an. iii, nr.3 (25), martie 2014 memoria oltului · barbu paris mumuleanu (memoria oltului 23/2014)....

An. III, nr.3 (25), Martie 2014 MEMORIA OLTULUI

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor

Anul III, nr.3 (25), Martie 2014 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Dumitru Botar, Al. Chirilă Stanciu, Jana Pătru, Gabriela Florescu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.

Planşele noastre: 1. Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi. 2. sus: Dirijorul Jean Lupu pe scena Ateneului Român din Bucureşti la concertul aniversar cu ocazia împlinirii a 65 de ani (13 martie 2005). Jos: Preafericitul Patriarh Daniel înmânând maestrului Jean Lupu ordinul ,,Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (21 mai 2010). 3. Învăţătorul Dumitru G. Căpăţineanu, liderul Partidului Naţional-Ţărănesc din judeţul Olt (imagini inedite din colecţia d-lui Dumitru Grigore Căpăţineanu). 4. Monumentul eroilor de la Potopin- Dobrosloveni. CUPRINS 1. Calendarul Memoriei Oltului……………………………………………………………………../2 2. Ion Andreiţă- ,,Notar fără voie”………………………...………………………………………. ./3 3.Cronicarul Radu Popescu- ,,Cum a fost mazilit Constantin Brâncoveanu”………………………/ 9 4. Nicolae Scurtu- ,,Inscripţii. Întregiri la bibliografia lui Pan M. Vizirescu”………..………..…./ 14 5. prof. Dumitru Tinu- ,,Aviatorul Ion I. Florea, personalitate de prim rang a comunei Coteana”../ 18 6. George Vâlcea- ,,Aşa mi-l amintesc pe unchiul meu”………..…………………………………./19 7. C. Grigorescu- ,,Notiţă biografică: adjutantul Florea Ioan”……………………………...…….../28 8. Pr. Dumitru Brumuşescu- ,,Însemnări din campania anului 1913 în Bulgaria” (IV)…………..../29 9. Dumitru Grigore Căpăţineanu-,,In memoriam Dumitru G. Căpăţineanu- fondator al Partidului Ţărănesc din Olt”…………………………………………………………………….……………../42 10.Jean Lupu- ,,Mărturisiri (IV). Marea mea ctitorie- Corul Symbol”……..…………………..…./47 11.Vasile Radian- ,,Memoria documentelor” (I)…………………...……...………………..…….../72 12. Ion D. Tîlvănoiu. Fl. Tîlvănoiu- ,,Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi.”………................./91 13.Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- ,,Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi. Monumentele eroilor din comuna Dobrosloveni”……………………………….……………..…./ 94

ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman

www.Editura Hoffman.com Tel./fax: 0249 460 218 0740 984 910



Calendarul Memoriei Oltului - Martie •24 martie 1714, este mazilit Constantin Brâncoveanu •12 martie 1733, m. C-tin Buzescu, ctitorul bisericii Strejeşti •martie 1816, n. Ioan Arcescu, prefect de Romanaţi la 1848 •25 martie 1821, s-a născut N.B.Locusteanu, deputat de Romanaţi (Memoria Oltului 1,2, 5, 10/2012;12,15,16/2013) . •martie 1825, apare la Buda volumul de versuri „Plângerea şi tânguirea Valahiei…” de Barbu Paris Mumuleanu (Memoria Oltului 23/2014). •12 martie 1850, n. I. G. Sfinţescu, institutor la Slatina. •3 martie 1854, n. P.S.Radianu la Păroşi-Olt. •24 martie 1867, m.Barbu Slătineanu, strănepotul lui Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Slatina. •30 martie 1874, n. la Corabia Nicolae Dobrescu, istoric al bisericii (M.O..16/2013). •10 martie 1876, P. S. Aurelian scoate revista „Economia Rurală”. •10 martie 1879, n. D. Caracostea la Slatina •22 martie 1880, n. la Crâmpoia-Olt Vasile Toncescu , avocat , ziarist . •4 martie 1882, s-a născut N. Titulescu. •28 martie 1887 , n. Slatina g-ralul Aurel Aldea, min. de interne între 23 august 1944 şi 4 nov. 1944 (m. în detentie la Aiud 17 dec.1949). •23 martie 1892, s-a născut Tudor Măinescu. •26 martie 1892, apare la Caracal „Monitorul judeţului Romanaţi” •10 martie 1897, P. S. Aurelian scoate ziarul „Drapelul”. •14 martie 1899, n. Mircea Damian, scriitor, gazetar, la Izvoru-Romanaţi (M.O. 13, 14/2013). •11 martie 1901, apare „Monitorul Judeţului Olt”(până în 1916). •29 martie 1901, s-a născut la Braneţi Sm. M.Vizirescu, scriitor. .13 martie 1907 devine prefect de Olt C. Anghel (Memoria Oltului 8 si 9 /2012) . •16 martie 1907, m. Dimitrie Petrescu, (n. Caracal), tatăl lui Cezar Petrescu. •29 martie 1908, n. Virgil Carianopol, poet. •24 martie 1913, m. Gh. Gr. Cantacuzino, fost şef al P.Conservator din R-ţi. •15 martie 1916, apare la Slatina „Revista Juridică” (M.O. 23/2014) •19 martie 1917, n. Dinu Lipatti, pianist. A copilărit la Slatina de unde era mama sa Ana Racoviceanu. •19 martie 1920, a murit H. G. Lecca, dramaturg , n. 20 .II. 1873, Caracal ( Memoria Oltului nr.12,13 / 2013 ) . ) •27 martie 1922, n. eroul aviator George principe Basarab Brâncoveanu. . 20 martie 1925, n. Şerbăneşti prof. univ. dr. Vlad Matei, istoric medievist . . 29 martie 1933, se sinucide g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012) •19 martie 1935, este înmormântat Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi (M.O. 5,6/2012, 11/2013). . martie 1932, Mircea Damian scoate volumul memorialistic ,,Celula nr.13’’ . •15 martie 1938, apare la Caracal ziarul ,,Pandurul” (M.O.21/2013). . 7 martie 1940, n. profesorul şi dirijorul Jean Lupu, dirijorul corului ,,Symbol” (Văleni, Romanaţi, Memoria Oltului 20,21/2013, 24/2014).



•17 martie 1941, moare Nicolae Titulescu. •25 martie 1941, Mircea Damian scoate în capitală ziarul „Bucureşti”. •6 martie 1943, m.V. Alimăneştianu, deputat P.N.L. de Olt (M.O. 20, 22/2013). •3 martie 1945, la Caracal se instalează primul prefect comunist – Ilie Olteanu. •25 martie 1946, m. prinţul Barbu Ştirbei, proprietarul moşiei Ştirbei-Romanaţi. •23martie 1961, moare Al. Busuioceanu. •31 martie 1971, moare pictorul Marius Bunescu. •23 martie 1974, Ştefan Voitec înmânează sceptrul lui N. Ceauşescu care devine preşedintele R.S.R. •19 martie 1977, m. acad. Nicolae Teodoreanu, biolog. •28 martie1994. m. dramaturgul Eugen Ionescu (n. la Slatina). •25 martie 2008, se înfiinţează Episcopia Slatinei şi Romanaţilor •28 martie 2008, m. Constantin Preda, istoric, arheolog (n. Moruneşti).

Notar fără voie

Ion Andreiţă

Scriitorul şi gazetarul Ion Andreiţă (n. la 11 iunie 1939 în comuna Perieţi, judeţul Olt)

continuă seria amintirilor încredinţate în exclusivitate revistei noastre şi din care deja am

prezentat cititorilor Memoriai Oltului primele trei episoade (M.O. 17, 20, 22/2013). În stilul

său umoristic inconfundabil , scriitorul de la Perieţi ne poartă în acest episod pe

meleagurile natale unde se întoarce ca funcţionar, spre a face cunoştinţă cu administraţia

locală a statului comunist din anii colectivizării.

După trei luni iniţiatice, petrecute într-un şantier din munţi, m-am întors acasă jefuit de

frumuseţi. M-am oprit direct la Raion, cu speranţa că voi găsi vreun post de profesor suplinitor. De la Secţia de Învăţământ mi s-a râs în nas: „Târziu, tinere, e noiembrie, s-au ocupat toate”. Şi, curat batjocoritor: „Nici la Gheboaia nu mai găseşti!”. Adică, la dracu-n praznic, trebuia să pricep eu, care chiar de la dracul veneam. (Mai târziu aveam să aflu că Gheboaia nu este un loc unde şi-a înţărcat dracul copiii, ci o aşezare cu oameni normali, un sat aparţinând de comuna Finta din Dâmboviţa, unde, ca

gazetar, am ţinut să ajung – şi să mă conving). „Ce corăbii ţi s-au înecat, tinere?” – mă

Ion Andreiţă.



abordează un ins, întâlnindu-mă abătut prin micul parc din faţa Primăriei Raionale. „Tu eşti Jean Andreiţă? Te-am recunoscut. Ce-i cu tine?” – şi omul din faţa mea îmi întinde mâna. Era un înalt funcţionar al Primăriei, care, cu puţini ani în urmă, fusese primar în comuna noastră, Perieţi – ca urmare a unei hotărâri republicane de-a fi numiţi în sate primari şi secretari de Sfat Popular (primărie) cadre muncitoreşti de nădejde, de la oraşe. Omul din faţa mea – cred că-l chema Florea Neagu Ştefan – muncitor la o uzină din Bucureşti, era atât de apreciat că, atunci când ceilalţi fuseseră retraşi, el a fost avansat la nivel raional. În comună se purtase frumos cu ţăranii; îl cunoscuse pe tata – şi ţinea la el. Îi spun eu ce şi cum – şi mă invită la biroul lui. Dă telefon la Învăţământ: „Chiar nimic-nimic, tovule, pe-acolo, prin hârţoagele voastre?”. „Să trăiţi! Ar fi ceva, dar din ianuarie. La Greci. Intră o profesoară în concediu de naştere, până pe la sfârşitul anului. Ar putea fi suplinită”… „Bine, emiteţi decizia!”. Apoi, către mine: „Şi bine că se nimeri la Greci; tot le lipseşte lor secretar la Primărie. Aşa că, până se eliberează postul de la şcoală,

te duci şi tu două luni acolo, şi iei un ban”. Apoi: „Notar, ca taică-tău” – făcându-mi cu ochiul. Şi, iată-mă… notar. Notar fără voie.

Salariaţii Primăriei se uitau la mine ca la un intrus: le călcasem hotarul, mă vâram în obiceiurile lor. Cine sunt eu? Un venetic! De voie, de nevoie, primarul îmi întinse mâna, îmi

spuse câte ceva despre treburile curente ale instituţiei. Seara, primarul mă invită la băutură. La Titică Bâscoveanu, care ţinea Cooperativa statului; de fapt, o cârciumă, ce avea în galantar şi pe vreo două rafturi şi niscaiva produse nealcoolice. Când s-a cherchelit, primarul m-a bătut pe

spinare şi mi-a zis: „Sper să ne înţelegem. Pari băiat bun. Eşti şi tu fiu de ţărani. O să fie bine”. Bine dispuşi – şi la fel de bine înţeleşi – ne-am despărţit. Primarul – spre casa lui. Eu – cu o cutie de conserve în buzunar, spre Primărie. Aci am dormit cele două luni de notărit: pe o bancă de lemn, pe care mi-a băgat-o paznicul în birou. Angajaţii Primăriei erau şi ei, toţi, tot ţărani. Cu mai mult sau mai puţin de patru clase primare. Dar cu coada pe sus şi nasu-n proptea, gravi, plini de importanţă, îngâmfaţi. Şi secretoşi, de parcă mica lor slujbă de trei hârtii ar fi acoperit cele mai mari secrete de stat. Neîncrezători, m-au privit şi oamenii satului, ţăranii. Pentru ei nu conta că eram un venetic; pentru ei eram un ins în care nu ştiau dacă se poate, sa nu, pune încredere. Îi ajuta, derutându-i, şi tinereţea mea, şi felul meu de a fi deschis, volubil – care dădea întregii mele personalităţi o notă de frivolitate. Dimineaţa, luam micul dejun „în familie”: la birou. De regulă, o conservă – peşte, carne, fasole – de care se găseau în prăvălia-cârciumă a lui Titică Bâscoveanu. Aranjasem

Ion Andreiţă …



cu poştaşul, care bătea din trei în trei zile 20 de kilometri la dus şi 20 la întors, ca să aducă corespondenţa din Staţia CFR Mierleşti; aranjasem cu el să-mi cumpere, de fiecare dată, câte două pâini de la brutăria din Bălteni, singura pe această rază. La prânz, nu prea mâncam; dar în dulapul meu, lângă ştampile şi carnete cu acte de naşteri şi de moarte, se afla totdeauna o strachină cu nişte brânză, ceva salam. Seara, după cum se nimerea: ori la cârciumă, ori pe la câte cineva pe acasă, invitat. Activitatea Primăriei ieşise – odată cu satul – din iureşul cotelor. Salariatul însărcinat cu acest bir pierduse din rang, cu toată făloşenia lui pe uliţă: era, acum, colector DCA: achiziţiona piei de oaie şi fulgi de gâscă – iar ţăranii îi şi găsiseră măsura potrivită celui care, cu o falcă în cer şi una-n pământ, tăia şi spânzura: negustor de piei de cloşcă. Satul intrase în iureşul colectivizării. Funcţionarul nr. 1 al Primăriei era, acum, referentul cu Registrul Agricol. Nici primarul nu îndrăznea să i se opună. Trăiam vremea fierbinte a lămuririlor. Dascălii şcolii, ceilalţi salariaţi ai comunei aveau sarcina să bântuie toată ziua prin sat, iar seara să se prezinte la Primărie cu câte trei cereri, semnate de ţărani. Pe care referentul cu Registrul Agricol le consemna tacticos, în detaliu, în hârtiile sale. Într-o zi, poate pe seară, vine un ţăran să solicite o adeverinţă cum că nu are datorii la stat; s-o ducă la oraş, la şcoală; altfel, îi dă copilul afară din liceu. „Mergi la Registru” – îi zice primarul, arătându-i uşa. „Nu pot să-ţi dau” – răspunde Registru. (Aşa ajunsese să i se zică salariatului respectiv: Registru.). „De ce?” – întrebă omul. „Ai un contract neachitat” – răspunde Registru, de după nişte ochelari mai tari decât ar fi fost nevoie, şi poate că nici nu avea nevoie de aşa ceva, dar el îi purta mereu pe vârful nasului, crezând că astfel îi sporeşte importanţa. „L-am dat. Am dus viţelul la ORACA”. „La mine, în acte, nu se vede. N-am primit confirmare”. „Uite chitanţa” – stăruie ţăranul. „Nu mă interesează”. După o lungă pauză de gândire, tot Registru: „Nici foncierea n-ai achitat-o”. „Am achitat-o”. „La mine nu se vede. Du-te la perceptor să-ţi dea ţidulă la mână”. Şi tot aşa, de la perceptor la ORACA, de la ORACA la DCA, de la DCA la dracu-n praznic, îl plimbă pe nenorocit până-l ameţeşte, frigându-l la ficaţi. „Şi-apoi – zice, în cele din urmă, Registru – nici cerere cu dop, nici timbru de trei lei n-ai adus”… Îmi ies din pepeni, mă înfig în masa lui, ordonându-i: „Fă-i imediat adeverinţa!”. Registru se uită la mine, m-ar ucide cu cuţitele din priviri, mormăie ceva, tuşeşte, se scarpină pe burtă – şi scrie. Ţăranul se uită şi el, năuc, când la unul, când la celălalt. Iau actul şi intru la primar să-l semneze – care-l semnează, cu un surâs abia mijit; ascultase, prin uşa întredeschisă, toată conversaţia.

… şi într-o altă ipostază .



Puţin mai târziu am aflat şi ce înseamnă cerere cu dop şi timbru de trei lei. Marea „necunoscută” a acestei ecuaţii însemna echivalentul unui litru de vin: ori vii cu sticla cu vin („cerere cu dop”) ori dai trei lei („timbru”) cu care ai Primăriei trimiteau după băutură. În realitate, adeverinţele respective nu se timbrau. De acest peşcheş nu era scutit nici cel care avea cea mai perfectă ordine în raporturile lui cu Primăria. Din acel moment, relaţiile mele cu oamenii, cu ţăranii au cunoscut o transformare radicală. Îmi răspundeau la salut; ba, chiar se grăbeau să mă salute ei primii. Unii mă invitau să le trec pragul, să le gust vinul. În schimb, relaţiile funcţionarii Primăriei – în special cu Registru – se încordau, se acutizau, ca buba gata să plesnească. Încet-încet, aşezat, fără grabă, timpul se scurgea – între „cererea cu dop” (de care nu izbutisem să-i vindec pe noii mei consăteni) şi „timbrul de trei lei” (pe care reuşisem să-l mai răresc). Ieşeam dintr-o casă de om, când mă abordează, pe şosea, Miliţianul: „Cum merge, tov secretar, cum merge?”. „Cum să meargă? Bine”. „Dar la salarii ai fost? Să le ridici de la oraş, de la Bancă? Este sarcina secretarului Primăriei: aducerea de la oraş, sub specimen de semnătură, a banilor tuturor salariaţilor comunei” – mă instruieşte Miliţianul. „Sau nu ţi-au dat pistolul?”. Aflu, astfel, de această mare răspundere a… notarului – şi-mi amintesc că ultima leafă, când abia venisem aici, o adusese primarul. Dar de pistol nu ştiam nimic. „E o armă, un pistolet mic, ţinut în casa de bani a Primăriei. Este luat totdeauna în buzunar de cel care pleacă după salarii, pentru siguranţa banilor statului” – mă dăscăleşte Miliţianul; de altfel, un om cumsecade, la vreo 40 de ani, venetic şi el. „Bine – zic eu – dar eu nici n-am 18 ani, n-am făcut nici armata, cum să umblu eu cu o armă, de care n-am habar?!”. „Tu eşti un caz special – zice el – până acum n-am mai auzit de notar la vârsta asta. Dar legea-i lege – conchide – aşa că trebuie să te supui, să înveţi”. Şi hotărâm amândoi o zi în care să mergem la pădure, să mă înveţe să trag cu pistolul. Ziua tocmită căzu într-o joi. „Nu-mi place – mârâie Miliţianul – e cea mai mică zi din săptămână. Şi tot joi era, când eram să fiu împuşcat, în munţi, de partizani, după care făcusem poteră să-i prindem”. Alegem un luminiş rotund, de vreo 20 metri diametru – şi ne aşezăm în centrul lui. Miliţianul îşi lasă carabina jos şi scoate, dintr-un buzunar ascuns al vestonului, pistoletul: o jucărie, la vedere; a dracului de periculoasă, când a detunat. Alege ţinta, un stejar gros, încarcă şi-mi întinde pistolul să trag. Şi glonţul meu se duce dracului, nici nu mai ştiu pe unde se duce – şi trunchiul stejarului rămâne neatins. Miliţianul îmi ia arma din mână, încarcă din nou. „Uite, vezi guguştiucul ăla de pe craca ulmului, fii atent!” – şi trage. Şi

Doi colegi de liceu: Ion Andreiţă şi

Cici Gârniţă.



pasărea cade moale la pământ. Şi iar îmi întinde arma. Şi iar trag. Şi glonţul se duce iar la dracul cu cărţi de pace. Şi mai trag o dată. „Trage, tovule, până te-oi învăţa; n-avea grijă de cartuşe; le scad eu, la rubrica lecţii de tragere”. Şi trag. Şi-mi pare că bătrânului stejar îi sângerează coaja, scrijelită într-o parte. „Bă, care mama dracului branconaţi ilegal prin pădure, ziua-n amiaza mare? Că eraţi să mă omorâţi!” – se aude un răcnet dintr-o parte, nu departe de jertfitul stejar. Şi dintre tufe înalte de ferigă se iţeşte capul lui Ion Podişcă. Un flăcău tomnatic, la vreo 30 de ani, trăind mai mult pe coclauri. Nebun – l-a taxat satul – dar el, aveam să mă conving, era inteligent, ştia o mulţime de versuri; parte citite, parte făcute de el. Dar avea şi satul dreptatea lui: era un ins ciudat, vorbea în dodii, deruta. „Matale eşti, nene Miliţianule? Păi, bine bre, ţi s-a făcut poftă de căprioare? Ziua-n amiaza mare? Cu două sau cu patru picioare? Şi matale, nene Secretarule, vrei să te-nveţi la dedulceală?”. „Dar tu ce cauţi pe-aici, Podişcă? Intri în pădurea statului, neautorizat şi fără să te anunţi?! – îl ia la refec Miliţianul. Acu`-ţi dresez proces de tulburarea liniştii publice”!… …Şi coborâm, toţi trei, spre sat – şi facem o haltă la Titică Bâscoveanu, să cinstim o Secărică, bucuroşi că am scăpat teferi. Se apropia data de leafă. „Băiete – îmi zice primarul, care ştia tot ce mişcă pe raza comunei, din rapoartele Miliţianului – băiete (aşa-mi zicea; nici Secretarule, nici Notarule, nici pe numele meu din buletin: băiete, ca unui mânz de-al lui) – băiete (repetă a treia oară, văzând că nu dau semn de atenţie) te duci să ridici salariile de la Slatina, de la Bancă; am aranjat eu”. La salarii se mergea cu şareta Primăriei. Tot cu ea se răspundea şi la alte chemări ale Raionului. Gara se afla la vreo 20 de kilometri – şi mai făceai şi două staţii cu trenul, pe care-l aşteptai cu ceasurile şi-l pierdeai cu minutele. Aşa, peste câmp, oraşul era la 18 kilometri: plecai dimineaţa devreme şi te întorceai seara târziu. Patru ore la dus, patru ore la întors, alte trei-patru ore pierdute prin oraş – aici ieşeai. Am hotărât să plec călare. Pe zi. Să rămân seara în oraşul adolescenţei mele, al visătoarelor colege de la Liceul de Fete, al Grădiştei cea niciodată străbătută până la capăt. Zis şi făcut. Duc calul la Han la Verdeşoaica, îi asigur cele necesare, îmi asigur şi mie o odaie de dormit – şi ies în oraş. Se împlineau şase luni de când mă despărţisem de mirajul lui. Deşi în decembrie, nu ninsese. Nici frig nu prea era. Cobor spre centru – Centru I, Centru II – mă amestec printre oamenii ieşiţi la plimbare. Nu mă recunoaşte nimeni. Lumea se uită la mine ca la nu ştiu ce arătare. Sunt

Ion Andreiţă



înghiontit, împins, împiedicat. Un intrus. Mă sprijin de vitrina Librăriei: vitrina goală, mustaţa lui Ivăncescu lipsă. Simt cum mă podideşte plânsul. Urc pe Varipate, spre Turci. Închis şi aici. Ajung la han. Iau o sticlă cu vin şi mă închid în odaie. Beau – şi mă culc. Şi nu dorm toată noaptea. A doua zi mai dau o raită prin centrul oraşului. Aceeaşi senzaţie, aceeaşi trăire, acelaşi adevăr: singur prin singurătăţi. Şi nu mă desparte de locul pe care îl aveam în stăpânire decât şase luni… La amiază plec spre casă. Banii îi pusesem într-o trăistuţă cu capac, care slujise cândva de ghiozdan. Petrecută pe după gât şi vârâtă sub surtuc. Pistolul în sân. Calul – odihnit, mâncat, adăpat, ţesălat – bătea mărunt pământul îngheţat. Medita şi el. Târziul serii m-a prins în pădurea de la Lisa. Nu prea departe de casă. Nici noapte să-ţi bagi degetele în ochi; nici lumină să bagi aţă-n ac. Aşa şi-aşa – în umbra ce se aşeza tot mai deasă, sporită de coroanele bătrânilor arbori. Poteca – largă să încapă o şaretă – se îngusta sub copitele calului. Vuietul care s-a auzit mi s-a părut al vântului scuturând frunzele uscate, sunând clopoţeii crengilor scrumite de vreme. Dar parcă mişcă ceva, frunza sună mai tare, pământul de cutremură de paşi amestecaţi. Nişte mistreţi – îmi zic, şi bat uşor, cu palma, calul pe gât, că începuse să sforăie. Paşii se îndesesc, se învălmăşesc, mistreţii devin mai mulţi – o turmă; calul sforăie puternic, lovind nerăbdător cu copita în pământul bocnă. Am vedenii. Trei umbre de cai cu călăreţi în şa ţin pereche calului meu, pe care nu-l mai pot ţine în frâu. „Acum!” – aud, şi-o bâtă scapără deasupra capului meu, în raza unei lanterne ce mă orbeşte. Trec/trăiesc veacuri de vieţi. „Stai, bă, nu da! Nu e ăla!” – şi bâta îmi vâjâie pe lângă ureche. …”Eee, dom` Notar, matale eşti? Ce dracu` umbli noaptea, singur prin pădure?”. Trei inşi, cu feţele ascunse în basmale de muiere, călăresc alături de mine. „Nu matale erai la socoteală. Pe matale te ştim, eşti om bun, de matale nu ne luăm. Pe Bâzdoacă îl aşteptam. Ştiam că plecase la oraş să vândă 20 de oi, şi vroiam să-l uşurăm de pagubă. Dar cu matale nu avem nimic de împărţit”. Nu-mi revenisem, când glasul continuă: „Vezi, era s-o-ncurci. Aşa că, vezi ce faci: noi te lăsarăm cu viaţă, iar matale, dacă ai recunoscut vreunul dintre noi, n-ai cunoscut pe nimeni, nu te-ai întâlnit cu nimeni; aşa să ştii”. Şi s-au făcut nevăzuţi.

Ioan Barbu şi Ion Andreiţă, doi

olteni în faţa Ambasadei României

din Paris.



…Şi am ajuns intact, în odaia mea din Primărie. Abia atunci mi-am venit în fire. Peste câteva zile, cu leafa de notar în buzunar, păşeam din Primărie în Şcoală, după alţi pui de pupăză… Ion Andreiţă (din volumul, în pregătire, „În toamnă, amintirile…”) Marţi/Miercuri, 7/8 august 2013 . La Negoeşti.

Cum a fost mazilit Constantin Brâncoveanu

Neamul boierilor Brâncoveni din Romanaţi a dat ţării doi domni : pe Matei Basarab (1632-

1654), cel mai mare ctitor de biserici dintre domnii Ţării Româneşti şi pe Constantin

Brâncoveanu (1688-1714), martir al credinţei creştine. Ambii au reuşit să menţină domnia o

perioadă lungă în epoci frământate. După o domnie strălucită de 26 de ani, la 24 martie

1714 Constantin Brâncoveanu a fost mazilit. Va fi executat la 15 august 1714 la Stambul

împreună cu cei patru fii ai săi : Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache

Văcărescu. La trei secole de la tristul deznodământ al unei glorioase domnii, rememorăm

aceste evenimente descrise cu tot tragismul lor, în limbajul epocii, de cronicarul Radu

Popescu care nu ezită a arăta- pe alocuri cu accente nemeritat de dure- greşelile şi

păcatele domnului mazilit . Reproducem textul din volumul ,,Istoria domnilor Ţării

Rumâneşti, cronicari munteni’’, vol. 2, ed. Minerva, 1984, p. 240-245. Titlul aparţine

redacţiei . Intervenţiile noastre şi întreruperile de text au fost încadrate între paranteze

drepte.

[…] Pă Costandin-vodă încă, l-au chemat turcii să meargă la oaste, dar el nicicum n-au vrut să meargă, ci s-au gătit cu oastea lui şi s-au dus în gura Urlaţilor şi acolo au cu tabăra de priviia şi o parte şi alta, să vază ce vor să facă, şi au muncit în tot chipul să dea bani turcilor cu uzmet şi să-l lase în ţara lui. Turcii însă văzând că nu-l pot [a]duce cu voie, l-au lăsat şi i-au luat vreo 300 de pungi. Acolo la Urlaţi fiind vlădica Anthim şi toţi boiarii, văzând pă Costandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascuns vlădica cu o samă de boiari : Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se şunească cu moscalii şi să pârască pă

Constantin Brâncoveanu, portret

din 1696 descoperit de Marcu

Beza la M-rea Muntelui Sinai.



Costandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gândul ca să înşale pă moscali, văzându că nici unele, dintru care sfat ce făcusă şi făgăduisă să le dea ajutori, zaherele, bani, oaste, şi nu le dă, s-aui ales Toma spătarul Cantacuzino şi s-au dus la ţariul cu câţiva ai săişi împreunându-să la Iaşi cu ţariul, i-au cerut oaste să meargă la Brăila să o ia. Şi i-au dat oaste cât i-au trebuit, cu un ghinăral anume Reni, şi viind la Brăilă o au bătut 3 zile şi o au luat. Iar ţariul cu oştile ce avea s-au pogorât pe Prut în jos, până la un loc foarte mâlcos şi înghesuit. Acolo ieşindu-le turcii şi tătarii înainte, i-au ocolit de toate părţile şi le da război tare, dar moscalii fiind flămânzi, că nu aveau zahareaua ce făgăduisă Costandin-vodă să le trimiţă şi nu le-au trimis, era pocâltiţi de foame, de nu avea nici o putere să dea război, ci venisă în cumpănă să piiară şi oştile, şi ţariul, carii văzând nevoia au strigat pace. Vezirul încă au poftit pacea şi aşa s-au mântuit ţariul şi oştile lui de primejdie, că de n-ar fi priimit turcii pacea şi să nu fi şăzut 3-4 zile împrejurul lor, vrea lua pă toţi robi şi pe ţariul, şi pă ţariţa, cî era cu dânsul aicea, şi pă toţi ostaşii, dar noroc[ul] le-au ajutat de au scăpat, că au priimit turcii pacea. Decii aşăzându-să ei între dânşii, le-au dat turcii şi zaherea, de au avut de mâncare acolea şi la întoarcere.

Toma spătarul şi cu Reni ghinărariul auzind veste ca aceasta, au lăsat şi ei Brăila iar

turcilor şi s-au dus către ţariul. Costandin-vodă la aceste lucruri ce s-au făcut avea două socotele, una că îndemnasă pă ţariul ca să vie asupra turcilor, care de va bate pă turci să fie izbânda moscalilor, să să arate cu faţă curată, că din îndemnarea lui s-au făcut biruinţa [asupra] vrăjmaşilor lor creştineşti ; altă socoteală avea că scriia totdeauna la turci, îndemnându-i să meargă fără grijă, că le sânt oştile puţine şi flămânde şi altele, şi cu aceste socotele gândiia să facă ca să nu scape de bine , ori părţile, că moscalii

l-au cunoscut de ficlean şi înşelători de creştini. Turcii încă l-au numit de hain împăratului, văzându că Toma spătarul, fiind credincios al lui şi boier mare şi de neamul lui s-au dus la ţariul de au cerut oşti şi au venit la Brăilă, de au făcut atâta pagubă şi au şi luat de la mâna turcilor. Iar mai vârtos s-au încredinţat turcii din spunerea solilor moschiceşti, carii mergându la turci au spus cum că Costandin-vodă i-au chemat pă moscali de au venit cu oştile ămpotriva turcilor, rugându-i de câţiva anu mai nainte cu cărţi şi cu oameni ce trimetea totdeauna cu cărţi la dânşii. Dintr-aceasta mai mult s-au adeverit că au viclenit pă stăpână-său turcul, care l-au miluit pă el cu domnie prin mulţi ani, şi vrea turcii să-l mazilească de atunci, numai să temea că va fugi şi nu-l va putea prinde, neavând pă cineva de ai ţării mijlocitori, şi aşa au trecut vreme câtăva, fiind în necredinţă de cătră turci, că

Onstantin Brâncoveanu, portret

de la Mănăstirea Govora.



precum gândisă el să umble ca să placă vreunei părţi, în cea după urmă nici uniia au plăcut, nici alţiia, că nu minte Hristos unde zice că nu poate sluji neştine la 2 domni. În mijloc vremilor acestora, Cantacuzinii, carii pu[ru]rea au fost ficleni domnilor şi n-au fost odihniţi de nici un domnu, şi acum la Costandin-vodă au început să-l ficlenească şi să-l dezrădăcineze din faţa pământului, neavând altă pricină făr’numai răutatea lor, aceia ce din fire o au avut şi mai denainte, că nu le-au lipsit în zilele lui Costandin-vodă nici un feli de bine ca să nu-l aibă, voie viegheată, sfetnici ai domnului, plini de bani, de sate, de vii, fără biru, fără împrumutări, precum alţi ai ţării da, iar ei nicidecum. Şi zic adevărul,iar nu minciună, că mai bine trăia ei decât şi Costandin-vodă, că el avea grijile domniei, iar ei avea plimbările, şi desfătările, şi câştigurile, şi tot binele, dar tot nu era mulţumiţi de binele acela ci poftea şi mai multu, adecă domnia, de care văzând pe domnu că s-au stricat de toate părţile mai vârtos despre turci, cu numele ce şi-au câştigat că iaste hain, cu aceasta au socotit că-l vor surpa. Şi au început a scrie cărţi la împărăţie şi le-au pecetluit cu peceţile făcute la Braşov, ale tuituror boierilor ţării, în taină, luând izvod de toate peceţile şi o seamă de boieri nu ştiia de aceasta nicidecum, şi cu aceste arzumagzaruri le-au pârât la împărăţie în multe rânduri, dar tot nu să încredea turcii să trimiţă să-l mazilească, temându-să că nu vor putea să pună mâna pe dânsul, iar când au fost mai pe urmă, aflându ei organ ca acela pe un Constantin Deichitii, care era vătaf de aprozi la Costandin-vodă, şi vrându să se ducă la Ţarigrad cu voia domnului, pă acesta l-au găsit şi i-au dat cărţi, ca să le dea în mâna împăratului, întru care făgăduia ca să nu fie grijă că va scăpa Costandin-vodă, că ei îl vor prinde şi îl vor da în mâna împăratului, pre care Diichiti şi din gură l-au învăţat, aşa să spuie, că nu va scăpa din mâna lor Costandin-vodă . Deci mergându la Ţarigrad şi dând cărţile, şi zicând din gură cele ce-l învăţase, s-au încrezut turcii, şi având şi de mai nainte ahtu ca să-l prinză, dobândindu mijlocitori pă aceşti şaitanici oglulari, adecă pă Cantacuzeni, feciorii dracului, în taină foarte mare au gătit pă imbrihor[ul] cel mare împărătescu şi pe Mustafa aga capigiu şi i-au trimis de n-au ştiut nimeni, ca să strângă oşti după la margini şi să vie să prinză pă Costandin-vodă. Care viind până la Ruşciuc amândoi, de acolo au trimis înainte pă Mostafa aga cu fermanuri de mazilie şi cu ferman să puie alt domnu, dându-i poruncă imbrihor[ul] ca de va sta împotrivă domnul, să-i facă ştire ca să vie şi el cu oştile turceşti să-l coprinză ; însă la 24 de zile ale lui martie au sosit Mustafa aga , miercuri în săptămâna cea mare de la Paşti şi împreunându-se cu domnu i-au spus mazilia. Deci ce să facă Costandin-vodă nu ştiia, fără numai lacrămi şi răbdare. Mustafa aga au început a pecetlui cămările cu averile şi l-au dat în chezăşia boiarilor pe domnu, ca

Constantin

Brâncoveanu, frescă

din biserica M-rii

Doiceşti .



să nu fugă, şi s-au dus la gazdă. Dar ticăitul cum vrea să fugă, că rudele lui, Cantacuzenii, era mai mari păste oştile ţării şi ei era ficleni şi pârâşii, carii se bucura că văzuse aceia ce au poftit. În noaptea aceia, miercuri spre joi, au mersu Mihai spătarul Cantacozino şi Ştefan spătar Cantacozino la Mustafa aga, având drăgoman pă Caramalăul portariu, şi i-au făgăduit bani mulţi ca să stea la imbrihor să puie pă Ştefan spătarul domnu, şi plecându-să Mustafa aga, îndată au scris la imbrihor cu multe făgăduiale, şi i-au făcut ispravă să-l facă domnu pă Ştefan spătarul, şi a doua zi, joi, viind imbrihorul la Bucureşti, au grăbit de l-au făcut domnu, şi vineri dimineaţa l-au ridicat pă Costandin-vodă cu toată casa lui, de i-au dus la Ţarigrad şi i-au închis la Idicula. Decii nevoinţa ce au făcut Ştefan –vodă de au stinsu pă Costandin-vodă, mai nainte vom scrie la domniia lui Ştefan vodă. Costandin-vodă au domnit ani 25 pol şi au luat sfârşit domnia lui cum aţi auzit. Costandin-vodă Brâncoveanu în domnia lui au fost fericit de toţi oamenii ţării, şi încă şi de oamenii altor ţări, cât i s-au auzit numele, iar nu lăudat, pentru că alta iaste fericirea, alta iaste lauda. Iaste osăbire între laudă şi întru fericire, că să fericescu mulţi împăraţi, crai, domni, boiari, pentru noroc[ul] ce au în viaţa lor, după pofta şi voia celor trupeşte lucru[ri], cum avuţii multe să aibă, cu cinste, cu îndelungări de stăpâniri şi altele ca acestea. Sânt darurile norocului, care şi alţi păgâni şi tirani le-au avut, iar nu s-au lăudat de niscaiva fapte bune, că lauda iaste numai a faptele lor cele bune ce face cineva în viiaţa lui şi pe urma lui rămâne acea bunătate de o laudă oamenii. Într-acesta chip poate să să fericească şi Costandin-vodă, că l-au dăruit nărocul cu tot felu[l] de bine, sănătos, întreg, casă întreagă, fii şi fete mulţi, avuţii milte, case, pălaturi, sate, vii, heleşteie, domnie îndelungată şi altele ca acestea, care nu i-au lipsit numic de care ochii lui au poftit, dar acestea au fost toate darurile nărocului, iar nu câştigate de dânsul, că aceia ce câştigă cineva în lume iaste partea sufletului areti, şi pentru aceia să şi laudă, iar Costandin-vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viiaţa şi domnia lui, pentru ca să se laude, ci mai vârtos iaste a să huli pentru multe fapte rele ce-au făcut în domniia lui care au rămas la cei după urmă greutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-a rămas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-au stricat şi le-au făcut după cum i-au plăcut lui. Slujitorimea care era de rădica numai haraci împărătescu, pă toţi i-au strânsu de i-au făcut podani pân satele lui şi ale rudelor lor, Cantacuzinii, şi altele nenumărate. După aceia, cea mai rea de toate, adaosile haraciului care l-au făcut la turci pentru binele casii lui, care din 250 de pungi ce au fost, când s-au pus el domnu, iar el l-au făcut

Constantin Brâncoveanu

şi Doamna Maria,

gravură de Carol Isler .



520 pungi, de au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci.[…] După ce au venit Mustafa aga şi au adus fermanuri de mazilie şi au pecetluit toate averile lui Costandin-vodă, şi a doua zi au venit imbrihor[ul] cel mare, căruia i-au ieşit

înainte toată boierimea şi slujitorii, şi l-au adus cu cinste mare în Bucureşti, conăcindu-l în casăle lui Şărban spătariul, carele au poruncit vlădicăi şi boiarilor peste 2 ceasuri să să afle toţi la dânsu, şi aşa au făcut ; s-au strâns toţi şi fiind lucrurile de domnie, cum s-au scris îndărăt, ca să facă pă Ştefan spatariul domnul , îndată ce au mersu înaintea lui , l-au dus de au sărutat mâna imbrihorului de domnieşi nefiind caftan gătit, s-au dezbrăcat de contoş şi l-au îmbrăcat cu contoş în loc de caftan grăbindu numai să să facă cu un ceas mai nainte. Deci Bojoreanul vistiiariu au trimis de au adus caftan foarte de grabă şi l-au îmbrăcat cu dânsul şi aşa cu pompă domnească, cu toată taifaoa , cu

zâcături cu mersu la curtea domnească şi aşa au făcut la zioa aceia la joi mari. A doo zi, în vinerea cea mare , l-au ridicat pă Constandin-Vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui şi l-au purces la Ţaringrad, mergându Mustafa aga cu mulţime de turci cu dânsul.

Iar imbrihorul au rămas aici de cerca cu Ştefan-Vodă avuţiia lui Constandin-Vodă ce rămăsesă pă la unii, alţii şi cu groază mare ce da oamenilor toată avuţiia s-au aflat şi s-au dat la imbrihor. Galbeni, bani de argint, scule de aur şi de argint pă la mulţi s-au găsit, pentru că de frică şi de groază ce le punea înainte că vo[r] păţi cei ce nu le vor mărturisi, însăşi pă urmă să vor afla , fiştecare ce va avea dat de Constandin- vodă ca să le păstreze , le ducea şi le da la imbrihor şi cu mare nevoinţă, din toată inema , se siliia Ştefan-Vodă să-i găsească toată avuţiia, să nu rămâie nimeni negăsit. După ce dar au luat domniia, numai trei zile au trecut, ei au trimis degrab pă Constandin Ştirbei banul şi pe Radu Dudescu, cumnatu-său, pre carele şi logofăt mare atuncea l-au făcut, de s-au dus la Ţaringrad, zicându-le să grăbească să meargă mai nainte decât Constandin-Vodă, să dea cărţile la împăratu, la vezirul, şi să fie cu acea nevoinţă cât să nu scape Constandin-Vodă şi feciorii lui vii, care s-au şi făcut, că prin multe arzuri de pâră ce s-au dat, la sfârşitu care au poftit Ştefan-Vodă cu ai lui au venit lucrul.

Constantin Brâncoveanu,

detaliu de pe o hartă a stolni-

cului Constantin Cantacuzino

Constantin

Brâncoveanu şi fiii săi.



Cu atâta osârdie era Ştefan-Vodă ca să stingă casa lui Constandin-Vodă, cât limbă de om nu poate să spuie şi nu numai casa lui , adecă averea lui , ci şi viaţa lui s-au nevoit ca să o stingă. Că întâmplându-să un hasichiu, ce venisă aici pentru trebile acelea, de s-au dus la Târgovişte şi la Potlogi, cercetându avuţiia, iar spurcatul Ştefan-vodă mai nainte au trimis boiari şi slugi de ale lui, de strângea oameni du pân sate, şi ieşiia oameni[i] înaintea hasichiului de să căieta de Costandin-vodă că i-au sărăcit şi i-au pustiit şi altele ce-i învăţa ei să zică ; şi înaintea imbrihorului încă au scos mulţi oameni, dă să jeluia, cât au fost în ţară au luat arzuri de la dânşii, după jalba mojicilor, şi le trimetea la împărăţie. Şi la ducerea lui aşijderea n-su lăsat ca să nu scoaţă pă toate drumurile trâmbe de oamini din Bucureşti până la Giurgiuov de să jăluia. Acel fel de ajutorinţă au făcut Ştefan-vodă văru-său lui Costandin-vodă. În loc să-i facă bine pentru binele ce au avut casele lui de la dânsul, el cu acest feli de lucruri îi ajuta şi-i răsplătea. Cu toate acestea, ce să nevoia Ştefan-vodă pentru stingerea văru-său , lui Costandin-vodă, n-ar fi putut ca să facă să piiară şi el şi feciorii lui. Numai hoţ[ul] acel bătrân, tată-său Costandin stolnicul, ştiind toate tainile nepotu-său Costandin-vodă, pentru că le ştia toate, avându-l ca pre un unchi şi ca pre un părinte, au ştiut şi cărţile de la nemţi, şi de la moscali, care făcusă acei împăraţi şi hris[o]ave să fie el şi feciorii lui prinţipi, cnezi, şi luându-le de unde au fost, îmsuşi bătrânul acela le-au dus la imbrihor şi le-au dat şi s-au rugat ca să le dea în mâna împăratului, să vază vicleşugurile lui Costandin-vodă. Şi lângă alte pâră reale ce va fi mai zis şi aceasta i-au spus înainte că de nu va omorî împăratul pă Costandin-vodă şi pe feciorii lui, odihnă domniia şi ţara nu va avea şi va amesteca multe de va face vrajbă între împăraţi.[…]

Inscripţii Inscripţii Inscripţii Inscripţii

ÎNTREGIRI ÎNTREGIRI ÎNTREGIRI ÎNTREGIRI LA LA LA LA BIBLIOGRAFIA BIBLIOGRAFIA BIBLIOGRAFIA BIBLIOGRAFIA LUI LUI LUI LUI PAN. M. VIZIRESCUPAN. M. VIZIRESCUPAN. M. VIZIRESCUPAN. M. VIZIRESCU

NICOLAE SCURTU

Biografia şi bibliografia poetului, prozatorului, eseistului şi jurnalistului Pan. M. Vizirescu (1903–2000) cuprinde o importantă sumă de necunoscute ce se impun a fi elucidate, cu maximă atenţie şi, totodată, cu un acut discernământ critic. Biografii săi de până acum, au înregistrat, cu prudenţă, informaţiile furnizate de poetul născut la Braneţi în unele interviuri, amintiri şi mărturisiri. Nu întotdeauna, însă, au şi fost verificate prin intermediul izvoarelor primare referitoare la itinerariul biografic şi spiritual al celui mai fidel colaborator al lui

Familia lui Constantin Brâncoveanu, frescă de la

mănăstirea Mamu.



Nichifor Crainic.

O colaborare complet necunoscută a lui Pan. M. Vizirescu o constituie, desigur, proza Ispita1 publicată în revista Herald în anul 1930. Proza aceasta, aşa de interesantă, ideatic, şi atât de elegant elaborată, nu a putut fi identificată de biografii săi întrucât revista nu se află în nici o bibliotecă publică din România. Unele contribuţii privitoare la existenţa acestei publicaţii, devenită o raritate bibliofilică, încă din momentul apariţiei, se datorează lui Constantin Noica, Agathei Grigorescu Bacovia, Constantin Calotă şi, fireşte, regretatului istoric şi critic literar Nicolae Florescu. Nici sagacele istoric al presei, Ion Hangiu, nu o include în clasica sa lucrare lexicografică, Dicţionarul presei literare româneşti, până în anul 2004, când publică a treia ediţie a cărţii sale şi după consultarea exemplarului existent în biblioteca mea din Bucureşti. Identificând un exemplar în biblioteca poetei Grig. Malciu, soţia lui I. Valerian, ea însăşi colaboratoare2 la această revistă, am început să cercetez şi să adun date, note, informaţii, ştiri şi mărturii despre iniţiativa, aşa de temerară, a tinerilor scriitori care gândiseră şi realizaseră o publicaţie aşa de preţioasă. Dintre cei cărora m-am adresat au acceptat să răspundă poeţii Eugen Jebeleanu, Pan. M. Vizirescu, Nicolae Peligrad şi Grig. Malciu, care au evocat, în mărturiile lor, semnificaţia gestului publicistic şi admiraţia pentru opera excepţională a lui Lucian Blaga. Aici se publică, întâia oară, mărturia poetului Pan. M. Vizirescu, redactată în 18 ianuarie 1997, despre revista Herald, una dintre cele mai însemnate efemeride ale presei literare româneşti interbelice.

*

Revista „HERALD“

Neobositul istoric literar şi neastâmpăratul cercetător de arhive şi biblioteci, profesorul Nicolae Scurtu are nişte descoperiri uimitoare, nu din cele ce vin la îndemâna altora, ci din cele mai cu anevoie de găsit. O face din vocaţie, dar şi cu pasiune, parcă mai întâi spre propria sa mulţumire. Spun acest lucru, fiindcă deseori mi-a transmis informaţii privitoare la activitatea

Revista Herald, număr unic din 15

februarie 1930, la care a colaborat şi

Pan M. Vizirescu .



mea din trecut, aflate în diferite publicaţii, uitate sau necunoscute de mine. Ultima surpriză. Mi-a adus revista Herald în copie fotografică primul şi singurul număr care a apărut la 15 februarie 1930, închinat lui Lucian Blaga. Poetul era foarte tânăr pe atunci, iar colaboratorii revistei cu un pas îndrăzneţ peste debutul lor literar. Publicaţia anunţa un program original şi deosebit de interesant, anume felul cum se oglindesc maeştrii literaturii din epocă în conştiinţa celor mai tineri, evident

nu în spirit critic, ceea ce ar fi însemnat o inadvertenţă, ci în pătrundere şi mărturisire

omagială. Numai acesta poate fi raportul dintre o generaţie în formaţie şi predecesorii deveniţi modele cu valoroase testări pentru progresul

literaturii. Procesul acesta e de o valoare incomensurabilă pentru o firească filiaţie în legătură cu sensibilizarea şi orientarea celor tineri,

precum şi cu aportul creaţiei lor. Scriitorii, deşi din generaţii diferite, aparţin unei familii comune, iar cei care o iau razna, prin aşa zise formule revoluţionare cu inversiuni şi

schilozenii, nu aparţin acestei familii. Întâlnirea mea cu revista Herald după 66 de ani, mi-a provocat o puternică emoţie. Doamne,

câte s-au întâmplat de atunci, câtă istorie s-a desfăşurat în puţine lucruri frumoase, dar în câte răsturnări şi dezastre! Din cei care figurează în paginile ei, nu mai sunt decât eu, cu toata tragedia neamului românesc, petrecută sub urgia comunistă. Colegii mei au găsit acest titlu de nobleţă medievală, blazon al curtenilor regali, într-o rudenie cu artele. O noutate în publicistica noastră. Iniţiat de Octav Şuluţiu şi Eugen Jebeleanu, întocmind un grup din care făceau parte Eugen Ionescu, Florea Florescu, Ilariu Dobridor, Grig. Malciu, N. Peligrad şi Pan. M. Vizirescu, toţi admiratori ai lui Blaga. Câţiva deveniseră nume cunoscute ale generaţiei tinere, mai ales prin Bilete de papagal ale lui Tudor Arghezi şi alte reviste de prestigiu. Apăreau numeroase publicaţii pe cont propriu ale unor tineri dornici de a se afirma, dar foarte puţine erau luate în seamă. Nu ştiu de ce Herald nu şi-a putut continua activitatea, probabil din lipsă de fonduri. Numărul acesta descoperit de Nicolae Scurtu merită toată atenţia. Articolul Prezentare închinat lui Lucian Blaga de Octav Şuluţiu e un eseu de subtilă pătrundere şi cunoaştere în ceea ce constituie fascinaţia poeziei marelui creator cu zonele ei de lumină şi mister. Analiza şi interpretările lui Octav Şuluţiu, scot în evidenţă noutatea cugetului şi expresiei poetice prin care literatura noastră simte o împrospătare, prin sporul originalităţii ce i se aduce. Astfel, viziunea lui Blaga şi în poezie şi în filozofie, în dramaturgie şi eseu, găseşte o adeziune entuziastă în valorile tinerei generaţii, consideraţiile lui Şuluţiu rămân nedepăşite de toate exegezele consacrate lui Blaga – atunci şi mai târziu.

Pan M. Vizirescu văzut de Solo .



Cu aceeaşi admiraţie îi închină şi un frumos poem3, după care revista cuprinde şi altele în maniera lui Blaga, dintre care se remarcă a lui Eugen Ionescu4 bine aşezat între

confraţii săi de talent şi generaţie, ca şi a lui Ilariu Dobridor5 sau Eugen Jebeleanu6, cu nimic mai prejos

decât ale gloriosului lor prieten. E reprodus finalul din tulburătoarea dramă Cruciada copiilor, chiar atunci apărută în librării, de o puternică emotivitate şi spirit răscolitor, caracteristic lui Lucian Blaga. Revista se încheie cu schiţa Ispita de subsemnatul. Cum în vremea aceea scriam la Bilete de papagal, se resimte vizibil absurdul, în care din proprie orientare mi-am dirijat scrierile mele la minusculul cotidian. Când am trecut la revista Gândirea, unde aveam un spaţiu mult mai mare, mi-am însuşit modalitatea clasică, având modelul maeştrilor prozei de artă superioară. Era vremea noastră de căutări spre formula cea

mai accesibilă, dar realizările n-au trecut neobservate de marii noştri îndrumători. Revista Herald în scurta ei existenţă a marcat un act de îndrăzneală, dar şi de stimulatoare prietenie a celor ce i-am oferit florile noastre primăvăratice. Pan. M. Vizirescu Note • Originalul acestei mărturii, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti. 1. Pan M. Vizirescu ~ Ispita în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 8–10. 2. Grig Malciu ~ Legendă în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 5, col. 1, sus. 3. Octav Şuluţiu ~ Laudă pentru Meşterul Blaga în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 2. 4. Eugen Ionescu ~ Văpaia din ochi s-a smult în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 4, col. 1, jos. 5. Ilariu Dobridor ~ Somn. Lui Lucian Blaga în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 7, col. 1, jos. 6. Eugen Jebeleanu ~ Dureri şi rod în Herald, [1], nr. 1, 15 februarie 1930, p. 8.

Locul de veci al familiei

Vizirescu din cimitirul

Strehareţi.



Aviatorul Ion I. Florea Aviatorul Ion I. Florea Aviatorul Ion I. Florea Aviatorul Ion I. Florea ---- personalitatepersonalitatepersonalitatepersonalitate de prim rang a comunei Coteanade prim rang a comunei Coteanade prim rang a comunei Coteanade prim rang a comunei Coteana

prof. Dumitru Tin prof. Dumitru Tin prof. Dumitru Tin prof. Dumitru Tinuuuu

Printre personalităţile de prestigiu pe care le-a oferit comuna Coteana patrimoniului nostru cultural şi istoric pe lângă profesorul doctor docent Ion Conea – marele geograf şi întemeietorul toponimiei româneşti (Memoria Oltului 1/2012, 11, 17/2013), profesor universitar doctor inginer Florin Vălu – o autoritate ştiinţifică

recunoscută în ţară şi străinătate, profesor universitar doctor în filozofie Marin Trăistaru, jurnalistul Dumitru Tinu – directorul fondator al ziarului Adevărul (Memoria Oltului 8/2012) şi alţii, îl putem aşeza la loc de cinste şi pe aviatorul Ion I. Florea – pilot de vânătoare care a dat dovadă de cele mai alese acte de vitejie în cel de-al II-lea

Război Mondial. Trecut sub tăcere multă vreme mai ales de autorităţi dar şi de rude şi prieteni (la cererea lui), abia după anul 1989 am putut evoca personalitatea sa. Apariţiile sale în comună – în vizită la rude sau prieteni – erau foarte discrete. În comună era rostit numele său mai ales după colectivizare pentru că zbura pe un avion utilitar ce împrăştia îngrăşăminte sau erbicide pe culturile de grâu

mai puţin ale CAP-urilor, mai mult ale IAS din Câmpia Boianului. În timpul războiului şi puţin după, familia sa se mândrea şi se lăuda cu faptele de vitejie ale aviatorului, mai ales că acestea au fost însemnate în manualele de citire din clasa a II-a. Manualele respective au fost scoase din circulaţie şi pentru generaţiile următoare de elevi actele istorice ale lui Ion Florea sunt necunoscute. Din mărturisirile pe care acesta le face nepotului său favorit, George, reiese că însuşi aviatorul era foarte prudent şi vorbea puţin despre sine. Acest lucru se datorează faptului că mulţi dintre camarazii săi de arme au părăsit ţara şi el simţea că este urmărit fiind acuzat că ar fi deţinut informaţii despre cei plecaţi în occident. Din fericire, cei ce-l supravegheau permanent nu au avut niciodată date compromiţătoare despre el. Cu toate acestea a fost detaşat din cadrul aviaţiei la o unitate de infanterie din Craiova. Ştirea acestei detaşări îl dă peste cap. A simţit că i s-au tăiat aripile şi nu a putut să stea multă vreme departe de pasărea cu aripi de oţel pe care ştia aşa de bine să o stăpânească. La cerere este trecut în rezervă şi se angajează în aviaţia utilitară unde activează până la pensionare. Nici pensionarea nu-l stabileşte cu picioarele pe pământ. Încă mai are aripi să mai zboare! Cere fabricii de avioane din Braşov (oraş în care se stabilise încă de la trecerea în

Aviatorul Ion I. Florea .



rezervă) să lucreze ca pilot de încercare. Astfel devine colaboratorul acestei mari fabrici pentru o bună bucată de vreme.

La vârsta de 73 de ani sufletul aviatorului Ion I. Florea decolează pe drumul fără întoarcere, dincolo de limitele celor 10.000 de metri, în lumea îngerilor. Conform ultimei sale dorinţe, corpul său neînsufleţit este înmormântat în cavoul familiei din Cimitirul Strehareţ din Slatina. O mână de ţărână a fost luată de la mormântul părinţilor şi surorilor sale din Cimitirul Coteana unde rudele sale duc o floare sau aprind o lumânare de marile sărbători, conform

tradiţiei noastre strămoşeşti. În semn de preţuire pentru memoria acestui

viteaz aviator, uliţa naşterii şi copilăriei sale printr-o hotărâre a Consiliului Comunal din anul 2009, a primit numele de „Strada aviator Ion Florea”.

Aşa miAşa miAşa miAşa mi----l amintesc pe unchiul meul amintesc pe unchiul meul amintesc pe unchiul meul amintesc pe unchiul meu

George Vîlcea – nepot Încă de mic copil ştiam de la bunica mea că are un frate aviator. Venea adesea pe la noi şi îi plăcea să se întindă la vorbă cu ai mei. Îl plăcea pe tatăl mea care devenise şofer în timpul stagiului militar şi vorbeau despre maşini, despre motoare, lucruri pe care eu nu le înţelegeam atunci. Într-una din zile l-am întrebat pe neaşteptate, cum se circulă pe sus cu avionul. A zăbovit puţin şi a început să-mi povestească cum a îndrăgit această meserie de pilot. Încă din clasele primare învăţătorul îi învaţă la orele de lucru manual să confecţioneze unele obiecte de scânduri din foi de porumb (pănuşi), nuiele de răchită, hârtie, obiecte ca: umeraşe pentru haine, cuiere, ştergari, coşuleţe, diferite figuri geometrice din carton şi hârtie, dar spre deliciul elevilor şi avioane. Acestea din urmă l-au fascinat cel mai mult pe viitorul aviator. Îmi povestea cum într-una din zile când învăţătorul a lipsit de la ore sau a întârziat o oră-două, copilul Ion Florea şi-a înjumătăţit caietul de desen şi a confecţionat mai multe avioane cu care se juca cu băieţii din clasă. Aşa i-a găsit învăţătorul, care şi aşa era renumit pentru aplicarea pedepsei corporale şi a îndoit toate lemnele de la sobă pe spatele acestora mai ales pe spatele „capului răutăţilor” – viitorul aviator. Părinţii săi au aflat după câteva zile de la o colegă mai răutăcioasă de isprava sa, dar a fost scutit de pedeapsă.

Strada aviator Florea Ion .

Eroul din Coteana .



A avut o copilărie fericită alături de cele două surori ale sale, Maria şi Ancuţa (bunica mea) în familia lui de ţărani săraci şi neştiutori de carte. A muncit de mic alături de membrii familiei. Ca toţi copiii satului ducea boii sau vaca la păscut, secera la grâu, prăşea porumbii sau floarea-soarelui. Cu toate acestea, după cum mărturiseşte, nu se încadra în peisaj. Povesteşte cu umor cum într-una din vacanţele de vară când se afla la seceriş, obosit şi toropit de căldură a adormit la umbra unui stog de grâu. Probabil trecuse ceva vreme de când adormise că la găsirea lui, maica-sa i-a tras câteva cu biciul de la căruţă. Atât i-a trebuit băiatului că a aruncat secera cu atâta forţă că s-a rupt în două şi a jurat că nu va mai pune mâna pe ea. Trebuie menţionat că era un băiat bine dezvoltat, mai voinic decât colegii din clasa lui. Tocmai de aceea el pleca cu o oră înainte la şcoală şi mătura la primărie (aceasta era în acelaşi local cu şcoala), uneori rămânea şi după ore pentru câţiva bănuţi cu care îşi cumpăra rechizite şcolare. Făcea acest lucru cu plăcere neavând nici un fel de prejudecată deşi uneori era ţinta multor ironii din partea unora care se grăbiseră să-i pună şi porecla de „ŢIFRON” ceea ce înseamnă în accepţie populară ceva ce zbârnâie, se mişcă foarte repede. Această poreclă şi-a însuşit-o pentru toată viaţa, cum ar spune poetul Vasile Alecsandri, şi-a transformat-o în renume. După terminarea şcolii primare din comună, cu episodul „secera” în minte, le spune părinţilor că vrea să meargă la cursurile liceului Radu Greceanu din Slatina. Aceştia cunoscându-şi posibilităţile materiale au rămas muţi – De unde bani? A fost întrebarea firească. Băiatul înzestrat cu o inteligenţă deosebită şi o ambiţie pe măsură îi lămureşte şi-şi urmează visul. Primul an a fost mai greu. Rareori mai punea pe lângă mămăliga din traistă sau pe lângă pâine o bucată de carne sau brânză. Cu toate acestea nu renunţa. I se dusese numele de elev bun. Oferă, astfel, ore de meditaţii contra cost, unor elevi ce proveneau din unele familii înstărite din oraş. Acest lucru devenise „o modă” pe vremea aceea. Este un prilej de mândrie pentru părinţii săi, în special pentru mamă care se lăuda în drum la femei că băiatul său învaţă la liceu şi este şi învăţător într-o familie de boieri. Astfel ţăranul Ion Florea termină cursul inferior al liceului şi în anul 1938 se înscrie la Şcoala Militară de Aviaţie din Tecuci pe care o termină cu brio. La absolvire obţine specialitatea de pilot de vânătoare – cea mai înaltă treaptă a meseriei, cu gradul de adjutant. După spusele lui era o meseria frumoasă parcă „prinsese pe Dumnezeu de picior” dar tinereţea lui nu prea realiza cât de mari şi multe erau riscurile. Abia când au început misiunile cu adevărat, a realizat ce-l aşteaptă. Una dintre acestea a scris istorie. Este relatată în amănunt în Conferinţa rostită la Radio-difuziune în ziua de 28 noiembrie 1942 de către comandorul Andrei Popovici, care arată faptele de arme ale Adjutantului Florea Ion. Această conferinţă a fost inserată în Revista Cursurilor şi Conferinţelor Universitare numerele 11-12 din Noiembrie – Decembrie 1942. Este însoţită de o sumară biografie sub semnătura lui C. Grigorescu. După acest episod, participă şi la alte misiuni până la sfârşitul războiului. După război, la prima defilare în cinstea zilei de 23 august formează împreună cu câţiva colegi o



escadrilă care survolează aerul ceea ce impresionează în mod plăcut autorităţile vremii. Este recompensat cu un frumos ceas elveţian a cărui valoare era după cum îmi spunea unchiul, destul de mare – puteai cumpăra o casă în Bucureşti. De altfel voia să spună că în urma războiului, când mulţi bucureşteni se refugiaseră în străinătate, casele se devalorizaseră simţitor. Un an mai târziu câţiva piloţi camarazi care aveau baza militară undeva în Banat trec graniţa cu avioanele prin Serbia şi se refugiază în Occident. Intră panica printre comisarii ruşi care controlau în întregime armata. De acum şi situaţia bravului pilot se schimbă. Este pus sub urmărire, este cercetat, i se iau declaraţii peste declaraţii fiind bănuit că ar fi avut cunoştinţă despre cei ce părăsiseră ţara. Lucruri total eronate. El a avut prilejul de multe ori să părăsească ţara cu avion sau fără, dar niciodată nici prin minte nu i-a trecut. Lucrurile se liniştesc treptat şi în anul 1948 se căsătoreşte cu frumoasa Maria Alba Constantinescu, fiica generalului Constantinescu din Slatina, mare proprietar de imobile şi pământuri în tot judeţul. Evenimentul a condus probabil la altă filă adăugată dosarului personal ce se afla, ştim noi unde. Sub diferite pretexte este detaşat din aviaţie la o unitate militară de infanterie din Craiova cu gradul de căpitan. A simţit că i s-au tăiat aripile, părea că i s-a oferit o invitaţie de a părăsi aviaţia şi chiar armata românească. În scurtă vreme cere trecerea în rezervă şi-şi schimbă domiciliul la Braşov împreună cu soţia şi unicul său fiu Radu – viitor inginer la ICIM Braşov. Imediat apoi se angajează în aviaţia utilitară unde lucrează până la pensionare. Dar nici pensionarea nu-l poate despărţi pentru multă vreme de obiectul muncii, cum am spune

noi. Devine colaborator al Fabricii de Avioane de la Braşov ca pilot de încercare. Moare în anul 1992 la vârsta de 73 de ani şi conform dorinţei sale este înmormântat în cavoul familiei din

Cimitirul Strehareţ în Slatina. Îmi amintesc că la slujba de înmormântare un veteran de război, camarad de arme cu unchiul meu a ţinut un discurs foarte impresionant. Regret foarte mult că nu am reţinut numele

acestui camarad de arme al unchiului meu, mai ales că printre altele bravul veteran a spus: „Abia acum a venit vremea să putem vorbi şi noi despre noi.” (Trecuseră 3 ani de la

Alături de soţie şi fiu .

Plecarea în misiune .



revoluţie). Îmi amintesc despre unchiul meu şi faptul că era un om modest cu frica lui Dumnezeu şi nu s-a despărţit niciodată de o iconiţă cu chipul Fecioarei Maria, pe care a purtat-o toată viaţa. Ar fi împlinit în luna martie a.c. 95 de ani. Acum când nu mai este, singurul lucru care ne aduce aminte de memoria lui este plăcuţa cu inscripţia „Strada aviator Ion Florea” denumirea străzii noastre şi a copilăriei sale. În numele tuturor rudelor mulţumim Consiliului Local Coteana, domnului primar Victor Dima şi foştilor consilieri Marin Dumitru şi prof. Dumitru Tinu pentru iniţiativa de a eterniza în acest fel numele celui ce a fost Aviator Ion Florea – pilot de vânătoare.

Date importante din viaţa aviatorului Ion Florea -

-2 martie 1919 s-a născut Ion Florea , (redăm actul său de naştere, conform Registrului de naşteri din anul 1919 : Act de naştere nr. 22 . Act de naştere din anul una mie nouăsute nouăsprezece luna martie ziua trei orele 10:00 înainte de amiază. În ziua de două ale curcutei luni la orele 900 dinainte de amiază s-a născut un copil părinţilor săi legitimi, un copil de sex bărbătesc, căruia i s-a dat prenumele de Ion, numele de familie fiind Iancu I. Florea, fiu al demnului Iancu I. Florea de ani treizeci şi cinci, de profesie plugar domiciliat în comuna Coteana, judeţul Olt şi doamnei Ramba născută Toader P. Tonu de ani treizeci şi trei de profesiune plugar şi domiciliată în comuna Coteana judeţul Olt. Naşterea a fost declarată de tatăl care ne-a înfăţişat copilul, această declaraţiune a fost făcută în prezenţa următorilor martori: Radu Stanciu de ani şaptezeci, de profesiune plugar şi domnul Costea M. Bălan de ani şaizeci de profesiune plugar şi domiciliat în comuna Coteana judeţul Olt, care după ce li s-a cetit acest act l-a subscris împreună ca declarantele şi cu noi Ivan M. Safciu primar ofiţer al Stării Civile din comuna Coteana judeţul Olt şi Grigore Chiriacescu notarul comunei Coteana judeţul Olt. Declarantele şi martorii declarându-ne că nu ştiu carte şi au subscris de noi. Iancu I. Florea – declarante Radu Stanciu şi Costea M. Bălan ca martori, ofiţer al Stării Civile Ivan Safciu, notar Grigore Chiricescu). - 1926-1933 – Şcoala primară din comuna Coteana judeţul Olt, învăţător Petre Marinescu;1933 -1938 – Urmează cursul inferior al Colegiului Radu Greceanu din Slatina. - 1938-1940 – Şcoala de Aviaţie de la Tecuci pe care o termină cu succes având specialitatea de pilot de vânătoare.

-1941 28 august – Participă la cea mai importantă misiune aviatică a sa condusă de căpitanul comandor Traian Pâclea, misiune care îl face celebru. Misiunea este descrisă pe larg în Conferinţa rostită la radio de Comandorul Andrei Popovici la 28 noiembrie 1942.

-4 septembrie 1941 – Este decorat cu Înaltul Ordin de Război al Virtuţii Aeronautice în gradul de cavaler de însuşi Comandantul Suprem al oştirii noastre Domnul General Ion Antonescu, Mareşalul de mai târziu, care aflându-se în inspecţie a elogiat acţiunea eroică a adjutantului Ion Florea.

-1941-1945 – Participă la mai multe acţiuni aviatice.

-23 august 1946 – Împreună cu mai mulţi colegi de arme formează o escadrilă şi participă la prima defilare în cinstea respectivei zile.

-5 februarie 1948 – Se căsătoreşte cu domnişoara Maria Alba Constantinescu conform certificatului de căsătorie nr. 38/1948.



-3 decembrie 1948 – Se naşte fiul său Radu.

-1951 – Este detaşat la o unitate militară din Craiova cu profil de infanterie cu gradul de căpitan. -1954 – Cere trecerea în rezervă. -1954 – 1974 – Pilot în aviaţia utilitară.

-1974 – Anul pensionării la vârsta de 55 de ani.

-1974-1980 – Pilot de încercare la IAR Braşov. -1992 4 septembrie – Se stinge din viaţă în oraşul Braşov (Act deces nr 99 din 4.09.1992 înregistrat de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Braşov).

Fapte de arme săvârşite de fiii Oltului

Războiul zilelor ce trăim este războiul ştiinţific, se zice, cu unităţi motorizate, mecanizate, cu tancuri şi avioane. Când puştile, mitralierele şi Brandt-urile au răpit ore şi zile întregi, când artileria de toate categoriile crede că a distrus totul, când tancurile şi-au spus cuvântul iar avioanele au mitraliat şi semănat de sus bombele lor care azi au ajuns şi până la 2000 kg. , oameni care au suportat toată urgia imaginabilă a pământului şi văzduhului – focul, foamea, setea şi frigul- ies totuşi din pământul răsturnat de acele urgii şi pornesc la atac pentru a desăvârşi ceea ce alţii au pregătit. Materia- brutală, oarbă- deschide drumul, dar mai trebuie încă ceva, un nimica dar care este totul în război : un suflet înapoia materiei, înapoia corpului. Oricât de fragilă ar fi materia, corpul omenesc, în faţa maşinilor omorâtoare, oricât de slab ar fi acest suflet- infinit în timp şi spaţiu- el este totuşi forţa veritabilă şi decisivă. Sărmani oameni a căror inimă este încă cea mai mare putere militară ! La spectacolul îngrozitoarei consumaţii de indivizi pe care o face aviaţia şi acela al ambianţei de eroism care constituie specificul nediscutat al meseriei aripilor întotdeauna, dar mai ales în timp de război, în mulţimea efemeră şi indistinctă, anonimă, rădăcinile eterne ale rasei noastre se cutremurară. Toate inimile se înaripară pentru susţinerea zborului eroic. În el, Neamul întreg fu nou şi mândru. Mesageri ai celei mai vaste vieţi, zburătorii sunt pe punctul de a schimba faţa lumii. Să-i urmărim pe ai noştri în lupta lor din Răsărit. Încă de la jumătatea lunii august 1941 circulă zvonul printre unităţile noastre de aviaţie de pe front că inamicul ar fi primit întăriri puternice din regiunea Crimeiei- reamintesc că la acea epocă din anul trecut înaintarea noastră era încă departe de Odessa – întăriri în care intra şi foarte multă aviaţie nouă ai cărei piloţi încă nu aveau- se pare- un antrenament complet. În seara zilei de 28 august 1941, dl. general aviator Em. Ionescu cere uneia din escadrilele de vânătoare de sub ordinele sale ca a doua zi să execute o misiune de acoperire în sectorul Griliascovo-Vacarjani.

Sfinţirea troiţei Regimentului Grăniceri din cimitirul

Vacarjani-Transnistria.



Misiunea se execută de către o patrulă de 5 avioane de vânătoare compusă din cpt. comandor Traian Pâclea, adj. Ioan Florea, adj. stagiar Vasile Coţoi şi serg. T. R. Nec. Macri. Decolarea are loc la 7,30 dimineaţa. De cum ajung la 60 m. înălţime, sub ei se vede unul din acele peisaje din mijlocul cărora nu-ţi mai vine a scoate nici o vorbă. Nu se comentează peisajul înaintea căruia trăieşti. Îl respiri, te amesteci cu el, te impregnezi de substanţa sa, flotezi cu cerul lui, palpiţi cu frunzele lui, cânţi cu pâraiele lui. De ce e nevoie mai mult? Întocmai ca şi afecţiunea pe care o ai pentru cineva : o privire, un gest cu mâna, o frază la întâmplare, un nume, şi simţămintele se succed, se înlănţuiesc mutual. După 15 minute de zbor, patrula se găseşte deasupra sectorului indicat prin ordinul Comandantului. Artileria antiaeriană bolşevică intră imediat şi foarte activ în acţiune, însă, condusă cu măiestrie de emeritul zburător care a fost întotdeauna c-dor Pâclea, patrula nu are a se teme de aceste focuri. Grija cea mare a piloţilor era aceea de a nu fi surprinşi de vânătoarea rusă. Adjutantul stagiar Ioan Florea ocupă în formaţie unul din cele două locuri din urmă. După circa cinci minute de patrulare, el descoperă în spatele formaţiunii româneşti o formaţiune de 12 avioane Rata ruseşti, care voiau să atace prin surprindere. Cu reflexe de pilot sănătos – vreu să zic instantaneu- Florea întoarce brusc avionul de 180 de grade pentru a face faţă pericolului. Formaţiunea bolşevică îşi împarte forţele astfel : opt avioane se îndreaptă spre patrula românească redusă acum – prin ieşirea lui Florea- la patru inşi, iar

patru bolşevici sunt afectaţi acestuia spre a-l lua în tratament şi a-l doborî de la primele rafale. Lupta era foarte inegală atât în privinţa materialului volant , cât mai ales în privinţa numărului : 4 contra 1. Curaj Florea ! Pretutindeni virtutea este curajul. Unde este curaj nu este slăbiciune. Chiar în nenorocire curajul este condiţia şi climatul salvării. În curaj, gândirea, sentimentul şi scţiunea

se conciliază şi se fac complici. Socotind deja succesul ca sigur,

sburătorii ruşi deschid toţi patru focul lor asupra lui Florea. Dar Florea nu-i din cei ce stau cu mâinile în sân şi nici nu şi-a pirdut capul. Printr-un zbor în zig-zag el scapă neatins şi liniştit aşteaptă clipa când va fi în optime condiţii de tir.Iată un rus care, impetuos se îndreaptă puşcă spre el ; e la 100 de m. şi a deschis simultan focul celor patru mitraliere ale sale. Florea aşteaptă. Ce tărie îţi trebuie pentru a nu trage şi tu în asemenea momente! În meseria zborului , a aştepta ia proporţia unei mari virtuţi. Tânărul care în cursul învăţăturii zborului nu a învăţat înainte de toate a aştepta, acela nu va fi niciodată un bun zbuirător. Iată acum rusul la 90, 80, 70 m şi Florea al nostru nu deschide focul…, iată-l la 80 m şi

Cotul Donului. Echipajul unui avion

românesc înaintea atacului .



Florea nu mişcă…, ce calm nemaipomenit…Rusul ajunge la 50 m şi se pare că cele două avioane vor intra unul în altul. Dar înainte ca acest fapt să se producă, cu un uimitor calm, minunatul nostru pilot apreciază că clipa a sosit şi liniştit apasă pe declicul celor patru mitraliere ale sale. Cinci secunde a durat rafala lui Florea iar în a şasea secundă, pilotul rus a plătit cu viaţa temeritatea sa : cu avion cu tot el s-a prăbuşit în vecinătatea satului Vacarjani. Ceilalţi trei adversari asistă la căderea camaradului şi hotărăsc a-l răzbuna : unul de sus şi şi doi din lături încadrează pe Florea şi decid a termina repede cu el ; ei nu contaseră însă pe calităţile de excelent manevrier ale lui Florea care face totul pentru a nu avea în spatele său vreunul din cei trei adversari. 12 mitraliere adverse trag acum din toate părţile asupra vajnicului nostru pilot, şi dacă unele gloanţe au atins avionul fără a-l pune în situaţia de a întrerupe zborul, niciunul nu a nimerit pe pilot. Disperaţi, ruşii se pun în formaţie de monom, ori şir indian cum se zice –pe româneşte, unul după altul- şi atacă acum în faţă, pe rând, pe românaşul nostru care, hotărât a-şi apăra dârz pielea şi avionul ce i se încredinţase , apasă pe butonul mitralierelor, spre a răspunde cum ştia el s-o facă. Mitralierele blocate nu răspund însă , ele rămân mute. Ruşii îşi dau seama numaidecât de aceasta şi ei jubilează acum , fiecare din cei trei ,,gentlemeni’’grăbindu-se să-şi doboare adversarul rămas fără apărare pentru a avea onoarea comunicatului zilnic. Ce departe suntem de cazul cavalerismului germanului Udet şi francezului Guynamer din 1917! Adjutantul Florea ştie că soarta sa este pecetluită, scăpare nu poate exista. Într-o clipă toată viaţa sa se deapănă fulgerător înaintea ochilor săi. Se vede copil mic jucându-se cu zmeul şi făcând jucării zburătoare, apoi elev-pilot, apoi pilot brevetat , familia sa este în această tragică clipă alături de el şi peste toate, gândul la ţara sa se înalţă minunat. ,,Sunt acum jucăria lor’’-îşi zice Florea- ,,în câteva clipe mă voi înfrăţi în moarte cu cel doborât de mine lângă Vacarjani. De ce însă să nu fiu într-o tovărăşie mai numeroasă?” Apreciind că pentru un avion rămas fără mitraliere doi ruşi sunt suficienţi pentru a-l doborî prin focul celor 8 mitraliere ale lor, unul din cei trei părăseşte lupta cu Florea pentru a merge să întărească grupul celorlalţi opt ruşi amarnic încolţiţi de de sburătorii comandorului Pâclea. La răspântia evoluţiei, pe drumurile vieţii sau pe cărările cerului, specia aceasta a sburătorilor poate alege între mai multe drumuri, dar ea nu poate renunţa la înaintare, nici să gândească la întoarcerea din drum. De aceea, într-o clipă hotărârea lui Florea a fost luată: ,,Voi intra cu motorul în unul din cei doi ruşi ce mai am în faţă” îşi zise el. Îşi face larg semnul crucii şi cu calm manevrează pentru a cădea în spatele unuia din adversari. Iată-l ajuns. Aici, detaşat deja parcă de viaţa ce şi-o dăruise ţării, trage cu linişte maneta de gaze a motorului la maximum pentru a spori viteza avionului şi a intra cu mai multă putere în profundorul avionului de care Florea nu-şi mai dezlipise privirea. Motorul duduie grozav, viteza creşte, pilotul n-a mai văzut nimic, i s-a părut că lucrurile se îndepărtează, că pământul se afundă şi că viaţa i se împrăştie cu tot restul. Apoi o izbitură puternică, grozav de puternică. Avionul rus pică mai întâi către înainte, împins de avionul lui Florea, apoi



intră într-o vrilă dulce. Este probabil că şocul produs de lovirea avioanelor să fi rupt coloana vertebrală a pilotului rus din moment ce el nu a făcut nici o tentativă pentru a se salva cu paraşuta, ci a continuat cu vrila sa până ce a intrat- avion şi pilot- în pământ, la contactul cu care a luat foc. Adj. Florea era acum cu sufletul împăcat şi aştepta soarta ce şi-o dăduse el însuşi, aştepta propria sa prăbuşire. Clipă trecea după clipă şi catastrofa nu se producea. Ce o fi oare? Cu calmul cu care luase marea hotărâre, el începe a-şi examina avionul. Acesta avea elicea ruptă , rezervoarele sparte, motorul distrus complet. Avionul se menţinea totuşi în linia de zbor şi minunatul nostru luptător, aflat atunci deasupra teritoriului inamic, îl îndreptă spre liniile noastre. El personal nu părea a fi suferit ceva : nici o fractură, nici o picătură de sânge şi cu mintea rămasă limpede, curată. Deodată însă aude un puternic zgomot de motor foarte apropiat. Al său nu mai putea fi, căci al său nu mai funcţiona şi avionul său era acum transformat într-un planor. În acel moment un Rata taie văzduhul prin faţa ochilor săi şi de abia atunci îşi reaminteşte Florea că acesta este al treilea avion inamic, acela care asistase la doborârea celor doi camarazi ai săi şi care acum- gândea Florea- îi va rîzbuna pe amaândoi. Şi aceasta cu atât

mai mult cu cât adineauri el mai avea înaintea sa un avion şi un pilot care dispunea de mitralierele sale, acum el avea în faţa sa un planor hodorogit care numai datorită măiestriei pilotului se mai putea menţine pe panta de coborâre. Şi totuşi, imaginea celor doi camarazi ai săi care zac acum sub el a stăruit în rus mai puternic ca orice alt gând de îndată ce foarte grăbit, avionul

se îndreptă spre Odessa. Florea avea faţa plină de ulei, nu mai vedea acum; repede se şterge pe ochi şi se uită înapoia sa spre a vedea dacă un alt adversar

nu-l urmăreşte. Nimeni! Îşi alege un teren plat şi-şi pregăteşte aterizarea. El constată atunci că V-ul din dreapta trenului de aterizare este lipsă. Probabil că l-a pierdut la izbirea de avionul adversar. Pilotul redresează mai sus, plachează avionul şi scapă de capotare. Este întreg, neciopârţit de nimic. Norocul său, căci de integritatea făpturii sale el mai avea încă nevoie. După toate cele pătimite el nu era la capătul suferinţelor sale. De-abia coborât din avion, la 80 de metri stânga observă un mare şanţ anticar plin cu soldaţi. Toate armele automate de aici se îndreaptă asupra sa şi în acelaşi timp şi artileria inamică îl ia în primire,

Piloţii români întorşi din misiune examinează

spărturile făcute în profundor de proiectilele

inamice.



la care se adaugă acum şi propria noastră artilerie care fiind foarte departe, nu ştia că este propriul nostru avion. Florea pune foc avionului şi începe a fugi către o pădure aflată nu prea departe de locul aterizării. În clipa când el ajunge la marginea pădurii, avionul său incendiat a făcut explozie. O privire scurtă înecată de o lacrimă de durere sunt semnul despărţirii de avionul său de arme care-l dusese la glorie. În pădure, Florea stă ascuns toată ziua şi aşteaptă potolirea zarvei omorâtoare dintre cele două linii inamice. Seara a venit. Printre ramurile unui fag vecin, o privighetoare cântă şi , puţin câte puţin umple noaptea cu melodia sa monotonă, a cărei note, întărite progresiv capătă o rezonanţă nesfârşită. Departe, departe de tot- poate pe meleagurile ocupate de ai noştri- o altă privighetoare îi răspunde: acelaşi motiv, aceeaşi melodie în surdină estompată prin distanţă . Voinicul nostru se gândeşte la ai săi. Către orele 11 noaptea el se îndreaptă, furişat, spre liniile noastre. După peripeţii pline de pericol, o companie de infanterie din Divizia a 5 a îl primeşte în tranşeele sale. Numai acei sunt demni de a trăi care nu au frică de moarte. Am încercat să aflu acele periculoase peripeţii pentru a aprecia la justa valoare tot curajul necesar pentru suita de gesturi şi acţiuni ale acestui zburător. Nu le-am aflat şi înţeleg cauza. Nimic nu e mai secret decât curajul şi nimic nu e atât de pur ca dorinţa de a păstra acest secret. De aici vine că marile suflete curajoase dispreţuiesc publicitatea şi punerile în scenă. La escadrilă pilotul neînapoiat era considerat mort. După două zile petrecute în interogatorii, rapoarte către comandamente şi alte lucrări similare, adj. Ioan Florea are norocul şi onoarea de a fi adus la comandamentul generalului aviator Em. Ionescu de către însuşi comandantul suprem al oştirii noastre, dl. general Antonescu, mareşalul conducător de mai târziu, aflat în inspecţie în partea locului. El a elogiat cum trebuie acţiunea eroică a adjutantului Ioan Florea şi l-a decorat cu înaltul ordin de război al Virtuţii Aeronautice în grad de cavaler. Unei naţiuni îi trebuie oameni mari şi eroi. Istoria acestora suscită emulaţiile binefăcătoare, voinţele viguroase, iniţiativele fericite şi îndrăzneţe. O ţară care nu are eroi şi oameni mari este lipsită de atmosferă morală. Cultul acestora trebuie învăţat copiilor. Literatura şi istoria lor sunt cele mai mari mijloace de acţiune. Formarea eroilor incumbă şefilor. Ce nobilă este această sarcină, mai ales în greaua meserie a aripilor, de a se apleca asupra acestor

Locul de veci al eroului .



suflete, de a picura în ele curaj şi speranţă, a trezi clocotul fluviului sacru – sufletul- şi de a descoperi în acelaşi timp atâtea comori nebănuite, flori neprihănite ale căror parfumuri generoase îndulcesc greaua viaţă, plină de răspundere, a adevăratului Şef. Şefului de aviaţie îi revine sarcina de a mânui – dacă nu cu măiestrie ori competenţă, cel puţin cu o infinită pudoare – sufletele acestor oameni pe care eşti obligat să-i iubeşti cu respect. Acesta este singurul privilegiu al Şefului şi cea mai bună recompensă. Aceasta este voluptatea lui cea mai curată. Eu personal nu cunosc nici una mai mai intensă şi nici mai dulce. Scânteia mistică şi întrebuinţarea ei, aceasta a fost în toate vremurile problema întregii istorii umane … şi încă mai mult şi mai puternic de la apariţia rasei sburătoreşti. Să luăm aminte!

Notiţă biografică: Adjutantul Florea Ioan

C. Grigorescu S-a născut în frumoasa comună I.I.C.Brătianu (Coteana), jud. Olt în anul 1919. Părinţii lui sunt agricultori de frunte şi oameni de un bun simţ rar întâlnit. A urmat cursurile şcolii primare în comuna sa având ca învăţător pe dl. Petre Marinescu. A făcut studii secundare la liceul Radu Greceanu din Slatina . La vârsta de 19 ani s-a înscris la examenul de admitere la Şcoala Militară de Pilotaj unde reuşeşte printre primii. După doi ani termină şcoala cu specialitatea de pilot de vânătoare, cea mai înaltă treaptă a meseriei, carieră frumoasă dar plină de riscuri. Este un element de o inteligenţă sclipitoare şi de un curaj fantastic, calităţi ce l-au situat printre sburătorii noştri ca unul fără egal. Actele lui de mare bravură au servit ca cele mai frumoase exemple de eroism, încât onor Ministerul Culturii Naţionale, socotindu-le ca cele mai potrivite exemple de educaţie, le-a inserat în manualele de citire cls. a-II-a şi a-III-a de curs primar. Din aceste bucăţi de citire se poate vedea sentimentul de credinţă nestrămutată în Dumnezeu şi de eroism fără precedent, ale unui fanatic în slujba patriei lui. Acest zburător care spintecă aerul cu viteza fulgerului, nu-şi precupeţeşte viaţa atunci când ţara şi întreg neamul lui sunt în pericol. Am publicat aici conferinţa rostită la radio de către comandorul Andrei Popovici, care a arătat faptele de arme ale adjutantului Florea Ioan, pentru a fi cunoscute în amănunt, servind şi ca material educativ în formarea sentimentului de înalt eroism în slujba Patriei. Cu el ne mândrim şi noi, fiind fiu al Oltului. El este un erou care merită recunoştinţa tuturor, alături de toţi eroii neamului.



Însemnări din campania anului 1913 în Bulgaria (IV) pr. Dumitru Brumuşescu Încheiem în acest număr prezentarea amintirilor preotului oltean Dumitru Brumuşescu (Memoria Oltului 22/2013; 23, 24/2014) preot la parohia Mierleşti-Olt , care a însoţit peste Dunăre Regimentul 14 Artilerie în Războiul Balcanic din 1913. Însemnările sale publicate în 1915 sub titlul ,,Însemnări din campania anului 1913 în Bulgaria” (Bucureşti, Institutul de editură si arte grafice ,,Flacăra”) prezintă cu realism viaţa de zi cu zi a ostaşilor, traseul urmat , dificultăţile întâmpinate, dezastrul provocat de holeră în rândul armatei române. În timpul Războiului Reîntregirii (1916-1918) preotul D. Brumuşescu a asigurat serviciul religios în cadrul Regimentului 43 Infanterie şi în timpul retragerii din Moldova şi-a făcut datoria cu mult zel la Pocreaca pe când tifosul exantematic bântuia fără milă, mergând în linia întâi pentru a mângâia pe răniţi şi a îngropa pe cei căzuţi la datorie. Din Regimentul 43 a făcut parte şi eroina Ecaterina Teodoroiu al cărei monument stă de veghe din 1925 la marginea de apus a Slatinei. La inaugurarea monumentului a fost prezent şi preotul D. Brumuşescu care în discursul rostit aminteşte cum a murit eroina pe care a înmormântat-o chiar el şi afirmă : ,,Pe Ecaterina Teodoroiu şi căpitanul Morjan [de la Slatina , numele său este scris pe monumentul eroinei de la Slatina , n.n.] i-am înmormântat puşi mai dinainte în două sicrie şi în două gropi separate pe valea Codetului şi în marginea drumului ce urcă la Poienile Popii, în pădurea lui Apostoleanu , la umbra fagilor seculari, înfigându-le şi câte o cruce la capul fiecăruia” ( vezi ,,Moartea eroinei Ecaterina Teodoroiu” de D. Brumuşescu în revista ,,Cultul Eroilor”, apr.- iunie 1925, p. 18). Preotul Brumuşescu a fost prezent la 27 octombrie 1921 la inaugurarea monumentului eroilor din Bălteni-Olt după cum informează ziarul local ,,Democraţia Oltului” nr. 19 din 1 noiembrie 1921. Pasionat de istorie, preotul Brumuşescu a dat istoricului I. Ionaşcu multe documente vechi. Din 2010, o stradă a satului Schitu poarta numele preotului Dumitru Brumuşescu. În acest episod , memorialistul descrie cu emoţie locurile unde s-au jertfit ostaşii români la 1877, povesteşte cum s-a desfăşurat retragerea armatelor române din Bulgaria ( care au trecut şi prin mai multe localităţi din judeţul Olt), bucuria reîntâlnirii cu cei dragi. Reţinem şi faptul că preotul Brumuşescu considera această campanie preludiul celei ce avea să aducă realizarea idealului naţional la 1 Fecembrie 1918. Imaginile fac parte din volumul citat. Mulţumim d-lui dr. Mircea Şerbu din Slatina pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziţie volumul de memorii al preotului Brumuşescu.

La 1 august, după terminarea slujbei divine, am botezat cu apă sfinţită pe toţi asistenţii din biserică, în aceeaşi zi fiind prăznuirea sfintei Cruci. Cu acest prilej am constatat că la bulgari nu se obişnuieşte, în aceeaşi zi, să se boteze de către preot casele şi sătenii. Auzind că ne pregătim de plecare, părintele Ivan a venit la bivuacul nostru să-şi ia ziua bună de la dl. colonel şi de la toţi d-nii ofiţeri. Vineri 2 august, toţi ofiţerii şi soldaţii regimentului au fost inoculaţi cu virus contra holerei pentru a doua oară. Sâmbătă 3 august am primit ordin să pornim spre ţara românească. Iar în dimineaţa zilei de 4 august, duminică, toţi eram gata de plecare. De bucuria plecării soldaţii îşi strânseseră corturile de la trei noaptea şi dăduseră foc paielor ce le slujise de aşternut. Din această pricină, din când în când se auzeau pocniturile cartuşelor pierdute. Zgomotele acestea precum şi Preotul D. Brumuşescu



fumul şi flăcările sileau să se scoale şi pe cai care încă dormeau – erau câţiva şi dintre aceştia. Cei mai mulţi însă, n-au dormit toată noaptea. Lângă mine era un rezervist bătrân care, de bucurie că are să-şi vadă copiii, toată noaptea a vegheat fredonând un cântec duios de-ţi rupea inima. În sfârşit, sosi şi ceasul mult aşteptat. Pe când soarele se ridica deasupra crestelor celor mai înalte ale Balcanilor şi în sunetul voios al muzicilor şi al trompetelor, exaltaţi de o bucurie nemărginită, plecarăm din Bulgaria, după ce i-am impus pacea dorită de întreaga Europă! Pacea! O, ce dulce nume! Zeiţă care împrăştie fericirea pe unde trece şi pe care poetul o invocă astfel: ,,Când visurile fi-vor întrupate/ Iar nedreptăţi de veacuri răzbunate/ Noi cei dintâi din lumea pământeană/ Cu flori te-om aştepta,/ Cu doine vom chema cereasca mană:/ O, zee! Vie- mpărăţia ta,/ Să ne păzeşti a neamului icoană”(P. Cerna). Dar până la pacea supremă care va însemna înfăptuirea idealului nostru naţional, noi tresărim acum de bucuriile păcii pe care am putut-o statornici între fraţi de-ai noştri creştini care, într-o clipă de uitare de sine, şi-au pătat cu sânge creştinesc spada trasă pentru izgonirea păgânului. Ne simţeam mulţumiţi şi mândri de opera noastră. Mândri fiindcă eram solii unei naţiuni ce slujea civilizaţia; mulţumiţi fiindcă ne îndeplineam cu bărbăţie o datorie de creştini. Fiul lui Dumnezeu a adus pacea pe pământ. Cu drept cuvânt ne puteam socoti şi noi fiii lui Dumnezeu acum, căci pe făcătorii de pace Dumnezeu îi numeşte fiii săi. Pe când plecam din satul Lozone, unde stătusem trei săptămâni, în urma noastră răsuna, din ce în ce mai depărtat şi mai stins clopotul bisericii din sat. Era ca o rugăciune de aramă ce ne binecuvânta? Sau era semnalul ce chema pe credincioşi să mulţumească lui

Dumnezeu că, în sfârşit, au scăpat de noi. Inima omului are multe cotituri şi mişcările sufletului adesea sunt

greu de înţeles. Pe şoseaua ce duce spre Plevna era o înghesuială de nedescris. Trupe şi trăsuri încărcate cu merinde şi muniţiuni treceau în câte patru rânduri pe drumul larg, încăpător, aducându-mi aminte cu

tristeţe de îngustimea zgârcită a drumurilor noastre. După ce lăsarăm în drepta Pravăţ, localitate unde la 1877 au avut loc lupte crâncene între turci şi ruşi, pe la ora 9 intrăm într-un defileu de munţi prăpăstioşi. E unul din cele mai sălbatice drumuri ce le cunosc. El se îngustează din ce în ce până când o prăpastie, aşezată de-a curmezişul, îl taie cu desăvârşire. Dacă peste această prăpastie n-ar fi fost aşternut un podeţ de lemn, mergerea mai departe ar fi fost cu neputinţă. Cu toate acestea, podeţul făcea foarte anevoioasă

Vederea podului şi a oraşului Nicopole.



înaintarea deoarece era prea slab pentru trecerea artileriei. Din pricina asta a trebuit să se deshame caii iar tunurile să fie trase de oameni, bucată cu bucată şi cu mare băgare de seamă. Această manevră a oprit pe loc trupele patru ore, pe o arşiţă chinuitoare, producând o aglomeraţie de nesuferit. Soarele dogorea ca un cuptor. Ofiţerii şi soldaţii erau foarte enervaţi. De pe înălţimea de unde priveam eu, aveam o privelişte încântătoare. Pe marginea unui râuleţ ce izbucnea din minţii aceia prăpăstioşi, mii de soldaţi de infanterie, culcaţi pe raniţe, ghemuiţi unii în alţii, cu armele în mâini, nemişcaţi, păreau grămezi de cadavre ce-fiorau privirile. Mulţi din cei care aveau aparate au fotografiat acea vedere atât de impresionantă. Pe la amiază scăpăm de acea chinuitoare aglomeraţie. Ajungem în vârful muntelui şi de-acolo scoborâm în vale pe drumuri largi, bune, înzestrate cu poduri de piatră. La orele 6 ajungem în satul Gheranovitz, la marginea căruia am bivuacat, în lanurile de grâu ce mărgineau şoseaua. După ce trag tunurile la linie, soldaţii deshamă caii, îi curăţă, le dau să mănânce. Cu coasele şi secerile prevăzute la carele de baterii, ei se apaucă voiniceşte să secere grâu şi ovăz ca să-şi sature tovarăşii de muncă. Am rămas foarte mulţumit constatând cât de mult îşi iubesc soldaţii caii. Se ceartă între ei, se bat, fac adevărate jertfe întrecându-se care mai de care pentru a îngriji caii încredinţaţi lor. Spre apus de bivuacul nostru, la câteva sute de metri se întindea o pădure. M-am îndreptat spre ea atras de umbrele ei răcoroase şi de concertul păsărilor. M-am plimbat câtva timp printre arbori şi m-am întors cu plămânii şi sufletul îmbălsămat de miresmele sălbatice şi de armonia cântecului din ramuri. A doua zi, 5 august, după ce am luat ceaiul de dimineaţă, până să se aşeze regimentul în coloană de marş pe şosea, am plecat înainte singur, pe jos. Cum mergeam aşa agale, deodată mă găsii în faţa unei livezi de pruni. Ramurile încărcate cu brumării frumoase şi coapte se plecau în faţa mea cu o cucernică îmbelşugare, plină de ispite. La început m-am împotrivit rentaţiei cu tărie. Din ce în ce am slăbit însă până ce m-am pomenit cu buzunarele antereului pline cu fructe oprite… de doctori. Dar prunele din buzunar voiau să-şi urmeze calea mai departe. Căci vorba aia: nici toate ale popii, dar nici toate ale doctorului. Şi lăsându-mă în grija Domnului, m-am hotărât în cele din urmă să fac prunelor cinstea de a le afla gustul. Înainte de-a ajunge la Blescoviţa, la apus de care ne-am stabilit seara bivuacul, am trecut pe la Iablaniţa, sat mare şi însemnat prin luptele dintre ruşi şi turci. Lângă noi a bivuacat şi regimentul 9 de artilerie cu care formam o brigadă. De aici am ieşit înaintea

M. Mihail în cort la Lozone.



regimentului 3 Olt, ca să mă întâlnesc cu fiul meu. M-am bucurat mult văzându-l sănătos şi l-am sfătuit ca pe drum să-şi potolească setea cu câte o înghiţitură de coniac din sticla ce-i dasem la Orhania la plecarea noastră din Lozone. A bivuacat şi acest regiment pe dealul din faţa noastră, spre sud. Marţi 6 august am plecat de dimineaţă. După porunca d-lui general Tănăsescu trebuia să defileze toate trupele pe dinaintea sa , pornind apoi în marş mai departe.

Ordinul nu s-a putut executa însă deoarece un pod slab peste care trebuia să trecem s-a sfărâmat sub greutatea artileriei. S-a produs atunci o învălmăşeală de nedescris. Pe la prânz urcam o cărare pe-o coastă de munte de unde se zăreau nişte redute vechi ale turcilor, un monument ridicat de ruşi întru amintirea cosângenilor lor căzuţi acolo la

1877 şi alături alt monument ridicat de vânătorii noştri spre a sta pururi mărturie posterităţii că pe acolo au trecut purtătorii păcii de la 1913. Cel puţin aşa grăia inscripţia de pe el. Urmând această cărare, coborârăm la Lucoviţa, orăşel bulgăresc aşezat într-o poziţie încântătoare şi alcătuit din case bune. Am străbătur oraşul în marş forţat deoarece fiecare casă purta steag roşu ca semn că holera se încuibase pretutindeni acolo. Am plecat din Iablaniţa îngroziţi, purtând în minte fantoma înfricoşătoare a acelei nenorociri. La fiecare pas am văzut scene ce ne rupeau inima. Pe o fereastră deschisă am văzut cum un muribund strângea spasmodic în mână o lumânare aprinsă; într-o curte am văzut pe o bătrână părăsită de toţi, cum se zvârcolea în chinurile morţii. Ţipetele ei disperate mi s-au întipărit în minte ca pe-o placă de gramofon. Şi multă vreme după ce am plecat de acolo mi-a uruit în urechi ecoul lor sinistru. De-aici încolo linia munţilor prăpăstioşi începu să se piardă într-un şir de coline minunate. La 3 d.a. ajungem la Teliş, unde bivuacăm pe un platou întins şi foarte frumos aşezat deasupra râului Ischer. De pe acest platou se vedea cum se deşira un rând nesfârşit de sate şi cum şerpuirea sclipitoare a Ischerului tăia linia ferată în drumul ei spre Sofia, pierzându-se în munţi. A fost una din cele mai încântătoare privelişti pe care le-am putut admira în drumul prin Bulgaria. Pe când treceam peste linia ferată, am lăsat regimentul să înainteze pe platou iar eu am rămas să asist la sosirea unui tren ce venea din Sofia şi care transporta soldaţi şi ofiţeri demobilizaţi din armata bulgară. Personalul, vagoanele şi maşinile erau româneşti, linia ferată era păzită de armată românească de la Dunăre până la Balcani. Stăpânirea românească în toate părţile stăruia încă. Trenul era tras de două maşini ce gâfâiau cumplit sub greutatea şirului lung de vagoane ticsite de soldaţi bulgari. Şi de la ferestre şi de pe acoperişul vagoanelor, aceşti scăpaţi din cuprinsurile morţii aclamau oastea românească, mulţumită căreia ei s-au putut reîntoarce în braţele nevestelor şi părinţilor lor, după o lipsă de un an de zile.

Vederea oraşului Nicopole şi a Dunării .



Semnalele de sosire ale maşinilor răscoliră întreg satul. De preturindeni alergară părinţi, neveste, copii să-şi vadă şi să-şi sărute pe scumpii reîntorşi. S-au petrecut cu acest prilej scene ce mi-au smuls lacrimi dureroase. Ici un tată cu patru copii în braţe şi-i săruta cu foc, îmbrăţişându-şi nevasta; soţia, plângând de bucurie, îl pipăia pe obraji, pe păr, pe braţe să se asigure că e el, îl săruta, pe când dânsul plângea de bucurie, covârşit de atâta iubire regăsită; dincolo, o mamă, înlănţuită de gâtul fiului ei, îl săruta cu ochii înecaţi în lacrimi, fără să poată scoate un cuvânt. Într-o parte, un grup de fraţi, părinţi, rude care plângeau pe cel reîntors ca pe un mort; în altă parte un rănit care-şi târa cu greutate piciorul zdrobit, fu ridicat pe sus de rude şi copii care-i sărutau cu înflăcărare rana, mâinile, picioarele, plângând şi ţipând de bucurie şi durere, de ţipete şi exclamaţii voioase, de plânset şi cuvinte vesele. Dar jalea părinţilor care-şi pierduseră copiii, a femeilor care nu-şi regăseau bărbaţii, a copiilor care căutau zadarnic pe părinţii lor!? Era sfâşietor. Veneau, se uitau, căutau, holbau ochii în faţa bucuriei celor fericiţi, întrebau şi când li se răspundea că cel căutat a căzut în cutare sau cutare loc , în ochi le strălucea deodată o lacrimă dureroasă, şi izbucneau în plâns, când liniştit când disperat. Şi plecau spre casă umplând drumul cu jalea lor nemărginită. Niciodată nu m-am simţit atât de covârşit de durerea altora

Am plecat în urma regimentului cu ochii înecaţi în lacrimi. În ziua de 7 august ne-am odihnit. Pe la 10 dimineaţa a cantonat şi regimentul 9 artilerie aproape de noi. După prânz, la orele 3, am plecat călare să văd pe fiul meu pe care-l credeam pe aproape. Pe drum întâlnii însă pe curierul regimentului nostru care aducea ordinul să plecăm mai

departe imediat şi care mă vestea în acelaşi timp că regimentul 3 Olt se afla la o depărtare de 25 km. Într-o jumătate de ceas totul era gata de plecare. La 8 seara plecă întâi regimentul 9 şi după el şi noi. Se întunecase de-a binelea. Pânza de întuneric era spartă numai ici şi acolo de limbile uriaşe de foc. Erau grămezile noastre de fân pe care soldaţii, părăsindu-le le dădeau foc ca să nu cadă în mâinile bulgarilor. Când am ieşit din Teliş, sat mare, înzestrat cu multe clădiri frumoase, luna apăruse pe cer. Era o lună plină, parcă mai luminoasă şi mai albă ca oricând. La lumina ei, desluşirăm la dreapta şi la stânga şoselei două monumente ridicate de ruşi în memoria celor căzuţi acolo în războiul de la 1877. Împreună cu mai mulţi ofiţeri m-am dus să citim inscripţiile de pe ele. M-am închinat cu evlavie în faţa lor şi le-am sărutat cu dragoste piatra pentru că acolo s-au luptat şi bravii

Un grup de prizonieri bulgari.



noştri roşiori care au prins un convoi de 600 de care cu proviziuni şi muniţiuni pe care turcii le duceau viteazului Osman –Paşa la Plevna. Toată noaptea n-am putut dormi sub impresia evenimentelor petrecute odinioară pe locurile acestea atât de liniştite, stăpânite azi ca şi atunci poate, de raza rece a lunii. Dar nu se poate să fi fost luna de atunci tot atât de strălucitoare. În faţa acelui masacru îngrozitor, acest minunat ochi al Dumnezeirii trebuie să se fi întunecat şi el de groază. Acum era blând şi revărsa un potop de raze binefăcătoare. Fără să vreau mi-am amintit de versurile atât de sugestive dedicate lunii: ,,Lună, tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci Şi pustiului dând farmec, suferinţele întuneci…” Şi în lumina aceasta bogată, albă, imaculată, soldaţii noştri, risipiţi pe câmpie, prin mirişti, porumbişti, livezi de fân, izlazuri, unii cu cirezile regimentului, alţii culcaţi să se odihnească, păreau nişte pete de întuneric. N-am să uit niciodată spectacolul acela admirabil. De câte ori voi vedea o lună atât de albă, atât de luminoasă, înălţată mai sus ca de obicei, oriunde voi fi, îmi voi aduce aminte de ceasurile acelea încântătoare petrecute în noaptea de miercuri 7 spre joi 8 august, pe drumul Telişului, şi-mi voi închipui că mă aflu pe acel drum. Şi acum, impresia de atunci mă stăpâneşte atât de puternic, încât aş vrea sî scriu de nenumărate ori: Luna de la Teliş, Luna de la Teliş. Şi oricui am prilejul să-i povestesc câte ceva din cele văzute în timpul expediţiei din Bulgaria nu mă pot opri de a-i spune: -Nu pot uita luna de la Teliş! La ora 1 noaptea, dl. colonel Bârsescu inspectă regimentul. Spre zorii zilei văzurăm desluşindu-se prin ceaţa dimineţii malurile Vidinului. Aerul răsuna de accentele puternice, biruitoare, pline de veselie ale muzicilor regimentelor de infanterie care soseau din partea aceea. Ne-am întâlnit cu ele în faţa Plevnei. Îmi lipsesc cuvintele ca să descriu impresia puternică ce mi-au lăsat acele muzici ce răsunau biruitor româneşte , pe un pământ străin, la ora când întunericul se îngână cu lumina. Era ceva Dumnezeiesc! La 7 dimineaţa ajungem în faţa Opanezului. Lăsăm la dreapta Plevna şi cantonăm pe un deluleţ, într-o redută românească de la Gorni-Etropol. Acolo trupele au

primit ordin ca după ce îşi vor astâmpăra foamea, să se odihnească până seara. La 12, după ce am luat masa, am cerut voie d-lui colonel să vizitez Plevna şi Griviţa. Obţinând învoirea cerută, am plecat călare, urmat de un soldat. Trecând prin Plevna, m-am suit la Griviţa, situată la 7 km. de cetatea lui Osman –Paşa. Cum am ajuns acolo, m-am dus de-a dreptul la

Vederea unei străzi din Nicopole.



bisericuţa ridicată de ţară pentru odihna sufletelor eroilor căzuţi acolo la 1877. Am găsit la Griviţasus, pe muchia dealului, o mulţime de trupe venite cu ofiţerii lor spre a vizita acele scumpe locuri pline de amintiri eroice pentru noi românii. Am vizitat biserica cu de-amănuntul. Apoi m-am coborât în subsol, unde se află expuse în galantare anume făcute, oasele eroilor morţi aici. O candelă le luminează continuu veşnicia gloriei. Am făcut o mică rugăciune pentru odihna lor sufletească. Şi am plecat. Am plecat indignat la gândul că azi bulgarii, pentru a căror independenţă noi ne-am jertfit cea dintâi armată bine organizată şi floarea fiilor noştri, aceşti bulgari, uitând totul, nu mai ascultă decât de îndemnul instinctelor lor sălbatice redeşteptate, şi ne urăsc cum nici pe duşmanii noştri fireşti Dumnezeu ne porunceşte că nu trebuie să-i urâm. Şi nu m-a liniştit decât gândul că ura nu e rodnică şi că ea niciodată n-a fost stimulent de fapte mari şi de succese desăvârşite. A doua zi am ţinut să oficiez în acest sfânt locaş sfânta Liturghie şi un parastas pentru odihna sufletelor vitejilor români căzuţi acolo la 1877. Nu mi s-a dat învoire însă de către dl. general Frunză deoarece a doua zi trebuia să fim în marş spre ţară. Când am ieşit din capelă, unde candelele pâlpâiau blând înăuntru şi unde domnea o pace şi o linişte de mormânt, am rămas dus pe gânduri, nici răsuflarea nu mi se auzea, mă gândeam la cele ce s-au petrecut acum 36 de ani prin aceste locuri; de jur împrejurul capelei se găseau ici şi acolo câte o cruce de mormânt ; totul părea cufundat în acea linişte a înserării şi numai santinela care păzea la poalele capelei mai tulbura pacea locului cu paşii săi cadenţaţi. Soarele se lăsa încet la marginea orizontului întinzând o pânză de aur peste tot cuprinsul şi vărsând o căldură înăbuşitoare. Am căutat să cercetez şi să văd în parte fiecare loc uinde s-au dat aceste lupte cumplite cu turcii. Poate că nici una, din câte localităţi sunt am colindat cu regimentul prin Bulgaria, şi care sunt atât de scumpe nouă tuturor românilor prin gloria luptelor de la 1877, nu mi-a înălţat sufletul mai spre culmile idealului românesc ca Griviţa. O! Da, Griviţa! Nu credeam să-mi fie hărăzit şi mie să văd acea teribilă redută, care a făcut să ţâşnească sânge cald din piepturile atâtor oşteni români. Plecând cu ordonanţa mea de la capelă, cu o înfrigurare nebună am cuprins dintr-o ochire totul. Şi mă întrebam: unde sunt redutele 1 şi 2? Unde a murit Mărăcineanu? Unde sunt mormintele soldaţilor noştri? Atâtea îtrebări, câte altele la care nimeni nu-mi putea răspunde. De jur împrejurul meu erau numai dealuri şi văi, iar de vale printre pomi se vedeau casele albe ale satului Griviţa aşezate între două dealuri. Nu se vedea pe tot cuprinsul urmă de redută ori meterez care să-ţi arate că aici altădată s-au dat lupte groaznice. Dacă nu aş fi văzut, ici şi acolo, peste dealuri şi văi, monumente şi ridicături de pământ care să arate cî aici odihneau cei care au murit pentru patrie, n-aş fi crezut că mă aflu la Griviţa. Atât ştersese timpul însemnătatea faptelor petrecute aici. După ce cercetai toate împrejurimile m-am oprit multă vreme pe ruinele redutei nr. 2, privind cu groază valea plângerii ce se desfăşura în faţa mea spre nord. Pe clina acestei văi pe care odinioară s-au rostogolit atâtea cadavre aluneca acum şi gândul meu spre acele



timpuri îndepărtate când s-au dat aici lupte înfricoşate. Şi zguduit de o durere adâncă, din ochi mi-au curs şiroaie de lacrimi. Mărăcineanu! Şi Şonţu! Nume dulci şi scumpe ale unor martiri viteji! Neştearsă fie-vă memoria în vecii vecilor în inimile românilor. Eu, de 23 de ani de când sunt preot, în toate zilele am pomenit numele vostru sfânt, făcând rugăciuni la Altarul Domnului pentru

Fericirea voastră veşnică şi a tuturor eroilor căzuţi aici pentru neatârnarea

Patriei. Soarele se coborâse după dealuri, şi eu nu mă înduram să plec, să părăsesc aceste locuri sfinte pentru noi românii, adevărat Ierusalim românesc. Ordonanţa îmi striga mereu însă că trebuie să plecăm

deoarece se înserează de tot. Şi ea avea dreptate. De aceea, cu multă părere de rău m-am hotărât să plec în cele din urmă, după ce cu o privire plină de lacrimi mi-am luat rămas bun de la aceste locuri albite de oasele eroilor noştri. Am sărutat apoi de nenumărate ori pământul acesta dospit cu sânge românesc,- şi am pornit în jos, printre vii, spre Plevna, urmat de soldatul ce mă însoţise. Umbrele înserării se strânseseră tot mai multe. O abureală nedesluşită prinse să învăluiască totul. Pe faţa din ce în ce mai albastră a cerului stelele începură să clipească una câte una, ca împunsături dumnezeieşti pe un uriaş baldachin. În depărtare, gorniştii trupelor bivuacate în părţile acelea sunau stingerea. Şi când stelele clipeau din ce în ce mai luminoase în sznetele jalnice ale trompetelor, aveam impresia că ele sunt făclii ce din înălţimi neînchipuite ard la căpătâiele scumpilor noştri adormiţi. Parcă era un parastas uriaş în care ,,Stingerea” obişnuită a trompeţilor părea că clamează stingerea luptătorilor de la 77. Ieşind din Plevna, am trecut Vidul prin apă şi m-am îndreptat spre regimentul 3 Olt, unde am găsit pe fiul meu foarte obosit. Ca să-i mai uşurez drumul ce-avea de făcut, am cerut voie d-lui căpian Bengliu să-i iau raniţa şi să nu i-o înapoiez decât la întoarcerea noastră în Slatina. D-sa s-a grăbit să încuviinţeze cererea mea. Când am ajuns în bivuac a început să plouă torenţial. Căderile de apă multă se luau la întrecere cu bubuitul tunetelor şi străfulgerările luminoase ale fulgerelor. Toată noaptea n-am putut să închid ochii din pricina aceasta. Când s-a crăpat de ziuă, s-au început pregătirile de plecare. De cu noapte prinseră a se scurge pe şosea nenumărate regimente de infanterie, cu trenurile lor regimentare şi cu coloanele de muniţiuni. Şi toată această uriaşă mişcare de trupe se făcea în sunetele muzicilor şi ale trompeţilor. Din această pricină, îngrămădirea ajunsese atât de mare încât nu se poate descrie cu vorbe. Fără se vreau, mi-am adus aminte de ,,Scrisoarea III” a lui Eminescu, unde Baiazid spune: ,,Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă

Dl. Mişu Mihail la Nicopole.



Cu o ură ne-mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă…” Cu toate acestea, nu era nimic de făcut deoarece trebuia să mergem toţi pe acelaşi drum. Totuşi, dl. comandant lt. colonel Ion Bârsescu care e un militar cumpănit şi stăpân pe sine , însărcină pe vrednicul şi destoinicul căpitan Ion Voinescu să formeze şi să conducă în coloană întregul regiment. Deşi această însărcinare era foarte grea deoarece toate drumurile şi potecile erau tixite de tot soiul de trupe şi de care cu muniţiuni şi provizii, totuşi căpitanul Voinescu a condus regimentul aşa de bine şi de abil încât şi-a atras laudele tuturor. Onoare lui! Dealtfel, în timpul expediţiei din Bulgaria m-am convins că în genere, viaţa unui regiment în marş este foarte complicată şi anevoie de orânduit. Un regiment se alcătuieşte din 1028 de oameni. Numai grija ca toţi aceşti oameni să aibă la timp şi îndestulător mâncare e de ajuns de apăsătoare. Dar afară de asta, timpul de odihnă scurt, somnul zbuciumat, plecările pe neaşteptate şi la tot felul de ore pe care nici comandantul de multe ori nu le cunoştea mai dinainte, - toate acestea şi multe altele produceau frământări adânci. Şi-apoi câte alte greutăşi: mâncarea ce trebuia pregătită în puterea nopţii; pâinea ce se distribuia oamenilor la lumina focurilor; ceaiurile ce se fierbeau înainte de a se zori de ziuă; încolonarea ce trebuia făcută la minutul şi la secunda hptărâtă căci altfel se încurca tot marşul trupelor. De-abia porniţi la drum, se ridica grija popasului viitor. Şi atunci toate greutăţile odată învinse se iveau din nou.

Dar să lăsăm acestea şi să urmăm cu povestirea faptelor în ordinea lor cronologică. După ce soarele s-a ridicat măreţ deasupra înălţimilor de la Opanez vestind o zi foarte călduroasă , pornim, din reduta românească de la Gorni Etropol – unde am avut fericirea să ne odihnim o noapte întreagă pe scumpele

morminte ale părinţilor noştri – şi ne amestecăm în valurile de lume ce se rostogoleau spre Dunăre. După ce mergem astfel patru kilometri, cotim la stânga pe un drum lăturalnic, peste câmpii şi dealuri, prin holdele bulgarilor. În capul coloanei mergea dl. general Frunză, fără călăuză, sprinten, azvârlindu-se pe cal ca un tânăr de 20 de ani, conducându-ne numai după hartă şi dovedind astfel că este unul din cei mai de seamă militari ai noştri. În urma sa venea regimentul 9 artilerie şi apoi al nostru. Când soarele fu la zenit, ajunserăm şi noi în satul Tristenic, a cărui margine am atins-o în drumul spre Mirţa,- drum plin de zig-zaguri. Terenul ce am parcurs până la Tristenic în întindere de vreo 8 km. se înalţă pe o pantă dulce; câmpia ce se desfăşoară spre răsărit de sat este ondulată din pricina nenumăratelor şenţuleţe înţelenite de vreme , care slujiseră vitejilor noştri la 1877 ca adăpost pentru a lua marea redută turcească ce se vede la marginea satului Tristenic, pe care regret că nu am avut timpul necesar să o văd de aproape. În tot timpul

Divizionul 1 din reg. 14 artilerie în

bivuac la Nicopole.



zilei, căldura a fost înăbuşitoare iar setea m-a chinuit cumplit. După o călătorie de 9 ore prin holdele bulgarilor , urcând şi coborând dealuri şi văi, la ora 3 d.a. coborârăm pe şoseaua Plevna- Samoviţ, unde se afla satul românesc Mirţa. Pe acolo am întâlnit mai multe locuri semănate cu lubeniţe şi pepeni, cu care ne-am potolit setea. La marginea satului se vedea o arie unde se treiera cu o maşină. Las regimentul să coboare şi mă reped să văd cum se treieră în Bulgaria: un vaporaş de 4 cai putere, batoza de treieratîn forma unei pâlnii, ambele sistem vechi. După cum mi s-a spus, se treiera cu aceste vehicule 60 duble de grâu pe zi; 2 femei cărau paiele la şiră pe o gratie enorm de mare şi grea, câte o mînă de paie pe gogeametea gratie. Asemenea ignoranţă uriaşă nu mi s-a mai întâmplat să văd. Apropiindu-ne de Goliuţ, din depărtare apele Dunării prinseră a sticli. A fost o ănsufleţire de nedescris , toată lumea era veselă şi striga ura. Seara întindem parcul în dreapta râului Vid şi în faţa satului Goliuţ. A doua zi, 10 august, sâmbătă, am plecat de la Goliuţ. Am trecut prin Găureni, un sat românesc, urcând un deal foarte mare, cu mari greutăţi pentru artilerie. Seara am rămas la Museliemsevo, bivuacând în stânga şoselei ce vine de la Plevna-Nicopole, şi a râului Osmu, foarte adânc şi lin, în care pe seară un cal de la trăsura cu bagaj, ducându-se să bea apă, s-a înecat. Noaptea a căzut o ploaie abundentă care ne-a udat până la piele, deoarece sărăcăcioasele noastre corturi nu erau bune decât de umbră. În ziua de 11 august am stat în repaus, fiind zi de sărbătoare (Duminică). Am vrut să mă folosesc de odihna acordată ca să oficiez sf. Liturghie în biserica satului. Dar, din cauza ploii şi a noroiului mult ce se făcuse, mi-a fost imposibil să-mi îndeplinesc această dorinţă. Ce zi tristă! N-am să uit niciodată cum în aerul acela întunecat şi umed se scurgeau spre Nicopole convoiuri întregi de turci care emigrau din Bulgaria cu tot avutul lor înghemuit în câte o căruţă trasă de doi cai sua măgari, după cum erau mai bogaţi ori mai săraci. Căruţa era plină cu tot felul de boarfe, multe casnice şi de bucătărie, iar peste acest calabalâc, sta în faţă turcul iar la spatele lui copiii, câte 10-20! Cadânele, 7-8 de fiecare turc, cu feţele acoperite şi cu îmbrăcate în şalvari largi, mergeau sfioase, în urma fiecărei căruţe, printre trupele noastre.

În ziua de 12 august, luni, pornim de dimineaţă spre Nicopole, înaintând cu multă greutate prin băltoaca de noroi. La ora 2 d.a. intrăm în Nicopole şi trecem Dunărea pe un frumos pod de vase de comerţ făcut de armata noastră în numai 7 ore. Ce progres de tehnică dacă te gândeştică la 1877 podul a fost făcut de abia în 9 zile! Divizionul I din Regimentul

Trecerea prin defileul Osiceviţa, 4 august 1913.



nostru a fost lăsat la Nicopole sub comanda maiorului Popescu pentru apărarea podului până se va scurge toată armata noastră din Bulgaria. În Nicopole am întâlnit pe iubitul meu amic , doctorul D. Protopopescu pe care nu-l văzusem de la Baniţa. Această revedere mi-a făcut o mare bucurie. La trecerea nostră prin T.- Măgurele am luat o sticlă cu coniac şi am dat-o fiului meu Octavian Brumuşescu din Reg. 3 Olt pe care l-am întâlnit la ieşirea noastră din oraş. Seara bivuacarăm deasupra satului Udor pe mirişti. În ziua de 13 august, marţi, plecăm pe o şosea care străbate coastele dealului evitând satele din vale fiindcă erau contaminate de holeră. La ora 12 am popsit deasupra satului Bârseşti în câmpie unde s-au adăpat caii iar noi am prânzit la umbra unor pomi din marginea şoselei. Însufleţirea era de nedescris, când ne-am văzut iar în ţară, toţi sănătoşi; femeile şi fetele îmbrăcate ca în zi de sărbătoare, ne ieşiră înainte cu vase cu apă rece şi flori, sărbătorind cu bucurie întoarcerea noastră. Atât frumoaselel şi curatele lor haine cât şi gingăşia corpurilor uimiseră pe ofiţerii noştri care timp de două luni nu văzuseră decât bulgăroaice urâte şi sălbatice, cu faţa pământie şi cu hainele soioase. Unul din ofiţeri, entuziasmat de impresia aceasta neaşteptată mi-a spus: -Zău, părinte, nici cucoana mea nu are tulpanul aşa alb ca fetiţele astea! În adevăr, toate româncuţele acelea ieşite întru întâmpinarea noastră erau foarte drăguţe, cu haine curate şi frumoase pe ele. O nevestică tânără şi drăguţă, întrebă cu multă sfială pe dl. colonel dacă bărbatul ei a murit de holeră, după cum s-a zvonit. Dl. colonel i-a răspuns că trăieşte şi este sănătos tare şi mare, dar că a rămas cu divizionul I la Nicopole pentru apărarea podului şi că în curând va sosi şi el. De bucurie, ea ne-a adus de mai multe ori apă rece. Dl. colonel a vrut să-i dea 5 lei, dar ea a refuzat zicând că apa nu se vinde cu bani la călători. Acest nobil sentiment infiltrat în toate sufletele româneşti a făcut că se găsesc peste tot locul pe pământul românesc o mulţime de puţuri cu apă rece pentru călătorul însetat; nu ca în Bulgaria unde nu găsim 2 fântâni într-un sat. După un repaus de 2 ore, am plecat pe şosea înainte. Seara am rămas în Dăneasa, pe câmpia de la sud a satului. La ora 9 a sosit dl. prefect cu automobilul de la Slatina, ca să ne vestească că toate satele dinaintea noastră sunt contaminate de holeră. Din această cauză, a doua zi am trecut în trap mare. În zorii zilei de 14 august, miercuri, plecăm la Dăneasa trecând prin satele : Drăgăneşti, Comani, Bălăneşti, Coteana, în trap mare şi oprim de prânz ca să se adape caii şi să prânzim şi noi, la sud în apropierea satului Brebenii sârbi. După acest popas plecăm iar şi în două ore ajungem în câmpia despre răsărit de gara Slatina unde am stat 5 zile în carantină. E cu neputinţă să descriu înfrigurarea, nerăbdarea, emoţia ce ne-a stăpânit pe toţi în timpul acestei carantine. Minutele ni se păreau ceasuri, ceasurile zile, zilele luni. Zi şi noapte trenurile uruiau, şuieratul strident al maşinilor vestind plecarea unui nou transport de soldaţi. Şi nu se mai sfârşeau transporturile de trupe. Era un zgomot infernal la plecarea



fiecărui tren. Soldaţii chioteau, gorniştii dădeau semnale ce umpleau văzduhul de bucuria zguduitoare a atâtor ostaşi ce-şi revedeau pământul patriei după atâta vreme petrecută pe pământ străin. În timpul acestei carantine s-au curăţat şi dezinfectat toate cazărmile precum şi întreaga trupă. La 19 august isprăvindu-se zilele de carantină, mai nainte de a se încazarma soldaţii, la orele 9,15, în mijlocul întregului regiment, aşezat în careu, de faţă fiind toţi ofiţerii în frunte cu dl. colonel, am oficiat sfinţirea apei şi un parastas pentru odihna sufletelor celor căzuţi în Bulgaria. În timpul serviciului s-au împărţit lumânări aprinse ofiţerilor şi soldaţilor, iar când se cânta ,,veşnica pomenire”, dl. comandant împreună cu d-nii ofiţeri au ridicat tava cu colivă. În urmă, am botezat pe toţi cei de faţă, -chiar pe ovreii din regiment, pe fruntea cărora am apăsat mai tare busuiocul cu aghiasmă. După terminarea serviciului divin, am ţinut următoarea predică: ,,Domnule comandant, domnilor ofiţeri, iubiţi ostaşi, Drumul victoriilor ostăşeşti, al victoriilor naţionale se înseamnă cu morminte se înseamnă cu victime şi jertfe omeneşti. Pământul pe care-l calci înarmat războinic, cere jertfe şi de la cel care-l calcă şi de la cel care-l apără. Pământul cere bir. Iar pe acela pe care-l prinde, îl înghite cu o lăcomie neîndurată şi-l păstrează până la capătul eternităţii, până când trâmbiţele arhanghelilor vor vesti deşteptarea cea de pe urmă, deşteptarea cea într-o fiinţă fără sfârşit. Aşa este voinţa divină şi nimeni n-o poate înlătura. Voinţa Dumnezeiască a hotărât ca firul vieţii a 5 vrednici feciori ai patriei: Ion Pac, Alexandru Piţigoi, Niculae Crăciun, Dumitru Chiriţă şi Ion Parpalega să se rupă pe pământul străin al Bulgariei! Să ne plecăm acestei voinţi. Aceşti 5 viteji din Regimentul 14 Artilerie au murit pentru Ţară, şi de aceea noi astăzi facem rugăciuni lui Dumnezeu pentru ca ei să poată începe fericiţi viaţa cealaltă pe care cei ce vieşuiesc aici nu pot s-o înţeleagă. Să ne închinăm cu toţii şi să rugăm pe Dumnezeu ca sufletele lor să se înalţe spre ceruri şi să se aşeze de-a dreapta tatălui . Căci ei au murit pe câmpul onoarei în lupta creştinească ce armata română a purces pentru pace, pentru dreptate şi pentru iubirea între neamuri. Viaţa lor este o jertfă ce patria a dat cerului pentru gloria şi înălţarea lor. Onoare lor! Fie ca aceste rugăciuni ce facem pentru ei să fie ca prinos de dragoste către fraţii noştri de arme. Să fie de mângâiere celor de la căminele lor care în zadar vor mai aştepta să-i revadaă şi să-i mai strângă la pieptul lor. Din ochii noştri curg lacrimi de buni camarazi, pentru ca ţărâna ce-i apasă să le fie mai uşoară. Amin!” După aceasta cu domnul colonel şi cu toţi ofiţerii regimentului am ridicat tava cu colivă, cântând de trei ori veşnica lor pomenire. Şiroaie de lacrimi brăzdau feţele tuturor.

În bivuac la Gerovica.



După mine au vorbit domnul colonel despre scopul campaniei din Bulgaria, scoţând în evidenţă vitejia şi puterea de rezistenţă a soldatului român. La orele 11 s-a terminat solemnitatea. Numaidecât regimentul a intrat în cazarmă iar eu împreună cu corpul ofiţeresc ne-am dus la restaurantul lui Şapcă, ce ne însoţise şi pe câmpul de operaţie cu toatecele trebuincioase şi care ne-a servit atât de bine încât toţi îi vom păstra o recunoştinţă veşnică. După masă ne-am despărţit ducând fiecare din noi cele mai trainice amintiri despre campania din Bulgaria. Şi astfel s-a sfârşit glorioasa expediţie din 1913. Închid ochii acum şi revăd totul ca prin ceaţa trecutului. Când s-a vestit mobilizarea , câtă însufleţire, ce avânt nebănuit de la cel din urmă ţăran până la cei mai de sus conducători ai noştri, ce puternică conştiinţă naţională unitară redeşteptată deodată, ca prin minune, pentru a voi acelaşi kucru, fără şovăială, fără teamă. Mobilizarea făcută mai repede decât s-ar fi aşteptat oricine, ingeniosul pod de peste Dunăre aşternut de pionieri în câteva ore, rezistenţa uriaşă a soldatului nostru şi acel fulgerător marş făcut în inima Bulgariei cu o repeziciune care aduce aminte marile campanii ale lui Napoleon şi Hanibal,- toate acestea dovedesc că azi avem o armată vrednică de civilizaţia către care tindem şi că această armată se alcătuieşte din elemente, deşi disparatedin punct de vedere social şi material, asimilate şi strâns legate legate între ele prin idealul mare naţional ce le însufleţeşte pe toate deopotrivă. Aceasta este constatarea de căpetenie pe care o fac azi când prin minte las să se perindeze alene, în ritmul unei plăcute aduceri aminte, evenimentele anului 1913. Şi această constatare trebuie să umple de bucurie şi de încredere în viitorul neamului nostru pe orice bun român. Cu soldaţi ca aceia pe care i-am văzut înfruntând cu atâta tărie toate rigorile campaniei din Bulgaria şi cu ofiţeri ca dl. general Frunză şi dl. colonel Bârsescu, putem păşi fără frică la lupta groaznică dar de neînlăturat, care trebuie să determine înfăptuirea idealului nostru naţional. În Bulgaria n-au fost lupte. A fost însă ceva mai mult. A fost o disciplină grozavă, egală în toate momentele expediţiei, egală chiar în faţa înfricoşătorului duşman pe care gloanţele nu-l puteau nimeri dar care făcea zilnic victime multe în rândurile noastre: holera. Şi această disciplină, - care a fost tot timpul călăuza curajului, răbdării şi rezistenţei energice a trupelor, a dovedit nu numai că noi suntem un popor civilizat, dar chiar că armata noastră este un puternic instrument de civilizaţie. Şi prin forţa de stăpânire ce am

Pr. D. Brumuşescu în 1922.



afirmat întotdeauna, am arătat lumii întregi că ştim să călăuzim acestă îndoită putere după voinţa şi interesele noastre bine înţelese. Iar când un popor ajunge să aibă o asemenea armată, el poate fi sigur de fiinţa lui în viitor. Dar mai este un gând mare ce se desprinde din campania în Bulgaria, privită în perspectiva vremii, ce mereu sporeşte. Dacă între toţi fiii acestei ţări există o unitate strânsă şi neştirbită în ceea ce priveşte tendinţele naţionale şi avântul patriotic, dacă atunci când o nevoie naţională cheamă toate forţele acestui popr la rezistenţă, ele apar atât de nedespărţite în putere şi năzuinţi,- o singură voinţă şi un singur trup,- nu ar fi drept ca şi vremurile normale o singură dreptate să vegheze pentru toţi şi o soartă deopotrivă mai blândă să fie partea tuturor? Dacă în vremuri ca acestea, când dreptul la viaţă al celor săraci se precupeţeşte cu zgârcenie, ideea de patrie este în stare să exalteze atât de mult sufletele şi din forţele sociale ce aproape se vrăţmăşesc să facă o singură forţă,- ce putere grozavă ar fi ţara noastră în ziua când patria n-ar fi numai o idee abstractă, ci o fiinţă reală, deopotrivă de darnică faţă de toţi fiii ei! Schitu Greci, 1913, sept. 4.

In memoriam

DUMITRU Gh. CĂPĂŢINEANU – fondator al Partidului Ţărănesc din Olt

ec. Dumitru Grigore Căpăţineanu

Autorul acestui articol, dl. Dumitru Grigore Căpăţineanu, este nepotul fruntaşului ţărănist,

deopotrivă patriot şi dascăl de vocaţie, – Dumitru Gh. Căpăţineanu (1881-1954). S-a născut

pe 13 martie 1945 la Făgeţelu, unde a locuit până în toamna anului 1949, când bunicul şi

tatăl sunt arestaţi. Parcurge şcolile primare în mai multe localităţi din nordul judeţului Olt

(între care şi la Găneasa), locuind împreună cu bunica Ioana la săteni. Reuşeşte să absolve

Academia de Studii Economice Bucureşti, secţia contabilitate, mai permisivă în privinţa

„dosarului” în anul 1972. S-a stabilit în oraşul Râmnicu-Vâlcea, unde şi-a întemeiat o

frumoasă familie. Mulţumim domnului Dumitru Grigore Căpăţineanu pentru articolul şi

fotografiile inedite transmise, sperând într-o binevenită colaborare viitoare.

Volumul memorialistic al preotului Dumitru

Brumuşescu (Biblioteca Academiei Române).



Dumitru Gh. Căpăţineanu s-a născut pe 17 octombrie 1881, în satul Cuza Vodă, com. Spineni (jud. Olt), fiind unul din cei şase copii ai preotului Gheorghe Căpăţâneanu (care moare torturat de trupele germane de ocupaţie în 1918), căsătorit cu Stanca. Ceilalţi 5 fraţi

au fost: Ilie (preot), Ioana (căsătorită cu Gh. Pârvulescu), Maria (necăsătorită), Niculina (căsătorită cu Costică Stoica, poştaş în Făgeţelu) şi Teodora. După ce urmează cursurile primare în comuna natală, se înscrie la strălucita Şcoală Normală „Carol I” din Câmpulung-Muscel pe care o va absolvi în 1901. Aici a fost coleg de clasă cu Romulus Cioflec (ulterior profesor la Liceul ,,Alecu Russo” din Chişinău, Liceul ,,C.Diaconovici Loga” din Timişoara şi Liceul ,,Gheorghe Lazăr” din Bucureşti), cu Simion Muşetescu (prefect de Muscel şi deputat de Muscel) şi cu Ion Mihalache (absolvent cu media 10, viitorul preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor din România şi fondator şi preşedinte al Partidului Ţărănesc, vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc), căruia îi rămâne devotat

toată viaţa. Împreună au luptat cot la cot, ca tineri sublocotenenţi, pe meleagurile pline de istorie de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti. Menţionăm că Ion Mihalache şi-a pierdut pe front fratele mai mic, învăţătorul Dumitru Mihalache. Pentru faptele lor de vitejie din primul război mondial au fost avansaţi şi decoraţi. După război, tot împreună au luptat în viaţa politică în cadrul Partidului Ţărănesc. Tânărul institutor Dumitru Căpăţineanu s-a căsătorit în anul 1907 cu Ioana Popescu, fiica primarului conservator Radu Popescu din comuna Chilia. Naş le-a fost liderul conservator Grigore Cantacuzino, al cărui nume îl va purta fiul. Şi-au întemeiat o gospodărie prosperă în satul Făgeţelu, situat la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi Drăgăşani. Este o zonă pitorească, dominată de Platforma Cotmeana cu păduri de foioase şi livezi de pruni, cireşi, meri ce alternează cu văile ascunse ale pâraielor care o străbat, încărcate de vegetaţie şi lacuri cu nuferi şi peşte. La câţiva km, spre Drăgăşani, întâlnim podgoriile Sâmbureşti cu aroma lor de Cabernet. În casa părintească din satul Cuza Vodă a rămas unul din fraţii lui Dumitru Căpăţineanu, Ilie Căpăţineanu (Memoria Oltului 5/2012), preot iconom la parohia Spineni (iar din 1931 la Slatina), decorat şi el în luptele din primul război mondial, după care a făcut puşcărie la canal. Dumitru Căpăţineanu şi-a început cariera de institutor în anul 1904 la şcoala din satul Bărcăneşti, comuna Vâlcele. Din anul 1909 îşi continuă activitatea la şcoala din Făgeţelu până pe 15 august 1916, când este mobilizat ca sublocotenent în rezervă al Regimentului 43 Infanterie Slatina.

Dumitru G. Căpăţineanu,

absolvent al Şcolii

Normale din Câmpulung.



Pe pământul moştenit de Ioana Căpăţineanu, împreună cu sătenii, Dumitru Căpăţineanu a ridicat localul şcolii vechi din Făgeţelu. A contribuit la modernizarea localităţii şi a insuflat spiritul democraţiei pe aceste meleaguri străbune. În primul

război mondial, Dumitru Căpăţineanu probează aptitudinile militare în calitate de comandant al Companiei a 8-a din Regimentul 43 Infanterie Slatina. Pe frontul de luptă, împreună cu plutonierul major Dumitru Mihăilescu a luat prizonieri 117 soldaţi germani (printre care un sublocotenent) şi a capturat două mitraliere nemţeşti. Aici, printre gloanţe şi printre şiroaiele trasoarelor, cu intuiţia clarvăzătoare pe care ţi-o dă spectrul morţii, a avut viziunea unei noi vieţi pentru ţăranul român. Mai târziu, Ion Mihalache spunea cu mândrie că Partidul Ţărănesc s-a născut „în tranşeele de la Mărăşeşti”. La câteva zile după luminoasa zi de 1 Decembrie 1918, pe 5 decembrie se înfiinţează Partidul Ţărănesc sub conducerea învăţătorului Ion Mihalache. În judeţul Olt, bazele noului partid sunt puse de Dumitru Căpăţineanu împreună cu Milan Berbecaru. Ca organ de presă al Partidului Ţărănesc , în judeţul Olt a apărut ,,Cuvântul Ţăranilor’’ (din care au apărut 10 numere cu întreruperi între 3 februarie 1919- ian. 1922, vezi Memoria Oltului 5/2012). În paginile acestei gazete- astăzi raritate bibliofilică-, D.G.Căpăţineanu a publicat articole politice (vezi :,,Lupii dau târcoale stânii’’, în nr.5/3 martie 1919, p.1). Invalidarea mandatului de deputat al lui I.G.Duca a provocat un viguros discurs al deputatului Căpăţineanu, reprodus de asemenea în nr.2 (an.III)/febr.1921. Aceeaşi publicaţie reproduce căldurosul apel al lui Ion Mihalache intitulat ,,Apel către învăţători’’ (nr.5/3 martie 1919) prin care îndeamnă învăţătorii să fie uniţi în rândurile Partidului Ţărănesc. În anul 1926 Partidul Ţărănesc fuzionează cu Partidul Naţional Român din Ardeal, dând naştere Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu. La Olt, organizaţia naţional-ţărănistă a fost condusă de D.G.Căpăţineanu care este principalul adversar al liberalilor olteni, reprezentaţi prin familia Alimăneşteanu (Memoria Oltului 22/2013) iar ziarele liberale locale (Democraţia Oltului, Vremea nouă) sunt pline, mai ales în preajma alegerilor, de atacuri împotriva sa. În Parlament, D.G.Căpăţineanu a fost un orator temut, angajându-se de la tribună în polemici cu liderii liberali (vezi polemica de la răspunsul la Mesajul Tronului din 1932

D.G.Căpăţineanu.



cu C.I.C.Brătianu pe care îl acuza de proasta organizare a războiului, stenogramă reprodusă în Facla, an. XI, nr.460, p.2). În perioada în care P.N.Ţ. s-a aflat la putere, la Slatina organizaţia locală a scos ziarul local ,,Biruinţa Oltului” (sept. 1930- 8 nov.1933, cu o întrerupere între mai 1931-mai 1932; vezi Memoria Oltului 3/2013). Articolul program din primul număr intitulat ,,Biruinţa”, este semnat de D.G.Căpăţineanu care a fost ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. De mare importanţă este din colecţia acestui ziar nr. 5/8 nov. 1933 în care liderul D.G.Căpăţineanu face un bilanţ al celor 15 ani de activitate politică (8 nov. 1918- 8 nov. 1933). Aici apar şi mai multe imagini interesante, între care şi o fotografie a organizaţiei Olt a P.N.Ţ. având în mijloc pe liderul ei. Ca preşedinte al organizaţiei P.N.Ţ. - Olt, Dumitru Căpăţineanu a participat la toate alegerile organizate în perioada 1926-1946, fiind ales de mai multe ori deputat. În anul 1937, cedează locul I de pe listele P.N.Ţ. - Olt diplomatului Nicolae Titulescu, ulterior acesta părăsind ţara, mandatul i-a revenit liderului de la Olt. Pe toată perioada existenţei Partidului Naţional Ţărănesc, Dumitru Căpăţineanu a fost membru în organismele centrale ale partidului, iar în guvernele Sănătescu şi Rădescu din 1944-1945 a ocupat portofoliul de subsecretar de stat la ministerul economiei naţionale din partea P.N.Ţ.

La alegerile din toamna anului 1946, în fieful ţărănist din nordul judeţului Olt, a participat pe listele P.N.Ţ. şi Grigore Căpăţineanu, unicul copil al lui Dumitru Căpăţineanu. Acesta

a scăpat cu greu de gloanţele jandarmilor care deschiseseră focul împotriva ţăranilor ce păzeau urna de vot. Cu toate acestea, urna a fost schimbată şi alegerile trucate. În condiţiile ocupaţiei sovietice alegerile din noiembrie 1946 au fost falsificate, chiar dacă au fost

D.G.Căpăţineanu şi Marin

Ilinca, doi lideri ai P.N.Ţ. Olt.

Organizaţia P.N.Ţ. Olt la 8 nov. 1933. În

mijloc, D.G.Căpăţineanu.

Afiş electoral din 1937.

N. Titulescu şi D.G. Căpăţineanu au

candidat la Olt .



câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc, care primise votul a peste 2300000 de membri şi susţinători. Notăm amănuntul deloc nesemnificativ că Nicolae Ceauşescu devine deputat de Olt pentru prima dată din partea P.C.R. la aceste alegeri. Crescut în spiritul nou adus de fostul ministru al Instrucţiei şi Lucrărilor Publice,

Spiru Haret, numit pe bună dreptate „omul şcolii”, Dumitru Căpăţineanu a fost profund ataşat şcolii şi cauzei ţărăneşti. Ambele cauze le-a slujit cu devotament, curaj, erudiţie şi viziune. Fermitatea convingerilor, expuse într-o formă clară, pigmentată cu expresii şi comparaţii pe înţelesul ţăranilor, i-au asigurat succesul în faţa mulţimii. Spiritul iacobin care domnea la începuturile mişcării ţărăniste i se potrivea de minune. Fiind un orator foarte bun atât la tribuna Parlamentului, cât şi la întâlnirile cu ţăranii, Dumitru Căpăţineanu a fost pe de-a întregul oratorul ţărănimii. Împreună cu Ion Mihalache au făcut „parada” portului popular din Vechiul Regat la toate întâlnirile cu ţăranii, inclusiv în Parlamentul României. Pe 30 iulie 1947, partidele istorice au fost dizolvate, iar membrii acestora au fost arestaţi şi li s-au

confiscat bunurile. Familia Căpăţineanu a părăsit casa din Făgeţelu, stabilindu-se la Dobroteasa-Olt, în timp ce Dumitru şi Grigore Căpăţineanu au fost

condamnaţi. După ce a trecut prin grelele umilinţe din închisorile de la Piteşti şi Craiova, Dumitru Căpăţineanu a murit pe 6 iunie 1954 la Mărăşeşti-Vrancea unde avea domiciliu forţat, bolnav, fără medicamente şi lipsit de căldura familiei.

Mormântul său de acolo a rămas necunoscut. Din frumoasa locuinţă în care a locuit D. G. Căpăţineanu, câteva obiecte au fost salvate fiind păstrate în muzeul de la Chilia înfiinţat de

pasionatul Nicolae Nica. Bustul lui Dumitru Gh. Căpăţineanu dezvelit în Slatina la 27 septembrie 2003 aşteaptă reamplasarea într-un spaţiu corespunzător, cu o mai mare vizibilitate. Ar fi un gest pe măsura memoriei

unui om aplecat spre soarta celor mulţi, acum la împlinirea a 60 de ani de la moarte.

Ultima fotografie .

În faţa casei din Făgeţel: D.G.

Căpăţineanu şi soţia Ioana

(stânga); în dreapta, cu şapcă,

fiul lor Grigore.



MĂRTURISIRI (4)

JEAN LUPU

MAREA MEA CTITORIE – CORUL SYMBOL

Notă: Am lăsat special pentru ultimul episod activitatea mea cu corul Symbol, pentru că este cea mai recentă realizare şi pentru că am considerat că aceasta este, poate, şi cea mai mare izbândă muzicală a vieţii mele. Aceste relatări sunt numai o mică parte din cea văzută a aisbergului, fiind scrise cu intenţia de a mă creiona pe mine şi nicidecum de a se constitui într-o monografie a corului Symbol. Pentru cine va dori să întreprindă această lucrare, eu deţin toate documentele, pe care i le voi pune la dispoziţie.

* * * Chiar dacă toată fiinţa mea era dominată de pasiunea pentru munca la clasă şi cea de dirijat, în subsidiar mă ispitea dorul după cântarea psaltică. Atunci când predam “doina” nu scăpam prilejul de a face paralela cu cromaticul glas VI şi chiar le improvizam elevelor câteva fragmente în acest glas cu denumirea notelor psaltice, de care ele nu mai auziseră. Când predam despre “muzica la alte popoare” aminteam de muzica la chinezi cu scara specifică lor (gun, ciao, ci, ji, şi) sau de scara folosită de

indieni (sa, ri, ga, ma, pa, da, ni), menţionând că, în mod ciudat, despre acestea se învaţă în conservator, dar că nu se aminteşte nimic despre notaţia şi cântarea bizantină, psaltică (ni, pa, vu, ga, di, ka, zo, ni), cea cu care poporul român a crescut şi care a influenţat mult folclorul românesc şi creaţia cultă românească. La începutul anilor ’80 am vrut să speculez o situaţie care se ivise, şi anume: se dădea voie ca, pentru întregirea unor norme didactice, pentru lărgirea orizontului elevilor şi pentru orientarea lor mai fermă spre profilul pe care îl aleseseră, să se înfiinţeze cercuri de diferite discipline. Am avut atunci ideea înfiinţării unui ,,cerc de muzică veche”, în care, în realitate, să-i învăţ pe elevi muzica psaltică; gândisem chiar şi tematica cercului. Ştiind însă că ideea mea este îndrăzneaţă şi riscantă, înainte de a-i da curs, am mers la biroul prietenului meu, părintele protopop Dumitru Iordache, să-l consult. După ce i-am relatat despre proiectul meu, i-am cerut părerea, dar răspunsul său m-a dezamorsat total: ,,dacă vă doare capul, puteţi face acest cerc”. A venit însă Decembrie 1989 care a descătuşat libertatea de exprimare. În martie 1990 participam ca spectator la Sala ,,Mihail Jora” a Radiodifuziunii Române, unde corul radio susţinea concertul omagial ,,Nicolae Lungu – 90 de ani de viaţă”. Ascultam creaţia religioasă a maestrului în interpretarea acestui renumit cor mixt şi, totodată, îmi imaginam cum ar suna aceste cântări în glasurile copiilor. Atunci m-am încărcat cu energia necesară înfiinţării unui cor de copii care să abordeze, cu prioritate, creaţia religioasă. A doua zi am mers în



audienţă la Preafericitul Patriarh Teoctist, căruia i-am prezentat proiectul meu, rugându-l să mă susţină cu infrastructura necesară: sală de repetiţie şi pian. M-a ascultat cu interes – doar în tinereţe predase muzica la seminar –, m-a încurajat şi m-a binecuvântat în acest sens, dar nu s-a angajat cu nimic pe motiv că are personal puţin. I-am promis atunci că tot voi înfiinţa acest cor, deoarece, ca inspector şcolar pe Capitală, îmi stă în putinţă acest lucru. În vara aceluiaşi an 1990 am făcut o excursie prin ţară. Trecând prin Craiova, le-am făcut o vizită la slujba duminicală colegilor mei Alexie Buzera şi Ion Bălteanu, pe atunci preoţi amândoi la Biserica Mântuleasa de pe strada Unirii. Le-am relatat şi lor despre proiectul meu de înfiinţare a unui cor de copii, pe capitală, în principal cu repertoriu religios, iar aceştia m-au mobilizat să nu mai întârzii punerea lui în aplicare. La Arhiepiscopia Bucureştilor, pe atunci era secretar părintele Marcel Manole, un foarte bun bariton, a cărui fiică, Luminiţa, era elevă la Liceul Pedagogic Bucureşti, unde eu predam. I-am prezentat şi sfinţiei sale planul meu, la care a aderat imediat. Mai mult chiar, a luat legătura cu părintele Ioan Buga, paroh al Bisericii ,,Sfântul Gheorghe - Vechi”, pentru a găzdui repetiţiile acestui cor de copii. Pe 5 septembrie 1990 am dat următorul anunţ în Ziarul ,,Tineretul Liber”: ,,În vederea înfiinţării la nivel de Capitală a unui cor bisericesc de copii între 9 şi 16 ani (fete şi băieţi), în zilele de joi, 13 septembrie, ora 16 şi marţi, 18 septembrie, ora 16, la Biserica ,,Sfântul Gheorghe - Vechi..., profesorul Jean Lupu va proceda la recrutarea celor mai bune voci de copii care doresc să promoveze – prin concerte, festivaluri, înregistrări – acest gen deosebit de frumos şi de bogat din muzica românească....”. Data de naştere a acestui cor este deci 18 septembrie 1990, când recrutasem 84 de copii şi tinere fete între 10 – 16 ani, dintr-un număr de circa 150 de candidaţi câţi s-au prezentat în cele două zile de selecţie. Circa 30 erau elevele mele de la Liceul Pedagogic Bucureşti, circa 30 proveneau de la cele două licee de muzică, iar diferenţa provenea de la şcoli generale. Prima admisă (cronologic) a fost eleva mea, Iulia Alexandrescu. Prima piesă pusă în lucru a fost colindul ,,Astăzi S-a născut Hristos”, în semn că a renăscut Hristos, de data asta nu în iesle, ci în inimile copiilor, ale părinţilor şi ale ascultătorilor. Nu am pomenit până acum numele corului pentru că el a fost stabilit ulterior, în prima şedinţă a comitetului de părinţi, şi acest nume a fost Symbol; propunerea şi argumentarea au aparţinut părintelui Ioan Buga, pe atunci profesor de limba greacă la Seminarul Teologic Bucureşti. Este cazul să mărturisesc că părintele Ioan Buga şi mai ales domnul Ion Macarie (ca jurist) m-au ajutat enorm în realizarea statutului corului, în întocmirea dosarului şi în obţinerea hotărârii judecătoreşti de înfiinţare a Asociaţiei Corale de Copii Symbol, care, încă de la început, a avut, ca singură raţiune de a fi, bunul mers al corului Symbol. Corul Symbol a fost primul cor de copii înfiinţat ca asociaţie după Revoluţia din Decembrie 1989 şi care s-a ridicat şi a rămas la un nivel apreciabil. De-asemeni, a fost primul cor de copii care a susţinut un concert de colinde în Ateneul Român (16.12.1990), primul cor de copii şi singurul care a dat integral răspunsurile la Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhală, primul care a înregistrat primul disc cu colinde (1991) şi apoi dublul album cu cântările Sfintei Liturghii cu preot şi diacon (1992). De-asemeni, corul Symbol este singurul cor de copii-asociaţie din România care îşi însuşeşte repertoriul prin descifrarea partiturilor, ceea ce constituie o particularitate care ne distinge şi ne



onorează. Acest lucru a fost posibil pentru că, încă de la înfiinţarea sa, corul Symbol a fost alcătuit, în majoritate, din solfegişti. Chiar de la început şi până azi, repetiţiile noastre sunt publice, la ele asistând însoţitori, colegi ai coriştilor şi oricine doreşte. Iată ce scria în ziarul ,,Dimineaţa” din 24 noiembrie 1990 un astfel de asistent neanunţat, Dan Ghiorghiu: ,,Sunetele se înalţă spre boltele bătrânei biserici (1575), acolo unde le trimit glasurile limpezi de copii, se adună sus şi se întorc ca

o ploaie de flori dalbe peste capetele ascultătorilor pătrunşi de emoţia pe care numai copiii, prin puritatea lor, ştiu s-o transmită”. Persoane necunoscute din rândul ascultătorilor vin şi îşi exprimă admiraţia pentru răbdarea de care dau dovadă. Răspunsul este o mai veche convingere a mea: cine nu are încredere în capacitatea de evoluţie a copilului, în devenirea lui, nu are ce căuta la catedră. Aceeaşi convingere mi-a dat imbold să scriu şi cartea ,,Educarea auzului muzical dificil”, prin care am demolat concepţia că există copii care se nasc fără auz muzical şi am argumentat convingerea că cine aude şi vorbeşte înseamnă că are funcţionale organul auditiv şi cel vocal. Rămâne ca prin exerciţii, realizate cu pricepere şi cu tact, aceste predispoziţii native să se transforme în priceperi, în deprinderi, şi apoi în automatisme. Optimismul meu pedagogic are suport în natură: până şi gingaşii fluturi au fost la început nişte biete omizi târâtoare. Sub acest aspect mă regăsesc zugrăvit fidel şi plenar într-o prezentare semnată de profesoara Doina Popa- Scurtu: ,,Muncind cu neistovită dăruire şi pasiune, cu tact, cu răbdare şi perseverenţă, modest, dar exigent şi de o corectitudine exemplară..., Jean Lupu este un român nealterat de valurile vremii, este cel care se întoarce mereu cu sufletul spre satul în care s-a născut, spre obârşia fără de care nimic nu poate fi simţit ca autentic şi valoros”. Primele concerte ale corului Symbol au fost cele de colinde. Îmi amintesc că pe 9 decembrie 1990, chiar în Biserica ,,Sfântul Gheorghe - Vechi”, am susţinut primul concert în prezenţa părinţilor şi a enoriaşilor. A urmat apoi un concert la Cotroceni, în prezenţa preşedintelui Ion Iliescu. Îl cunoşteam pe consilierul său, domnul Victor Opaschi, care ne sprijinise în obţinerea finanţării pentru primele costume albe, angelice. Pe 15 decembrie 1990 am avut primul mare concert la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” pentru ca, a doua zi, pe 16 decembrie să-l reluăm la Ateneul Român în faţa unei săli arhipline. Iată ce scria maestrul Viorel Cosma despre acest concert în ziarul “Libertatea” din 21 decembrie 1990: “În glasurile de clopoţel ale celor 85 de copii ai corului Symbol toate colindele au sunat direct, sincer, curat ca intonaţie şi expresiv ca frazare”. După ce Symbolul şi-a întărit aripile şi şi-a luat ferm zborul, am solicitat din nou Preafericitului Patriarh Teoctist să ne ajute cu sala de repetiţii şi, din ianuarie 1991 şi până



în martie 2008, repetiţiile le-am desfăşurat în Palatul Patriarhal, aceeaşi sală în care repeta şi corala “Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române. Mai cred şi că aceeaşi afirmare a corului Symbol în viaţa de concert a Capitalei a făcut ca, în ianuarie 1991, adunarea generală a dirijorilor din România să mă aleagă secretar al Asociaţiei Naţionale Corale din România, al cărui preşedinte a fost ales maestrul Petre Crăciun. Ştiind că diversificarea repertoriului este o condiţie a întreţinerii atenţiei coriştilor, din ianuarie 1991 am introdus şi lucrări laice, în special prelucrări folclorice. Însă lucrarea cea mai amplă şi care s-a dovedit a avea cel mai mare impact la public a fost Sfânta Liturghie, la început cea de Nicolae Lungu, la care am adăugat apoi şi cântări de Gheorghe Cucu, Dragoş Alexandrescu, Dumitru D. Stancu. După ce am învăţat răspunsurile în sine, am repetat-o de două ori în sală cu preot şi o singură dată în cadrul unei slujbe la Biserica ”Sfântul Gheorghe - Vechi, iar la începutul lunii august am fost invitaţi să dăm răspunsurile la Sfânta Liturghie din Catedrala Patriarhală. Iată ce scria doamna Oltea Şerban-Pârâu, actualul director muzical al Radiodifuziunii Române: “... confluenţă luminoasă între religie, artă şi copilărie. Este prima liturghie ortodoxă cântată în biserică integral de către copii, o premieră pentru România şi pentru întreaga lume creştin - ortodoxă... . Nu cred că am auzit în România un cor de muzică bisericească – indiferent de religia căreia aparţinea – care să acorde o asemenea importanţă textului literar pe care îl transmite”. Acesta era nivelul corului Symbol la mai puţin de un an de la înfiinţarea sa şi înaintea plecării la prima confruntare internaţională.

AMINTIRI DIN GRECIA

Împlinisem 51 de ani şi eu nu ieşisem încă din ţară. Dumnezeu m-a răsplătit însă şi, după cum veţi vedea, cu această nouă creaţie a mea aveam să străbat Europa de la Atlantic la Urali şi de la Salonic la Oslo. Am aflat că în Grecia, la Karditsa, în luna august 1991 se organizează un concurs de muzică religioasă pentru care ne-am depus şi noi candidatura, având bucuria de a fi acceptaţi. Părintele Ioan Buga, preşedintele asociaţiei noastre, care avea contacte în Grecia şi care vorbea cursiv limba greacă, între 20.08.1991 - 06.09.1991 ne-a organizat un veritabil turneu de concerte în preajma acelui concurs. Primele zece zile de cantonament le-am petrecut într-o tabără la Asprovalta, în Golful Strymonic, acolo unde circa 60 de surori şi măicuţe trudeau la tipografia religioasă “Lydia”. Bucuroase de îndeletnicirea acestor copii, care, prin cântările lor, întorceau harul spre Cel ce li-l hărăzise, se îngrijeau de noi precum cloşca de pui. Încerc să redau în cuvinte următoarea scenă, care ar trebui mai degrabă vizualizată: imaginaţi-vă 91 de copii (plecasem cu două autocare) şi şase însoţitori intrând în Marea Egee pentru baie şi, în acest furnicar, două - trei surori îmbrăcate în straie monahale, care, timp de 2 - 3 ore, vegheau la siguranţa copiilor noştri. La slujba arhierească de la Ptolemaida din 29.08.1991 am reuşit să spargem ermetismul şi tradiţia respectată cu sfinţenie de secole în Grecia, şi anume: interdicţia ca femeia să cânte în biserică. Cum corul meu avea şi domnişoare de 16 - 17 ani, severul mitropolit aflat la slujbă nu a fost de acord ca răspunsurile să fie date de către noi. La insistenţele mele prin părintele Buga, a acceptat să zicem doar ectenia mare de la început. După ce bătrânul ierarh a auzit cum sună acest cor, a izbucnit în plâns şi mi-a transmis să cântăm toată liturghia. Părintele Ioan Buga, care făcea parte din sobor, mi-a spus că reacţia



emoţională a ierarhului, manifestată prin plâns, s-a mai repetat de trei - patru ori în timpul slujbei, iar în cuvântul său final nu mai contenea cu elogiile aduse “puilor de români”, dojenindu-i pe enoriaşii prezenţi pentru faptul că odraslele lor au alte preocupări şi constatând că în toată Grecia nu există o aşa formaţie corală cum au românii la numai un an de la eliberare. La Salonic am cântat liturghia în cea mai mare biserică ortodoxă din sud-estul Europei, Catredala “Sfântul Dimitrie – Izvorâtorul de Mir”, care are şi staţie cu difuzoare exterioare. Mulţi greci originari din România şi aromâni, auzind din apartamentele lor cântându-se slujba în limba română, şi-au abandonat preocupările şi au venit ca magnetizaţi spre această manifestare de spiritualitate românească. O operatoare a televiziunii din Salonic (slujba a fost transmisă în direct) transmitea în timp ce lacrimile i se împreunau sub barbă. La concertele de la Asprovalta şi Osia - Xene am oferit ca bis şi Imnul nostru de Stat şi tare am mai fost surprinşi când, după primele două silabe din “Deşteaptă-te, române”, spectatorii s-au ridicat în picioare ca electrocutaţi, în semn de respect pentru imnul nostru naţional, pe care îl auziseră reluat cu ceva timp în urmă. Concerte am mai susţinut şi în Kavala, Sofades, Trikala etc. Încununarea acestui turneu a avut loc la Concursul Internaţional de la Karditsa, unde corul Symbol a obţinut Premiul I la muzică bizantină între cele 28 de formaţii din 8 ţări participante: Grecia, Franţa, Italia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Cehoslovacia. Ieşisem din ţară cu dreptul şi aceasta va fi de bun augur. La orice concursuri şi festivaluri internaţionale vom participa, orice turneu vom organiza după această reuşită, noi ne vom strădui să reprezentăm cât mai frumos arta şi spiritualitatea românească, considerându-ne o pată de culoare naţională într-un tablou internaţional. Am zis întotdeauna că dacă nu o facem noi, atunci cine o va face pentru România?! Cu ocazia acestui turneu am constatat însă şi o disfuncţie în bunul mers al corului. Anumite fete mai comode invocau diverse motive pentru a se sustrage de la concerte, dar, cu toate acestea, pentru că erau cu noi în delegaţie, primeau răsplata ca şi cei ce cântaseră. Apreciind că această situaţie e nedreaptă, că încurajează chiulul, că este de sorginte comunistă, când se zicea că “cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine stă şi trândăveşte are tot aşa”, am hotărât ca cine nu cântă, nici să nu primească, ceea ce a eradicat absenţa de la concerte. Mai mult chiar. Acest turneu a fost primul, dar şi ultimul în care am deplasat tot corul, indiferent de nivelul la care se afla fiecare. Pentru deplasările ulterioare şi chiar pentru concertele din ţară am vrut să am o ierarhie valorică la fiecare partidă şi de atunci organizez bianual verificarea în cvartete a tuturor coriştilor. După fiecare astfel de verificare rezultă un clasament la fiecare voce şi, dacă trebuie să fac deplasarea cu 30 de corişti din cei 70 câţi sunt acum, fără urmă de subiectivism, respect clasamentul valoric, excluzându-i în prealabil pe cei cu o frecvenţă slabă şi pe cei care, din motive temeinice, nu pot participa. Această măsură îi şi determină pe corişti să se pregătească permanent. E cazul să o menţionez acum pe singura coristă care de 15 ani se menţine pe locul I la vocea sa: ea se numeşte Corina Gatu de la alto 1, este şi solista corului şi se remarcă printr-un tremolo inconfundabil.



PENTRU PRIMA DATĂ LA PARIS ŞI CHIŞINĂU

Prin intermediul domnului Vasile Boroneanţ, director al Muzeului de Istorie a Bucureştiului (Şuţu), primisem o invitaţie ca, în luna iunie 1992, să participăm la Festivalul Internaţional de la Paris, intitulat “Fluviile Europei”. Acţiunea desfăşurându-se printr-o instituţie a Primăriei Bucureşti, domnul Boroneanţ a reuşit să obţină şi o diurnă pentru dirijor şi pentru domnia sa ca şef al delegaţiei. Era prima dată în cei 52 de ani de viaţă când primeam dolari pentru activitatea mea. Era tot prima dată când făceam apel la limba franceză, încercând ca, după 25 de ani de tăcere, s-o dezmorţesc pe cea care în timpul studenţiei fusese de nota 10. Festivalul a fost unul grandios, la el participând formaţii din 32 de ţări din întreaga lume. Prestaţia corului Symbol a fost mult apreciată de către public şi de către organizatorii festivalului, iar solista noastră, Cleopatra Ilie, cu o voce pătrunzătoare, dar caldă, uşor vibrată şi natural impostată, a fost elogiată în oraşul luminilor – Parisul. Ca de fiecare dată, participarea la acţiunea de bază – festivalul – a fost augmentată cu un concert susţinut în faţa românilor parizieni la Centrul Cultural Român, unde aprecierile au fost la superlativ, iar un domn a zis: “după cum cântaţi voi, se vede că România este de mult timp în Europa”. Aceleaşi bune aprecieri au fost şi după concertul susţinut în oraşul satelit al Parisului, Antony, dar mai ales după răspunsurile date la Sfânta Liturghie în biserica ortodoxă din strada Jean de Beauvais. Ne-a plăcut şi cum am fost primiţi şi trataţi de către obştea bisericii, dar ne-am întristat pentru că era foarte vizibilă dezbinarea acestei comunităţi româneşti. Am un prieten la Chişinău, pe dirijorul şi compozitorul Eugen Mamot, care ne-a făcut o invitaţie din partea corului său “Lia Ciocârlia”. Iată-ne deci, în ianuarie 1993, trecând pentru prima dată Prutul, încărcaţi cu mesaje din creaţia şi spiritualitatea românească pentru fraţii noştri de limbă şi de neam. După un concert foarte reuşit susţinut la Palatul Copiilor, a urmat unul şi mai reuşit la Sala cu Orgă a Filarmonicii din Chişinău. Fac precizarea că în Republica Moldova cântul coral este la loc de cinste, existând şcoli speciale în care cântul coral este obiect central. De aceea am considerat cu atât mai importantă reacţia deosebită a spectatorilor. La un moment dat, după o piesă îndelung aplaudată am iniţiat următorul dialog cu sala:

− Dumneavoastră înţelegeţi ce cântăm noi aici?! − Daaa!, a fost răspunsul sălii. − Păi cum, dumneavoastră vorbiţi româneşte?! − Da!, a răspuns mulţimea. − Deci noi avem aceeaşi limbă, nu? − Daaa! − Vă rog să-mi răspundeţi, împreună cei de pe scenă şi cei din sală, la următoarele întrebări: − Al cui este Eminescu? − Al nostru!, a fost răspunsul celor două tabere. − Dar Ştefan cel Mare? − Al nostru! − Dar Ion Creangă? − Al

nostru! − Dar George Enescu? − Al nostru! −Dar Alexandru Ioan Cuza? − Al nostru! − Dar



Nicolae Iorga? − Al nostru! − Atunci, dacă limba, istoria şi cultura noastră sunt comune, nu înseamnă că noi suntem unul şi acelaşi popor? −Ba da!, a răspuns sala şi a continuat cu îndelungi aplauze. După concert, prietenul meu Eugen mi-a zis: “ai riscat mult cu acel dialog; mie mi-a fost frică pentru viaţa ta; te puteai pomeni cu un glonţ în frunte”. Nu fusese nimic premeditat; a fost o reacţie spontană a mea la extraordinara receptare a mesajului românesc de către publicul moldovean. Pentru a nu ne dezice, şi de această dată am dat răspunsurile la Sfânta Liturghie săvârşită în Biserica “Sfântul Nicolae” din Chişinău de un sobor de preoţi în frunte cu Preasfinţitul Petru de Bălţi. Acum a fost momentul când prietenul meu, poetul Grigore Vieru, a pecetluit corul Symbol cu onoranta şi inspiranta sintagmă – “catedrală pe rotile”. Dar din nou un gust amar din acelaşi considerent – dezbinarea; dirijoarea corului acestei biserici era fiica preotului paroh Petrache, dar era căsătorită cu un basarabean - rus, care aparţinea de episcopul filorus - Vladimir şi, drept urmare, în această biserică ortodoxă ce aparţine Patriarhiei Române, domnia sa cânta mai mult în limba rusă, în ciuda voinţei preotului paroh, tatăl său. După această constatare am realizat şi eu că prietenul Eugen era îndreptăţit să aibă emoţii pentru viaţa mea la acel dialog instigator din Sala cu Orgă.

DIN NOU ÎN OCCIDENT - ELVEŢIA

La începutul anului 1993 am primit invitaţia de a participa la un festival coral din cantonul Jorat - Elveţia. Ca de fiecare dată, invitaţia era doar un pretext pentru un turneu. Ne-am oprit la Centrul Cultural Român “Mihai Eminescu” din Viena, unde ne asigurasem un concert şi apoi la Catedrala “Sfântul Ştefan” pentru a o vizita şi pentru a susţine un concert spontan, neprevăzut. Vraja cântărilor româneşti a atras ca un magnet mulţimea de vizitatori, dintre care unul m-a întrebat: “sunteţi italieni?” Concertul de gală al festivalului, desfăşurat în localitatea Peney-le-Jorat, ne-a fost rezervat nouă românilor. Iată ce scria a doua zi un ziar local: “Prima parte a spectacolului a fost de o pioasă sobrietate. Vocile, superbe, dau liturghiei ortodoxe o amploare şi un relief ieşite din comun. Disciplina acestor tineri i-ar face să pălească de invidie pe mulţi dirijori de la noi. Sunetele se înalţă sigure şi luminoase. Nicio privire nu se pierde pe ornamentele dimprejur, nicio hârtie nu vine să susţină textele cântate pe dinafară. În a doua parte a spectacolului..., după viaţa spirituală urmează tradiţiile: cântecul popular şi dansurile româneşti...”. Acestui concert inaugural i-au urmat altele la Lausanne, Bellevue, Sion, Estavayer-le-Lac şi Troistorrents. Am demonstrat peste tot că românii nu au numai copii handicapaţi şi crescuţi prin canale, că marea lor majoritate vorbesc limbi străine, sunt frumoşi, talentaţi şi deştepţi. Eu personal nu am scăpat nicio ocazie de a le spune apusenilor că România este o insulă latină într-o mare slavă, este originală pentru că este singura ţară de sorginte latină, dar de religie ortodoxă, că ea a constituit un zid în faţa imperiilor otoman şi ţarist, zid în spatele căruia civilizaţia europeană s-a putut dezvolta în pace. Turneul nostru a dat prilej multor români stabiliţi pe acele meleaguri să simtă mândria că sunt români. Amintesc de familia Suciu, fiul doamnei Suciu, fosta directoare a Liceului “Dinu Lipatti“, care şi-a luat maşina cu rulotă, soţia şi pe cei doi copii şi s-au ţinut după noi tot turneul, au înregistrat şi au filmat totul, inclusiv zbenguielile copiilor. Doi-trei



symbolişti erau invitaţi permanent în maşina lor pentru ca cei mici să aibă ocazia să-şi exerseze limba română. La despărţire, domnul Suciu mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi pentru că l-am hrănit sufleteşte pentru mult timp. Dar a fost şi aici un gust amar, mult prea amar. Încă din ţară luasem legătura cu reprezentantul Casei Regale din România pentru a susţine un concert şi la Versoix, localitatea unde era stabilit regele Mihai cu familia. Era dorinţa şi curiozitatea copiilor şi, de ce nu, şi a noastră de a-l cunoaşte personal pe regele României şi de a-i aduce cântări din ţara sa natală. Cei din ţară ne-au spus că această problemă o vom putea rezolva mai bine când vom ajunge în Elveţia, drept pentru care, doar ce ne-am instalat la familiile gazdă din Peney-le-Jorat, am şi sunat la Versoix şi am vorbit cu o domnişoară care mi-a spus că nu putem să susţinem concertul dorit de noi. Atunci le-am făcut invitaţia de a participa la concertul nostru de la Bellevue, care era la doar 5 km distanţă şi mi s-a promis că vor veni. Cum aţi venit dumneavoastră cititorii acestui articol la Bellevue, aşa au venit şi ei. Păcat, deoarece copiii de atunci sunt maturii de acum şi dorinţa lor de “a da ochii” cu regele fusese mare şi sinceră.

La întoarcerea spre casă din acest turneu am putut constata cât de frumos sunt construiţi aceşti copii! Odată intraţi pe cheile Oltului şi mândri de obârşia lor, au început să scoată din subteranul sufletului lor şi să cânte exploziv : “Oltule râu blestemat”, “Mi-e tare dor de casa cu cerdac”, “Pribeagul“, “Limba noastră-i o comoară” etc. Era această izbucnire a lor o expresie a misiunii împlinite, a faptului că fuseseră ambasadori convingători prin sinceritatea şi calităţile lor ai artei şi

spiritualităţii româneşti. Când mă gândesc că în educaţie, chiar mai mult decât în medicină, este mai uşor şi mai indicat să previi decât să vindeci, îmi dau seama câte carate are valoarea muncii cu aceşti copii şi tineri. Iată ce scria Mihaela Arion-Doboş, fost director în Radiodifuziunea Română, care ne-a însoţit oficial în acest turneu: “Corala Symbol şi dirijorul său − profesorul Jean Lupu − au dezvăluit publicului elveţian o lume de comori plină de puritate si farmec….”

ACASĂ

Dacă în paginile anterioare am insistat mai mult pe activitatea desfăşurată în exterior, aceasta nu înseamnă că am neglijat activităţile din ţară, din contră. Ştiu însă că, în România de după Decembrie 1989, eşti apreciat numai în măsura în care ai performat peste hotare. Apoi trebuie să recunosc că mirajul străinătăţii, al cunoaşterii altor culturi era de nestăvilit. Ieşirile peste graniţă erau, totuşi, doar răsplata pentru ceea ce se întâmpla frumos în ţară: concerte în săli, biserici, şcoli şi facultăţi, răspunsuri liturgice duminicale, înregistrări radio şi T.V., discuri şi casete audio (Iată vin colindători, Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur − dublu disc), caseta video “Vocile îngerilor” (film de 28 de minute), discul şi caseta audio “ Iubi-Te-voi, Doamne” etc., etc. Iată ce scria despre această apariţie dirijorul corului Operei Române din Bucureşti, maestrul Stelian Olariu : --- ,,la vremea învolburărilor noastre politice de atunci, ca prin minune, profesorul Jean Lupu se impune



printr-o atitudine exemplară, de mare suflet, negândită şi nesperată de noi cei mai vârstnici şi aduce ofrandă, mângâiere neamului nostru prin corul de copii Symbol…” Prima participare şi premiere în concurs în ţară a fost la Zalău, în mai 1992 la Festivalul-Concurs ,,Ecouri transilvane”, apoi la concursul ,,Bucureşti ‘93”. La Slatina am participat în decembrie ’93, “hors concurs”, la festivalul de colinde ,,Florile dalbe”, prilej cu care am concertat la liceul ,,Nicolae Titulescu”, la Văleni − satul meu natal − şi am dat răspunsurile la liturghia săvârşită în Catedrala Ionaşcu. Iată ce scria cu această ocazie Victor Ursu în ziarul ,,Olt Press” (17.12.1993): „ …prin acest gest, Jean Lupu a dovedit că nu şi-a uitat concetăţenii din mijlocul cărora a plecat spre a-şi croi o strălucitoare carieră artistică…”, iar în acelaşi ziar din 22.12.1993 : ,,…A fost o emoţionantă reîntâlnire de suflet cu Jean Lupu, trăită…cu lacrimi în ochi de foştii săi corişti de la ,,Ciprian Porumbescu” şi de la ,,Lirica”. Unul dintre aceştia, Dan Cosmulescu, a făcut chiar o criză cardiacă, după care, liniştindu-se, m-a sunat şi mi-a zis: ,,dumneavoastră cu acest cor sunteţi în stare să omorâţi oameni.” În anumite ocazii am concertat alături de corul Madrigal şi de corul Preludiu, fără a păli câtuşi de puţin în faţa acestor formaţii profesioniste şi fiind un partener egal al lor. Aşa se explică faptul că, de-a lungul anilor, mulţi symbolişti au devenit madrigalişti, preludişti etc. În urma concertelor susţinute, eu mă simt familiar la Ateneul Român (unde vă invit şi pe 22 aprilie a.c., ora 19:00), Radiodifuziunea Română, Opera Naţională, Sala Palatului, Muzeul Cotroceni, Muzeul Şuţu, Palatul Patriarhal, Palatul Copiilor etc. Îmi place însă să păstrez legătura cu glia natală şi, din timp în timp, mă întorc acasă. În cei peste 23 de ani de activitate cu această formaţie, nu îmi amintesc nici măcar o ocazie pe care să fi refuzat-o în acest sens şi, în continuare, aştept provocări. Urmare a nivelului valoric al interpretării noastre, majoritatea compozitorilor în viaţă au început să scrie şi să dedice corului Symbol diverse lucrări, cu dedicaţii care mai de care mai frumoase şi mai măgulitoare; aş putea scoate un mic volum care să însumeze toate aceste manuscrise ale marilor noştri compozitori contemporani. Nu de puţine ori, nivelul la care am reuşit să retopim piesa l-a depăşit, prin actul interpretării, pe cel la care fusese ea creată. Este un motiv justificat de bucurie pentru mine când constat că prestaţia noastră stârneşte inspiraţia multora şi le pune harul la lucru. Abundenţa producţiilor m-a obligat să fiu selectiv. Pe unii dintre aceştia nu i-am inclus nici măcar în portofoliul de perspectivă al corului, fie pentru că piesele nu corespundeau valoric, fie că nu erau reprezentative pentru noi etc., şi atunci mi-am atras şi câteva inamiciţii. Şi la ora aceasta stau la rând zeci de lucrări oferite nouă spre a le însufleţi. Pe marea lor majoritate însă le-am acceptat şi deja le-am valorificat. Pentru un interpret nu-i uşor lucru să clădească o lucrare muzicală pornind doar de la textul scris, fără a avea vreun reper în interpretări



anterioare. Satisfacţia de a da viaţă pentru prima dată unei pagini muzicale − literă moartă pe o hârtie − este şi ea pe măsură. Aşa s-a întâmplat în 1993 când compozitorul Dumitru D. Stanciu, impresionat puternic de cântările Sfintei Liturghii în interpretarea corului Symbol, transmise la TV România Cultural, s-a aşezat la lucru şi, timp de câteva luni, a scris o liturghie întreagă pentru cor de copii de 46 de pagini, cu următoarea dedicaţie lapidară, de această dată tipărită chiar pe lucrare : ,,Lucrare dedicată corului de copii Symbol; dirijor profesor Jean Lupu”. Am lucrat două luni de zile la ea pentru ca, pe 6 iunie 1994, să o prezentăm în Cenaclul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Preot liturghisitor a fost preşedintele nostru de atunci, părintele Grigore Andronescu, un bariton de valoare, fost diacon renumit la Catedrala Patriarhală. Rotonda sălii de concert a Palatului Cantacuzino, cu turla sa sferică, se transformase pentru o oră în altar, altarul muzicii românesti. Era prima dată în istoria U.C.M.R.-ului când avea loc un astfel de eveniment. A urmat apoi o suită de articole elogioase semnate de mari condeie: Viorel Cosma, Grigore Constantinescu, Titus Moisescu, Constantin Drăguşin etc.

BUDAPESTA, EKATERINBURG ŞI MOSCOVA La 1 iunie 1993 am fost desemnat de Ministerul Învăţământului să reprezint România la Budapesta în cadrul Festivalului Internaţional de Ziua Copilului. Am pregătit un repertoriu variat şi frumos, cunoscând interesul vecinilor noştri maghiari pentru tot ceea ce este românesc. Primul concert l-am avut programat într-o biserică catolică, mare, la ora 10 dimineaţa. Cum mie îmi place punctualitatea, aceasta părându-mi-se a fi indiciul elementar pentru un om corect, în vederea pregătirilor prealabile, la ora 8:30 eram cu toată formaţia la locul indicat, dar surpriză… Biserica era încuiată şi nimeni prin preajmă care să ne dea o lămurire, nici măcar un reprezentant al organizatorilor. Telefonic eram asiguraţi că imediat se va deschide biserica. Eram siguri că acolo trebuia să cântăm deoarece pe uşă era afişul cu noi. S-a făcut ora 10 şi uşa rămânea încuiată. Am aranjat atunci corul pe treptele din faţa bisericii, am desfăşurat tricolorul românesc în faţa corului şi, cu o întârziere de 5 minute faţă de ora prevăzută pe afiş, am început să cântăm, dar nu ceea ce ne propusesem în programul de concert, ci piese patriotrice româneşti şi prelucrări folclorice ca: Voinţa neamului, Limba românească, Mândru-i jocul românesc şi Deşteaptă-te, române!. După prima piesă, au început să se adune trecătorii, probabil prezumtivii spectatori, care s-au tot adunat, s-au tot adunat cu sutele. După cea de a patra piesă, adică pe la 10:30, a apărut şi preotul cu cheia, aproape fugind, foarte panicat şi cerându-şi scuze. Am intrat în biserică şi, cu o întârziere de o oră, ne-am susţinut programul stabilit. Nu cred că se aştepta părintele ca gestul său, de a sabota corul românesc, să fie atât de prompt, de elegant şi de eficient penalizat. Primisem o invitaţie de a participa în martie 1994 la Festivalul Internaţional ,,Pământul - casa noastră comună” de la Ekaterinburg şi Moscova. Ştiam că acolo vor participa multe formaţii din ţările ex-sovietice, în care cântul coral era încă o politică de stat şi care, în consecinţă, aveau un nivel foarte ridicat. Eram curios să văd cum stăm noi faţă de ei; ne-a ajutat parţial Tarom-ul şi, mai mult cu bani din buzunar, iată-ne zburând către Moscova cu avionul şi de acolo până ,,la capătul lumii”, cu trenul, la vagon de dormit, timp de două nopţi şi o zi am străbătut 2000 de km, însoţiţi de o oficialitate rusă. Luasem şi noi în delegaţie, ca translator de limbă rusă, pe doamna profesoară de pian



Valentina Chiriac, proaspăt venită în România de la Chişinău. Mare mai este Rusia, Doamne! Mergeam sute de km prin păduri albe de mesteacăn fără să zărim o casă măcar, iar atunci când apărea câte un sat privirea ne era atrasă de imaginea bisericilor părăsite, cu turlele descoperite sau înclinate. Pustiul comunist a lăsat răni adânci pe acolo! Într-o zi de dimineaţă am ajuns, în sfârşit, la Ekaterinburg, oraşul de baştină al lui Elţîn, în care fusese asasinată întreaga familie a ţarului Nicolae al II-lea. Observasem încă de la Moscova atenţia deosebită care se acorda acestui festival, dar ceea ce urma să constatăm aici era peste aşteptări. De la aeroport am fost preluaţi cu un autocar de înaltă clasă şi duşi la cel mai luxos hotel. Am fost cazaţi câte 1-2 în cameră (copiii s-au grupat însă câte 3-4, lăsând camere libere), iar fiecare cameră avea încălzire prin podea şi era dotată cu baie, televizor, frigider, telefon… La micul dejun aveam fiecare ceai şi /sau lapte, câte un cub de unt, o cutiuţă cu miere şi una cu gem, o bucată de brânză-telemea, două triunghiuri de brânză topită, salam, cremwurşti, două ouă fierte, două iaurturi cu fructe şi, la sfârşit, în completare venea şi un fel gătit cu carne, care, ca şi multe dintre celelalte, rămâneau neconsumate, desigur. Am observat însă că, după fiecare masă, veneau două fetiţe de vârsta symbolistelor şi adunau de pe mese tot ce se putea aduna, umplând câte două sacoşe fiecare. Doamna care ne însoţea, o blondă frumoasă de circa 40 de ani, într-un exces de sinceritate şi bun simţ, a venit la noi, cei mari, şi ne-a mărturisit cu jenă: ,,Ne iertaţi! Ele sunt fetele mele. Noi nu avem aşa ceva acasă pentru că nici nu se găsesc în comerţ; statul face însă totul pentru buna reprezentare a ţării în exterior”, şi a lăcrimat. Alţii vedeau, în aceste eforturi ale oficialilor, preţuirea pe care o acordă ruşii artei şi culturii, punct de vedere susţinut de multe alte gesturi, ca: pentru orice mică deplasare pentru repetiţii şi concerte, luxosul autocar ne stătea la dispoziţie, umplerea timpului liber cu participări la spectacole de circ şi de balet, cu vizitarea unor muzee, inclusiv a monumentului din Urali, care marchează graniţa dintre Europa şi Asia. A venit ziua deschiderii festivalului şi, pentru concertul de deschidere, regizorul a vrut să asculte toate cele 36 de formaţii participante. Intrând în sala de concert, observăm însă că de pe frontispiciul unde erau arborate toate drapelele ţărilor participante lipsea drapelul României. Am semnalat acest lucru organizatorilor şi i-am prevenit că, în aceste condiţii, noi nu intrăm în festival. Domnul inspector şcolar general Constantin Ionescu, şeful delegaţiei noastre, a optat ca, totuşi, la vizionarea preliminară să ne prezentăm şi, în caz că nu se corectează situaţia, să nu intrăm în concertul de deschidere, dacă vom fi selectaţi pentru aceasta. După ce au ascultat însă cum sună corul Symbol, am triumfat; drapelul României a fost arborat în centru, în dreapta celui rusesc, iar onoarea de a deschide şi de a închide concertul inaugural ne-au rezervat-o nouă, fiind totodată şi singura formaţie din festival care a fost programată să susţină două concerte, unul la Sala Cosmos şi celălalt la Filarmonica pentru Tineret din Ekaterinburg. Atenţie! Aveau filarmonică specială pentru tineret, cu 162 de salariaţi care trudeau pentru educaţia muzicală a copiilor şi tinerilor, pentru dezvoltarea gustului lor pentru frumos. Într-adevăr, ruşii acordau o mare importanţă artei şi culturii şi aceasta nu numai acum, de aceea au ajuns o mare naţiune. Păcat de instinctul imperialist al acestui popor! Totuşi, nu ar fi rău să preluăm din experienţa lor pozitivă, căci altfel ne invadează subcultura şi vom ajunge un popor de mâna a treia şi ar fi păcat, deoarece tradiţie avem, iar talente apar din belşug, dar se cheltuiesc haotic. Acolo, la 4000 de km depărtare de ţară, am avut recunoaşterea acestor valori.



La concertul de la Filarmonica pentru Tineret erau circa 2000 de spectatori, foarte gălăgioşi şi, desigur, necunoscători ai limbii române, ceea ce pentru noi constituia un mare handicap, ziceam noi. Însă, când s-a tras cortina s-a instalat o linişte suspectă, care pentru mine se traducea prin ,,ia să-i ascultăm pe românii ăştia, să vedem ce ştiu ei”. După prima piesă au fost aplauze moderate, după cea de a doua piesă, aplauzele au început să crească treptat în intensitate şi în durată, de câteva ori s-au ridicat în picioare aplaudând, au cerut şi au obţinut trei bisuri pentru ca, în final, să trăiesc o experienţă unică în viaţa mea. Au urcat pe scenă în şir indian, îndreptându-se spre mine un număr de 14-15 doamne. Dau mâna cu prima şi ea se apleacă să-mi sărute mâna (încă nu eram diacon), gest la care eu m-am opus trăgându-mi mâna în jos, însă ea a insistat şi m-a învins, după care mi-a sărutat dreapta şi ca ea toate celelalte. După ce am intrat în culise a venit la mine însoţitoarea noastră, doamna blondă, care mi-a reproşat că le-am jignit opunându-mă sărutului de mână; acesta este gestul lor suprem de recunoaştere a valorii, pe care îl fac extrem de rar, mi-a explicat dânsa, lucru pe care eu nu aveam să-l cunosc pentru că nici dânsa nu m-a prevenit, dar nici domnia sa nu prevăzuse că vor ajunge până acolo. Am avut şi aici un gust amar. Am prins o zi de duminică în Ekaterinburg şi, după obicei, am vrut să cântăm liturghia. Am mers la preotul unei biserici apropiată şi funcţională şi i-am expus dorinţa mea şi a copiilor din România. Foarte reţinut şi chiar ostil intenţiei noastre, mi-a cerut să-i cânt ceva din liturghia noastră, după care a dat verdictul: nu se poate! Am insistat, dar negativismul său era ferm, deşi suntem ortodocşi şi noi şi ei. Cântasem liturghia în Grecia, depăşind ermetismul interdicţiei vocilor feminine în biserică şi nu eram acceptaţi aici, unde cântul coral e la el acasă. Ne diferenţiază însă stilul nostru psaltic-românesc, faţă de stilul lor armonic-rusesc. Pentru un om cu deschidere tocmai această diferenţă putea fi un punct de atracţie, aşa cum o vor dovedi-o din plin occidentalii, care ne-au primit sincer şi cu mare interes în catedralele şi messele (liturghiile) lor. Concertul de închidere a festivalului avea să se ţină la Moscova. De această dată drumul retur spre Moscova l-am făcut cu avionul. Înainte de a ne îmbarca s-a constatat însă o defecţiune tehnică şi am decolat cu trei ore întârziere, timp în care inimile tuturor se făcuseră ,,cât puricele”, deşi noi adulţii ne străduiam să afişăm o mină relaxată şi fără griji. La Moscova am fost cazaţi în cel mai mare hotel, Rusia, chiar în centru, în condiţii excelente. Obosit de drum şi de emoţii, pe la 22:30 m-am culcat. Abia adormisem că aud bătând insistent în uşă. Mă uit la ceas, era ora 23:00, deschid uşa şi văd două symboliste, Ioana Gubernu şi Magdalena Dan, îmbrăcate cu paltoane şi cu căciuli, care îmi zic: „domnule profesor, îmbrăcaţi-vă şi veniţi cu noi”. – Unde dragă, sunt obosit, le zic eu. – Îmbrăcaţi-vă şi veniţi, că nu veţi regreta. Le acord credit, mă îmbrac şi le însoţesc, ele merg înainte pe nişte scări întortochiate şi ajungem sus pe acoperişul hotelului, cea mai înaltă clădire din zonă. Automat privirea mi-a fost atrasă ca de un magnet de turlele aurite şi luminate ale Kremlinului. O feerie care mi-a rămas întipărită pentru toată viaţa pe retina ochilor. Am avut timp să ne plimbăm şi cu metroul prin Moscova şi să fim impresionaţi de valoarea artistică a fiecărei staţii. Cine a ajuns la Moscova şi nu a cunoscut şi metroul, a avut mult de pierdut. Am fost curioşi şi l-am vizitat şi pe Lenin la mausoleu; auzisem, dar nu credeam că arată atât de autentic de parcă zici că doarme. Este foarte bine întreţinut, dar sper să nu se mai trezească niciodată în această lume.



LA NANTES ŞI LA PARIS DE PAŞTELE CATOLIC

L-am cunoscut în Bucureşti pe doctorul Jean-Gabriel Barbin, care era conducătorul asociației franceze „Médecins du monde” şi al cărui tată, doctorul Jean-Yves Barbin, era preşedintele asociației „Balkans, pays de la Loire” din Nantes. Impresionat de nivelul artistic al corului Symbol, doctorul Barbin-senior ne-a invitat să concertăm la Nantes de Paştele Catolic în aprilie 1995. Pentru ca acţiunea să fie şi mai interesantă, ne-a trimis în manuscris piesa „Îngerii cerului”, compusă de Gheorghe Cucu pe vremea când studia la Paris, netipărită niciodată şi pe care dorea să o cântăm împreună, corul Symbol şi corul de adulţi al Catedralei Saint-Donatien. Această lucrare avea multe greşeli de amplasare a silabelor, era deci o transcriere făcută de un francez. Eu am ”recondiţionat-o” şi am învăţat-o uşor pentru că e frumoasă, melodioasă şi îmbină fericit stilul monodic cu cel armonic şi limba română din Biserica Ortodoxă Română cu limba latină din Biserica Catolică. Intervenţiile noastre de sâmbătă, 11 aprilie 1995 la slujba de Înviere din catedrală, precum şi la messa şi la concertele susţinute la instituţia „Blanche de Castille” aveau să nedumerească pe gazdele noastre, care una ştiau despre copiii României şi cu totul altceva auzeau şi vedeau pe viu. Prezentarea făcută de către copii în franceză, multe piese cântate în franceză şi în latină, inclusiv troparul „Hristos a înviat”, au făcut ca nantezii, şi nu numai, să rămână cu o altă imagine despre copiii României. Aţi mai pomenit vreodată ca messa, această dramă liturgică compactă, să fie întreruptă în repetate rânduri de aplauzele credincioşilor?! Symbolul a reuşit să determine această stare lăuntrică, urmată de un gest exploziv, incontrolabil aproape după fiecare piesă: Ziua învierii, Aleluia, Sfânt, sfânt, Tatăl nostru, Şi era la ora a şasea, Lacrimosa, Hristos a înviat, Adoramus. Reacţia lor ne-a surprins, ne-a derutat şi pe noi, dar ne-a încântat încă o dată sufletul pentru că, în calitate de ambasadori ai artei şi spiritualităţii româneşti, puteam gândi la încă o misiune împlinită. După cum avea să ne spună în cuvântul său de felicitare şi de mulţumire părintele Ioachim Giosanu, desemnat de către Preafericitul Teoctist ca şef al delegaţiei noastre, pe atunci profesor la Saint Serge, actualmente episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, care, printre altele, a zis că e bucuros că a avut prilejul să audă vorbindu-se şi frumos despre România şi că lăsăm în urmă imaginea unei ţări demne de admiraţie. Reveniţi la Paris, am concertat pentru românii noştri la Centrul Cultural Român cu un succes prevăzut, pentru că dorul lor de ţară aştepta cântările româneşti specifice sărbătorilor pascale. Parcă o văd pe pitoreasca prinţesă Caragea cât de emoţionată era! Restul zilelor petrecute în Paris până la zborul spre casă le-am consumat vizitând şi admirând acest oraş al luminilor, pe care niciodată nu reuşeşti să-l cunoşti deplin. Cu această ocazie au descoperit copiii că în centrul Parisului este un celebru magazin de antichităţi care îmi poartă numele, Jean Lupu. Iată deci că pe lumea aceasta mai poartă sau a mai purtat cineva acest nume...



PRIMA CRUCE PATRIARHALĂ Sâmbătă, 4 noiembrie 1995, în marea sală Mihail Jora a Radiodifuziunii Române, am susţinut concertul aniversar al corului Symbol cu ocazia împlinirii a 5 ani de la înfiinţare (18.09.1990). Ne prezentam la acest ceas de bilanţ cu multe concerte în ţară şi peste hotare, cu participări şi cu lauri obţinuţi la festivaluri şi concursuri naţionale şi internaţionale, cu discuri, casete, filme, emisiuni radio şi tv etc., etc...

Iată ce scria maestrul Grigore Constantinescu în perspectiva acestui eveniment artistic: ”Uneori, faptele oamenilor sunt greu de înţeles...Cine îl poate înţelege pe profesorul Jean Lupu când a început ctitoria sa de acum, preferând neodihna?... Nu se explică altfel evenimentul, unic în analele istoriei muzicii noastre corale, al prezentării în primă audiţie la Palatul Cantacuzino, în cadrul Cenaclului Uniunii Compozitorilor, a unei liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur... de compozitorul Dumitru D. Stancu...Ca şi Meşterul

Manole, dirijorul Jean Lupu trebuie să reclădească, luptând ca minunea făcută din suflet şi sunet să se înalţe mereu. Iată de ce cred că Symbol este într-adevăr, un subiect de poveste...” (Revista “Feţele culturii”, 30 octombrie 1995). Concertul s-a desfăşurat la un înalt nivel artistic, în faţa unei săli arhipline, şi a durat trei ore pentru că a avut şi bisuri, dar şi mesaje rostite din partea consătenilor mei din Brâncoveni şi a concitadinilor mei slătineni. Redau câteva fraze din partea Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Olt, rostite impecabil de scriitorul Nicolae Fulga: “...Sunteţi nişte sufletişti incurabili, doamnelor şi domnilor, sunteţi nişte bieţi îndrăgostiţi..., alfel ce aţi căuta aici, în această sală, unde se sărbătoreşte un stol de copii care zboară între muzică şi Dumnezeu şi unde se mai sărbătoreşte un nebun frumos, care la 55 de ani nu se astâmpără şi care poartă un nume deloc serafic, ci mai degrabă contrastând cu sensibilitatea lui - Lupu... Iubite al nostru Jean Lupu, stimate cetăţean de onoare al Municipiului Slatina, află că pe acasă e bine; Oltul ţine mereu ochii deschişi şi te aşteaptă să-l treci spre Brâncoveni... Slatina a învăţat să înoate. Necazurile îi vin numai până la gât. Când vine vorba de se mai cântă, oamenii... nu-şi mai unesc glasurile ca altădată. Nu mai trăieşte între ei cineva care să-i lege întru frumos... Ai fost un apostol al scenei, stimate Jean Lupu, ...pe unde te-ai dus ai cerut glasul oamenilor întru slava muzicii româneşti... Ai dus pe culme corul ”Ciprian Porumbescu” din Slatina... şi pentru toate acestea primeşte prin noi mulţumirile judeţului tău...” Şi pentru că nu sunt alcătuit din piatră, vă mărturisesc că, între timp, în colţ de scenă eu plângeam cu suspine. Ni s-au acordat atunci diplome din partea celor mai înalte foruri muzicale, Uniunea Compozitorilor şi Asociaţia Naţională Corală „pentru merite deosebite în promovarea creaţiei corale româneşti şi pentru înalta valoare a activităţii artistice”. Cireaşa pe tort, la acest ceas aniversar, avea să o pună însă Preasfinţitul Teodosie, care, ca reprezentant al Patriarhiei Române, a spus în cuvântul său că „... Jean Lupu s-a răscumpărat atât de mult prin ceea ce a reuşit cu acest cor, încât el este un slujitor de frunte în Biserica noastră...” (n.n. eu eram încă mirean), pentru ca, în finalul elogiului său, să-mi acorde din partea



Preafericitului Patriarh Teoctist, Crucea Patriarhală pentru mireni, ”simbolul tuturor ostenelilor, dar şi al biruinţei”. Aproape paralizat de emoţie, cu o voce tremurândă, ca răspuns am rostit cuvintele psalmistului David: ”Cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi”, angajament de care mă ţin şi acum la cei 74 de ani.

”HOINAR” PRIN EUROPA Aflasem că la Cantonigros-Spania se desfăşoară un concurs internaţional foarte dificil, în cadrul căruia formaţiile participante îşi pot măsura valoarea artistică. Ne-am înscris şi noi, am fost acceptaţi şi, ca de fiecare dată „am pus” şi de un turneu şi o excursie în Ungaria, Austria, Germania, unde ne-am oprit pentru un concert la Mănăstirea Andechs, acolo unde odihneşte compozitorul Carl Orff, cel ce a creat nemuritoarea „Carmina Burana”. Am continuat excursia prin Franţa şi am ajuns la Cantonigros. Deşi eram cu o trupă restrânsă numeric, dintre cele 64 de formaţii participante, am fost singura care am concurat pe trei compartimente: cor de femei (deşi nu aveam nici măcar o femeie în cor), grup folcloric şi cor de copii. După cum au remarcat membrii juriului, atât în concerte cât şi în concurs, noi am fost singurul cor care a cântat fără partituri, inclusiv piesele impuse în limbile catalană, latină şi cehă, şi nu am repetat nicio piesă, primenind repertoriul la fiecare apariţie. Din 14 coruri femeieşti, noi ne-am clasat pe un onorant loc V, din 30 de grupuri folclorice am fost pe locul XIV, deci în prima jumătate, iar la coruri de copii, unde eram „la noi acasă”, în elementul nostru, am ocupat locul I între 8 formaţii concurente. Dintre toate cele 64 de colective participante la toate categoriile de concurs, noi am avut al doilea punctaj, 162 de puncte, la distanţă de numai două puncte de corul mixt profesionist din Krasnodar, cu 164 de puncte. La concertul de închidere a festivalului însă, unde fiecare formaţie laureată cu locul I îşi prezenta o piesă, se face un anunţ important, aşteptat cu sufletul la gură de către toţi concurenţii: „în urma sondajului efectuat printre spectatori, premiul publicului se acordă corului de copii Symbol-România”. Eu eram undeva pe la mijlocul sălii, între symboliştii mei, şi, surprinşi de anunţ, delegaţia noastră a început să ţipe ca pe stadion, să se îmbrăţişeze, iar eu am sărit ca un resort şi, escaladând scaune, în aplauzele mulţimii am alergat spre scenă pentru a primi acest premiu de suflet. Ne-am măsurat şi aici valoarea artistică şi am plecat mai departe să vizităm frumoasa Barcelona şi să ne continuăm turneul în Franţa, la Bruguières, lângă Toulouse şi la Hyères, cel mai întins oraş al Franţei, oraşul cu 5000 de palmieri de lângă Toulon. Despre fiecare concert, francezii au scris multe pagini, iar eu aş putea povesti, de asemeni, despre multe reacţii, dar una mai exotică o redau, totuşi. După concertul susţinut în ”auditorium-ul” marelui ”Casino des Palmières” din Hyères, o doamnă a ţinut ca, prin intermediul symbolistei pe care o găzduia, să-mi transmită o impresie a sa despre mine: „să-i spui dirijorului tău că are un spate sexy cum

În costum naţional în Belgia,

alături de d-na Ecaterina

Evanghelescu, preşedinta

Alianţei Belgo-Române.



rar se poate vedea”. Iată la ce se putea gândi o doamnă când noi încercam să-i stârnim sufletul! Ce păcat că aflam acest lucru despre mine abia la 56 de ani!!! Glumesc... Din Franţa spre Germania am trecut prin Luxemburg, unde ne-am oprit pentru o vizită şi o cântare spontană în Catedrala Notre-Dame, apoi, în miez de noapte am poposit în Grande Place din Bruxelles, unde, după ce am ”zis” două prelucrări folclorice româneşti, parcă în cinstea sosirii noastre, s-a făcut brusc întuneric şi a început un grandios spectacol de sunet şi lumină, cum altul nu am mai văzut. A doua zi am străbătut Olanda, am făcut baie în Marea Nordului şi, în sfârşit am ajuns la locul de destinație − Germania. Aici, domnul doctor Mircea Caranfil ne pregătise deja două concerte, în biserica din Kempen, vestită pentru acustica sa, şi apoi în biserica din oraşul său, Krefeld. După 20 de zile în care făcusem 10.000 de km, ne-am îndreptat spre casă cu tolba plină de amintiri. În aprilie 1997 am participat la Chişinău la Festivalul „Gavriil Musicescu - 150 de ani de la naştere”. În finalul festivalului s-au reunit toate corurile (circa 2000 de persoane) pentru a interpreta împreună două lucrări. Dirijorii nominalizaţi pentru a dirija cele două piese, deja învăţate de către fiecare cor acasă, au fost Ştefan Andronic de la Chişinău şi cu

mine. Mie mi s-a repartizat rugăciunea „Pre Tine Te lăudăm”, o piesă liturgică din momentul central al slujbei. La repetiţia cu toate corurile am avut surpriza ca toate celelalte formaţii să-l fi învăţat ca pe un marş, în stil cazon. După ce le-am povestit despre menirea acestei piese şi abia după ce am făcut o demonstraţie numai cu Symbolul, s-a înţeles intenţia mea interpretativă şi piesa a fost cântată în duh şi-n adevăr. Prietenul nostru Grigore Vieru, care, ca un amorezat, ne-a însoţit peste tot, ni s-a adresat la final cu următoarele cuvinte: „Copiii sunt cei care vor face ca Basarabia să fie din nou unită cu România. Ziua noastră vine, să ajutăm venirea ei... .” Am revenit la Chişinău în vara anului 1998 pentru a participa la Concursul Internaţional Coral, prilej cu care am ocupat

locul I, deşi participaseră multe formaţii din fosta U.R.S.S. Preşedinte al juriului era exigenta dirijoare a corului filarmonicii din Chişinău, doamna Veronica Garştea, iar preşedinte de onoare era marea soprană Maria Bieşu. Totdeauna, acum ca şi în orice altă apariţie scenică, am cerut coriştilor să nu cânte „la rece”, ci să „topească” sunetele şi să le transforme în vehicul al trăirilor lor, să însufleţească piesa, s-o înnobileze cu vibraţia şi căldura lor, pentru că numai astfel sufletele spectatorilor intră în reverberaţie cu scena.

BRĂZDÂND ŢARA-N LUNG ŞI-N LAT Un dirijor, ca orice specialist care are şi funcţie de conducere, trebuie să fie şi un bun manager. Orice flacără, dacă nu e întreţinută cu combustibilul adecvat, mai pâlpâie puţin şi se stinge. Această stare însă, nici unui colectiv uman nu-i poate fi nici cerută, nici impusă,



ci numai determinată, indusă printr-un arsenal de metode şi procedee, de acel har numit şi vocaţie pedagogică, de care trebuie să dispună managerul. Interesul acestor copii şi tineri a trebuit mereu întreţinut. Pentru aceasta, pe lângă densa activitate din Bucureşti, nu a fost nici un an în care să nu realizez o ieşire peste hotare, să nu organizez turnee prin ţară, tabere de pregătire etc... . Aceste activităţi au contribuit totodată la sudarea colectivului, la cunoaşterea lor în diverse ocazii ivite sau provocate. Nu de puţine ori eu eram cel mai mare copil la jocuri, alergări, bătăi cu bulgări, meciuri etc. ...Aproape la fiecare repetiţie am pregătite 1-2 bancuri noi, adaptate vârstei lor, pe care la plasez la momentul oportun, în vederea reîncărcării bateriilor, a creşterii atenţiei celor mai mici, mai ales. În primăvara anului 1997 am răspuns invitaţiei Mitropoliei Banatului şi am

susţinut un concert la Liceul de Muzică „Ion Vidu”, apoi am dat răspunsurile la Sfânta Liturghie în frumoasa catedrală a Timişoarei. Trecuseră 30 de ani de când l-am colindat pe Înaltpreasfinţitul Nicolae („Mărturisiri”, în „Memoria Oltului”, nr 21, noiembrie 2013)”, care acum oficia la liturghia cântată de un cor dirijat de acelaşi neastâmpărat. Un turneu prin ţară, în vara anului 1997, s-a numit „Salba de mănăstiri a ţării”, prilej cu care, într-o primă etapă, am vizitat, am cântat şi ne-am ospătat la mănăstirile: Văratec, Agapia, Neamţ,

Sihăstria, Bistriţa, Pângăraţi şi schitul Vovidenia. Nu am scăpat ocazia de a vizita şi alte obiective, cum ar fi: Casa Memorială „Ion Creangă” şi Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”. În cea de a doua etapă din aceeaşi vară, ne-am adăpat la izvoarele de spiritualitate românească ale mănăstirilor: Humor, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Putna, Rădăuţi şi Dragomirna. Şi de această dată ne-am întregit informaţiile în satul lui Ciprian Porumbescu, al lui Vasile Alecsandri (Mirceşti), la Mausoleul de la Mărăşeşti şi la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Am recunoscut grupuri de turişti care au urmat traseul nostru numai pentru a ne asculta concertând la fiecare destinaţie. Din respect pentru aceştia am rulat tot repertoriul nostru. În sfârşit, cea de a treia etapă a cuprins mănăstirile: Sâmbăta de Sus, Cozia, Episcopia Râmnicu-Vâlcea, Hurezi, Bistriţa şi Polovragi. Nu pot trece cu corul Symbol pe lângă Mănăstirea Brâncoveni, la care am crescut, fără să mă opresc şi să concertez sau să dau răspunsurile la Sfânta Liturghie. Este acolo maica stareţă Eufrosina care te învăluie cu multă căldură şi în ale cărei priviri citeşti bunătate şi ataşament, după cum şi la Mănăstirea Clocociov, de câte ori am

28.03.2010- Dl. Laurenţiu Guţică, directorul Muzeului Judeţean Olt, aducând salutul slătinenilor pe scena Ateneului Român celui aniversat.



poposit, am beneficiat de ospitalitatea măicuţei stareţe Iulia. Şi pentru că în acest turneu mă convinsesem tot mai mult că multe coriste crescuseră, depăşiseră şi majoratul, în toamna anului 1998, prin hotărâre judecătorească am schimbat denumirea formaţiei în Corul de Copii şi Tineret Symbol.

„CHEMAREA LA OASTE” La acordarea „Crucii Patriarhale” pentru mireni cu ocazia concertului aniversar din 4 noiembrie 1995, când am reluat cuvintele lui David, ”cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi”, pentru mine acesta a fost un legământ pe care l-am făcut cu divinitatea şi cu mine însumi în faţa spectatorilor. De aceea activitatea corului Symbol, deşi se desfăşoară benevol, are o densitate asemănătoare corurilor profesioniste, cu apariţii publice aproape săptămânale. Aceasta a atras admiraţia şi preţuirea specialiştilor şi a forurilor bisericeşti, sub a căror oblăduire activăm. Ştiind că sunt absolvent al seminarului teologic cu examen de capacitate susţinut, părintele protopop Dumitru Iordache mi-a făcut propunerea de a fi hirotonit diacon. Ideea mi-a plăcut pentru că ea înnoda firul vieţii mele cu anii primei tinereţi, dar şi pentru că îmi recuperam nişte studii nerecunoscute atunci de statul român şi pentru care primisem lovituri până-n prag de puşcărie („Mărturisiri 2” în „Memoria Oltului”, nr 21, noiembrie 2013), precum şi pentru că, dacă tot activam sub oblăduirea Patriarhiei Române şi promovam repertoriul ortodox, reverenda se armoniza cu preocuparea mea. Cum părintele protopop Dumitru Iordache era foarte apreciat de către regretatul Patriarh Teoctist, i-a făcut acestuia propunerea şi astfel mi s-a cerut să-mi întocmesc dosar pentru a fi hirotonit diacon, act consemnat în agenda Preafericitului Teoctist şi în viaţa mea pe 3 mai 1998 în Catedrala Patriarhală. Nu pot reda în cuvinte emoţia trăită când Patriarhul României a rostit în faţa mulţimii de credincioşi afirmaţia de binecuvântare ”Vrednic este”, iar corala Patriarhiei, dirijată de prietenul meu, părintele Constantin Drăguşin, avea s-o reia întreit. La acest moment unic în viaţa mea o aveam alături pe soţie şi am invitat special o nepoată de la Văleni, Neagoe (Pătruţ) Mina, care crescuse în familia noastră, iar din partea corului Symbol pe Alina Gatu, una dintre fetele cele mai ataşate de cor şi de mine. Fiica mea Olguţa era în prag de a-mi aduce un nou nepot pe 8 mai, pe Andrei, iar fiul meu Daniel era plecat în delegaţie.

DIN NOU ÎN CONFRUNTĂRI INTERNAŢIONALE În octombrie 1998 am fost invitaţi la Festivalul Catedralelor de la Noyon, în Picardia-Franţa. Un concurs foarte pretenţios, la care se ajunge printr-o preselecţie riguroasă şi care premiază numai formaţii de top. După revenirea de la acest concurs am publicat în presa noastră un articol din care spicuiesc: „Nu este pe lume satisfacţie mai mare şi bucurie mai deplină decât atunci când, împovărat de importanţa unei confruntări internaţionale, în care tu reprezinţi pata de culoare specifică spiritualităţii şi culturii poporului tău, în finalul evoluţiei... să constaţi că aplauzele nu mai contenesc... Mă temeam că apărând în reverendă, le voi fi provocat antipatii membrilor juriului, cu toţii catolici şi



protestanţi, dar şi ei aplaudau în ritm cu spectatorii... .Ca şi cu alte ocazii, i-am convins pe membrii juriului − şi nu numai − că România are copii frumoşi, deştepţi şi talentaţi. De aceea, canalul de televiziune France 3 s-a oprit exclusiv asupra corului Symbol, din programul căruia a transmis secvenţe şi a realizat interviuri cu dirijorul şi cu câteva fete din cor. De aceea, domnul Jean Eben (fiul compozitorului piesei impuse), după ce a hotărât acordarea premiului special corului Symbol pentru interpretarea acestei piese (dreptul său exclusiv şi regulamentar), l-a căutat pe dirijorul Jean Lupu să-l felicite în mod special... Juriul concursului, prezidat de profesorul englez Edward Higginbottom, a acordat corului nostru premiul al II-lea în condiţiile în care premiul I nu s-a acordat la nici o categorie. La categoria noastră, nici măcar premiul al III-lea nu s-a acordat...” În iulie 1999, la Concursul Internaţional de la Bydgoszcz - Polonia ni s-a acordat numai premiul II, locul I „oferindu-i-se” unui cor local (polonez), care, în condiţii de obiectivitate nu merita nici menţiune. Nu era numai punctul meu de vedere. Juriul a fost alcătuit din patru polonezi, o belgiancă şi o nemţoaică. Atât belgianca precum şi nemţoaica au venit împreună la mine să se scuze că nu au putut să impună adevărul, deoarece toţi cei patru polonezi au votat pentru corul lor pe motiv că dirijorul acestuia îşi aniversa ziua de naştere în ziua următoare. Ce criteriu!!! Ce să-i faci?! Eram într-o fostă ţară socialistă... Fusesem însă deja răsplătit de către un alt polonez, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea. În mai 1999 o delegaţie a Înaltului Scaun, în frunte cu Papa însuşi, a făcut prima vizită într-o ţară eminamente ortodoxă. La Sfânta Liturghie din ziua de 9 mai 1999, la care a asistat şi delegaţia catolică, noi am avut onoarea să dăm răspunsurile, în alternanţă cu alte trei coruri. La sfârşit, încântaţi de prestaţia corului Symbol, oaspeţii noştri mi-au făcut invitaţia de a participa la Concursul ”Giovanni Pierluigi da Palestrina” de la Vatican, pe care am acceptat-o cu multă plăcere. Lipsa fondurilor, dezinteresul sponsorilor pentru artă şi cultură au făcut însă imposibilă această deplasare. Am rămas însă cu gestul onorant al Papei Ioan Paul al II-lea. Despre toate acestea şi mult mai multe avea să scrie doamna profesoară Doina Popa-Scurtu în cartea sa ”Prin muzică spre Dumnezeu”, scrisă cu ocazia împlinirii a 10 ani de activitate a corului Symbol şi lansată la Magazinul Muzica chiar pe data de 18 septembrie 2000.

PENSIONAREA ŞI PRUDENŢA Dacă în martie 2000 am împlinit 60 de ani, la 1 aprilie m-am şi pensionat. Ajunsesem cel mai vârstnic inspector şcolar din Capitală şi cel mai vechi inspector şcolar din ţară la specialitatea muzică; mi se părea impudic să “ţin de scaun”. La rugămintea conducerii Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti am continuat să suplinesc postul până la 1 septembrie 2000, iar la Liceul Pedagogic Bucureşti, tot la rugămintea conducerii, am mai preluat o serie de trei clase a IX-a, cu care am colaborat perfect în cei patru ani, iar ei m-au răsplătit cu gestul lor spontan şi extraordinar de la serbarea ultimului clopoţel (“Mărturisiri 3”, în „Memoria Oltului”, nr. 24, februarie 2014). Nu am fost



interesat să agonisesc averi, deşi am avut posibilitatea; idealul profesional al vieţii mele a fost să aduc bucurii celor din preajmă prin realizarea frumosului muzical. În 1992, prietenul meu Alexandru Afrăsinei, profesor de violă în Spania, mi-a făcut propunerea de a merge în Columbia pentru a înfiinţa corul de copii al Radiodifuziunii Columbiene. Le vorbise oficialităţilor de acolo despre mine şi se aştepta acceptul meu; plata era foarte tentantă, dar nu şi pentru mine. Am preferat să rămân lângă familie şi în fruntea corului pe care mi-l formasem şi care se dezvolta atât de frumos. O altă propunere am avut-o din partea părintelui Mihuţ, preot pentru comunitatea românilor din Detroit, care, auzind corul Symbol dând răspunsurile liturgice la Catedrala Patriarhală, m-a solicitat să merg măcar pentru doi ani la Detroit pentru a-i forma un astfel de cor. Aş fi fost cazat în casa parohială, aveam 2000 $ pe lună şi două zboruri dus-întors în ţară, anual. Tentant, nu? Dar nu şi pentru mine. Învăţasem încă din seminarul teologic străvechea „prudentio-mater sapientes” (prudenţa e mama înţelepciunii) şi mi-o luasem drept îndreptar în viaţă, alături de altele. Ce se alegea de copiii mei şi de corul Symbol? Tentantă fusese şi oferta de a merge ca profesor în Libia (“Mărturisiri 3”, în „Memoria Oltului”, nr. 24, februarie 2014). Iată de ce m-am putut desprinde atât de uşor de funcţie, mai ales că nu rămâneam inactiv; creasem Symbolul şi asta mă cucerise total. Tot prudenţă se poate numi şi faptul că, imediat după pensionare, am simţit necesar să-mi caut un adjunct, care, într-o eventualitate să ducă mai departe creaţia mea, Symbol. Am luat legătura cu catedra de dirijat a Universităţii Naţionale de Muzică şi primul invitat alături de mine a fost absolventul Rafael Vieru, un foarte bun muzician (acum este director în Radiodifuziunea Română), pe care l-am şi promovat în concerte alături de mine, aşa cum voi proceda şi cu următorii adjuncţi. Mulţi spectatori şi chiar muzicieni s-au exprimat că aceasta înseamnă mărinimie din partea mea, însă eu consider absolut normal şi moral, etic, corect ca cel ce lucrează la repetiţii cot la cot cu mine să şi dirijeze în concert alături de mine; numai bine că se formează în acest cadru plin de responsabilitate şi de neprevăzut. Cum să se formeze ca dirijor dacă-l ţii mereu în culise?! Numai o anumită problemă în comunicarea sa cu coriştii m-a determinat să renunţ la el. Rafael a făcut o afirmaţie ca o maximă: ”Symbolul nu e un cor, ci o şcoală de educaţie prin muzică”. Am apelat apoi la o foarte bună fostă symbolistă, Veronica Orha, care între timp absolvise conservatorul şi se angajase ca redactor muzical tot la Radiodifuziunea Română. Lipsa sa de experienţă în dirijat a fost însă evidentă de la început. Cel de al treilea colaborator, Răzvan Constantin Ştefan, absolvent şi de teologie şi de conservator, profesor de muzică la Seminarul Teologic Bucureşti, avea absolut toate datele pentru a fi un bun dirijor, mai ales că era şi foarte receptiv. Evoluţiile sale scenice de acum atestă prima mea impresie despre el. Caracterul său ales l-a determinat ca, după doi ani de colaborare, să se retragă pentru că,



fiind de mulţi ani diacon şi având în plan să se hirotonească preot, va fi pus în imposibilitatea de a răspunde multiplelor preocupări ale Symbolului; mai ales că el locuieşte în Brăneşti, judeţul Ilfov. Cu regret i-am acceptat retragerea, dar i-am cerut să-mi recomande pe altcineva şi acela a fost Robert Cârje, absolvent proaspăt de conservator, profesor de pian la Şcoala de Muzică nr. 2 - Bucureşti. Acesta era un bun muzician şi cu ceva practică dirijorală, însă nu reuşea să empatizeze şi să comunice eficient cu formaţia. În sfârşit, am invitat-o alături de mine şi pe Luminița Guţanu, absolventă a Conservatorului din Chişinău şi cu doctoratul luat la Bucureşti, cu o temeinică practică şi pregătire corală, membră a corului profesionist Preludiu, receptivă la problemele metodice specifice lucrului cu o formaţie de tineri voluntari, lector universitar la Universitatea ”Spiru Haret” şi dirijor secund la corala Patriarhiei. Aproape doi ani i-am ţinut pe amândoi alături de mine. În cele din urmă am rămas cu Luminiţa Guţanu, cu care colaborez perfect şi care se anunţă un succesor capabil să ducă mai departe şi mai sus corul Symbol, cu condiţia să îşi creeze timp suficient pentru aceasta.

Veţi cataloga ca pe o culme a prudenţei ceea ce voi relata acum. Când m-am hotărât să fac şcoala de conducător auto, aflasem din presă că, la acea vreme, trei erau situaţiile cauzatoare de moarte, în ordinea: bolile cardiovasculare, cancerul şi accidentele rutiere. Cum cardiac fusesem deja diagnosticat, întruneam deci prima situaţie şi urma să intru şi în cea de a treia, am găsit de cuviinţă că prudent este să-mi asigur mai întâi locul de veci şi apoi să fac şcoala de şofer; Doamne fereşte, am zis, la un necaz să nu cad pe capul copiilor mei. Am cumpărat locul la Cimitirul Militari I, am construit cavoul cu trei cripte şi abia apoi m-am înscris şi la cursuri.

UNICAT ÎN ROMÂNIA ŞI NU NUMAI Îmi relata recent prietenul meu, compozitorul Mircea Neagu, că, într-o discuţie avută cu prietenul nostru comun, Vasile Donose, se întrebau amândoi cum reuşesc eu ca, de peste 23 de ani, fără susţinere financiară de nicăieri, nu numai să ţin în viaţă corul Symbol, dar chiar să am şi o activitate atât de performantă. Aceasta e o minune dumnezeiască, ziceau ei, pe care nu au mai întâlnit-o nici în ţară şi nici în alte ţări. Nu, aceasta nu e o minune, i-am zis eu maestrului Neagu. Acesta este rodul unei activităţi desfăşurate cu sinceritate totală, pentru că cei mici te citesc şi te penalizează imediat dacă trişezi, cu o exigenţă blândă, pentru că, nu-i aşa, „vorba dulce mult aduce” şi apoi, „se prind mai multe muşte cu miere decât cu oţet”. Fără jigniri şi nici măcar critici publice. Principiul că „dojana trebuie făcută între patru ochi şi lauda trebuie făcută public” a fost pentru mine lege; am de-a face cu o formaţie de copii şi tineri bine dotaţi muzical, dar şi intelectual (eu l-am numit „corul elitelor”), alcătuită exclusiv pe bază de voluntariat, ceea ce presupune un du-te-vino permanent. La propriu, eu am soarta Meşterului Manole pentru că mereu trebuie să întregesc formaţia, având grijă ca să menţin nivelul în timpul



acestei reconstrucţii. Eu am parafrazat o vorbă înţeleaptă şi am zis că „pe cine Dumnezeu a urât, dirijor de cor de copii l-a făcut”. Devotamentul pentru acest cor este dus până la uitarea de sine. Pentru acest cor şi pentru celelalte două pe care le-am avut în Bucureşti („Mărturisiri 3”, în „Memoria Oltului”, nr.24, februarie 2014), de 38 de ani eu mi-am sacrificat week-endurile, pentru că numai în zilele de sâmbătă şi duminică îi puteam reuni pentru repetiţii pe aceşti elevi şi studenţi bucureşteni. După mine am ţinut „arestată la domiciliu” şi toată familia, chit că cei doi copii ai mei, copii fiind apoi adolescenţi, ar fi dorit şi chiar cereau să mai ieşim şi noi în afara Bucureştiului, ca tot omul. Răspunsul meu era scurt, monoton şi stereotip: nu pot pentru că am repetiţie cu corul. S-o chema asta jertfă, Dumnezeu ştie! Simpla participare la repetiţii nu era însă suficientă. A trebuit întocmit mereu un repertoriu atractiv şi a trebuit inventat un alt arsenal de metode şi procedee faţă de cel folosit la formaţiile şcolare sau la cele profesioniste. Eu nu am la corul Symbol nici diriginte, nici director, nici catalog... . Sunt eu cu cunoştinţele mele psiho-pedagogice şi metodice, cu experienţa mea pedagogică, cu câteva fete care, activând de peste 10 ani, au devenit stâlpii acestei formaţii: Solomon Alina – 23 de ani, Gatu Corina – 21 de ani, Drăgan Raluca – 17 ani, Gatu Florentina – 15 ani, Rontescu Simona – 11 ani şi Crăciunescu Andreea – 10 ani. În spatele corului, dar alături de mine, sunt majoritatea părinţilor, care au în centrul atenţiei educarea copiilor lor şi care văd în acest cor o oază de frumos, de bine şi de adevăr în noianul de subcultură şi kitsch care a cuprins ţara.

Pentru că activitatea noastră este foarte bogată, după prezentarea sumară a primilor 10 ani de activitate cu corul Symbol, considerând că mărturisirile mele s-au conturat suficient, renunţ la prezentarea lor cronologică. Cine doreşte să ne cunoască mai bine se poate documenta de pe site-ul nostru www.symbol-chorus.ro sau de pe Facebook, pagina „corul Symbol”.

După ce în prima parte a articolului am menţionat-o pe Cleopatra Ilie, prima noastră solistă, nu pot încheia fără a elogia contribuţia adusă la edificarea numelui Symbol a solistei Ana Cebotari, pe care am recrutat-o „din zbor” când era în clasa a VII-a, abia venită din Republica Moldova. Mi-a plăcut vocea ei caldă, frumuseţea timbrală, emisia naturală şi accentul moldovenesc, pe lângă o prezenţă scenică aleasă. Ei i-a succedat Andreea Diana Blidariu, în care am văzut de când a intrat în Symbol, la vârsta de 12 ani, o viitoare solistă. Are timbru specific, o întindere anormală, o lejeritate incredibilă în acut, o rapidă capacitate de asimilare şi, de asemenea, o plăcută prezenţă scenică. Au mai evoluat ca soliste în acest cor, pe lângă Corina Gatu şi Flaviana Fătu, deja amintite, şi Ioana



Damian, Ioana Gubernu, Paula Andrei, Simona Biriţă, Iulia Surdu, Elena Cojocaru, Beatrice Stoicovici, Ana-Maria Stănescu, Daniela Greere etc. Am alcătuit corul Symbol în aşa fel, încât orice piesă care apelează la instrumente ca: pian, vioară, percuţie şi instrumente de suflat, să poată fi abordată cu resurse proprii, ceea ce constituie o altă caracteristică a acestei formaţii. În acest sens aduc cuvinte de laudă şi de mulţumire pentru colaborarea cu pianistele: Sabina Adam, Alice Lehovida, Cristina Chiosea, Magdalena Bulibaşa, Bianca Fodor, cărora li s-au adăugat nepoţii mei Maria-Diana Petrache şi Andrei Petrache, cu violoniştii: Natalia Colotelo, Cristiana Cojocaru, Tiberiu Braga, Raluca Drăgan, Nicoleta Petre şi Andreea Crăciunescu. Nu ar fi corect să închei aceste evidenţieri fără a menţiona sprijinul calificat

acordat de fiica mea, Olguţa Lupu, în aranjarea, special pentru corul Symbol, a multor piese corale, precum şi sprijinul fiului meu, Daniel Lupu, prin care, de 20 de ani, am rezolvat multe probleme de infrastructură ale corului Symbol, inclusiv finanţarea şi tipărirea în foarte bune condiţii a numeroase materiale publicitare.

MĂRTURISIRI LA FINAL

Multe au fost ocaziile în care emoţiile pozitive în apariţiile cu corul Symbol m-au cutremurat şi mi-au pus nodul în gât. Între ele s-au detaşat cele care au impus numele şi drapelul României în străinătate şi acelea au fost premiile obţinute în concursuri internaţionale, pe care le voi menţiona mai jos. Evoc însă aici data de 14.08.2005, când corul Symbol, aflându-se într-unul din cele opt turnee întreprinse în Belgia între anii 2000-2013, a fost programat să dea răspunsurile la messa de la Biserica din Balen, de la care postul de Radio Flandra 1 transmitea slujba în direct între 11-12. Cum cântările noastre ortodoxe sunt mai melismatice şi, ca atare, mai lungi, slujba s-a extins, dar transmisiunea nu s-a întrerupt pentru ştirile de la ora 12 şi, în ciuda rigorii lor, au continuat să transmită încă 15 minute până s-a terminat messa, caz unic în practica lor, după cum aveau să precizeze când ne-au felicitat.

28. 03. 2010- Compozitoarea Irina Odăgescu aducând

felicitările Uniunii Compozitorilor celui aniversat.



În cei peste 23 de ani de activitate au fost însă şi momente neplăcute, tensiuni, răutăţi, necazuri, chiar abuzuri ale unora pe care nu e cazul să le mărturisesc oltenilor mei, pentru că tot de la ei ştiu că „în fântâna din care bei apă nu scuipi” şi că „rufele murdare se spală în familie”, iar noi, cu tact, cu răbdare şi cu ceva sănătate pierdută, le-am spălat şi de trei ani de zile sunt foarte curate. Oltenilor mei le voi mai spune însă ce a zis dl. Anton Scornea, distins muzician centenar, într-o intervenţie a sa la Conservator: „pe Jean Lupu l-a pierdut Slatina, dar l-a câştigat Bucureştiul”. Pe lângă participarea la festivaluri internaţionale şi turnee de concerte în străinătate, raportez oltenilor mei ce premii în concursuri internaţionale am adus în ţară cu corul Symbol: 1991 – Premiul I pentru interpretarea muzicii bizantine la Concursul Internaţional de la Karditsa – Grecia; 1996 – Premiul I la secţiunea „Coruri de copii” şi „Premiul Publicului” la Concursul Internaţional de la Cantonigros – Spania; 1998 – Premiul I la Concursul Internaţional de la Chişinău; 1998 – Premiul II (premiul I nu s-a acordat) şi Premiul special al juriului pentru interpretarea piesei impuse la Concursul Internaţional al Corurilor de Catedrale de

la Noyon – Franţa; 1999 – Premiul II la Concursul Internaţional de la Bydgoszcz Polonia; 2010 – Premiul I la categoria „coruri de copii” şi Premiul II la categoria „coruri de muzică sacră” la Concursul Internaţional „Franz Schubert” – Viena; 2012 – Premiul al III-lea la Concursul Internaţional „Gheorghi Dimitrov” de la Varna – Bulgaria. Pentru realizările mele artistice

am primit multe gesturi concrete de recunoştinţă spontană, dintre care redau câteva recente. Am avut un concert şi o liturghie la Ineu – Arad. După terminare ne-am urcat în autocar cu destinaţia Bucureşti. Numai ce s-a pus autocarul în mişcare şi copiii au început să strige: opriţi, opriţi că fuge un domn după noi. Oprim şi văd pe un domn la circa 50 de ani, mai solid, alergând încât se congestionase la faţă, care îmi zice: domnule dirijor, nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru clipele oferite; vă ofer şi eu cravata mea drept mulţumire” şi şi-a scos cravata de la gât pe care mi-a oferit-o în aplauzele symboliştilor. Aflam apoi de la el că era suflător în fanfara din oraş. Prietenul meu, Ştefan Leca, mi-a recomandat pentru tratarea unor probleme dentare pe o excelentă doctoriţă stomatolog, Mihaela Măgureanu, care are cabinetul său particular. Am făcut prima şedinţă şi, la cea de-a doua, doamna



doctor îmi zice: „de ce nu mi-aţi spus cine sunteţi?” Din acel moment a refuzat orice plată. În decembrie 2013 aveam programat un concert de colinde la un spital. Cu două zile înaintea concertului, o polidiscopatie lombară mă face indisponibil şi atunci o sun pe doamna directoare a spitalului, îi relatez necazul ivit şi-i cer permisiunea să fiu înlocuit de către adjuncta mea, Luminiţa Guţanu. Nu numai că a acceptat propunerea, dar s-a arătat preocupată de situaţia mea şi m-a chemat la o serie de analize şi controale gratuite, făcute cu profesionalism şi cu o grijă copleşitoare faţă de mine. Recent, cu rezultatele analizelor de mai sus, am mers la un doctor fizioterapeut particular, renumit, care, în discuţia-anamneză purtată, a aflat că sunt dirijorul corului Symbol şi toate procedurile care au urmat au fost gratuite. Pe 7-8 mai 2011 am participat la Festivalul „Timotei Popovici”, ca invitat al Episcopiei Caransebeşului, personal al Preasfinţitului Episcop Lucian. La sfârşitul Sfintei

Liturghii din 8 mai, la care corul Symbol a dat răspunsurile, în mod neaşteptat sunt invitat pe solee, unde Preasfinţitul Lucian îmi conferă Ordinul şi Crucea „Episcop Elie Miron Cristea”. Toate gesturile de mai sus, şi multe altele, au fost făcute spontan. Iată şi câteva gesturi premeditate, pe lângă cele deja prezentate în interiorul articolelor. După concertul de aniversare a 10 ani de activitate, susţinut pe 4.11.2000 la Sala „Mihail Jora” a Radiodifuziunii Române, preotul consilier al Arhiepiscopului Bucureştilor, părintele Mihai Hau, a făcut un referat către Preafericitul Părinte Teoctist, pe care l-a încheiat cu următoarea propunere: „ ... la 10 ani de muncă, de dragoste şi de ataşament faţă de Biserica Ortodoxă Română, alături de Gramata Patriarhală, oferită festiv pe scena Radiodifuziunii Române, respectuos propun acordarea distincţiei de ICONOM STAVROFOR părintelui diacon-profesor Jean Lupu”. Pe 24.11.2000 referatul a fost aprobat şi mi s-a conferit Crucea Patriarhală pentru cler împreună cu

însemnele distincţiei primite. Cum să nu te emoţionezi şi să te încarci energetic când actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, scrie în Cuvântul înainte la albumul aniversar de la 20 de ani: „ ... Se cuvin felicitări...aceluia care a avut inspiraţia de a înfiinţa această formaţie corală, găsindu-şi ulterior necesarele resorturi lăuntrice pentru a o creşte artistic, a o conduce şi, mai ales, a o menţine pe remarcabile culmi artistice. Este vorba despre dirijorul corului Symbol, părintele diacon-profesor Jean Lupu, vrednic slujitor septuagenar al Bisericii noastre Ortodoxe, renumit muzician şi talentat pedagog...”. Pe 28 martie 2010, la concertul organizat cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de dirijat, Ministerul Culturii şi Cultelor, reprezentat de către Secretarul de Stat Vasile Timiş şi de către directorul



Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Olt, domnul Gheorghe Iorga, îmi conferă Diploma de Excelenţă pentru activitatea desfăşurată cu corul „Ciprian Porumbescu”- Slatina şi cu corul Symbol-Bucureşti. Pe 23.03.2010 am primit acasă următoarea adresă semnată de Preafericitul Patriarh Daniel: „La împlinirea a şaptezeci de ani de viaţă şi cincizeci de dirijat, vă felicit pentru frumoasa şi bogata activitate pe care aţi desfăşurat-o în slujba Şcolii şi a Bisericii noastre strămoşeşti...”. Pe 21.05.2010 ea a fost urmată de conferirea Ordinului „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (era cea de-a treia cruce patriarhală). De-a lungul celor 39 de ani de activitate artistică în Bucureşti, am primit din partea celei mai calificate instituţii muzicale, Uniunea Compozitorilor, 10 diplome „pentru merite deosebite în promovarea creaţiei româneşti în ţară şi în străinătate”.

* * *

În finalul celor patru episoade de mărturisiri, doresc să mulţumesc din nou domnului director Ion Tîlvănoiu pentru această oportunitate, să-l felicit pentru opera sa, numită atât de sugestiv „Memoria Oltului”, iar pe dumneavoastră, cititorii revistei, să vă asigur de olteanul din mine. Dacă aţi fost sau veţi fi cu maşina în trafic prin Bucureşti cu număr de OT şi, undeva într-o parcare sau la un stop mai lung, un bătrânel deschide geamul la portiera Solenzei sale şi intră în dialog, să-i răspundeţi cu amabilitate; acela sunt eu şi vreau să aflu veşti de pe acasă.

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT „MEMORIA OLTULUI”!

Memoria documentelor (I)

Vasile V. Radian Despre trecutul localităţii Seaca s-a mai scris în revista noastră (Memoria Oltului 5,9/2012).

Pentru o viitoare atât de necesară monografie a acestei localităţi, considerăm importante

şi următoarele informaţii extrase din documentele păstrate la Arhivele Statului din Slatina.

[Biserica cu hramul Duminica Tuturor Sfinţilor - Seaca, jud. Olt: un raport document

al Preotului Gh. M. Seiculescu (1887-1961) despre perioada ocupaţiei germane din Primul

Război Mondial, contribuţia lui Constantin Colibăşeanu (Memoria Oltului 9/2012, 14/2013) la

înzestrarea bisericii din Seaca, numiri de cântăreţi sau paracliseri şi condiţiile în care s-au făcut

numirile- vezi cazul Atanasie Bădulescu-, veniturile şi cheltuielile locaşului de cult, având în

vedere în acest caz şi sursele acestor venituri, reparaţia majoră din anul 1914 menţionată şi în

pisanie, legătura de rudenie care a existat între Pr. Gh. M. Seiculescu şi Pr. martir Constantin

Păunescu (Memoria Oltului 23/2014), acesta din urmă jertfindu-şi tinereţea şi viaţa pe altarul

demnităţii şi mândriei naţionale. De asemenea, mai sunt prezentate: înfiinţarea unei biblioteci

parohiale pentru locuitorii comunei, date despre suprafeţele de teren arendate, revizuiri de

hotare, intenţia construirii unei alte biserici în Cătun, Satul nou sau Şotânga, cotizaţiile şi



valoarea acestora în urmă cu circa 100 de ani, legătura bisericii cu polii financiari locali şi

regionali: Banca Populară Elena Cuza, înfiinţată în com. Seaca în anul 1904 cu 46 de membri şi

un capital de 641 lei şi Casa Bisericei, colectarea ofrandelor (1935) pentru ridicarea

monumentului eroilor din localitate şi situaţia în care se găseau locuitorii comunei ( lovite de o

grindină puternică în vara anului 1935, culturile de viţă de vie şi grâu din localitate au fost

compromise) etc. Datele de mai jos au fost căutate, selectate şi ordonate din fondurile Primăriei

Seaca, Şcolii Primare Seaca şi Parohiei Frumoasa, aflate la Arhivele Naţionale Olt, cele

prezentate fiind parte a unui proiect mai larg.]

[ Arh. Naţ. Olt, Fond Primăria Seaca, 1919-1920]. Onorată comisiune, Subsemnatul Preot Gh. M. Seiculescu din comuna Seaca, judeţul Olt cu profund respect viu prin prezenta a vă aduce la cunoştinţă următoarele: am fost denunţat de nu ştiu bine de cine că în timpul ocupaţiei streine aş fi avut o purtare antipatriotică servind cauza Duşmanului, fapt cu totul neadevărat după cum se poate dovedi dintr-o cercetare locală, când se va dovedi din contra: că eu am servit cum nu se poate mai bine populaţia fapt pentru care am fost de multe ori insultat şi batjocorit de Germani. La invaziunea germanilor am fost arestat 3 zile şi chinuit pentru că nu le-am putut da nici-o lămurire privitoare la armată. În februarie 1917 fiind executat de Germani, cumnatul meu Preotul Constantin M. Păunescu din comuna Crăcinei de Jos am fost pus din nou sub supraveghere şi urmărit de aproape în mişcările mele, aşteptându-mă poate aceeaşi soartă. Cu multă greutate, fiind supus la discreţia Duşmanului, a trebuit pentru a evita pericolul să stau ascuns şi travestit pe orice cale posibilă ca, atunci când vedeam pericolul apropiat, să mă pot sustrage, luând drumul pribegiei, fapte bine cunoscute de populaţia comunei. Deci nu putea exista tocmai în sufletul meu o simpatie pentru Duşman, pentru că aveam o groază mai ales când îmi reproşau ,,Preoţii au cerut răsboiul deci ei sunt vinovaţii principali” şi numai cu greu le răspundeam când eram întrebat, pentru a nu mă expune de bună voie. Azi mă văd acuzat de locuitorul Marin Fl. Cristea, un om cu rea credinţă şi pentru răzbunare, şi profitând de împrejurările de azi caută să inducă în eroare Autoritatea şi Justiţia. Mai lesne cred că urmăreşte un act de şantaj, căci altfel nu-l pot înţelege căci nu i-am făcut nici un rău nici lui, nici familiei sale; ba ceva mai mult, văzând că nu-i dau atenţie a căutat sub diferite motive a mă ameninţa chiar public cu moartea, pentru care fapt este supus judecăţei, procesul fiind în curs la Instrucţie. Văzând că eu nu cedez, ca răzbunare caută să-mi aducă acuzaţiuni grave numai el singur dintr-o comună de 700 de familii. De ce nu se mai ridică nimeni altul cu vreo plângere, că am asuprit pe cineva sau pârât sau mituit sau altă afacere făcută în profitul meu şi în dauna locuitorilor? Iată pe scurt

Preotul Gh. M. Seiculescu .



activitatea mea ca preot în timpul ocupaţiunii: de la începutul invaziei am fost cel mai mare protector al comunei şi am curajul să spun că nici o comună nu a fost mai bine apărată din toate punctele de vedere. Localurile publice: Şcoala, Primăria, Biserica au rămas neatinse de Duşmani, căci am avut curajul a spune Ofiţerului German ce sosise cu prima coloană în sat, că am epidemie de Tifos, punând şi tăbliţe la intrarea în sat cu arătarea boalei din sat şi cum întâmplător aveam în ziua aceea doi morţi, am fost lesne crezut şi chiar s-a ordonat părăsirea localităţii dând telegramă trupelor din urmă să ocolească comuna, ca fiind contaminată. Datorită acestei îndrăsneli, nu am avut nici o încartiruire în comună, de cât câte o patrulă în treacăt. Când simţeam de la Germani că este vorba de control pentru lână, aramă, grâu, porumb etc., anunţam imediat populaţia pentru a ascunde totul pe cât era posibil. Boii destinaţi pentru rechiziţiuni au fost salvaţi cum de ex.: Mihai Vladu, Gh. Dragomir, Zamfir Ivan şi alţii, arătând că în comună nu avem decât oameni săraci, lucru foarte adevărat. Biserica a fost scutită de devastare, căci toate odoarele preţioase le-am ascuns cum de ex.: Sfeşnicele Împărăteşti şi Policandrul tornate în bronz masiv, dăruite de mult de regretatul Constantin Colibăşeanu, fostul proprietar al moşiei Văleni şi care costaseră în 1906 suma de 6000 lei, aş fi scăpat şi clopotul cel mare dar a fost luat fără veste. Ori de câte ori se făceau statistici sfătuiam autorităţile să scrie abia (1\3) o treime din ce se găsea, dacă nu era posibil să nu arate nimic. La grâul de sămânţă de ce numai comuna Seaca a luat cea dintâi cantitate de circa 22 vagoane de grâu şi ce este mai mult: de ce numai comuna Seaca nu a dat nici un ban pentru grâu, când alte comuni au plătit şi chiar peste, n-au primit deloc grâu? Banii pentru grâu i-am avut toţi încasaţi în sumă de 91.000, dar am înţeles că Germanii sunt pe ducă şi am amânat de azi pe mâine trimiterea lor şi apoi i-am restituit la săteni, fapt pe care era să-l plătesc cu capul, căci cu două zile înainte de plecarea Comandaturei, a fost luat Fl. Ciobanul, legat de patrulă şi înaintat că nu predase banii, şi el a scăpat arătându-mă pe mine vinovat. Eu abea am scăpat, fiind ţinut ascuns două- trei zile, până s-au retras trupele germane, căci altfel o păţeam. Sunt prea multe de spus, iar pentru a nu plictisi cititorul mă opresc la aceste arătări numai, rămânând ca la o anchetă locală să arăt totul. Cu toate acestea, tot eu am fost denunţat şi arestat pentru ziua de 19 decembrie 1918 şi înaintat cu escortă din post în post până la compania de jandarmi Slatina, de unde am fost pus în libertate fiind la mijloc o răzbunare din ură personală. Abea am ajuns acasă, după un drum pe jos de 60 km la ducere şi 60 km la întoarcere şi în Ajunul Naşterei Domnului, de către Şeful Postului Gheorghe Dumitrana, sunt din nou arestat şi înaintat cu escortă chiar din faţa Bisericei unde mi se ţinuse calea. În zadar am protestat căci nu a avut cine să mă asculte, şeful postului fiind în stare de ebrietate; foaia de transferare mi s-a făcut de Caporalul Postului Mihăieşti care venise cu doi arestaţi. Raportul de înaintare care purta acelaşi număr de arestare ca şi în ziua de 19 decembrie a fost scris de Sergentul Postului de la Văleni, fiindcă Şeful Postului Seaca căzuse pe duşumea în nesimţire. Aşa am părăsit cu multă durere sufletească soţia şi copiii, pe care i-am lăsat plângând neştiind ce-i cu mine; am lăsat o comună cu peste 3000 de suflete fără



preot de sărbători, sute de copii fără împărtăşanie şi zeci de femei şi oameni bătrâni care se osteniseră cu postul şi rugăciunea pentru Sfânta şi marea zi a Naşterii Domnului. La Campania de Jandarmi mi s-a spus că nu este nici un ordin de arestare pentru a doua oară, fiind pus în libertate. Ajuns acasă, d-l şef al postului îmi spune că nu ştie de a doua arestare. Aşa stând lucrurile cu a doua arestare, şeful postului Seaca a săvârşit un abuz de putere, îmbătat şi pus la cale de Marin Fl. Cristea, cu scopul de a-şi bate joc de mine şi de credinţa noastră strămoşească lăsând satul fără preot de sărbătorile Crăciunului, fapt pentru care am adresat o plângere, atât eu personal, cât şi locuitorii acestei comune, dar fără nici un rezultat. Cu regret vedem că nu s-a luat nici o măsură până azi; pentru asta stăruim şi cerem o cercetare la faţa locului pentru ca pe deoparte populaţia să fie liniştită şi pe altă parte să se stabilească adevărul şi răspunderile vinovatului cu arestarea II ilegală, precum şi lămurirea situaţiei mele privitoare la purtarea mea. Martore am toate autorităţile: Perceptorul, Învăţătorul, Notarul, Consiliul Comunal, precum şi toată populaţiunea care nu se împacă câtuşi de puţin cu acuzaţiile nedrepte ce mi se aduc şi aceasta din ură personală. Am credinţa că cel puţin de data aceasta plângerea mea va fi ascultată şi se va ordona o anchetă la comună unde se va stabili adevărul asupra celor reclamate.Al Domniei Voastre plecat, Preot Sachelar Gh. Seiculescu din com. Seaca, jud. Olt. Parohia Seaca, Jud. Olt. Proces Verbal nr.1. Azi 25 Ianuarie anul 1913. Noi Membrii Epitropiei Bisericei Parohiale ,,Dumineca Tuturor Sfinţilor” din Comuna Seaca, Jud. Olt. convocaţi fiind de Preotul Paroh prin adresa Nr. 9 din 24 ianuarie anul curent, în şedinţă extraordinară la Cancelaria Epitropiei spre a delibera asupra numirei unui Paracliser onorific la Biserica parohială din această comună fiind de absolută trebuinţă pentru menţinerea curăţeniei în Sf. Locaş. Noi Membri Epitropi, Având în vedere propunerea Preotului Paroh de a numi un Paracliser onorific la Biserica Parohială pentru menţinerea curăţeniei, având în vedere persoana fostului Cântăreţ Ion Stoica, care deprins cu cele ale Bisericei, ar putea cu prisosinţă a-şi îndeplini sarcina de Paracliser pe care i-am încredinţa-o noi. În unanimitate decidem: Admitem ca fostul Cântăreţ Ion Stoica să fie recomandat ca Paracliser onorific la Biserica Parohială Dumineca Tuturor Sfinţilor din această Comună. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal în dublu exemplar, rămânând unul pentru arhivă, iar unul se va trimite Protoeriei spre a decide. Ştampila. Paroh, Pr. Ls indescifrabil, Epitropi Ls indescifrabil. Parohia Seaca, Jud. Olt. Proces Verbal. Nr. 2. Azi 19 Maiu anul 1913. Noi Membrii Epitropiei Bisericei Parohiale Dumineca Tuturor Sfinţilor din Comuna Seaca, Jud. Olt. Convocaţi fiind de Preotul Paroh prin adresa Nr. 25 din 15 Maiu a.c. în şedinţă ordinară, la Cancelaria Epitropiei, pentru a delibera următoarele chestiuni la ordinea zilei: 1. Închiderea Compturilor pe exerciţiul expirat 1912-1913; 2. Pentru fixarea preţului pentru fânul din curtea cimitirului Şotânga; şi 3. Pentru arendarea restului din curtea cimitirelor atât cel din Comună cât şi cel din Şotânga. S-a luat în discuţiune întâi Compturile, şi verificând atât încasările căt şi plăţile, am văzut că au ajuns ţifra de lei 120, atât la Venituri cât şi la



Cheltuieli ne rămânând nici un excedent. Noi Membrii: Având în vedere că cheltuielile făcute au fost bine întrebuinţate, pentru întreţinerea Bisericei, Având în vedere, că ele au fost făcute pe măsura bugetului aprobat pentru acest exerciţiu. Având în vedere şi actele justificative produse cari s-au ataşat la bonuri.- Pentru aceste motive decidem: A se închide şi trimite Compturile la onor Casa Bisericei spre aprobare, făcându-se toate formalităţile necesare. A se arenda resturile din curtea cimitirelor pe un period de 3 ani. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal. Ştampila. Paroh, Pr. Indescifrabil, Epitropi Indescifrabil. Azi 21 Septembrie 1914. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale din Comuna Seaca, judeţul Olt întrunindu-ne la localul Cancelariei am procedat la formarea bugetului pentru exerciţiul 1915-1916. Luând în dezbatere am constatat următoarele: Biserica din această comună este săracă, fiind subvenţionată de stat cu suma de lei 120 cari constituie veniturile. – La cheltuieli am înscris următoarele:

1. Abonamentul la Rev. Bis. Ort. Române lei 10 2. Spesa Cancelariei lei 12 3. Pentru întreţinerea Bibliotecei înfiinţate lei 39 4. Pentru cele necesare cultului etc lei 60

Total lei 120 Toate acestea însumând lei 120 constituie cheltuielile, ne rămânând nici un excedent - . Pentru aceste motive decidem a se trimite Bugetul aşa format pentru aprobare la onor Casa Bisericei. Paroh Semnătura Indescifrabil, Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. Azi 1 octombrie 1914. Noi Membrii Epitropiei Bisericei din Comuna Seaca, Jud. Olt. convocaţi de către Preotul Paroh la cancelaria Parohiei, ne pune în cunoştinţă de lipsa de fonduri pentru terminarea reparaţiei radicale a Bisericei Parohiale obţinută cu ord. Nr. 245 din 18 aprilie 1913.- Noi Membrii, Având în vedere că fondurile ce s-au strâns până acum se ridică la suma de lei 10.780 – cu care sumă nu se poate termina fiind că după Deviz reparaţia costă lei 13.500 Având în vedere că din cauza lipsei de care suferă locuitorii nu au putut contribui toţi pentru a ajuta la reparaţii, Având în vedere că cu toate sforţările făcute nu s-au mai putut strânge nici un ban, şi suntem ameninţaţi să rămânem fără biserică pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Paştelui, fapt destul de trist pentru noi creştinii. Noi Membrii decidem: Să se facă o rugăminte la onor Casa Bisericei pentru ane veni în ajutor cu cel puţin suma de 2000 lei ca cu aceşti bani să terminăm reparaţia începută şi pentru Sf. Sărbători să fim şi noi în rândul creştinilor, putând asculta sf. slujbă a naşterii D-lui. Delegăm pe Pr. Paroh a prezenta cererea şi o rugă călduros onor Casa B. pentru a ne satisface această cerere. Pentru care am dresat prezentul. Ştampila. Paroh, Pr. Indescifrabil, Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. 1915 Ianuarie 10. Noi Membrii Epitropi ai bisericei Parohiale Dumineca Tuturor Sfinţilor din Comuna Seaca, Jud. Olt. Convocaţi fiind de Preotul Paroh ne puse în vedere că onor casa Bisericei ne a aprobat a ne da un ajutor de 1000 lei pentru a putea termina reparaţia bisericei Parohiale începută, - şi ne a trimis ordonanţa de plată Nr. 35543.



Noi Membrii având în vedere ca Perceptorul (…) nu are bani în casă pentru a ne achita ordonanţa, delegăm pe Pr. Paroh Gh. M. Seiculescu care este casierul Epitropiei, ca să se prezinte la Ad-ţia Financiară Olt împreună cu o chitanţă din Registru de încasări ca act jusificator conform Ordinului 48467 al onor Casei Bisericei şi să ridice bani suma de lei una mie. Pentru care am dresat prezentul. Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. 31 Maiu 1915. Noi Membrii Epitropi ai Bisericei Parohiale din Comuna Seaca, Jud. Olt. Convocaţi fiind verbal de către Pr. Paroh ne puse în vedere că trebuie să închidem Compturile de Gesţiune pentru 1914-1915 şi să le înaintăm onor C. B. Luând în dezbatere această chestiune am constatat că cheltuielile s-au făcut conform prevederilor Bugetare adică: Pentru Abonament la revista Albina lei 10. –Pentru Spesa Cancelariei lei 12. – Pentru formarea Bibliotecei lei 20. – Pentru cele necesare cultului lei 76. –Iar pentru reparaţia Bisericei s-au întrebuinţat 1000 lei ne mai rămânând nici un excedent. Noi Membrii având în vedere că cheltuielile au fost făcute în limitele prevederilor bugetare, şi bine întrebuinţate, Decidem: Se aprobă în totul Compturile de gestiune pe ex. 1914-1915 în sumă de lei 1120, 00 ne rămânând nici un excedent bănesc. Pr. Paroh este însărcinat a-l înainta locului în drept spre aprobare. Pentru care am dresat prezentul. Ştampila, Paroh, Pr. Indescifrabil, Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. Azi 30 august 1915. Noi membrii epitropi ai bisericei parohiale cu hramul Dumineca T. Sfinţilor din comuna Seaca judeţul Olt. Convocaţi fiind verbal de către Pr. Paroh Gh. M. Seiculescu ne am întrunit la sediul Cancelariei Epitropiei unde ne puse în vedere nevoia numirei unui Cântăreţ în locul D-lui R. Târnoveanu actualul cântăreţ care este din Com. Mihăeşti, şi fiind depărtare de parohie de vreo 5-6 km nu poate corespunde nevoiei serviciului. Noi Membrii, Având în vedre propunerea Pr. Paroh care ne arată documentat că R. Târnoveanu ne fiind stabil în comună nu poate îndeplini serviciul cum cere trebuinţa. Având în vedere că încă din 1913 i s-a pus obligaţie a se căsători şi a se stabili în comună, dar el nu a voit să se conformeze până astăzi. Având în vedere şi cunoştinţele noastre personale despre felul cum îşi îndeplineşte serviciul, producând nemulţumiri printre enoriaşi. În unanimitate decidem. Să se înlocuiască actualul Cântăreţ R. Târnoveanu cu D-l A. Bădulescu fiu de preot şi care a mai servit în strană ca şi Cântăreţ onorific, întrucât posedă azi cunoştinţele necesare unui Cântăreţ. Purtarea i-a fost bună şi nu este condamnat pentru nici un fapt care l-ar face impropriu pentru slujba de cântăreţ. Pentru care am dresat prezentul în dublu, din care unul se va înainta spre aprobare celor în drept, iar unul va rămâne în arhivă. Paroh. Gh. M. Seiculescu, Membrii Epitropi: M. Niţulescu. Proces Verbal Nr. 1. Parohia Seaca Belciugata. Astăzi 1 pe octombrie 1918. Noi Membrii Epitropiei Bisericei Parohiale din Com. Seaca, covocaţi fiind de preotul Paroh, ne am întrunit la sediul cancelariei parohiale unde ni se puse în vedere lipsa unui cântăreţ, din care cauză serviciul sufere şi este de neapărată trebuinţă a se numi un alt cântăreţ, întrucât Atanasie Bădulescu fostul cântăreţ a murit în Moldova în răsboi propunând pe I. Stoica,



fost cântăreţ. Noi Membrii. Având în vedere arătarea-propunerea-Părintelui Paroh care după cum vedem şi noi are nevoie absolută de un al II Cântăreţ, întrucât titularul este mort. Având în vedere persoana fostului cântăreţ Ioan Stoica care a mai fost cântăreţ peste doi ani şi cunoaşte serviciul şi este om cinstit. Având în vedere că el a fost dat afară pentru motive nu tocmai serioase, Decidem. Să se facă din partea Preotului Paroh intervenire pentru reintegrarea în postul de Cântăreţ a D-lui Ion Stoica care deşi cam bătrân poate îndeplini acest serviciu, mai cu seamă că a fost şi este un om cinstit, şi are toate cunoştinţele necesare. Pentru care am dresat prezentul în dublu exemplar din care unul va rămâne în arhivă, iar altul se va trimite locului în drept spre aprobare. Paroh, Pr. Gh. Seiculescu, Epitropi: M. Niţulescu, S. Mecu. Proces verbal Nr. 1 . Azi 2 Ianuarie 1922. Noi Preotul paroh Gh. M. Seiculescu, Stancu Mecu, Epitrop al bisericei parohiale, Fl. Georgescu învăţătoare toţi din această parohie, convocaţi fiind la cancelaria parohială ni se făcu cunoscut de către Preotul Paroh necesitatea de a se pune bazele unei biblioteci parohiale pentru o mai bună îndrumare şi cultură religioasă, morală a poporului, necesitate cerută absolut de vremurile în care ne găsim. Din această bibliotecă parohială să se împartă pentru citit poporului şi mai ales tinerilor, cărţi folositoare cu un coprins religios, moral, economic şi ştiinţific. Având în vedere propunerea Preotului Paroh, care este binevenită şi cerută de vremurile în care ne găsim. Având în vedere că biserica nu dispune de fonduri pentru procurarea fondurilor trebuincioase pentru acest scop. În unanimitate decidem: A se înfiinţa o bibliotecă parohială sub conducerea Preotului Paroh şi a D-nei învăţător Fl. Georgescu, cari vor distribui cărţi sătenilor pentru citit ţinându-se un registru pentru cei ce se vor folosi de cărţile bibliotecei. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal în triplu exemplar din care unul va rămâne la arhiva Parohială, iar două se vor înainta Protoeriei Jud. Olt, cu rugămintea de a interveni la onor M. de Culte pentru a ne trimite cărţi de citit. Ştampila Paroh Pr. Indescifrabil, Epitropi Indescifrabil , Înv. Fl. Georgescu. Proces Verbal Nr. 2. Azi 2 Ianuarie 1922. Noi Membrii Epitropi bisericei parohiale din Comuna Seaca, Judeţul Olt. convocaţi fiind de către Preotul Paroh la cancelaria parohială ni se face cunoscut nevoia ce se simte de un paracliser la biserică pentru ca serviciul să nu sufere şi fiind că fonduri nu sunt, va fi onorific şi anume D-l Marin Ilie Albu din această comună. Noi Membrii. Având în vedere propunerea Preotului Paroh şi nevoia ce se simte de un paracliser onorific. Având în vedere persoana D-lui Marin Ilie Albu, care se bucură de bună reputaţie, fiind om cinstit şi ne condamnat de nici o lege pentru vere un fapt infamant: Decidem Admitem ca D-l Marin Ilie Albu să fie recomandat ca paracliser onorific întru cât îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi ar putea îndeplini cu prisosinţă sarcina de paracliser la această biserică. Pentru care am format prezentul Proces Verbal în dublu exemplar, din care un exemplar va rămâne în arhiva parohiei, iar altul se va înainta Protoeriei spre a decide. Epitropi:Pr.Gh.M. Seiculescu, Stancu Mecu.



Proces Verbal Nr. 3. Azi 28 luna Mai 1922. Noi Membrii Epitropi ai bisericei Parohiale Dumineca Tuturor Sfinţilor din Comuna Seaca, Jud. Olt, convocaţi fiind verbal de către Părintele Paroh la cancelaria parohială ni se puse în vedere nevoia de a trimite bugetele şi comturile pe ex. 1916-1917; 1917-1918; 1918-1919; 1919-1920; 1920-1921; 1921-1922, precum şi bugetul pe 1922-1923. Noi Membrii Având în vedere propunerea Părintelui Paroh şi constatând veniturile acestei biserici cari nu constau decât în subvenţia de 120 lei anual ce primeşte de la stat; Având în vedere şi cheltuielile cari se rezumă la Spesa de cancelarie şi întreţinerea cu cele necesare cultului însumând 120 lei; Decidem: Să se trimeată spre aprobare atât bugetul cât şi comturile pe anii 1916-1917, 1917-1918,1918-1919, 1919-1920, 1920-1921, 1921-1922 precum şi bugetul pe 1922-1923, însumând pe fiecare an suma de lei 120 atât la venituri cât şi la cheltuieli; - Pentru care am dresat prezentul. Paroh. Pr. Gh. Seiculescu, Membrii Indescifrabil. Proces Verbal. Astăzi 15 luna Martie 1923. Noi Membrii Epitropi bisericei parohiale din Comuna Seaca, Judeţul Olt fiind convocaţi de către Preotul Paroh ni se puse în vedere următoarele chestiuni: 1. Strângerea rămăşiţelor de lumânări din biserică şi fabricarea lor din nou, ca din venitul ce rezultă să se facă îmbunătăţiri la biserică 2. Scoaterea salcâmilor din curtea cimitirului fapt ordonat de P. S. Episcop cu ocazia vizitei din 1922 şi întrebuinţarea lor după necesităţi 3. Despărţirea cu ulucă a curţii bisericei pentru a se opri intrarea porcilor etc cari fac stricăciuni mari în curtea bisericei. Noi Membrii Luând cunoştinţă de cele expuse de Pr. Paroh şi găsindu-le întemeiate hotărâm: 1. Fabricarea rămăşiţelor de lumânări aflate în biserică şi din venitul lor să se facă împrejmuirea pentru despărţirea curţei bisericei spre a fi apărată de stricăciuni biserica parohială. 2. Scoaterea salcâmilor din curtea cimitirului şi întrebuinţarea lor după necessitate şi replantarea celor mai tineri pe lângă uluca cimitirului. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal. Fără ştampilă. Paroh Pr. Idescifrabil, Membrii Indescifrabil. Proces Verbal. Azi 31 martie 1923. Noi Membrii Epitropi bis. parohiale din Com. Seaca, Jud. Olt fiind convocaţi de Pr. Paroh pentru a închide registrele de contabilitate pe exerciţiul expirat 1922-23. Am procedat precum urmează: La venituri am găsit suma de lei 120. La cheltuieli am găsit suma de lei 120. Rămânând un sold de lei nulă. Găsindu se bine întemeiate cheltuielile făcute am procedat la formarea Conturilor şi Dosarului cu actele justificative, urmând a se trimite spre aprobare la onor Casa Bisericei. Pentru care am dresat Prezentul. Epitropi Indescifrabil. Proces Vebal. Azi 1 August 1923. Noi Membrii epitropiei convocaţi de către Pr. Paroh ne puse în vedere nevoia de a aproba cheltuielile făcute cu împrejmuirea curţei bisericei din banii lumânărilor fabricate. Având în vedere că din cele 25 Kg lumânări s-a obţinut suma de lei 1250, din vânzarea lor; şi cum cheltuielile sunt 777,00 lei 48 blăni 15\2 x 3 m a 1800 m. c. şi 163 lei 10 şt. 4 lg. 4\6 a 1700 m.c. precum şi 250 lei costul fabricaţiei lumânărilor şi 60 lei cuele şi transportul blănilor de la oraş în total lei 1250,00 cari s-au



acoperit din venitul de mai sus. Aprobăm în totul atât veniturile cât şi cheltuielile făcute. Pentru care am dresat prezentul. Epitropi indescifrabil. Proces Verbal. Azi 31 Decembrie 1923. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale din Comuna Seaca, Judeţul Olt. convocaţi fiind de către Preotul Paroh la cancelaria parohială ne pune în vedere următoarele chestiuni la ordinea zilei: 1. Închiderea şi formarea conturilor pe anul financiar 1923; 2. Nevoia pentru combustibil necesar pentru încălzitul bisericei. Noi Membrii Având în vedere că după noile dispoziţiuni urmează să închidem anul financiar la 31 Decembrie cu un venit de lei 90 – nouă zeci – şi la cheltuieli 90 – nouă zeci – rămânând nici un excedent pentru acest an. 2. Pentru combustibil se vor întrebuinţa crăcile de salcâm ce s-au scos din curtea bisericei atât cât trebuinţa va cere ca să fie căldură suficientă în biserică. Pentru care am încheiat prezentul Proces Verbal semnat de noi Epitropi,Indescifrabil. Proces verbal. Astăzi 16 Noiembrie 1924. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale din Com. Seaca, Jud. Olt, convocaţi fiind de către Preotul Paroh la cancelaria Parohiei ne pune în vedere următoarele următoarele chestiuni: 1. Curăţitul salcâmilor din curtea bisericei, a cimitirului din Seaca şi din cătun şi scoaterea lor la vânzare. 2. Arendarea terenurilor ce aparţin bisericei din Com. Seaca şi din cătun cari ar putea produce un venit bisericei. 3. Procurarea combustibilului necesar pentru încălzitul bisericei. Noi membrii decidem: Luând în dezbatere aceste chestiuni am hotărât cele ce urmează: 1. Să se cureţe salcâmii cu plată şi să se depoziteze în curtea bisericei până la vânzare cu licitaţie. 2. Să se arendeze prin licitaţie resturile din Cimitirul com. Seaca în întindere de 3 – trei – sferturi de pogon şi restul din Cimitirul de la Cătun în întindere de 1\2 pogon şi locul bisericei din Cătun şi să se oprească şi din crăcile ce se vor curăţa din salcâmii arătaţi înainte. Pentru care am dresat prezentul. Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. Astăzi 8 luna Februarie 1925. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale din Com. Seaca, Jud. Olt, convocaţi fiind de către Preotul Paroh respectiv ni se puse în vedere următoarele chestiuni la ordinea zilei: 1. Închiderea compturilor anului financiar 1924 şi formarea comptului de gestiune Noi membrii. Având în dezbatere operaţiunile făcute de Preotului Paroh din subvenţia primită de la stat în sumă de lei 120 – una sută două zeci – şi s-au făcut în felul următor: Veniturile sunt în sumă de lei 120 lei. Cheltuielile pentru cancelarie lei 54,50 2. Cheltuieli pentru cult lei 65,50 excedent. Având în vedere că cheltuielile au fost bine făcute şi că nu rămâne nici un sold la finele anului Decidem: Aprobăm cheltuielile făcute în sumă de lei 120 – una sută două zeci – pe anul 1924 şi urmează să semnăm compturile pentru a fi înaintate spre aprobare. Pentru care am format prezentul. Membrii epitropiei Indescifrabil. Proces Verbal. Astăzi 8 Februarie 1925. Noi Membrii Epitropi ai bisericei din Com. Seaca, Jud. Olt, ţinând Licitaţiunea pentru vânzarea crăcilor rezultate din curăţire salcâmilor din curte Cimitirului din Com. Seaca, conform Procesului Verbal din 16 Noiembrie 1924 şi publicaţiunilor făcute încă din timp a avut rezultatul următor: Preţul de



la care s-au început strigările a fost de lei 200 şi după 3 strigări făcute a rezultat preţul de lei 1640 […] care a rămas definitiv adjudecată asupra D-lui Radu Nicolescu. Din această sumă se scade plata lucrului cu curăţitul şi fasonatul lei 130,00. Rămânând bună în casă suma de lei 1510,00. Această sumă s-a predat Casierului Epitropiei care la rândul său va consemna imediat pe seama Epitropiei la Banca Populară din localitate. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal. Ştampila Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. Azi 8 Martie 1925. Noi Membrii Epitropi ai bisericei din Com. Seaca, Jud. Olt procedând la ţinerea licitaţiei pentru vânzarea aracilor rezultaţi din curăţatul salcâmilor din curtea bisericei conform Procesului Verbal din 16 Noiembrie 1924, după ce s-au făcut şi publicaţiile cuvenite din timp, s-a obţinut următorul rezultat: Preţul de la care s-au început strigările a fost lei 500,00 şi după 3 strigări făcute la 3 intervale s-a obţinut preţul de lei 1300,00 – una mie trei sute – oferită de Dl. Z. Mihăilescu asupra căruia s-a adjudecat, încheindu-se licitaţia la orele 5 p. m. Din această sumă urmează să se scadă cheltuielile făcute pentru întreţinerea nevoilor bisericei şi anume:

1. Plata a 1\4 stânjeni lemne de foc ce s-a consumat în iarna 1924 – 1925 în sumă de lei 500

2. Plata abonamentului la Biserica Ort. Română pe anul 1924 în sumă de lei 100 3. Plata cărţii Noul Testament pentru bibliotecă lei 36 4. Plata Colecţiei de Legi a lui Chiru Costescu lei 120 5. Costul lacătului de la podul Clopotniţei lei 35 6. Plata lucrătorilor cari au tăiat crăcile lei 130 În total lei 921,00. Din lei 1300 se

scade lei 921 rămân lei trei sute şapte zeci nouă – 379 – cari urmează a se consemna la Banca Populară din Comună pe seama şi la dispoziţia Epitropiei, iar recipisa se va păstra la arhivă. Făcut astăzi 8 martie a.c. semnat de noi Epitropi Indescifrabil.

Proces Verbal. Azi 22 Martie 1925. Noi Membrii Epitropi ai Parohiei Seaca Belciugata din Jud. Olt. Aprobăm Licitaţia ţinută în ziua de 22 Martie a.c. pentru arendarea terenului din Cimitirul Seaca pe preţul de lei trei sute anual sumă ce ce s-a vărsat la Casa Epitropiei - 300. Din aceşti bani cum şi din restul de lei 379 rămas din vânzarea crăcilor din curtea bisericei se va plăti abonamentul la Revista Bis. Ort. Română pe 1925, în sumă de lei 109, iar cu restul se va procura un dulap pentru cărţi. Pentru care am dresat prezentul. Paroh Ls indescifrabil. Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. 19 Martie 1926. Noi Membrii Consiliului Parohial şi Epitropii parohiali din parohia Seaca Belciugata , Jud. Olt, convocaţi fiind la sediul parohiei am luat în primire averea mişcătoare şi nemişcătoare conform inventarului pe care l-am semnat cu toţii. În acelaşi timp s-au luat în dezbatere următoarele chestiuni:

1. Locul de casă dat preotului la 1864. 2. Locul cimitirului din 1879 să treacă la parohie.



3. Pământurile bisericei din 1864 lăsate spre folosinţă personalului bisericei şi pământul dat prin legea din 1893 ce se arendează direct preotului şi cântăreţilor, să se facă întrebare, dacă această stare de lucruri mai rămâne, sau să se anuleze contractul încheiat şi să se închirieze toate locurile bisericilor. Pentru care am încheiat prezentul. Semnături: Paroh Pr. Ls indescifrabil, Epitropi şi Consilieri apare menţiunea în locul semnăturilor: S-a refuzat producând scandal.

Proces Verbal. Astăzi 18 iulie 1926. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale din Com. Seaca întrunindu-ne în localul Bisericei convocaţi fiind de Preotul Paroh ni se puse în discuţiune două chestiuni: 1. Fabricarea mucurilor de lumănări şi 2. Rata arendei pentru cimitirul de la 1879. Noi Membri Având în vedere propunerile Preotului Paroh şi o plângere a sătenilor pentru scoaterea în licitaţie. Noi hotărâm :1. Obligăm pe consătenul nostru D. M. Geacarel Epitrop şi pe M. Rogoveanu cari împreună cu Preotul vor aranja şi tocmi om care să le fabrice. 2.Cât priveşte pentru cimitirul din 1879 am hotărât ca pentru anul în curs să se plătească de lei una mie şapte sute ca arendă -pe 1926-pentru ambele pogoane, cari bani se vor depune până la 15 august 1926. Iar pentru viitor se vor face formalităţile pentru scoaterea la licitaţie din nou pe un termen de un an sau se va da o altă destinaţie ce se va hotărî ulterior. Pentru care am dresat prezentul Proces Verbal. Preşedinte Gh. M. Seiculescu, Epitropi 5 semnături Indescifrabil. Proces Verbal. Astăzi 25 iulie 1926. Noi Membrii Epitropi ai bisericei parohiale Dumineca T. Sf. din Com. Seaca ne-am întrunit în localul bisericei pentru a cântări şi evalua atât lumânările ce s-au fabricat cât şi plata lucrătorului care le-a lucrat. Procedând la cântăritul lumânărilor am găsit 35,500 – treizeci şi cinci (500) Kg lumânări în total şi socotind câte 20,00 lei la Kg de lucru fac un total de lei 710 (şapte sute zece) bani cari s-au plătit lucrătorului imediat. Socotind pe mărimi lumânările am găsit: 58 (cinci zeci şi opt) lumânări de policandru socotită 7 lei bucata- 406, 57 (cinci zeci şi şapte) de sfeşnice socotită 8 lei bucata - 456, 115 (una sută cinci spre zece) de candelă socotită 4 lei bucata- 460, 291 (două sute nouă zeci şi unu) de un leu bucata - 291, 2806(două mii opt sute şase) de 3 la un leu bucata - 930. Adică însumează lei două mii şapte sute şapte zeci şi trei, 2773, din care se va scădea: 1.Plata lucrătorului Lei 710. 2. Plata lui M. Rogoveanu Lei 100. Total lei 810. Rămâne bun lei una mie nouă sute şase zeci şi trei (1963) bani în casă lumînări. Pentru care am dresat prezentul cu adăogirea că pentru vânzare s-a acordat o remiză de 10 la sută. Ştampilă. Paroh Pr. Indescifrabil , Epitropi Indescifrabil. Proces Verbal. Astăzi 24 februarie 1927. Noi Consilierii parohiali conformându-ne ordinului circular Nr. 2816 al Sf. Episcopii, pentru înfiinţarea unui fond Parohial conform art. 38 al. d şi 46 al. f; ne-am întrunit în localul sf. Biserici unde după mai multe discuţii am hotărât cele ce urmează:

1. Să se contribuie de către fie care enoriaş cu suma de lei 30 (trei zeci) cel puţin anual cu care sumă să se formeze un fond parohial.



2. Să se arendeze restul din curtea Cimitirului Vechi precum şi Cimitirul proectat la 1879.

3. În ceea ce priveşte inventarul averei imobile al Bisericei să se facă întrebare pentru locul de casă dat la 1864 pentru Preot, dacă se poate invoca prescripţia sau nu.

4. Revizuirea hotarului între cimitirul vechi din 1864 şi răzor. 5. Să se facă un tablou cu toţi locuitorii care trăiesc în concubinaj arătându-se şi

cauzele care-i împiedică. 6. Să se facă propagandă intensă pentru respectarea sărbătorilor Bisericeşti în special

ca Dumeneca să fie cu desăvârşire oprit înjugatul Boilor. Ne mai fiind nic la ordinea zilei am închis semnat de noi toţi. Semnături indescifrabil.

Proces Verbal. Astăzi 13 Martie 1927. Noi membrii adunării parohiale din Com. Seaca, jud. Olt convocaţi fiind de către Preotul Paroh conform Art. 34 ni se puse în vedere următoarele atribuţiuni conf. art. 38 şi anume: a. Examinarea şi complectarea raportului anual despre mersul tuturor afacerilor din parohie. b.Examineză şi aprobă propunerile consiliului parohial relativ la repararea Bisericei. c.Fixează taxe de cult în folosul parohiei.d.Examinează situaţia material a personalului bisericei din parohie. e. Priveghează ca Consiliul şi Epitropii parohiali să-şi îndeplinească chemarea conform dispoziţiunilor Statutului şi regulamentelor în vigoare. f.Aprobă gestiunea anuală a parohiei. Noi membrii adunarei decidem: Alegem ca bărbaţi de încredere pe D-nii: C. Fl. Badea […] iar ca secretar Nedelea R. Pârvulescu şi apoi am intrat în discuţiune: a.Pentru repaosul Duminecal hotărâm ca în zilele de sărbătoare să nu se facă nici o muncă. În această chestiune D-l S. Pârvulescu face o explicaţie greşită în privinţa credinţei. În chestiunea concubinajului să se facă statistică exactă şi să se ia măsuri urgente. b.Să se contribuie câte 10 lei pentru a se forma un fond pentru reparaţia bisericei.c.Nu este nevoie. d.Să se conformeze statutului, cu normele de salarizare a clerului.e.Consiliul şi Epitropii să vină la Biserică şi să îngrijească de curtea cimitirului şi biserică.f.Să se facă bugetul pe contribuţiile de la punctual C, întru cât mai mult nu se poate, fiind comuna împovărată cu alte lucrări, ca şcoala, podul cel mare etc. Pentru care am dresat prezentul. Semnături Indescifrabil. Proces Verbal Nr. 2. Astăzi 4 Martie 1928. Noi Membrii consiliului şi Epitropi ai Parohiei Seaca Belciugata jud. Olt întrunindu-ne la biserică conform ord. circular Nr. 6619 din 15 Decembrie 1927, publicat în Buletinul Eparhial din 15 Decembrie 1927, am procedat la formarea conturilor de gestiune pentru anul 1927 şi mai multe chestiuni între care şi chestiunea cu formarea comitetului din satul nou care produce multă tulburare şi neajunsuri în ce priveşte pregătirile pentru reparaţia bisericei parohiale, cari necesită urgenţă prin faptul că, crăpăturile iau proporţii mari. Noi Membrii Consilieri Luând în discuţie chestiunile de mai sus şi după mai multe discuţiuni am luat următoarele hotărâri:



1. Gestiunea prezintă următoarele: La Venituri-Subvenţia de la stat: neîncasată, Arenda imobilelor: 2442, Din vânzarea de lumânări: 178,75, Mucuri din timpul anului: 1645, Total: 4243,75.2. Cheltuieli-Spesa de cancelarie: 120, Registre: 240, Veşmintele-stihar- 2500, Altele: 560, Total 3120. Adăugăm că de şi n-a fost prevăzut la buget pe 1927 suma de 2200 pentru veşminte, dar fiind de neapărată trebuinţă a trebuit să facem această plată. Mucurile topite din 1927 se vor fabrica sau vinde.

2. Din cauza Comitetului format pentru ridicarea bisericei din Cătun, care a dat multe neînţelegeri între enoriaşi fiind prea împovăraţi şi timpurile grele de lipsă, Consiliul parohial împreună cu Epitropii sunt de părere ca până nu se repară biserica parohială, încasările pentru cea din Cătun să fie de o cam dată suspendate şi după ce se termină reparaţia bisericei parohiale tot noi să luăm măsuri pentru ridicarea celei din Cătun. Pentru acest lucru se va raporta Sf. Episcopii, mai cu seamă că cu ţinerea licitaţiei lemnului din Cătun au făcut scandal mare.

3. Iarba din curtea Cimitirelor să se arendeze prin licitaţie publică pentru cosit iar nu păscut.

4. Să se planteze salcâmi din curtea bisericei şi cimitirului pe unde se simte nevoie şi restul ce prisoseşte să fie vânduţi la licitaţie.

5. Restul din cimitir-1864- de la vale să se închidă cu sârmă şi locul să se facă productiv.

6. Să se facă din nou demersurile pentru aducerea unui Arhitect pentru formarea unui deviz pentru reparaţia bisericei.

7. S-a dat citire listei electorale şi s-au omis toţi cei care trăiesc în concubinaj şi pentru care vom lua măsuri. Pentru care am dresat prezentul. Ştampilă. Paroh. Pr. Indescifrabil. Epitropi Indescifrabil. Consilieri Indescifrabil.

Proces Verbal. Azi 6 decembrie 1935. Noi membrii consilieri şi epitropi ai parohiei Frumoasa, Com. Seaca, jud. Olt constatăm pri prezentul că am strâns din comună 42,5 coşuri de porumb ce s-au depozitat în sala şcolii unde se vor păstra până când se vor curăţa cu maşina […] Avându-se în vedere că în vara aceasta ne-a bătut grindina, aşa că viile şi grâul au fost cu desăvârşire compromise, iar porumb s-a făcut puţin, aşa că mulţi săteni cumpără de pea cum de mâncare. Avându-se în vedere că în toamna aceasta s-a mai strâns grâu şi porumb pentru Dispensarul de la Radomireşti; pentru Monumentul Eroilor din localitate şi pentru reparaţia şgheaburilor şi burlanelor de la biserică. Aşa fiind situaţia rugăm Sf. Episcopie să nu ne socotească de rea credinţă că nu s-a colectat mai mult, fiindcă sătenii sunt săraci, lipsiţi de pământ, fiindcă n-au fost împroprietăriţi din 360 mobilizaţi decât 56 mobilizaţi pe moşia Crăciunei de Sus. Pentru care am dresat prezentul. Ştampila. Preşedinte Indescifrabil. Consilieri Indescifrabil

[Şcoala Seaca, jud. Olt: construcţia localului nou de şcoală din comuna Seaca-

antreprenor, acţiuni de strângere a fondurilor, materiale de construcţie necesare şi



neacoperite, data de 13 aprilie 1925 când apar probleme mari legate de finanţarea

construcţiei şcolii şi sunt trimise înştiinţări către Comitetul şcolar şi primărie, firme de

la care au fost cumpărate sau propuneri de cumpărare a unor materiale de construcţie,

inventarul şi starea materială a vechiului local de şcoală, dar şi procurarea de simboluri

naţionale (drapele), mişcări de personal didactic, efectivele de elevi, învăţători

participanţi la marele război, epidemiile de variolă care au întrerupt programul şcolar

etc].

Primăria comunei Seaca, Nr. 609\3 oct.1920. Domnule Administrator. Rezultat ordinului Domniei voastre nr. 2051. Am onoarea de a comunica următoarea dare de seamă de la 1

octombrie 1919 la 1 octombrie 1920 . 1.În această comună avem o singură bancă populară Elena Cuza Vodă înfiinţată în anul 1904 cu 46 de membri şi un capital de 641 lei, iar azi are un capital de 81043 lei şi 292 membri. Populaţia în total este de 3046 suflete. Născuţi bărbaţi sunt 114, femei 118, căsătoriţi bărbaţi 70, morţi bărbaţi 137, femei 129; 2. Veterani sunt 9 în viaţă, 3. Judecata. Întru cât nu s-a judecat la comună nu avem procese a se arăta, 4.Venitul comunal reprezintă un venit de lei 21204,18, iar la

cheltuieli 19142,47, cu un excedent de 2061,71. Încasările se fac în mod mulţumitor atât la stat cât şi la comună, 5. Izlaz comunal în această comună nu avem, Producţiunea animalelor în această comună avem: Vaci-60, cai-17, iepe-21, catâri-2, oi-970, capre-30, porci-152, 6. Biserica. În această comună avem o singură biserică cu un singur preot paroh, 7. Şcoala. Sunt două localuri de şcoală, unul propriu-zis şi unul cu chirie cu 4 învăţători: 3 titulari şi un suplinitor, cu 194 copii înscrişi dintre care au urmat regulat 150, repetenţi 40, 5. În această comună avem 4 cârciumi comunale ce plătesc în bloc suma de lei 3310. Şcoala Primară Seaca-Olt, Nr. 76 bis, 1921 Ianuarie 31. Domnule Revizor, Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă următoarele: Localul Şcoalei Seaca Olt a suferit devastări din cauza trupelor de invazie care l-a folosit ca grajd de cai şi deci au deteriorate: pardoseala, gergevelele etc. şi vă rog să binevoiţi a mă constitui parte civilă, în calitate de Diriginte al şcoalei, pentru susţinerea intereselor ei, care n-a fost susţinută înaintea nici unei Comisiuni de Evaluare a pagubelor de răsboiu. Ştampila.Semnătura: diriginte Sm. Pârvulescu. D-lui Preşedinte al Tribunalului de Olt-Slatina.

Sigla Băncii Populare din

Seaca- Olt (1921).

Ştampila Şcolii Primare Mixte

din Seaca, jud. Olt.



Răpuns la un ordin al Revizoratului şcolar 1920-1921. Referitor la ordinul Dv. Nr. 3826 avem onoarea a vă consemna următoarele: au fost mobilizaţi în campania 1916-1918 decedatul Matei Niţulescu, caporal contingentul 1894 Reg. 3 Olt şi Smar. R. Pârvulescu 1917 Reg. 2 Grăniceri, sublocotenent, ambii din comuna Seaca. În 1916 se găseau la această şcoală: D-ra Florentina Georgescu, titulară salariată cu leafa de bază de atunci şi trei gradaţii, urmând ca în timpul campaniei să aibă cea de-a patra gradaţie, care din cauza campaniei s-a amînat şi decedatul M. Niţulescu titular definitiv primind leafa de bază de atunci şi patru gradaţii. Atât D-ra Fl. Georgescu căt şi decedatul M. Niţulescu nu s-au evacuat şi M. Niţulescu a decedat la 1 decembrie 1919[…] rămânând copiii săi, toţi legitimi, care nu au primit nici o pensie, neavănd drepturile reglate în acest sens, şi Sm. R. Pârvulescu considerat în învăţământ de la 1 Martie 1917 şi mobilizat până la 15 iunie 1918. D-lui Revizor şcolar al Jud. Olt-Slatina. Semnătură indescifrabil. Şcoala Primară Seaca-Olt, 1924 Decembrie 16. Domnule Revizor, Avem onoarea să vă raportăm următoarele: astăzi 16 Decembrie a. c. s-a prezentat la post Doamna Mariea Gheorghe în postul D-lui D. Epureanu neprezentat la şcoală în acest an şcolar. Acest post a fost suplinit de Dl. Dumitru Manu în cursul lunii Noiembrie şi până azi data de mai sus . În atare caz vă rugăm să ordonaţi chitanţele de salariu în numele fiecărui suplinitor. D. Manu are 3 copii, iar d-na maria Gheorghe niciunul. Director: Sm Pârvulescu . D-lui Revizor şcolar al judeţului Olt, Slatina. Şcoala Primară. Seaca-Olt, Nr. 38, 1925 Ianuarie 12. Domnule Revizor, Am onoarea să vă face cunoscut următoarele: Învăţătorul D. Epureanu care a fost la această şcoală în anul şcolar 1923-1924, la începutul anului şcolar 1924 nu s-a prezentat la şcoală şi din informaţii ştiu că a fost în Regimentul 7 Jandarmi la Oradia Mare, sublocotenent, încercând să se activeze în cadrul acestei arme. Acesata o ştiu de asemenea, din informaţii , că un ordin venit de la Comandamentul Jandarmeriei la primăria locală invită pe primar să pună în vedere fostului învăţător –ofiţer că nu i se admite cererea de activare. În acest caz vă raportez că clasa I n-are învăţător şi locuitorii nu vor să-şi mai dea copii la şcoală şi deci [..] vă rugăm să numiţi un suplinitor, întrucât din 6 luni de vacanţă a unui post am suplinit învăţătorii şcoalei aproape tot timpul. D-l D. Manu a suplinit de la 7 Noiembrie până la 15 Decembrie şi de atunci până la 21 Decembrie d-na Maria Gheorghe; dar n-aţi ordonat chitanţe de salariu şi cel dintâiu nu mai suplineşte pe acest motiv, postul fostului învăţător D. Epureanu care nu s-a prezintat la şcoală anul acesta. Vă rugăm să bine voiţi a numi suplinitor căci învăţătorul D. Epureanu nu şi-a aranjat nici-o situaţie în învăţământ. La circulara Dv. Nr. 659 din 20 Decembrie 1924 vă rugăm să binevoiţi a cunoaşte că avem numai două săli de clasă şi să dispozaţi în ce fel putem ţine acele cursuri şi dacă ar fi posibil să suspendăm cursurile şcoalei primare. Anexăm alăturat cererea de concediu a subsemnatului pentru zilele de 6 şi 9 ianuarie a.c. rugându vă să binevoiţi a o aproba. Ştampilă. Director: Sm. Pârvulescu.



Averea imobilă (1925). În ţarină (după planul oficial): 85.200 (Optzeci şi cinci de mii două sute) m.p., 50.000(Cincizeci mii) m.p. împroprietărită şcoala după legea de împroprietărire de la 1893, Satul Nou. În total: 135.200(Una sută treizeci şi cinci de mii două sute). În vatra satului (după planul oficial): 10.024 m.p.(Zece mii douăzeci şi patru m.p.) împroprietărită şcoala după legea de la 1893, Seaca Veche, 5.100 m.p.(Cinci mii una sută m.p.) împroprietărită şcoala după legea de împroprietărire de la 1893, Seaca-satul nou, 10.000 m.p. (Zece mii m.p.) cedat de ministerul domeniilor la anul 1904 din locul cunoscut în vatra stului sub numele de Conac. Total în vatra satului: 25.124 m.p.(Douăzeci şi cinci de mii una sută douăzeci şi patru m.p.) Clădiri. Un local tip “Casa Şcoalelor” cu două săli de clasă, antreu şi cancelarie în starea cea mai deteriorată şi anume: Sala de la Răsărit complet deteriorată numai cu rândul din afară de gergevele având trei ochiuri sparte. Sala de la Apus mai puţin deteriorată ca cea de la Răsărit numai cu rândul din afară de gergevele având două ochiuri de geam lipsă. În două ochiuri de geam de la săli, e pusă tablă din timpul iernii. În fiecare clasă este câte o sobă de zid şi una de fier în stare rea, câte o catedră cu piedestal şi scaun deteriorate, 20(Douăzeci) de bănci în sala de la Răsărit, 18 (optsprezece) bănci în sala de la Apus şi una în cancelarie toate în stare mediocră, câte o tablă liniată în fiecare sală şi două neliniate în podul şcoalei; două icoane, din care una stricată. Antreul are 4 locuri de geam dintre care numai unul nespart. Rândul de deasupra uşilor este complect. Cancelaria şcoalei are o fereastră cu şase ochiuri de geam, toate nesparte. În cancelarie sunt două dulapuri pentru arhivă, deteriorate, un hârdău stricat, o lampă şi una secure pentru tăiat lemne. Material didactic. Un glob terestru complet deteriorat; un dulap cu corpuri geometrice în stare bună; dulapul fără încuietoare; hărţi, una Oceania în stare bunicică şi a judeţului Olt deteriorată; Jud. Caliacra şi Durostor în trei exemplare în stare rea; două hărţi România Mare în două exemplare […] complect deteriorate; hărţi Europa, una ediţie românească, alta Ediţie franceză deteriorate; Mica Românie în judeţe pe carton, deteriorată. Tablouri: două morale, două ştiinţifice [..] complect reformate. Trei religioase şi anume: Lăsaţi copiii să vină la mine, Sf. Petru Areopag şi Isus între cărturari, toate deteriorate. Treisprezece tablori istorice şi anume: Tudor Vladimirescu la Cotroceni, Columna lui Traian, Sfinţirea bisericii Curtea de Argeş, Întâlnirea Osman Paşa cu domnitorul Carol, Prinderea lui Tudor Vadimirescu, Luarea Sarmisecetuzei, Traian la podul de la Severin, Năvălirea barbarilor în Dacia, Bătălia de la Marienburg, Alexandru cel Mare etc. Porterete: Regele, Regina, Avram Iancu, Spiru Haret şi Dl. Dr. Angelescu. Şcoala Primară Seaca-Olt, 1925 Ianuarie 15 Domnule Revizor. Avem onoarea a vă face cunoscut că, cu începere de azi 15 Ianuarie a. c. funcţionează ca suplinitor Dl. D. M. Manu din localitate, care a mai fost suplinitor, în postul vacant de la această şcoală, rugându-vă să binevoiţi a-i da numirea ca suplinitor şi a-i ordonanţa chitanţa la timp. Aceasta în



interesul învăţământului, căci clasa I de la această şcoală, în acest an, nu are nici un progres, schimbându-se mereu suplinitori. Ştampila. Director: Sm. Pârvulescu. P. 16 ianuarie 1925, Nr. 49. Domule Preşedinte, Subsemnatul V. Mareş, Antreprenorul şcoalei în construcţie pe lângă care se găseşte comitetul ce D-voastră conduceţi, în contractul de antrepriză dintre mine şi D-tră s-a strecurat stipulaţia ca să ni se reţină suma de patru zeci mii lei până la recepţia definitivă. Or cum subsemnatul având cheltuieli enorme de suportat şi nu prevăzute de mine la luarea în antrepriză şi pierzând la această construcţie după cum se poate constata. Totdeodată şi din cauza primei plăţi ce nu mi s-a făcut la timp şi atât cât îmi era necesar pentru procurarea materialelor comandate, care material în acest interval s-a ridicat la un preţ considerabil. Deci astăzi mă văd forţat să nu mai pot continua lucrul dacă nu-mi puneţi acel rest de bani la dispoziţie spre a procura scândurile pentru pardoseli cum şi cele pentru scări şi săli. Deci vă rog cu onoare ca imediat să studiaţi chestia şi să vă pronunţaţi întru cât perd timp şi plătesc zadarnic lucrătorii. La rigoare cer să mi se facă recepţia construcţiei la teren de organele competinte spre a vă convinge şi Dumneavoastră, şi spre a înlătura perderile la care aş fi expus. Cu stimă V. Mareş din Davideşti Muscel. D-sale D-lui Preşedinte al Comitetului Şcolar Seaca -Olt P. 28, Nr.15. D-lui Preşedinte al Comitetului Şcolar Seaca-Olt, Cu onoare vă rog să binevoiţi a aduce la cunoştinţa Comitetului Şcolar ce D-voastră conduceţi că, conform Contractului, întru cât subsemnatul am neaparată nevoie de suma de lei patru zeci mii: 40.000 pentru a angaja varul necesar pentru desăvârşirea localului acum şi pentru a mai da şi un acont de 25 mii lei la fabrica de tâmplărie Frantz Mareş din Piteşti. Vă rog cu onoare ca pe ziua de 8 Martie 1925 să pot ridica sus zisa sumă. Semnat: V. Mareş, 26.II.1925. Domniei Sale, D-lui Preşedinte al Comitetului Şcolar Seaca-Olt. P. 2. 13 aprilie 1925, Nr.38. D-lui Preşedinte al comitetului Şcolar Seaca-Olt. Întru cât v-am făcut cunoscut verbal de mai multe ori să angajaţi, că astăzi 13. IV. 1925 să fie pământul din clase cum şi nisipul aranjat în clase, fiindu-mi necesare pentru fixarea grinzilor de pardoseli, şi cum 60 de oameni ce i-am angajaţi stau din această cauză, vă fac cunoscut că, conform contractului veţi fi responabili de zilele pierdute. Tot pentru astăzi v-am făcut cunoscut pentru a pune apă peste var întru cât din cauza vânturilor este supus stricăciunilor, deci pe aceste motive declar că nu-mi asum nici o răspundere. Cu stimă: V. Mareş. Domniei Sale D-lui Preş. al Comitetului Şcolar Seaca-Olt. Secretariatul comitetului şcolar Seaca-Olt, Nr. 37, 1925 aprilie 13. Dovadă prin care se adevereşte că dl. V. Mareş, antreprenorul şcoalei în construcţie Seaca-Olt a depus la comitet adresa din 13 aprilie 1925 prin care , conform stipulaţiunei contractului arată că părăseşte şantierul de construcţii întru cât nu i s-au pus la dispoziţie nisip şi apă. Semnat: Sm. Pârvulescu. Comitetul şcolar rural. Com. Seaca, jud. Olt, Nr. 39 din 1925, luna aprilie, ziua 13. Domnule Primar, Vă rugăm să binevoiţi a da tot concursul pentru ca mersul lucrărilor de



şcoală să nu sufere fiind absolută nevoe de braţe şi de nisip. În caz contrariu maistorul părăseşte lucrul iar daunele ne privesc. Altfel vom raporta Onor Prefecturii. Preşedinte: Gh. M. Seiculescu, Secretar: Sm. Pârvulescu. Regatul României. Prefectura Judeţului Olt. Serviciul Asistenţei Sociale şi Oficiul Judeţean I. O. V. DOMNULUI PREŞEDINTE AL COMITETULUI ŞCOLAR DIN COMUNA SEACA PREOTUL GH. M. SEICULESCU. La cererea D-vs. reg. la Nr. 177\925, avem onoare a vă face cunoscut că aprobăm a se da în ziua de 20 aprilie a. c. o serbare şcolară iar cu sumele adunate să se vie în ajutorul construcţiei localului de şcoală din această comună. În consecinţă vă rugăm să bine voiţi a dispune ca dupe terminarea serbărei să se dreseze un proces verbal prin care să se constate rezultatul bănesc realizat dupe care ne veţi trimite copie. Ştampila. Prefect Indescifrabil. Delegatul Asistenţei Sociale şi Oficiul I. O. V. I. Racoviceanu. România Revizoratul Şcolar al Jud. Olt, Nr. 1487. Domnule Director,Vă facem cunoscut a pune în vedere D-lui Matei Pârvan, iniţiatorul serbărei din 20 Aprilie, că i se aprobă a da serbare în sus zisa zi, în localul şcoalei, pentru mărirea fondului necesar construcţiei noului local de şcoală.Ştampila.Revizor şcolar Indescifrabil. Secretar Indescifrabil. Şcoala primară mixtă. Com. Seaca, Jud. Olt,Nr. 841925, Luna Aprilie, Ziua 27. Domnule Perceptor, Cu onoare vă depunem suma de lei 271( două sute şapte zeci şi unul) taxă legală la biletele vândute la serbarea dată în seara zilei de 20 aprilie a. c. Tot deodată vă depunem şi biletele rămase ne plasate şi anume: 81 a 30 lei din 150 emise şi 68 a 20 lei din 100 bilete emise. Director: Sm. Pârvulescu. Comitetul Şcolar judeţean, Nr. 849, 1925, iunie, 8. Domnule Preşedinte, Conform ordinului Casei Şcoalelor Nr. 15253, vi se face cunoscut că d-l Sm. Pârvulescu este înlocuit din funcţia de secretar al acelui Comitet Şcolar şi ca atare va preda toate scriptele d-lui Epureanu. Ştampila. Preşedinte: V. Alimăneştianu. Ne vom conforma, 22 iunie 1925, semnat Pr. Gh. Seiculescu. Comitetul Şcolar judeţean, Nr. 1179, 1925, august 28. Domnule Preşedinte, Vi se face cunoscut că d-l Gh. Stănciugel Slatina a oferit geamuri pentru localurile de şcoală cu preţurile de lei 150 metrul patrat aşezat la loc în orice comună din judeţ. Şi ca atare orice geamuri ce veţi pune la localurile de şcoală să vă adresaţi susnumitului în Strada Lipscani nr. 81, pentru a vă furniza geamurile necesare care sunt de bună calitate şi cu preţ convenabil. Preşedinte: V. Alimăneştianu, secretar Indescifrabil. D-lui Preşedinte al Comitetului Şcolar Seaca-Olt. Revizoratul şcolar al judeţului Olt, Nr.1, Luna ianuarie, Ziua 9. Domnule director, Vi se face cunoscut că onor inspectoratul şcolar a dispus ca să se desfiinţeze pe 1 ianuarie 1929 postul de maestră de gospodărie dela şcoala dvs. în care post funcţionează D-ra Rodica Georgescu, întru cât la acea şcoală se găsesc şi învăţătoare care pot să predea elevelor lucrul de mână şi gospodă. Comunicaţi celor în drept. Ştampilă. Revzor Indescifrabil.



Serviciul sanitar, Jud. Olt, Circ. Crâmpoia, nr. 419, 6.XII.1928. Domnule director, Am onoarea a vă încunoştiinţa că din cauza pojarului şi a variolei ce bântuie prin comună şi printre elevii Dv. de şcoală, se suspendă cursurile pe patru zile cu începere de luni -10 Decembrie a. c. În acest decurs de timp se va face şi curăţenia şi dezinfecţia localului de şcoală sub controlul org. sanitar. Ştampila. Semnătura: Dr. I. Popescu. Şcoala Primară Urbană Mixtă, Com. Seaca, Jud. Olt, 1928, Luna Dec. ,Ziua 8. Domnule Medic, Am onoarea a vă face cunoscut că la această şcoală sunt o mulţime de cazuri de variolă şi pojar printre elevi. În aşa caz vă rog să binevoiţi a vă deplasa a vă transporta în comuna noastră spre a lua măsurile legale. Director: C. M. Niţulescu. D-lui Medic al Circ. Sanitare Crâmpoia Domnule Revizor, La ordinul D.voastră Nr. 5918-1928 avem onoarea a vă înainta tabloul cerut cu toate datele: Situaţia cadre didactice 1920-1921 Nr. crt

Învăţător Naştere

Titlul în care funcţionează

Anul numirii prov.

1. Smar. R. Pârvulescu 1895 definitiv 1918 2. Florentina Georgescu 1868 definitiv 1895

4.D-tru D. Epureanu 1894 provizoriu 1918 Efectivele de elevi ale Şcolii Primare Seaca (8 dec. 1924) Nr. crt

Categorie Clasa B. F. Total

1. Copii de şcoală - 247 112 359 2. Copii înscrişi I 58 7 65 3. Copii înscrişi II 53 8 61 5. Copii înscrişi III 49 12 61 6. Copii înscrişi IV 69 5 74 Efectivele de elevi-regulaţi şi neregulaţi (8 dec.1924)

R. N. Clasa B. F. B. F.

I 45 5 15 - II 47 6 8 - III 39 9 10 3 IV 59 5 10 - *Au rămas nerecenzaţi la Clasa I din lipsă de locuri 98 de elevi.



Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

SALBA, revista corpului didactic primar din judeţul Olt. Apare la Slatina, bilunar de la 15 nov. 1908 până la 1/31 august 1910, sub îngrijirea unui comitet format din institutori şi învăţători din judeţul Olt (I. Luncanu-inspector şcolar, G. Poboran-directorul Şcolii nr.1 ,,Ionaşcu”, M. Mihalcea-institutor, P.Rădulescu institutor, Sp. Pretorian institutor, A. Rădulescu- institutoare , Eug. Demetrescu-institutoare, M.Beelleti-institutoare, S.Moşoiu – institutoare, N.Pădureanu-revizor şcolar, St.Dobrinescu-învăţător, I.Mihăilescu-învăţător, N.Mitulescu- învăţător, D.Căpăţineanu-învăţător . De la nr.1-2/1-31 iulie 1910 redactor şi administrator este G.Poboran iar revista îşi modifică subtitlul ,,Revista didactică a judeţului Olt”. Se tipăreşte la Tipografia de lux,,Constantinescu & fiu, str. Lipscani, nr. 26. Abonament 4-6 lei pe an. Apare în 16 pagini. Se cunosc numerele: 1/15nov. 1908, 2/15 dec.1908, 3/1ian.1909, 4/15 ian.1909, 5/31 ian.1909, 6/15 febr.1909, 7/1 martie 1909, 8-10/15 apr.1909, 11-12/15 mai 1909,13-14/15 iun.1909,15/1 iulie 1909,16-18/15 sept.1909, 19/15 oct.1909, 1-2/1-31 iul.1910, 3-4/1-31 aug.1910. În ,,Cuvîntul nostru” apărut în nr. 1/15 nov.1908 se spune: ,,Credem şi sperăm că prin modesta noastră revistă se va face un folos oarecare, pe care nu-l vom putea însă vedea clar mai dinainte. Publicaţia noastră va fi o oglinjoară a stării noastre culturale şi a tot ce va ţine de cultură. Cunoscându-ne bine şi adevărat, putem şti cum să muncim şi încotro să îndreptăm drumul. Cunoscându-ne bine şi adevărat vom şti cum stăm. A şti cu adevărat cum stăm este cuiul de care atârnă toată averea noastră naţională. A nu şti cum stăm înseamnă a merge cu ochii legaţi . Orice român care îşi iubeşte ţara nu din condei ,ci din inimă,trebuie să vază până în fund străvezia masă a poporului nostru”. După o întrerupere de 9 luni, revista reapare în

august 1910 menţionând că: ,,Din multiplele greutăţi însă ce întâmpină mai în toate părţile astfel de reviste judeţene, după un an de zile a încetat a mai apărea. Pentru ca nici învăţătorii din judeţul Olt să nu rămână însă mai prejos de cei din jur ai altor judeţe, s-au hotărât a o continua şi susţine mai departe prin alăturatul proces verbal, la care au aderat şi câţiva domni institutori şi institutoare” (şi urmează semnăturile a 135 de învăţători şi institutori). Interesante sunt în paginile revistei evocările închinate unor dascăli din trecut (George Michălescu de la Şcoala Ionaşcu , 1834-1908; Iancu S.Ionaşcu 1819-1876; Alexe Marin, 1810-1893; Ion Lugoşian, 1840-1877, care din

1862 a funcţionat la Şcoala Ionaşcu). O impresie despre cum se sărbătorea ziua de 10 mai ne putem forma parcurgând nr. 11-12/15 mai 1909, p.26 (un Te Deum la Catedrala Ionaşcu, cuvântul prefectului, serbarea şcolară din grădina publică). Din acelaşi număr



aflăm despre apariţia lucrării ,,Curs practic de lucru manual”, scoasă de învăţătorul Fl. Ilioaşa din Pleniţa. Din nr. 15/1 iul. 1909 aflăm cum s-a comemorat la Slatina poetul Mihai Eminescu la 20 de ani de la moartea sa şi este publicată conferinţa lui G.Poboran. În nr.1-2/1-31 iulie 1910 găsim o recenzie la ,,Istoria Oraşului Slatina”, de G.Poboran, preluată din ,,Convorbiri Literare”, nr.2/1910. Tot aici se avansează ipoteza că Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti (1 sept.1593-8 aug.1601), s-a născut la Drăgoeşti-Olt în vara anului 1557. La această dată, Pătraşcu cel Bun voievod petrecea la Drăgoeşti împreună cu sfatul său compus din mai mulţi boieri din divan. Drept sursă a acestei aserţiuni este indicată ,,Condica Episcopiei Râmnic, mss.2530,f.382” şi ,,Revista pentru istorie şi arheologie”,vol.X, 1909. Articolele de istorie locală evidenţiază meritele filantropilor Ionaşcu Cupeţu (nr.1/15 nov. 1908, p.6), I. Varipati (idem). Tot cu tematică istorică sunt şi contribuţiile lui G.Poboran ,,Din istoria ţiganilor”ori ,,Act găsit la moşnenii din Bârseşti –Olt”, ce prezintă un document de la 1585-1591 provenind de la Mihnea Turcitul. În nr.3-4/1-31 aug. 1910 este necrologul doctorului Al.Stăncescu, deputat, decedat la 14 iulie. Mai apar diverse ştiri administrative, culturale, comunicări pe teme de metodică, didactică, ştiri economice,tradiţii şi obiceiuri populare locale. Învăţătorul Ioan Gh.Belu din Oporelu prezintă poezia populară ,,Cântecul lui Voinea”. Alţi colaboratori: N.M. Predescu, N.Tudor, Radu Popescu, preot N.Ionescu, Traian Adolferescu, Ioan S. Dimitrescu (Cepturi), Radu Popescu (Turia), E. Căpăţână, pr.St.Bărcănescu (Bărcăneşti), Dimitrescu Firicel (Bărăşti-Olt), M.Iliescu (Constantineşti). (B.A.R. P.I 3515, F.25x17 cm)

SANTINELA, publicaţie de veghe la respectarea democraţiei. Apare la Slatina din martie 2002, director Nicolae Tiţa, 6 pagini , 600 lei. Editor Societatea de Presă ,,Santinela”. Redacţia str.Ana Ipătescu nr. 20, Slatina. Apare săptămânal. Lansarea noului ziar s-a făcut la 18 martie 2002 la Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu”din Slatina. Nicolae Tiţa, fostul redactor şef al revistei ANOTIMP MAGAZIN, imprimă gazetei un stil bătăios, dezvăluind opiniei publice deopotrivă neregulile din tabăra puterii cât şi minusurile opoziţiei. Publică ştiri din actualitatea politică, anchete, reclame. Informaţii culturale puţine. În nr. 142/7-13 iunie 2005 se face o prezentare volumului ,,În spatele cortinei de fier.România sub ocupaţie rusească”, de George Manu, volum lansat la 10 iunie 2005 la Muzeul de Istorie Slatina. (Biblioteca Judeţeană ,,Ion Minulescu”,Slatina). Bibl.,,SANTINELA ,a 12-a publicaţie a judeţului”,în LINIA ÎNTÂI, nr .74/28 febr.-6 martie 2002, p.11; ,, O nouă publicaţie în peisajul presei de la Olt , SANTINELA –editor Nicolae Tiţa”, în RIPOSTA nr. 406 din 25 februarie 2002, p. 4.



SĂGETĂTORUL, revistă anuală, apariţie 1998, 40 pagini. Editura Dosoftei, Slatina, patron D.C.Radu . Revista Liceului Teoretic ,,Tudor Vladimirescu” Drăgăneşti Olt. Coordonator prof. dr. Dumitru Şerban Drăgoi. Am consultat nr.1,2,3/1998. În paginile revistei vom găsi semnăturile prof.univ.dr. Andrei Marga, prof.univ. dr. Ion Dodu Bălan. Mai colaborează profesorii: Ion Georgescu, Dumitru Şerban Drăgoi, Alina Mitruţ, Teodor Cârnaru, Clarisa Cimpoieru, Marin Mihalache, Eugenia Pletea, Ionuţ Bogdan Popescu. Cuprinde şi încercări poetice semnate de

elevi. (Arhiva autorilor, F.28x14 cm).

SCÂNTEIA, organ conservator. Apare la Slatina între 27 mai-18 iunie 1905, săptămânal, sub direcţiunea unui comitet. În colecţiile B.A.R. se păstrează numerele 1/27 mai 1905, 2/1 iunie 1905, 3/10 iunie 1905 şi 4/18 iunie 1905. Abonamentul, 15 lei anul, 5 bani numărul. Tipografia David J. Benvenisti, Craiova. Ziarul polemizează cu redacţia ziarului ,,ECOUL OLTULUI” (Memoria Oltului 6/2012), condus de Titus Stoika, ziar numit în derâdere Găluşca Oltului. Analizând situaţia Partidului Conservator în judeţul Olt, un redactor scrie: ,,În toată ţara, la 1888 cadrele Partidului Conservator erau simţitor reduse, astfel că masele alegătorilor, după o domnie a liberalilor de 12 ani, au putut cu înlesnire da victoria şi unanimităţi conservatorilor, conduse numai de nemulţumirea generală de atunci. Mai mult ca oriunde la Olt, conservatorii stau rău, căci liberalii având în fruntea lor pe dl.Tache Protopopescu, om inteligent activ şi energic şi dorind prin orice mijloc a avea stăpânirea

exclusivă şi completă a judeţului, uzând de situaţia şi influenţa lui la centru se ocupase şi se ocupă a satisface în mare interesele majorităţii alegătorilor pentru a şi-i ataşa în mod definitiv. Cineva, făcând o statistică ar observa că la finanţe, regie, Letea, credit, funciar rural, mişună funcţionari olteni cu şi fără merite. Totuşi, o mână de habotnici, conservatori de principii, prin tradiţie, convingere şi caracter, în fruntea cărora era reposatul C.Găbunea, Heliad, I. Polihron, I.Ioanid şi alţii , au rezistat. Din nefericire, de la Severin îşi strămutase

domiciliul politic de vreo 5 ani, dl. C. Colibăşeanu, mare bogătaş, om puţin cult dar care cu o înfăţişare înşelătoare, a câştigat confienţa lor şi a fost numit prefect cu asentimentul tuturor. Imediat începe opera lui de distrugere...” Colaboratori: C.Popoviceanu (avocat), Mihail Caracostea (avocat), Scevola Zăgănescu, I.Florescu şi alţii folosind pseudonime. (B.A.R. P.IV 43455,F.51x37cm, la 18 iunie 57x39 cm).



Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Monumentele eroilor din com Dobrosloveni

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

În comuna Dobrosloveni, jud. Olt sunt două monumente ale eroilor din ultimele două mari războaie. Ambele monumente se aseamănă ca şi arhitectură. Primul, mai vechi, a fost ridicat de către locuitorii satului Potopin în cinstea concetăţenilor care şi-au jertfit viaţa în Primul Război Mondial. Este aşezat într-o incintă închisă cu un gard din beton. Monumentul, cu aspect de obelisc, se încheie la partea superioară cu o acvilă cu aripile deschise şi în plisc, o cruce. Pe frontispiciu, respectiv pe primul segment al monumentului, se află un tablou, sculptat în basorelief, cu un grup de soldaţi porniţi la atac pe

o colină. În fundalul imaginii se văd munţi şi pâlcuri de copaci. Pe segmentul al doilea, mai înalt decât primul se află inscripţia: „Satul Potopin recunoscător eroilor săi morţi în răsboiul din 1916-1919”, iar mai sus de acest înscris este sculptat în medalion bustul soldatului necunoscut. Imagistica faţadei principale se continuă cu două cruci vopsite în culoarea gri şi contur negru. Lângă monument sunt două cenotafe: unul dedicat „eroului căpitan, Tudorică N. Luncanu, mort pentru patrie în luptele desrobirii Ardealului, în com. Megheşon, jud. Ozolon, 3 dec. 1944” (în afară de aceste înscrisuri, pe crucea din marmură se mai găsesc o fotografie, dar care a fost vandalizată, şi un desen reprezentând o cască militară şi o sabie), iar altul dedicat “eroului soldat Constantin Cioroianu de ani 21, mort pentru patrie în 1916”. Pe primul cenotaf apare, ca şi pe monument, inscripţia cu numele autorului monumentului : „ Bianchi Cr.”

1. Serg. Dinu N – lae 2. Cap. Dogaru Marin 3. Cap. Magnea Florea 4. Badea Stancu Sold. 5. Voiculescu M-rin 6. Magnea Petre 7. Dinu Iancu 8. Ştefanache Ion 9. Cochintu Ştf. 10. Lunganu N-lae

11. Dinu Eliodor 12. Florea Nuţă 13. Cioroianu Chirea 14. Delcea D-tru 15. Ghiocel Păun 16. Peta Ion 17. Necu Ilie 18. Negurici Vasile 19. Micotoi Ştf. 20. Bidica Marin

Monument 1. Dobrosloveni (sat Potopin).



21. Peţa Ghe. 22. Cioroianu Ion 23. Slancu Vasile 24. Magnea Ghe. 25. Peţa Ion 26. Dinu Ion 27. Guşe Barbu

28. Neguţ Florea 29. Cioroianu Tudor 30. Clească D-tru 31. Cârstea Ilie 32. Cerbu C-tin 33. Chivu I. C-tin 34. Costache Ion

Cel de-al doilea monument se află în apropierea aceluiaşi drum judeţean, în partea stângă, pe direcţia Caracal, faţă-n faţă cu Troiţa construită recent. A fost ridicat în anul 1976, la iniţiativa unui comitet alcătuit din: Iova Ilie, primarul comunei, Badea I. Ilie, Colceag Alex., Trişcoiu Nicolae, Preda Ion, Papa Petre. Monumentul, alcătuit din 4 corpuri şi, la partea superioară, un vultur pregătit de zbor, este aşezat pe un postament în două trepte. Pe al doilea corp, latura de la răsărit, este scris comitetul de iniţiativă. Numele şi prenumele eroilor sunt scrise pe trei plăci de marmură, aplicate pe cel de-al treilea corp al construcţiei (pe feţele dinspre apus, răsărit şi miazăzi). Pe faţadă este scris: „S-a ridicat acest monument în cinstea eroilor căzuţi în luptele răsboaielor, 1916 - 1919 şi 1941 – 1945”.

Eroii 1916-1919

1. Badea Marin Serg. Maj. 2. Dobre Ion Serg. 3. Dorobanţu Ghe. 4. Rostogol Ion 5. Neacşu Marin Cap. 6. Sandu Ion 7. Triscoiu Badea Sold. 8. Preda Apostol 9. Ioniţă Ghe. 10. Popa Ion 11. Popa Tudor 12. Ognof Nicolae 13. Vasile Florea 14. Bonea Nicolae 15. Albinet Ion

16. Mitrache Filip 17. Cioboata Alecu 18. Mincă C-tin 19. Stoian Dincă 20. Marcu Ion 21. Burcea C-tin 22. Stănică Nicolae 23. Cutulbea P-che 24. Stoica Apostol 25. Nedelcu Marin 26. Mazdrăngună M. 27. Badea Vasile 28. Badea Marin 29. Stan D-tru 30. Neacşu Marin 31. Pătru Ghe.

Monument 2 Dobrosloveni.



32. Giurcă Marin 33. Giurcă Radu 34. Giurcă D-tru 35. Giurcă Ion 36. Stanciu Marin 37. Stanciu Florea 38. Stanciu Andrei 39. Ene C-tin 40. Nicolae Dincă 41. Nicolae Ilie 42. Lăţea Ion 43. Ştefan Ion 44. Măzdrăgună D. 45. Baronescu Alex. 46. Baronescu Ştef.

47. Mitrache C-tin Eroii 1941-1945 1. Ene Ghe. Plut 2. Tulbure Traian Serg. Maj. 3. Carzon Paul 4. Carzon Ghe. Serg. 5. Popescu Barbu 6. Stănică Florea 7. Bădănoiu Tudor 8. Nedelcu D-tru 9. Gâlcă Alex. Cap. 10. Stan Florea 11. Peciu Ghe. 12. Dumitru Petre

Precizare: În nr. 24/februarie 2014 al revistei noastre la pag. 53 rândul 1 de sus s-a strecurat o regretabilă eroare. Cerând scuze autoarei, facem precizarea că în 1931 sediul Muzeului Romanaţiului din Caracal nu se afla în clădirea din str. Libertăţii nr.6, instituţia fiind înfiinţată- aşa cum se afirmă la începutul articolului – în 1949. Errare umanum est!

Cititorii care doresc să trimită articole spre publicare redacţiei Memoriei Oltului sunt rugaţi să trimită textul redactat cu diacritice româneşti şi însoţit de ilustraţii . Articolele şi studiile vor trata aspecte privind istoria şi trecutul judeţului Olt. Întreaga responsabilitate pentru conţinutul ştiinţific al articolelor aparţine autorilor.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului, cont RO02CECEOT0130RON0581998 Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii, nr.96. Tel. 0724219925, e-mail [email protected]

an. iii, nr.3 (25), martie 2014 memoria oltului · barbu paris mumuleanu (memoria oltului 23/2014)....

Documents