-a mulțumit cu o spoială de
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 74
cultură împrumutată și duce în mișcare o aristocrație trândavă ducând la hoții
nemaipomenite și ținând masa poporului în ignoranță. Cu totul altfel sunt germanii care
au ascultat de sfaturile filozofului Fichte, dând școlilor importanța cuvenită, au ajuns nu
numai la unitatea națională, dar constituie în lume o putere așa de tare, că ține în mâinile
sale destinele altor popoare mai slabe. În fine, a vorbit cu căldură despre misiunea
profesorilor, dintre care cei mai răi ar trebui să fie dați la o parte ca netrebnici, iar cei
buni încurajați. ,,Iată ce trebuie să vă hotărâți Dvs a realiza prin muncă. Dacă nu veți face
aceasta veți avea blestemul generațiilor viitoare!” Să ,,nu-l meritați!” zice sfârșind
ilustrul conferențiar și lăsându-ne pe toți cu părerea de rău că n-a mai continuat încă vreo
două ore, căci l-am fi ascultat cu mare drag. Nu știai ce să admiri mai mult la D-l Iorga:
potopul de cuvinte ce curgeau frumos și limpede ca undele curate ale unui izvor ieșit din
munte, căldura și entuziasmul cu care le spunea, ori logica strânsă a ideilor. În urmă,
orchestra Regimentului 2 Romanați, sub conducerea D-lui Goleșteanu, a executat frumos
,,Ciocârlia” de amicul nostru D. Christide și ,,Visul României” de d-l Goleșteanu. Între
aceste două bucăți muzicale s-au făcut, conform programului lecturi literare: D-l P.
Rădulescu a citit legenda ,,Carte de bun traiu” de V. A. Ureche, D-l I. Dacianu a citit
poeziile ,,A murit” și ,,La groapa lui Laie” de Octavian Goga și D-l Ilie S. Petrescu o
nuvelă de Sadoveanu. S-a observat c-au lipsit de la această solemnitate cei mai mulți
dintre profesorii gimnaziului, precum și unii dintre politicienii prea strânși legați de D-l P.
Brătășanu. Ce rost o mai fi avut și această manifestație (!?) a acestor politicieni, n-am
înțeles. Se știe că D-l Iorga nu e liberal, dar e bun român și ca atare orice bun român
trebuia să vie să-l audă. A două zi, luni (4 decembrie) d.[omnul] profesor universitar
Iorga, însoțit de d[omnul] doctor Ionescu, d[omnul] avocat I. Dacianu și pictorul
Gheorghiu, a vizitat Mănăstirea Brâncoveni, din județul nostru, unde a cules prețioase
inscripții”.
Un anunţ apărut tot la 10 decembrie 1906 înştiinţa că: ,,Înscrierea membrilor
fondatori în societatea Ateneului Român din Caracal aflăm că va continua până în ziua
de 1 ianuarie 1907, după care vor fi convocați, spre a alege comitetul definitiv”. Tot acum
se anunţa conferinţa doctorului Dobrinescu: ,,Vineri, 15 decembrie, d.[omnul] doctor
Dobrinescu, își va dezvolta conferința sa ,,Lupta contra tuberculozei”, în sala teatrului
Național. După conferință se vor face lecturi literare”. Se revine cu detalii la 17
decembrie 1906: ,,ATENEUL ROMÂN. Aseară la Teatrul Național, în asistența unui ales
și numeros public, d. doctor Dobrinescu și-a dezvoltat cu multă competență conferința sa
despre tuberculoză și mijloacele preventive contra ei. Subiectul foarte interesant a fost cu
erudițiune tratat și expus cu multă claritate și metodă, așa că atențiunea publicului a fost
captivată în tot timpul de o oră, cât a durat conferința. Să sperăm că toți, cei care au
asistat, și-au asimilat câte ceva din consiliile medicale date pentru evitarea și vindecarea
acestei teribile boli. Conferențiarul a arătat că medicina condamnă sărutatul ca mijloc de
propagare a tuberculozei, fără să se pronunțe dacă medicii se solidarizează în acest punct
cu știința. Prin fioroase exemple a demonstrat necesitatea unei legi care să pretindă între
actele obligatorii pentru căsătorie și un certificat medical, care să ateste sănătatea
viitorilor soți. A pus în evidență ușurința cu care se răspândește oftica prin milostenia
celor care dau de pomană veșmintele unei persoane moarte de oftică. De asemenea prin
sărutatul sfintelor odăjdii, cruci și mâinile pravoslavnicilor preoți, se poate ușor transmite
oftica și alte boli, dar aceste deprinderi sunt prea vechi ca să poată fi așa de repede
părăsite. Rămâne în sarcina preoților să spele cu ape antiseptice obiectele prețioase din
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 75
biserică, y compris mâinile lor. Ultimile cuvinte ale conferențiarului au fost acoperite de
aplauze. După conferință, orchestra Reg. 2 Romanați No. 19, sub conducerea d.
Goleșteanu a executat cu multă măiestrie Somnambula”.
Pe lângă aceste lăudabile iniţiative, viaţa teatrală continuă la Caracal. Pentru
sfârşitul lunii noiembrie a anului 1906 sunt anunţate în acelaşi ziar la 26 noiembrie 1906
următoarele spectacole: ,,Trupa D-lui Al. B. Leonescu va delecta în serile de 26, 28 și 29
cor.[curent], publicul caracalean cu următoarele trei comedii: ,,Odăi mobilate”,
,,Vasilache Astronomu” și ,,Nunta lui Țopârdea” care au avut un succes desăvârșit în
Capitală. Consiliem pe iubitorii de arte să profite de această rară ocaziune.”
În a doua decadă a lunii decembrie 1906, poposeşte la Caracal Agatha Bârsescu
după cum anunţă o notă din Caracalul (17 decembrie 1906, p.3): ,, Marea tragediană
Agatha Bîrsescu, în trecerea sa prin orașul nostru va juca astă seară rolul Fedorei, din
piesa cu același nume, de Sardou; iar mâine seară, luni, va apărea în rolul titular din
piesa Sclava (Die Sklavin). Îndemnăm publicul să asiste în cât mai mare număr, ocazia
unor asemenea spectacole fiind rară. Se dau numai două reprezentațiuni”.
Anul artistic se încheie cu un spectacol al trupei Leonescu, anunţat în Caracalul
din 24 decembrie 1906: ,,Trupa artistului Al. B. Leonescu va da în orașul nostru o serie
de prea frumoase reprezentații cu următoarele piese: Escadronul al 3-lea, Jos
automobilul, Țivila de la Hotel Ghidate, Florett & Patapon, Văduvele Vesele, Răpirea
Sabinelor și Stația Bărbaților. Prima reprezentație va fi în seara de 25 Decembrie, iar
celelalte vor urma conform programului în cursul serbărilor. Biletele se găsesc de vânzare
la depozitul de ziare al d-lui Vasile C. Brândușaru, unde se primesc și înscrierile de
abonament pentru 5 reprezentațiuni. Nu ne îndoim că publicul caracalean va răsplăti cu
prisosință preferința ce d-l Leonescu și trupa d-sale a arătat totdeauna pentru orașul
nostru”.
În cadrul Ateneului caracalean, înfiinţat din iniţiativa mai multor intelectuali din
oraş şi al cărui preşedinte ,,a fost ales eminentul magistrat d. Hagiescu Mirişte,
preşedintele Tribunalului local” (Voinţa
Romanaţilor din 21 ianuarie 1907), la 29 decembrie
1906 are loc la Teatrul Naţional conferinţa
doctorului Al. Daniil Ionescu: ,, Vineri, 29
Decembrie a.c. tânărul Al. Daniil Ionescu va
dezvolta în sala teatrului Național conferința sa cu
titlul: Cum să ne petrecem timpul liber. După
conferință vor urma lecturi și muzică vocală și
instrumentală” (ziarul Caracalul din 24 decembrie
1906). Urmează şi alte conferinţe în ianuarie 1907
ţinute de d. Căruntu de la ferma Studina (,,Noile
descoperiri în practica agriculturii”), iar Voinţa
Romanaţilor din 21 ianuarie 1907 arată că după
această conferinţă a urmat cu mai multe piese la
vioară fostul procuror Costică Ghiţulescu, iar Ilie
Voitescu a citit mai multe nuvele şi Ilie Petrescu-
secretarul prefecturii- a recitat ,,Misiune delicată” de
G. Ranettti.
Şi anul 1907 este bogat în spectacole şi
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 76
evenimente notabile. Voinţa Romanaţilor din 21
ianuarie 1907 aminteşte despre restaurarea şi re-
pictarea bisericii Maica Domnului din Caracal cu
fondurile lăsate prin testament de Dumitrache
Guran (4000 lei) la care s-au adăugat 5000 lei de la
Şerban Jianu şi 2000 lei de la C. Poroineanu, ca şi
10 000 de la judeţ. Iniţiativa a fost a lui Alecu
Constantinescu, Costache Dumitrescu şi a preotului
paroh I. Florescu, iar pentru pictură a fost angajat
tânărul C. Gheorghiu, diplomat al Academiei din
Munchen.
Ziarul Caracalul ne ţine la curent cu
noutăţile artistice: ,,Marţi 9 ianuarie se va juca la
Teatrul Naţional din localitate Ţivila de la hotel
Ghidate în beneficiul simpaticului artist Coco
Dumitrescu. La fine d-sa va zice mai multe
monoloage hazlii”, nota, în ziarul Caracalul din 7
ianuarie 1907, p. 3, un cronicar anonim. Acelaşi
ziar nota peste o săptămână că ,,[...] în primele zile
ale lunei februarie, cu Augusta autorizaţiune a
M.S.Regina, sub patronagiul doamnelor colonel
Claudian, M.I.Demetrian şi V. Leontopol şi sub îngrijirea d-lui D. Cristide va avea loc în
sala Teatrului Naţional un mare festival artistic în folosul instituţiunii Vatra Luminoasă.
Vor da concursul la acest festival mai mulţi distinşi diletanţi din înalta societate precum şi
artişti ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Programul şi preţul locurilor se vor fixa
ulterior. D-nul D. Christide va îndeplini sarcina de casier al acestui festival. Nu ne îndoim
că publicul caracalean va da tot concursul pentru venirea în ajutorul unei atât de nobile
instituţiuni.” Este prima menţiune despre implicarea lui D. Christide într-o activitate
artistică la Caracal. Putem bănui pe Ion Dacian ca fiind autorul cronicilor teatrale anterior
prezentate, întrucât pe mai multe exemplare ale ziarului Caracalul, ce au aparţinut
colecţionarului Ilie Constantinescu şi aflate în prezent în colecţiile Muzeului Romanaţilor
din Caracal, sub aceste cronici era notat cu tocul ,,Dac”.
Un eveniment cazon are loc la 20 ianuarie la Teatrul Naţional, după cum ne
informează Voinţa Romanaţilor din 21 ianuarie 1907: ,,Aseară a avut loc în sala teatrului
naţional din localitate balul dat de ofiţerii garnizoanei pentru sporirea fondurilor Crucea
Roşie. Această serbare a fost organizată de d-na şi d-nul colonel Claudian, simpaticul
comandant al Regimentului 19 Romanaţi cari merită toată lauda pentru această frumoasă
iniţiativă. Tot ce oraşul nostru are mai ales a ţinut să ia parte la această serbare a cărei
reuşită a fost deplină”.
Tot la Teatrul Naţional se desfăşurau şi serbările importante. Aşa s-a întâmplat la
24 ianuarie 1907, când ,,În amintirea Unirii Principatelor s-a dat la Teatrul Naţional din
localitate în ziua de 24 ianuarie a.c. o mică serbare precedată de interesanta conferinţă a
d-lui institutor Petre Rădulescu” (Caracalul din 25 ianuarie 1907). Tot aici erau anunţate
spectacolele ,,Amoruri triste” şi ,,O căsătorie din dragoste” ce vor fi jucate de ,,trupa
d-lui Petre I. Sturdza cu concursul d-nei Alice P. Sturdza. Înscrierile pentru ambele
reprezentaţii se fac la depozitul de ziare Vasile C. Brînduşaru”.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 77
Pentru 14 februarie era programat festivalul artistic al Vetrei Luminoase la care
urmau să participe pe lângă ,,domnişoare şi domni din elita locală şi artiştii I. Livescu, I.
Băjenaru, L. Narice, V. Toneanu”. Festivalul a avut loc la data anunţată la Teatrul Naţional
în organizarea lui D. Christide. Un cronicar remarca ,,Ţinuta de rigoare ce era păstrată de
toate persoanele care formau alesul public asistent ce da un caracter solemn serbării şi
dovedea respectul manifest pentru M.S. Regina cu a cărei augustă autorizaţie s-a
organizat festivalul. Serbarea s-a deschis cu Imnul Regal executat de orchestra Reg. 2
Romanaţi sub conducerea d-lui Goleşteanu, după care d. Avocat I. Dacianu într-o poetică
disertaţiune a descris înduioşător suferinţa orbilor şi bunătatea Aceleia care asemenea
unei zeiţe protectoare s-a gândit la ei şi a înfiinţat binefăcătoarea instituţiune. A urmat
apoi un monolog cu subiect romantic Rochiţa zis cu multă artă de d. I. Livescu, artist din
Bucureşti iar tânărul violoncelist Papasoglu a interpretat cu multă măiestrie la violoncel
Tarantella şi Poloneza de Popper. Drăgălaşa d-ră H. Leontopol a interpretat la piano cu
originalitate şi sentiment dificila compoziţie a lui Grieg Olav Trugvason, şi în aplauzele
frenetice ale publicului a primit mai multe buchete de flori. Simpaticul tenor I. Băjenaru
din Bucureşti a cântat cu duioşie sentimentala Baladă de Mascagni şi partea I-a a serbării
s-a terminat cu uvertura Deşteaptă-te, române! executată de orchestră. După o mică
pauză, graţioasa d-ră Marie Nanu, interpretă distinsă a muzicii clasice, a executat cu
virtuozitate Concertul Opus 79 de Weber la piano, acompaniată de orchestra condusă de
mult simpaticul artist D. Christide. Publicul a răsplătit cu tunete de aplauze şi ovaţiuni
prelungite pe artişti iar d-ra Nanu a primit de asemenea mai multe buchete şi jerbe de
flori. Talentatul comic V. Toneanu din Bucureşti a delectat auditoriul cu mai multe
monologuri hazlii zise cu un umor particular. A urmat apoi un Duo de Widor între d-ra
H. Leontopol la piano şi d. D. Christide la harmonium, o romanţă din Gioconda cântată
de d. I. Băjenaru, o hazlie
Conferenţie pedagojică de
Caragiale citită cu artă de dl.
Avocat Voitescu. Ca impresie
finală, d. Christide a executat la
piano cu sentimentul ce-l
caracterizează opera Ciocârlia, un
preţios potpuriu de cele mai
frumoase arii naţionale româneşti
scrise într-un stil de concert, bine
armonisate şi legate între ele,
începând cu Nunta Ţigănească şi
terminându-se cu sugestiva
Ciocârlia care impresionează şi pe
cel mai strein de muzică şi
entuziasmează prin caracterul ei
naţional pe toţi cei ce înţeleg
frumuseţea muzicii româneşti.
Ultimele acorduri au fost acoperite
de aplauze nesfârşite cari au
încununat reuşita serbării.
Remarcăm cu plăcere mărinimia artiştilor Băjenaru, Livescu, Papasoglu şi Toneanu cari
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 78
au oferit valorosul lor concurs absolut dezinteresaţi şi felicităm pe amicul Christide pentru
lăudabila sa iniţiativă şi reuşita splendidă a frumoasei serbări.” Cu acest prilej s-a strâns
frumoasa sumă de 1910 lei.
Miercuri, 14 februarie 1907, Petre Liciu vine la Caracal unde joacă piesa Banii
însoţit de trupa sa. Liciu îşi propusese ,,să colinde ţara ca să-i putem admira şi noi-
publicul provincial- comorile marelui său talent. Nesocotind oboseala drumului şi
greutăţile materiale el a pornit bizuindu-se pe entuziasmul tinerilor săi tovarăşi şi bunul
gust artistic al publicului provincial. Se cuvine dar să-i dăm concursul nostru fără nici o
rezervă căci nu sunt artişti adevăraţi şi conştincioşi cum e P. Liciu. În piesa Banii, Liciu
are cea mai frumoasă creaţie: rolul lui Isidor Lechat. Rămâi înmărmurit de puterea
talentului cu care redă psihologia celebrului erou [...] Acest talent susţinut de o inteligenţă
şi cultură deosebită, în actul final mai cu seamă, ating culmea geniului lui Novelli şi
consacră pe Liciu artist de forţa celebrităţilor europene. Ansamblul a fost ireproşabil.
Foarte bine d-ra Faliero în rolul d-nei Lechat, d-ra Simionescu în rolul Germaine Lechat,
d. I. Manolescu în Lucien Garrand, d. G. Mihăescu în Xavier Lechat, d. C. Belcot în
Phink, dl. Fl. Simionescu în
Marchizul de Porcelei... Bine
şi ceilalţi în roluri mai
secundare”.
Vineri, 16 februarie
1907, aceeaşi trupă joacă
piesa Nelly Rosier cu Liciu
în rolul lui Albert Lebrunois
şi d-ra J. Riccoboni în rolul
eroinei. Cronicarul remarca
faptul că ,,eminentul artist
ne-a procurat clipe
delicioase de umor
irezistibil, pe care le-au
răsplătit îndelungi şi repetate
aplauze. Cu deosebit talent a
jucat d-ra Riccoboni, au fost
prea bine d-ra Simionescu în Clemence, d-na Faliero în Valentina, d. Manolescu în Legris,
d. Belcot în Laviretto, d. G. Mihăescu în Francisc etc” (Caracalul din 20 februarie 1907,
p.2). Duminică, 18 februarie s-a jucat piesa Lipitorile satului de V. Alecsandri ,,în care
Liciu are o strălucită creaţie: Moişilică evreul. Distinsul artist, cu multă conştiinciozitate
şi uimitor talent ne-a redat un Moişilică cum nu se poate închipui mai real. Toată gama
stărilor sufleteşti a ovreiului cămătar de prin satele Moldovei, artistul a interpretat-o
admirabil. Au fost clipe de entuziasm în sală când la repetatele chemări ale publicului d.
Liciu apărea să mulţumească. Cine n-a văzut duminică pe Liciu în Lipitorile satului a
pierdut rara ocazie de frumoase emoţii. Ceilalţi artişti au susţinut ansamblul cu mult
talent şi multă pricepere artistică. Astfel, d-ra Faliero a redat cât mai bine rolul Catincăi
şi d-ra V. Georgescu pe al orfanei Măriuca. Au fost foarte bine d. C. Belcot în rolul
grecului Iani, d. St. Dinu în rolul teslarului, d. Manolescu în rolul lui Gavril Sârbul, d. C.
Tănase în rolul lui Vântură-Ţară, d. Mihăescu în rolul lui Niţu, d. Gr. Duţulescu în rolul
lui Marin Pădurarul şi d. F. Simionescu în rolul subprefectului. Eri seară, 19 februarie, s-
Trupa lui Petre Liciu (d-na I. Tănase, d-ra B. Faliero, d-ra
V. Georgescu, d-ra M. Simionescu, I. Manolescu, C.
Tănase, C. Relcot, d-ra J. Ricoboni, St. Dinu ş.a.)
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 79
a jucat hazlia comedie Cinematograful cu Liciu în
rolul lui Mitică Stavropol iar astă seară se va da
ultima reprezentaţie cu piesa Tudorache Sucitul în
care Liciu va juca rolul Bolboriei. Apoi actorii vor
trece la Severin”.
În nr. din 20 februarie 1907 al Caracalului
descoperim o ironie la adresa lui Hagiescu-Mirişte
care impresionat de modul cum Ştefănescu Justin a
citit la Ateneul local câteva anecdote, l-a felicitat
declarându-i că ,,după domnia sa îl consideră cel mai
inteligent din România; că ţara ar fi fericită dacă ar
mai avea încă cinci ca dânsul. Această măgulitoare
apreciere a produs grave nemulţumiri printre d-nii
Dallocrin, Aurel Geblescu din Craiova şi N.
Pompilian din Balş. Sperăm că d. Hagiescu se va
grăbi să repare această imprudenţă.”
În paralel cu activitatea artistică, D. Christide
se ocupa şi cu literatura. Un anunţ din acelaşi număr
al ziarului Caracalul ne înştiinţează că ,,a apărut
într-un elegant volum editat de L’Independence
Roumaine romanul Amăgiţii de d. D. Christide. Asupra acestei valoroase scrieri ne vom
ocupa într-un articol special.”
Cunoscuta artistă Aristiţa Romanescu, în turneul artistic făcut prin ţară, s-a oprit şi
la Caracal împreună cu H.G.Lecca (Sybil) jucând la 25 februarie 1907 piesa Victimele
legii, ,,piesă premiată de Academia Franceză, cu d-na Romanescu în rolul d-nei Lerault şi
d. Sybil în rolul lui Lerault”. Mai multe informaţii despre acest eveniment găsim în alt ziar
caracalean, Voinţa Romanaţilor din 2 martie 1907 unde se arată: ,,Duminică 25 a.c. s-a
jucat la Teatrul Naţional frumoasa dramă Victimele legii, cu Aristiţa Romanescu şi
Haralamb Lecca. Pe scurt subiectul este acesta: un biet contabil la o fabrică, Fleury,
fiindu-i soţia pe moarte , spre a o salva , încearcă o operaţie, fură de la casă onorariul ce
trebuia achitat doctorului. Pentru aceasta este prins, condamnat şi execută pedeapsa. În
urmă, rătăcind pe drumuri, e gonit de pretutindeni, neprimit în serviciu pe nicăieri ca
orice condamnat al legii de care societatea
trebuie să se depărteze. Prin recomandaţia unui
prieten, găseşte loc la un fabricant, candidat la
deputăţie (Lerault). Prin muncă şi sârguinţă
capătă încrederea, şi a stăpânilor şi a fetei
fabricantului- patronul său- a Berthei, iar prin
nenorocirea soartei lui, inspiră simpatie şi iubire
Berthei care refuză partida strălucită ce-i oferea
tatăl său, ceea ce face pe Lerault să bănuiască
motivul şi deci izgoneşte pe Fleury care în
deznădejde se sinucide, iar Bertha moare de
durere. Subiectul piesei este cât se poate de
adevărat , şi dacă realitatea îşi are vreun sens,
atunci ar trebui legiferată şi pentru cazurile care
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 80
au dat prilej celebrului judecător francez Magnaud să ajungă ilustru. Rolul principal a
fost ţinut de d. Haralamb Lecca în Lerault, de St. Dacu în Fleury şi de d-na Tina Broni în
Bertha, iar acel al d-nei Lerault de d-na Romanescu. Naturaleţea, liniştea şi siguranţa
rolului jucat de Lecca a câştigat şi a plăcut foarte mult publicului nostrum atât de dificil.
Dacu în rolul lui Fleury, rol atât de ingrat, a fost bine. Succesul piesei însă se datoreşte
tinerei şi prea drăguţei d-re Broni care, deşi cât se poate de tânără (anul II la
Conservator), totuşi s-a relevat ca temperament, joc de scenă şi dragoste de muncă, care-i
vor asigura unul dintre cele mai frumoase locuri pe scena teatrului nostru. Nu este mai
puţin adevărat că şi fizicul prea plăcut şi atât de necesar unei artiste, o va duce cât de
curând la Gloria ce cu placere îi prezic. Însă departe de a se crede că numai cu asta a
câştigat şi plăcut. Lume foarte multă şi cu atât mai curios cu cât de câteva zile am avut
plăcerea să gustăm şi deliciile bucăţilor jucate de trupa lui Liciu & Comp.”
Marele artist C. Nottara este prezent la Teatrul din Caracal la 12 şi 13 martie 1907
pentru două reprezentaţii. Cronicarul ziarului Caracalul (27 februarie 1907) aminteşte că
,,se va juca Hamlet şi Shylock, ambele de Shakespeare. Biletele se găsesc de pe acum la
Agenţia teatrală V. Brânduşaru iar în seara spectacolului la casă.”
Dintr-un afiş păstrat la S.J.A.N. Olt în fondul Dacianu vedem că la 1 martie 1907
la teatrul din Caracal a dat o ,,reprezentaţie extraordinară celebrul artist italian,
transformist şi ventrilog Marbis”. Artistul evoluase şi la Teatrul Boulevard din Bucureşti
,,în prezenţa A.A.L.L. Regale”. Artistul Italian s-a prezentat publicului din Caracal ,, ca o
cântăreaţă franceză, germană, engleză, atlet comic, clovn musical” împreună cu păpuşile
sale mecanice vorbitoare. În sceneta Un scandal la restaurant, Marbis interpretează
singur 13 personaje, iar la final, în simfonia muzicală cosmopolită, Marbis ,,va prezenta
pe celebrii maeştri de muzică: Verdi, Rossini, Donizetti, Mascagni, Mayerbeer, Gounod,
Bellini, Wagner etc, etc”. La 4 martie 1907 ziarul Caracalul confirmă ştirea şi anunţă că
,,Astă-seară are loc la teatrul national din localitate a II-a reprezentaţie a
transformatorului Marbis care merită a fi văzut “. La 11 martie 1907, un cronicar anonim
al aceluiaşi ziar liberal nota cu umor: ,,Marbis II. Mare afluenţă de oameni politici
conservatori la reprezentaţiile transformistului şi ventrilocului Marbis. Din privirile pe
care ei le aruncau pe scenă, un cât de puţin
cunoscător al sufletelor omeneşti înţelegea că acele
priviri sunt de o admiraţie amestecată cu invidie.
Invidie? Pentru ce? De câte ori d. Iatropol nu şi-o fi
zis: ,,Iată un meşter care se transformă mai iute decât
mine; un meşter de la care luând câteva lecţii îmi vor
fi de folos’’. Şi tânărul prefect nu se revedea oare pe
sine în micul copil- drăguţ ca şi d-sa- pe care Marbis-
Brătăşanu îl făcea să grăiască şi să moţăie din cap?
Dar d. Hagiescu n-a fost oare recunoscut de mulţi în
scena în care Marbis vorbeşte cu doi odată, vorbind
bineînţeles tot el pentru câte trei? Oricum, a fost
frumoasă seară, în care un crâmpei din lumea de la
noi s-a arătat pe scenă, sub una din multiplele
înfăţişări ale lui Marbis.”
Aflăm dintr-un afiş ce s-a păstrat în colecţia
d-lui Paul Barbu din Craiova că Marbis a revenit la
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 81
Caracal şi la 6-7 octombrie 1912.
Ziarul Caracalul încetându-şi apariţia în contextual răscoalelor ţărăneşti, alte ştiri
despre viaţa teatrală a oraşului s-ar părea să nu mai avem.
Norocul însă ne surâde pentru că reapare la 15 ianuarie 1908 (Seria IV, nr. 1) şi
chiar în acest număr face o retrospectivă a anului artistic 1907. Astfel aflăm că Ateneul din
localitate, după conferinţele d-lor Iorga, dr. Dobrinescu, Lt. Al. Vlădescu, Al. Daniil,
Grecescu şi-a ţinut la 1 noiembrie 1907 Adunarea Generală, fiind confirmat Hagiescu
Mirişte ca preşedinte. În comitet au fost aleşi dr. Ionescu, D. Christide, Al. Daniil,
Constantinescu, I. Dacian, dr. Dobrinescu, col. Mironescu, P. Rădulescu, G. Trifu şi I.
Varlaam. A urmat o conferinţă a d-lui Hagiescu despre ,,Necesitatea în materie penală”
după care ,,dl. G. Trifu, un pianist de forţă în genul sentimental şi subtil” a interpretat
piese de Mozart şi Chopin. La 21 decembrie a fost conferinţa studentului Radovici despre
spiritism la Teatru, d-ra maior Mihăescu a interpretat la pian sonata Fantasia de Mozart cu
Impromptu de Chopin şi altele, iar Virgil Marineanu a recitat Epigonii de M. Eminescu.
Referitor la reprezentaţiile teatrale , cronicarul anonym (,,Alvar”) notează: ,,Anul
artistic a început cu reprezentaţiunile d-lui Bărcănescu. Socotim mai folositor pentru dl.
Bărcănescu să nu ne întindem prea mult asupra executărei ce ne-a dat. În tot cazul n-ar fi
rău să nu se uite că sunt puţine provincii aşa de culte – în materie de arte- ca Romanaţii
şi e păcat să crezi că într-un asemenea judeţ poţi intra ca într-un sat fără câini. A urmat
trupa eminentului artist P. Liciu pe la începutul lui decembrie. Liciu e perfect; restul
trupei destul de bun. Din cauză însă că cea mai mare parte din piesele jucate erau
cunoscute publicului, succesul material a fost cam slab. Succesul moral- dacă poate fi
vreo consolare- a fost însă strălucit. Ateneul din Caracal, exprimând ideea tuturor, a oferit
d-lui Liciu o frumoasă jerbă de flori […]. Piesele Magistraţii (,,La robe rouge”) de Brieux
şi Cancer la inimă de H. Lecca au fost admirabil redate de excelenta trupă de sub
direcţiunea d.nei Aristizza Romanescu şi publicul ar fi dorit, cu drept cuvânt, încă 2-3
reprezentaţiuni de acest fel. Concertul clasic dat de
dl. Goleşteanu, şeful muzicii, cu concursul mai
multor personae din societate a avut de asemenea un
success complet, ceea ce pentru munca neobosită a
beneficiarului se şi cuvenea. Cu ocazia sărbătorilor
Crăciunului, trupa d-lui Liciu sub impresia d-lui V.
Brânduşaru a revenit. A jucat: Don Vagmistru de C.
Grigoriu, piesă slabă dar de oarecare efect asupra
poporului, Scrisoarea Pierdută de Caragiale şi
Scherlock Holmes de C. Doyle. Aceasta din urmă a
fost un adevărat triumh pentru dl. Liciu, şi dacă în
Cărăbuş n-a putut întrece pe Toneanu, dacă în
Cetăţeanul turmentat n-a putut întrece pe Brezeanu,
în Scherlock Holmes cred că-I poate da sută în sută
înainte lui Toneanu. Detectivul privat Holmes ne-a
fost redat în mod magistral de Liciu, atât de
magistral, atât de complet, atât de natural în acelaşi
timp încât aplauzele furtunoase nu se mai terminau
iar reprezentaţiunea a trebuit să se repete peste
câteva zile, ceea ce, în provincie e neauzit”.
P. Liciu în rolul Moise din piesa
,,Lipitorile Satului”
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 82
POSIBILE ARGUMENTE PENTRU ROMANAŢI Veselina Urucu
În istoria ţării noastre, de-a lungul timpului, fiecare judeţ s-a definit prin câte o
trăsătură specifică. Probabil, la începuturi, judeţul Romanaţi s-a definit prin românitatea
lui, mult mai târziu, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a arătat ca un
important grânar al ţării. La mijlocul secolului trecut, însă, a fost scos de pe harta ţării. A
devenit un „judeţ istoric”. Astăzi aflăm despre Romanaţi cercetând ce s-a scris despre el,
unele lucrări fiind chiar monografii importante.
Prima lui prezentare monografică a fost realizată de către C.I. Locusteanu, care a
publicat în 1899 un Dicţionar al judeţului Romanaţi, folosit ca şi alte dicţionare ale altor
judeţe la elaborarea Marelui Dicţionar Geografic al României, având ca autori pe George
Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu şi Grigore G. Tocilescu.
În Marele Dicţionar Geografic al României (volumul V, publicat în 1902), găsim o
imagine completă şi corectă a acestui judeţ la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avea 3336
kmp şi o populaţie (după datele din 1899) de 202.439 locuitori, în 2 oraşe (Caracal şi
Corabia) şi 110 comune. Era constituit din 3 plăşi. Specificul rural agricol al judeţului este
evidenţiat de ponderea mare a terenurilor arabile (2/3 din suprafaţa judeţului) şi suprafeţele
importante ale islazurilor.
O valoroasă monografie, cuprinzătoare ca tematică, a fost realizată de caracalenii
Ştefan Ricman, Fr. Iosif, Vasile Enescu şi Paul Constant pe baza informaţiilor primite, în
mare măsură, de la fiecare comună. Publicată în 1928 la Craiova, şi retipărită într-o nouă
ediţie în 2015 la Rm. Vâlcea, această monografie constituie o lucrare de referinţă asupra
judeţului Romanaţi.
O ultimă caracterizare sintetică a judeţului Romanaţi, subliniind specificul agricol-
cerealier al acestuia, este făcută în Enciclopedia României. Folosind datele
recensământului din 1930, în volumul II al Enciclopediei respective (publicat în 1936 la
Bucureşti) găsim că judeţul Romanaţi avea
271.288 locuitori, dintre care 241.568 locuitori
în 252 sate şi 3 oraşe (Caracal, Corabia şi Balş).
Important de remarcat este şi structura tânără a
populaţiei, 66% fiind tineri până la 30 ani. De
asemenea, o altă caracteristică a judeţului la data
respectivă era ponderea mare a terenurilor
arabile în suprafaţa totală a judeţului, cât şi a
micii proprietăţi în suprafaţa totală (89%).
Evident, specificul agricol-cerealier este
confirmat şi de ponderea foarte mare a culturii
cerealelor (96% din suprafaţa arabilă).
Un proiect de monografie a judeţului
Romanaţi, al profesorului Ilie Constantinescu,
din anii 1940-1945, a rămas, însă, în manuscris.
Este posibil ca profesorul caracalean să fi
renunţat a finaliza lucrarea, în condiţiile în care
judeţele au fost desfiinţate în anii următori.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 83
Fără îndoială, orice împărţire administrativă a ţării are o latură politică. Se spune că
modificările ce i se aduc mereu urmăresc o mai bună organizare a teritoriului, în folosul
puterii sau al celor mulţi, după cum au fost ori sunt „vremurile”. Astfel, prima împărţire
administrativ-teritorială postbelică, din 1950, a avut drept scop principal înlocuirea hărţii
administrative a României antebelice cu alta care să corespundă dezvoltării de „tip
socialist” a ţării. Ca urmare, judeţele au dispărut ca unitate administrativ-teritorială de bază
şi au apărut raioanele, unităţi teritoriale mult mai mici şi regiunile, delimitări ale unor
teritorii cu mult mai mari. Raioanele aminteau de plăşile dinainte de război, iar regiunile
erau comparabile în unele cazuri cu ţinuturile din perioada interbelică. Raioanele erau prea
mici ca întindere, iar regiunile prea mari. Lipsea tocmai unitatea intermediară, judeţul, care
făcuse peste secole proba adaptabilităţii ei la specificul acestor locuri.
După aproape două decenii, în 1968, s-a revenit la judeţe ca unităţi administrativ-
teritoriale, dar nu şi la harta din perioada antebelică. Cu intenţie sau nu, unele judeţe nu au
mai fost reînfiinţate, teritoriul lor fiind alipit sau împărţit noilor judeţe învecinate.
Fără a discuta principiile care au stat la baza împărţirii administrativ-teritoriale din
anul 1950 sau a celei din 1968, aceasta fiind o altă mare problemă şi nici modul în care ele
au fost aplicate, ne vom opri, ca şi în alte ocazii (1987 şi 1990), reluând şi parte din
argumente, doar la cazul concret al judeţului Romanaţi, acesta fiind suficient de
semnificativ pentru a demonstra necesitatatea reconsiderării lor.
De fapt, ce a însemnat desfiinţarea judeţului Romanaţi?
A însemnat trecerea lui cu bună ştiinţă în uitare. Ştergerea lui de pe harta ţării a atras
după sine scoaterea din limbajul de specialitate (juridico-administrativ, economic,
geografic etc) şi, mai ales, din vorbirea curentă a unui toponim de o valoare cu totul
deosebită pentru istoria poporului român prin semnificaţia lui semantică.
Romanaţi este una din puţinele numiri geografice vechi care includ denumirea
poporului nostru. Dicţionarele lingvistice şi hărţile geografice reţin şi denumiri de localităţi
(cătune, sate şi doar un oraş) cu aceeaşi rădăcină, precum Români (2 localităţi), Românaşi
(1), Roman (1), Româneşti (16), Româna (3), Românaţi (1), unele dintre ele dispărute prin
contopire cu alte localităţi. Între toate, romanaţi este, însă, un macrotoponim, fiind, după
numele ţării, un alt toponim de importanţă majoră, el denumind o unitate teritorial-
administrativă de ordinul I (judeţ).
Valoarea numelui de romanaţi, aşa cum a arătat încă din 1936 marele istoric Nicolae
Iorga, constă în semnificaţia lui de „teritoriu locuit de români în mijlocul pădurii cumane şi
în faţa pătrunderilor slave”, ceea ce constituie un veritabil document istoric cu valoare
politico-juridică ce atestă continuitatea populaţiei autohtone în stânga Dunării.
Ţinutul „romanaţilor”, adică spaţiul dens populat de români la vest de Oltul inferior,
are o semnificaţie şi o valoare majoră, dacă avem în vedere prezenţa în Câmpia Olteniei şi
în restul Câmpiei Române a unor frecvente denumiri de locuri rămase de la populaţii care
de-a lungul secolelor au convieţuit cu poporul român. Însăşi denumirea oraşului Caracal,
cu sensul de „cetate neagră”, adică „cetate de pământ”, aminteşte de populaţii pecenego-
cumane. La fel şi numele unor ape (Tezlui, Deznăţui, Bârlui ş.a.) sau localităţi rurale
(Comani, Comanca, Gioroc, Călui ş.a.) sunt de origină preturcică. Alte nume (Redea,
Brastavăţu, Cruşovu, Gostavăţu ş.a.) sunt slave sau reprezintă traduceri ori înlocuiri în
graiul populaţiilor de origină sârbă şi bulgară (stabiliţi în secolele trecute la nord de
Dunăre) ale unor vechi denumri autohtone. Un exemplu, între altele, în acest sens poate
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 84
fi considerat prezenţa paralelă a unor denumiri de sate, amândouă având acelaşi înţeles:
Strâmba şi Criva.
Ca şi judeţul Vlaşca (judeţul vlahilor), Romanaţi atestă permanenta şi intensa locuire
a românilor în stânga Dunării. Din acest motiv numele de romanaţi nu poate fi lăsat la o
parte, aşa cum s-a procedat cu voie sau fără voie în 1950 şi apoi s-a repetat în 1968. Fără
un efort deosebit, în anul 1968 am fi putut avea judeţul Romanaţi-Olt, sau Olt-Romanaţi,
după cum, atunci, s-a legiferat judeţul Caraş-Severin sau Bistriţa-Năsăud. Era vorba doar
de alăturarea denumirilor celor două judeţe existente anterior din dreapta şi stânga Oltului
inferior şi care fuseseră comasate într-o nouă unitate administrativă. Acest lucru era mai
mult decât legitim, deoarece se efectuase doar o alipire a celor două judeţe vecine,
creându-se o nouă unitate administrativă purtând însă preferenţial doar numele unuia dintre
judeţele anterioare. Se realizase astfel o înglobare a judeţului Romanaţi în noul judeţ Olt.
Corect ar fi fost o denumire compusă, amândouă toponimele, Romanaţi şi Olt, fiind
importante.
În diverse ocazii şi publicaţii unii specialişti au discutat această problemă, dar
intervenţiile lor au rămas fără ecou la nivelul organismelor în măsură să aducă corecturile
necesare. În 1986, M. Oroveanu pledează într-o amplă lucrare privind organizarea
administrativă şi sistematizarea teritoriului ţării, cu argumente valabile, pentru reînfiinţarea
judeţului Romanaţi, sugerând pentru o primă fază reactualizarea denumirii prin preluarea
toponimului romanaţi în numele judeţului actual. În 1987, am reluat în revista Studii şi
cercetări a Academiei Române, seria Geografie, problema redenumirii judeţului Olt ca
Olt-Romanaţi şi, mai corect, a revenirii la judeţul Romanaţi prin îmbunătăţirea actualei
împărţiri administrativ-teritoriale.
Conştienţi de marea eroare a
scoaterii din circulaţie a toponimului de
„romanaţi”, geografii au încercat să-l
păstreze totuşi pe harta ţării şi în
manuale. În 1970, preocupându-mă de
studiul geografic al satelor şi oraşelor din
câmpia dintre Olt şi Jiu, marele
toponimist Ion Conea m-a întrebat dacă
nu m-am gândit să numesc unitatea
geografică respectivă Câmpia
Romanaţilor. Am preluat sugestia
respectivă, salutată şi de către profesorul
Victor Tufescu şi, la scurt timp, şi de
către Petre Coteţ, autorul unei
remarcabile teze de geomorfologie
asupra Câmpiei Olteniei. În această teză,
profesorul Petre Coteţ numise câmpia
dintre Jiu şi Olt ca fiind Câmpia
Caracalului, pornind de la poziţia centrală
a acestui oraş în câmpia respectivă. De
altfel, cu puţine excepţii, după 1970
hărţile şi lucrările geografice readuc în
circulaţie, pe cât posibil, denumirea de
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 85
„romanaţi”. Fără îndoială, prin aceasta s-a evitat „uitarea” termenului de „romanaţi”, dar
nivelul lui de utilizare s-a redus mult, ceea ce constituie o pierdere pentru întreaga naţiune.
Ce a mai însemnat desfiinţarea judeţului Romanaţi?
Desfiinţarea judeţului Romanaţi în 1950, ca şi a celorlalte judeţe ale ţării şi
constituirea unor noi unităţi administrative, după alte principii, nu a reuşit totuşi, atingerea
pe deplin a scopurilor urmărite. Însă, desfiinţarea a doua oară, în 1968, prin nereînfiinţarea
lui, cum ar fi fost de aşteptat, a confirmat voinţa politică de uitare a Romanaţiului şi a
impus politica de dezvoltare susţinută a ariei din partea de nord-est a noului judeţ Olt.
Constituirea noii unităţi administrativ-teritoriale prin alipirea fostelor judeţe Romanaţi şi
Olt a generat modificări teritoriale cu urmări în dezvoltarea economică şi socială a
localităţilor romanaţene. Acestea au fost trecute în plan secund în strategia de dezvoltare
social-economică a noii unităţi administrativ-teritoriale, iar concurenţa în dezvoltarea
urbană a Caracalului, fostă capitală de judeţ şi a Slatinei, actuala capitală, s-a accentuat în
mod neechitabil.
Rezolvarea completă şi corectă a acestei probleme astăzi, deşi dificilă din cauza
mulţimii de condiţii noi în care se pune ea, continuă să fie de actualitate. O variantă
normală şi posibilă constă în revenirea, de fapt şi de drept, la judeţul istoric Romanaţi aşa
cum a fost el în cursul secolelor, având ca reşedinţă oraşul Caracal, centrul administrativ şi
social-economic tradiţional al unităţii de câmpie şi dealuri joase de pe dreapta Oltului
inferior. În cazul judeţului Romanaţi, aşa cum era delimitat înainte de război, există
aproape o identificare a unităţii respective administrative cu una naturală, relativ omogenă
şi bine definită, corespunzând unei câmpii, prelungite prin spinările netezite şi joase
(adevărate poduri) ale Podişului piemontan Getic, care se înalţă abia la nord de linia
Drăgăşani-Filiaşi.
Dezvoltarea mai puternică a Craiovei (începând cu secolele XV-XVI) în valea Jiului,
la ieşirea acestuia din Podişul Getic în Câmpia Olteniei, a transformat-o pe aceasta într-un
centru de importanţă regională (Bănia Micii Valahii) şi a împins uşor spre est de cursul
Jiului limita dintre Dolj şi Romanaţi. Modificările repetate ale limitei între cele două judeţe
vecine, Dolj şi Romanaţi, în secolele trecute, aşa cum o arată şi hărţile geografice începând
cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, lasă de obicei judeţului Dolj satele din lungul Jiului. În
ultima împărţire administrativă, din 1968, teritoriul fostului judeţ Romanaţi este mult mai
adânc tăiat de limita dintre actualele judeţe Dolj şi Olt, satele din interiorul câmpului
romanaţean (fosta plasă Câmpu dinainte de 1950) fiind incluse judeţului Dolj. În schimb,
în împărţirea din 1950, raioanele Corabia Caracal şi se întindeau de la Olt până la Jiu, iar
raionului Craiova i se lăsau în Câmpia Romanaţilor doar satele comunelor Leu şi
Bratovoeşti.
Toate aceste modificări au afectat într-un fel sau altul dezvoltarea oraşelor din
spaţiul geografic în discuţie.
Dezvoltarea Caracalului şi a judeţului coordonat de el, la fel ca şi celelalte judeţe
învecinate Doljului (Gorj, Vâlcea, Mehedinţi), s-a desfăşurat, totuşi, normal în secolele
trecute.
Acest străvechi decupaj administrativ, care a asigurat judeţului Romanaţi timp de
peste o jumătate de mileniu o identificare cu o unitate naturală destul de omogenă ca
structură şi o funcţionalitate specifică şi socială (spaţiu rural agricol, dominant cerealier) a
înlesnit constituirea unei reţele numeroase de sate. Acestea continuă alte generaţii de
aşezări, având rădăcini puternice în preistoria şi istoria veche a poporului român. Aici se
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 86
află nucleul importantei culturi neolitice de tip Vădastra şi tot aici a avut loc o adevărată
înflorire a aşezărilor daco-romane, unele ajunse centre urbane, precum Municipiul
Sucidava, de pe locul actualului oraş Corabia şi Romula, de la confluenţa Olteţului cu
Oltul, aceasta ajungând chiar la înaltul rang urban de coloniae. Tot aici, între Jiu şi Olt,
începând din secolul al XIII-lea exista una din primele formaţiuni prestatale româneşti,
cnezatul lui Ioan, al cărui nucleu, probabil, s-a continuat după constituirea statului feudal
Ţara Românească sub forma judeţului istoric Romanaţi, unul din judeţele vechi, bine
conturate ale ţării. De aceea, pe harta de la 1700 stolnicul Constantin Cantacuzino
marchează deosebit de clar judeţul Romanaţi.
Această arie de străveche şi puternică locuire a favorizat dezvoltarea încă din
secolele trecute a Caracalului drept o aşezare cu funcţii urbane. Acesta s-a bucurat de
suficiente posibilităţi ca să se constituie drept centru polarizator al spaţiului romanaţean.
La sfârşitul secolului al XVI-lea Mihai Viteazul avea aici o curte domnească. Din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea Caracalul preia şi atribuţiile fostului târg Brâncoveni,
locul de baştină al lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Situat la confluenţa
Olteţului cu Oltul, în apropierea Romulei daco-romane, Brâncoveni este menţionat ca
aşezare urbană pe harta stolnicului Cantacuzino, precum şi în alte documente scrise din
prima jumătate a asecolului al XVIII-lea.
Dezvoltarea Corabiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a Balşului în prima jumătate
a secolului al XX lea, urmată de un relativ avânt economic şi social ca reşedinţe de
raioane în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut, au dus la întărirea reţelei urbane
romanaţene, constituind o condiţie pozitivă în dezvoltarea teritoriului respectiv.
Rolul Caracalului de principal centru urban al spaţiului romanaţean a fost amplificat
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de dezvoltarea economică a Câmpiei
Romanaţilor ca o importantă arie cerealieră în partea sudică a ţării.
Procesul dirijat de industrializare extensivă de după 1968 şi funcţia administrativ-
politică deplasată în nord-estul judeţului, au produs, însă, în cazul concret al noului judeţ
Olt, modificări radicale în ierarhia urbană şi a celorlalte aşezări, în dinamismul şi structura
economico-socială a acestora, iar în consecinţă o reală marginalizare a spaţiului de la vest
de Olt. Au avut de suferit şi continuă să resimtă dezavantajele noii organizări
administrative oraşele Caracal şi Corabia, dar şi satele din interiorul câmpului romanaţean.
Dezvoltarea impetuoasă economică şi urbană a Slatinei, rezultând din funcţia ei de
capitală a noului judeţ Olt, a declanşat schimbări importante în geografia judeţului şi
îndeosebi a spaţiului romanaţean. Prin stabilirea capitalei de judeţ la Slatina şi dezvoltarea
preferenţială a acesteia după 1968, axa de greutate a judeţului Olt s-a mutat pe malul stâng
al râului, creând noi raporturi între componentele lui urbane. Această situaţie este ilustrată
cât se poate de elocvent de creşterea demografică foarte diferită a oraşelor Slatina şi
Caracal, după cum rezultă din datele statistice din tabelul următor:
Dinamica numărului de locuitori
ai oraşelor Slatina şi Caracal
Slatina Caracal
1930 11.010 14.950
1937 11.155 15.162
1970 24.872 24.777
1985 73.982 35.831
2002 78.815 34.625
2011 70.293 30.954
2015 84.788 35.456
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 87
Între 1970-1990 are loc mai mult decât o triplare a populaţiei Slatinei, în timp ce
Caracalul, deşi se industrializează şi el într-o anumită măsură, creşte doar cu 40%. Cu
acelaşi număr de locuitori în anul 1970, după numai patru decenii oraşele Caracal şi
Slatina ajung să se diferenţieze enorm, Caracalul având în prezent mai puţin de jumătate
din populaţia Slatinei, situaţie ce reflectă cât se poate de concludent poziţia privilegiată a
Slatinei în ierarhia urbană a judeţului actual.
În concurenţa urbană dintre cele două oraşe, Caracalul a pierdut, el fiind, totuşi, în
mod real centrul polarizator al teritoriului din dreapta Oltului, situaţie ce decurge obiectiv
din poziţia geografică în mijlocul zonei respective şi nu din jocul unor factori de
conjunctură. Caracalul a fost şi va rămâne un centru urban de „echilibru” în sistemul urban
naţional, ca şi multe alte oraşe mici şi mijlocii ale ţării.
Fără îndoială, revenirea la judeţul istoric Romanaţi este un fapt necesar. Ea poate fi
sprijinită şi prin alte argumente, mult mai concrete, pe care localnicii sunt cei mai în
măsură să le aducă, aşa cum ar fi, de exemplu, legăturile anevoioase ale locuitorilor din
valea Dunării cu actuala reşedinţă judeţeană Slatina.
În felul acesta, dacă concordanţa între unitatea geografică naturală şi unitatea
administrativă teritorială ar fi mult mai bine asigurată, s-ar realiza şi o mai bună optimizare
a hărţii judeţelor cu harta ariei de influenţă în teritoriu a centrelor administrativ-politice,
ceea ce în ultimă instanţă ar contribui în plus la viabilitatea unei noi hărţi administrativ-
teritoriale a României.
În varianta menţinerii judeţului actual, de o parte şi alta a Oltului, cu unele reveniri
la limitele fostului judeţ Romanaţi în vestul Oltului şi a redenumirii lui ca fiind judeţul
Romanaţi-Olt sau Olt-Romanaţi, strategia dezvoltării viitoare a acestuia trebuie regândită
pentru a asigura echilibrul raporturilor în sistemul de aşezări urbane şi rurale şi a
specificului economic al diferitelor părţi constituente ale acestuia.
BIBLIOGRAFIE
Iorga N. (1941), Revelaţii toponimice în istoria neştiută a Românilor, Mem. Acad.
Române, S. Ist. tom XIV, Bucureşti
Lahovari G.I., Brătianu C.I., Tocilescu G.G. (1902), Marele Dicţionar Geografic al
României, vol.V, Stab. Grafic J.V.Socecu, Bucureşti
Locusteanu C.I. (1899), Dicţionar geografic al Judeţului Romanaţi, Societatea
Geografică Română, Bucureşti, 219 p.
Oroveanu M.T.(1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului
Republicii Socialiste România, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Ricman Şt., Iosif Fr., Enescu V., Constant P. (1928), Contribuţiuni la monografia
judeţului Romanaţi, Edit. Ramuri, Craiova, 471 p.
Urucu Veselina (1987), Tendinţe noi în dezvoltarea reţelei de localităţi a Câmpiei
Romanaţilor, SCGGG-Geografie, XXXIV, Bucureşti, p.63-70
Urucu Veselina (1990), E posibilă refacerea judeţului Romanaţi?, Azi, Bucureşti,
p.2
*** (1936), Enciclopedia României, vol. V, Bucureşti
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 88
Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR – IULIE
.5 iulie 1516, domnitorul Neagoe Basarab întăreşte fraţilor Buzeşti (Dumitru, Vlad, Balica)
moşia Căluiul de Sus.
.19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi- Olt.
.24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban.
.2 iulie 1713, Constantin, fiul voievodului Constantin Brâncoveanu aşează crucea de piatră
de la Patriarhie în amintirea morţii bunicului său, Papa Brâncoveanu.
.12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe
mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită inscripţiei
de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir.
.4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu şi Dumitraşcu Pleşoianu.
. 1 iulie 1751,aşezământul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbăneşti-Morunglav.
.1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu.
.20 iulie 1818, începe construirea Bisericii Tuturor Sfinţilor din Caracal.
.28 iulie 1857, n. Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi.
.12 iulie 1864, n. Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu.
.5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor.
. 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti, a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de opere de
artă.
.20 iulie 1874, n. istoricul N. Dobrescu , membru al Academiei Române, la Celei-
Romanaţi.
.3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni-Romanaţi.
.7 iulie 1881, n. la Fălcoiu-Romanaţi prof. univ. Amza Jianu, medic.
.iulie 1883, apare la Caracal ,,Vocea Romanaţului”, director I. Bibian.
.25 iulie 1883, n. Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935).
.20 iulie 1886, apare la Caracal ,,Buletinul Romanaţiului” transformat în ,,Vulturul”.
.25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933.
.25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt.
.10 iulie 1891, este finalizată clădirea Gimnaziului din Slatina.
.14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului Naţional din Caracal (arhitect Franz
Bilek).
.iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti.
.6 iulie 1902, n. la Brastavăţu-Romanaţi aviatorul Octav Oculeanu.
.19 iulie 1904, dr. Badea Cireşeanu pleacă într-o călătorie la locurile sfinte.
.1 iulie 1905, n. la Scărişoara doctorul Haralambie Teodoru.
.8 iulie 1906, Elena Cornetti lasă prin testament o parte din moşia Olari-Romanaţi pentru
şcoala de muzică din Craiova.
.2 iulie 1908, n.Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei
Române.
.7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului.
.30 iulie 1909, n. Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun-Romanaţi.
.14 iulie 1910, m.dr. deputat Al . Stăncescu.
.13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N. Iorga, I. Kalinderu)
vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi.
.5 iulie 1914, principele moştenitor Ferdinand vizitează Caracalul.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 89
.19 iulie 1914, m. la Laussane-Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850).
.15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n.Spineni), autorul ,,Tezaurului Liturgic”.
.15 iulie 1922, este inaugurată ,,Fântâna monumentală’’ de la Dumitreşti.
.1 iulie 1923, O. Goga şi Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul filialei
Romanaţi a P. Poporului.
.3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal.
.14 iulie 1924, fabrica de cherestea ,,Carpatina” din Stoeneşti este mistuită de incendiu.
.31 iulie 1924, n. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (Bălăneşti).
.8 iulie 1926, n. la Caracal actriţa Beatrice Augusta Biega.
.2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal.
.6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe.
.15 iulie 1927 ,,Vremea Nouă” anunţă moartea lui I.G.Sfinţescu, autorul Dicţionarului
Geografic al judeţului Romanaţi.
.25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi
.28 iulie 1935 , n.scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru.
.22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. univ.Vasile Sandu, filolog.
.9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu.
.15 iulie 1938, n. Ianca-Romanaţi comentatorul sportiv Sebastian Domozină.
.6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist.
.19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost
ambasador al României la Paris.
.26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag. Face şcoala primară la Profa- Spineni.
.27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman).
.10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860).
.20-28 iulie 1942, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în
Transnistria sfinţind mai multe biserici.
. 3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi
domeniilor.
.16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care
participă şi Maria Antonescu.
.5 iulie 1944, n. poetul şi publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012).
.16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni.
.9 iulie 1947, n. la Priseaca scriitorul Marcel C-tin Runcanu.
.23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu.
.23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul şi ziaristul C-tin Sorescu.
.8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893).
.14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).
.25 iulie 1967, m. la Bucureşti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal).
.26 iulie 1967, m. Ion Moroşanu, directorul Muzeului de istorie din Slatina.
.8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş).
. 5 iulie 1980, se inaugurează la Drăgăneşti-Olt Muzeul Câmpiei Boianului prin strădania
lui Traian Zorzoliu.
.18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor- Romanaţi la 1 iunie 1923).
.25 iulie 1984, m.la Coloneşti poetul Petre Popescu.
.6 iulie 1985, m. g-ralul Florian P. Vlad (n. Vişina Veche), fost director al Spitalului
Militar din Bucureşti.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 90
26 iulie 1995, m. la Bucureşti prof. dr. C-tin Atanasiu (n. Corabia 2 sept. 1927).
.8 iulie 2014, m. Nicolae Nica, meşter popular născut la Chilia-Făgeţel.
NOTE DE LECTURĂ: ,,UN COPIL, UN SAT…” DE ION S. FLORU
Simina Andreea Barbu, Claudia Theodora Truță
Istoricul, biograful și memorialistul Ion S. Floru (Memoria Oltului nr. 18, 19,
22/2013; 40, 41, 42/2015; 51/2016) s-a impus în presa vremii încă din timpul studiilor
universitare prin publicarea unor articole și recenzii în revista ,,Convorbiri literare”, din al
cărui comitet de conducere a făcut parte în
perioada 1895-1899.
Culoarea temporală pe care copilăria sa
a zugrăvit-o pe un fragment de topos al
județului Olt – comuna Floru- a constituit
chintesența inspirației ce l-a determinat pe
scriitor să îşi contopească memoriile și
perspectivele sub o copertă pe care a scrijelit
titlul ,,Un copil, un sat…”. Fiind publicată de
Editura Socec, București, 1931, cartea are un
caracter monografic, autobiografic, Ion S.
Floru reconfigurând, din unghiul unei lucide
estimări a ceea ce ajunsese să reprezinte el între
oameni, tabloul familiei, al mediului său de
viață, creionat de autenticitatea evenimentelor,
momentelor inițierii culturale, precum și a
primilor ani de școală, ireversibil degradați de
trecerea timpului. Cu toate că înlănțuirea
retrospectivă de fapte induce aparent impresia
unei palori arhaice de idei, rădăcinile
existențiale ale autorului sunt redate cu atâta
ardoare și convingere, încât prin ochii omului
matur ele se dovedesc a fi ramificate în veșnic,
în imortalitate.
Ca lector al scriiturii lui Ion S. Floru, pot afirma că sentimentul pe care îl ai
parcurgând substraturile narative și descriptive create, este acela al regăsirii de sine bruște
într-o lume complet alta, pe un tărâm câmpenesc nu numai foarte diferit de ceea ce în mod
curent cunoaștem, dar și în mare măsură, greu de înțeles, greu de admis, aproape de
neconceput. Nu neapărat impresia de neobișnuit sau învechit este cea care te
descumpănește de la prima interacțiune cu conținutul - ,,M-am născut în comuna Floru
(Olt) duminecă 28 sept. (10 oct) 1864. Eram slab, se întâmplase o vreme rea, încât n-au
putut să cheme pe nașu’ din comuna Bălteni să mă boteze și, temându-se să nu mor
necreștinat, m-a botezat un vecin de lângă noi, Geabelea, care mi-a pus numele fiului său
mai mare, Ion” –, ci mai cu seamă emoția intensă a unei incursiuni apărute parcă din
geologia unei lumi ancestrale ce frizează imposibilitatea.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 91
O plastică înlănțuire de profile (Năstase Ionescu, Marin Țiganul, Ispir, Rada,
Ilinca, Dumitra, Nae Pișcă, Costache Nebunu’, Mătușa Rada și multe alte tipologii ce
conturau spațiul rural, conferindu-i viață și noutate), de gesturi umane foarte nete, definite,
este ceea ce ne transmite acest sentiment incandescent pliat pe lăuntricul fiecărui cititor;
apartenența la o unică arie topologică ce ne îmbrățișează cu tandrețe trecutul și ne
semnalează, cu dor, viitorul. Aceste profile și gesturi acționează fără excepție aproape
numai în spațiul frumuseții sufletești, idealizând perspective ludice raportate de către autor
la întreg parcursul său existențial -,,Scenele din copilărie ne însoțesc în vieață cu o
tonalitate sentimentală puternică. Desigur că vedem în vieață vederi mai pitorești, nu
ajung însă vivacitatea celor din copilărie, când natura se deschide înaintea copilului,
când puterea ei îl înspăimântă și-l cutremură, când, mai ales copilul de la țară, trăiește în
contact direct cu ea și în luptă cu ea. E groaznică o ploaie cu trăsnete și fulgere în camera
închisă, când casa se sguduie și fulgerul trece prin perdele, cu cât mai groaznică mi-a
părut o furtună de acest fel, noaptea, când trebuise să găsesc caii pe deal și să-i aduc la
curte! Cât de deosebită e mintea copiilor de munte, cari în etate de 7, 8, 10 ani pleacă dela
odaie pe înserate și merg acasă ceasuri, prin văi, pe izvoare, pe timp rău, cu mentalitatea
că lumea e plină de spirite rău făcătoare!(…) Cum să nu-ți pară vederea din dealul tău cu
carele înșiruite, cărând grâul din luncă, mai frumoasă decât privirea depe Acropole peste
mare spre Salamina, căci aceea este cea dintâi perspectivă asupra lumii, cea dintâi
întrebare ce-ți pune depărtarea, când lumea se deschide nemărginită înaintea ta?”
Se remarcă astfel conexiunea dintre vocea naratorului și cele dintâi frământări
generate de proporțiile naturii, ale lumii înconjurătoare, această legătură om–natură
constituind un izvor inepuizabil de motive literare pe care le regăsim pe parcursul lecturii
volumului său. Satul constituie de fapt metafora iubirii locului natal, a plaiurilor ce au
asistat la conturarea personalității creatorului și simultan la înclinația sa asupra cuvântului
sub un unghi fără măsuri, sfidând astfel rezonanțele comunicării și ale sferei de sensuri
încadrate în pragmatism.
Ca o consecință a influenței pe care lumea satului a impregnat-o sub penița lui
Ion S. Floru, chipurile și obiceiurile ce se detașează din multitudinea de momente și
împrejurări se extind pe întregul spectru narativ – de la extremul ,,luminos” și până la
opusul său, de la clipe de renaștere spirituală la păliri metaforice ale cuvântului sub
condeiul nostalgiei, de la rânduri din care se decodifică liniștea satului la explicitări
autentice de veselie și larmă înrămate, așa cum se exprimă autorul, în „petreceri profane” -
,,Vieața țărănească nu e deloc monotonă , cea de la oraș e cu mult mai uniformă (…). În
serile lungi de toamnă și de iarnă se fac clăci pentru diferite munci. Se adună băieți, fete,
oameni și femei mai tinere ca să muncească la cineva: să-i curețe porumb de măcinat, să
scarmene lână, să curețe porumb de foi…Râd, glumesc toată seara, spun povești, își spun
ghicitori, cântă, iar gazda, ca să le zorească mâinile le dă un pahar cu vin, câte o bucată
de azimă caldă, uneori cu miere, câteva nuci, mere, pere (…). Clăcile sunt mai rari, dar
întâlniri de acestea se fac de 2-3 ori pe săptămână la cineva cunoscut că are casă mare,
că e fără copii, că e doritor de societate, iubitor de glume, de povești, de tinerețe.” Astfel,
tradițiile campestre construite de autor au un relief extraordinar, creând adevărate entități
ale satului oltenesc ce rămân unice și definitive. Asemenea unui arbore asupra căruia
gravitează ani, decenii, ori chiar veacuri existențiale, întărindu-i trupul luminos, putem
compara cartea ,,Un copil, un sat…” cu un trunchi viguros ce mijlocește rădăcinile –
trecutul scriitorului bine sondat în veșnicie, cu coroana – imaginea perpetuu strălucitoare a
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 92
satului românesc ce rămâne un pivot al tradiției și culturii rurale, fiind o punte de legătură
între ancestral și inovator, între spațiu „limitat” și timp ,,nemărginit”.
Trăirile și perspectivele născute din evocarea acelui secol sunt, totuși, mai curând
de nostalgie și afecțiune. O asemenea naturalețe în dăruirea față de locul natal, o asemenea
densitate de acte, precum alergatul către școală, lectura din timpul vacanțelor desfășurată
simultan cu legănatul fraților mai mici, dar și actul ludic fundamental al jocului regăsit pe
fondul vârstei copilăriei ne uimesc, ne fac să le intuim clar ca fiind astăzi practic de
neregăsit. Comparat realităților contemporane, trăim sentimentul unui fond pentru
totdeauna pierdut, a unei non – întoarceri, a ceva, niciodată de reîntâlnit în lumea în care se
prefigurează - ,,urmașii noștri vor întoarce ochii asupra trecutului și se vor întreba, cum
s-au tăiat pădurile, cum s-au desțelenit codrii, cum au secat cișmelele, cum au crescut
satele, cum au luat calea spre oraș sătenii? În ce școală, în ce condițiuni învățau ei carte?
Cum trăiau copiii până la vârsta de a se face folositori? Cum ajungeau la cultură, cum
deveneau burghezi? Foarte puține cunoștiințe avem despre vieața satului actual, iar satul
trecutului trăește numai în memoria unora dintre noi. Care dintre noi păstrează mai vie
amintirea vieții din satul trecut, timp este să o fixeze în scris, ca viitorul să nu simtă lipsa
aceasta, cum noi regretăm lipsa trecutului. Cât mă privește, eu declar că aș da o cronică
de domnitori pe amintirile unui sat din trecut. “
În paginile acestei cărţi rare, cercetătorul îndrăgostit de plaiurile noastre va găsi
relatări despre viaţa zilnică, despre superstiţii, despre drumurile făcute călare la Mierleşti la
bunici, la Zorleasca şi Ursoaia ori la vechea şcoală Ionaşcu din Slatina unde încă funcţiona
bătrânul profesor Iancu Ionaşcu; va asculta lăutari din alte timpuri ori se va minuna de
soldaţii ruşi încartiruiţi la Slatina ce trec la 1877 cu hergheliile de cai să le adape în Olt. Şi
va admira evoluţia copilului ce îşi petrece copilăria culegând fragi şi cireşe sălbatice, ziua
jucând purceaua şi noaptea stând în jurul focurilor, ce pleacă la şcoală ducând în traistă
abecedarul lui Iarcu, boţul de mămăligă şi bucata de o jumătate de kilogram de brânză din
care gustă pe furiş şi ruşinat în vreme ce colegii prăjesc şuncă. Locurile dragi ale
copilăriei: Valea Adâncata (pe care o va evoca mai târziu şi Dumitru Ceauşu), pădurea
Călugăreasca, Ocheanul- locul scaldei, Plapcea- toate sunt evocate de istoric cu
nedisimulată melancolie.
Așa cum demonstrează titlul, între termenul de ,,copil” și ,,sat” există o identitate,
o pliere perfectă din care se desprinde starea de pură apartenență, de sensibilitate și afect.
Citind cartea, am găsit un drum spre inima scriitorului, a copilului fiu de țăran, care,
personal, mi-a răscolit memorii izvorâte din propria-mi copilărie presărată de întâmplări
similare, dar diluate de goana ireversibilă a timpului, în contextul lumii moderne. Am
convingerea că toți cititorii capabili de a decodifica dintr-un cuvânt o întreagă istorie de
idei și trăiri ar trebui să umple vidul spiritual lăsat de evaporarea copilăriei cu seva
slovelor arhaice din cartea ,,Un copil, un sat…”, ce fără îndoială îți deschide posibilitatea
regăsirii de sine, prin reflecție, contemplație și trăire.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 93
ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (VII) Marius Bunescu
Autor al unei inestimabile opere artistice (multe tablori putând fi admirate în
pinacoteca liceului Ioniţă Asan din Caracal), pictorul caracalean Marius Bunescu este şi
autorul unei valoroase opere memorialistice. Cartea, apărută în 1965 la editura Meridiane,
este intitulată simplu Însemnările unui pictor. Continuăm prezentarea acestor preţioase
însemnări în care artistul romanaţean descrie peregrinările sale prin ţară în anii ce au
urmat primului război mondial.
În vremea aceea viețuia acolo, bătrân și orb, moș Dimitrie Scurei, fost profesor și
director al Școlii Normale. Se aciuase într-o chilie întunecoasă dela vechea biserică zidită
pe la începutul întemeierii principatului muntean.
Bătrân, sta mai tot timpul în pat, îngrijit de o femeie
care-i aducea din când în când câte ceva.
Pe vremea revizoratului lui Eminescu, moș
Scurei fusese și el învățător prin Moldova și avusese
apropiate legături cu poetul. Mai cunoscuse în
tinerețe și alți scriitori, printre care Vlahuță,
Caragiale, cărora la vreo nevoie le mai strecura și
vreun ban împrumut, astfel că ne povestea
interesante amintiri din vremurile acelea. Îl invitam
câteodată la masa noastră modestă, care-l bucura
peste măsură.
Colegii și prietenii de la ,,Arta română” mă
chemau adesea în capitală, unde, precum spuneau ei,
ar fi fost nevoie de mine. În iarna lui 1920-21 mi-am
organizat a doua expoziție personală, astfel că am
rămas mai mult de o lună împreună cu ei.
Expoziția aceasta aducea unele variații și
întregiri în arta mea. Stăteam mult de vorbă cu
gorunii centenari din dumbrava Sibiului și arinii
Câmpulungului. Peisajul mai grav din părțile acelea,
poate și dispozițiile mele sufletești, îmi imprimaseră o viziune picturală nouă. Critica se
despărțise în două. O parte, cea mai numeroasă, regreta manifestarea anterioară, pe când
cealaltă mă accepta în noua înfățișare.
Anastase Simu mi-a vorbit din nou de muzeul său, cu o insistență care mă
impresiona. Colegii mă chemau și ei pentru a realiza împreună unele deziderate; cele două
chemări se completau. Astfel că am renunțat la izolare; nevoile breslei mi se păreau mai
interesante.
Anastase Simu avea lângă muzeu un garaj, în care ținea lăzi goale, lemne, scări
etc., materiale ce așteptau acolo sosirea unui eventual automobil. Cum locuința ce mi se
oferea pe lângă muzeu era insuficientă pentru a-mi amenaja și un atelier în cuprinsul ei,
am condiționat venirea mea de cedarea acestui garaj, pe care l-am transformat pe cont
propriu în atelier.
Veneam la muzeu ca un devotat al Artei. Am muncit acolo fără leafă, căci Muzeul
Bustul lui Dimitrie Scurei,
profesor de limba germană, fost
director al Şcolii Normale
Câmpulung între 1895-1898
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 94
Simu era pe atunci o instituție particulară, și dacă aș fi primit un salariu de la om la om,
m-aș fi simțit aservit proprietarului, aș fi fost funcționarul lui. Am exclus deci de la
început discuțiile despre bani și astfel între mine și Simu n-au fost niciodată asemenea
relații; trăiam modest din produsul muncii mele artistice, și am evitat întotdeauna
împrumuturile atât de obișnuite.
Era pe atunci obiceiul ca muzeele să fie socotite necesare doar câteva luni pe an, și
nu în toate zilele. Vara se închideau toate, luau vacanţă. Depinzând numai de proprietarul
lui, când acesta pleca în străinătate, muzeul rămânea închis uneori și iarna. Am stabilit un
orariu regulat în cele patru anotimpuri, deși n-aveam alt ajutor decât pe omul de serviciu,
punând astfel muzeul permanent la dispoziția publicului.
Așezat definitiv în București, unde mi-am adus după aceea și familia, am intrat
curând în mijlocul frământărilor generației mele pentru organizarea vieții noastre artistice.
Era nevoie de o largă asociație profesională pentru afirmarea intereselor de breaslă ale
pictorilor și sculptorilor. Pornită din imperativele momentului și organizată de cei de la
,,Arta română” pe baze sindicale, gruparea aceasta a fost ,,Sindicatul artelor frumoase”,
prima noastră organizaţie de masă unind artiști plastici din toată țara.
Inaugurat la 12 martie la Ateneu, în comitetul lui de conducere au intrat membri
din toate celelalte societăți artistice bucureștene, cel dintâi președinte fiind ales pictorul
Camil Ressu, iar eu secretar.
Organizația aceasta a noastră nu putea fi desigur pe placul oficialităților. Nu ne
puteam aștepta deci să găsim înțelegerea necesară și nici n-am găsit-o. Potentații zilei ne
tratau ca pe niște sindicaliști uniți cu muncitorii pentru apărarea intereselor de breaslă.
Locuind în centru, colegii care aveau vreo nevoie ori voiau vreo lămurire, mă
căutau zilnic, ușa mea fiindu-le permanent deschisă; nimeni nu pleca nesatisfăcut.
În situația de atunci au trebuit să treacă doi ani până să-mi pot încropi, în toamna
lui 1922, o nouă expoziție personală, deși asemenea manifestări constituiau unica mea
resursă de viață. De data aceasta de proporții mai reduse, expoziția am organizat-o chiar în
atelier, condiționată atât de interesele muzeului, cât și de ale sindicatului; era necesar să fiu
tot timpul lângă primul, căruia îi creasem o viață ce mă lega acum solid de el, și tot astfel
de sindicat, care avea cerinți asemănătoare.
Entuziasmul nostru era inepuizabil, deși rezultatul eforturilor se lăsa încă așteptat.
Nu se arăta nici un semn de înțelegere a revendicărilor pe care le aduceam la cunoștința
miniștrilor de resort. După doi ani, indiferența aceasta din partea oficialităților, și uneori
chia reaua voință, l-au determinat pe Ressu, care mai avusese destule plictiseli și cu cortina
Teatrului Național ce-i fusese comandată dar interminabil discutată, să demisioneze de la
președenție. Ceilalți membri au continuat lupta, iar în 1923, la prima adunare generală,
colegii mi-au încredințat mie sarcina de președinte, lucru ce-mi aducea noi obligații, mai
mari decât cele de până atunci.
Cu ajutorul prietenilor din presă, preocupați de problemele noastre, am început
curând o campanie prin ziarele progresiste. Gazetari, literați, pictori, printre care Tonitza,
Emil Isac, Lucifer (S. Maur) etc., au dezbătut cu toată pasiunea revendicările noastre. Eu
însumi am luat adesea condeiul și uneori cuvântul pentru a combate lipsa de înțelegere și
indiferența față de artă a oficialităților vremii.
Cu Ressu mă cunoscusem la București în 1911, cu prilejul primei mele manifestări
în cadrul Salonului oficial, și mi-am dat seama de la început că aveam de-a face cu un om
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 95
dintr-o bucată. Expunea portrete realiste de țărani obidiți, dar îl zugrăvise și pe boier
privindu-și sfidător robii, cu biciușca ridicată, gata în orice clipă de a lovi.
În viața artistică a Capitalei, Camil Ressu avea încă de pe atunci o situație
precumpănitoare, fiind ales în toate juriile și comitetele artistice. Astfel, în mijlocul
bonzilor ateneiști ce priveau de sus zvârcolirile juvenile ale noilor artiști, tineretul avea
totdeauna un cald apărător.
Pictor realist în tinerețe, bătrânețea l-a găsit neclintit pe aceeași veche poziție. Era
o fire deschisă, prietenoasă, și relațiile lui cu lumea nu puteau fi decât corecte și durabile,
în cazul nostru păstrându-se astfel până la sfârșit.
Alt prieten, dintre colegii cunoscuți în 1911, a fost Teodorescu-Sion. Ca și Ressu,
și în același timp cu el, se distinsese prin picturile expuse la Salonul oficial și ,,Tinerimea
artistică”. Din păcate însă, Teodorescu-Sion avea un temperament violent, din care cauză
se găsea mai totdeauna în conflict cu cineva. Cu Ressu era în concurență, deși foarte
diferiți în viziunea lor artistică, și poate că din cauza aceasta își schimba atât de des paleta,
încât după fiecare manifestare se spunea că e altul.
Și cu mine a fost supărat de câteva ori Sion, dar motivele lui fiind totdeauna de
ordinul închipuirii, iar felul meu de a fi rămânând mereu același, curând găsea prilejul să-și
reia locul părăsit.
Marea pasiune a lui Sion era aceea de a fi șef, de a conduce, și suferea din cauză
că, știindu-l instabil, colegii nu-i încredințau asemenea posibilitate.
În scopul interesării marelui public, organizam și unele cicluri de conferințe
săptămânale la Biblioteca Centrală, unde au luat cuvântul scriitori și profesori, oameni de
artă. Publicul umplea aula până la refuz.
Începusem apoi o acțiune cu arhitecții, cărora prin apeluri publice, le sugeram
ideea construirii de ateliere pentru pictori și sculptori în podurile caselor ce se ridicau în
capitală. Unii dintre ei reușeau să-și intereseze clienții, alții nu. Proprietarii caselor în
construcție refuzau apelul nostru, fie de teama că pictorii nu-și vor plăti chiria, fie că
aceștia, din neatenție, le vor da foc caselor!...
O veste uluitoare ne-a venit pe atunci de la Tecuci, unde locuia împreună cu
familia sa pictorul D. Hârlescu, profesor de desen la liceul local. La o vârstă tânără, când ar
fi avut încă multe de spus pentru arta noastră, în care apăruse ca un bolid, dar se
destrămase înainte de a-și fi putut arăta toate darurile, el încetase din viață. Intrase în
atmosfera locului și aceasta i-a fost fatal.
Între timp reușisem a închiria sala din imobilul situat pe actuala stradă Gabriel Peri
nr. 6, de lângă Ateneu, pe care am amenajat-o în condiții corespunzătoare și în care , în
1924, a fost organizată ultima expoziție anuală a societății ,,Arta română”. Prin acțiunea
susținută a artiștilor de la Sindicat, s-a putut impune tot atunci reînființarea ,,Salonului
oficial”, desființat în timpul războiului.
Însărcinat de juriu a ține discursul inaugural, am găsit din nou prilejul de a atrage
atenția oficialităților asupra marilor lipsuri și nevoi ale artei noastre, care nu putea fi
satisfăcută numai cu acest salon. Simțindu-se vizat, ministrul respectiv al artelor,
deținătorul unei întregi arhive de revendicări ale noastre, ne-a răspuns liniștit că regretă,
dar nu are alte posibilități spre a ne fi de folos…
Artiștii explozivi, cei care spun pe nerăsuflate tot ce au de spus, se consumă
repede. Arderea la ei e mai timpurie și deplină, și ne pomenim că nu mai sunt tocmai când
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 96
ne așteptăm mai puțin. Dintre aceștia a fost și Tonitza, pe care l-am pierdut după ce abia își
întregise a cincea decadă de viată, într-o activitate febrilă și complexă.
Ne cunoscusem la München, unde ajunsesem cu vreun an înaintea lui. Aveam deci
vechime acolo și într-o bună zi, în atelierul lui Groeber, unde tocmai trăgeam niște
monotipuri, m-a căutat un tânăr din țară, abia trecut de vârsta majoratului, cu ochii mari și
sfredelitori. Era Tonitza. Intrase în atelierul profesorului Habermann și era mulțumit de
învățăturile maestrului.
Cu toate că pontifii münchenezi îl convinseseră pe ce drum să meargă,Tonitza
n-avea astâmpăr, și n-a rămas prea mult acolo. Peste vreo doi ani, și după unele călătorii
lungi prin Italia, el poposise la Paris, unde eu n-am putut ajunge decât după alți vreo trei
ani. Și astfel, umblând pe drumuri despărțite de împrejurări și războaie, nu ne-am revăzut
decât în 1919, la prima mea expoziție personală, despre care a și scris prin gazete. De
atunci am stat într-o legătură directă tot timpul, până în preajma morții sale, ultima lui
scrisoare din cele vreo cincizeci ce mi-a adresat purtând data de 18 iunie 1938.
La început, cu gândul la unele realizări de care arta noastră ducea lipsă, ne
provocam prin presă la discuții al căror sens nici pe departe nu era înțeles de oficialități, iar
după plecarea lui la Vălenii de Munte – plecare neînțeleasă de colegi – a început între noi o
bogată corespondență, constituind un fel de întregire între doi artiști din aceeași generație,
cu aceleași idealuri.
Expuneam împreună la ,,Arta română”, iar multe potriviri de situație mă
apropiaseră de membrii viitorului ,,grup al celor patru”.
Tonitza a avut nenumărate greutăți în viața sa, pe care nu le-a putut învinge. Trăia
și lucra ca un visător, fără a se preocupa de ziua de mâine, ceea ce îi aducea destule lipsuri
în gospodăria familiei sale, cu toate că o seamă de intelectuali devotați, prieteni și
admiratori, îl înconjurau, acoperindu-i la vremuri grele nevoile.
Era cel mai luminos, cel mai înflăcărat dintre pictorii generației noastre. L-am
cunoscut de-aproape, i-am fost prieten bun și l-am apreciat mult, mai și certându-l
câteodată, când neglijențele sale luau forme mai acute. Acum, după ce nu-l mai avem, când
nu ne-a mai rămas decât paleta lui strălucitoare, cel puțin aceștia să-i ridicăm monumentul
cuvenit.
Despre Francisc Șirato aș putea picta un triptic cu toate cele trei planuri egale:
Omul, Artistul, Gânditorul. Trei fețe, toate monumentale, egal de luminoase, niciuna
umbrind pe cealaltă.
Omul a fost totdeauna sobru, echilibrat, discret chiar în cea mai mare suferință.
N-a făcut compromisuri cu muza lui și nici nu și-a trimis-o zălog cine știe pe unde, pentru
doi gologani. O demnitate înnăscută îl oprea de la orice gest nepotrivit, iar din țesătura asta
solemnă se alegeau culorile pentru pictura sa.
Artistul a dus o viață lungă de cercetări și experimentări. Cercetător din fire, paleta
lui s-a shimbat adesea. Într-o vreme preocupările noastre artistice se apropiaseră foarte
mult.
Criticul, aș zice mai degrabă Gânditorul, s-a făurit din prea multele întrebări ce și
le punea sie însuși, și omul și artistul. Atâtea vicisitudini prin câte trecuse tipăriseră pe fața
lui Șirato un timbru de tristețe. De aici întrebările ce nu contenea să și le pună, de aici
severitatea față de sine și față de ceilalți.
Ștefan Dimitrescu, ca și cei mai mulți din colegii lui de altfel, pornise pe drumul
artei dintr-un mediu de oameni sărmani și când un artist pornea în asemenea condiții, lupta
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 97
lui de unul singur, în cursul multor ani de studii, era totdeauna grea. Pe atunci, spre a se
putea menține și desăvârși, pictorul cânta în vreun taraf de lăutari – dacă cunoștea vreun
instrument – picta vreo bisericuță pe undeva sau se înfunda prin câte un colț de țară, dând
lecții unor elevi chiulangii la desen și caligrafie; adesea se culca nemâncat.
Ștefan Dimitrescu a trecut prin toate aceste încercări și le-a învins, una după alta.
Dar un accident stupid a venit să întregească lanțul nenorocirilor ce-i destrămaseră viața,
retezându-i-o în plin avânt creator.
În opera sa se întâlnesc la fiece pas subiecte cu muncitori și țărani, surprinși în
viața lor obișnuită de fiecare zi. Astfel, talentul său robust, de vaste posibilități creatoare, a
lăsat în urmă-i o operă în care trăiește din plin pulsația pământului natal. Și regretăm mult
că n-a apucat să vadă zorile epocii noi, care l-ar fi dus și la mai mari izbânzi pictoricești.
Intențiile donatorilor sunt întotdeauna frumoase. Am auzit adesea despre unii și
alții că ar fi vrut să facă lucrul cel mai bun dar… Într-o astfel de situație se afla și colecția
de artă Bogdan-Pitești. Se știa că va fi donată statului, sau că fusese chiar donată dar
refuzată; murind între timp donatorul lăsase pe mâna unei familii neiubitoare de artă, o
bogată colecție dintre cei mai frumoși Luchieni, Tonitza, Ressu etc. Dar familia pentru a-și
achita avocații, le-a scos într-o bună zi la mezat. Faptul a produs rumoare printre artiști,
căci picturile acestea s-ar fi răspândit în toate părțile, cum s-a și întâmplat de altfel după
puțin timp. Moștenitoarele nu se sinchiseau de asta câtuși de puțin, fericite că autoritatea
publică le înlesnise asemenea afacere.
Sesizat de sindicatul nostru, ministerul de resort ne-a însărcinat pe Steriadi și pe
mine să vedem cum stau lucrurile. Cele trei moștenitoare: mama, sora și soția defunctului,
văzându-se discutate, ne-au asigurat că găsiseră alte mijloace pentru achitarea datoriilor
(mai posedau încă și moșia de la Vlaici), astfel că renunță la vânzarea tablourilor. Lumea
putea fi deci liniștită. Și totuși vânzarea s-a făcut, însă în tăcere. Ce preț să pui pe cuvântul
unor asemenea oameni?...
O altă colecție cu bucluc, promisă mai dinainte statului, și care prin acest simplu
fapt trebuia să-i aducă acestui mecena în perspectivă nenumărate beneficii, a fost colecția
fostului administrator al domeniilor coroanei, Ion Kalinderu. Se construise și localul în
care ar fi urmat să funcționeze instituția, dar la moartea lui Kalinderu, testamentul fusese
atât de bine pus încât n-a mai fost găsit!... Și, tot ca la Bogdan-Pitești, familia intra în
posesia moștenirii socotită imensă.
Cum avea de plătit mari taxe de moștenire, iar colecția se afla expusă în clădirea
ce-i aparținea, familia a devenit ea… donatoare (cu plată!), cedând statului și casa și
colecția, în schimbul scutirii de taxele succesorale! Iar suma pretinsă se mai rotunjea și în
numerar, pentru a se îngreuna în felul acesta valoarea unei așa-zise donații, destul de
searbădă în fond…
Alți trei ani trecuseră pe nesimțite de la ultima mea expoziție personală. Din cauza
multiplelor acțiuni sociale nu mai expuneam decât sporadic, la ,,Arta română”, iar în
ultimul timp la ,,Salon”. În 1925 mi-am concentrat din nou forțele și am organizat o nouă
manifestare personală, tot în atelier.
După ce organizase șapte expoziții răsunătoare, menite să împrospăteze atmosfera
viciată în care era silită să respire, - ,,Arta română” dispăruse, astfel că în anul acela
membrii ei nu s-au mai putut aduna. Începuseră intrigile!
După întreruperea activității acestei societăți scumpe nouă, s-au încercat unele
înjghebări noi, care n-au prins. Printre altele a fost și gruparea din ,,Sala Grigorescu”, pe
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 98
strada Doamnei, deasupra unei librării, unde s-a organizat în 1925 o expoziție (Șt.
Dimitrescu, Pallady, Petrașcu, Tonitza, Șirato, Iser, Medrea, Jalea, Han, Bunescu); dar
încercarea n-a avut continuitate.
O grupare mai omogenă, deci mai puternică, s-a format atunci sub titlul: ,,Grupul
celor patru”, care din 1926 până-n 1934, cu mici întreruperi, a avut expoziții remarcabile,
continuând în forma aceasta mai restrânsă tendința de reînnoire de la ,,Arta Română”.
Grupul era format din Șt. Dimitrescu, N. Tonitza, Fr. Șirato și O. Han, și a lăsat o dâră
luminoasă în viața artei noastre plastice. Inițial , fusese gândit al ,,celor cinci”, avându-mă
și pe mine în componența sa. Deziluzionat însă de năruirea ,,Artei Române”, în care
pusesem atâtea speranțe, mi-am mărturisit lipsa de entuziasm pentru noua încercare.
Deși modest, atelierul meu era vizitat câteodată și de persoane mai simandicoase,
fie la expoziții, fie în alte împrejurări. Într-o vară avusese loc la București congresul de
bizantinologie prezidat de savantul spaniol Puigy Cadafalch. După terminarea lucrărilor,
Nicolae Iorga i-a adus pe congresiști și la Muzeul Simu. Regretatul profesor mi-a cerut să
le arăt și atelierul; cu toate protestele mele că nu sunt pregătit să primesc o asemenea
strălucită societate, care nici n-ar fi avut de altfel loc, a trebuit totuși, la insistențele lui
Iorga, să-i deschid porțile.
Pe lângă picturile de pe pereți, mai aveam altele strânse pe poliță; vrând-nevrând
le-am arătat și pe acelea, lucru deloc ușor, în mijlocul unei asemenea aglomerații. Iorga
alegea și explica. Iar când a găsit ceea ce voia, un peisaj din deltă, l-a dăruit președintelui
congresului, din partea „țării”… „nu se poate dragă, - mi-a zis – să nu-i dăm și noi o
amintire omului ăstuia!”
Aman era ca și uitat în vremea aceea. Trecuseră 34 de ani de la moartea lui și
nimeni nu-i mai pomenea numele. Bătrână și bolnavă, văduva trăia într-o casă de pe strada
Maria Rosetti, iar ministerul artelor îi servea aceeași pensie fixată în 1908, la donarea
muzeului, deși valoarea leului nu mai era de mult aceeași.
Doamna Aman mi-a cerut ajutorul. Sindicatul nostru își făcea o datorie de onoare
față de văduva artistului care are multe merite în promovarea artei plastice românești; am
intervenit cu energie la cei în drept, care i-au satisfăcut cererea.
Una din preocupările noastre permanente era problema atelierelor pictorilor,
dezbătută și cu arhitecții, și a unei case a artelor, pentru care ajunsesem și la întocmirea
planurilor. Ne unisem cu arhitecții, scriitorii și compozitorii, cu gândul de a realiza o casă
unică a celor patru arte, în care să avem săli de expoziții, de adunări și conferințe,
bibliotecă, ateliere etc. Alesesem pentru construcție locul, viran pe atunci, din spatele
Facultății de arhitectură, cu fața spre Universitate.
Nici de data aceasta n-am întâlnit însă înțelegerea necesară, deși locul aparținea
Ministerului Învățământului, de la care îl ceream. Nu recoltam dela puternicii zilei decât
vorbe. Vorbe și promisiuni.
Ne istoveam zadarnic puterile. Nici unul din planurile noastre nu ne reușea. A fost
un moment când ni s-a părut că, apelurile noastre vor fi primite de toată lumea și oricine ne
va da concursul. Tipărisem așa-zisele „cărămizi”, dar ele trebuiau dispersate în număr
covârșitor și-n timp îndelungat, lucru ce nu se putea realiza numai de către colegii noștri.
Am angajat atunci vânzători particulari, cu plată, dar aceasta ne micșora veniturile, în afară
că, după experiențele făcute, mulți dintre aceștia ori dispăreau cu carnetele, ori ne încurcau
socotelile.
Atâtea zadarnice frământări ajunseseră să-mi taie elanul. Nici o satisfacție nu-mi
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 99
încununa ostenelile. De aceea, cu toată încrederea de care mă bucuram în mijlocul
colegilor, am ajuns, prin 1927, la concluzia că trebuie să părăsesc locul de președinte al
sindicatului. Oarecum sever în relațiile sociale, fără false amabilități convenționale,
fusesem convins că ideile mari pot fi realizate fără a cerși la ușa celor mari. Pe de altă
parte, deziluzionat, nefiind obișnuit a bate apa-n piuă, am crezut că a sosit timpul să las
locul altuia.
Plecarea mea nu însemna însă o părăsire a luptei, începută în atmosfera anilor
postbelici. De altfel numele „Sindicatului artelor frumoase” începuse a flutura pe buzele
multora și faptul că se vorbea despre artă în cercuri largi, însemna totuși un câștig. În
toamna anului 1927, Muzeul Simu a fost donat statului. Pregătirea formalităților durase
câțiva ani, pentru că mereu se interpunea câte ceva. În timpul acesta muzeul funcționase
însă ca o adevărată instituție publică, spre bucuria artiștilor și a școlilor din țară, ca și a
numeroșilor vizitatori. Era pentru prima oară când cineva de la noi, încă-n viață fiind, își
dăruia poporului bunurile sale, fără să-i ceară statului vreo compensație.
Intrând în posesia acestei averi, Ministerul Artelor a prevăzut în bugetul său un
post de director și altul pentru omul de serviciu, personalul existent fiind numit din oficiu.
ŞCOALA DIN GROJDIBODU
Începuturile învăţământului local
Nicu Vintilă-Sigibida
Comuna Grojdibodu din judeţul actual Olt, este aşezată pe malul Dunării între
localităţile Corabia şi Bechet, făcând parte, înainte de anul 1968, din fostul judeţ
Romanaţi, plasa Balta.
Ca şi în alte localităţi sau zone ale ţării, învăţământul public sau privat a debutat în
mod organizat foarte târziu, mai precis în secolul XIX, dar unele indicii arată că într-o
formă simplă a existat de foarte mult timp.
Faţă de alte popoare, de alte ţări, care au cunoscut scrierea şi au avut o cultură şi o
ştiinţă mult evoluate încă înainte de era noastră cu 5-7000 de ani, poporul român, poate
demonstra că a avut o întârziere, din acest punct de vedere de mii de ani, de abia în secolul
XIV putem vorbi de o organizare statală şi de forme civilizate de organizare a societăţii.
Când în lumea veche se construiau palate, drumuri, catedrale, temple şi exista
scrierea, sculptura şi alte forme de instruire, la noi predominau bordeiele care au dispărut
în preajma anului 1940.
Se acreditează ideea unei scrieri a tracilor sau chiar a dacilor dar existenţa ei nu a
fost încă demonstrată cu probe epigrafice, litice sau de alt gen.
Localitatea Grojdibodu, în antichitate purtând numele Sigibida, datorită cetăţii
dacice (getice) construită din lemn şi pământ, deoarece piatră nu era decât la 150 km
distanţă spre nord, a fost aşezată pe malul Dunării, care aici a avut două braţe şi unde
exista un vad de trecere a acestui fluviu pe care l-a trecut Alexandru Macedon în anul 335
î.e.n., luptându-se cu tribalii, neam tracic de pe malul drept al Dunării şi care învingând, a
distrus cetatea, refăcută ulterior de mai multe ori.
Mai târziu, în anul 86-87 e.n., împăratul Domiţian va construi aici primul pod
roman peste Dunăre, pe care a trecut generalul Fuscus cu oştile sale în Dacia şi unde a fost
învins de Decebal pe Olt în sus.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 100
În anul 129 împăratul roman Hadrian va împroprietări aici o parte din soldaţii săi
veterani care luptaseră peste 25 de ani în războaiele romane, dându-le pământuri în
proprietate, unde şi-au construit case, ale căror rămăşiţe mai sunt şi astăzi, dându-le
cetăţenie romană şi dreptul de a se căsători. Acest fapt este demonstrat prin descoperirea
pe teritoriul localităţii a unei diplome din bronz denumită „Diploma Honestae Missionis”.
Multe vestigii fac dovada existenţei din neolitic a localităţii pe acest amplasament.
Am făcut această scurtă prezentare pentru a încerca să demonstrez că era imposibil
în acele vremuri să nu existe un anume fel de învăţământ, cu atât mai mult cu cât unul din
veteranii stabiliți la Sigibida-Grojdibodu, Plautius Cessianus va deveni guvernator
financiar al imperiului pentru Dacia.
Omul, de la apariţia lui, a încercat în permanenţă să se perfecţioneze, motorul care
îl împingea de la spate fiind dorinţa de a fi mai bun, de a avea mai multe, de a se ridica pe
o treaptă superioară.
Cercetând istoria, putem descoperi că în epocile premoderne, începând cu
antichitatea veche, în condiţiile date, specifice comunei primitive şi sclavagismului, a
existat o anumită formă de învăţământ a copiilor şi tinerilor, a unor forme şi proceduri
orale, de către adulţii şi bătrânii cu experienţă, în cadrul comunităţii sau direct în familie,
prin care erau deprinse cunoştinţe practice şi norme comportamentale, etico-morale şi
ocupaţionale99
.
Ulterior aşezarea pe ţărmul Mării Negre a unor înfloritoare colonii greceşti în sec.
VIII-VI î.e.n., dar mai ales cucerirea teritoriilor dacice din Oltenia, implicit a zonei
localităţii Sigibida – Grojdibodu, de către romani, au determinat pe fondul general al
accelerării progresului social şi cultural, constituirea şi a unor forme de învăţământ, mai
ales în zonele urbane unde existau colonii cum ar fi Sucidava, Romula – Malva, de pe
teritoriul judeţului Romanaţi, Grojdibodu fiind în vecinătatea Sucidavei, unde se învăţau
reguli de bună practică şi comportare, meserii, luptători pentru apărarea teritoriilor.
După constituirea statelor româneşti de sine stătătoare100
, Muntenia, Moldova,
Dobrogea, în sec. XIV, întâlnim pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai multe atestări
privind existenţa în secolele XI-XVI, a unor şcoli de diferite grade, în principal
bisericeşti101
.
De la constituirea Principatelor române Ţara Românească şi Moldova, educaţia se
făcea în şcoli bisericeşti de pe lângă episcopii, mănăstiri şi biserici şi în şcoli domneşti,
înfiinţate pe lângă curţile domnilor.
În acele şcoli se predau relgie, citire şi scriere în limba slavonă. După traducerea
cărţilor bisericeşti în limba română în secolul al XVII-lea sub Matei Basarab şi Vasile
Lupu educaţia se făcea în limba română, până la domnia fanarioţilor în secolul XVIII.
Atunci s-a introdus şi limba greacă în special în şcolile mai bine organizate frecventate de
clerici şi fii de boieri.
În şcolile domneşti, Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi cea de la Mănăstirea Sfântu Sava
din Bucureşti, unele materii au fost predate, aici, şi în limbile latină şi franceză.
99 Ministerul Învăţământului, Istoria învăţământului din România – Compendiu, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.7 100
Ibidem 101
Ibidem, pag.8
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 101
Limba română ajunsese la un moment dat să fie înlocuită aproape complet cu
limba greacă.
În perioada fanariotă, învăţământul a decăzut tot mai mult până la începutul
secolului XIX când Gheorghe Lazăr a deschis prima şcoală românească de la Sfântul Sava
în 1816. L-au urmat discipolii săi Ion Eliade Rădulescu, Paladi şi alţii.
În urma regulamentului de organizare a şcolilor din 1832 s-au înfiinţat şcoli în
aproape toate capitalele de judeţe ale Munteniei, pe lângă seminariile de la Curtea de
Argeş, Râmnicu Vâlcea, Buzău.
Şcolile primare de la oraşe şi sate au început să prospere. Prin Legea
Învăţământului din 1865 se declara obligativitatea învăţământului primar.
Ca atare, în noul context istoric înoitor, pentru învăţământul naţional erau urmărite,
în principal, două scopuri, definite de N.Iorga astfel: ,, ... pregătirea omului complet, care
să nu se încurce în viaţă, ci s-o înţeleagă şi s-o domine, s-o sporească, şi ... pregătirea
omului nobil, bun, energic, dar drept, luptător, dar milos”102
.
Paşi înainte, în acest sens, sunt obţinuţi după anul 1831, prin aplicarea, relativ
unitară, în Muntenia şi Moldova, a prescripţiilor de ordin şcolar conţinute de Regulamentul
organic adevărat aşezământ constituţional elaborat de boierimea progresistă sub
coordonarea generalului Kisselef, cârmuitor rus al acestor provincii şi aplicat până în anul
1849. Concret putem vorbi despre Regulamentele Şcolare edictate în Muntenia în 1833 şi
în Moldova în 1834103
.
Legea Instrucţiunii Publice din România, promulgată în 1864104
consacra, în
conformitate cu ideile novatoare ale Revoluţiei Române de la 1848, principiile separării
învăţământului de biserică şi constituirea unui învăţământ primar public de patru ani,
general, gratuit şi obligatoriu pentru elevii şi elevele între 7 şi 12 ani.
Învăţătorii, atât de necesari funcţionării şcolilor primare urbane şi rurale, erau
recrutaţi, potrivit Legii din 1864, dintre absolvenţii de şcoli primare şi gimnazii şi pregătiţi
prin cursuri practice şi teoretice, organizate pe lângă şcolile primare existente în
reşedinţele de judeţ, aşa numitele „şcoli centrale”105
.
O problemă la fel de importantă era cea a asigurării spaţiilor, localurilor, pentru
aceste forme incipiente de învăţământ şi totodată şcolarizarea învăţătorilor respectivi.
După o cercetare sumară a fondului de arhivă al Ocârmuirii judeţului Romanaţi şi a
subocârmuirii Plasa Balta din acest judeţ, am descoperit însemnate documente referitoare
la existenţa învăţământului privat şi public din localitatea Grojdibodu, localitate care se
încadrează în descrierea din paginile anterioare despre istoria învăţământului naţional.
Primul document este redactat în anul 1836 cu litere chirilice, aşa cum era scrierea în acea
perioadă fiind întocmit de subocârmuitorul Plăşii Balta din judeţul Romanaţ.
Documentul are următorul cuprins:
,,Plasa Balta; Controlul urmat după porunca Cinstitei Ocârmuiri cu nr.886 şi 679
de numărul şicoalelor private ce se află prin satele coprinsului acestei plăşi:
- numărul şicoalelor private = 1
102 Învăţământul Românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
103 Mihai Bordeianu, Învăţământul Românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1971, pag.10
104 Ministerul Învăţământului și Cultelor pag.118
105 Ilie Popescu Teiuşan – Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti, Legea Instituţiilor Publice
din 1864, Bucureşti, 1963, pag.28
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 102
- în ce sat se află şicoala = Satul Grojdibodu
- supt a cui învăţătură = Stan sin Popa Tudor
- numărul şicolarilor = 16
- din ce an şi lună se află la învăţătură = anul 836, ghenarie 22
- de au părăsit învăţătura şi din ce an = Ø”.
Acest document atestă pentru prima dată existenţa unei forme de învăţământ în
comuna Grojdibodu, fiind singura localitate din Plasa Balta a judeţului Romanaţi în care
funcţiona o şcoală privată deoarece învăţământul public încă nu fusese instituit în Ţara
Românească.
Al doilea document descoperit nu poartă o dată a emiterii dar presupun că este
ulterior anului 1838 fiind un tabel cu scriere românească incipientă şi care este de fapt o
centralizare a comunelor din Plasa Balta din care rezultă anul în care au luat fiinţă şcolile
publice din această parte a judeţului Romanaţi. În tabel sunt cuprinse numai 13 localităţi
din totalul de 23 câte erau în această plasă, tabelul nefiind complet dar comuna Grojdibodu
figurează printre ele şi atestă că în anul 1838 a luat fiinţă învăţământul public dispus prin
Circulara Departamentului din 24 ianuarie 1838.
Tabelul are următoarele rubrici:
- Denumirea comunei = Grojdibodu
- Data înfiinţării Şcoalei = 1838
- Populaţiunea comunei pe familii = 475
- Populaţiunea Şcoalei pe clase:
- clasa I = 30;- clasa II = 8;- clasa III = 0;- clasa IV = 0
- Total = 38
Din cele două documente reiese că în Grojdibodu existau şcoli private înainte de
anul 1838 chiar anterior anului 1836 şi că începând cu anul 1838 a fost organizat
învăţământul public la sate.
Tabelul mai scoate în evidență un fapt și anume că la data întocmirii lui în școala
începătoare din acest sat existau elevi numai în clasele I și II iar în clasele III și IV încă nu
ajunseseră a promova ceea ce denotă că actul (tabelul) a fost întocmit în anii 1840-1841.
De menţionat că în oraşele capitale de judeţ exista învăţământ public organizat cu mult
înaintea anului 1838.
Pentru Muntenia, pentru Romanaţi, pentru Grojdibodu, anul 1838 este deosebit de
important în istoria culturii naţionale și locale, deoarece de la începutul anului se punea
problema înfiinţării şcolilor la sate. Într-adevăr, primul act ce consfinţeşte acest fapt al
înfiinţării şcolilor publice la sate este emis la data de 24 ianuarie 1838.
Vornicul cel mare D.M. Ghica, se adresa Eforiei Şcoalelor, cu adresa nr.117 să se
procedeze la înfiinţarea şcolilor săteşti. Redau conţinutul acestui act:
,,Adresa departamentului din lăuntru al Prinţipatului ţerei românesci, cu nr.117
din 24 ianuarie 1838:
Cinstitei Eforii a şcolelor naţionale.
Acest departament vezînd în proiect al 2-lea pentru seminaruri, protopopi şi
preoţi, că la articolul al 8-lea se cuprinde ca în fieşi-care sat să se ţie pe lângă preot şi un
cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului carte şi cântări, a cărui articol
coprinderea negăsindu-se încă pusă în lucrare, s-au şi dat îndată circularnice porunci
către toate ocolurile judeţelor, să şi pue în lucrare punctul regulamentului (organic)
înfiinţându-se în toate satele şcoli pentru copiii satelor, urmându-se a lor învăţătură
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 103
numai la vreme de iarnă, adecă de la 1 Noembre şi până la sfârşitul lui Martie, ca în
lunile cele–l-alte să se îndeletnicească spre ajutorul părinţilor lor la lucrarea pământului.
După aceea, dupe trebuinţa ce urmează a avea şi aceea cinstită Eforie, o
asemenea ştiinţă, nu lipsesce departamentul alăturându-se şi o copie dupe acea poruncă.
Semnat p. Şeful departamentului, Ioan Manu.
În continuare redăm următorul act:
Circulara departamentului către cârmuirile judeţelor.
În proiectul al 2-lea pentru seminaruri, protopopi şi preoţi, la art.8 se coprinde,
că în fieşi-care sat se va ţinea pe lângă preot şi un cântăreţ, carele va primi osebit de două
chile de bucate pe fieşi-care an şi câte lei doi de fieşi-care enoriaş sătean, plătindu-i-se
unul la Sfântul Gheorghe şi cel-l-alt la Sfântul Dumitru, va fi însă dator acest cântăreţ să
înveţe copiii satului carte şi cântări, şi fiind-că coprinderea acestui articol din regulament
(organic) nu se găseşce pusă în lucrare în nici într-un sat, de aceea se scrie acei
Otcârmuiri, ca să se înţeleagă cu toţi proprietarii judeţului şi să pue în lucrare textul
regulamentului înfiinţându-se prin toate satele şcoale pentru copiii sătenilor, şi cât pentru
cea-ce priveşce încăperea şcoalei, proprietarii vor chibzui cele mai înlesnitoare
îndemânatice mijloace, ca să se poată ţinea şcoala într-o încăpere potrivită cu numărul
şcolarilor, în cât şi învăţătura lor să se poată face cu toată ceruta orânduială şi sănătatea
lor să nu se vatăme.
Departamentul este bine încredinţat, că toţi proprietarii vor îmbrăţişa cu bucurie
această lucrare, care priveşte la luminarea neamului, singura fericire a unui norod.
Iar Otcârmuirea de urmarea ce va face întru aceasta, să raportuiască fără de
zăbavă.
Semnat: Serdarul I. Mehtupciu”.
Eforia se grăbeşte a răspunde Vorniciei din lăuntru, cu data de 4 februarie, sub
nr.109: ,,Eforia cu cinste primind adresa cinstitei Vornicii nr.118 a văzut cu deosebită
mulţumire poruncile ce s-au dat de către acel cinstit departament pentru punerea în
lucrare a legiuirei ce priveşce la întocmirea şcoalelor pe la toate satele dintr-acest
Prinţipat. Eforia de demult doritoare de o asemenea întocmire, a îmbrăţişat cu bucurie
această îndeletnicire şi conformându-se cu chibzuirea cinstitei Vornicii pentru punerea în
lucrare a legiuirei se adresează şi din partea-i către domnii Olcârmuitori ai judeţelor
pohtindu-i să se îndeletnicească cu toată râvna la această sfântă îndatorire, ce pe lângă
altele este pusă asupra slujbei cu care D-lor se află însărcinaţi în administraţia judeţelor.
Deosebit Eforia dă şi profesorilor de pe la judeţe instrucţii că înţelegându-se cu
Domnii Orcârmuitori, să îngrijească a găsi tineri ţărani dintre cântăreţii, sau grămăticii
de pe la biserici şi aceştia primind a urma câtă-va vreme pe vară în şcoala din oraşul
judeţului, spre a se deprinde la învăţăturile începătoare, să se îndatoreze a ţinea şcoală în
vre-un sat cu fondurile ce s-au legiuit pentru asemenea învăţător.
Dintr-aceasta întâia mişcare ce Cinstitul Departament din lăuntru a bine-voit a da
unei asemenea de obşte folositoare întocmiri, Eforia cunoscând dorinţa ce are acel cinstit
Departament, pentru întinderea bunelor învăţături între clasele muncitorilor ţărani,
rămâne bine încredinţată, că sub asemenea sprijineală, această îndeletnicire va dobândi
tot ajutorul şi înlesnirile cuviincioase spre o mai bună sporire”.
Din documentele sus menţionate reiese că în localitatea Grojdibodu a existat o
formă de învăţământ privat anterior Regulamentului Organic din 1831 prin actul întocmit
în anul 1836 dar având în vedere că acest sat a aparţinut din anul 129, de la împăratul
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 104
Hadrian, numai anumitor proprietari, succesori sau subdobânditori, satul nefiind niciodată
sat domnesc sau mănăstiresc, aceşti proprietari aveau nevoie de oameni ştiutori de carte
motiv pentru care s-au îngrijit să şi-i asigure pe plan local.
Menţionarea în anul 1836 a existenţei învăţătorului Stan sin Popa Tudor, denotă
după nume a fi localnic şi provenea din rândul puţinilor ştiutori de carte, chiar bisericească
fiind. Documentele de mai sus nu fac dovada existenţei a unui local de şcoală dar din
informaţiile privind istoria învăţământului pe teritoriul ţărilor române, rezultă că se
organizau aceste cursuri şcolare în biserici sau în tinda lor.
Din documente istorice reiese că la Grojdibodu a existat din vremuri vechi biserică
în bordei aşa cum erau de fapt şi locuinţele ţăranilor de aici.
Şi în anul 1838 se atestă existenţa acestei biserici într-un bordei care era în
avansată stare de degradare, nemaiputându-se folosi şi locuitorii apelau la domnul ţării să
le aprobe construirea unei biserici pe un teren ce li se va încredinţa de domnie.
Există documentul astfel întocmit care va face obiectul alt studiu referitor la
Biserica din Grojdibodu. Dar în plus de acesta, există documente din care rezultă că în anul
1838, proprietarul satului de atunci, slugerul Amza Jianu, s-a ocupat personal şi a construit
biserica ce se află şi astăzi pe locul respectiv dar într-o stare de paragină condamnatoare
pentru cei aleşi să administreze comuna.
Imediat după circularele din anul 1838, s-a pus problema şi a localurilor de şcoală,
concomitent cu pregătirea învăţătorilor şi aducerea copiilor la şcoală.
Tot în fondul arhivistic al Otcârmuirii judeţului Romanaţi, aflat la Arhivele
Naţionale de la Slatina se găsesc dovezi că imediat începerii activităţii şcolare în primăvara
anului 1838 a fost amenajat un mic local de şcoală într-o casă din sat, local ce se va
degrada fiind nevoie în anul 1868 a se trece la construirea unui nou local special amenajat
pentru şcoală. La data de 25 iunie 1868 cu nr.6281, Ministerul Instrucţiunei Publice şi ale
Cultelor trimite Preşedinţilor Comitetelor Judeţene o adresă în sensul construirii localurilor
de şcoală adresă pe care o redăm mai jos:
,,Domnule Preşedinte, Ministeriului crezând că cestiunea localului şcoalelor este
una din cele mai importante şi care va ocupa desigur adesea, am onoare a vă trămite
odată cu acesta 20 esemplare din broşura „Localul Şcoalelor săteşci” lucrată de D.V.A.
Urechia invitându-ne, Domnule Preşedinte ca să luaţi dispoziţiuni ca după mediurile de
care dispuneţi să alegeţi unulu din planurile coprinse în această broşură şi să stăruiţi cu
tot patriotismul ce aveţi la edificarea localelor de şcoală prin comunele districtului ale
cărora interese vă sunt încredinţate.
Primiţi Domnule Preşedinte, assecurarea osebitelor mele consideraţiuni.
Semnează Ministru D. Gusti”.
La 27 iunie 1868 Preşedintele Comitetului Judeţean Romanaţi dă următoarea
dispoziţie scrisă pe verso-ul adresei primite de la minister:
,,27 iunie 1868. Se va comunica prin circulară de aceasta, Domnilor suptprefecţi,
cu obligaţiune a observa prin primari, şi la care din comunele rurale va găsi că urmează a
se înfiinţa şcoale, să raporteze Comitetului, ca după aceea să le poată alege după
mărimea comunei câte unul din planurile trimise la aceste a le înainta acelei comune să
facă clădire Şcoalei după acel plan.
Semnează Preşedinte P. Racoviţă”.
La 26 mai 1870, învăţătorul de la Şcoala din Grojdibodu înaintează un raport către
Comitetul Permanent Romanaţi cu conţinutul de mai jos:
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 105
„Subsemnatul fac cunoscut domniei voastre că în toamna anului 1870 s-au tocmit
ca să se facă casă de şcoală în comuna Grojdibodu, tocmindu-se Şcoala în 680 de galbeni,
numărul 680 şi Şcoala care funcţionează într-ânsa să fie tot a maistorului ce este angajat
cu facerea acestei şcoale.
Acum viind domnul Smoticu, cel ce este angajat cu facerea Şcoalei a băgat var
într-ânsa şi nu mă mai lasă a funcţiona.
De acea, pe de o parte, fac cunoscut domniei voastre, iar pe de alta cu respect vă
rog a obliga pe domnul primar respectiv, a închiria o odaie (pentru) a funcţiona cu elevii
într-ânsa până la terminarea şcoalei.
Semnează Învăţător Nicolae Popescu”
Pe verso al acestui raport este scris Ordinul Comitetului Permanent Romanaţi către
Subprefectul de la Plasa Balta:
,,28 Mai 1870 – Domnului Sub Prefect de Balta
Învăţătorul de la Şcoala Comunei Grojdibodu aduce la cunoştinţă prin raportul
nr.14 că antreprenorul angajat de comună pentru facerea din nou a localului Şcoalei, ar fi
ocupat pe cea veche cu punerea a o cantitate var şi din această cauză nu are unde a mai
face şcoală.
Acestea
comunicându-vi-se Dvs.
vă trimit a pune în vedere
primarului respectiv de la
arătata comună, ca să ia
în chirie o cameră pentru
serviciul şcoalei până la
timpul când este regulat a
se lua în primire noul
local de şcoală."
Prin actul din 22
iulie 1871 se face
precizarea: ,,La raportul
revizorului şcolar al judeţului Romanaţi, privind fondurile alocate şcolilor, Comitetul
Permanent al judeţului Romanaţi răspunde că Şcolii din Grojdibodu i s-a alocat 100 lei
pentru anul şcolar 1871/1872”.
La 6 septembrie 1871 s-a întocmit un tabel de către subprefectul plăşii Balta cu
şcolile existente în localităţile respectivei plăşi unde la poziţia 5 este înscrisă comuna
Grojdibodu având menţiunea că localul şcoalei este pus în lucrare, se va construi din nou
iar învăţător este Nicolae Popescu.
La 18 iunie 1868 există întocmită o situaţie cu elevii existenţi în şcolile din
comunele Plasa Balta unde figurează comuna Grojdibodu cu 50 băieţi şi 10 fete.
Prin cele expuse mai sus am ţinut a face cunoscută existenţa învăţământului şi a
şcolilor pe teritoriul comunei Grojdibodu din judeţul Romanaţi, din cele mai vechi timpuri
până în vremea de azi.
Studiul prezentat cuprinde succint unele documente doveditoare în acest sens,
precizând că despre istoricul şcolii din Grojdibodu se poate scrie o lucrare de sute de
pagini care va forma obiectul unui capitol din monografia satului.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 106
Inscripții
CÂTEVA EPISTOLE NECUNOSCUTE ALE LUI DAMIAN STĂNOIU
NICOLAE SCURTU
Bibliografia poetului, prozatorului și
publicistului Damian Stănoiu (1893–1956) nu
conține prea multe epistole trimise prietenilor și
confraților săi, deoarece și-a consacrat cea mai
mare parte a timpului savuroaselor sale proze.
Aflându-se, adesea, în dificultăți de tot felul,
apelează, cu încredere, la unii dintre colegii săi,
care dețineau funcții administrative și, uneori,
politice spre a-i veni întru întâmpinarea nevoilor
lui. Relevante sunt epistolele trimise lui Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu,
Corneliu Moldovanu, precum și lui Henri
Blazian, Perpessicius, Mihai Ralea, Constantin
Șăineanu, I. Valerian, I.G. Vasiliu, Mihail Șerban
și Emiliei Dumitrescu.
Un biograf atent și riguros poate descifra
în unele sintagme ale lui Damian Stănoiu,
existente în aceste epistole, unele din cele mai
imprevizibile mărturii despre sine și cei din
preajma sa. Dincolo de tendința de a epiciza și de a dramatiza, Damian Stănoiu evocă, de
fapt, momente tragice din existența, deloc fericită a unui prozator viguros pornit spre
glorie din asprul ținut al Oltului.
În epistolele și însemnările1 sale, deloc confortabile, autorul romanului Duhovnicul
maicilor (1929) se confesează despre o lume agresivă, egoistă și, de cele mai multe ori,
insuportabilă, mai ales, sub aspect moral.
Un exeget, profund, al operei și
biografiei lui Damian Stănoiu se cuvine să
uziteze toate informațiile pe care
paraliteratura sa ni le oferă până acum.
*
[1] [București], 10. II. [1]929
Mult stimate domnule Rebreanu,
Sunt informat, după cum vedeți, cam
târziu, că alegerea2 mea ca membru în
S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni], se
datorește, în bună parte, dacă nu exclusiv,
sprijinului d[umnea]voastră.
Vă mulțumesc,
Prozatorul Damian Stănoiu
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 107
Al d[umnea]v[oastră] admirator devotat,
Damian Stănoiu
[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, str. Popa
Tatu, nr. 109, Loco].
*
[2] [București], 7 martie [1]929
Mult stimate domnule Rebreanu,
Cunoscuta și nedreapta [i]eșire3 a
d[omnu]lui Al. O. T[eodoreanu] împotriva mea,
m-a hotărât la o izolare completă și definitivă.
Mi-am părăsit puținii prieteni pe care-i
aveam, nu mai frecventez adunările de oameni,
am lăsat chiar și slujba care-mi da o parte din
existență.
Niciodată în viața mea n-am simțit mai
mult ca acuma binefacerile singurătății.
Afară de asta vă închipuiți în ce postură
m-aș pune față de lumea preoțească dacă eu,
călugăr, aș face publicul din sala unui teatru să
râdă pe seama unor stări și unor fețe bisericești!
Destul de criticat sunt și așa de tagma
clericală. De altfel situația ar fi mai mult decât
delicată chiar pentru mine însumi.
Vă rog dar să mă [i]ertați că nu pot da ascultare invitației ce binevoiți a-mi face.
Regret din tot sufletul, dar vedeți și d[umnea]voastră cum e situația.
Al d[umnea]voastră devotat,
Damian Stănoiu
P.S.
Pentru că sunt anunțat, cred că se va putea inventa o scuză lipsei mele. De ex[emplu]:
gripa (Doamne ferește!) și un actor să citească o bucată din Călugări și ispite4.
D.S.
[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu – Teatrul Național – În mână].
*
[3] [București], 17 decembrie [1]929
B[ulevardul] Elisabeta, nr. 57
Mult stimate domnule Rebreanu,
Din cauza mizeriilor ce mi se tot făceau de la un timp, am fost nevoit să părăsesc
încă de la 1 aug[ust], o mică slujbă (5000 lei lunar) pe care o aveam în cancelaria
Sf[ântului] Sinod. Am rămas cu un venit de 3400 lei pe lună, de la biserică. Acum am fost
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 108
anunțat că mi se va lua și biserica. Înțelegeți dar că mă găsesc într-o situație penibilă. De la
editură am luat mai mult decât mi se cuvenea.
Sper că jena e trecătoare. Voi găsi o
posibilitate să scap de ea, probabil,
reîntorcându-mă la mănăstire.
Până atunci însă sunt constrâns de
nevoi imediate să vă rog, dacă aveți putința,
fie de la teatru, fie de la minister, de la
societate în nici un caz, să vă amintiți și de
mine. Eu nu pot umbla cu pantahuza5. E
penibil.
Dacă am luat de câteva ori câte ceva
de pe la Culte, a fost grație d[omnu]lui Ștefan
Popescu. (Anul trecut mi s-a dat de două ori
câte 5000 lei).
Al d[umnea]v[oastră] devotat,
Damian Stănoiu
P.S.
M-ați putea angaja, zic eu, să scriu o
comedie țărănească sau o satiră politică pentru
teatru. Cred că m-aș putea achita onorabil. La
din contra, să fiu obligat să restitui acontul
primit.
Sper că ați primit Duhovnicul maicilor. Vi
l-am trimis la teatru.
D.S.
[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, strada Toma Ionescu, nr. 12, Loco II].
*
[4] [București], 27 decembrie [19]29
Stimate domnule Rebreanu,
Am primit vești bune de la editură, așa că nu-i nevoie să mai dați vreo urmare,
dacă v-ați gândit la vreuna, epistolei mele.
Vă urez sărbători fericite,
Damian Stănoiu
[Domnului Liviu Rebreanu, str. Popa Tatu, 109, Loco II].
*
[5] [București], 23 februarie [1]930
Stimate domnule Rebreanu,
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 109
N-am legături nici printre scriitori, nici printre gazetari, nu frecventez nici cluburi
și nici cafenele. Vă puteți deci închipui că abia din Rampa de astăzi aflu de protestul6, în
favoarea d[umnea]v[oastră], semnat de atâția scriitori.
E inutil să vă spun ce-aș fi făcut dacă aș fi fost solicitat să mă asociez celor care
v-au reînnoit atât de camaradereşte
încrederea; țin însă să-mi arăt nedumerirea
pentru faptul că, deși știați că locuiesc în
București, m-ați trecut cu vederea. Care să fie
motivul? Neîncrederea? Indiferența unei
semnături în plus, sau v-ați gândit că situația
mea îmi interzice să m-amestec în pătimașele
metehuri dintre confrați?
Dacă este primul, aș fi mâhnit; iar
dacă ați voit să mă anunțați pentru al treilea
motiv, deşi știați sau presupuneați că la
adunare n-am să vin, vă mulțumesc.
Al d[umnea]v[oastră] devotat,
Damian Stănoiu
[Domnului Liviu Rebreanu, strada Popa
Tatu, nr. 109, Loco II; Damian Stănoiu, strada
Toamnei, nr. 20].
*
[6] Sanatoriul Brâncovenesc, 11 octombrie 1940
Domnule Rebreanu,
În ziua de 2 oct[ombrie], din cauza unor dureri teribile în regiunea rinichilor, am
fost nevoit să mă internez în spitalul Brâncovenesc. Aci, după multe examinări și diferite
analize, medicii au ajuns la concluzia că bieții rinichi au fost acuzați pe nedrept și că numai
prostata este capul răutăților.
Mai apoi, hotărându-se ca acest organ să fie supus tăierii, am fost silit, în vederea
acestui fericit eveniment, să trec în sanatoriu, pentru o mai atentă îngrijire. Zis și făcut.
După două zile de ședere în sanatoriu, medicul destinat să-mi fie măcelar,
d[octo]rul Petrașincu, a socotit că nu mai e nevoie de operație ci de un tratament serios.
Dar pentru ce vă povestesc eu toate aceste fleacuri? Pentru motivul că, neavând
bani ca să întâmpin toate cheltuielile necesitate de nerecunoștința sau de imprudența
prostatei: sanatoriu, medicul care mă îngrijește la sanatoriu, medicamente care nu se află în
farmacia spitalului, aproape o duzină de analize, etc., am făcut un apel la Casa Scriitorilor,
și, totodată, am rugat pe d[omnu]l M. Sadoveanu să dea cuvenita aprobare fără să mai
aștepte întrunirea consiliului. Lucru pe care d[omnia] sa nu l-a făcut.
Ce-i de făcut? În sanatoriu nu pot să mai rămân pentru tratament, pe care pot să-l
fac acasă la medic, dar nici de aici nu pot să ies înainte de a-mi achita datoriile.
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 110
Dacă nici astăzi nu se întrunește consi[liul] C[asei] S[criitorilor], fac apel la
dumneata, stimate domnule Rebreanu, să intervii la d[omnu]l Sadoveanu să mă scoată din
încurcătură.
Mi-e imposibil să cred că n-are împuternicire pentru cazuri mai urgente.
Cu alese sentimente,
Damian Stănoiu
[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, Bulevardul Elisabeta, nr. 97].
*
[7] București, 29 m[artie] [19]41
Domnule Director General7,
.................................................................................................................
..................................................................................................................
..................................................................................................................
Cu mulțumiri anticipate,
Damian Stănoiu
(Kir Panait)
[Domnului L. Rebreanu, personal (confidențial)].
Note
Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
11(1 7)
CMLXXVII
.
1. Nicolae Scurtu – Note despre jurnalul lui Damian Stănoiu în Memoria Oltului și
Romanaților, 5, nr. 6(52), iunie 2016, p. 93–98. (Inscripții).
2. Este primit, la propunerea lui Liviu Rebreanu, ca membru al Societății Scriitorilor
Români.
3. Al. O. Teodoreanu – În loc de politica vinului. Scrisoare deschisă Sfinţiei Sale
Părintelui Damian Stănoiu. La „Viaţa Românească“ în Curentul, 2, nr. 363, 18 ianuarie
1929, pagina 1-2.
4. Damian Stănoiu – Călugări și ispite. București, Editura Cartea Românească, 1928.
5. Listă de subscripție cu care se strâng bani pentru clădirea sau repararea unei biserici.
6. Cercetând colecţia ziarului Rampa din luna februarie 1930 nu am identificat nici un
protest în favoarea lui Liviu Rebreanu.
7. Epistola aceasta, ciudată, întrucât îi lipsește conținutul, însoțește un articol,
edificator, Cameleonii, semnat Kir Panait care este, de fapt, unul dintre pseudonimele lui
Damian Stănoiu. Liviu Rebreanu fusese numit pentru a doua oară, în februarie 1941,
director al Teatrului Național din București.
Cameleonii
– Sunt sau nu sunt un cameleon? Această întrebare și-au pus-o desigur, toți cei
care au văzut admirabila comedie satirică a d[omnu]lui Valeriu Mardare. Tipurile de pe
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 111
scenă, care trăiesc realmente în pielea șopârlei ce-și schimbă culoarea după împrejurări, îți
inspiră atâta dezgust, că te îndoiești, încerci să te îndoiești, de existența unor astfel de
jivine cu chip și cu grai omenesc.
Sunt momente, în desfășurarea scenică, când ai vrea să strigi în gura mare că
mizerabilii în care s-au reîncarnat o mână de actori talentați nu există decât în mintea
bolnavă a unui autor mizantrop.
Mai cu seamă că acțiunea strânsă a piesei și jocul actorilor nu-ți dau răgaz să cauți
asemănări în lumea pe care ai cunoscut-o.
Până la urmă însă autorul izbutește să-ți smulgă adeziunea entuziastă. Ești convins
că trebuie să fi cunoscut el undeva, în vreun colț al marei ogrăzi a lui Dumnezeu, oameni
care își schimbă părerile, poate și credințele, așa cum își schimbă cameleonul culoarea
pielei.
Dar tot nu vrei să crezi că astfel de specimene ți-au încrucișat și ție calea, atâta
oroare îți inspiră metamorfoza hidoasă a familiei picherului.
Abia după ce ai evadat din atmosfera tulburătoare a piesei, încep să ți se ridice
barierele memoriei, și regimente întregi de cameleoni
în chip de oameni ți se îngrămădesc în amintire.
I-ai întâlnit în jungla politică, lingând astăzi
unde au scuipat [i]eri, sau lovind astăzi unde în ajun și-
au lăsat bale de târâtoare.
I-ai cunoscut în birouri, în saloane, în armată,
în cler, în propria ta familie. Limba lor e înmuiată în
miere sau în otravă, după împrejurări; în fața celor
puternici își topesc șira spinării; pentru un blid de linte
în plus sunt capabili de orice mârșăvie.
– Sunt sau nu sunt cameleon? a trebuit să mă
întreb și eu, îndată ce am părăsit Teatrul Național.
Coloana vertebrală a protestat, ofensată, dar o voce din
fundul conștiinței mi-a șoptit șăgalnic la ureche:
– Poți să juri că, măcar în fața unei eve
îndărătnice, n-ai făcut niciodată pe... cameleonul?
Kir Panait – Damian Stănoiu
(Inserat la rubrica Răutăți, contra semnătura olografă aparține lui Damian Stănoiu).
Monumentul Eroilor din comuna Urzica (II)
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor din cel de-al doilea război mondial a fost ridicat în anul 2007
la inițiativa lui Caracudă Ion și Popescu I. Marin și prin grija Consiliului Local și a
Primăriei Urzica. Se află în centrul administrativ al comunei într-un mic parc amenajat
între biserica din localitate și primărie. În incinta parcului se găsește și un alt monument
închinat eroilor din primul război mondial (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 52/2016).
Monumentul eroilor care și-au jertfit viața în cel de-al doilea război mondial este alcătuit
din trei panouri inegale ca înălțime, pe care au fost trecute numele eroilor. Panourile
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 112
confecționate din ciment sunt placate cu marmură și sunt așezate pe un suport în trei trepte.
Panoul central prezintă deasupra o cruce de marmură, iar
pe fața dinspre drumul principal sunt reprezentate două
puști de război încrucișate și o cască militară. Sub aceste
simboluri ostășești se află o inscripție: ,,Eroii din comuna
Urzica, județul Olt căzuți la datorie 1941-1945”. Mai jos
este scris un motto: ,,DOAMNE, DĂ-NE GLORIE, NU
PENTRU NOI CI PENTRU NUMELE TĂU!”
1. Caracudă Constantin
2. Popescu Ion
3. Popescu Dumitru
4. Buzețescu Dumitru
5. Vălugă Tudor
6. Enache Gheorghe
7. Părpăligă Gheorghe
8. Băcanu Constantin
9. Butoi Roman
10. Grecu Gheorghe
11. Nicolăină Marin
12. Lițoiu Alexandru
13. Manoilă Achim
14. Matei Gheorghe
15. Mazăre Ion – Gepu –
16. Mărculescu Ion
17. Mincan Constantin
18. Mincan Gheorghe
19. Mitran Ion
20. Niță Alexandru
21. Ocoleanu Ștefan
22. Paniță Victor
23. Petcu Ștefan
24. Petricică Florea
25. Petricică Raicu
26. Popescu Alexandru
27. Popescu Dumitru
28. Popescu Ion – Mic –
29. Radu Ion
30. Rădoi Ilie
31. Sârbu Dumitru
32. Stoinea Ion
33. Ștefan Gheorghe
34. Stoian Nicolae
35. Stroe Gheorghe
36. Stroe Marin
37. Stroe Paraschiv
38. Tănase Marin
39. Popescu Alexandru
40. Măgureanu Alex.
41. Grecu Dumitru
42. Ungureanu Toma
43. Crăciunică Alex.
44. Angeru Petre
45. Bălan Ion
46. Butoi Florea
47. Butușină Gheorghe
48. Câcă Tănase
49. Câcă Tudor
50. Caplea Marin
51. Ciocan Benone
52. Cismaru Ion
53. Cocoș Ilie
54. Crăciunică Marin
55. Diaconu Marin
56. Dobre Gheorghe
57. Dobrița Dumitru
58. Ene Ion
59. Filip M. Florea
60. Firicescu Constantin
61. Fronie Eftimie
62. Gavrilă Anton
63. Gavrilă C-tin
64. Gorun Ion
65. Jianu Gheorghe
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii
pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,
nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 113
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 114
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 115
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 116
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 117
An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 118