oltului Şi romanaŢilor · va sta la mine pe masa de scris de la slătioara, cât voi trăi eu....

An. VI, nr. 1 (59) ianuarie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 1 (59), ianuarie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian

Planşele noastre

1. Scriitorul Ion Marin Iovescu (n. 6 august 1912, com. Spineni, jud. Olt –

m. 9 august 1977, Bughea de Jos, jud. Argeș).

2. În urmă cu 100 de ani, două treimi din teritoriul României se afla sub

ocupaţia trupelor germano-austro-ungare, populaţia fiind supusă unui jaf

planificat şi sistematic. O demonstrează acest ,,Apel către cetăţeni” din 23

ianuarie 1917 aflat în colecţia de foi volante a Bibliotecii Academiei

Române din Bucureşti: ,,Oraşul Bucureşti este obligat de Guvernământul

Imperial German să procure până azi la ora 6 seara următoarele: 15000

plăpumi sau pături, câte 20000 de cămăşi, pantaloni, ciorapi de lână, câte

30000 brâe şi veste de flanelă şi 1000 blănuri. Neprocurându-se cele cerute,

oraşul va fi supus unei straşnice amende. Fiecare cetăţean este deci obligat

a preda agentului nostru cât mai multe din aceste obiecte, însemnând mai

jos bucăţile predate şi ştergând pe cele nepredate, bucăţi ... plăpumi sau

pături câte ... bucăţi; cămăşi, pantaloni, ciorapi de lână, câte .... brâe şi veste

de flanelă, ... blănuri. Agenţii noştri vor verifica şi semna aceste liste, cari

rămân în loc de chitanţă la ridicarea obiectelor. Prefectul poliţiei, Al.

Tzigara-Samurcaş”.

3. La 17 martie 1928 a fost omagiat printr-o serbare a elevilor liceului

,,Ioniţă Asan” la Teatrul Naţional din Caracal profesorul Silvestru

Băleanu. O demonstrează acest afiş din colecţia d-lui col. (r.) Dumitru

Matei din Caracal.

4. După construirea podului peste Dunăre la Siliştioara-Măgura, lângă

Corabia, domnitorul Carol primeşte onorul armatei române care trece

Dunărea în 1877 pentru obţinerea independenţei României.



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Vrednic de solia ce i-a dat-o Dumnezeu......................................../3

2. Al. Fifoiu-Delaseaca- Dinu Săraru 85. ,,Ultimul ţăran din Slătioara” a primit

,,Opinca de aur”....................................................................................................../5

3. Ion Lazu- Din memoriile unui scriitor slătinean (VI).........................................../7

4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (X)............................................./11

5. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Documentele Mănăstirii Brâncoveni

(IV)........................................................................................................................./24

6. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: Mănăstirea Dobruşa (II)...../32

7. Dumitru Botar- Domnitorul Carol şi Ion C. Brătianu în Romanaţi şi Olt la

1877......................................................................................................................../36

8. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.

Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VII)............................./38

9. Marin D. Ioniţă- Monografia Şcolii Mierleşti, Judeţul Olt (II)........................./50

10. Ilie Dumitru- Vechi cuvinte olteneşti.................................................................../53

11. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (1943)................................................./59

12. N. M. Condiescu- Pagini de jurnal....................................................................../65

13. Col. (r.) Dumitru Matei- Lecturi din ciclul ,,Memorii de război”...................../70

14. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu- Alegerea moşiei oraşului Caracal-

16 februarie 1847 (VI)........................................................................................../83

15. Eveniment cultural................................................................................................/91

16. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Ianuarie...................................../92

17. Nicolae Scurtu-Inscripţii. Câteva precizări la biografia lui Marius Bunescu../94

Noi ştiri despre Ion Marin Iovescu............................/98

18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

satul Poiana......................................................................................................../100

19. Ion Besoiu- Un interviu uitat şi regăsit............................................................../102

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Vrednic de solia ce i-a dat-o Dumnezeu

Ion Andreiţă

Dintru început trebuie spus că ideea sanctificării lui Mihai Eminescu nu poate avea

(şi nici nu trebuie să aibă) o paternitate exactă. Imediat după 1990, ideea a plutit în aerul

descătuşat de ateism ca o sugestie colectivă –

şi nimeni nu poate susţine ca ea să nu se fi

aprins pe cerul credinţei româneşti şi în alţi

timpi, anteriori celui menţionat mai sus.

Preotul profesor doctor Dan Toader

din Bucureşti mă asigură că în timpul

premergător hotărârilor de sanctificare a

domnitorului Ştefan cel Mare a fost rostit, nu

o dată, în areopagul Patriarhiei Române,

numele lui Eminescu. Faptul că nu s-a ajuns

la o concluzie unanim-pozitivă trebuie să ne

dea de gândit, iar nu ambiţia (de altfel,

deşartă) a paternităţii propunerii. În astfel de

chestiuni delicate, când în atenţie (şi

dezbatere) se află aspecte fundamentale ale

spiritualităţii româneşti, nu ne jucăm de-a

„cine ştie câştigă”.

În ceea ce mă priveşte sunt,

într-adevăr, un susţinător fervent al unui

astfel de act de maximă importanţă pentru

calendarul nostru ortodox: trecerea Poetului

Naţional („nepereche”, cum îl numea

„divinul critic” George Călinescu) Mihai

Eminescu în rândul sfinţilor recunoscuţi.

Mărturisesc că, în demersul meu, am întâmpinat greutăţi, opoziţii uneori

înverşunate. Mi s-a dat peste mâna cu care scriam; peste gura cu care vorbeam. Aşa s-a

întâmplat, cu ceva ani în urmă, când am susţinut public (în presă) iniţiativa pictorului Petre

Achiţenie de a fi zugrăvit, pe peretele pronaosului Bisericii Uspenia din Botoşani chipul lui

Mihai Eminescu. Bravul pictor (cu 50 de biserici la activul penelului său, sădite prin toată

ţara) ştia el ce ştia, simţea el ce simţea, credea el ce credea; era din zonă, bucovinean,

fusese crescut la mănăstire – şi era convins că face un gest necesar faţă de memoria

poetului tutelar al românilor; cu atât mai mult, cu cât Mihai Eminescu fusese botezat chiar

în această biserică.

Nu l-a pictat ca pe un ctitor care a dat bani pentru ridicarea unei biserici; l-a pictat

ca pe un ctitor de spirit românesc. El îl aşezase pe Poet, alături de alţi trei ctitori de spirit

românesc, născuţi pe aceste plaiuri: Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian – şi ei,

într-un fel sau altul, martiri ai neamului. Toţi patru, încadrând, doi de o parte şi doi de

cealaltă parte, măreţele portrete ale celor trei mari slujitori ai Bisericii: protopopul,

episcopul şi mitropolitul.

Am insistat asupra felului cum am fost blamat, în chiar ziarul la care lucram –

„România liberă”: clerici (mai mari sau mai mici în grad) şi laici (cu ambiţii religioase;

Mihai Eminescu



între care, Sorin Dumitrescu) m-au umilit în numele unor reguli sau canoane, dacă nu

fariseice, cu siguranţă rigide.

În consecinţă, portretul lui Eminescu a fost declarat „persona non grata” – şi s-a

dat cu var peste el. A urmat un proces, în justiţie, asupra căruia nu mai insist. (Cu var s-a

dat şi peste ceilalţi fraţi întru suferinţă).

Mă întreb: De ce, de unde atâta hulire asupra unui martir al conştiinţei naţionale?!

Cel care a rostit axioma „Biserica a creat limba” – şi a urcat această limbă în panteonul

graiurilor nobile – este ţinut de Biserică la porţile nedreptăţii.

Se vehiculează tot felul de zvonuri, că Eminescu ar fi fost aşa şi pe dincolo –

urechea oficial-bisericească dovedindu-se receptivă la astfel de zvonuri, dar neatentă

(opacă?) la mărturiile contemporanilor. Iată-l pe causticul Caragiale mărturisind: „Acest

Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame… L-am văzut destul de adesea scrâşnind

din lipsă… dar era prea mândru ca să se plângă de asta, şi mai ales acelor ce trebuiau s-o

înţeleagă nespusă”.

Fiinţa care nu a cunoscut ce

este înjurătura – în rarele clipe de

mânie, poetul rostea doar, cu năduf:

„Oh, neamul nevoii!” – este astăzi

înjurat birjăreşte, iar urechile celor puşi

să slujească la „cortul templului” se

lasă gâdilate de asemenea vorbe.

Haşdeu, această enciclopedie a

culturii române, pune punctul pe i: „În

toate epocile au fost poeţi pe care

flămânda sărăcie, uneori numai

deşertăciunea, pentru o ticăloasă

pomană însoţită de o mai ticăloasă

laudă, îi încovoia tămâietori dinaintea

celor puternici. În toate epocile s-au văzut, însă, şi acele fiinţe semeţe, înalte, vrednice de

solia ce le-a dat-o Dumnezeu, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vreo

mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a

spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu”.

Aş aduce în spijinul ideii mele, spre finalul aceastei mâhnite amintiri, şi versurile

unui demn urmaş al lui Mihai Eminescu, poetul şi actorul Emil Botta. Poezia se intitulează

Revizorul nostru şcolar, Eminescu… – şi sună astfel:

Şcolarul durerii

ce rău a albit…

Anii, la urma urmelor,

anii.

Dar plânsul în hohote,

plânsul, de ce?

Vai, revizorul nostru,

revizorul şcolar,

domnul Eminescu,

a fost tras pe roată.

Când vei auzi creanga troznind,

ia seama, spun: e osul lui,

al revizorului nostru şcolar…

Minţi, şcolare, minţi,

am răcnit,

Eminescu a fost răstignit.

…Dar – aşa cum spunea preotul profesor Dan Toader – poate că nu suntem încă

pregătiţi să-l primim pe Eminescu în sufletele noastre; poate Dumnezeu ne supune încă

încercării. Poate… Dar suntem datori să apropiem această clipă, atât prin întărirea în

credinţă, cât şi prin recunoaşterea celor vrednici de solia ce le-a dat-o Dumnezeu.

Ion Andreiţă



DINU SĂRARU 85 - ,,Ultimul ţăran din Slătioara” a primit ,,Opinca de Aur”

Alexandru Fifoiu Delaseaca

5 ian. 2017

Esenţă de oltean, marele om de cultură Dinu Săraru, binecunoscut tuturor celor

care au fie şi doar graniţă cu fenomenul / spaţial cultural - artistic românesc, este şi

patronul spiritual al Festivalului Naţional de Teatru Şcolar ,,Nişte Ţărani”, aflat anul acesta

la a XII-a ediţie, manifestare ce se desfăşoară,

an de an la Vălenii de Olt, vechi centru al

culturii ţărăneşti tradiţionale, unde există un

climat propice şi susţinerea financiară necesară

şi tinde să devină, dacă nu cumva chiar a

devenit, un brand al judeţului ca şi «Oltenii şi

…restul lumii».

Suflet mare, Om cu vocaţie de ctitor şi

inspirator de idei măreţe (vezi Festivalul

nostru), Maestrul Dinu Săraru a acceptat în

februarie 2006 solicitarea iniţiatorilor acestui

act cultural de a da Festivalului numele

celebrului său roman, capodoperă a literaturii

române, operă încununată cu Premiul

Academiei Române. Ne-a felicitat pentru

iniţiativă acordându-ne mereu tot sprijinul. În

această direcţie, prin osârdia sa, an de an

Festivalul este onorat prin prezenţa în juriu a

unor nume mari ale scenei şi filmului

românesc: Geo Saizescu, Grigore Gonţa, Nae

Cosmescu, Carmen Trocan, Adriana Şchiopu (soţia lui Dem Rădulescu) şi, din generaţia

speranţelor, Anca Sigartău, Gabriel Fătu, Irina Rădulescu ş.a. De asemenea, există şi un

Premiu al Fundaţiei «Nişte Ţărani», acordat an de an.

Mai mult, pe adresa iniţiatorilor festivalului soseşte o nouă revistă marca Dinu

Săraru «CLIPA» - un

magazin al actualităţii

literar-artistice româneşti,

editată de Fundaţia «Nişte

Ţărani» şi Arhiepiscopia

Râmnicului şi distribuită

gratuit în foarte multe

centre culturale din ţară.

La Văleni revista poate fi

citită atât la Centrul de

Documentare şi Informare

« Dinu Săraru » din

cadrul liceului Văleni, cât

şi la biblioteca comunală

din localitate.

În semn de aleasă Fragment din epistola scriitorului Dinu Săraru



preţuire, respect şi veneraţie, în august 2013, organizatorii, cadrele didactice de la liceul

Văleni-Olt, au hotărât în unanimitate acordarea Premiului «Opinca de Aur», Marele

Premiu al Festivalului Naţional de Teatru Şcolar «Nişte Ţărani».

Răspunsul Maestrului la gestul nostru ne-a emoţionat profund pe toţi. De aceea,

spre ştiinţa tuturor, redăm conţinutul tulburătoarei epistole :

Slătioara, august 2013

Dragii mei

Prof. Fifoiu,

Am primit epistola voastră şi, fireşte, Premiul acesta m-a emoţionat până la lacrămi.

Va sta la mine pe masa de scris de la Slătioara, cât voi trăi eu. Este printre cele trei, patru

distincţii, dintre sute !, la care ţin foarte mult, alături de Premiul Academiei Române

pentru « Nişte ţărani ».

Sper să ne întâlnim, din nou, toamna asta, tot la Slătioara, să mă revanşez !

Acum o sugestie : Puneţi pe un butuc de lemn, piedestal de masă o opincă adevărată!

(cereţi de la Căluşarii din Slatina). Va fi de un efect uriaş. Dacă mi-ar fi trecut prin minte,

aşa ar fi arătat Marele Premiu al Fundaţiei « Nişte ţărani ».

Vă felicit pentru idee şi, în credinţă, vă mulţumesc.

Vă îmbrăţişez cu mare drag,

Dinu Săraru

P.S. Mulţumiri Părintelui şi autorului Premiului vostru - elevul !

Post- scriptum-ul impune nişte explicaţii: Părintele este dl. Ilie Belu- teolog, iar

autorul Premiului – dl. Marian Ilie Raicu - fiu al satului, fost elev, acum ofiţer şi doctor în

meteorologie.

În 30 ianuarie a.c. Maestrul Dinu Săraru sărbătoreşte 85 de ani de viaţă. La ceas

aniversar, un mesaj din suflet pentru cel sărbătorit:

Convinşi că prin tot ceea ce faceţi pentru Cauza Ţărănească şi Ideea de Românism

veţi avea mult mai

mult decât o CLIPĂ de

eternitate, vă urăm,

Excelenţă, un cordial

La Mulţi Ani cu

(multă) Sănătate spre

binele cultural al

Naţiei.

Dinu Săraru inaugurând Centrul Cultural din Văleni- Olt care îi

poartă numele



Din memoriile unui scriitor slătinean (VI)

Ion Lazu

…Din lecturile freneticei adolescenţe mă îndrăgostisem de munţi, nu pot să spun

în ce fel anume, după cum nu poţi explica iubirea în general şi nici vreun alt fel de

sentiment, până la urmă. Însă pe de altă parte, aşa cum nu poţi iubi cu adevărat decât dacă

mai întâi ai iubit ideea de iubire, tot astfel şi în cazul cestălalt, iubisem munţii în abstract şi

din instinct, cred, fără să-i fi văzut vreodată. Nu

este iubirea aşteptare a ceva ce ţi-ai dorit? (Sau

pur şi simplu era chemarea munţilor care nu se

stinsese de tot în sufletele oierilor plecaţi de sub

munţii Tarcăului?)

În vacanţa clasei a noua, profesorul meu

de română Gh. Ungureanu, care era şi noul

director al liceului (înlocuindu-l pe teribilul

Mustaţă, de geografie, fost colonel pe timpul

războiului, deci cu hibe la dosar…), m-a trecut

pe lista celor vreo 15 liceeni care urmau să facă

o excursie de şapte zile la cabana Voina de la

poalele sudice ale masivului Făgăraş-Iezer-

Păpuşa. Eram un bun elev, mai cu seamă

sârguincios, însă nicidecum premiantul, cât timp

aveam în clasă concurenţa unor minţi sclipitoare

precum Anton Vătăşescu şi Caius Dragomir. Să

fi contat şi prestaţia mea la materia profesorului-

director? Nu e exclus, mi-ar plăcea să cred că

da. Ins format la cîmpie, fără o reprezentare oricât de aproximativă a desfăşurărilor

naturale pe verticala terestră, tentat de aceea

(dimpreună cu slătinenii mei) să iau drept ,,deal” orice

denivelare, orice cută sesizabilă a terenului, fie şi din

nevoia de a găsi un antonim pentru ,,vale”, mă aflam

acum translat de-a dreptul la munte, între Iezerul şi

Păpuşa ce-şi înălţau sub nori culmile semeţe, alpine,

parcă decupate cu foarfeca; le aveam în faţa ochilor, în

jurul meu, sub picioare, implicit: brazii, poienile,

cascadele, ţancurile, izvoarele strălimpezi, lacurile

glaciare; şi acel aer scăpărător care dădea prospeţime

peisajului etajat, făcându-l să vibreze ca o făptură

trează, pregătită pentru comuniune. Se trezise brusc şi

sufletul meu, ca dintr-o nesfârşită letargie. Îl simţeam,

în sfârşit! Din acel moment nu am mai dorit nimic

altceva decât să-mi trăiesc restul vieţii în împărăţia

munţilor. Pe cale logică, trebuia să dau la facultatea de

geologie – ceea ce s-a şi întâmplat în vara următoare,

când terminam, prea repede şi nu îndeajuns pregătit

pentru a lua viaţa în piept, un biet liceu dejist, de 10

clase (în care, în paranteză fie spus, şi numai ca să dau

Profesorul Gh. Ungureanu...

...este autorul Monografiei

Liceului Radu Greceanu (1994)



un detaliu cu privire la acele triste vremuri, nu avusesem niciodată în programa şcolară

Geografia României – materie la examenul de admitere -, dar în schimb o avusesem pe cea

a URSS: taigaua, silvotundra, tundra… Am învăţat după maculatorul unui coleg mai mare,

care făcuse geografia ţării cu Mustaţă. Or, ideea era aceasta: dacă învăţai după explicaţiile

lui Mustaţă, musai să iei admiterea!).

Oricum, la

sfârşitul acelei

săptămâni de vacanţă în

paradisul montan (care

se dovedea cel mai

potrivit firii mele

accentuat romantice),

profesorul de română

Gh. Ungureanu, care

luase pe cont propriu

expediţia, m-a pus să

citesc un fel de reportaj

de tabără. N-a fost

propriu-zis o catastrofă,

ce-i drept, dar nici un

succes eclatant, aşa cum probabil scontase sensibilul meu dascăl, din ce ştia/intuia despre

mine. Îmi însemnasem cîte ceva cu creionul pe filele unui carneţel şi, la lumina fluctuantă,

oricum insuficientă a focului de tabără, frazele mele, meşterite în pripă, căci primisem

sugestia doar cu cîteva ore înainte, citite cu dificultăţi şi cu tracul de rigoare, vor fi făcut o

impresie sub aşteptări. Eram adunaţi împrejurul focului tradiţional o duzină de băietani şi

cam tot pe-atâtea fete de la liceul simetric din Slatina. În cele 6-7 zile deja se schiţaseră

apropieri, preferinţe, atitudini tânjitoare, priviri în căutarea unui dialog – convivii aveau

atenţia orientată în alte direcţii decât produsul literar pe care fără aplomb, însă cu girul

profesorului de specialitate, li-l ofeream, în locul poate al unei seri de dans electric, mai

potrivit situaţiei. Însă puritanismul utemist al acelor ani era descurajant, dacă nu de-a

dreptul sinistru. Exista măcar o persoană, se înţelege prin aceasta vreo liceană, care să

asculte cu dinadins şi să guste dulcea înfiorare din textul meu?, mă întrebam în timpul

lecturii. Întrebare ce, fireşte, nu şi-a găsit vreun răspuns. Rămânea să meditez la ghinionul

de a nu te plasa în ,,orizontul de aşteptare” al celorlalţi. La amărăciunea contratimpului.

Totuşi, în semn de consolare-solidarizare, profesorul mi-a reţinut foile cu însemnări, şi

cândva le-am văzut într-o vitrină pe coridoarele liceului, la intrarea în sala de festivităţi.

Peste 15 ani, acelaşi profesor avea să scrie despre prima mea carte, Ningea în ochii ei

albaştri, impresionat mai ales de stil şi de tematică.

Vreau să subliniez că nu am fost în nici un fel un precoce într-ale literaturii, cum

ştiu că au fost atâţia, inclusiv Grigore Alexandrescu, ştiutor pe dinafară al Alixăndriei şi al

multor altor texte care se aflau la dispoziţia copiilor într-acele vremi de începuturi culturale

româneşti, aşa după cum bine reiese din Satiră duhului meu, text altfel delectabil, un

adevărat tur de forţă în dulcele stil romantic. La mine lucrurile s-au urnit cu o încetineală

care s-ar părea că face parte din însăşi formula mea spirituală. În fapt, nu este vorba decât

despre încurajatoare prevestiri, dintre care doar unele se adeveresc. Ca să nu spun că

poporul român, părintele nostru al tuturor, priveşte cu inima strînsă către pruncii

excepţional dotaţi, cu înţelesul că, ,,ce-i bun este repede chemat la Domnul”.

Profesori ai liceului Radu Greceanu din Slatina. Jos, al

patrulea din dreapta- Alecu Popescu (Mustaţă)



Trecând de aceste simple speculaţii, am să spun că în Slatina de pe vremea şcolii

mele secundare şi a liceului abreviat mai sus pomenit nu am auzit de vreun cerc sau

cenaclu literar, spre care desigur m-aş fi orientat, dată fiind nevoia mea insaţiabilă de

literatură. Căci citeam dezlănţuit, cu o sete de imaginar pe care acum mi-aş explica-o şi ca

pe un mijloc de a suplini deficitul de fantezie personală. Oricât ar părea de ciudat, totul mi

s-a tras de la un creion mecanic pe care mi-l cadorisise unchiul Gică din Craiova, la una

din trecerile sale pe la noi, altfel simplu contabil sau magaziner, însă omul la care am văzut

prima mare bibliotecă şi un cititor redutabil. Un creion mecanic sofisticat, asta pe vremea

foametei de după război şi a tăbliţei de ardezie, a cernelei violete şi a creionului chimic

însemna ceva. Lucru pe care l-a sesizat imediat colegul meu de bancă, Stoicescu Victor,

care pe loc mi-a propus un troc pe două cărţi. Născut într-o casă fără cărţi, schimbul în sine

mi s-ar fi părut dubios, dacă nu chiar o adevărată şarlatanie, de n-ar fi fost convingerea

grozavă cu care Stoicescu a propus tranzacţia. Căci deşi elev slab, spre care ar fi trebuit să

cat cu justificată superioritate, bietul meu coleg era deja un cititor pătimaş, practic pierdut

pentru lumea asta, şi care în timpul orelor manevra cărţile pe sub bancă. De altfel, ochii lui

albaştri veşnic înroşiţi mărturiseau despre nopţi nedormite şi despre mari frământări

sufleteşti.

De aici a pornit toată nebunia: altfel spus, una dintre marile aventuri ale vieţii

mele. Cele două cărţi erau: o fascicolă din Iliada, probabil din traducerea în proză a lui

Murnu, dar nu am verificat. Şi ce-ar fi de verificat?! E cea mai mare greşeală, când se află

în cauză amintirile din copilărie – o greşeală care poate ruina întregul edificiu!; şi Broscuţa

cea rea, de autor neidentificat, o poveste cu adevărat terifiantă, care săptămâni şi luni după

aceea îmi provoca înainte de somn lungi coşmaruri. Am devenit un dependent de lectură şi,

implicit, de Stoicescu Victor, posesor al unei incredibile biblioteci (inclusiv cărţi de

aventuri, doxuri, Johnny din Sumatra, Fu-Man-ciu, dar şi Cartea înţelepciunii, dar şi

cărţile lui Jules Verne, dar şi Don Quijote, într-o devălmăşie aiuritoare), din care mă

aprovizionam prin toate mijloacele de persuasiune sau pur şi simplu milogindu-mă în faţa

colegului meu mai norocos. L-am poreclit imediat pe Victor cum altfel decât Don Quijote

şi i-am făcut la rigoare o epigramă: ,,Don Quijote de la Mancha / Şi-a luat sabia şi lancea /

Ca să facă cuceriri / În insula Sandomir”. Ca nuca-n perete! Dar nu conta, din moment ce

rimele funcţionau! Însă, copil ruşinos, nu-mi luam curajul să citesc în timpul orelor, deşi

trepidam tot de nerăbdare; am găsit altă metodă, mai avantajoasă în felul ei: eram foarte

atent la ore, prindeam totul, ca să nu mai pierd timpul acasă cu lecţiile – astfel îmi rămânea

practic toată după-amiaza numai pentru citit. Şi citeam (iarna) întins în patul părinţilor, de

la fereastră, într-o uitare de sine vecină cu fericirea, sau afară pe prispă (vara), captând în

disperare cu filele ridicate în aer ultimele licăriri de lumină ale amurgului, iar după masa

de seară începeam pe dată altă partidă de citit, la lampă, susţinută până în ultimul moment,

când mama se apleca asupra lămpii şi, cu mâna în dreptul buzelor o stingea suflând cu

dibăcie: puf!

Ce-mi mai amintesc, din timpul şcolii secundare? Numele unei sinucigaşe: Tatiana

Ionescu. S-a răspândit printre elevii de la Ionaşcu vestea cumplită că o tânără s-a împuşcat

cu pistolul iubitului ei ofiţer. Amănunte nu-mi amintesc, decât că m-a impresionat la culme

gestul ei tragic, care făcuse din ea, instantaneu, o eroină de roman, stârnind printre

slătineni un mare val emoţional... Am mers împreună cu alţi şcolari să o vedem expusă în

sala de recepţii de la Casa Ofiţerilor. O fată de o frumuseţe suprafirească, sub un giulgiu

alb, de mireasă. Ea însăşi albă precum statuile. În timp, n-am mai auzit pe nimeni să-i

pronunţe numele; în ce mă priveşte, cu cât m-am gândit mai mult la acest episod, cu atât

mi s-a părut mai ciudat, mai de neexplicat... Însă ne aflam prin anii ‟50-‟51, probabil că



mai existau în mentalul public rămăşite din codul onoarei ofiţereşti. Altfel cum să înţeleg

faptul în sine că Tatiana Ionescu a fost depusă la Casa Ofiţerilor? Episod enigmatic. Cine

să-mi pună această întâmplare în adevăraţii ei termenii? Prietenii, cunoscuţii, rudele te pot

ajuta în multe privinţe, însă se dovedesc absolut neputincioşi când vine vorba despre

amintiri. O tânără fată s-a sinucis din dragoste, împuşcându-se cu pistolul iubitului ofiţer,

obţinând instantaneu admiraţia întregului oraş. Spulberând ca pe nimic ingratitudinea celui

care îi jignise: Iubirea, Credinţa, Speranţa. (ВЕРА, НАДЕЖДА ЛЮВОВЬ), – cuvinte

pungălite de mâna şcolăriţei Vera – mama a făcut primii doi ani în limba rusă – o cusătură

care a atârnat decenii la rând pe perete, acasă, sub tablourile de familie...).

(Iar despre tradiţia culturală a Slatinei, aflată până azi în mare suferinţă, iar

pe-atunci abia însăilată, aveam să aflu câte ceva, însă mult mai târziu, căci în anii „60 nu se

sufla un cuvânt despre Minulescu, despre Eugen Ionescu, despre Gib Mihăescu, nici măcar

despre răspopitul Damian Stănoiu, dintr-o comună vecină; ocultat fiind însuşi numele lui

Radu Greceanu, cronicar muntean - de neam boieresc, ce-i drept - şi patronul liceului, până

la venirea comuniştilor. Nu poate fi şi nu poate constitui o tradiţie ceva despre care nu se

ştie nimic şi nu poate avea consecinţe la scară socială. Emulaţiune? În jurul căror corifei şi

pe ce temeiuri? Ca liceeni interni nu aveam acces la bibliotecă, ni s-a şoptit că este sigilată,

pur şi simplu. De la biblioteca oraşului împrumutam scriitori ruşi şi sovietici, citeam Donul

liniştit, Pămînt desţelenit, Cavalerul stelei de aur, citeam Bursucii, Mesteacănul alb; dar şi

Korolenco, Cehov... Dar şi La capătul pământului, o poveste nostalgică, cu un geolog.

Oricum, Slatina nu era nici Râmnicu Vâlcea, nici Craiova, oraşe vecine şi cu care ne aflam

în competiţie, acestea într-adevăr nişte centre culturale, unde existase şi înainte de război o

mişcare artistică, reviste literare, ziarişti, scriitori – o emulaţie.)

Slatina, de la zolot – aur în slavoneşte – însă nu s-a putut dovedi că s-ar fi scos aur

aluvionar din pietrişurile Oltului?; sau Slatina de la slavonescul zlatna, izvor sărat,

sărătură, cum sunt atâtea toponimice în Subcarpaţi, unde am şi prospectat zăcămintele de

sare, de la Putna pînă-n valea Prahovei? Inexistente ca atare în cazul oraşului meu de

adopţiune. S-a optat pentru provenienţa numelui Slatina de la vama pentru sarea care

pornea din zona Ocnele Mari, încă de pe vremea lui Vlad Vodă, spre ţările din Balcani şi

totodată spre portul Brăila, cele două târguri fiind astfel atestate documentar simultan, în

acelaşi hrisov

domnesc.

Dar aspectele

din trecutul istoric al

urbei au început să fie

discutate mai târziu,

pe vremea liceului

meu nu se vorbea

decât despre Iancu

Jianu, haiducul care

,,trece Oltul ca pe

pod” cu calul lui (cam

netot, pentru rimă…)

şi despre exodul lui

Tudor din Vladimiri,

cu oastea lui de

panduri…

Liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina (imagine din 1924 când

s-au sărbătorit 40 de ani de la înfiinţare)



Primarii oraşului Caracal (X)

Cornel Manolescu

CHINTESCU, MIHAIL C., 1931, mai 29 – iulie 24, președinte C. I.

S-a născut 8 / 20 mai 1871, în casa părinților săi din mahalaua Târgu de afară.

Fiul lui Constantin Chintescu, deputat

și prefect de Romanați și al Ecaterinei

Chintescu ( n. Prejbeanu). Declarantul

copilului a fost Iancu Leoveanu, ,,care ne-a

înfășișat copilu în lipsa tatălui de-acasă.’’

Constantin și Ecaterina Chintescu au mai

avut un fiu, pe Ion, născut la 4 august 1873.

Ofițer de cavalerie, locotenent-colonel

în rezervă. Fost deputat în legislatura anului

1911. În acest an, donează 2228 m.p. pentru

construirea spitalului din Corabia.

A fost căsătorit de trei ori: cu Elena

Guran, cu Hermina Penelope de care se

desparte în 1913, și cu Ecaterina (,,Titi‟‟)

Dobruneanu (strănepoata haiducului Iancu

Jianu; nepoata Zincăi şi fiica lui Iancu

Dobruneanu).

,,Grefa tribunalului Romanați

Extracte La 29 Martie 1913, d-na Hermina

Penelope Mihail Chintescu, din Caracal, cu

suplica înregistrată la No.11.093, a intentat

acțiune de divorț contra soțului său Mihail

C. Chintescu, proprietar din Caracal,

pentru cauze determinate de lege, arătând

că din căsătorie, s’a dat naștere la un copil, cu numele de Adrian, iar soțul pârât posedă

ca avere moșia Ghizdăvești, în întindere de 900 hectare, în hotarul comunei Ghizdăvești,

județul Romanați, casele cu dependințele și terenul, în întindere de 13 jumătate hectare,

situată la 1 km. de Caracal, la locul numit Valea Dragului, al cărui termen s’a fixat la 27

Maiu 1913.

Se publică spre generala cunoștință, conform legii.

No.18.705 1913, Aprilie 5”

Şi M. Chintescu intentează acțiune de divorț împotriva soției sale , Hermina

Penelope. Redăm și extractul acestei acțiuni: ,,La 29 Martie 1913, d. M. C. Chintescu,

proprietar, din Caracal cu suplica înregistrată la No.11.092 a intentat acțiune de divorț

contra soției sale Hermina Penelope M. C. Chintescu, din Caracal, pentru cauze

determinate de lege, arătând că din căsătorie s’a dat naștere la un copil cu numele de

Adrian ( n.n. născut la 20 decembrie 1911), iar cu prilejul căsătoriei i s’a constituit ca

zeste suma de lei 100.000, după cum se constată din actul dotal autentificat de acest

tribunal la No.320 / 909 plus trusou, lingerie și mobilier, evaluat la suma de lei 15.000, al

cărui termen de judecată s’a fixat la 27Maiu 1913.



Se publică spre generala

cunoștință, conform legii.1

No.18.717

1913, Aprilie 5”.

Trebuie să precizăm, că celor

doi soți Chintescu li s-a mai născut un

copil, Nicolae, la 10 august 1910,

martor la declararea nou-născutului

fiind Ioan Marineanu, 68 de ani ,

proprietar.2

Ecaterina ( ,,Titi‟‟) Chintescu (

n. Dobruneanu n. 31 dec.1889 -ϯ1980 )

era nepoata Zincăi ( Zoița ), căsătorită

cu Nicolae Șt. Dobruneanu. Zinca era

fiica haiducului Iancu Jianu și a

Sultanei Gălășescu, născută după ce

Iancu și Sultana, crezând că nu vor

avea copii, înfiaseră pe Maria ( n.1830

), căsătorită cu Constantin Zaman pe la

1853.

Mișu Chintescu și soția sa Titi au avut un fiu, Matei ( n.16.03.1922- d.13.12.2003 )

și o fată- Babița.

Nu ştim dacă cei doi soți au avut doar doi copii, dar la 2 XII 1936, după decesul lui

M. Chintescu, participau la succesiune ,,minorii Matei Dinu Chintescu și Marie-Jana

Chintescu, prin mama lor Ecaterina Chintescu.’’3 Constantin-Matei erau cele 2 prenume

ale minorului Chintescu, iar Marie –Jana, era probabil ,,Babița‟‟ ( n.1924 ).

În 7 mai 1912, prin D.R. nr. 2702, deputatul Chintescu ( Mihail C. ) este numit

membru al Ordinului ,, Coroana României‟‟, în gradul de Ofițer.4

M.Chintescu a fost și senator de Romanați din partea Partidului Conservator ( ales

la scrutinul din 24 mai 1914 ), prieten apropiat al lui Constantin Argetoianu5. Iată cum

descrie acesta campania electorală din 1915 susținută la Romanați, pentru susținerea lui

O.Goga: ,,M-am zbătut în Romanați pe timpul acestei campanii electorale, ca un acționist

excitat. Mă instalasem la marginea Caracalului în vila ( n.n. construită în 1914 și

demolată pe la 1963-1964 ), colegului meu de Senat Mișu Chintescu, și de dimineața

până seara colindam județul. Țipam mai tare ca Pavlică Brătășanu, beam cu toții, făceam

curte la cucoane și făgăduiam marea cu sarea, numai să iasă voturi. Toată strădania

noastră a fost inutilă, căci matrapazlâcurile guvernului au falsificat alegerea și bietul

Goga a căzut… A fost o mare decepție pentru dînsul, și pentru noi o pierdere de timp și de

1 Monitorul Oficial al României, nr.36 / 18 Mai 1913, pag.1625

2 S.J.A.N.Olt, Col. de Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr.414 / 1910

3 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos. 29 / 1936, pag. 743.

4 Monitorul Oficial al României , nr.30 / 9 mai 1912.

5 Constantin Argetoianu ( n.3 / 15 martie 1871, Craiova-d. 6 febr.1955, la Sighet ) a fost un om politic

român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României ( între 28 septembrie 1939 – 23 noiembrie 1939 ). Inițial membru al Partidului Conservator, dar a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministerial în diferite guverne.

În martie 1914 Mişu Chintescu era preşedintele

clubului Conservator din Caracal, vice-

preşedinte al organizaţiei locale



parale. Pentru mine însă, nou cum eram în politică, a mai fost și o școală bună, care mi-a

folosit în alegerile ulterioare.’’6

În 1915, M. Chintescu era pe lista eligibililor la Senat pentru perioada de la 1 mai

1915 până la 30 aprilie 1916.

În 1927 a avut polemici dure cu mai multe persoane din Caracal, publicând în presa

vremii articole defăimătoare la adresa multor caracaleni .

În numărul din 19 iunie 1927 ziarul ,,Romanațul’’ publica un ,,drept la replică‟‟, cu

titlul: Domnul fost Senator M.C.Chintescu calomniază, insultă, amenință.

,,Domnul fost Senator M.C.Chintescu în marea sa disperare de a nu fi împiedecat spre

a continua cu deschiderea a 3 prăvălii pe pământul expropriat exclusiv numai pentru

lărgirea curții Bisericii Adormirea Maicii Domnului, prăvălii dotate și de pe urma cărora

crede Domnia Sa că și-ar mai putea

creea veniturile de odinioară, dupe

ce a calomniat pe parohul bisericii,

fala și mândria orașului și județului

nostru, a început să ne insulte și pe

noi. Domnia sa prin ziarul

Romanațul No.23 din 15 Maiu a.c.

nu numai că ne insultă dar ne și

amenință”.

În continuare, autorii

articolului, N. Ghizdăvescu și A.

Pârvulescu demontează toate

calomniile și insultele proferate de

M.C.Chintescu, scrise în ziare: ,,Te

lauzi domnule fost senator că ești

conștient de ceace faci! De sigur ești

foarte conștient și te asigurăm că ori

care ar fi fost în situația D-tale și cu

astfel de conștință ca a D-tale ar fi

fost cu mult mai conștient ca să-i fie

îngăduit să deschidă 3 prăvălii, fără

plată, pe un loc expropriat numai

pentru o instituție sfântă și publică.

*Te lauzi cu moșii și

strămoșii soției căci cât despre ființa D-tale nu poți spune decât fost…fost… și apoi

fost-ai, leleo, cât ai fost și acum… nu mai pot să fiu ce am fost, căci nici ce am moștenit nu

mai am și nici legile timpurilor de pe timpul lui fost, nu mai sunt. În naivitatea D-tale care

cred că nu este îngăduită nici măcar unui absolvent a 4 clase primare, ne faci venetici așa

că dupe afirmarea D-tale: militari, magistrați, profesori, preoți, etc. etc. care nu s’au

născut din neam în neam, în acest oraș, sunt venetici! da de, naivului i se iartă naivitatea.

Aceste cuvinte ne face să credem că ți-a rămas neșterse în memoria D-tale

vechile obiceiuri ale locurilor depe vremea când se poruncea ,,afară cu argatul cutare’’,

ceace astăzi nu mai este. Acum credem că o să fii la locul D-tale.

N.Ghizdăvescu, A.Pârvulescu”

6 Argetoianu C., Pentru cei de mâine, vol I, Editura Albatros, București 1991.

O. Goga în campanie electorală la Corabia în

decembrie 1915 (S.J.A.N. Olt)



În 1927-1928 era membru în delegatia

permanentă a consiliului județean Romanați, apoi

președinte al Consiliului județean

În 28 mai 1931, Nicolae Betulescu,

președintele Comisiei interimare a orașului

Caracal, a fost suspendat constatându-se o serie de

nereguli și abuzuri în administrația comunei .

Ministerul de interne a dispus dizolvarea

întregului consiliu comunal și înlocuirea lui cu o

comisie interimară , alcătuită din următoarele

persoane: M. C. Chintescu, președinte, Mișu

Ștefănescu, Șt. Ricman , Căpitan Cernăianu și

Preotul I. Popa, membri.

Vineri 29 mai 1931, noua C.I. a depus

jurământul în fața prefectului și a personalului

Primăriei Caracal.

Pe 6 iunie 1931, Ștefan Ricman și-a

înregistrat la cancelaria primăriei orașului Caracal,

demisia , care nu i-a fost aprobată, dar pe 14 august

a demisionat pentru că nu a depus jurământul, ca

membru al comisiei conduse de Vintilă Niciu.

Comisia lui M.Chintescu a avut o viață scurtă, până pe 24 iulie același an când a

fost înlocuită cu o altă comisie, cu președinte Vintilă Niciu.

Mișu Chintescu a fost o fire

conflictuală, în anul 1931 a avut un proces cu

Primăria Caracal pentru că ,,nu a plătit costul

curentului electric’’7. Ziarul Vremea nr. 15-

16, din 16 august 1931 prezenta următoarea

ştire: ,,D-l M. C. Chintescu fost președinte al

comisiunei interimare a depus Primăriei o

întâmpinare prin care arată că testamentul

defunctului Tache Vlădescu nu a fost depus

spre validare.’’

În nr. 35-36 , din 1 ianuarie 1932,

ziarul Vremea publica ,,Bilete de plăcintă”

(catrene vesele), pentru politicienii

romanațeni. Iată-l pe cel dedicat lui

M.Chintescu:

D-lui M.Chintescu

Liberalii ca să prindă

În partid ceva….vigoare,

Ci-că vor să te aleagă

Președinte ....de onoare.

7 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. 23 / 1931.

Ziarul Vremea, nr. 5-6/7 iunie 1931



A decedat pe 1 iulie 1935 și a fost îngropat în cimitirul nr.1 din Caracal.

Se pare că a murit în gara Costești, jud.

Argeș. În 1936 în timpul procesului de succesiune

intentat de moștenitorii săi: cei majori- d-na Lt. col.

Petroianu- Craiova, d-na căpitan Grigorescu-

Constanța și sublocot. Bob Chintescu- Constanța și

cei minori despre care am scris mai sus, Tribunalul

Romanați, secția II, cerea la Primăria Caracal

extractul de deces al numitului Mișu Chintescu.

Primăria Caracal răspunde Tribunalului: ,,Nu vă

putem trimite extractul de deces al decedatului Mișu

Chintescu de oare ce nu am primit extractul de

moarte fiind mort în comuna Costești.”

Tribunalul trimite încă o cerere, dar i

se răspunde: ,,Mișu Chintescu fiind mort în gara

Costești s’a trecut în registrul de morți al acelei

comune.’’8

NICIU, VINTILĂ - VICTOR – PETRE Em., 1931, iulie 24 – 1932, iunie 13,

președinte C.I.

S-a născut în Craiova , la 12 iunie 1883 după cum dovedeşte ,,Actu de nascere

copilului Vintilă Victor Petre născut eri douăspre-ȡece currentu la ora patru dimineața în

orașul Craiova la casa părinților sei nr. n’are din

strada și suburbia Sfinții Apostoli fiu alu

Domnului Emanuelu Niciu, de ani treiȡeci și șase

advocat și al Dόmnei Ana Em. Niciu de ani două

ȡeci și șapte, menajeră, domiciliați în Craiova.’’9

Licențiat în drept al facultății din

București.

A început ca magistrat.

-3 mai 1907, procuror secție tribunalul Dolj.

-1 iunie 1909, înaintat procuror secție

același tribunal.

- 13 iulie 1911, procuror tribunalul

Romanați.

În 29 aprilie 1915 este mutat ca procuror de

secție de la tribunalul Romanați la tribunalul

Covurlui.

,, FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate.

Văzând raportul ministrului nostru secretar

8 S.J.A.N.Olt Fond Primăria orașului Caracal, pag. 7și 119.

9 S.J.A.N.Dolj, Col.Registre de Stare Civilă, reg. nr.3 / 1883, pag.84.

Locul de veci al lui M. C. Chintescu din

cimitirul oraşului Caracal



de Stat la departamentul de justiție sub No. 18.069 / 915.

Am decretat și decretăm:

Art.I.- D.Mihail R. Porumbaru, actual procuror de secțiune la tribunalul Covurlui

se permută în aceeaș calitate la tribunalul Romanați în locul d-lui Vintilă Em.Niciu, care

trece în postul ocupat de d. Mihail Porumbaru.10

Dat în București , la 29 Aprilie 1915.

FERDINAND

Ministrul de justiție

Victor Antonescu No. 1.207”

În 1916 se înscrie în Baroul Romanați și începe să practice avocatura.

Din 28 februarie 1919, este ales președintele Societății Mărăști- Mărășești.11

Membru al Partidului Național Țărănesc.

Este numit prefect al județului Romanați, prin D.R. 4869 din 1920, nov.13. Iată

decretul de numire:

,,MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 64.386 / 920

Am decretat și decretăm:

Art.I.- D.Vintilă Niciu deputat, se numește de Noi în funcțiunea de prefect al

județului Romanați, în locul d-lui Ioan Marian, demisionat.

Art.II.- Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Sinaia, la 13 Noemvrie 1920.12

FERDINAND.

Ministru de interne

C.Argetoianu No. 4869”.

Prin decretul regal nr. 5.408, dat în București, la 20 decembrie 1920, Corpul

alegătorilor din circumscripția electorală a județului Romanați, se convoacă pentru zilele

de 29,30 și 31 ianuarie 1921, pentru a alege un deputat, în locul lui Vintilă Niciu, numit

prefect al județului Romanați.13

În nr. 36-37 , apărut la 1 ianuarie 1930 ziarul Vremea, publica un ,,Buletin

informativ- Ce fac în prezent diferitele personalități caracalene’’.

D-l Vintilă Niciu face ce-a făcut și până acum.

În pag. 3, același periodic prezenta ,,Bilete de plăcintă’’(catrene vesele)

adresate politicienilor caracaleni.

10 Monitorul Oficial al României, nr.25 / 30 aprilie 1915.

11 Societatea Mărăști – Mărășești s-a constituit în anul 1919, din inițiativa ,,demobilizaților’’ din războiul

pentru întregirea neamului , având ca președinte pe Vintilă Niciu. 12

Monitorul Oficial al României , nr. 178 / 14 noiembrie 1920. 13

Monitorul Oficial al României, nr. 212 / 25 decembrie 1920



Iată-l pe cel dedicat lui V.Niciu:

D-lui Vintilică Niciu

În sănătatea ta închin

În viață să n’ai nici’un chin

Ci doar să guști câte-un pelin

Și câte un păhărel de vin.

În urma dizolvării C.I. condusă

de M. C. Chintescu, a fost instituită,

prin decizia ministerială nr. 12.742, din

24 iulie 1931, o nouă C.I. avându-l ca

președinte pe Vintilă Niciu .

Membrii Comisiei erau:

Gheorghe Teodorescu avocat, Pr. Ion

Gh. Popa, Ștefan Ricman, căpitan

Horațiu Cernăianu, Marin V.

Rădulescu și Petre Vasilescu.14

Ștefan Ricman a demisionat pe

14 august 1931 , pentru că nu a depus

jurământul . Ziarul Vremea , în

numărul 35-36, din 1 ianuarie 1932, îi

dedica un catren vesel (o epigramă),

primarului V.Niciu.

D-lui V.Niciu.

Pentru sonda dela gară

Te văicărești că n’ai bani...

Ai găsi pe dată însă

Pentru o sondă’n ...Drăgășani.

Comisia interimară sub președinția lui Vintilă Niciu a funcționat până la 13 iunie

1932 , când revine la primărie Nicu Betulescu.

Pe actul său de naștere este înscrisă o notă: ,,Intrarea No.9209 / 936. Decedat la 4

Septembrie 1936 actul de deces No.322 în Caracal, jud. Romanați.‟‟

BIBIAN, ȘTEFAN

M., Din 1933,

decembrie 1, președ.

C.I. , primar – 1938,

febr. 15 S-a născut la

1 aprilie 1876, în Caracal. Fiul lui Michail Bibianu și al Anei.15

Licențiat al Facultății de Drept din București, cu teza de licență: ,,Bibian Ștefan

M ( 1876 - ?) ,,Privilegiile în dreptul roman și român.Teză de licență susținută la…1901

14 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.7 / 1931, pag.222.

15 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg.nr 322 / 1876.

Adresa Prefecturii Romanați către Primăria

Caracal , prin care anunța instituirea unei noi

Comisii interimare

Semnătura lui V. Niciu, preşedintele C.I. pe ordonanţa nr. 12731

emisă la 23 decembrie 1931



de Ștefan M.Bibian.București ( Lito-Tip. L.

Motzatzeanu )”, 1901 (23,5x16 ), 63 p. ( Fac.

de drept din București) ( II 412643 ).16

Sublocotenent rez. reg.1 Călărași.

-16 martie 1898-cop. aj. Min. Domenii.

-1 aprilie 1900 impieg. cls. III același

Minist., până la 1 apr. 1901

-9 apr.1905 supleant de procuror, trib.

Romanați.

,,MINISTERUL DE JUSTIȚIE

Prin decretul regal No.2.164 din 9 Aprilie

1905, în urma propunerei făcută prin raport

de d. ministru secretar de Stat la

departamentul justiției, sunt numiți, înaintați

și permutați:

Ștefan M. Bibian, licentiat în drept de la

facultatea din București, întrunind

condițiunile art. 58 din legea de organizare

judecătorească, se numește supleant la

tribunalul Romanați, în locul d-lui George

Jean Marie Fotino.”17

-1 sept.1905, substitut de procuror același

trib.18

La 27.11.1905 , Ștefan Bibian ,,magistrat, de ani două zeci și nouă, născut în

Caracal, în 1876 , se căsătorește cu D-șoara Maria Vasilescu, 24 ani, născută în 1881, la

Caracal.’’19

La căsătoria celor doi unul dintre martori a fost Marcu Celăreanu ,,41 ani, advocat,

senator.’’

Se retrage din magistratură în anul 1907 și în iulie 1909 este candidatul partidului

conservator –democrat la comună. În 13 iulie 1907 i se eliberează un pașaport cu nr.80.

Era un tip scund, dar solid.

În 1911, a fost ales pentru prima dată deputat, reprezentând colegiul al doilea din

Romanați. A fost proclamat ales în urma alegerilor efectuate în balotaj în ziua de 25

Fevruarie 1911, cu 515 voturi față de 16 câte a obținut contracandidatul său- Athanasie

Nicolau.

La 31 decembrie 1912 era cenzor al Băncii Caracal-Societate Anonimă și semna

bilanțul acesteia pe anul 1911.

Prin D.R. nr. 2701, din 7 mai 1912, contrasemnat de ,,Președintele consiliului,

ministru al Afacerilor Străine, Cancelar al Ordinelor T. Maiorescu‟‟ este numit membru al

Ordinului ,,Steaua României” ,,în gradul de Cavaler’’.20

16 Bibliografie românească modernă.

17 Monitorul Oficial al României, nr.10 / 12 aprilie 1905, pag.428.

18 Anuarul Magistraturii la 1 ian.1906. București. 1906.

19 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg.nr.400 / 1905.

20

Monitorul Oficial al României, No. 3o / 9 mai 1912.



Prin decizia ministerială nr. 8846 din 26 martie 1916 semnată de către ministrul

secretar de Stat la departamentul de interne, Ștefan Bibian este numit membru în comisia

județeană Romanați, pentru aprovizionarea comunelor și controlul prețurilor. Această

comisie era prezidată de către prefectul județului.

Prin D.R. nr. 920, din 24 aprilie 1918 este numit prefect al județului Romanați.

,,MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului președintelui consiliului Nostru de miniștri și secretar de Stat la

departamentul de interne No.21.097.

Art.II.- Se numesc de Noi în funcțiunea de prefecți în locurile vacante:

La județul Romanați: Ștefan Bibianu.

Art.III.- Președintele consiliului Nostru de miniştri și ministru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Iași, la 24 Aprilie 191821

FERDINAND

Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne.

A.Marghiloman. No. 920”

Prefectoriatul său a durat până în 27 octombrie când a demisionat.

Prin Hotărârea nr. 34 a Comisiei județene de expropriere, lui Ștefan Bibianu i se

expropriază moșia Arcești, cu sediul în Dobrun, pentru suma de 8000 de lei, pentru 10 ha.,

partea de deal a moșiei și 8400 lei pentru 7 ha. partea din vale a acesteia.22

În februarie

1923 este reales censor la Banca Caracal –S.A.

În ianuarie 1927 era consilier comunal, în februarie senator, iar în 1929 făcea

parte din Comitetul județean al Partidului Poporului. Era fost senator.23

Prin decizia prefectului județului Romanați, nr.181 din 30 noiembrie 1933, a fost

numit primar al orașului Caracal.

,,No.181

1933, Noemvrie 30

DECIZIUNE

Noi Prefectul județului Romanați

Având în vedere cercetările începute de D-l Inspector General Administrativ

Alexandru Negrea la primăria orașului Caracal și

Pînă la terminarea lor în conformitate cu art.167 și 351, al. 8 din legea pentru

organizarea ad-ției locale.

Decidem

Art. I. Suspendăm din funcțiune pe D-l Primar, D-l Ajutor de Primar și întreg

consiliul comunal al orașului Caracal, iar pentru ca afacerile comunei să nu sufere,

instituim o comisiune interimară care să gireze afacerile comunei compusă din D-nii:

21 Monitorul Oficial al României , nr. 20 / 25 aprilie 1918, pag.252

22 Monitorul Oficial al României , nr.242 / 8 februarie 1921.

23 Partidul Poporului, Anuarul pe anul 1927, pag.72.



1. Ștefan Bibian-Președinte, 2). Emilian Dumitrescu Vice-Președinte, 3).

Mihail Stancovici, 4). C. Alexandrescu, 5). Petre Bădulescu, 6). C.Dobre, 7).

Niță Ghizdăveanu, 8). Dumitru Uță, 9). A. Petre Ronea.

Art. II. Prezenta decizie se va executa

prin serviciul respectiv.24

Prefect I.Veleanu

Secretar general

s.s. indescifrabil.’’

Primariatul său a durat până la 1 februarie

1938, când s-a pensionat. A fost primar liberal , iar

ziarul Romanațul în numărul din 18 iulie 1937, sub

fotografia sa preciza:,,D-l Ștefan Bibian actualul

primar al orașului Caracal , omul înfăptuirilor și al

cinstei

personificată.’’

Sub

primariatul său

,,s-a completat

laboratorul, a

mai dat pentru instrumente și o parte din vehiculele ce

le are spitalul”.

Tot în timpul primariatului său, s-au început și

executat, în prima etapă (sept.1936-august 1937),

lucrările de alimentare cu apă a orașului.

Ștefan Bibian s-a dus la cele veșnice, pe 26 mai

1945, iar soția sa Maria, la 23 martie 1949, Cele 2

decese au fost notate pe actul lor de căsătorie , din 21

noiembrie 1905.

GEORGESCU, ION – ȚICU, din 1938, februarie 16

– decembrie 11, primar.

S-a născut pe 23 aprilie 1882, în com.Cacaleți

(Romanați), azi Castranova (Dolj).

Licențiat al Facultății de Drept.

A început ca magistrat.

-9 mai 1908, mag. stag. oc. Arcești (Romanați).

- 31 mai 1911 jud. prov. același oc., apoi Sinești (Vâlcea) și Scărișoara (Romanați).

- 1 septembrie 1913, jud. def.același ocol.

- 14 iulie 1919, înaintat pe loc președ. Trib.

- 13 mai 1921, jud. de instr. Trib. Romanați, numit prin D.R. nr.2019 / 13 mai 1921.

- 20 iulie 1922, jud. trib. Romanați.

24 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. 49 / 1933.

Locul de veci al lui Ştefan Bibian

(Caracal)



- 10 martie 1926, jud. instrucție. Romanați, numit prin D.R. nr. 975 / 10 martie 1926.

- 16 martie 1926, cu grad. președ.trib.

- 26 martie 1926, jud. șed.cu același grad, același tribunal.

- 1 august 1930- cu grad Cons C. Apel.25

Până la această dată avea în magistratură o vechime de 27 ani, 10 luni, 9 zile, iar

stagiu în grad 5 ani şi 8 luni.

În numărul din 25 iulie 1937, ziarul Romanațul saluta numirea lui I. T. Georgescu

în funcția de Președinte al Secției a doua a Tribunalului Romanați: ,,Noul Președinte al

Secției a II-a este o nu mai puțin cunoscută figură de relief a magistraturii locale. Născut

în comuna Castra-Nova acest județ, d-sa încă este un băștinaș, distins prin muncă, prin

merite și integritate și acoperit de prestigiu prin conduita D-sale fără reproș, sub toate

aspectele privită. Calitățile pe cari le posedă

constituesc o garanție că, de data aceasta, în

noul post de răspundere în care a fost avansat,

nu-i rămâne decât să și valorifice, încadrându-

se în linia distinșilor D-sale înaintași.’’

În luna februarie a anului 1938, la nivel de

țară au fost numiți ca primari, magistrați, iar ca

prefecți de județ, ofițeri superiori, cu gradul de

colonel, pentru a depolitiza administrația.

La Caracal, Ion. T. Georgescu,

Președintele Tribunalului Romanați, S. II, a fost

delegat să îndeplinească și funcția de primar al

orașului Caracal.

,,DECIZIUNI MINISTERIALE

MINISTERUL DE INTERNE

Noi, ministri secretari de Stat la

Departamentele Internelor și Justiției;

Având în vedere dispozițiunile Î. D. R.,

Nr. 867 din 15 Februarie 1938,

Decidem:

Art. I. Se deleagă de noi ca primari ai municipiilor și orașelor de reședință,

precum și la orașele nereședință, stațiuni balneo climatice din țară d-nii:

La orașul Caracal.

Ioan T. Georgescu, președintele secției II, Tribunalul Romanați. Art. II. Direcțiunea administrației locale din Ministerul de Interne, este însărcinată

cu executarea prezentei deciziuni.

Dată la 16 Februarie 1938.26

Ministru de interne, Armand Călinescu

Ministru de justiție ad-interim, M. Cancicov.

Nr.4996”.

În numărul 30-31, din 6 octombrie 1938, ziarul Romanațul publica un articol în care

făcea un bilanț al celor 8 luni de primariat ale D-l I. T. GEORGESCU-Primarul

Caracalului.

25 Anuarul Magistraturii la 1 ianuarie 1929, București, Tipografia și Legătoria Închisorii centrale,,

Văcărești’’, 1929. 26

Monitorul Oficial al României, p.I nr. 39 /17 februarie 1938, pag.921.



,,Prin luna Februarie acest an cu ocazia schimbărilor fundamentale de

despoliticianizare, a fost adus ca primar al orașului nostru cu delegație D-l Ion

T.Georgescu Președintele secției II a Trib.Romanați.

Magistrat integru și un bun cunoscător în chestiuni edilitare D-sa dela început a

avut intențiuni frumoase pentru orașul nostru dar i-a fost cu neputință să-și complecteze

planul edilitar, din lipsă de fonduri.

Bugetul l-a găsit deficitar din primul moment datorită celor două alegeri

parlamentare cu care s’au cheltuit sume enorme. D-sa a avut greaua sarcină de a întocmi

bugetele pe exercițiul 1938 / 9, însă potrivit ordinelor superioare, aceste bugete s’au

întocmit în limita încasarilor efectuate în anul precedent care au fost destul de reduse.

Dacă bugetele au fost reduse la venituri, sigur că și cheltuelile au trebuit să fie

comprimate la limită. S’au rezervat fonduri și pentru lucrări însă nici pe departe nu au

atins programul cu

care D-l Ion T.

Georgescu a venit la

primărie.Ori, ce

lucrări putea să facă

dintr’un buget cifrat

la ordinar la suma de

lei cinci milioane și

jumătate?

Totuși a avut

posibilitatea să

înscrie la capitolele

respective suma de aproape patru milioane din care a executat următoarele lucrări:

1)S’a construit un gard despărțitor între Uzina de apă și Azilul de infirmi;

2)S’a subzidit locuința direcției dela școala primară Nr. 2 fete;

3)S’a refăcut magazia pentru lemne de foc a școalei primare;

4)S’a reparat localul și instalația băilor comunale;

5)S’a reparat acoperișul remizelor de zarzavat și prăvăliilor din fața pescăriei;

6)S’a făcut reparațiuni de întreținere la exteriorul localului primăriei;

7)S’a pavat cu piatră bolovani de râu, trotuarul pe partea dreaptă a stradelei

Alex. cel Bun în suprafață de 25 m.p.;

8)S’a refăcut 584 m.p. pavaj cu piatră bolovani pe str. Călărași;

9)S’a refăcut 543 m.p. pavaj din piatră bolovani pe str. Gen. Praporgescu David;

10)S’a refăcut 1497 m.p. din piatră bolovani de râu pe str. Valter Mărăcineanu;

11)S’au continuat și terminat lucrările de pavarea unei porțiuni din târgul

săptămânal în suprafăță de 2590 m.p.;

12)S’au continuat și terminat lucrările de alimentare cu apă și canal, în valoare

de peste 1.760.000 lei.

Lucrări în curs de executare

1)Reparația localului Abatorului comunal;

2)Refacerea unei părți din acoperișul Teatrului Comunal.

3)Instalația de apă și canal la localul primăriei;

4)Refacerea podului din Poiana Abatorului Comunal;



5)Curățirea și adâncirea șanțului din Poiana Abatorului Comunal pe o lungime

de 600 m;

6)Amenajarea unei porțiuni din traseul

străzii Mircea Vodă;

7)Aprovizionarea în depozitul comunei a

60 m.c. piatră bolovani de râu și 75 m.c. nisip în

valoare totală, toate aceste lucrări de peste 3000.000

lei.

Lucrări proectate a se mai executa

până la închiderea campaniei de lucru.

1)Reparațiuni de întreținere la interiorul

localului primăriei;

2)Cumpărarea unei auto camionete

necesară serviciului salubrității;

3)Reparațiuni de întreținere la biserica Sf.

Ilie din cimitirul No.1;

4)Împrejmuirea locului viran din str. V.

Alecsandri, proprietatea comunei;

5)Patru cauciucuri pentru cisterne;

6)Construcția unui zid din beton pentru

consolidarea terenului la Hala de zarzavat;

7)Refacerea gardului școalei primare No. 3 băeți;

Toate aceste lucrări în valoare dupe devize de lei 463.000;

8)Extinderea Parcului Comunal prin plantarea cu arbori a părții de Sud a

terenului în prelungire spre eleșteul Obogeanu; Lucrarea aceasta nu costă nici-un ban-

gropile fiind săpate de premilitari, arborii din pepinierea comunei. În urma apelului făcut

de D-l Ion T. Georgescu primar-delegat al orașului Caracal, s’a constituit următorul

comitet pentru înființare de cantine școlare și pentru cumpărare de îmbrăcăminte copiilor

săraci: Primarul orașului ca președinte; Președintele Sfatului Negustoresc, al Camerei de

Agricultură, directorul

Federalei Dacia, din partea

clerului Pr. Fl. Tudorănescu,

medicul primar al orașului

Caracal și toți directorii și

directoarele școalelor

primare, iar secretar D-l

Gogu Ștefănescu.’’27

Primariatul său a

durat până în 11 decembrie

1938, când a fost înlocuit cu

avocatul Iancu D.

Stănculescu.

27 ,,Romanațul’’, nr.39, din 1 dec.1938.

Până la introducerea

canalizării în oraş...

...aprovizionarea cu apă s-a făcut altfel



Documentele Mănăstirii Brâncoveni (IV)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Continuăm prezentarea documentelor Mănăstirii Brâncoveni din judeţul Romanaţi, aflate la

Arhivele Naţionale din Bucureşti. Cercetarea acestora amănunţită ar aduce date noi despre

proprietăţile acestui vechi lăcaş de închinăciune, despre egumenii care i-au purtat de grijă.

Inventar de documente relative la moșia Potlogi (Mărgheni) - 28 mai 1624, Cartea lui Alexandru V[oievod] către M-rea Brâncoveni pentru

moșia Potlogi;

- 5 octombrie 1629, Carte de danie a jupânesei Dragnia către aceeași m-re pentru

moșie la Potlogi;

- 8 iulie 1634, Carte de hotărnicie a mai multor boieri pentru moșia Potlogi;

- 25 iulie 1634, Carte a lui Mateiu Basarab întărind hotărnicia moșiei Potlogi;

- 29 octombrie 1837, Copie adeverită după hrisovul lui Constantin Basarab

Brâncoveanu către M-rea Brâncoveni pentru moșia Potlogi;

- octombrie 1816, Carte de hotărnicie a lui biv vel ceauș Scarlat pentru moșia

Potlogi și alte proprietăți ale mănăstirii;

- 29 mai 1847, Anaforaua județului Romanați cu nr. 69 în privința procesului

urmat între M-rea Brâncoveni cu clucerul Titu Bengescu, proprietarul moșiei Piatra pentru

călcarea moșiei Mărgheni;

-22 martie 1843, Idem cu nr. 19 pentru aceeași moșie;

- 27 martie 1845, Idem a Înaltului Divan secția 1 cu nr. 24 în procesul urmat dintre

M-rea Brâncoveni cu dl. general-maior Nicolae și cu fratele său postelnicul Ioan

Cantacuzinești pentru călcarea moșiei Mărgheni;

- 16 septembrie 1839, Carte de hotărnicie a moșiei Papalari sau Mărgheni a M-rii

Brâncoveni; Planul topografic ridicat de Răducanu Măinescu, hotarnicul, pentru mai multe

trupuri de moșie;

- 31 octombrie 1847, Anaforaua Judecătoriei de Romanați cu nr.117 în privința

formăluirii hotărniciei moșiei Piatra a d-lui maior Florescu ce se vecinește cu moșia

Mărgheni a M-rii Brâncoveni;

- 10 mai 1612, Hrisov al Radului V[oievod] către Chirca pah[arnic] pentru moșia

Papalari;

- 22 octombrie 1612, Idem al Radului Vv. Către Chirca, comisul pentru moșia

Papalari;

- 7 septembrie 1614, Cartea Radului Vv. Către Chirca, comis pentru niște rumâni

din Papalari, dimpreună cu moșia lor;

- 6 noiembrie 1620, Idem a lui Radu Vv. Pentru moșia Papalari dimpreună cu niște

rumâni de acolo;

- 4 mai 1640, Hrisovul lui Matei Basarab către M-rea Brâncoveni pentru moșia

Papalari;

- 10 mai 1654, Idem al lui Constantin Basarab Vv.;

- 4 iunie 1656, Cartea aceluiași în aceeași privință;

-14 decembrie 1661, Zapisul Nicului, feciorul lui Ștefan, către Dima Slugeru, prin

care vinde partea lui de moșie din Papalari;

- 13 iulie 1670, Zapis de vânzare al lui Marin din Papalari către Nichifor,

eg[umenul] Brâncovenilor pentru partea lui de moșie din Papalari;



- 14 aprilie 1671, Idem al lui Ioan Vornicelu cu vărul său Stoica pentru aceeași

afacere;

- 28 iunie 1672, Idem de vânzare al lui Florea către egumenul de la Brâncoveni, în

aceeași afacere;

- 12 mai 1673, Idem de zălogire al Stanciului cu frate său, idem;

- 11 ianuarie 1679, Idem al lui Dima Slugeru;

- 26 ianuarie 1680, Idem al aceluiași;

- iunie 1670, Idem al lui Marin din Sfințești către Marin din Papalari pentru partea

sa de moșie din Sfințești;

- 13 septembrie 1839, Scrisoarea paharnicului Titu Bengescu către clucerul Ioan

Șerbănescu, făcându-i cunoscut că nu se poate prezenta la judecata ce o are;

- septembrie 1839, Cartea Președenției Judecătoriei Romanați către clucerul Ioan

Șerbănescu;

Inventar de documente pentru moşia Sfinţeşti, proprietatea Mănăstirii

Brâncoveni - 4 decembrie 1642, Zapisul lui Stoica către Neagoe prin care-i vinde partea sa de

moșie din Sfințești;

- 25 martie 1661, Hrisovul lui Grigore Ghica V[oievod] prin care întărea lui

Petrașcu Clucerul din Tomeni, moșie în Sfințești;

- 23 martie 1661, Copia aceluiași act din anul 1860;

- 5 martie 1667, Zapisul lui Petru Vornicul către Radu Spătaru prin care-i vinde

partea sa din moșia Sfințești;

- 8 februarie 1685, Zapisul lui Titu cu frate-său Cristea către Anania, egumenul

M-rii Brâncoveni în aceeași privință;

- 8 februarie 1685, Copie după zapisul de mai sus;

- 8 februarie 1685, Zapisul lui Popa Gherghi cu frate-său Drăgușin către Anania,

egumenul M-rii Brâncoveni, în aceeași chestie;

- 8 februarie 1685, Copie după actul de mai sus;

- 8 ianuarie 1686, Zapisul lui Dumitru Dima, slujitorul, către același, în același

scop;

- 31 august 1688, Zapisul jupânesei Despina către același și în același scop;

- 31 august 1688, Copia actului de mai sus;

- 1689, Copie după hrisovul lui Constantin Basarab Vv. Către M-rea Brâncoveni

prin care dă să ție moșie în Sfințești;

- 20 septembrie 1701, Zapisul lui Radu Strâmbeanul cu fiii săi pentru vânzare de

moșie în Sfințești;

- 20 septembrie 1701, Copie după actul de mai sus;

- 6 sept 1702, Copie după zapisul lui Mateiu cu sora sa Bălașa prin care vând

partea lor de moșia Sfințești, legalizată de Logofeția Dreptății;

- 8 iunie 1832, Copie de hotărnicie atingătoare de moșia Proroci și altele învecinate

cu moșia Sfințești.

Inventar de documente relative la moşiile Osica şi cureaua din Dobrun

numită şi Roşieni

- 26 august 1659, Act de vânzare al lui Ivan către Pană vel portar pentru niște

rumâni cu moșia lor;



- 2 septembrie 1659, Idem al lui Ivan sin Preda către același pentru rumâni din

Roșieni și Jugăstreni;

- 29 octombrie 1659, Idem al lui Mihai și frate său Miu către același pentru moșie

în Roșieni;

- 22 octombrie 1661, Idem al aceluiași către Pană Căpitanul pentru o vie;

- 18 iunie 1664, Idem al lui Voinea către Pătrașcu Clucerul pentru moșie la Osica

ce-i zice și Tomeni;

- 8 septembrie 1664, Cartea lui Grigore Vodă Ghica pentru moșia Roșieni,

- 4 iunie 1665, Ordinul lui Radul Vv. Către 12 boieri pentru alegerea hotarelor

moșiilor Vorita[?] și Osica;

- 6 octombrie 1669, Act de vânzare al lui Mihnea din Fălcoiu către Pană Stolnicul

pentru 100 stânjeni din Roșieni;

- 25 septembrie 1670, Act de vânzare al lui Mihnea către Pană vel Clucer pentru

moșie cu români de la Roșieni;

- 9 octombrie 1670, Diata lui Pavel vel Clucer pentru care lasă între altele nevestei

sale Elena moșiile Slăvitești și Roșieni,

- 20 decembrie 1670, Idem al lui Mihaiu sin Tudor Paharnicul către Pană Clucerul

pentru două sute cinci stânjeni moșie în Roșieni;

- 10 iunie 1673, Cartea lui Grigore Vodă Ghica întărind jupânesii Ilinca Pârdeasca

stăpânire peste tot satul Roșieni;

- 8 august 1675, Idem al lui Duca Vv. către Mateiu Postelnicu pentru moșia Ilincăi

Pârdeasca din Roșieni;

- 3 iunie 1678, Copie nesubscrisă după diata jupânesii Ilinca fata Domnii Florica

pentru jumătate din moșia sa Roșieni ce o lasă mănăstirii Mihai Vodă împreună cu alte

lucruri iar restul îl lasă fiicei sale Alexandrinii;

- 14 iunie 1693, Ordinul lui Constantin Vv. către 12 boieri hotarnici pentru

alegerea hotarelor moșiei Roșieni și Jugăstreni;

- 25 iunie 1693, Idem către egumenul M-rii Brâncoveni atingător de moșia

Roșieni;

- 26 iunie 1693, Scrisoarea egumenului M-rii Mihaiu Vodă către acela al M-rii

Brâncoveni relativă la alegerea și hotărnicia moșiei Roșieni;

- 20 iulie 1693, Carte de hotărnicie a moșiei Roșieni, cu o copie;

- 11 aprilie 1694, Act de schimb al egumenului M-rii Mihai Vodă cu acela al M-rii

Brâncoveni pentru moșia Roșieni, cu copie;

- 14 ianuarie 1696, Hrisovul lui Constantin Basarab Vv. dat M-rii Brâncoveni

întărindu-i stăpânire pe moșia Roșieni;

-10 decembrie 1699, Act de danie al lui Macarie Monahul către M-rea Brâncoveni

pentru partea sa din moșia Roșieni;

- 16 aprilie 1701, Cartea lui Constantin Vv. atingătoare de dajdia ce urmează a da

Mănăstirea Brâncoveni pentru satele Rotunda, Redea, Roșieni, Obârșia și Robănești;

- 12 octombrie 1729, Mărturia oamenilor din Roșieni pentu călcarea hotarelor

acelei moșii de către boierii Brătășani;

-3 iulie 1733, Copie adeverință de vel logofăt după cartea de alegere a 4 boieri

pentru moșia Dobrun și Roșieni;

-1741, Foaie de moșiile Filaretii Monahia lăsate M-rii Brâncoveni din zestrea sa;

- 1 nov. 1756, Copie adeverită după actul de vânzare al Mariei Roșianca către

Constantin Strâmbeanul pentru cinci sute stânjeni din Roșieni;



- 27 septembrie 1756, Copie adeverită după cartea de alegere a moșiei Roșieni și

Jugăstreni;

- 8 august 1757, Jalbă către domn cu rezoluția călugărilor M-rii Brâncoveni în

contra lui Constantin Strâmbeanu pentru moșia Roșieni;

- 6 iulie 1758, Copie după raportul vătafului de aprozi cu ceaușul relativ la niște

moșii în Roșieni lăsată M-rii Brâncoveni de o Maria din Roșieni;

- 28 aprilie 1766, Copie adeverită după actul de vânzare al Mariei Roșianca către

Constantin Strâmbeanul pentru 900 stânjeni moșie în Roșieni;

- 1 iulie 1815, Jalbă către vel logofătul dată de egumenul M-rii Brâncoveni cu

rezoluție pentru împresurare de moșie;

- 3 iulie 1817, Idem către caimacamul Craiovei cu rezoluție pentru împresurarea

moșiilor Rogojina[?] și Dobrunul;

- 29 august 1818, Jalba egumenului M-rii Brâncoveni către același cu rezoluție în

privința moșiei Roșieni;

- 15 iunie 1835, Copie legalizată după sentința Judecătoriei Romanați în procesul

dintre M-rea Brâncoveni cu Gheorghe Brătășanu pentru moșie în Roșieni;

- 27 iunie 1830, Idem în procesul moșiei Roșieni;

- 28 aprilie 1839, Înscrisul lui Toma Vasiliu pentru dijma unei prunării din moșia

Roșieni;

- 3 martie 1841, Citația Judecătoriei Romanați în procesul moșiei Roșieni a M-rii

Brâncoveni;

- 7 mai 1847, Sentința cu nr. 63 a Judecătoriei de Romanați privitoare la hotărnicia

moșiei Corlătești vecină cu Roșieni;

- 23 februarie 1849, Idem cu nr. 11 privitoare la hotărnicia moșiei Osica vecină cu

Roșieni;

- 11 noiembrie 1852, Idem cu nr. 50 privitoare la hotărnicia moșiei Șopârlița a

Sevastiții Brătășanca vecină cu Roșieni a M-rii Brâncoveni.

Inventar cu documentele relative la moşia Orezu din judeţul Romanaţi

- 1 august 1670, Zapisul lui Ivancu cu feciorii vinde lui Ilie Armășalul partea lui de

moșie din Orezu.

- 17 decembrie 1682, Cartea de danie a lui Irimia Monahul, care după mirenie s-a

numit Ilie Armașu, prin care închină M-rii Brâncoveni partea lui de moșie din Orezu.

- 20 aprilie 1690, Idem a lui Constantin Vodă Basarab prin care porunceşte de a se

alege partea Episcopiei de la moșia Orezu.

- 13 septembrie 1690, Idem a lui Irimia Monahul prin care închină M-rii

Brâncoveni Schitul lui dimpreună cu moșia de la Orezu.

- 4 octombrie 1691, Idem de judecată a lui Vintilă Corbeanu vel ban al Craiovei

prin care întărește M-rei donația de mai sus.

- 12 ianuarie 1692, Idem al lui Constantin Basarab V[oievod] prin care întărește

M-rei Brâncoveni schitul Orezu cu moșia lui.

- 7 iunie 1692, Idem a Oprii fata Irimii Călugăru prin care dă M-rii Brâncoveni

partea sa de moșie ca despăgubire pentru niște bucate ce i-au fost luat cu nedreptate.

- 5 octombrie 1747, Porunca lui Constantin Brâncoveanu și alții către un călăraș de

a apuca pe niște moșneni de la Orezu ca să plătească cheltuielile alegerii moșiei făcute

moșiilor în devălmășie cu a M-rii.

- 23 aprilie 1749, Cartea de hotărnicie a 4 boieri pentru partea de moșie din Orezu

a M-rii Brâncoveni.



- Fără dată, Copie după actul de mai sus.

- Fără dată, Foiță arătătoare de semnele moșiei Orezu,

- 30 septembrie 1859, Act de aducere la îndeplinire a moșiei Orezu de către moșia

Șerbănești- Morunglav.

Inventar de documente relative la moşiile Perişani şi Robăneşti din judeţul

Romanaţi, proprietăţi ale mănăstirii Brâncoveni şi Mamu

- 12 aprilie 1490, Cartea lui Vlad Vv. întărind lui Dragomir cu fiii săi

cumpărătoarea moșiei Perșiani de la Milea feciorul lui Neamișa.

- 12 aprilie 1490, Traducția cărții de mai sus.

- 25 septembrie 1498, Cartea lui Radu Vv. întărind lui Manea și fratelui său Stan

moșia Perișani.

- 25 septembrie 1498, Traducția cărții de mai sus.

- 16 iulie 1651, Zapisul lui Lupșa feciorul Mirei închinând M-rii Brâncoveni moșia

sa din Perișani.

- 22 ianuarie 1661, Cartea lui Grigore Ghica Vv. către 12 boieri a alege moșia

Robăneștii a M-rii Brâncoveni.

- 2 aprilie 1672, Zapisul lui Lupșa sin Stanciului închinând M-rii Brâncoveni

moșia sa din Perișani.

- 2 iulie 1676, Zapisul lui Dragomir închinând M-rii Brâncoveni moșia sa din

Perișani.

- 21 aprilie 1677, Hrisovul lui Duca Vv. întărind M-rii Brâncoveni moșia în

Perișani.

- 7 iunie 1745, Însemnare de cheltuieli făcute la alegerea moșiei Robănești.

- 1 august 1845, Anaforaua cu nr. 76 a Judecătoriei de Dolj, secția II în privința

hotărniciei moșiei Ciumești a lui N. Rusănescu ce se învecinește cu Perișani.

- 8 decembrie 1847, Sentința cu nr. 95 a Judecătoriei de Dolj secția I în privința

alegerii moșiei Lăcrița a lui C.N. Otetelișanu, ce se învecinează cu moșia Robăneștii a

M-rii.

- 14 martie 1855, Sentința cu nr. 9 a Judecătoriei de Romanați în privința alegerii

moșiei Perișanii și Robăneștii a M-rii Căluiu de către vecinii răzeși.

Inventar de documentele relative la moşiile Ciumeşti, Drăgia şi Robăneşti - 30 august 1634, Zapisul Cârstei feciorul Stancului prin care arată că vărul lor,

Stroe, a vândut postelnicului Ilie a patra parte de ocină din Ciumești.

- 24 ianuarie 1642, Zapisul postelnicului Drosul ot Bralășiţi[?], prin care vinde

postelnicului Ilie a patra parte din moșia Ciumești.

- 15 martie 1674, Zapisul postelnicului Medrea, prin care vinde clucerului Mihai

Drosul jumătate din satul Ciumești.

- 15 martie 1674, M[a]n[uscris] concept din zapisul lui Stanciul lui Vână din

Popânzălești pentru niște părți de moșie din Drăgie și Robănești.

- 1 iulie 1730, Cartea de la Cezariceasca Administrație prin care dăruiește M-rii

Brâncoveni jumătate din moșia Ciumești.

- 3 iunie 1745, Cartea de hotărnicie a moșiei Robăneștilor făcută din porunca

Caimăcăniei Scaunului Craiovei de patru boieri.



Inventar de documentele relative la moşiile Silişteni sau Băleasa

-25, fără lună, 1657, Zapisul lui Drăghici și al fratelui său Apostol Gropșani prin

care vând lui Proroc partea lor de moșie din Silișteni.

- 7 decembrie 1665, Idem al feciorilor Prooroci din Gropșani prin care vând

logofătului Dumitra din Călui partea lor de moșie din Silișteni.

- 16 august 1666, Idem al feciorilor Prooroci din Gropșani prin care vând lui

Dumitru logofătul toată moșia de cumpărătoare din Silișteni.

- 1 mai 1675, Idem al lui Ioan al lui Lațan, fiul lui Andrei, prin care vând lui Barbu

cămăraș din Gropșani partea lor de moșie din Silișteni.

- 7 decembrie 1678, Idem al lui Dumitru logofăt prin care vinde egumenului M-rii

Brâncoveni partea lui de moșie din Silișteni.

- 7 decembrie 1678, copie legalizată după zapisul de mai sus

- 16 august 1679, Zapisul lui Dumitru logofăt din Gropșani prin care vinde M-rii

Brâncoveni partea lui de moșie din Silișteni.

- 16 august 1679, Copie legalizată după zapisul de mai sus.

- 20 martie 1684, Zapisul popii Radu dimpreună cu frate-său popa Șerban prin care

vând egumenului Brâncoveni partea lor de moșie din Silișteni.

- 20 martie 1684, copie legalizată după zapisul de mai sus.

- 25 noiembrie 1691, Zapisul lui Radu feciorul lui Barbu Ciacâru prin care vinde

M-rii Brâncoveni partea lui de moșie din Silișteni.

- 25 noiembrie 1691, Copie legalizată după zapisul de mai sus.

- 19 august 1695, Carte de danie a lui Varlam călugărul din Balș prin care

dăruiește M-rii Brâncoveni partea lui de moșie din Silișteni.

- 19 august 1695, Copie legalizată după zapisul de mai sus.

- 21 mai 1703, Zapis al lui Radu din Gropșani prin care adeverează că primind toți

banii după moșia vândută M-rii Brâncoveni, să stăpânească mănăstirea moșia cu pace.

Inventar de documente relative la moşia Turburea

- 28 octombrie 1643, Zapisul lui Ilie cu frate său către Pană Paharnicul prin care îi

vinde 2 răzoare vie cu pivnița la Turburea.

- 15 februarie 1648, Zapisul lui Dan cu frate său către Pană Cămăraș prin care

vând partea lor de la vie de la Turburea.

- 13 martie 1649, Zapisul lui Stan Coțofană către Gheorghe Vornicul prin care se

vinde rumân cu moșia lui din Turburea.

- 16 ianuarie 1650, Zapisul lui Pavel către Gheorghe Vornicul prin care se vinde

rumân cu partea lui de moșie din Turburea.

- 13 iunie 1654, Zapisul megieșilor din Turburea către Pană Cămărașul prin care

vinde partea lui de moșia Turburea.

- 15 iunie 1654, Zapisul lui Vlad către Pană Cămărașul prin care vinde partea lui

de moșie din Turburea.

- 5 aprilie 1655, Zapisul sătenilor din Turburea către Pană Postelnicul prin care îi

vinde o vie ce a răscumpărat-o de la Roșca din dealul Calul.

- 23 aprilie 1656, Zapisul sătenilor din Turburea, Oprea și alții, către Pană

Postelnicul prin care se împrumută niște bani pe zile de muncă.

- 5 ianuarie 1656, Zapisul lui Dragotă către Gheorghe Vornicul prin care se vinde

cu moșia lui din Turburea.

- 25 mai 1658, Zapisul sătenilor din Turburea către Pană Postelnicul pentru moșie

în Turburea.



- 26 mai 1658, Zapisul lui Radu și alții către același pentru vii la Turburea.

- 16 aprilie 1667, Ordin domnesc către sătenii din Turburea pentru alegerea

hotarelor moșiei.

- 15 iunie 1667, Idem către 12 boieri hotarnici.

- 19 martie 1689, Act de danie al lui Preda Clucer către M-rea Brâncoveni pentru

rumâni cu moșie în Turburea.

- 28 martie 1705, Ordin domnesc către 12 boieri pentru alegerea moșiei.

- 28 martie 1705, Idem.

-27 octombrie 1705, Însemnare de trăsurile moşiei Tulburea.

- 19 octombrie 1708, Carte de hotărnicie a 24 boieri pentru Turburea.

- 19 octombrie 1708, Copie după actul de mai sus.

- 10 iulie 1805, ordinul Divanului Craiovei către Ioan Vlădoianu să cerceteze

pricina de judecată dintre M-rea Brâncoveni și moșneni.

- 10 septembrie 1805, Jalba egumenului Brâncoveni pentru călcarea hotarelor în

Turburea.

- 17 septembrie 1805, Idem al lui Alexandru Ipsilant.

- 9 martie 1806, Cartea de alegere a hotarelor Turburea de Vlădoianu.

- 30 mai 1840, Adresa lui Șerban Caramalău către egumenul Brâncoveni cerând o

hotărâre în pricina cu moșnenii turbureni.

- 19 octombrie 1851 Sentința Judecătoriei de Gorj în pricina moșnenilor turbureni

cu Antonie parucicu și alți răzeși pentru Turbureni.

- fără dată, Listă de zapise relative la Turburea.

- fără dată, Însemnare de megieşi ce au moşie în Turburea.

Inventar de documente relative la moşia Cârjani, ce se numeşte Cioroiu şi

Fălcoiu -6 februarie 1580, Hrisovul lui Mihnea Vv. prin care întărește lui Dragomir

Vornicu moșie în Fălcoiu și altele.

- 1 august 1642, Hrisovul lui Mateiu Basarab prin care întărește lui Badea moșie în

Cârjani.

- 7 august 1739, Mărturie a 3 persoane din satul Robănești că din porunca

Episcopului Râmnicu să adevereze pentru hotarul moșiei Cârja.

- 15 octombrie 1740, Idem a mai multor megieși după moșia Fălcoiu sau Cioroiu

pentru moșia Cârjani.

- 29 octombrie 1740, Carte de judecată pentru stăpânirea moșiei Cârjani.

-18 aprilie 1748, Carte de danie a lui Stan din Bălăneşti cu frate-său pentru mai

multe moşii.

-5 noiembrie 1692, Idem al Stanchii a lui Preda Tomeanu pentru o moşioară la

Fălcoiu.

-15 ianuarie 1610, Hrisov al Radului voievod către jupâneasa Calea a lui Danciu

vornicul din Brâncoveni.

-13 ianuarie 1644, Cartea lui Mateiu Basarab voievod către Dicu, feciorul lui

Giurgiului [?] ca să-şi ţie toate moşiile şi viile ce sunt de la tată-său.

-3 august 1661, Zapis de vânzare al lui Necula postelnicul din Cocorăşti pentru

partea lui de moşie din Fălcoiu şi Osica.

-16 iunie 1669, Hrisov al lui Antonie voievod prin care întăreşte lui Preda

postelnicul satul Fălcoiu şi altele.



-6 iunie 1679, zapis de zălogire al lui Preda slugerul către Radu postelnicul pentru

partea lui din Fălcoiu.

-23 mai 1686, Carte de danie a jupânesei Coandi către mănăstire pentru partea ei

de moşie din Fălcoiu.

- 28 mai 1689, Idem de danie a Martei Monahia către M-re pentru moșia de la

Fălcoiu și viile de la Caracal.

- 4 octombrie 1685, Zapis de vânzare al jupânesei Calea către M-re pentru moșia ei

de la Cârjani.

- 15 aprilie 1694, Hrisovul lui Constantin Basarab Voievod către M-re pentru

moșia de la Fălcoiu, Rudari și Mărgineni.

- 1 iunie 1690, Carte de danie a Stancăi Tomeanca către M-re pentru moșia ei din

Fălcoiu.

- 28 martie 1705, Porunca lui Constantin Vv. către 12 boieri ca să aleagă și să

hotărască moșia Fălcoiu.

- Fără dată 1750, Carte de hotărnicie a 2 boieri pentru alegerea moșiei Fălcoiu.

- 2 martie 1691, Zapis de vânzare al lui Voicu feciorul Stoichii către Ioan Negrea

din Bălănești pentru partea lui de moșie din Perieți.

- Fără dată, O închipuire de plan pentru călcarea făcută de Isvoranu în moșia

Răscăeți a M-rii.

- 23 octombrie 1693, carte de danie a lui Papa Negrea din Bălănești către M-re

pentru partea lui de moșie din […] și altele.

- 27 februarie 1743, Idem de danie a lui Ștefan Monahu către M-re pentru partea

lui de moșie din Răscăeți.

- 22 septembrie 1798, Poruncă domnească la jalba egumenului Brâncoveni către

ispravnicul din Romanați ca să cerceteze pentru un codru de loc din moșia Cioroiu.

- 21 octombrie 1798, Carte de blestem a Mitropolitului Dositeiu și Nictarie,

episcopul Râmnicului către satul Cioroiu ca să mărturisească vechea stăpânire a moșiei

Cioroiu.

- Fără dată, Început de o întărire domnească la o anafora a veliților boieri în

prigonire cu Isvoranu pentru un codru de loc din Cioroiu.

- 18 octombrie 1799, Poruncă domnească la jalba egumenului Brâncoveni pentru

un codru de loc din moșia Cioroiu.

- 28 mai 1799, Idem la jalba egumenului Brâncoveni către ispravnicul de

Romanați pentru un codru de loc din moșia Cioroiu.

- 29 august 1799, Carte de alegere a boierului orânduit de ispravnici pentru un

codru de loc din moșia Cioroiu și a unei mori.

- 15 septembrie 1799, Raportul ispravnicilor de Olt către Domn în prigonirea

dintre M-re cu Isvoranu pentru un codru de loc din moșia Cioroiu și matca veche a morii.

- 4 ianuarie 1800, Poruncă domnească la jalba egumenului Brâncoveni pentru un

codru de loc din Cioroiu.

- 3 aprilie 1800, Carte de judecată a ispravnicilor de Romanați pentru codru de loc

din moșia Cioroiu.

- 13 martie 1800, Raport către Domn de cercetarea făcută prin judecată pentru

codrul de loc din moșia Cioroiu.

- 13 martie 1800, Porunca domnească la jalba lui Dumitru Sihleanu vechilul

M-rii pentru moșia Cioroiu.



- 1800, Copie după mulțumirea Isvoranului dată către ispravnici ca să stăpânească

pe din două matca cea veche a Oltului după moșia Cioroiu. Foiță neiscălită de trăsurile

moșiei Cioroiu.

- 20 mai 1800, Poruncă domnească la jalba lui Dumitru Sihleanu pentru codru de

loc din moșia Cioroiu.

- 4 iunie 1800, Copie adeverită după anaforaua veliților boieri pentru codrul de loc

din moșia Cioroiu.

- 28 august 1800, Poruncă domnească la jalba lui Dumitra Sihleanu, vechilul

M-rii, ca să aducă la Divan pe Isvoranu sau să dea înscris de mulțumire.

- 1 octombrie 1800, Poruncă domnească la jalba lui Dumitru Sihleanu, ca să aducă

la Divan pe Isvoranu.

- 30 august 1817, Scrisoarea Isvoranului către egumenul Brâncoveni pentru un vad

de moară ce cere a face.

- 18 iulie 1846, Sentința Judecătoriei de Romanați prin care se hotărăște că M-rea

ia hotarnic la moșia Cioroiu în prigonirea ce are cu vecinii răzeși. Foiță de părțile de moșie

ce au închinat popa Nifon de la M-rea Brâncoveni.

- 13 noiembrie 1800, cartea de blestem a lui Dositeiu Mitropolitul ca să jure

oamenii din Cioroiu pentru călcarea ce fac boierii Isvorani în moșia Cioroiu a M-rii.

- 28 martie 1705, Porunca lui Constantin Voievod către 12 boieri hotarnici ca să

adevereze și să hotărască moșia Fălcoiu.

- 26 iunie 1824, Scrisoarea lui Amza Jianul către Gr. Bălteanu făcându-i cunoscut

că sineturile atingătoare de moșia Fălcoiu se află în Țară Nemțească. Arătarea lui Neculea

postelnicul de rumâni din satul Fălcoiu pentru a treia parte a sa.

- 15 septembrie 1799, carte de judecată a isprăvniciei cu anaforaua Divanului

Domnesc în prigonirea urmată dintre M-re cu Constantin Isvoranu pentru hotarele moșiei

Cioroiaş.

O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (II)

Prof. Dr.Ștefan GRIGORESCU

Pe la anul 1550, stăpânitoare asupra Dobrușei era jupâneasa Velica Boldeasca,

coborâtoare din neamul boierilor Bengești. De la aceasta, prin moștenire, mai multe moșii,

printre care și părți din Dobrușa, au trecut în stăpânirea jupânesei Stanca, fiica ei,

căsătorită cu marele comis Radu Buzescu. Odată cu moșia Dobrușa, mănăstirea a intrat sub

protecția jupânesei Stanca, și prin aceasta, a ajuns în grija marilor boieri Buzești11

, ctitori și

protectori în acele părți și ai așezămintelor monahale de la Căluiu, Stănești și Mamu.

În anul 158612

, Mănăstirea Dobrușa a cunoscut o schimbare importantă în statutul

său, cu influențe asupra evoluției sale viitoare. Astfel, la 23 aprilie ,,leatul 7094”,voievodul

Mihnea Turcitul a întărit Episcopiei Râmnicului mănăstirea, închinată împreună cu toate

moșiile, robii și veniturile ei, de către jupanița Stanca Buzescu, soția marelui armaș Radu

11 În diata sa, Radu Buzescu avea să amintească faptul că moșiile ,,au fost ale soții mele cele dintâi, dinspre

Boldești, date zestre”, vezi D.I.R..Veacul XVI.B.Țara Românească. Vol.V (1581-1590). Editura Academiei, București,

1952, p. 424, doc. 377 12

Editorii D.I.R. considerau hrisovul ca fiind din 1590-1591, după Sfatul domnesc menționat, și pentru că leatul

a fost adăugat cu altă cerneală, ulterior.



Buzescu. Hrisovul menționa următoarele: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voevod și

domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Alixandru voevod. Dă domnia

mea această poruncă a domniei mele sfintei episcopii de la Râmnic, căreia îi este hramul

sfântului și făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei, ca să-i fie sfânta mânăstire de

la Dobrușa metoh cu tot venitul și cu toate satele și cu toți țiganii. Și să se știe satele,

anume Dobrușa și Fumureni, părțile lor și toată Crivina. Pentru că această mai sus scrisă

mânăstire și sate și țigani au fost de moștenire ale jupaniței Stanca, jupanița lui Radul fost

mare armaș. Și după aceia, jupanița Stanca, ea a venit înaintea domniei mele, împreună cu

jupan Radul fost mare armaș, de bună voia ei

și fără nici o nevoie, de a dat și a închinat

sfânta mânăstire de la Dobrușa cu tot venitul

și cu toate satele și cu țiganii, cum este scris

mai sus, să fie metoh sfintei episcopii de la

Râmnic. Și s-a scris cu tot neamul ei în

marele pomelnic în sfânta episcopie, ca să

aibă veșnică pomenire. Iar celelalte averi și

dedine, sate și țigani, pe care le-a avut, le-a

lăsat ea, cu limba ei, cât a fost în viață, să țină

și să stăpânească jupan Radul armaș, până ce

va fi în viață. Iar după moartea lui Radul

armaș, dacă nu se va alege nici un fiu din

trupul lui, să nu fie prădalnica, ci să împartă

toată moștenirea ei, sate și țigani, sfânta

mânăstire de la Dobrușa în două cu

mânăstirea de la Căluiu, pentru că așa a

întocmit însăși jupanița Stanca cu limba ei.

Iar alt om, din rândurile lor, să nu aibă nici un amestec cu ocinele și cu țiganii.

Pentru aceasta, am dat și domnia mea sfintei episcopii de la Râmnic, căreia îi este

hramul sfântul și făcătorul de minuni Nicolae din Mira Lichiei, ca să-i fie mânăstirea de la

Dobrușa de ajutor sfintei episcopii și ctitorilor spre mântuirea sufletelor și de nimeni

neclintit, după porunca domniei mele. Iată deci și martori punem domnia mea: jupan

Mitrea mare vornic și jupan Pârvul mare logofăt și Pătru spătar și Andrei vistier și Radul

comis și Mihai stolnic și Vladul paharnic și jupan Gherghe mare postelnic. Și ispravnic,

Mitrea mare vornic. Și eu, Pătru, care am scris în luna aprilie 23 zile și de la Adam până la

scrierea de acum și cursul anilor, în anul 7094 <1586>. Io Mihnea voevod, din mila lui

Dumnezeu, domn.”13

Pe de altă parte, Radu Buzescu cumpărase deja alte părți de ocine în Dobrușa, de la

rude ale soției sale, boieri Bengești, părți pe care avea să le dăruiască ulterior tot Mănăstirii

Dobrușa. Astfel, la 4 mai 1587, același voievod Mihnea Turcitul i-a întărit lui Radu

Buzescu o moșie în Dobrușa, ocină cumpărată de la Socol Bengescu, pe când se aflau în

pribegie în Transilvania. Hrisovul glăsuia: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voevod și

domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Alexandru voevod. Dă domnia

mea această poruncă a domniei mele boierului domniei mele, lui jupan Radul, fost mare

13 D.I.R..Veacul XVI.B.Țara Românească. Vol.V (1581-1590), p.441-442, doc.456.

Schitul Dobruşa în 1906



comis și cu fiii săi, câți îi va lăsa Dumnezeu, ca să-i fie ocină la Dobrușa, toată partea lui

Socol postelnic, fiul lui Hamza al Bengăi, din sat și din câmp și din pădure și din vii, de

pretutindeni și de peste tot hotarul, pentru că a cumpărat-o jupan Radul comis de la Socol,

însă din pribegie, în Țara Ungurească, pentru 2 250 aspri gata.”14

O altă donație făcută de

Radu Buzescu era menționată într-un hrisov din 28 aprilie 1590, când Mihnea Vodă

Turcitul îi întărea fostului mare armaș o ocină cumpărată în Strejești-Romanați, iar

Mănăstirii Dobrușa mai multe sălașe de țigani, pe care Radu le cumpărase mai devreme de

la soacra sa, jupanița Velica Boldeasca și le dăruia mănăstirii15

.

În domnia lui Mihai Viteazul (1593-

1601), boierii Buzești, cei dintâi ai Țării

Românești, au fost implicați în marile fapte ale

acelor vremuri de glorie: numeroasele bătălii cu

turcii, unirea Țărilor Române sub sceptrul

marelui voievod, bătăliile cu polonii etc.

Desigur, grija lor față de ctitoriile din Romanați

și Vâlcea a rămas, după cum arăta un hrisov din

25 iunie 1600. Dat de către voievodul Nicolae-

Pătrașcu, lăsat de părintele său ca locțiitor pe

tronul Țării Românești, hrisovul întărea marelui

clucer Radu Buzescu ocinele rămase de la prima

sa soție, jupâneasa Stanca. Hrisovul menționa

întâi că: ,,Io Necola voievod, din mila lui

Dumnezeu domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul

marelui și preabunului Io Mihail voevod. Dă

domnia mea această poruncă a domniei mele

cinstitului dregător al domniei mele, jupanului Radul fost mare clucer și cu fiii lui, câți

Dumnezeu îi va da, ca să-i fie toate satele și țiganii jupaniței lui, jupanița Stanca, oricât se

vor alege, însă partea ei din

Strezești și jumătate din Orlești și

a șasea parte din Dobrușa, pentru

că acele sate și țigani au fost de

moștenire ale soacrei dregătorului

domniei mele mai sus-zis, ale

jupaniței Velica și ale fiicei sale,

jupanița Stanca, jupanița

dregătorului domniei mele, jupan

Radul clucer”. Apoi, cartea

domnească confirma faptul că

Radu Buzescu, întărind diata soției

sale, lăsa la moartea sa, dacă nu

avea urmași, toate ocinele și robii

moșteniți după soție, celor două

14 Ibidem, p.307, doc.320.

15 Ibidem, p.440-441, doc.455.

Radu Buzescu....

...şi fraţii săi, Preda şi Stroe...



ctitorii, mănăstirile de la Cepturoaia (Căluiu) și Dobrușa: ,,Iar dacă nu se va alege nimeni

din dregătorul domniei mele mai sus-zis, prădalnice să nu fie, ci să fie jumătate din acele

averi la sfânta mânăstire numită de la Cepturoaia, care este hramul sfântului ierarh și

făcător de minuni Nicolae din Mira Lichia, iar cealaltă jumătate din acele averi să fie la

sfânta și dumnezeiasca mânăstire numită de la Dobrușa, care este hramul Sfintei Văvidenii

a preasfintei stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria”.16

Sub domnia lui Radu-Șerban, înscăunat domn al țării tocmai de către neamul

Buzeștilor, mai multe hrisoave arată grija acestora pentru Dobrușa, socotită ctitorie a

neamului lor. Mai mult, voievodul Radu-Șerban a dăruit și a întărit Dobrușei, după

obiceiul domnilor țării față de mănăstirile însemnate, un ,,obroc” anual de cereale, brânză

și sare. Hrisovul, dat la 8 august 1605 în Târgoviște, menționa: ,,Din mila lui Dumnezeu,

Io Radul voevod și domn a toată țara Ungrovlahiei, nepotul răposatului Băsărab voevod.

Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei dumnezeeștii mânăstiri numită

Dobrușa, unde este hramul prea sfintei stăpânei noastre, de Dumnezeu născătoare, care

este Vovidenie, ca să-i fie obroc de la domnia mea 12 găleți și 4 burdufe de brânză și 4

care de bolovani de sare, pentru că am miluit domnia mea, pentru sufletul moșilor și

strămoșilor domniei mele și pentru sufletul părinților domniei mele și pentru sufletul

domniei mele, ca să fie sfintei mânăstiri mai sus scrise întărire și milă și domniei mele

pomenire și copiilor domniei mele, în vecii vecilor, amin. Și am văzut domnia mea cărțile

altor domni bătrâni, care au dat și au miluit domniile lor această sfântă mânăstire mai sus

scrisă, ca să-i fie acest mai sus scris obroc de ohabă și dedină, în vecii cei întru Hristos,

amin. Iată martori punem domnia mea: jupan Radul clucer Buzescul și fratele lui, jupan

Preda mare ban și jupan Cernica mare

vornic și jupan Stoica mare logofăt și Nica

vistier și Mârzea spătar și Bărcan stolnic și

Gligorie comis și Stanciul paharnic și jupan

Leca mare postelnic. Și ispravnic, Radul

clucer Buzescul. Și am scris eu, Neagul

logofăt, luna august 8 zile, în cetatea de

scaun Târgoviște, în anul 7113 <1605>. Io

Radul voevod, din mila lui Dumnezeu,

domn.”17

Că era evidentă influența fraților

Buzești pentru acordarea bunăvoinței

domnești față de Mănăstirea Dobrușa se

vedea din menționarea lui Radu și Preda18

în fruntea Sfatului domnesc, precum și din

faptul că ispravnic în aplicarea poruncii

domnești era tocmai Radu Buzescu, socotit

deopotrivă ctitor și protector al mănăstirii.

16 D.R.H.,B.Țara Românească. Vol.XI (1593-1600).Domnia lui Mihai Viteazul. Editura Academiei, București,

1975, p.551, doc.400. 17

D.I.R..Veacul XVII.B.Țara Românească. Vol.I (1601-1610). Editura Academiei, București, 1952, p.187,

doc.183. 18

Al treilea frate, Stroe, era răposat din anul 1602, după ce fusese rănit în lupta de la Ogredin, luptând în oastea

aceluiași voievod Radu-Șerban.

...sunt ctitorii săvârşitori ai mănăstirii

Căluiu



DOMNITORUL CAROL ŞI ION C. BRĂTIANU ÎN ROMANAŢI ŞI OLT LA 1877

Dumitru Botar

Două dintre cele mai mari personalităţi ale istoriei noastre s-au aflat cu ocazia unui

eveniment deosebit

pe teritoriul celor

două judeţe, la 1877,

când trupele noastre

au trecut Dunărea

spre Bulgaria, direcţia

Plevna. Stau mărturie

spre amintirea acelor

timpuri, monumen-

tele independenţei din

centrul oraşului

Corabia şi cel ridicat

la Siliştioara, în faţa

cărora trebuie să ne

descoperim şi să

îngenunchem cu

evlavie, respect şi

preţuire.

În ziua de 16 august 1877, principele CAROL şi primul său ministru ION C.

BRĂTIANU sosesc la SILIŞTIOARA (Romanaţi), iar la 20 ale aceleiaşi luni, împreună cu

Statul Major al armatei în prezenţa miniştrilor şi a preşedinţilor Corpurilor Legiuitoare, dar

şi a unei numeroase populaţii, el salută trecerea armatei noastre pe podul de vase, cu

destinaţie Plevna, circa 15000 de ostaşi din infanterie şi cavalerie, cât şi artileria cu cele

108 tunuri. La construirea podului de la SILIŞTIOARA a lucrat şi inginerul BAZIL

ARGEŞEANU din Caracal, fiul lui ION ARGEŞEANU, bunicul generalului GHEORGHE

ARGEŞEANU.

Vorbind despre această manifestare de solidaritate naţională de la SILIŞTIOARA,

George Coşbuc scria că „... în acea zi de duminică, câmpia de lângă Corabia era plină de

lume, de ţărani şi târgoveţi, de femei şi copii. Erau părinţii ostaşilor, erau fraţii şi rudele

lor, erau prietenii şi cunoscuţii, erau nevestele şi copiii lor. Din văi şi din câmpie, din oraşe

şi sate, din creştetul munţilor, veniseră de pretutindeni să vadă trecerea oştirii”. Ziarul

ROMÂNUL

consemna şi el

aceast eveniment:

„Nimic mai măreţ

ca defilarea

dorobanţilor. Aici

la Corabia,

mamele, soţiile,

erau cu sutele,

înveşmântate în

haine de

Pe podul de vase construit de pontonierii români peste Dunăre

la Siliştioara-Măgura (Romanaţi) între 14-19 august 1877...

...a trecut tânăra armată română pentru a obţine independenţa

României



sărbătoare. Unele

veneau din CARACAL,

SLATINA, CRAIOVA

pe jos. Cel care a văzut

curajul acelor românce

nu se putea îndoi de

biruinţa acelor români”.

Până prin anii

1930-1935 încă mai

exista în Corabia casa în

care a locuit ION C.

BRĂTIANU, unde îşi

păstra lăzile cu banii

necesari aprovizionării

armatei, dar şi casa în

care mai târziu, la 1913

(războaiele balcanice) a

locuit şi fiul său IONEL I.

C. BRĂTIANU, mobilizat ca ofiţer cu aprovizionarea.

Tot atunci principele CAROL împreună cu sfetnicul său credincios ION C.

BRĂTIANU, singurul căruia îi întindea două degete când dădea noroc (celorlalţi doar

unul), au fost şi în comuna GRĂDINILE (Romanaţi), principele locuind la conacul marelui

proprietar doljean GOGU VORVOREANU, cu moşii întinse şi prin Romanaţi, prin soţia

sa Polineta, fiica boierului Dimitrie Prodan. . Primul ministru ION C. BRĂTIANU a

vizitat biserica din sat ridicată la 1865 a cărei valoare artistică a apreciat-o, comentând-o

pozitiv pe parcursul zilei.

Referitor la evenimentele de la 1877, semnalăm şi un fapt cu totul excepţional

întâmplat în judeţul Olt, personajul principal fiind chiar ION C. BRĂTIANU, primul

ministru. Iarna lui 1877 începuse devreme, anunţându-se cumplită, cu viscole şi troiene,

care făceau aproape imposibile orice comunicare şi, în special, aprovizionarea trupelor

noastre. Pe o asemenea vreme câinoasă, IORGU VIZULEA mare proprietar în Olt, de mai

multe ori senator, stătea liniştit la adăpost în conacul său de la FRUNZARU, unde avea o

moşie întinsă şi bine pusă la punct. Viscolul troienise toate cărările iar de plecat afară nici

nu putea fi vorba, însă la un moment dat aude bătăi în uşă. Când o deschide vede un ţăran

care din cauza urgiei de afară abia mai putea vorbi:

- Coane, Iorgule, la o bătaie de puşcă de conac am întâlnit nişte călători într-o

sanie, aproape îngheţaţi. Dacă nu trimitem pe cineva acolo, o să-i avem pe suflet, deja au

început să înţepenească.

Imediat VIZULEA şi-a pus blana, strigând să se înhame caii, apoi au plecat

împreună pe urmele celor din sanie, luând şi o sticlă de coniac. Când au ajuns lângă sania

respectivă, IORGU VIZULEA, a încremenit pur şi simplu pentru că omul acoperit de

viscol şi aproape îngheţat era primul ministru ION C. BRĂTIANU, iar pe capră un

dorobanţ şi vizitiul- şi ei într-o stare jalnică- înlemniţi. VIZULEA le-a dat la fiecare câte o

înghiţitură de coniac şi au pornit spre conac, unde după eforturi mari i-a readus la normal,

dar ION C. BRĂTIANU nu a comentat pericolul prin care trecuse, ci cu lacrimi în ochi i-a

spus lui VIZULEA:

- Iorgule, armata noastră de peste Dunăre a rămas fără provizii. Ce ne facem? Ce

ne facem?

Podul peste Dunăre a fost construit după planurile

contraamiralului I. Spiropol în acelaşi loc şi în 1913 în

contextul războiului balcanic (imagine apărută în Realitatea

Ilustrată din 13 august 1931)



Ce se întâmplase? Primind ştirea că

armata nu mai are provizii, primul ministru

s-a dus personal să supravegheze încărcarea

transporturilor dincolo de Dunăre, luând cu

el numai un dorobanţ lângă vizitiu. Ştiind că

în Oltenia s-ar mai putea găsi ceva rezerve

de grâne, a pornit la drum. Dar din cauza

viscolului năpraznic care le-a acoperit

cărările, s-au rătăcit şi tot ocolind orbiţi de

zăpadă au ajuns la Frunzaru, de unde i-a cules

Vizulea, fiind de acord să rezolve cererea

primului ministru, gest de mare trăire şi simţire românească. Despre IORGU VIZULEA se

spunea, că era aşa de bogat încât la Senat dădea uşierului cel mai gras bacşiş, un pol de

aur.

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VII)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

1926-1928 Anul 1926 debutează cu un eveniment organizat de Sfatul Negustoresc din

Caracal, după cum notează presa locală: ,,În seara zilei de 6. I. 1926, Sfatul Negustoresc

local va da un mare bal anual cu tombolă și surprize în sala Teatrului Național. O bună

parte din beneficiul net se va atribui societăților de binefacere locale și deci având în

vedere scopul se prevede un succes desăvârșit. Se prevede o afluență remarcabilă și este

de dorit ca biletele să se rețină din vreme. Comitetul de organizare aduce mulțumiri

primăriei Caracal pentru bunăvoința de a ne pune la dispoziție sala Teatrului Național,

precum și domnului colonel Marinescu, comandantul Regimentului 2 Romanați nr. 19,

care a aprobat ca orchestra militară să delecteze pe participanți.”28

28 Romanațul, Caracal, 15 decembrie 1926;

Ziarul Românul din 4 mai 1878 relatează

despre vizita domnitorului Carol la Slatina



La 11 decembrie 1926, în

sala teatrului din Caracal a avut loc

balul de binefacere al Societății

Mărăști-Mărășești, eveniment

anunţat de acelaşi ziar: ,,În sala

Teatrului Comunal din Caracal în

ziua de 11. XII. 1926 va avea loc

balul anual al Societății Mărăști-

Mărășești sub patronajul d-lui

prefect, primar și comandant al

Garnizoanei. Valorosul avocat

Vintilă Niciu în calitate de

președinte al acestei societăți, roagă

publicul să nu lipsească de la

această înteresantă serbare cu scop

filantropic.”29

În numărul din 26 decembrie

1926 al săptămânalului Romanațul,

care apărea la Caracal, la rubrica

ȘTIRI DIVERSE, iubitorii de teatru

sunt anunțați pe această cale că:

,,Luni 27 Decembrie 1926 în sala Teatrului Național din Caracal mare reprezentație

teatrală dată de compania dramatică Tantzi

Elvass. Se va juca: Sânge Mexican, comedie

în trei acte de Labiche. În rolurile principale

d-rele: Marcela Brăiloiu, Aura Marian și dl.

Al. Tănăsescu, Teodor Niculescu, N. Ovidiu,

Victor Sterescu și Tantzi Elvass.”30

În ziarul Romanațul, din 16 ianuarie

1927, se anunță publicul meloman din oraș

despre concertul extraordinar ce va fi susținut

de George Enescu în sala teatrului comunal:

,,D-l George Enescu cu acompaniamentul d-

lui N. Caravia dă un extraordinar concert în

sala teatrului comunal din Caracal în seara

zilel de 3 februarie 1927 orele nouă. Se

prevede un succes desăvârșit. Biletele de

vânzare la d-l Eliodor Florescu, casier

teatral.”31

Concertul marelui compozitor român

a avut un larg răsunet în presa locală: ,,În

seara de 3 februarie, publicul caracalean a

avut fericirea să trăiască momente de

adevărată înălțare sufletească. Maestrul

29 Romanațul, Caracal, 12 decembrie 1926;

30 Romanațul, Caracal, 26 decembrie 1926, pag. 3;

31 Romanațul, anul I, Nr. 5 și 6, 16 ianuarie 1927;

George Enescu a susţinut concerte la

Caracal în 1915, 1923, 1927 şi 1929



Enescu, cel mai mare geniu muzical în viață din toată lumea, a concertat în Sala Teatrului

cu un program pe cât de greu pe atât de sublim ca execuție. Concertul a început cu

Sonata în mi minor de Bach, lucrare care n-a fost cunoscută și tipărită decât după

moartea autorului, fiind găsit manuscrisul său mult mai târziu într-o bibliotecă particulară

a regelui Saxoniei. A urmat apoi: Chant d’hiver de E. Ysaye; Rondo în Sol major de

Mozart; Romanță în fa major de Beethoven; Aria de Bach; Chanson Louis XIII et

Pavane de Kreisler și Tzigane de Ravel. Pe deasupra programului, în urma

aclamațiunilor ce nu mai conteneau, maestrul ca totdeauna amabil a mai cântat

Habannera de Sarasate. După cum vedem Maestrul a combinat un program de muzică

clasică cu autori moderni imprimind fiecărei bucăți personalitatea geniului său.

Acompaniamentul la pian a fost ținut de pianistul N. Caravia cunoscut bine în lumea

noastră muzicală și apreciat și mai bine în străinătate. El a fost la înălțimea maestrului

căci arta de a acompania este cu totul independentă de orice tehnică și alte cunoștințe

muzicale.

Dar dacă noi am rămas mulțumiți și chiar fericiți de acest rar eveniment, ar trebui

să se cunoască și impresia cu care Maestrul a plecat de la noi. Mai întâi lipsa de educație

a publicului care nu vrea să vină mai devreme și înainte de începerea programului.

Zgomotul produs în timpul execuției fie de ușile lojelor, fie de așezarea comodă pe

scaune, fac o impresie penibilă; tot astfel șoaptele și mișcările nechibzuite în timpul

execuției. S-ar părea că la noi este un titlu de noblețe cu cât viu mai târziu dacă nu cel din

urmă. Și dacă acest lucru nu se face din sistem și o întâmplare neprevăzută și regretabilă

te face să întârzii, cred că este mai civilizat să aștepți afară până se termină piesa în

execuție și în pauză să-ți faci apariția în sală. Dar ce să mai vorbim de așa zisul banchet

ce i s-a oferit maestrului? Speța nu se potrivește cu rugămintea turcului: ,,Dă-mi Doamne

mintea de pe urmă a românului!”

În seara concertului, cam pe la orele 7-8, s-a ventilat ideea de a se da un banchet

maestrului după concert. O casă de filme cinematografice, ar fi avut un splendid subiect,

văzând pe de o parte reprezentantul restaurantului unde s-a dat banchetul umblând

disperat prin oraș să facă rost de un curcan, iar pe de altă parte pe agenţii forței publice

în plină activitate umblând după invitații improvizați. Rezultatul: Din cauza grabei, a

lipsei de timp și a nepregătirii, i s-a oferit marelui maestru și geniu, Enescu, o masă mai

proastă decât aceea ce se dă delegaților din județ ai diferitelor formațiuni politice , când

sunt chemați la centru pentru vreo consfătuire. Să fi fost oare aceasta o atențiune pentru

maestru? Și ca să termin cred că inițiatorii banchetului, dacă nu patronul restaurantului,

ar fi putut să ia inițiativa ca să dea cântărețelor de varieteu ce delectează publicul în

fiecare seară în acel local, un mic salariu de odihnă, rugându-le să nu mai apară pe scenă

și să facă chetă în timpul banchetului. Afară dacă nu și-au închipuit că și aceasta face

parte din programul sărbătoririi maestrului, și că i-a făcut mare plăcere.”32

Același ziar (Romanațul), pe prima pagină, la rubrica INOVAȚII, prezintă aspecte

ale altor activități care s-au desfășurat la Teatrul Național din Caracal cu ocazia sărbătoririi

Unirii de la 24 Ianuarie 1859: serbări școlare ale elevilor de la școlile secundare, normale,

profesionale și comerciale de fete și băieți din Caracal, Te-Deum- slujba religioasă; diverse

cuvântări:33

,,În seara zilei de 2. IV. 1927 se dă un mare bal la Teatrul Național din

Caracal al cărui beneficiu net este pentru ridicarea unui bust poetului dramaturg H. G.

32 Romanațul, Anul I, Nr. 10- Caracal, 13 februarie 1927, semnat Eugeniu D. Ionescu.

33 Idem



Lecca.”34

Ideea ridicării unui bust în amintirea

poetului, actorului, traducătorului şi

memorialistului caracalean H.G. Lecca a avut

de la început susţinători: ,,Un mănunchi de

intelectuali au hotărât ca în fața teatrului,

pentru H. G. Lecca un fecund scriitor să se

așeze un bust de bronz. Printre multele căi

pentru mărirea fondului s-a dat și o

reprezentație teatrală în sala Teatrului

Național în seara zilei de 27. III. 1927 cu piesa

STRIGOII de Ibsen. D-na Anița Soreanu,

sufletul comitetului, în rolul d-șoarei Alving.

Piesa- desfășurarea unui proces, păcatul

moștenit de copil de la părinți. Subiectul e

acesta: Oswald Alving, pictor, prin naștere, a

moștenit în sânge de la tatăl său o boală care zi

cu zi îl mistuie și îl împinge spre vicii și

desfrâu. Întors acasă după o lipsă îndelungată,

el necinstește pe Regine, o fată de serviciu în

casa d-nei Alving. D-na Alving aflând îi

mărturisește îngrozită că Regine este sora lui

vitregă. În final Oswald are un atac de

paralizie. Remarcăm ca joc pe d-na Anuța

Soreanu, artistă sigură, interpretând rolul cu

măiestrie. Dl. T. Călin un admirabil Oswald,

sigur pe el. D-nii Dordea și Cosmin bine și suficient conturători ai atmosferei piesei. D-na

Coca Georgescu, o Regine drăgălașă și vicleană, pe care am mai admirat-o și în alte

spectacole pe care Teatrul Național din

Craiova le-a dat Caracalului.”35

La cronica teatrală a aceluiași ziar

apar următoarele anunțuri: ,,Luni 4 aprilie

1927 artiștii societari ai Teatrului Național

din București sub conducerea d-lui Ciprian,

vor juca Hoții, de Schiller. La 7 aprilie

Ioana D’Arc, sub conducerea d-lui

Bulfinschi. La 10 aprilie , compania

dramatică Bulandra- Manolescu-

Maximilian-Storin, va juca Șarlatanul.”36

Bun cunoscător al vieţii teatrale

caracalene, Mișu Slătculescu în cartea sa

De-ale teatrului din Caracal, fără a preciza

sursa exactă, amintește de următoarele

prezențe teatrale românești pe scena

34 Romanațul, Caracal, 20 martie 1927;

35 Romanațul, Caracal, 27 martie 1927;

36 idem

Romald Bulfinsky în Azilul de noapte

Lucia Sturdza-Bulandra văzută de Neagu

Rădulescu



teatrului Național din Caracal în această

perioadă: ,, 10.03. 1927- Teatrul Național

din Craiova a prezentat Hamlet cu

Alexandru Dem. Dan în rolul lui ,,Hamlet”,

Marioara Crețulescu în ,,Ofelia”, Ovidiu

Rocoș în rolul ,,Actorului”, Remus

Comăneanu în rolul ,,Polonius”; 04.04

1927- Teatrul Național București a

prezentat Hoții de Schiller cu Gheorghe

Ciprian, D. Sireteanu, Ecaterina Nițulescu;

07. 04. 1927- Sub conducerea domnului

Bulfinski, s-a prezentat Ioana d’ Arc;

10.04. 1927- Compania dramatică

Bulandra- Manolescu-Storin joacă

Șarlatanul; 30. 09. 1927- Trupa de revistă

I. Livescu a dat în sala Teatrului Național o

singură reprezentație cu comedia Cărăbușii; 05. 10. 1927- Trupa de revistă ,,Pizone”, în

frunte cu Marilena Bădescu, a prezentat revista Hai noroc; 10.10.1927- La Teatrul

Național s-a jucat de către Teatrul Național din Craiova, Crimă și pedeapsă, dramă în

șapte tablouri, după romanul lui Dostoievschi, de T. Călin; 11.11.1927- Teatrul Național

din Craiova joacă Meșterul Bulbec și Soțul său de Louis Verneuil și Berr cu Aura Fotino,

Remus Comăneanu, G. Iliescu, P. Dragomir, T. Popescu, Elena Nicolau Veleanu.”37

Despre acest ultim eveniment teatral găsim referiri și în ziarul Romanațul, din

20.XI. 1927, unde se precizează că: ,,Spectacolul s-a jucat ireproșabil, interpreții fiind

aplaudați mult și la fiecare sfârșit de acte. Păcat însă…totdeauna la Caracal e câte un

păcat că cei care trebuiau să asiste în număr cât mai mare cât și intelectualitatea locală

au strălucit printr-o absență nejustificată.”38

Numeroase întruniri politice au fost găzduite în sala Teatrului Național, având largi

răsunete în presa locală: ,,În seara zilei de marți 5 iulie 1927 orele 9:30, Partidul Național

Liberal din Caracal a ținut o grandioasă întrunire în sala Teatrului Național din oraș. La

9:30 sosesc fruntașii partidului în frunte cu dl. prof.univ. Istrate Micescu decanul

baroului Ilfov, fost deputat de Romanați în două rânduri, care deși nu candidează pe lista

liberală din Romanați a venit să plătească o datorie față de ilustrul șef al P. N. Liberal din

Caracal, dl. Jean Popescu, față de simpaticul dl. M. Voiculescu, prefectul județului, față

de d-nii Băleanu, Soreanu, Ianculescu, P. Tudoran etc. După un discurs fulminant despre

locul liberalilor în istoria noastră, Istrate Micescu, căruia îi dă cuvântul dl. Jean Popescu

ce deschide întrunirea, acesta este aplaudat frenetic. Dl. Jean Popescu și dl. prefect

Voiculescu îl sărută pe ilustrul orator. După aceasta toți coboară de la teatru spre

Cadrilater strigând: Trăiască regele! Trăiască Ionel Brătianu!, făcându-se astfel o vie

manifestație celor din oraș.”39

37 Mișu Slătculescu, De-ale teatrului din Caracal, Caracal, 2002, pag.92-93

38 Romanațul, Caracal, 20. XI. 1927;

39 Romanațul, Caracal, 10 iulie 1927;

Ion Livescu



Pentru anul 1928, acelaşi Mişu Slătculescu în lucrarea sa aminteşte următoarele

reprezentaţii: ,,20.01. 1928- Teatrul Național București a jucat ,,Omul cu mârțoaga”, în

frunte cu G. Ciprian și I. Morțun, Dorina

Demetrescu;1. 02. 1928- a jucat trupa Leonard

cu ,,Lampagiul seara” cu Marilena Bădescu

Vlădoianu; 03.02. 1928- trupa C. Tănase a jucat

revista ,,Din toată inima”; 12.02. 1928-

Marioara Voiculescu (marea tragediană) și

trupa sa au jucat ,,Învierea” după Tolstoi; 03.

1928 [sic!]- S-a jucat ,,Păpușile” de Walt

Pierre cu Agepsina Macri, marele tragedian

George Vraca, Ion Sârbu.”40

Ni s-a păstrat un afiș teatral (colecţia

col. (r) D. Matei, Caracal- vezi coperta revistei

noastre) pentru sâmbătă 17 martie 1928, orele 8

și jumătate, seara, prin care se anunța pentru

această dată că în sala Teatrului Național din

Caracal va avea loc o mare serbare școlară, dată

de elevii Liceului ,,Ioniță Asan”, Școala

Secundară de fete și Școala Normală de băieți

din Caracal sub conducerea domnului profesor

N. Adam. Serbarea a fost dată în cinstea

domnului

profesor

Silvestru Băleanu. În programul serbării au fost

următoarele: ,,Conferință (despre educație fizică)

susținută de dl. D.C. Eftimescu, directorul liceului;

Cuvântări rostite de dl. Nicolae Petrescu- Zoița,

inspector secundar și elevul Iliescu Alexandru; Cor

mixt, sub conducerea domnului profesor N.

Popescu, cu piesele Viața țiganilor (cu

acompaniament de pian), Cucul, Lângă leagăn.

Piesele au fost executate de elevele Școlii

Secundare de fete și elevii Școlii Normale de băieți.

Programul artistic a fost structurat în trei părți,

după cum urmează: Partea I- Școala Normală de

băieți- cu următoarele execuții: Cadril în marș și

exerciții libere (protagoniști elevii clasei a III-a);

Piramide (sub proiecții), executate de elevii

claselor a VI-a și I; Joc original din Sighetul

Marmației, executat de elevii clasei a V-a, joc

prezentat și la concursul Tinerimii Române, 1926,

București; Călușul (joc oltenesc), executat de elevii

clasei a V-a.

40 Mișu Slătculescu, op.cit., pag. 93;

Omul cu mârţoaga, caricatură din

presa vremii



Partea a II-a- Liceul ,,Ioniță Asan” cu: Educația suedeză la bănci (exerciții executate de

elevii claselor IV.A și IV. B); Exerciții individuale la paralele (executate de elevii

cursurilor inferior și superior), Tablouri (coșuleț) sub proiecții, executat de 47 de elevi din

clasele IV A și IV B; Tablouri piramide la două perechi paralele (sub proiecții), executat

de elevii cursurilor inferior și superior; tablouri artistice la trei perechi paralele, executat

de elevii cursurilor inferior și superior.

Partea a III-a- Școala Secundară de fete cu: Doină (cântată de elevul Vieru din

Stoicănești); Domnișorul (dans național oltenesc), executat de elevele clasei a IV-a;

Cadrilul și Cotilionul (dans de salon, aranjat și cu hore naționale), executat de elevele

clasei V-a; Cracoveanca (dans național oltenesc), executat de elevele clasei a IV-a;

Lanseul (dans de salon), executat de elevele clasei a VI-a; Ana Lugojana (dans național

din Carpați), executat de elevele clasei a V-a; Mureșanca (dans național din Carpați),

executat de elevele clasei a VI-a. Cu această serbare domnul N. Adam încheie activitatea

sa extrașcolară cu credința că în cei 32 de ani a întărit educația fizică în orașul Caracal și

în județ. Banii strânși prin această serbare au fost destinați fotografierii elevilor Liceului

,,Ioniță Asan”, Școlii Secundare de fete

și Școlii Normale de băieți, iar restul

pentru elevii care au mers la concursul

sportiv regional din Craiova, din 25 și

26 mai 1928, la care au participat 200

de elevi din aceste trei școli.”41

Pe prima pagină a ziarului

Vremea (Caracal), din 27 mai 1928, se

vorbește despre conferința domnului

D.C. Eftimescu, directorul Liceului local

,,Ioniță Asan” prin care relatează aspecte

interesante din excursia întreprinsă în

Egipt: ,,Dl. D. Eftimescu, directorul

liceului nostru a ținut în sala teatrului

comunal, în ziua de 20 crt. o interesantă

povestire- cum foarte bine a

caracterizat-o- a felului cum a decurs

excursia liceului (câțiva profesori și

elevi) la Cairo, în Egipt. Domnia sa a

început prin a arăta importanța

educativă și instructivă a excursiilor, fie

în cuprinsul propriei noastre țări, pentru

a stimula sentimentul de dragoste de

țară, în tinerele vlăstare, chemate mâine

la conducerea destinelor ei, fie în afară,

unde prin comparație se naște ambiția de a atinge și noi gradul de dezvoltare al poporului

cu civilizație mai veche ca a noastră. Sunt foarte costisitoare și grele de întreprins aceste

excursii, pentru care motiv numărul excursioniștilor a trebuit să fie cât mai redus. După o

colorită și vioaie descriere a itinerarului, presărată cu aluzii și momente umoristice, d.

Eftimescu intră în temeiul povestirii, împărțind-o în trei părți: Constantinopolul, Atena și

41 Afiş.colecţia col. (r) Dumitru Matei, Caracal

Profesorul N. Adam (n. 1876 în Bodăeşti-Dolj),

absolvent al şcolii de arme, gimnastică şi tir

din Bucureşti, a servit 32 de ani liceul ,,Ioniţă

Asan” din Caracal, între 1899-1931



Egipt-Cairo. Spațiul nu ne permite a da amănunte asupra bogatelor narațiuni despre

fiecare din aceste capitole. Rezumăm totul la a menționa câteva foarte juste observații.

1. Occidentul se poate vedea și la noi.

Orientul însă, pentru cine cunoaște

istoria civilizației din cele mai vechi

timpuri, prezintă un covârșitor interes.

2. Cine are bani și și-i risipește în plăceri

mărunte, frivole sau de fanfaronadă, își

dă singur certificatul propriei sale

ignoranțe.

3. Constantinopolul prin pitorescul lui, iar

Atena și Egiptul prin bogăția și

indescriptibila frumusețe a

monumentelor lor de artă, dovezi

permanente, eternizate în piatră, ale

unui trecut strălucitor atât ca cultură,

cât și ca concepție, forță, cult, estetică,

nu pot fi descrise. Ele nu pot fi înțelese

decât văzute, contemplate. Câteva

proecțiuni luminoase au dat o slabă

idee de măreția realității.

Conferențiarul a fost aplaudat cu căldură

de asistență. D. Eftimescu a vrut să fie om

de cuvânt și nu și-a amânat conferința. N-a

făcut rău, deși îl învinovățim de două

lipsuri: n-a anunțat suficient publicul,

foarte multă lume luând cunoștință despre

conferința d-sale în ultimul timp și n-a

ales o altă dată, mai ales cum știa că

multă lume și în special cei ce erau

indicați să-l asculte, erau invitați la

solemnitatea dezvelirii monumentului de

la Vlăduleni. Acum să-și ia pedeapsa: să

facă bine și s-o mai ție înc’odată. Cu

acest prilej, atragem atenția publicului

care crede că conferințele sunt panorame,

să-și lase buracul de copii acasă, iar

primăriei, să repare și să înțăpenească

cum se cade scaunele, căci așa, dăm

impresia de circ improvizat: din când în

când, câte un spectator se dă peste cap, cu

scaun cu tot.”42

Un eveniment cultural

deosebit, care a avut loc la iniţiativa

42 Vremea, anul I, nr 5- Caracal, 27 mai, 1928, pag. 1

Profesorul caracalean D. C.

Eftimescu...

... şi-a publicat impresiile de călătorie în serial în ziarul Vremea (3

febr. 1929- 8 dec. 1929) şi într-o broşură apărută în 1929



Ateneului din Caracal, este și sărbătorirea poetei Elena Farago, la împlinirea vârstei de

50 de ani. Iată cum a fost consemnat acest eveniment în presa cotidiană: ,,Gândul bun

al Ateneului din Caracal de a sărbători pe d-na Farago, cunoscuta noastră poetă,

pentru împlinirea a 50 de ani de viață, a găsit în mijlocul societății alese caracalene,

cea mai entuziastă aprobare. Astfel, în seara zilei de 16 iunie, în sala teatrului

comunal, elita intelectuală a orașului, participând într-un apreciabil număr, a ținut

să-și manifeste toată admirația pentru opera sărbătoritei. Festivitatea a fost deschisă

de d-na Soreanu, care în mijlocul unui sobor de intelectuali, și-a rostit cuvântul

omagial al Ateneului, pentru sărbătorită. După d-sa, d-nul primar Soreanu, d-nul

consilier al municipiului Craiova Măinescu, d-na Germina Serafim, Dl. Șaban Făgețel

deputat, dl. Sandulian, delegat al ,,Prietenilor Științei”, d-na Palade, din partea

teofililor români, dl. căpitan Ștefan Bălcești, din partea revistei Ramuri, în cuvinte

alese, au schițat pe scurt opera

sărbătoritei relevând părțile ei

caracteristice, mărturisindu-și, în

numele instituțiilor ce reprezentau,

admirația adâncă ce o poartă poetei.

Trei copilași: d-rele Radovici și

Popescu și Victor Mărculescu, au

recitat nespus de frumos și mișcător

bucăți pentru copii din opera d-nei

Farago. D-na Dimonie, acompaniată de

dl. Cristide a cântat Busuioc floare de

dor. Tot în acompaniamentul de pian al

d-lui Cristide, d-na Soreanu a recitat

Scrisoarea d-nei Farago. A urmat

conferința domnului Fortunescu care a

făcut o caracterizare a operei poetei,

criticând preferințele celor care

ademeniți de anumite ușurătăți poetice,

nu au înțeles să premieze poezia de

cugetare și de adâncă simțire a d-nei

Farago. S-a făptuit desigur o

nedreptate pe care publicul cititor a

înțeles-o de la început. D-ra Cocuța

Farago, fiica poetei, a recitat cu mult

talent, bucăți din opera d-nei Farago. Încheind, d-na Soreanu a oferit sărbătoritei,

prin fiica d-sale, o statuetă din partea Ateneului, însoțind frumosul gest printr-un

cuvânt deosebit de simțit, de dragoste și admirație pentru marea sărbătorită. Credem

că asemenea manifestări de simpatie, se vor repeta în toate orașele oltene, ca o

răsplătire a rodnicei și prețuitei munci literare a marei poete.”43

Pe scena Teatrului Național din Caracal au jucat cunoscute trupe de teatru și de

revistă din țară. Toate aceste evenimente au fost anunțate publicului iubitor de

varietăți, iar mai apoi prezentate, în presa locală:

43 Vremea, Anul I, nr. 9- Caracal, 24 iunie, 1928, pag. 2;

D. Cristide, proprietar la Dobrosloveni şi

animator al vieţii culturale caracalene



,,La Teatrul Național din Caracal în seara zilei de vineri 28 septembrie 1928, orele 9

seara, compania Cărăbuș, din București, în frunte cu C. Tănase va juca revista

CIO,CIOC, CIOC. Rețineți biletele din vreme de la El. Florescu.”44

Despre amplasamentul inițial al statuii lui Haralamb Lecca, din fața Teatrului

Național, găsim căteva relatări în ziarul Vremea, din 16 septembrie 1928. Pe prima

pagină se scrie despre ajutorul pe care, la vremea aceea, câțiva oameni de bună

credință, printre care cei mai de seamă domnul doctor F. Mârtzu și domnul primar

Soreanu, l-au dat pentru a pune în practică această inițiativă, precum și aceea a

amplasării bustului lui Constantin Poroineanu în locul stabilit, la intrarea în parcul din

Caracal care îi poartă numele. 45

Demersurile făcute pentru finalizarea inițiativei de a fi

ridicat bustul lui Poroineanu în parcul orașului, au fost relatate destul de amănunțit în

revista Memoria Oltului și Romanaților.46

În numărul viitor al aceluiași ziar, referitor la aceste subiecte, găsim următoarele

consemnări: ,,Am arătat în numărul precedent că dr. Mârtz ne-a dat asigurări formale

că , în cel mai târziu două luni de zile, bustul lui Poroineanu va fi așezat pe soclul lui.

Punem temei pe energia acestui inimos și luminat consilier de drept al comunei, după

cum punem temei și pe dl. primar Soreanu, care s-a dovedit a fi un eminent gospodar,

clădind fără zgomot și reclamă. Ne înmuiem scepticismul, gândindu-ne de unde ne vin

asigurările și anunțăm că cei doi au izbutit să obțină consfintul consiliului comunal

votul pentru suma de lei 90 000, cu care să se termine această mult așteptată lucrare.

S-a cedat terenul din fața teatrului, pentru

ridicarea bustului lui Lecca. Inițiatorii, d-nii

Ștef. Constantinescu și I.P. Dacianu, magistrați

din localitate și oameni a căror aleasă cultură

și gust estetic le permite ca lucrarea să prezinte

o reală valoare artistică, dispun de fonduri și

au comandat bustul poetului, marelui sculptor

Brâncuși, la Paris. Deci încă o operă de artă

va împodobi în curând orașul.”47

În

cele din urmă , bustul dramaturgului Haralamb

Lecca (în prezent situat în parcul Poroineanu,

din Caracal), a fost realizat de sculptorul Ion C.

Dimitriu Bârlad (născut la 17 mai 1890, la

Bârlad, decedat în 1964), nu de Constantin

Brâncuși, așa cum s-a dorit inițial. Amplasat

iniţial în faţa Teatrului Naţional, a fost ulterior

mutat în parcul oraşului. Micile

anunțuri din ziarele locale reflectă amănunțit

activitatea teatrală care s-a desfășurat pe scena

Teatrului Național din Caracal. Strânse laolaltă,

aceste anunțuri întregesc istoria teatrului din Caracal. În ziarul Vremea citim că: ,,În

seara de 9 oct. s-a jucat la Teatrul Național din Caracal, piesa ,,Omul care a văzut

moartea”, de d. Victor Eftimiu. Rolurile au fost interpretate de virtuoșii artiști d.

44 Vremea, Anul I, nr. 20- Caracal, 9 septembrie 1928, pag. 3;

45 Vremea, Anul I, nr 21- Caracal, 16 septembrie 1928, pag 1;

46 Memoria Oltului, Anul II, nr. 6(16) iunie 2013, pag. 58, 59, 60;

47 Vremea, Anul I,nr 22- Caracal, 23 septembrie 1928, pag 3;



Maximilian și Bulandra, care au izbutit, numai prin valoarea talentului d-lor, să dea

nițică viață piesei. Fondul slab, acțiunea complet artificială. Eroul principal fiert în

eprubetă.”48

Tot aici se anunţa că: ,,La teatrul național din Caracal, în seara zilei

Miercuri 24 octombrie crt. turneul artiștilor de la teatrul național din București în

frunte cu maestrul N. Soreanu și autorul piesei A. de Herz, va juca comedia

sentimentală în 3 acte: Omul de Zăpadă. Biletele la Librăria Frații Mărculescu.”49

După spectacol, un cronicar îşi prezenta impresiile: ,,La 24 crt, s-a reprezentat în

orașul nostru piesa de mare succes a D-lui A. de Herz ,,Omul de Zăpadă”. Mi-a fost

dat să aud din partea atât a autorului cât și a maestrului Soreanu că sunt deplin

satisfăcuți de a fi jucat în fața unui public cu deosebire ales și numeros. Noi, la

rându-ne avem satisfacția de a fi asistat la o piesă admirabil scrisă și tot atât de

admirabil interpretată. Am dori însă ca în timpul spectacolului personalul de serviciu

al teatrului să înceteze a trepăda prin sală, unde nu au nici un rost decât după

spectacol pentru măturat.”50

Sala Teatrului din Caracal a găzduit, în timp, activități culturale sub diferite

forme. Despre serbări școlare și șezători se

vorbește în presa vremii, din anul 1928.

Aflăm despre o șezătoare , prin care se

promovează arta românească printr-o

expoziție cu diverse exponate artistice: ,,În

seara de decembrie a.c. a avut loc- după cum

am anunțat la timp, în numărul precedent-

șezătoarea institutului de cultivare a artei

românești ,,Casele Naționale” de sub

conducerea d-nei și d-lui general Negreanu

din București. Începând din ziua de 2

decembrie și până-n seara zilei de 10

decembrie crt. orășenii noștri au putut

admira, în deplinul înțeles al cuvântului,

expoziția lucrărilor executate în atelierele de

la Breaza ale institutului. Cusături naționale

de o finețe ce depășește posibilitățile omenești, pe o pânză diafană ca pânza din

basmele bunicii, cu care se îmbrăcau zânele și domnițele, combinate într-o armonie de

colorit ce mângâie și desfată ochiul, covoare și scoarțe, ii, boccele etc. etc. Luate fie

care în parte, ori toate laolaltă, erau prilejul contemplațiunei profanului chiar, în fața

geniului creator artistic al neamului nostru. Doamnele dr. Iosif, Dimonie și

domnișoara Constantinescu, cu o bună voință demnă de o cauză așa de frumoasă, fără

preget și fără alt interes decât cel de a servi publicul și a promova cultul artei

naționale, au dirijat expoziția, stând la dispoziția cercetătorilor ei. Dar să expunem

desfășurarea programului șezătorii de propagandă care a avut loc în sala Teatrului

comunal. La orele 9, d-na Ecaterina Dimonie apare pe scenă și rostește un cuvânt de

lămurire al activității și rostului ,,Caselor Naționale”. Muzica militară a Reg. 19 Inf.

execută o uvertură de Leutner. Dl. general Negreanu, concetățeanul nostru, care ne

face cinste prin meritele d-sale și înalta situație ce ocupă, simpatic, prietenos ca pe

48 Vremea, Anul I, Nr. 25- Caracal, 14 octombrie 1928, pag. 3;

49 Idem;

50 Vremea, Anul I, Nr. 27- Caracal, 28 octombrie 1928, pag. 3;



vremea când era ofițer în regimentul nostru, aproape același ca aspect și vigoare,

conferențiază despre opera marelui Vlahuță, ilustrându-l ca un patriot înflăcărat și tot

atât de mare animator și pedagog. Publicul a răsplătit pe dl. general Negreanu cu o

caldă manifestație de dragoste și aplauze entuziaste. Dl. căpitan Em. Simionescu din

Reg. 19 ne-a procurat – spre surprinderea unanimă- câteva clipe de adevărată

desfătare muzicală. E- fără discuție- prima dată când auzim pe scena noastră un cor

bărbătesc de o armonie ce atinge desăvârșirea și de o disciplină a vocilor, ce

demonstrează virtutea muzicală a dirijorului. Fără să exagerăm deloc laudele , dl.

căpitan Simionescu merită felicitări pentru aptitudinile și munca d-sale. Corul era

compus din soldații cu termen redus ai regimentului.

D-na Anuța Soreanu, totdeauna maestră în exteriorizarea sentimentelor ce-au

aprins imaginația și-au pecetluit geniul marilor noștri scriitori, s-a întrecut pe sine, în

,,La icoană” a lui Vlahuță. Dacă dl. general Negreanu ne-a zugrăvit cu competență pe

marele scriitor sub aspectul tehnic, d-na Soreanu ni l-a topit în suflet prin dicțiunea

d-sale simțită și comunicativă. Îi mulțumim. D-ra V.V. Mariani, delicată, modestă și

drăgălașă s-a afirmat ca o talentată stăpână a clavirului, precum și d-ra profesoară

Cici Tudoran. Amândouă au fost viu aplaudate. Dl. N. Albulescu, delegatul

Institutului de Educație Fizică, colaborator al ,,Caselor Naționale” care a

conferențiat despre importanța și necesitatea educației fizice în armonie cu

pedagogia. Meșter în fixarea ipotezelor, lasă publicului sarcina concluziilor.

D-na Agneta Ing. Dănulescu a recitat poezia ,,Fata de împărat” a lui Coșbuc,

dovedind o credincioasă memorie, poezia fiind foarte lungă. A reținut însă interesul

publicului prin ținuta d-sale. […] Programul a fost prea încărcat. Puteau lipsi

exercițiile gimnastice, admirabil executate, dar răscolitoare de praf, care au sufocat

pe cei mai apropiați de scenă, după cum muzica militară, cu toate sforțările d-lui

sublt. Andreescu Ionel de a da nuanța cât mai pianissimo, a rămas și rămâne prea

zgomotoasă pentru un teatru mic ca al nostru. A, la Arenele Române e cu totul altceva.

Cât despre proecțiunile cinematografice de propagandă fizică ale d-lui Albulescu,

nimic de zis, interesante, distractive, dar nu la ora 2 noaptea.

Dar toate astea n-au prea multă importanță. Faptul este că șezătoarea a avut

deplin succes, caracalenii

au cinstit cum se cuvine

străduințele lăudabile ale

d-nei și d-lui Negreanu,

iar mai spre ziuă au

rămas vreo două ore de

dans pentru tineret.

D-nele Dimonie și Iosif și

d-ra Lucia Constanti-

nescu au drept toate

mulțumirile noastre

pentru osteneala d-lor.”51

51 Vremea, Anul I, nr 33-34, Caracal, 16 decembrie 1928, pag. 2

Teatrul Naţional din Caracal în 1940



Monografia Școlii Mierlești, județul Olt (II)

Marin D. Ioniţă

Monografia Școlii Mierlești constituie lucrarea de gradul I a învățătorului Marin D.

Ioniță, din anul 1943. Manuscrisul original se află la Arhivele Naționale din București, Fond

Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, Inv. 1229/1943 mapa 24, fascicola 43, filele 7-

41.

Prima parte a acestei interesante monografii am prezentat-o în nr. 54/2016 al

acestei reviste. Partea a doua a monografiei aduce informaţii despre conducătorii şcolii,

numărul absolvenţilor, se referă la structura Revizoratului și Inspectoratului Județean Olt

pe perioada 1894-1942, precum și la averea școlii și administrația ei.

Claudia - Theodora Truță, Mihai Barbu

II. Averea școalei.

Școala posedă următoarea avere imobilă:

1. Curtea și grădina școalei în suprafață de 5000 mp donați de domnul inginer

Constantin Costache Găbunea în anul 1907, pentru a se construi un nou local de școală.

2. Un ha în vatra satului

Catanele, împroprietărire din

1879, în scopul de a se construi

pe el un nou local de școală, dar

nefiind în mijlocul comunei,

domnul Ion Popescu a stăruit pe

lângă proprietarul comunei din

acel timp și a obținut ½ ha teren

în centrul comunei, pe care s-a

construit actualul local de școală.

Terenul din vatra satului

Catanele, s-a împrejmuit cu gard

de ulucă abia în toamna anului

1941. Împrejmuirea a costat

19.500 lei și numai învățătorii

din acel timp știu ce greutăți s-au întâmpinat până au reușit să vadă închis acest teren ce va

servi de grădină școlară. De altfel noi, învățătorii, am contribuit cu suma de 10.000 lei la

împrejmuirea terenului și cine știe când vom reuși să încasăm această sumă de la comitetul

școlar local.

3.Tot prin legea din 1879, școala a mai fost împroprietărită cu 8,5 ha teren de

cultură situat în punctul “Tereu” la o depărtare de sat de circa 3 km.

Ca avere mobilă posedă:

a. Material didactic insuficient și deteriorat.

b. Mobilierul – sistem vechi și neîndestulător.

c. Biblioteca posedă 430 volume diferite și 230 reviste diferite.

III. Întreținerea.

Comitetul școlar a luat ființă în anul 1919. Până în 1938 a fost președinte domnul

Vasile Stănculescu, din inițiativa căruia s-au realizat multe lucrări pentru școală, dintre

care menționăm: Monumentul Eroilor și grădinița din jurul său și Fântâna școalei de care și

astăzi se îngrijește și o repară. În octombrie 1939 a fost înlocuit – fiindcă nu mai avea copii

Şcoala Mierleşti, construită în 1907-1908



la școală- cu domnul Ion C. Anton, care a stat președinte până la 17 mai 1942, când a fost

înlocuit cu actualul președinte Florea Truiculescu.

Pentru întreținerea școalei de la 1919-1920 până la 1941-1942 inclusiv, s-a cheltuit

suma de lei 361.431.

IV. Administrația.

Școala a fost

administrată de următorii

directori: Alexe

Bâscoveanu, Marin Vasile,

Marin Măgureanu (18 ani),

Florea Drăghicescu (7 ani),

C. I. Corbeanu (6 luni), N.

Popescu (2 ani), Ștefan

Popescu ( 2 ani), M. B.

Constantinescu ( 2 ani),

Toma Popescu (8 luni),

Grigore Popescu (1 an și 4

luni), Ion F. Popescu (37

ani, 1 septembrie 1901 -11

octombrie 1938), Ilie Popa

(11 octombrie 1938 – 18

noiembrie 1940), când a fost

înlocuit cu Marin Ioniță.

V. Situația școlară a

elevilor.

Până la 1864, arhiva

lipsește cu desăvârșire, iar între 1864 și 1919-1920, școala abia a putut da 183 absolvenți a

cinci clase primare (154 băieți și 29 fete).

Din anul școlar 1920-1921 până în anul școlar 1941-1942 școala a dat următorii

absolvenți: 333 băieți și 128 fete, absolvenți a patru clase primare; 109 băieți și 12 fete

absolvenți a cinci clase primare; 59 băieți și

7 fete absolvenți a șase clase primare și 29

băieți absolvenți a șapte clase primare.

Dintre absolvenți, unii au trecut la

cursurile secundare ocupând azi diferite

funcțiuni, alții au devenit meseriași,

comercianți etc, iar cei mai mulți au rămas

acasă ocupându-se cu plugăria.

Dintre elevii care au urmat cursuri

secundare și care au avut și au și astăzi

situații în societate, menționăm pe: Ion F.

Popescu – învățător pensionar, preot

Octavian Popescu, Dumitru Radu, Ilie

Dumitra, Ilie Popa – învățător, preot Zaharia

Brumușescu, Ion F. Dumitru, Ion D. F.

Popescu, Ion C. Mezdrea – învățător,

Alexandru Viespe învățător, Constantin F.

Ionescu- licențiat în Drept, preot Nicolae

Colectivul didactic al şcolii Mierleşti în 1964; sus: Gh.

Andreiţă (suplinitor), Veronica Anton (soţia profesorului D.

Anton), Poznei Filofteia (suplinitor), Ion Voica (lb. română);

în mijloc de la stânga: Ana Popescu (istorie-geografie),

Marin Ioniţă (învăţător), Anton Dumitru (muzică), Ilie Popa

(învăţător), Alexandra Ioniţă (învăţător); jos: N. Diaconu (lb.

română), Florea (Barbu) Maria (suplinitor)

Cererea învăţătorului Marin Ioniţă de la

Şcoala Mierleşti prin care solicită a i se

face inspecţia specială pentru obţinerea

gradului I (13 sept. 1942). Anexează

Monografia Şcolii Mierleşti



Mezdrea, Ana D. F. Popescu – licențiată, Alexandra Ioniță – învățătoare, Livia Vișinescu –

licențiată, Alexandru E. Stănculescu – licențiat, Aurel Ilie Popa – sublocotenent, Gheorghe

Șerban – sublocotenent, Ion D. Necșulescu – sublocotenent, Ioan D. Popescu, Mircea

Prodănescu, Paul Prodănescu – absolvenți ai Liceului Radu Greceanu, preot Dumitru

Drăghicescu, Ilie Barbu – avocat, Dumitru Bărbulescu și Constantin Barbu – absolvenți ai

Liceului Comercial, Radu Ionescu, Dumitru Marinescu, Ion B. Gugiu, Ion D. V. Ionescu,

Constantin Hristea, Ion M. A. Pană, Marin St. Câța, Vasilica Rădulescu și eroul locotenent

Stănculescu Vasile licențiat în Drept.

Urmează la școli secundare: Truiculescu F. Dumitru și Popa I. Petre - Școala

Medie Aeronautică Mediaș; Popa Ion, Stanciu M. și Șerban T. Gheorghe - școli de

meserii; Ionescu M. Vasile, Caragică R. Ilie și Prună D. Ilie – Liceul Radu Greceanu

Slatina; Toader I. Petre și Anton Dumitru – Seminarul Central București; Alexandru

Constantin, Lica A. Constantin, Șerban Dumitru, Truiculescu Marin – Liceul Militar.

VI. Grădina școlară.

Actuala grădină

școlară a fost înființată de

domnul Ion F. Popescu în

anul 1907.

Pe vremuri a servit ca

model școalelor din

împrejurimi. Grădina are

suprafața de 3500 mp și a

fost inspectată de domnii I.

Andreianu învățător

agricol ambulant, N.

Pădureanu – institutor

agricol ambulant, Gh. I.

Lățea – revizor școlar

agricol – 15 februarie, 3

martie, 20 aprilie și 29

septembrie 1911, 26 aprilie

1912 și 18 ianuarie 1914.

VII. Inspecția școlară. Începând cu anul 1894, școala a fost inspectată de următorii:

Revizor școlar C. Gh. Protopopescu – 28 aprilie 1894, 17 martie 1895.

Revizor școlar M. Mihalcea – 19 iunie și 17 septembrie 1895; 25 ianuarie, 17 iunie 1896;

24 ianuarie, 2 aprilie, 29 septembrie 1897; 15 aprilie, 29 noiembrie 1898; 12 noiembrie

1899; 24 februarie 1900; 11 februarie, 11 octombrie 1905; 16 decembrie 1906; 2 iunie, 7

iunie, 18 octombrie, 11 decembrie 1912.

Revizor școlar Gheorghe Tomescu – 24 mai 1902.

Revizor școlar Gheorghe Dianu – 11 noiembrie 1902; 21 aprilie 1904.

Revizor școlar Păunescu – 13 martie 1908.

Revizor școlar N. Pădureanu - 17 octombrie, 10 decembrie 1908; 1 iunie, 6 noiembrie

1909; 20 martie, 13 iunie, 19 noiembrie 1910; 18 martie, 20 aprilie 1914; 10 martie 1915;

30 octombrie 1919.

Inspector școlar Rădulescu – 13 mai, 9 noiembrie 1909, pentru înaintarea pe loc a

domnului Ioan F. Popescu; 11 august, 1 decembrie 1913;

Revizor școlar Petre Dumitrescu – 6 decembrie 1909; 23 noiembrie 1910.

Activităţi recreative în curtea şcolii Mierleşti (1964)



Revizor școlar Căpățână – 11 iunie 1916; 31 martie 1922; 27 aprilie, 18 iunie 1925; 23

martie 1926; 21 februarie 1928; 25 aprilie 1929; 16 ianuarie 1930.

Subrevizor școlar Ioan F. Popescu – 16, 31 decembrie 1919; 19 martie 1920; 28 februarie,

16 aprilie, 26 noiembrie 1921; 15 mai, 30 noiembrie 1922; 19 februarie, 22 decembrie

1923; 22 februarie, 2 iunie, 25 noiembrie 1924; 13 ianuarie, 18 decembrie 1925; 1 iunie

1926; 2 aprilie, 20 iunie, 15 iulie 1928.

Revizor școlar Paraschiv Rădulescu – 1 februarie, 10 octombrie 1918.

Revizor școlar Gheorghe Poboran – 10 decembrie 1920; 7 octombrie, 22 decembrie 1921.

Inspector școlar Teodoru – 11 decembrie 1921.

Inspector școlar Hariton Constantinescu – 30 decembrie 1922.

Subrevizor școlar Pavel Vitănescu – 25 mai, 13 noiembrie 1926; 13 mai 1927.

Revizor școlar M. Andreescu -14 noiembrie 1926.

Subrevizor școlar Mih. Ristea – 10 februarie 1927; 10 decembrie 1932.

Subrevizor școlar Alexandru Toma – 28 noiembrie 1927; 25 ianuarie, 9 martie 1928.

Subrevizor școlar Stancu Predescu – 5 decembrie 1928.

Subrevizor școlar Ion Ionescu – 25 ianuarie, 23 noiembrie 1929; 25 noiembrie 1930; 19

iunie 1938; 22 februarie, 27 mai 1939; 25 mai, 9 iunie 1940.

Revizor școlar Dionisie Popescu – 25 iunie 1930.

Subrevizor școlar Radu Popescu – 25 ianuarie 1932.

Revizor școlar D. Giuculescu – 24 iunie 1933.

Subrevizor școlar I. Bărăscu – 16 mai 1934; 22 mai 1935.

Revizor școlar Alexandru Toma – 4 decembrie 1935; 24 mai, 18 septembrie 1936; 24

februarie 1939.

Subinspector școlar Marin Popescu – 19 noiembrie 1940; 28 ianuarie 1941.

Inspector școlar Radu Nițu – 17 septembrie 1941.

Subinspector școlar Ștefan Diaconu -2 decembrie 1940; 7 februarie 1942.

Subinspector școlar cu delegație Alexandru Călin – 11 decembrie 1942.

În zilele de 16 mai și 12 august 1942 școala a fost văzută de Domnul Inspector

Școlar General al Regiunii Craiova – Florea Dumitrescu.

Vechi cuvinte oltenești

Ilie Dumitru

Între personalităţile, care au contribuit la

îmbogăţirea tezaurului cultural oltean, alături de Şaban

- Făgeţel, merită menţionat şi Mircea Tomescu pornit

de pe meleagurile Alunişului, din nordul judeţului Olt.

Salut gestul revistei ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor”

/septembrie 2016, de a insera în paginile sale un articol

despre lingvistul, etnograful şi folcloristul M.

Tomescu.

Acest cărturar oltean s-a format în atmosfera

de mare efervescenţă spirituală, iniţiată de către

sociologul Dimitrie Gusti şi echipa sa de cercetători

formată, printre alţii, din Constantin Brăiloiu, Anton

Golopenţia, H. H. Stahl, Dumitru Şandru. După Mircea Tomescu



cercetări amănunţite pe teren, au fost elaborate monografii etno-folclorice ale unor sate ca:

Runcu (Gorj), Drăguş (Ţara Bârsei), Cornova (Basarabia) şi altele.

La fel de valoroasă a fost şi activitatea revistei „Grai şi suflet”, condusă de către

marele nostru lingvist Ovid Densuşianu în care au fost publicate articole cu referire la

graiul oltean, autor profesorul craiovean Luca Preda de la Şcoala Normală „Ştefan

Velovan” Craiova.

Este binecunoscut fenomenul migraţiei păstorilor din sudul Transilvaniei care s-au

stabilit şi în nordul judeţului Olt la Topana - Valea Ungureni, la Alunişu şi mai jos,

aproape de Slatina, la Teslui.

În articolul intitulat: ,,Migraţiile din comuna Alunişu (jud. Olt) şi influenţele lor'',

M. Tomescu analizează acest fenomen al migraţiei chiar la nivelul graiului local. Articolul

este menţionat de către lingvistul ieşean Gheorghe Ivănescu în „Istoria Limbii Române”:

ungurenii au adus cu ei particularităţi de grai care au fost adoptate de localnici.

Păstrez cu mare grijă în biblioteca mea o broşură intitulată: Glosar din judeţul Olt,

de Mircea Tomescu, Slatina, Tipografia ,,Tipograful Oltului”-1944.

Glosarul a fost dedicat memoriei tatălui său: ,,Amintirii tatălui meu, închin acest

rod al bunelor sale poveţe”. Cercetarea s-a desfăşurat sub îndrumarea lui Alexandru

Rosetti şi a lui D. Şandru, după cum însuşi autorul afirmă: ,,Rod al sfaturilor şi

îndrumărilor domnilor profesori Al. Rosetti şi D. Şandru pe care-i rugăm să primească

mulţumirile şi recunoştinţa noastră, glosarul acesta apare prin sacrificiul făcut din marea

dragoste pe care domnul General Gh. Petrescu,

Inspector General Administrativ o are pentru

judeţul Olt; rugăm pe domnul Inspector General

Petrescu să primească sincerele noastre mulţumiri.”

M. Tomescu se dovedește a fi un lingvist

autentic, temeinic format, care stăpânește metodele

de elaborare a unui glosar:

a) a inclus în glosar cuvinte care prezintă un

interes deosebit și nu-s cunoscute dicționarelor;

b) cuvinte care au dobândit un sens nou;

c) pentru o mai bună înțelegere a sensului

cuvântului, acesta este plasat în sintagme și

propoziții;

d) urmărește dispunerea geografică a

cuvintelor; el constată: „cuvintele noastre se

grupează pe două regiuni: sudică și nordică; cele

din sud sunt multe de origine turcă, pe când cele din

nord sunt venite din Transilvania”.

Cuvintele unui glosar devin mărturii peste

timp despre oamenii locului, despre modul lor de

viaţă, despre uneltele lor, despre hrană şi îmbrăcăminte, despre credinţe şi obiceiuri etc.

Locuitorii Alunişului au fost sedentari care s-au ocupat cu agricultura şi creşterea

vitelor. Gospodăriile lor sunt modeste: o ,,buşdulă”, s.f. - casă veche dărăpănată de vreme,

cocioabă; ,,buşdulă de casă”; ,,stau și io în buşdula mea”; o „chiţimie”, s.f. - casă mică,

joasă şi întunecoasă; o „coşmelie”- s.f., buşdulă; pe jos casele erau pomostite - ,,a

pomosti”- v.: a netezi pământul, a-l nivela în casă; pomost-s.n. - loc de casă ; puţine case

aveau „slon”-uri, s.n.: pivniţă cu şatră în faţă, şopru; pentru vite aveau „şopron”- oane;

şopru,- uri, s.n.: oleab mai mic ca pivniţa în care se adăposteşte sinsiacul cu mălai, fasole,



etc şi în al cărui pod se ţin drugile de porumb când lipseşte pătulul. Forma ultimă este mai

răspândită”; „timnic” - s.n. cămăruţă lipită unui perete al casei în care se păstrează cele

necesare bucătăriei; gardurile erau făcute din ,,vârghină”-s.f.: 1. Lemn lung şi gros; păstrat

doar în „închisoare cu vârghini” = închisoare făcută din lemne lungi, legate cu cerc de

nuiele de parii bătuţi în pământ ; 2. Închisoare din vârghini: bătea doi pari alăturat la un

capăt şi doi pari alăturat la alălant cap şi acolo în loc să bată cuie lega cu nuiele şi venea

vârghina pă cerc dă nuiele. Toată închisoarea se numea închisoare cu vârghini; coscoreci-

s.n. - ,,gura pietrei de râjniţă, pe unde cad boabele pentru a fi măcinate”;

În asemenea condiţii modeste, ei ,,viiau” - a via - trăi. Notat numai în nord de la

câţiva bătrâni; îl întâlnesc şi în ms. n. 557 f. 137, v. Biblioteca Academiei Române, care

cuprinde răspunsuri din Olt, la chestionarul lui N. Densusianu; zileau- a zili- v. A trăi = a

vieţui, a avea ce mânca; „să mai luăm şi noi câteva mertice de boabe ca să mai zilim”;

Hrana era simplă şi sărăcăcioasă: „cărâie”, s.f. Turtă, pâine mare; se întrebuinţează

în expresia: „o cărâie de turtă sau pâine”; „clisă”-s.f. 1. Mămăligă nefiartă bine sau pâine

nu îndeajuns de coaptă, pe care când o mănânci se lipeşte de cerul gurii. ,,Ţi se face clisă-n

gură” se zice despre pâinea necoaptă bine; ,,scornici” -s.n. pluralia tantum. Mâncare

ţărănească: în untură încălzită în tigaie se dumică turtă şi se încălzeşte din nou; astfel

scorniciul este gata. Mâncau şi urzici pe care le prepelegeau- ,,a prepelegi”-v. A bate, a

fărâma urzicile fierte cu prepeleagul; ,,prepeleag” - s. n. 1. lemn lung, găurit cam din 25

cm în 25 cm; prin găuri sunt trecute beţe scurte şi groase; acest lemn serveşte de scară; 2.

Foişor 3. Băţ de 20-25 cm, având jos două beţe încrucişate, servind la bătut urzicile; 4.

Adj. Sărac, neîmbrăcat: „e sărac luciu şi; gol prepeleag”.

Vara mâncau ,,troşie” – s.f. chiseliţă ( notat în Bălteni); hainele, aşternuturile şi le

confecţionau singuri în gospodărie din lână şi cânepă, având nevoie de unelte: război de

ţesut alcătuit din ,,cai/ iepe/ căţăi/ cioace/ ciocălaie/ ciocănaie/ păcănele” : cele două beţe

lungi cam de zece cm ale căror capete sunt legate prin câte o sfoară de câte un ,,iţ”, aceste

sfori se numeau ,,pognoje /ponajie”- s.f. 1. Frânghie pe care ţesătoarea pune picioarele ca

prin apăsare să schimbe iţele şi să deschidă astfel rostul; mai aveau în gospodărie „drând” -

s.m. maşină de scărmănat ştimul şi lâna, făcându-le chiar şi caiere; mai era nevoie de un

,,cui/ starciog/ pop-cui”-s.n. Starciog. Termen izolat. Sensul se explică prin extinderea

numirii părţii superioare a starciogului care are forma unui cui şi care fixează fofezele

vârtelniţei; de un ,,dapăn”=fus de leţcă (n.n. pentru a face ţevi); pentru urzit firele aveau

nevoie de ,,lergătoare”-s.f. 1. Alergătoare, urzitoare. 2. Unealtă compusă dintr-o nuia

îndoită în formă de semicerc, ale cărei capete sunt legate de un băţ pe care se introduce

mosorul cu borangicul ce trebuie să fie răsucit.

În gospodărie căruţa era foarte utilă, de aceea în glosar sunt inserate cuvinte ce

aparţin câmpului semantic - denominaţia căruţii: ,,ghioci” - (o silabă) s.n., ,,cărucioară cu

roate de fier. Cuvânt notat numai la vreo doi bătrâni din Tâmpeni”; ,,chişăr, -re, s.n.

Legătura care ţine drugii de la pătulul carului; drugii se pun în formă dreptunghiulară şi la

fiecare colţ se face legătura numită chişăr”; ,,corliţă/horliţă” s.f. pătulul de căruţă; ,,drug”-

s.m. 1. Lemnele care alcătuiesc pătulul carului şi în care se înfig ţepile; 2. Patul de căruţă;

grătarii s.f. pl. Împletitura de nuiele care serveşte de scoarţă carului, aşezându-se de o parte

şi de alta de-a lungul carului; ,,pătul”-s.n. 1. Coşar de porumb; 2. Corliţă; ,,tărăgăi”- s.m.

pl. Pătul de căruţă. Sinonim cu corliţă, drugi, pătul (notat în Bacea).

Multe cuvinte vechi inserate în acest glosar aparţin câmpului semantic, îmbrăcăminte,

încălţăminte; acesta este un indiciu că în zona Oltului s-a păstrat portul vechi cu unele

adaosuri de port oriental turcic: femeile îşi acopereau capul cu: ,,bariş-uri” s.n., pânză, fin

ţesută pentru îmbrobodit - baticurile actuale 2. Broboadă din lână purtată de femei pe cap;



,,boşcea-ele”, s.f. Pânză mai fină de culoare neagră şi de formă pătrată cu care ţărăncile se

îmbrobodeau, acum dispărut; ,,poş” s.m. Tulpan negru de mătase; ,,rizel” -s.n. tulpan de

mătase, batic. Cămaşa avea: ,,bâzăr”-s.m. - gulerul unei ii, cu creţurile sale; cămaşă ruptă

rău ale cărei trenţe sunt ţinute de guler; ,,trup”-s.n.- parte a iei de la brâu în jos;

,,ferfelniţă”- s.f. 1. - haină ruptă rău; 2. Adj. -ruptă de se mai ţin doar zdrenţele; ,, mi s-a

făcut cămașa ferfelniță”; ,,fermenea” -s.f. vezi ferfelniţă. Circulaţie restrânsă notat în

Bălteni; ,,ţaie” -s.f. 1. - haină subţire şi necălduroasă; „într-o țaie dă aină”, hainele groase

erau ,,cheba” s.f.- haină lungă cu mâneci largi şi înflorită cu găitane. Termen cunoscut doar

de bătrâni; cheba a dispărut aproape complet; ,,ghiurluc” s.n. - haină femeiască de dimie.

Azi nu mai este aşa că nu ştim cum venea; ,,ipingea”- s.f. - pelerina ţăranilor făcută din

dimie. Acum nu se mai poartă; bărbaţii purtau ,,dulvuri, dulvări şi dâlvari”, s.pl.- pantaloni

largi sus, iar jos strânşi pe picior. Se purtau în sud; ,,şălăvari/şalvari”- s.m. - pantaloni largi

purtaţi mai înainte de ţărani; prima formă apare în sud iar a doua în nord unde asemenea

nădragi nu se mai purtau; ,,poturi” s.m. - pantaloni largi turceşti- uneori făcuţi chiar din

pânza mai groasă de cânepă. Ne mai purtându-se, termenul nu se mai aude; în picioare

purtau ,,căpută-căpute” – s .f . - ciorapi groşi de lână şi scurţi numai până la gleznă; se

încălţa peste ciorap şi peste ea se pune obielele. Azi obiectul dispărând, termenul e puţin

cunoscut; ,,tuzluci”- s.m. pl. căput, ciorapi scurţi, 2. papuci; ,,iminei”-s.m. pl. - pantofi

femeieşti înalţi - un fel de cismuliţe. Termen pe cale de dispariţie; ,,meş”-s.m. pl. - papuci

de dimie. Numai plural; ,,nemş(i)” s.m. pl. - papuci, chipici. Notat din Aluniş; ( cuvântul a

fost adus aici de către migranţii transilvăneni); ,,fileri” s.m. pl. 1. - ghete femeieşti; se

încheiau în câte o parte cu nasturi. 2. Monede de nichel de câte 5,10 şi 20 bani. Ambele

sensuri notate de la bătrâni. În vorbire nu se mai aud (şi acest cuvânt a fost adus tot de

păstorii transilvăneni împrumutat de la saşi); străbunicii noştri se încălţau cu opinci frumos

meşterite cu ,,vîrzoabă”- s.f. pl. 1. - cureaua (în formă de ochet) de la vârful opincii, prin

care se trece nojiţa, ca să ţină vârful în sus (cuvintele vârzoabă, vârzab sunt răspândite mai

mult în zonele pastorale din Transilvania şi din Moldova - vârzab- s.n. - coş făcut din

coajă de copac în care se păstra brânza pusă la afumat).

Pentru vârzob-uri s.m., M. Tomescu indică următoarele sensuri: 1. Fărâmă; parte

mică dintr-un întreg. 2. A scoate (ceva de la cineva) cu vârzobul= a scoate cu ţârâita (puţin

câte puţin). În satele din Valea Dârjovului, cuvântul se mai păstrează în sintagma ,,coborât

din pod cu vârzobul'' prin care este definit ironic un om semeţ, mândru; deci vârzobul era

tot un obiect (coş) care se păstra agăţat la grindă.

Cuvintele cum sunt iminei, ipingea, şalvari provin din limba turcă; este normal ca

ele să fi circulat mai mult în zona de sud a judeţului unde contactele comerciale cu turcii

erau frecvente.

Partea de nord a judeţului Olt era propice pomiculturii, mai ales livezilor de

pruni. Din prune ei făceau ţuică; oltenii din sud îi numeau pe cei din nord ,,ţuicari''; din

zona lor cobora şi Drumul Ţuicii. Ei aveau vase specifice acestei ocupaţii: ,,boroboc”, s.m.

- vas de pus prunele să fermenteze, mai larg ca butia şi cu o capacitate de circa ,,300 vedre''

( n.n. aceasta este o formă coruptă a cuvântului boloboc); ,,berbeniţă”, s.f. - vas de lemn în

forma vedrei, fără urechi însă, întrebuinţat la cazan ca să curgă ţuica în el, înlocuit azi de

botă. Termen cunoscut de bătrâni; (n.n. cuvântul este de origine maghiară- berbence -,,vas

de lemn'', ,,brădoaică''; cuvântul a fost adus la Alunişu tot de transilvăneni).

Cazanul de ţuică era aşezat temeinic; avea ,,corlon-cotlon”-s.m. - zidul cazanului;

se foloseau de ,,cătrună”-s.f. - vas în forma ciuturei, prin pereţii căruia treceau o prăjină

scurtă şi care serveşte la scos boasca din cazan. Termen echivalent cu cofer: ,,cocioarba”

s.f. - vătrai din lemn, pentru a trage jarul de sub cazan ; ,,zătulă” s.f. - tava care astupă



gura sobei de la cazan; resturile scoase din cazan erau numite ,,boască, borhot, bozun”;

ţuica slabă era numită ,,bulearcă” -s.f. 1. Ţuică slabă, 2. Apă de băut încălzită de căldura

soarelui. Vezi ,,boalcă”; ,,otcă”- s.f. 1. Partea din ţuică ce se ia pe urmă şi care este foarte

slabă; 2. ţuică slabă; ,,puşlete-puşliac” s.m. singularia tantum; otcă; aveau ,,triftor”-s.n. -

pâlnie mică din tablă de fier.

Ţuica bună din butoi de dud se bea cu ,,cioficul” – s.m.- ciocan de băut ţuică,

având formă cilindrică, iar în partea de jos sferică ( n.n. cuvântul este de origine dacică).

În glosar apar puţine cuvinte legate de viticultură: ,,ciurpe”, -eni-s.m. – 1. Cozi de

struguri rămase fără boabe; 2. Strugure; purcel de strugure; ,,caraboi”-s.n. singular numai-

Piatră vânătă, notat în Tâmpeni (n.n. cuvântul aparţine aromânilor stabiliţi la Tâmpeni-

Şerbăneşti- ,,cara''- negru).

În partea de nord a judeţului Olt, zona Poboru, locuitorii vopseau firele, aşa se

explică termenii legaţi de colorit- ,,caciur”-adj. – pătat, se zice despre obiectele pătate din

văpsit; ,,a caciorî”, v. - a văpsi, obiectele văpsite fiind însă scoase cu pete, aici mai închise,

aici mai deschise; a păta; „am văpsit o pânză şi am făcut nimic, am caciorât-o degeaba”; ,,a

împopistra”, v., a amesteca (,,pui din ăla ceva, din ăla ceva, le împopistrez''); ,,a înpercia”-

v.- a păta de la văpsit ţesăturile; ,,conabiu”-adj. - roşu alburiu; ,,frez”-adj.- un galben

închis cu nuanţe de roz.

Cuvintele din glosar evidenţiază felul de a fi al oamenilor: ,,buzdrun”-apelativ dat

copiilor, exprimând simpatie: ,,ia vino-ncoa, buzdrunule”; ,,buzoiat” şi ,,bâzoiat”-adj. -

mâniat, supărat. Se întrebuinţează mai ales în expresii ca: ,,stă cu buzele buzoiate”;

,,bâţoinat”, adj. - dârz, de neclintit în atitudinea sa: ,, tot iel ie mai bâţoinat, că nu vrea să se

lase după lege”; ,,pârpor”-adj. - debil, slăbit: ,,nu poate răbda la frig, că ie pârpor”; (n.n.

sensul de bază al acestui cuvânt a fost-,,năpârlit''; animalul fără păr suporta greu frigul;

prin mutaţie de sens, ,,pârpor'' a fost numit omul friguros); ,,deşumeni”-v. - a-şi da seama,

a-şi descurca gândurile (n.n. cuvântul este derivat din verbul ,,a se şumeni”, care nu se mai

păstra în graiul local- ,,ameţit de băutură, cheaon'').

Oamenii locurilor au fost agricultori şi crescători de vite; cunosc pământul;

,,orlişte”-s.f. Mirişte nearată de un an ; ,,pârloagă”- loc lăsat în paragină şi umplut de

bălării; ,,a odorî”-v. - a termina munca câmpului,

de arat, de răriţat. Fânul trebuia bine păstrat, de

aceea făceau un ,,cureatic”-s.n. - cele patru lemne

puse cruciş pe care se aşează căpiţa de fân. 2.

Partea de jos a căpiţei de fân. Munca era grea şi

lua omului ,,maul”- adv. Putere, vlagă. Se

întrebuinţează numai în expresia ,,a-i lua mau'';

pentru a se reface aveau nevoie de ,,ogod”-s.m., -

odihnă; bineţe, respect (,,ieu îi caut ogodu”- îl

respect). Erau cumpătaţi, munceau să adune

,,znagă”-s.f. 1. fire, felul de a fi al cuiva; 2. Stare,

avere, (,,n-are grijă sa-şi facă şi iel snagă, casă'');

printre ei mai apărea câte o ,,ciorcovină”-s.f.-

ciocoiaş; om de jos ajuns înstărit.

Lumea satului era diversă; oamenii nu

sunt pasivi, sunt creativi - dintr-un dovleac fac o

,,doaşcă” (vas) în care păstrează fasole, prune etc.

În glosar, autorul a introdus multe cuvinte

vechi cu referire la om, la trăsăturile fizice și

Mircea Tomescu a fost un pasionat

cercetător al locurilor natale



psihice ale acestuia. Cele mai multe dintre cuvinte au sens peiorativ, ironic, fiindcă, prin

sens, ele denumesc manifestări anormale: ,,alimănit”,adj. - afurisit, blestemat; ,,dosădit”,

adj.: 1. amărât, bătut de rele, urgisit: ,,prea e dosădit de Dumnezău; 2. ticălos: (,,dosăditu

ăla”); ţăranul era suplu, ca să fie ager în mişcare şi rezistent, de aceea ironiza pe omul gras

peste măsură: ,,dârmină”-adj.- termen peiorativ dat fetelor şi femeilor grase şi cu mişcări

încete; ,,scrofos”, - adj.- gras (ca o scroafă), plin la faţă (se întrebuinţează forma

feminină); ,,uture” - s.n.- om gras; ,,huture”, adj.- popă prea gras, om prea gras şi cam

leneş; ,,băbălog”-adj.- neputincios, debil, cu mişcări de bătrân; ,,oaşcă”-adj.: bătrân şi slab;

neputincios; ,,tofolog”-adj. - molâu, cu mişcări încete; opusul lui tofolog este ,,vârlav”,

adj.- puternic şi iute în mişcări.

Locuitorii satelor noastre ţineau foarte mult la curăţenie, de aceea ironizau pe cel

murdar, neatent cu ţinuta sa: ,,angalat”-ă, adj. - nesimţitor, nepăsător, se complace să

trăiască în murdărie şi nu-şi îngrijeşte ţinuta (,,i-angalată rău ş-aia'', spunea mama mea

despre o tânără femeie, despre care soacra sa povestea, c-a găsit-o de mai multe ori

dormind cu copilul plin de murdărie lângă ea. L-am notat de mai multe ori de la mama);

,,uţupină” -s.f. - se aude numai sensul peiorativ: fată mare și grasă care de cele mai multe

ori nu face nimic.

Multe cuvinte se referă la sănătatea mentală a unor oameni: ,,başoldiu”-adj. - om

care nu-i în toate minţile, prostuţ, sucit, în gânduri; ,,căscăund”-s.n. 1. Cască gura; 2. adj.

Prostuţ; ,,paliu”-adj.- nebun- în sens peiorativ; ,,şchinovat”, adj. – sucit; ,,sanchiu”, adj. -

tăcut, om ascuns în gânduri şi rău în acelaşi timp.

Glosarul întocmit de către M. Tomescu este o monografie-sinteză a satului oltean.

În grai, omul este el însuşi, cu frica lui, cu ocupaţii, cu port, cu ironia lui muşcătoare. O

zicere dragă oltenilor a fost , ,,ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba”.

Graiul din care autorul a ales cuvintele este vechi, cu o deosebită mobilitate,

îmbogăţit prin derivare cu prefixe şi sufixe, prin multele sensuri secundare şi figurate. În

viziunea lui M. Tomescu, cuvintele „trăiesc” şi „mor”, pentru că ele sunt legate de realităţi

sociale care se schimbă. Cuvintele circulă, ajung în zone geografice limitrofe: din

Transilvania în nordul judeţului Olt; din Munţii Pindului, la Tâmpeni; cunosc o frecvenţă

mai mare într-o anumită zonă, de nord sau de sud.

M. Tomescu arată care au fost satele în care a desfăşurat atente cercetări: Alunişul

natal, Spineni, Profa, Poboru pentru zona de nord, iar pentru zona de sud: Tâmpeni, Bacea,

Bălteni. El a avut avantajul că a vorbit acest grai şi i-a înţeles subtilitatea, evidenţiată în

explicaţiile date.

În glosar, apar particularităţi dialectale, caracteristice graiului local, care este un

grai de tranziţie între Muntenia şi Oltenia: a) dezacordul gramatical: ,, p-acilea venea”

(Ruşii); b) elidarea sunetelor finale din cuvinte: une în loc de unde; consoană surdă,

nepereche ,,h'' este elidată: aină, uture; d) muierea consoanei d>z, văz pentru văd; e) vocala

e>a după consoane dure p, d, ţ; dă, pă, să să ducă; f) i>î-dân; g) diftongarea vocalei e care

devine chiar i , iel, iei, ia pentru ea; h) vocala e > î-dî la ; i) vocala i>â după ş, j, în unele

cazuri: jâtaie; j) prin fonetică sintactică se ajunge la sinereză: p-aciliea; a plecat d-o

grămadă dă timp.

Glosarul acesta rămâne o mărturie peste timp despre graiul vechi al Oltului şi este

meritul ştiinţific al lui Mircea Tomescu, pentru că a salvat de la pieire multe cuvinte vechi,

specifice zonei.



Răsfoind ziarul Fapta- 1943

Ion Tîlvănoiu

Ziarul Fapta a apărut la Bucureşti de la 25 februarie 1943 şi până la 4 martie 1948,

în total colecţia cuprinzând 1018 numere legate în 13 pachete. Pagina a doua a ziarului

rămâne importantă pentru cercetătorii acestei epoci pline de transformări, pentru cronicile

artistice, muzicale, teatrale, interviurile ori literatura de valoare ce nu puteau lipsi dintr-o

gazetă condusă de un scriitor de certă valoare ca Mircea Damian (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 12-14/2013; 29, 30, 32, 33/2014; 38, 39, 46/2015; 47-50, 54, 56, 58/2016).

Din curiozitate faţă de opera consăteanului meu, am parcurs de mai multe ori

întreaga colecţie, la început notând într-un caiet lucrurile pe care le-am considerat de

interes, apoi fotografiind spre a putea analiza amănunţit articolele respective. Vom încerca

să redăm în continuare aceste lucruri, semnalân-du-le cercetătorilor istoriei literare, cât şi

cititorilor noştri, spre a ne putea face o impresie despre activitatea celui mai important

ziarist pornit din Izvorul Romanaţilor- Mircea Damian.

Chiar în primul număr, Ion Panait52

, secretar de redacţie al ziarului, ia un interviu

romancierului Cezar Petrescu53

, care se declară, în glumă, nemulţumit de ultimul său

roman, declarând despre Ochii strigoiului: ,,Ce scriitor e mulţumit oare de cartea pe care

a scris-o şi care nu e decât o pală imagine a cărţii pe care a năzuit s-o scrie?”. Scriitorul

Mihail Sadoveanu se destăinuie aceluiaşi I. Panait referindu-se la cititorii de azi: ,,Cartea

literară e pentru el o alinare- trecerea pentru câteva ore din lumea reală în lumea de vis.

De aceea se citeşte mai mult azi. Şi se citeşte mai mult pentru că lipseşte, de când cu

războiul, cartea străină şi îndeosebi literatura franceză pentru care există în România un

număr considerabil de cititori [...]54

” Cuza Marinescu continuă seria interviurilor cu

romancierul

Gheorghe Banea55

şi

E. Lovinescu56

.

Profesorul Anton

Dimitriu va fi la

rândul său

intervievat57

.

Mircea Damian

semnează un pamflet

tăios adresat

caricaturistului

Neagu Rădulescu cu

52 Ion Panait lucrase în redacţiile unor importante ziare (Azi, Universul, Facla, Lumea Românească,

Informaţia Zilei ş.a.) 53

Vezi ,,Un romancier şi câteva probleme: Cezar Petrescu- Ochii strigoiului şi băieţii deştepţi” în Fapta, An. I, nr.1/joi 25 febr. 1943, p.1.

54 Vezi ,,Un romancier şi câteva probleme-Mihail Sadoveanu”, interviu de Ion Panait (An. I, nr, 2/11

martie 1943, p.1); 55

Vezi ,,Un romancier, câteva probleme- Gheorghe Banea” de Cuza Marinescu (An. I, nr.3/25 martie 1943)

56 Vezi ,,Un critic şi câteva probleme. D. Eugen Lovinescu şi posteritatea critică a lui Maiorescu” (An. I,

nr.4/8 apr. 1943) cu o scrisoare de la C. Rădulescu-Motru contrariat că a fost considerat urmaş al lui Maiorescu. 57

Vezi ,,Viaţa, logica şi secretul simbolurilor, de vorbă cu Anton Dimitriu”, de Vasilescu B. (An. I, nr. 6/16 mai 1943);

Primul număr, din 25 februarie 1943, al Faptei



care nu se afla tocmai în relaţii cordiale58

pe care îl descrie drept un ,,caricaturist fără

talent şi fără imaginaţie, scriitor tot aşa [...] Vina iniţială este, recunosc, a mea, pentru că

eu l-am lansat. Socoteam atunci că va izbuti să realizeze caricaturi oneste deşi avea o linie

stângace şi o inspiraţie săracă”59

.

Scriitorul se ridică şi împotriva ,,literaturii plângăreţe” promovată de scriitorii

refugiaţi fiind ,,contra literaturii care nu îndeplineşte nici condiţiile estetice nici pe cele

patriotice şi naţionale” opinând că ,,nu-i este îngăduit artistului să asiste numai în calitate

de contemporan al epocii. Dimpotrivă, în loc să ofteze la căpătâiul amintirilor sau să

dezlâneze un sentiment de amor foarte ieftin- el are datoria să ţină treaz cu harul pe care i

l-a dat Dumnezeu spiritul de luptă al Naţiunii precum şi încrederea în dreptatea ei şi în

drepturile ei. Căci atâta vreme cât nu te afli lângă un steag, nu eşti luptător”.60

Tânărul scriitor Marin Preda publică nuvela Merticul, beneficiind de încurajarea

lui Mircea Damian: ,,Dl. Marin Preda este un tânăr a cărui apariţie pe tărâmul literelor

coincide cu un timp când scrisul încearcă să se elibereze de artificiile şi calculele pe care i

le-au impus cei obicinuiţi să facă literatură din fotoliu, la adăpost şi căldură, departe de

zvonurile şi frământările vieţii. Autorul nuvelei pe care revista noastră o publică în acest

număr, este în afara oricăror influenţe. ,,Literatură ţărănească” vor spune unii strâmbând

din nas. Poate că în parte au dreptate pentru că- după frumuseţile rustice, cu panglicuţe şi

pudră, înfăţişate de sămănătorişti, noi nu am cunoscut decât bâiguielile fără sare ale unui

Vissarion ori Mihai Lungianu sau cimiliturile artificiale semnate de Ion Iovescu. Au mai

scris şi alţii despre viaţa ţăranului român, dar inspirându-se din cărţi şi fotografii sau

dacă vor fi călătorit vreodată într-un sat după ce anii acoperiseră amintirile cu prea multe

melancolii poetice. În nuvelele d-lui Marin Preda nu întâlnim clişeul naturalist pentru că

acesta este depăşit printr-o descifrare atentă şi harnică a psihologiei ţăranului şi o

preocupare continuă de atmosfera specifică- semne care arată că este vorba, fără

îndoială, de un real temperament artistic. O ştiinţă a dialogului, colorat, precis, desfăşurat

cu o libertate care acoperă meşteşugul- dă o notă de umor grav, puţin cam sec acestor

realizări. Dl. Marin Preda are o viaţă tânără, încă nefalsificată de îmbâcseala oraşului.

Iată un fapt care garantează pentru prospeţimea sănătoasă a scrisului său”.61

Semnalăm pentru cercetătorii începuturilor literare ale lui Marin Preda şi un

58 Vezi portretul făcut de Neagu lui Mircea Damian în cartea sa Turnul Babel, 1941.

59 Vezi ,,Negii în literatură” (An.1, nr.1/25 febr. 1943, p.2)

60 ,,Eu sunt contra”, de Mircea Damian (An. 1, nr.2/11 martie 1943); articolul va stârni reacţia tânărului

Gabriel Ţepelea de la ziarul Ardealul căruia M. Damian îi răspunde în Fapta nr. 3/25 martie 1943, p.8 în articolul ,,În legătură cu Ardealul” în care vorbeşte despre anii petrecuţi în Ardeal în tinereţe.

61 Vezi ,,Nuvela Faptei: Merticul, de Marin Preda” (An. I, nr. 2/11 martie 1943, p.7);



portret caricatural al autorului care însoţeşte textul.

Gabriel Pamfil publică şi el o nuvelă62

.

La rubrica ,,Curier literar” sunt semnalate apariţiile editoriale sau cele aflate în

lucru pe masa scriitorilor63

. Reţinem nota ,,Un nou romancier” în care se vorbeşte despre

scriitorul slătinean Demetru Iordana: ,,Un nou

romancier pe care îl lansează editura

Naţională Gh. Mecu este d. Dem. Iordana,

căruia i-a pus sub tipar romanul ,,Fata

doctorului Ambrozie”. Cartea va fi o

îndreptăţită afirmare a talentului acestui

scriitor care promite a se rândui printre cele

mai izbutite romane ale tinerei noastre

generaţii de prozatori”64

.

Profesorul universitar Al. Mironescu

va fi un colaborator de bază al ziarului

începând din 22 aprilie 194365

ca şi Ion

Caraion66

care va semna rubrica ,,Marginalii”

remarcându-l pe tânărul poet Virgil

Carianopol67

.

Ziarul găzduieşte tineri poeţi ca Virgil

Gheorghiu68

, Ion Pogan69

, Marin Radu

Voinea70

, Ion Th. Ilea71

, Al. Gregorian72

, Geo

Dumitrescu73

, Constant Tonegaru74

, Barbu

Brezianu75

, Dimitrie Stelaru76

, Matei

62 ,,Nuvela Faptei: Mitia”, de Gabriel Pamfil (An. I, nr. 5/22 apr. 1943);

63 Sunt anunţate lucrările lui E. Lovinescu (,,Maiorescu şi posteritatea lui critică”), Horia Niţulescu

(,,Steaua singurătăţii”, ,,Toamnă în paradis” şi ,,Ţara nimănui”), Virgil Carianopol (,,Cântece din Caucaz” se va numi ,,probabil”), V. Beneş (,,Semn rău”), Teodor Scarlat (a semnat contractul cu ,,Cartea Românească” pentru vol. ,,Vatra magilor”), Virgil Gheorghiu ( va scoate la Ed. Prometeu volumul de poeme ,,Pădurea adormită”), Ioana Postelnicu (romanul ,,Beznă” va apărea la Ed Socec, An. I, nr. 2/11 martie 1943); D. Caracostea (,,Studii critice”), Octav Silvănescu (,,Dezrobirea”), Lucian Blaga (,,Nebănuitele trepte”), Ladmis Andreescu (,,Ochiul din neguri”, An. I, nr. 4/8 apr. 1943); D. Almaş (,,Meşterul Manole”, ediţia a II-a), Octav Şuluţiu (,,Mărturisire”), Ştefan Baciu ( ,,Muzica sferelor”, An. I, nr.5/22 apr. 1943);

64 ,,Informaţii literare” (An. I, nr. 5/22 apr. 1943);

65 ,,Panait Istrati- opt ani de la moarte” (An. I, nr. 5/22 apr. 1943)

66 ,,Cursiv critic” de Ion Caraion (An. I, nr. 4/8 apr. 1943); ,,Despre coadă şi inteligenţă”, An. I, nr. 26/25

dec. 1943; 67

,,Marginalii” (An. I, nr.5/22 apr. 1943): ,,poemele de pe front ale d-lui Virgil Carianopol sunt ultima expresie a acestui gen de poezie şi remarca făcută de noi în ziar, că ele se adresează mai mult sentimentului uman din fiecare decât acţiunii brute, e destul de justă”.

68 ,,Cântec de iubire” (An. 1, nr. 1/25 febr. 1943);

69 ,,Fericire pierdută” (An. I, nr.1/25 febr. 1943); ,,Căsătoria” (An. I, nr.2/11 martie 1943, p.7);

,,Căprioara albă” (An. I, nr. 3/25 martie 1943); ,,Şoimii” (An. I, nr. 4/8 apr. 1943); ,,Troiţa pe mal” (An. I, nr.5/22 apr. 1943); ,,Cântec pentru rai” (An. I, nr. 26/25 dec. 1943);

70 ,,Cerşetoarea din colţ”(An. 1, nr. 1/25 febr. 1943);

71 ,,Gata flăcăi” (An. I, nr. 2/11 martie 1943, p1);

72 ,,Samaliotul” (An. I, nr.2/11 martie 1943, p.7);

73 ,,Cazul Dan Petraşincu sau o inteligenţă care nu se mai poate pierde” în care poetul ia apărarea lui

Camil Petrescu atacat de Dan Petraşincu în ziarul Viaţa (An. 1, nr.1/25 febr. 1943); ,,Parabolele lui Toma Prodigiosu sau Cazul domnului Vlădescu”,(An. I, nr. 6/6 mai 1943, p. 8) în care poetul ia apărarea lui Camil Petrescu atacat de Toma Vlădescu care ,,se răzbună pe un scriitor valoros şi inteligent, fiind silit de propria-i indignare, de propria-i ranchiună, de propria-i intemperanţă, să extindă, să generalizeze” ;

74 ,,Prietena de departe” (An. I, nr.4/8 apr. 1943);

75 ,,Crenel”, (An. 1, nr. 6/6 mai 1943, p.1)

76 ,,Ridicaţi-vă, munţi” (An. I, nr.66 mai 1943);

Tânărul Marin Preda (Fapta, An. I, nr.

2/11 martie 1943, p.7)



Alexandrescu77

, Ştefania Zottoviceanu Rusu78

. Îşi fac aici ucenicia literară prozatori tineri

ca Radu Tudoran79

, Liviu Bratoloveanu80

, Lucia Demetrius81

, Zoe Marinescu.82

Demne de

semnalat sunt cronicile literare semnate de Ov. Constantinescu83

, cele muzicale semnate

de N. Papatanasiu84

, cronica feministă a tinerei Lucia Demetrius, cronica plastică semnată

de Ion Vlasiu85

şi cronica dramatică a lui Ion Băleanu86

. Între colaboratori reţinem şi

numele sculptorului O. Han87

ori al lui Horia Niţulescu88

.

O mai veche colaboratoare a lui Mircea Damian a fost Emilia Şt. Milicescu89

care

şi la Fapta îşi continuă seria articolelor dedicate lui B. Şt. Delavrancea90

, scriitor căruia i-a

dedicat întreaga viaţă.

Ziarul are o ţinută la care contribuie artişti precum Ion Vlasiu91

, Oscar Han92

,

Ştefan Dimitrescu93

ori caricaturistul Silvan Ionescu94

Avocatul Ion Munteanu, cu care Mircea Damian scosese la Bistriţa în 1926 revista

Zări senine, se refugiase după Diktatul de la Viena (august 1940) la Bucureşti şi va

colabora la Fapta95

. Acesta îl apărase pe M. Damian în procesul cu Nichifor Crainic din

194196

sugerându-i scriitorului să ceară clemenţă, la fel ca şi preşedintele S.S.R., evident

fără succes.

O discuţie aprinsă a fost provocată în jurul piesei Mioara de Camil Petrescu,

reluată la Teatrul Naţional. La 6 mai 1943 Petre I. Ionescu ia apărarea dramaturgului97

ce

77 ,,Marea trecere”, (An. 1, nr.6/6 mai 1943)

78 ,,Renaştere” (An. I, nr. 25/16 dec. 1943)

79 Vezi ,,Nuvela Faptei: Meeting de toamnă”, de Radu Tudoran (An. I, nr. 1/25 febr. 1943);

80 ,,Arta lui înşir-te baliverne”, pamflet la adresa lui Victor Eftimiu (An. 1, nr.2/11 martie 1943, p. 8);

,,Cadavrul unei cărţi” (an. I, nr.3/25 martie 1943); 81

Vezi ,,Nuvela Faptei: Pensiunea Steaua magilor”, de Lucia Demetrius (An. I, nr.3/25 martie 1943) 82

Vezi ,,Nuvela Faptei: Corbii din vis”, de Zoe Marinescu (An. I, nr. 6/6 mai 1943, p.4); 83

La volumele: ,,Între zi şi noapte”, de Henriette Yvonne Stahl; ,,Lina”, de T. Arghezi; ,,Un port la răsărit”, de Radu Tudoran; ,,Floarea din prăpastie”, de Al. Philippide; ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu (reeditare); ,,Istoria literaturii franceze” de Constantin Calafeteanu şi fragmentele publicate în reviste de Laurenţiu Fulga şi Ion Vinea (An. I, nr.1/25 febr. 1943); ,,Moartea în cetate” de Anişoara Odeanu (An. I, nr. 2/11 martie 1943, p.3); ,,Cordun” de Eusebiu Camilar (An. I, nr.3/25 martie 1943); ,,Moara din Vârtop” de I. Boteni (An. I, nr.3/25 martie 1943); ,,Mântuire” de O. Şuluţiu (An. I, nr.5/22 apr. 1943); ,,Anotimpuri”, de Radu Tudoran (An. I, nr.6/6 mai 1943); ,,Tinereţe ciudată”, de Dinu Pillat (An. I, nr. 25/16 dec. 1943); ,,Orient şi occident” de Anton Dumitriu (An. I, nr. 25/25 dec. 1943);

84 ,,Vilhelm Mengelberg” (An. I, nr.1/23 febr. 1943); ,,Richard Strauss şi noi” (An. I, nr. 4/8 apr. 1943)

85 Despre creaţie (An.I, nr. 2/11 martie 1943, p.2); ,,Nicolae Brana” (An. I, nr.3/25 martie 1943);

,,Pictorul Ghiaţă” (An. I, nr.4/8 apr. 1943); ,,Sculptorul Paciurea” (An. I, nr.5/22 apr. 1943); ,,Salonul oficial” (An. I, nr. 6/6 mai 1943);

86,,Maria Stuart”, de Fr. Schiller, la Teatrul Naţional (An. I, Nr. 1/25 febr. 1943); ,,Taina nunţii”, de

Edouard Bourdet la Teatrul Naţional; ,,Jobenul fermecat” la Teatrul mic (An. I, nr. 2/11 martie 1943); ,,Se caută o pereche” de Jean de Letras la Teatrul Comedia şi ,,Călătorie în întuneric” de N. Bucur la Teatrul Naţional (An. I, nr. 3/25 martie 1943); ,,Sextet”de Gregor Schmitt la Teatrul Maria Filoti; ,,Mioara” de Camil Petrescu la Teatrul Naţional Studio; ,,Prinţesa îndepărtată” de Edmond Rostand în traducerea lui Mihail Codreanu la Teatrul Naţional (An. I, nr. 5/22 apr. 1943);

87 ,,Nurnberg şi cultul distrugerii” (An. I, nr. 5/22 aprilie 1943);

88 Vezi ,,Domnii poeţi, despre artă cu A mare” (An. I, nr.6/6 mai 1943, p. 8)

89 Emilia Şt. Milicescu a semnat ,,Cronica feministă” în ziarul Bucureşti, ziar condus de Mircea Damian

şi Ion Minulescu (de la 25 martie 1941 până la 14 mai 1941). 90

,,Un sfert de veac dela moartea lui B. Delavrancea”, semnat Şt. O. (An. I, nr. 6/6 mai 1943, p.6.) 91

An. I, nr.1/25 febr. 1943 92

,,Elegie”, An. I, nr. 2/11 martie 1943. 93

,,Ţărancă”, (An. I, nr.4/8 apr. 1943); 94

,,Horea”, bust, An I, nr. 2/11 martie 1943 95

Vezi ,,Bisericuţe ardelene” (An. 1, nr. 3/25 martie 1943, p.1); ,,Sufletul românesc” (An. I, nr. 5/22 apr. 1943); Ion Munteanu a colaborat şi la ziarul Bucureşti în 1941;

96 vezi Mircea Damian- Rogojina, Ed.Forum, 1945, p.35

97 Vezi ,,Critica literară şi dl. Camil Petrescu” de Petre I. Ionescu (An. I, nr.6/6 mai 1943, p.1.)



fusese atacat de Toma Vlădescu în revista Dumineca folosind cuvântul ,,nulitate”. În fapt

piesa a fost doar un pretext ,,pentru ca dl. Toma Vlădescu să-şi descarce ranchiuna

personală asupra d-lui Camil Petrescu” care ,,dintr-un simţământ pe care nu vreau să-l

discut aici, a hotărât să nu-şi publice lucrarea decât după moarte. A mai hotărât

deasemeni (cine poate preciza ce stă sub gesturile oamenilor) ca să-şi depuie lucrarea la

Vatican,” gest susceptibil de ironii şi batjocure la fel ca şi interviul din Vremea al

dramaturgului ,,în care a vorbit despre opera sa filosofică, despre pregătirea excepţională

ce i-a cerut această operă, despre cercetările sale în domeniul matematicilor superioare,

despre importanţa filosofică a operei sale etc”. Revenind la Mioara, autorul, după ce ne

încredinţează că a citit cartea opinează că ,,...mi-a plăcut. Nu susţin că este o operă de talia

lui Hamlet sau a lui Faust. Dar autorul pune aici problema cunoaşterii [...]”.

Directorul ziarului, scriitorul Mircea Damian are editoriale curajoase98

iar Ion

Panait investighează lumea închisorilor99

ori mahalalele Bucureştiului.

98 ,,Ce credem noi” (An. I, nr.1/25 febr. 1943); ,,În faţa realităţilor” (An. I, nr.2/11 martie 1943; analizând

mersul războiului şi atrăgând atenţia asupra pericolului rusesc scrie: ,,Orice eveniment trebuie aşadar văzut şi analizat prin prisma interesului naţional. Avem datoria imperioasă de a fi în primul rând români şi de a ne îngriji de soarta ţării noastre, mai înainte chiar de a ne satisface micile ambiţii personale.”); ,,Bursierii vieţii” (An. I, nr.3/25 martie 1943); ,,Între fanfaroni şi baionetă” (An. I, nr.4/8 apr. 1943; în care afirmă ,,Nu există două feluri de a-ţi iubi ţara şi nu există decât un singur mod de a-ţi apăra pământul strămoşesc: luptând până la urmă cu armele pe care le poţi mânui cu folos”); ,,Fiii oamenilor” (An. I, nr. 5/12 aprilie 1943, prilejuit de Paştele anului 1943: ,,Nu există biruinţă fără jertfe. Temelia hotarelor este zidită din vieţi tinere, căci numai trupina verde şi sănătoasă poate să nască lăstari şi să-i hrănească [...] Suntem un neam de oameni care zăbovim puţin asupra durerilor, şi care credem cu neclintire în steaua noastră. Niciodată nu ne-au cutremurat golurile istoriei, fiindcă ştim că nu există moarte fără înviere”); ,,Acum judec eu!”An. I, nr.6/6 mai 1943, p.8. Pe o pagină, Mircea Damian într-un pamflet spumos se ocupă de Toma Vlădescu care după ce s-a întors de la Paris i-a atacat, ca să se lanseze, pe N. Iorga şi pe Camil Petrescu. Vlădescu este ,,un domn înalt... şi-atât. Că nu are formă propriu zisă, un tipar anume. Porneşte de jos, şi se isprăveşte în creştet. Pe lângă el vezi ca pe lângă un stâlp care face fum: domnul Toma Vlădescu fumează. Şi eu fumez. Dar domnul Toma Vlădescu fumează întruna aprinzând o ţigare de la alta pe care o îmbucă într-un ţigaret lung şi negru cu care seamănă. Căci în fiinţa dumnealui totul parcă e de lemn. Lemn ordinar, care nu se-ndoaie decât când se rupe: trosc! Şi gata.[...] Capul domnului Toma Vlădescu e gogoneţ şi pleşuv şi se uită-nainte. E-nfipt în gât ca o lubeniţă tomnatică într-un arac la vie.” Mircea Damian se ocupă de Toma Vlădescu şi în Informaţia Zilei (vezi ,,Supărarea bodegarului” în Informaţia Zilei, An. III, nr. 497/ 23 mai 1943); ,,Paraziţii poporului” (An. I, nr. 25/16 dec. 1943); ,,Tradiţie şi trădători”, (An. I, nr. 26/ 25 dec. 1943);

99 ,,Reportajul Faptei: Văcăreşti 1943”, de Ion Panait (An. I, nr.4/8 apr. 1943, impresii din închisoarea

din care tocmai se eliberase Mircea Damian în urma procesului cu Nichifor Crainic, cu caricaturi de George Voinescu); ,,Curtea suspinelor” (An. I, nr. 5/ 12 apr. 1943); ,,Domnul spărgător Şaraga îşi explică sistemul” (An. I, nr. 6/ 6 mai 1943; Mircea Damian va consacra un capitol special în romanul ,,Rogojina” apărut la Ed. Forum în 1945 acestui spărgător renumit (,,Interview cu Şaraga”, op. cit. p. 312-321) după ce, în închisoare fiind, publicase în Informaţia zilei, ziarul condus de caracaleanul Gh.Malciu, sub semnătura Marin Voicu un serial dedicat aceluiaşi personaj (vezi ,,Figuri de penitenciar: Şaraga”, de Marin Voicu în Informaţia zilei, An. II, nr. 308/1 noiembrie 1942; asemănarea până la identitate a textului din ziar cu acela din roman ne demonstrează că Marin Voicu este Mircea Damian; dealtfel autorul recunoaşte undeva că trimitea prin soţie la Informaţia Zilei texte spre publicare chiar arestat fiind, majoritatea inspirate din viaţa de detenţie); ,,Bucureşti 1943, urmele unei lumi care dispare”, de I. Panait (An. I, nr. 26/25 dec. 1943);



Din colecţia ziarului Fapta de la Biblioteca Academiei Române un cercetător zelos

a decupat numerele 7-24 astfel că ne lipsesc informaţiile cuprinse acolo. Din alte surse

aflăm totuşi că la 1 iulie 1943, în nr. 10 al Faptei, Ion Panait ia un interviu poetului Ion

Minulescu, în cadrul rubricii ,,Convorbiri estivale”. Poetul slătinean vorbeşte despre

scriitorii alături de care a participat la şezători literare în diferite oraşe din ţară100

.

În nr. din 7 octombrie 1943 Victor Ion Popa semnează evocarea ,,Prietenul dus”

închinată romancierului G. M. Zamfirescu101

care ,, Ca toţi oamenii care poartă în taina

trupului lor osânda sfârşitului timpuriu [...] îşi trăia cu febră gândurile, zilele şi

prieteniile. Era un chinuit, ca orice mare forţă silită de orânduirile lumeşti să păstreze

forme şi să nu se dezlănţuiască fără milă, cu toată învolburarea cea firească şi

trebuitoare. Iar fiindcă frâna i-o punea însăşi civilitatea lui , G. M. Zamfirescu se chinuia

pe el însuşi mai mult decât pe oricine şi se ura. Pornit pe calea aceasta şi socotindu-şi

prietenii parte din inima şi gândurile lui, îi privea aspru până la durere.Chiar şi

mângâierea îi era aspră. Ai zice că mângâia cu trandafirii cărora nu le-a tăiat spinii. Dar

dincolo de această înfăţişare, greu de îndurat uneori, sclipea întreg şi tăiat solid un om

năvalnic, ars de visuri mari, zvârlite generos pe toată omenirea. Mai ales pe cea măruntă

şi cea chinuită ca dânsul. Pe aceasta o înţelegea, o simţea şi o iubea”. Menţionăm că

relaţiile dintre G. M. Zamfirescu şi Mircea Damian au fost foarte apropiate102

iar Raluca

Zamfirescu, fiica scriitorului îşi amintea undeva că nunta ei s-a făcut în casa lui Mircea

Damian. Într-o anumită împrejurare G. M. Zamfirescu şi-a arătat simpatia faţă de scriitorul

romanaţean103

arestat pe nedrept în procesul de lesmajestate.

În ziarul Fapta, nr. 18/23 octombrie 1943 a apărut cenzurat textul ,,Conferinţa de

la Moscova”. Textul integral va fi reprodus abia după 23 august 1944104

.

La 23 noiembrie 1943, Mircea Damian publică fără bunul de imprimat al cenzurii

textul ,,Scrisoare deschisă către domnul Stelian Popescu, marele român”, ziarul fiind

confiscat de la chioşcurile din capitală şi din provincie şi fiind suspendată apariţia pe timp

de o săptămână. Ulterior, episodul va fi evocat într-un alt context105

.

Romanul ,,Prinţul” al lui Tudor Teodorescu-Branişte este anunţat la 16 decembrie

1943.

Tânărul Virgil Ierunca, viitorul soţ al Monicăi Lovinescu, se ocupă de recent

apăruta Istorie a literaturii române de G. Călinescu106

a cărei apariţie marchează ,, un

moment sărbătoresc al literelor noastre. Vitrina librăriei româneşti cunoaşte o dată unică

în istoria ei de permanentă expozantă. În sfârşit, o carte!”

100 Vezi ,,Ion Minulescu. Opere, IV, Publicistică”, ediţie îngrijită şi note de Emil Manu, Ed. Minerva,

1983, p. 595. 101

G. M. Zamfirescu-Mărturii în contemporaneitate, Ed. Minerva, 1974, p. 380. 102

Vezi şi evocarea ,,Gemy Zamfirescu”, de Virgil Prodan la 5 ani de la moartea scriitorului (Fapta, An.II, nr. 81/12-14 oct. 1944, p.2); ,,După 10 ani” de V. Popovici (Fapta, An. III, nr. 348/9 oct. 1945); ,,Probleme actuale. Scriitorii români şi ofensiva obscurantismului”- reproducerea articolului lui G.M.Z. apărut în Adevărul din 29 apr. 1937 (Fapta, An. III, nr. 349/10 oct. 1945); ,,Întrebări”, de Al Raicu şi ,,Marginalii: Gemy”, de V. Popovici (Fapta, An. III, nr. 358/25 oct. 1945); ,,Comemorarea lui G.M. Zamfirescu”, nesemnat (An. IV, nr. 513/26 mai 1946); ,,George Mihai Zamfirescu, dramaturgul şi opera”, de C. Panaitescu, în Fapta, An. IV, nr. 614/23 sept. 1946; ,,Note” (An. IV, nr. 634/17 oct. 1946 şi An. V, nr. 666/25 nov. 1946);

103 Vezi ,,Unde suflete moarte”, de G. M. Z., în România Literară, An. I, nr. 29/3 sept. 1932; ,,Mircea

Damian în oraş mare”, de G.M.Z., în Facla, An. XI, nr. 479/ 4 sept. 1932. 104

Vezi Fapta, An. III, nr. 176/14 febr. 1945. 105

Vezi ,,Moştenirea lui Stelian Popescu sau despre răspunderi”, de Mircea Damian, în Fapta, An. II, nr. 77/7-9 oct. 1944, p.1.

106 ,,Câinii latră”, de V. Ierunca (An. I, nr. 26/25 dec. 1943, p.8);



Pagini de jurnal

Nicolae M. Condiescu

În colecţia de manuscrise a Bibliotecii Naţionale din Bucureşti am descoperit

caietele cu note intime ale generalului Nicolae M. Condiescu, fost aghiotant regal, în care

acesta şi-a notat impresiile zilnice , gândurile, evenimentele, plăcerile, bucuriile, durerile.

Cum fostul preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români a fost ofiţer la Caracal

şi s-a căsătorit în 1910 cu Sabina

Marineanu din Caracal, însemnările sale

sunt importante pentru noi. Scriitorul a

construit un frumos conac la Grozăveşti şi

acolo exista o impresionantă bibliotecă. În

1908 semnează sub pseudonimul ,,Stal

345” o serie de cronici artistice în ziarul

local ,,Caracalul” susţinând şi o conferinţă

la Teatrul Naţional în care biciuieşte felul

cum protipendada oraşului înţelege

literatura. Însoţindu-l pe principele Carol în

călătoria în jurul lumii (menită să-l facă s-o

uite pe Zizi Lambrino), va publica la

întoarcere volumul de impresii ,,Peste mări

şi ţări” (1922-1923). La moartea sa

survenită în 1939, a fost înmormântat la

moşia Grozăveşti iar la parastasul de un an

au fost prezenţi mulţi scriitori sosiţi de la

Bucureşti.

Oamenii mai în vârstă din

Grozăveşti (Ion Păun de 90 de ani) îşi mai

amintesc şi astăzi cum au fost arse în

curtea conacului de către comunişti cărţile

din bibliotecă şi locul unde s-a găsit până

în 1965 mormântul scriitorului.

Suntem de părere că acest jurnal inedit şi interesant ar trebui publicat în întregime

căci el ar umple un gol în cultura românească şi ca dovadă a valorii sale am selectat

pentru cititorii noştri un scurt fragment.

(T.D.I.)

1910

15 nov. Şi-n ziua asta, acum un an ne-am cununat. A fost soare, a fost cald, a fost

lume multă – mânată de prietenie, de dragoste, de invidie, de curiozitate, de cele ce

vor avea să povestească două săptămâni după nuntă.

Biserica e mică şi întunecoasă. Lumânările ard liniştit, preoţii rostesc după

ceaslov tradiţionalele rugăciuni. Suntem alături aşa cum au dorit sufletele noastre.

[Urmează descrierea călătoriei la Viena unde au petrecut luna de miere].

1911

4 ian. Brabeţeanu, noul prefect de Romanaţi, unchi după Binica, mi-a spus cauzele

care au determinat pe şeful liberalilor să facă infamul cartel.

N. M. Condiescu, preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români



1. E furios pentru concedierea de la guvern la dată fixă. Năzuia să mai stea

ba chiar să facă alegerile generale. Brabeţeanu întăreşte afirmaţiunea

povestindu-mi că înainte cu vreo 10 zile de căderea guvernului s-a dus

la Carp şi între altele l-a întrebat: ,,Excelenţă, când venim la putere?”,

la care Carp a răspuns: ,,Cred că nu mai venim niciodată din cauza

animalului (animalul era premierul de atunci) care s-a cramponat de

putere şi nu vrea s-o mai lase”. Totuşi, după 10 zile, I.I.C. Brătianu a

fost silit să se retragă.

2. Cherchez la femme!- o ură veche pe care o nutreşte actuala doamnă

Brătianu contra fostului său soţ Al. Marghiloman, azi ministru de

interne. Deci cartelul e în dauna ţării, de pur profit personal.

10 ian. Guvernul Carp a făcut un apel către alegători dezvoltând programul ce-şi

propune a realiza [...] Opoziţia numeşte acest program ,,Programul demagogiei

albe”.

13 ian. Dizidenţele liberale ivite în urma cartelului sunt înăbuşite sub presiunea

finanţei liberale care stăpâneşte majoritatea fruntaşilor partidului [...].

Şeful liberalilor din Romanaţi, Mihai Demetrian, s-a opus din răsputeri

încheierii cartelului căci în localitate gruparea tachistă dusese cea mai violentă

campanie contra lui Mihai Demetrian, batjocorindu-l până în cele mai intime

legături familiale. În plus, dizidenţa liberală sub M. Şuculescu nu aştepta decât

cartelul, ca sprijinit de tachişti să tragă pe sfoară candidaţii lui Mihalache,

decapitându-l. Deci erau în joc pe lângă ideile şi conştiinţa lui Demetrian şi şefia

lui politică. A plecat la Bucureşti hotărât să primească excomunicarea decât să

accepte cartelul. Dar s-a întors supus, gata a-l primi căci după ce toate rugăminţile

şi insistenţele au rămas fără ecou, I.I.C. Brătianu i-a dat a înţelege că-i taie creditul

la Banca Naţională şi taie creditul

Băncii Romanaţi, al cărui cel mai mare

acţionar e Mihail Demetrian. Şi

Mihalache are moşii la Credit

cumpărate pe nimic. A trebuit să se

supună. Ce târg mârşav de conştiinţe.

Dar şi ce trageri pe sfoară [...].

25 ian. La întrunirea liberală de la

Dacia, Ionel Brătianu a fost apostrofat

pe timpul cuvântării cu epitetul de

,,asasin”. S-a produs tumult. Voci din

sală cereau readucerea în ţară a lui

Rakowski. A fost o înscenare pusă la

cale de Partidul Muncitorilor. Asasin?

Dar care alt şef de guvern ar fi putut

proceda în anul grozav 1907 decât aşa?

Austriecii stau la frontieră gata să intre

în ţară iar nebunia dinăuntru nu putea fi N. M. Condiescu



potolită decât aşa. Cât despre cauzele acestei furtuni, dreptatea celor răsculaţi şi

toate celelalte trec pe un alt plan de discuţie.

12 febr. Astăzi, dr. Gheorghiu a examinat pe Binica care intră în a opta lună. Cu

ajutorul unui cornet acustic a găsit inima copilaşului şi mă pune să-i ascult bătăile.

Emoţia simţită mă stăpâneşte încă. Acolo, în pântecul sfinţit al mamei, motorul

aparatului abia format bătea în cadenţă de ceasornic.

13 febr. Eminentul nostru jurisconsult C. Dissescu a făcut următoarea declaraţie în

ultima întrunire: ,,Iubim pe rege. Dar să nu

uite majestatea sa şi nepoţii săi că Revoluţia

Franceză a trecut peste capul regelui!” Fără

comentarii.

16 febr. Alegerea Colegiului I de Cameră

continuă în linişte. Activitate febrilă de toate

părţile. Noi suntem consemnaţi în cazărmi din

ordinul telegrafic al ministrului de război, gata

de-a preveni tulburări la sate şi oraşe. Orele 8

seara: s-au ales Mişu Chintescu, guvernamental

şi Fană Popp, tachist. Au căzut: Şuculescu,

liberal şi Prejbeanu, guvernamental. D-abia

aştept să văd rezultatul în toată ţara.

17 febr. Take Ionescu a căzut la Bucureşti,

Ionel Brătianu la Botoşani, C. Dissescu la Olt.

20 apr. În mari dureri, cu forcepsul a ieşit la

lumină copilul nostru Virgil Matei Petre

Condiescu în ziua de 20 aprilie orele 6 din zi.

Credeam c-o să-l pierdem. Durerile facerii au

luat-o pe Binica la orele 4:30 dimineaţa. S-a

trezit din somn udă de apă.[...] Nemaiavând alt

mijloc, dr. Gheorghiu a aplicat forcepsul.

Binica nu s-a lăsat până ce n-am venit eu lângă

dânsa. Cu mâinile încleştate de mine, cu ochii

în ochii mei a trecut viaţa ei adorată prin clipa

asta de groază.

21 apr. Am luat jurnalele de azi şi le-am închis

într-un plic . Îl voi deschide când Puişor va

avea vârsta de 18 ani şi-i voi da să vadă ce se

petrecea în univers în ziua naşterii lui. Ideea

asta frumoasă a fost a Binicăi [...] Au venit

telegrame de felicitare. Cea dintâi a fost a lui Cristian Leontopol, apoi de la m-me

Stătescu, Petrică Manolescu, Titi Demetrian, Gigi Celăreanu [...] Orele 6 din zi.

Fusei de-l declarai la oficiul stării civile. Martori au fost unchiu-său Biţi

[Marineanu] şi cpt. Nicolae Negreanu. În registru l-a înscris Teodorian, fost

sergent-biciclist la noi în regiment, copilul fostului secretar al Primăriei şi frate cu

lt. Teodorian.

N. M. Condiescu



23 apr. Pe doica lui Puişor o cheamă Ana Dumitru Dumitraşcu din Roşieni, un

cătun în apropiere de Osica.

19 mai. Azi sunt 25 de ani de când am coborât în groapă pe mama. Avea numai 29

de ani. Mimi, care e cu noi, năpădită de dureroasele amintiri, stă de două zile

întunecată privind portretul din perete care o reprezintă pe cea de veci pierdută la

29 de ani.

5 iunie. Botezăm pe Puişor. Naş a fost Petrică Manolescu. Cristică Leontopol ne-a

dăruit mărturiile. Deşi cu trei nume, în actul de botez l-am trecut cu unul singur:

Matei.

30 iunie. Nunta

lui Amelie cu

Cristică

Leontopol la

moşia Râioasa.

Neputând lua

parte, am trimis

un buchet de

flori. Naşi-

Alecu şi

Matilda

Constantinescu.

Petrecerea şi

cununia au loc

la Comani.

21 sept. Ziua

naşterii Binicăi.

1912

27 februarie. Ca distracţii în iarna asta am avut destule: teatru, baluri,

cinematografe. Ca o compensare a suferinţelor şi durerilor din anul trecut, nu

ne-am dispensat de nicio petrecere. Cea mai aleasă distracţie a sezonului a fost un

bal mascat dat de noi, ofiţerii garnizoanei: costume superbe, animaţie

nemaipomenită la Caracal. După bal am supat până la 7 dimineaţa cu Costică şi

Stela Demetrian, cu Sturdza şi doamna, cu m-me Celăreanu, Gigi şi Marcu

Celăreanu. Am băut opt sticle de şampanie.

2 apr. Petre Liciu, cel mai mare artist al nostru s-a stins aseară la orele 12 în

Sanatoriul Olkowschi de uremie. Sunt adânc mâhnit ca şi de moartea unui bun

prieten. Era fala scenei noastre şi un om cu distinse calităţi sufleteşti. Patriot,

făcuse parte din Partidul Naţionalist al d-lui Iorga. Sunt dintre fericiţii care l-au

văzut în multe din splendidele lui creaţii: ,,Lipitorile satului”, ,,Ocolul

pământului”, ,,Femeile noastre”, ,,Diavolul”, ,,Banii”. În această din urmă piesă,

în tipul lui Isidor Lechat era neîntrecut [...] L-am cunoscut şi personal.

În anul 1908, an de pribegie prin ţară pentru dânsul, cu o trupă de ocazie-

căci părăsise scena Teatrului Naţional într-un moment de superbă camaraderie şi

Ziua Cărţii (1935). Regele Carol II împreună cu I. Flondor (mareşalul

Palatului), N.M. Condiescu (preşedintele S.S.R.), Armand Călinescu,

patriarhul Miron Cristea ş.a.



demnitate faţă de decanul C. Nottara, jignit de Al. Davilla, directorul de pe-atunci-

s-a abătut şi prin Caracal. Trupa, sub imboldul şi căldura marelui artist se prezenta

bine. Repertoriul era foarte bine ales, dar... publicul nostru refuza concursul dat cu

atâta grabă tuturor cabotinilor şi

nechemaţilor. Într-o seară, după

reprezentarea piesei ,,Banii”, cu sufletul

plin de măiestria jocului artistului, am dat

pentru dânsul în odaia de sus a berăriei

Costandaras – eram cu Biţi- şi-acolo sus,

până la 4 dimineaţa în faţa unei sticle de

vin din care dânsul n-a băut, l-am ascultat

cum ne povestea multe-multe din viaţa de

artist. Ne-a spus cauzele care l-au făcut să

părăsească scena naţională şi-mi

reamintesc şi acum cu ce tărie afirma că,

deşi strâmtorat adesea, neîncurajat cum

trebuie de public- nu se va întoarce pe

scena Teatrului Naţional decât după

plecarea lui Davilla. Şi s-a ţinut

de cuvânt. Reîntoarcerea lui pe prima

noastră scenă a fost un triumf. Ultima

oară când l-am văzut jucând a fost în

noiembrie 1911 la Bucureşti în doctorul

Tokerama din ,,Taifun”, o extraordinară

creţie în care eroul moare pe scenă. Atât

de zguduitoare era masca feţei în ultimele

spasmuri ale vieţii şi atât de reală moartea,

că aş putea zice că l-am văzut pe Liciu

murind. Eram cu Binica.

Şi cu câtă încordare urmărea ea jocul

desăvârşit al acestui mare artist pe care

îl adora. Şi l-am mai văzut tot cu

Binica şi tot în luna aceea la

reprezentaţiile lui Novelli [...] Şi l-am

mai văzut în ţinută de gală, ataşat pe

lângă Novelli, în lojă cu Delavrancea.

Actorul Petre Liciu a jucat pe scena

teatrului din Caracal (aici în piesa

Banii, de Octave Mirbeau)

La 19 iunie 1939 ziarul Romanaţul anunţa

moartea scriitorului N. M. Condiescu



Lecturi din ciclul MEMORII DE RĂZBOI

Col.( r.) Dumitru Matei

Revista noastră a publicat în numerele

anterioare memoriile inedite ale unui brav

subofiţer din judeţul Olt, care a participat la

Războiul de Întregire a Neamului cu Regimentul

II Romanaţi Nr. 19 pe tot parcursul ostilităţilor şi

a misiunilor de menţinere a păcii, ca să folosim

terminologia de astăzi, până la revenirea

regimentului în cazarmă, la 6 noiembrie 1920.

Frumoasele aprecieri de care s-au bucurat

acestea ne îndeamnă să continuăm cu

memoriile altor participanţi la eroicele lupte ale

înaintaşilor noştri de acum 100 de ani.

În acest număr vom aduce la

cunoştinţa cititorilor evenimentele relatate de

căpitanul în rezervă Ionescu Gheorghe din

Dioşti-Romanaţi, care a luptat în cadrul

Regimentului 2 Vâlcea.

Aceste evenimente au fost relatate în

broşura MOMENTE TRĂITE în Războiul din 1916.

De la Sadu, prin pasul Coţi, la Grebleşti, broşură

tipărită la Tipografia Mihail Făget din Caracal, în

1937.

Autorul mărturiseşte în Cuvânt înainte

că a relatat acele momente fiindcă sunt legate

de generalul Moşoiu, pe atunci comandant al

Regimentului 2 Vâlcea, comandant care ne-a

întărit în aşa măsură avântul războinic şi iubirea

de soldaţi, încât într-un suflu mergeam la atac.

Evenimentele relatate se petrec în timpul retragerii armatei române, care

pătrunsese în Ardeal până în apropierea Sibiului, însă autorul crede că se va putea desluşi

dragostea de ţară ce nu ne-a părăsit şi era în stare să ne angajeze în luptă imediat ce

împrejurările o cereau, că nimic nu a fost în stare să umbrească entuziasmul şi nădejdea

că vom ieşi biruitori.

Mai arată că nu face o povestire literară care să încânte mintea celui care

citeşte, ci relatează faptele crude, aşa cum s-au petrecut; dacă cititorul se va încălzi

câtuşi de puţin de entuziasmul luptei crâncene de la Sadu şi va vedea ce ne mâna pe noi

acolo, cum şi ce ne aducea în ţară, sunt mulţumit.

Pentru mai buna înţelegere de către cititori a situaţiei militare generale în cadrul

căreia căpitanul Ionescu Gheorghe evocă momentele dramatice din timpul retragerii,

evocăm şi momentele de glorie care au precedat retragerea şi la care au fost implicaţi în

acţiune autorul şi eroul său preferat, colonelul Moşoiu.

Luptele eroice duse cu tenacitate pentru apărarea gliei împotriva invadatorului,

l-au obligat pe reporterul

de război german

Koester să recunoască:

„Bătălia de la Sibiu s-a

dat împotriva unui

duşman încăpăţânat. Cel

care ar încerca să

înjosească vitejia

O lucrare de valoare a unui autor

romanaţean

Semnătura autorului

Semnătura autorului



duşmanului, să micşoreze conducerea sa, ar comite cea mai mare greşeală în contra

propriilor noastre trupe107

”

Să urmărim relatările detaliate ale lui Constantin Kiriţescu şi ale altor autori108

despre bătălia de la Sibiu la care a participat şi Regimentul 2 Vâlcea în cadrul Corpului de

Olt.

Declararea stării de război s-a hotărât în Consiliul de coroană al României la 14/27

august 1916 109

şi, potrivit Planului de campanie român din 1916, ofensiva de eliberare a

Transilvaniei a constituit principala acţiune militară pe frontul românesc110

şi s-a

desfăşurat între 14/27 august - 13/26 septembrie pe un front larg de peste 950 km.

Comandamentul Armatei 1 s-a constituit la 18/31 august la Bucureşti, având în

frunte pe generalul de divizie Ioan Culcer. Frontul său era cuprins între valea Oltului şi

Dunăre. La 20 august/2 septembrie au intrat în subordinea sa Corpul OLT şi Corpul 1

Armată, iar reşedinţa Armatei s-a stabilit la Craiova la 22 august/4 septembrie.

Corpul de Olt avea misiunea să pună stăpânire pe defileul Oltului şi pe câmpia

Sibiului. La 27-28 august Regimentele 42 şi 44 Infanterie treceau frontiera la apus de Olt,

iar Regimentele 2 Vâlcea şi 5 Grăniceri

treceau pe la Voineasa, pe cursul

superior al Lotrului111

. Pasul Turnu Roşu

a fost forţat şi urmărirea pentru

ocuparea regiunii Tălmaciu-Veştem

începea la 30 august. La această dată

colonelul Moşoiu, comandantul Grupului

Lotru, atacă şi ocupă Cisnădia.

Locotenent-colonelul V. Popescu,

comandantul Regimentului 2 Vâlcea a

căzut în luptă, cu arma în mână, în linia

întâi a trăgătorilor. Inamicul s-a retras

spre Sibiu şi misiunea Grupului OLT era

încheiată.

Marele Cartier General

prevedea ocuparea unei poziţii

defensive la nord de Sibiu, dar generalul

Culcer a preferat să rămână pe o poziţie

mai înapoiată, socotind că pivotul

mişcării generale va fi mai solid112

.

La 4 septembrie colonelul

Moşoiu ocupă Răşinarii, Poplaca şi Gura

Râului, apoi trupele române ocupă la 9

septembrie Şelimbăr, Bungard, Caşolţ,

Nucet şi Cornăţel. Inamicul a avut

activitate prin atacuri surprinzătoare.

Lupte crâncene au dus Regimentul 5

Vânători şi un batalion din Regimentul 2

Vâlcea la Orlat, iar Regimentul 42

Infanterie la Caşolţ.

În acest timp o puternică grupare inamică era adusă de pe fronturile europene în

107Constantin Kiriţescu; ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1989, pag. 275. 108Col. r. dr. Victor Atanasiu ş.a.: ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, vol. I, Ed. Militară, Bucureşti, 1987; Col. dr.

Vasile Alexandrescu ş.a., ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN, vol: V, Ed. Militară, Bucureşti, 1988. 109 ISTORIA MILITARĂ ... p. 390 110ROMÂNIA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, vol. I, p. 268 111ISTORIA RĂZBOIULUI ... p. 244 112Idem, p. 247

Învăţătorul Gh. Ionescu (1894-1989), autorul

acestor însemnări, la vârsta amintirilor

(colecţia Dumitru Botar)



vederea unor mari acţiuni. Falkenhayn, dispunând de Corpul Alpin bavarez, de 3 divizii de

infanterie, două divizii de cavalerie, de multă artilerie şi de unităţi formaţiuni independente,

a conceput bătălia de la Sibiu cu învăluirea pe la aripi şi completa încercuire a armatei

române, în vederea nimicirii ei113

.

Armata germano-austro-ungară era împărţită în 3 grupuri:

-Grupul de vest, Corpul Alpin bavarez, care avea misiunea să cadă în spatele

armatei române, la Turnu Roşu, pentru a-i tăia retragerea;

-Grupul de est, von Schmettow, cu două divizii de cavalerie, avea misiunea să

apere flancul stâng german şi de la Avrig să coboare spre Olt făcând un zid care să nu

permită intervenţia Armatei a 2-a în sprijinul Corpului de la Olt.

-Grupul de centru, Staabs, cu 3 divizii şi multă artilerie grea, avea misiunea să

atace frontal şi să dea lovituri decisive armatei române114

.

Corpul Alpin bavarez era o formaţie de elită, cu oameni aleşi, echipaţi şi antrenaţi

pentru războiul în munţi. Diviziile aveau 3 regimente a câte 3 batalioane, 6 baterii artilerie

de câmp, 6 baterii artilerie de munte, geniu şi tren. Batalionul avea 3 companii: una de

puşcaşi, una de mitraliere şi una de artilerişti cu mici mortiere. Luptase în Italia, în Serbia

şi în Franţa la Verdun.

S-a deplasat de la Jina peste Cindrel (înălţime de 2240 m) în 4 zile şi la 25

septembrie ocupând dispozitivul de luptă, fapt ce constituie o performanţă militară.

Situaţia românilor era disperată, dar vitejia ţăranului român a făcut ca bătălia de

la Sibiu să fie o înfrângere, dar nu o catastrofă115

. Armata română nu avea vânători de

munte pentru că în timpul lui Carol I era ideea luptei împotriva Rusiei, nu a Austro-Ungariei,

astfel că nu era prevăzută lupta în munţi. Comandamentul român şi-a dat – în sfârşit –

seama de gravitatea situaţiei şi a trimis 5 batalioane din sudul Olteniei la Râmnicu Vâlcea,

sub comanda generalului David Praporgescu, iar Armata a 2-a a primit misiune ofensivă

spre Sibiu.

În noaptea de 25/26 septembrie 54 baterii de artilerie germană au bombardat

violent poziţiile armatei române care avea numai 16 baterii de artilerie, de calibre

inferioare. Pentru apărarea unui front de 20 km împotriva unei divizii, colonelul Moşoiu avea

4 batalioane din Regimentul 2 Vâlcea, apoi, spre seară a mai primit un batalion de grăniceri

şi un batalion din Regimentul 42 infanterie. Ostaşii vâlceni s-au apărat cu dârzenie,

respingând toate atacurile duşmanului folosind grenadele de mână.

Grupul Schmettow a reuşit să pătrundă cu o divizie la Cârţa şi să împiedice

joncţiunea Armatei a 2-a cu Grupul Olt.

Eroism şi iniţiativă a dovedit locotenent colonelul Popescu Toma, ofiţer de stat

major al Grupului Olt, când venea de la Craiova cu corespondenţă secretă şi a fost oprit la

Câineni de mitraliere germane.

Ofiţerul a luat din sat 13 ţărani care mai rămăseseră acolo, i-a înarmat cu puşti şi

muniţie de la primărie şi ajutat de un sergent de jandarmi şi un sergent de pontonieri aflaţi

acolo întâmplător a organizat apărarea la vest de podul Oltului, oprind pe alpinii germani

care au crezut că au în faţă o poziţie puternică. Din batalionul aflat la Brezoi cu două

baterii de artilerie, a trimis câteva plutoane în susul văilor pentru demonstraţii şi a

organizat cu două companii şi o baterie de artilerie apărarea Câinenilor. A reuşit astfel să

oprească Regimentul de Gardă bavareză sosit de la Verdun sub comanda prinţului Henric

de Bavaria. Defileul n-a fost blocat de inamic datorită actului de curaj şi atitudinii dârze a

ţăranilor români care-şi apărau plaiul şi satul116

.

Dându-şi seama de gravitatea situaţiei, comandantul român ordonă Brigăzii

Moşoiu să se retragă de pe terenul pe care-l apărase cu dârzenie pe înălţimile nord

113Idem, p. 263 114Idem, p. 265 115Idem, p. 266 116Idem p. 268



Cisnădie – vest Răşinari şi să cureţe trecătoarea Oltului prin care aştepta ajutoare117

.

La 27 septembrie inamicul reia lupta cu furie pe toată linia de bătaie de 80 de km.

După lupta de la Cisnădioara comandamentul german recunoaşte că „românii s-au bătut

excelent”. În defileu, alpinii n-au putut ocupa şoseaua, trupele române luptând cu

disperare.

Batalionul bavarez care ocupase gara Câineni a fost aruncat înapoi cu pierderi

grele.

Falkenhayn, nemulţumit, recunoaşte din nou „vitejia românilor”, apoi ordonă să

reînceapă atacul pe tot frontul „fără nici o cruţare de oameni sau material”.

Comandantul român începe să-şi piardă capul sub ameninţarea dezastrului. Mai

speră la ajutorul Armatei a 2-a, dar ordonă regruparea trenurilor şi coloanelor diviziilor

Corpului de Olt la gura defileului în vederea retragerii118

.

La 28 septembrie situaţia armatei române devine critică. Se intensifică

bombardarea defileului de către aviaţia germană, necombătută din lipsă de mijloace.

Brigada 3 Infanterie, colonel Moşoiu, la stânga Diviziei 23 Infanterie, încearcă să

se salveze prin rezistenţă îndârjită. Detaşamentul Bălănescu (6 companii) la flancul stâng,

are ordin să nu părăsească poziţia sub nici un motiv. O companie şi jumătate din

Regimentul 2 Vâlcea luptă la baionetă şi respinge prin contraatac o coloană germană spre

Veştem.

Aeroplane inamice aruncă şrapnele în curtea Comandamentului Român. Convins

că bătălia e pierdută, comandantul ordonă retragerea. Detaşamentul Bălănescu este

capturat, dar alpinii nu reuşesc să stăpânească defileul119

.

Armata a 2-a intervine ameninţând spatele Armatei lui Falkenhayn, dar era prea

târziu. În dimineaţa de 29 septembrie Armata română de la sud de Sibiu a rupt lupta şi a

început retragerea, dând inamicului şansa de a o urmări. Joncţiunea cu Armata a 2-a ar fi

schimbat soarta bătăliei.

Nici Grupul Crăiniceanu n-a sosit la Olt în momentul oportun.

Divizia 23 Infanterie începe retragerea de la Boiţa spre Porceşti. Defileul Oltului

este foarte îngust pe o porţiune de 15-20 km lungime. Şi pe şosea şi pe calea ferată se

îngrămădeau oameni, animale, peste 2000 de vehicule de tot soiul, tunuri cu chesoane,

căruţe, trenuri de luptă. În mijlocul oamenilor generalul comandant înconjurat de statul său

major însoţea pe jos convoiul120

.

Moşoiu cu Brigada sa porneşte de la Sadu spre est, ajunge la 4 dimineaţa la

Tălmaciu, trece Sadu şi Cibinul sub bombardamentul artileriei germane, găseşte podul

Avrig ocupat de inamic şi convins că bătălia e pierdută, se îndreaptă spre sud trecând Oltul

cu apa până la piept. Brigada trece plaiuri, urcă vârful Coţi, apoi coboară la Câineni şi în

seara de 29 septembrie ocupă punctul vechii frontiere la Râul Vadului. Trupele

generalului Praporgescu au reuşit să restabilească complet circulaţia prin defileu.121

Detalii aflăm din memoriile căpitanului Ionescu Gheorghe.

Momente trăite în războiul din 1916. De la Sadu, prin Coţi, spre Grebleşti.

Căpitan r. Ionescu Gheorghe

De trei zile venim luptând. Ne-a atacat duşmanul în număr foarte mare, bine

organizat şi cu atâta urgie de proiectile de nu mai ştiam de noi – trăiam pe pământ sau

intrasem pe nesimţite în viaţa de dincolo?!...Era tot un vuet! Auzeam rupându-se ghiulele

117Idem, p. 269 118Idem, p. 270 119Idem, p. 271 120Idem, p. 273 121Idem, p. 275



din gura tunului duşman şi plesneau numaidecât între noi. Suntem aproape şi e numai

fum.

Am rezistat alaltăieri, am rezistat şi ieri, dar totul a fost zadarnic. N-am putut

stăvili puhoiul duşman. Ne-am retras din poziţie în poziţie, lăsând presărate trupurile

camarazilor noştri, ca mărturie a curajului cu care noi nădăjduiam să-l învingem. Totuşi,

valuri, valuri veneau spre noi.

Astăzi... e soarele aproape de prânzul mare, e ora 10 ½ când regimentul nostru

retras de pe dealul Cisnădia-Cisnădioara, unde opusese rezistenţă de dimineaţă, stă strâns,

cu batalioanele zdrenţuite, sub coasta de miazăzi a unui deal (în apropiere, la nord de

Sadu) care împiedică să fim văzuţi, câtva timp, de inamic.

Se dă ordin să mâncăm, căci nu mâncasem din ziua cealaltă. Se distribuie pâine,

brânză şi mezeluri. Toţi mâncau din mână, tăcuţi, cu capul în jos, stăpâniţi de grozăvia

zdruncinelelor de trei zile. Dar abia începurăm şi observatorul ne anunţă că patrule inamice

se apropie.

Imediat sărim la poziţie. Oamenii ce mă cunoşteau se strânseră lângă mine, ca 35

din 60, şi cu ei ocupai creasta ce-mi era repartizată, târându-ne până sus, de unde puturăm

vedea patrulele inamice, câte doi, câte doi pe creasta dealului din faţa noastră, la 1000 m.

De-odată, foc viu la stânga. Compania a 8-a, care era acolo, se angajase în luptă. Şuerau şi

pe deasupra noastră multe gloanţe rătăcite. Artileria duşmană tace. Cred că schimbă

poziţia.

Plutonul meu şi întreaga companie nu trage, deoarece patrulele nu veniseră încă

în bătaia armelor noastre şi văzând mişcări pe linia noastră stăteau şi observau.

Nu-mi venea să-i sufăr şi la încercare, trăsei un glonţ în patrula dinainte. Glonţul

se înfipse înainte-i, după praful ce se ridică şi ea fugi numaidecât la un copac. Celelalte

patrule, silite de flancul drept al nostru, se băgară în magazia de scânduri de pe coasta

aceea. De-acolo deschiseră foc spre noi cu două mitraliere, însă gloanţele şuerau sus – n-

aveau distanţa.

Traseră ca 10 minute aşa şi, de-odată, brusc, lăsară focul asupra trăgătorilor mei.

Aproape... aproape... mai aproape!... mă trag puţin înainte într-o brazdă a locului ce fusese

cu porumbi, sprijin arma pe muşuroi şi trag în magazie, împreună cu soldatul de alături,

câte un încărcător... numaidecât se ridică pulbere în linia mea de trăgători se aud vaete...

Rănise pe cineva...

Soldatul ce rămăsese în vale să strângă mâncarea mea neterminată, venea

târându-se spre mine ca să-mi dea rămăşiţa de pâine şi brânză. O umpluse de ţărână.

Când să-mi întindă mâna, hait!... un glonţ îi luă vârful nasului. Puse mâna la gura

plină de sânge şi fugi la vale. Strigai la el să-mi lase cismele şi să aibă grije să nu-mi piardă

pelerina. Alte două gloanţe trecură prin dovleacul pipernicit de lângă cotul meu. Nu-mi

mai bătea inima! Mă clăteam să intru mai bine în brazdă. Aveam chiar impresia că

pământul îmi face loc şi mă lasă în jos. Simţeam la ureche vântul glonţului duşman, unul

după altul. Aş fi vrut să mă trag îndărăt, dar nu puteam, căci după brazdă fugisem prea

înainte.

Se vedea că inamicul ne observase bine şi trăgea în plin. Comandai: Trăgătorii de

la dreapta mea, foc viu asupra barăcii din faţă! Cei de la stânga, foc viu asupra copacului

unde e ascunsă patrula! Avusei efect, căci imediat încetară mitralierele.

Un glonţ izolat lovi soldatul din dreapta; îi trânti capela şi-l lăsă mort, fără să zică

ceva.

Ca prin farmec – după câteva minute – pe întregul front nu se mai auzi nimic.

Numai în depărtarea depărtată, salve de arme şi bubuituri izolate de tun.



De-odastă, ca un trăsnet, se aude foc de salve la flancul stâng. Inamicul venise

prin pădurea ce era acolo şi ai noştri deschiseseră foc. Urmă numaidecât, ura!..., se auzi

goarna sunând atac şi compania a 8-a se repezi spre pădure.

S-a încins lupta la baionetă. Priveam la ei cu capul întors pe muşuroi. Un soldat

strigă: domnule sublocotenent, uitaţi-vă şi la dreapta, cum fug nemţii spre pădure.

Adevărat, treceau unul după altul, în pădurea Veştem, la flancul drept al liniei

noastre, să ne încercuiască. Focurile ce le îndreptarăm spre ei nu le stânjeniră prea mult

trecerea.

Acum începu să tragă şi artileria inamică, însă cu mult peste linia noastră, spre

satul Sadu, dar din ce în ce mai viu. A noastră nu se aude.

În acest timp un agent de legătură strigă: În retragere! Retragere!... Sărirăm

repede şi coborârăm la vale, îndreptându-ne spre Sadu. Arunc ghetele şi-mi iau cismele

lăsate de soldat.

Atacul din stânga se terminase şi nu se mai auzea nimic.

Toată linia cobora, strângându-se spre sat. Numai artileria duşmană începu din

nou să îndeşească focul şi-l scurtă pe noi. De-acum începe să se deschidă un adevărat iad.

Nu pot descrie ce era! Câte am văzut şi păţit, Doamne! Aş vrea să spun, dar

condeiul nu poate să le prindă şi să le redea cum au fost!! Un muget năpraznic de tunuri se

aude la duşman şi se varsă peste noi ploaie de ghiulele ce ridică nori de pământ, de pietriş,

pomi, oameni, cai. Fug ai noştri spre

Sadu ca puii răscoliţi de vârtej. E

numai un vuet. Pe sus, şrapnelele

trosnesc de îngheaţă orice voce

omenească şi clăbucii lor de fum stau

strânşi pe cer, anevoie risipindu-se.

Pe şoseaua ce duce de la

Sadu la Tălmaci sunt gropi şi se fac

mereu. Trage inamicul să ne mântuie,

căci vedea că fugim şi voia să ne taie

orice îndrăzneală de a-i mai ataca.

Grăbim pasul, însă e mult

până la Sadu, unde ne aşteaptă

comandantul. Ne strângem odată mulţi,

fără să ne spunem ceva... de-odată

plezneşte în noi obuzul şi din pâlc

rămânem doi, trei. Încolo..., groapă,

mâini, picioare, nimic. Fugeam de-aici,

dincolo la fel. Pe sublocotenentul

Remus Paşca, la 100 metri de mine, îl

ridică în sus pământul răbufnit de

obuz, cade ca broasca pe pământ şi cât

ai clipi sare ca zvârluga în sus şi fuge

ca nebun.

Sârmele de telefon şi electrice, rupte de ghiulele, se răsfrânseseră pe şosea, peste

gropi, de împiedicau orice trecere. Totuşi, şoseaua trebuia trecută.

Ajunsei s-o trec. Aici, în şanţ, găsesc pe domnul căpitan Ciulei ce întindea o

bandă de cartuşe caporalului de lângă dânsul, care, cu o mitralieră fără picioare, pusă pe o

piatră chilometrică, trăgea în patrulele ce ne urmăreau.

Militari din Corpul Alpin german în trecătoarea

Turnu Roşu (1916)



Pe sus se spărgeau mereu ghiulelele, vărsând schije pe noi. Sublocotenentul

Almăşanu e rănit şi trece pe marginea pădurii de dincolo de şosea, ţinut de un soldat, spre

locul de adunare. Caporalul nostru, cu mitralieră cu tot, cade de-odată peste noi în şanţ.

Îngroziţi de spasmurile lui eram gata să fugim, dar, ca din pământ, peste buza şanţului veni

un soldat, luă mitraliera dintre noi se duse cu ea la piatră şi trage! „E a mea mitraliera!”

zise el şi trage!... trage!.... „Uitaţi-vă cum cad. Daţi-mi bandă din cutia asta a mea!”

Eroismul lui nu dură mult. Pe când eu şi domnul căpitan ne întreceam să deschidem cutia,

care făcu vreo trei învârtituri în mâinile noastre, soldatul căzu lovit de o schijă în cap şi-i

doborî şi umărul. Am sărit de acolo, am trecut şoseaua şi coborîrăm spre vâlceaua unde se

adunau toţi ai noştri.

Aici am găsit pe colonelul Moşoiu, comandantul nostru, pe maiorul Mitrescu,

câţiva ofiţeri de la vânători şi artilerie, sfătuindu-se ce să facă.

O baterie era aci gata de tragere. Grija mare era pe faţa tuturora. Noi, cei mai

mici, dam câte o informaţiune şi eram ascultaţi cu frăţească atenţiune – topindu-se orice

autoritate de grad. Toţi eram mai buni, mai gata de orice jertfă, înfrăţiţi în acelaşi cuget.

Ştiu că am auzit atunci pe colonelul Moşoiu: „Trebuie să rezistăm până la ora

6!” Veneau mereu de-ai noştri şi toţi spuneau că inamicul a intrat încă demult în pădure.

Atunci se dete ordin să ocupăm frontul din porumb până-n şosea. Ne risipirăm ca vântul,

luând sub comandă pe cei din jurul nostru.

Puţini eram la număr, ca 2-3 batalioane, şi amestecătură din toate armele: 2

Vâlcea, 42, vânători, grăniceri, artilerişti, dar toţi hotărâţi să ne dăm scump viaţa.

Frontul fiind mic, se formară 4 linii, cot la cot, şi urcam panta spre pădure.

Deodată, colonelul Moşoiu dă drumul vocii şi spune răstit: „Băieţi! Uite,

inamicul e pe-aici! Adunaţi-vă puterile şi hai pe ei! În voi e toată nădejdea! La izbândă, cu

mine, înainte!” Se asvârli pe cal, luă-n mână o armă şi dând pinteni calului, răsună valea:

„După mine... copii!”

Pornirăm şi noi cu baioneta la armă, deschizând imediat foc asupra inamicului ce

se ivi la marginea pădurii. La stânga mea calul ducea pe colonel fâlfâindu-i pelerina, cu

arma în sus, iar noi, valurile, după el. Uraaa! lung răsună din piepturile noastre,

înflăcărând şi pe cei mai nevoiaşi. Avântul era de nedescris. Nu se mai gândea nimeni la

pericolul spre care se avânta. Aşa cum poza arată pe Mihai Viteazul la Călugăreni, pe pod,

cu barda-n mână, aşa l-am văzut pe Moşoiu cu arma ridicată-n sus, răcnind în fuga calului.

Cum o fi scăpat nelovit, nu ştiu! Era atâta iad de gloanţe, că liniile noastre se răriră

imediat. Tocau mitralierele duşmane ca maşinile în atelierul de croitorie. Multe vieţi s-au

stins atunci!

La fiecare salt, din deşi cum eram, ne răream mereu, rămânând la 5-6 metri unul

de altul.

Aici am văzut trăgând şi ducând cu ura linia de atac pe maiorul Mitrescu,

locotenentul Epure Barbu, sublocotenentul Mămăligoiu Constantin, pe Remus Paşca...

Am trăit câteva momente învăluit de eroism curat. Trăgeau trăgătorii, trăgea şi

bateria de pe linia noastră până când am redus furia focului duşman.

„La baionetă!” strigă colonelul tot de călare şi toată suflarea, înecată de avânt,

flutură baioneta, apropiindu-se de liziera pădurii. Eram în flancul drept şi fără să vreau,

văd printre porumbii de la dreapta o linie de trăgători venind perpendicular pe a noastră.

Cu arma în mână, înaintau încet spre noi, vrând parcă să ne strice alinierea.

Colonelul îi văzuse mai dinainte şi venea spre ei. Lângă mine, ca ars, strigă:

„Retragere pe munţi!” Observase că linia era duşmană, după petecul alb ce-l aveau la

capelă.



Cei ce eram aici, eu, Mămăligoiu şi Epure Barbu, cu vreo 40 soldaţi răsleţi,

deschiserăm foc viu asupra liniei. Acest foc fu de scurtă durată, nici n-am observat dacă

duşmanul s-a oprit, căci ne-am retras.

Retragerea se făcea în cea mai mare fugă şi inamicul ne vâna pe capete. Vedeai

soldaţi fugind şi, dintr-odată, cădeau ca spicul, gemând înăbuşit. Era atâta ploaie de

gloanţe, încât lanul de porumbi până la munţi a fost tuns. Vedeam cu ochii cum covragul se

apleca lovit de glonţ.

Întreaga coastă pe care suisem spre pădure era acum plină de morţi. Erau atât de

mulţi că stăteau rostogoliţi ca dovlecii într-o grădină plină. Plesniturile de puşti, bubuiturile

de desnădejde ale tunurilor şi vaetele sfâşietoare ale răniţilor umpleau valea de un clocotit

zăpăcitor. Fugind, răniţii de jos se rugau de noi să-i luăm.

Soarele era în chindie, dar se vede treaba că de atâta fum lumina lui părea

galbenă, întunecată ca într-o eclipsă. Cerul albastru era presărat des de care de fum alb din

şrapnelele sparte în trupa noastră.

Lipsit cu totul de puteri, ţinut de mână şi mai mult târât de sublocotenentul

Mămăligoiu, ajunsei să trec apa unui râuleţ (Sadu). Apa nu era mare, însă avusei nenorocul

de a trece printr-o groapă din albia lui şi a mă lupta cu valurile. Mămăligoiu mă trase de

aici şi rugându-l să nu mă lase, îmi arătă pe Moşoiu ce trecea o linie ferată (de decovil).

Îmi mai veni putere şi îndemnând, îl ajunserăm, intrând cu dânsul într-o viroagă a muntelui

dinspre Sadu, unde gloanţele nu ne mai puteau lovi. Aici l-am văzut pe colonel luând

căpăstrul din capul calului, ale cărui picioare tremurau, mustind sângele în 3-4 locuri.

Mângâindu-i fruntea, se despărţi de el, îndemnând apoi cu noi să suim muntele.

Şoseaua care rămase în urma noastră era plină pe două linii de tunuri, căruţe,

ambulanţe, care cu cai şi boi la ele, fără nici un om de grije. Coasta muntelui era împânzită

de soldaţi de-ai noştri, urcând grăbiţi, dar erau vânaţi de nemţi şi se rostogoleau pe coastă

în jos.

Lângă noi, pe viroagă, se ataşară câţiva soldaţi şi sublocotenentul Stanciu care,

deşi rănit, mergea de zor. În graba noastră ni se usca aşa de rău gura, încât cu toţii ne

rânduiam să sorbim apa din urmele de vite de pe coastă. În sfârşit, ajunserăm pe vârful

muntelui de aci, dar se înnegurase bine. Stelele se vedeau pe cer şi nu se mai auzea nici un

zgomot.

Găsind o coşare de ciobani, colonelul Moşoiu intră înăuntru şi noi toţi după el,

hotărâţi să stăm să ne odihnim. Răsuflarăm adânc fiecare, cu gâturile uscate de sete şi

făceam cruci rari şi apăsate pe piept, ca în faţa unui altar, rugând pe Dumnezeu să ne

păzească şi de aici înainte, aşa cum ne-a scăpat din iadul de jos.

Trântiţi pe jos, nu mai vorbirăm nimic. Într-un târziu Moşoiu scoase harta şi la

lumina unei lumânări de la un soldat, făcu planul de călătorie spre a trece în ţară.

Sublocotenentul Stanciu îndeşi gemetele de durere, aşa că acum ţipa de-a binelea. Nu mai

putea să-şi mişte picioarele rănite.

Hotărârăm s-o luăm pe valea Tălmăcelului, care nu era departe de noi, la

Tălmăcel, prin spatele Tălmacilor, la Porceşti, apoi la Coţi şi în ţară.

Se făcuse ora 11 noaptea când ne ridicarăm să plecăm. Ieşirăm înaintea coşerii,

fiindcă Stanciu ţipa de dureri şi nu putea să se mai scoale, lăsarăm un soldat să aibă grijă

de el până la ziuă, când, cu siguranţă, nemţii vor veni şi vor da peste el să-l ia.

Numărul nostru era mic de tot, fiindcă mulţi soldaţi luaseră potecile munţilor spre

Ghircu. Eram eu, Finţescu, Moşoiu, câţiva sergenţi, 2 caporali şi 3 soldaţi. Pornirăm.

Fusei destinat să formez înainte o patrulă, iar ceilalţi să vină după mine.

Cu 3 oameni coborâi în valea Tălmăcelului şi pe ea, spre nord-est. Distanţa ce mă



despărţea de cei din urmă se micşora pe măsura înaintării, căci fiind întuneric şi neştiind

drumul, îi aşteptam să hotărâm pe unde s-o iau.

Pe vale era un drumuleţ bun, care însoţea cursul apei. După câtva timp de mers,

o fluierătură scurtă mă opri. Ajungând la noi cei din urmă, făcurăm un cort cu pelerina

colonelului, aprinserăm o lumânare şi ciopor pe hartă, văzurăm că acest drum iese la Boiţa.

Moşoiu spune că nu trebuie să ne ducem acolo, fiindcă e ocupată încă de 3 zile de nemţi.

Atunci părăsirăm drumul şi începurăm a urca la stânga, pe un munte sterp, spre a-l trece şi

a coborî în şoseaua Sadu- Tălmaci şi de acolo, prin spatele inamicului, să ne urmăm

itinerariu.

Abia urcarăm acest munte prin întunericul nopţii. Nu mai eram patrulă, de teamă

să nu apuc în altă parte prin negură. După o creastă, urcarăm pe alta, apoi alta până când

dădurăm de o potecă. Merserăm pe ea şi din loc în loc găseam grămezi de cartoane de

gloanţe duşmane. Aceasta făcu să se nască fel de fel de bănuieli, aşa că înaintarea ni se

încetini.

Nu mai merserăm mult şi auzirăm zgomot de care pe şosea. Ajunserăm pe potecă

până la marginea ei. Fără a scoate o vorbă, ascultarăm înăbuşindu-ne respiraţia.

Treceau care, treceau tunuri şi soldaţi răzleţi. Când se întrerupse acest convoi,

repede trecurăm

şoseaua şi intrarăm

într-un lan de porumb.

Fiindcă începuse să

bată vântul, zgomotul

făcut de foile

porumbilor ne

ascundea fuga noastră

prin covragi. Fiecare

fugeam, de teamă să

nu rămânem. De-odată

ajunserăm să coborâm

o pantă foarte repede.

Mai mult alunecarăm

unii peste alţii decât să

coborâm. Cu mare zgomot, strecurându-ne printre mărăcini, fără să scoatem o vorbă,

ajunserăm să terminăm acea pantă ca de 10 metri şi deterăm de o linie de decovil. O

trecurăm şi de aici intrarăm într-o poiană cu cuiburi de răchiţi şi păpuriş.

Luna lumina înfricoşător poiana când norii treceau din dreptul ei. Păpurişul,

simbolul mlaştinii, ne încredinţa şi aici de aceasta, căci picioarele ni se cufundau în

mocirlă. Umblând de colo colo şi negăsind loc de trecere, o luarăm de-a dreptul printre

sălcii. Noroc că smârcurile fură apoase şi mici. Ieşind de aici, se întinse o câmpie netedă şi

la oarecare depărtare zărirăm nişte case. Spre a evita o surprindere, le ocolirăm. Deterăm

peste nişte ţinte de tragere. Se vede treaba că acolo era poligon de tragere. Mai mult

fugeam decât mergeam pe această câmpie.

Deodată auzirăm focuri de armă rare, în urma noastră şi în lături. Erau foarte

aproape. Aceste focuri, pic-pac, pic-pac, ne făcură să ne oprim puţin şi s-o luăm printre

pomii care înconjurau poligonul. Văzurăm şi înaintea noastră o lumină care se mişca. Ne

oprirăm şi ascultarăm. Nu departe de noi era şoseaua, după socoteala noastră Porceşti-

Boiţa. Stând şi ascultând, auzirăm că trece un automobil, apoi mare mişcare pe şosea.

Mergem şi noi spre ea încet. Până a ajunge trecurăm o punte peste un râu foarte repede.

Tunuri din dotarea artileriei române



Eram acum aproape de şosea, căci auzeam bine paşii trupelor ce treceau.

Încet, încet, prin tufiş, ne aşezarăm ca broaştele pe marginea şoselei. Şoseaua era

albă şi nu se vedea nimic. Repede o trecurăm şi îndemnând prin porumbiştea dinainte,

voiam să intrăm în munţi, căci era aproape ziuă. Chiar se vedea ca prin ciur.

La trecerea şoselei, un caporal de-al nostru rămas ceva mai în urmă, dete peste un

cavalerist german ce-şi ducea calul de frâu. Repede strigă la noi: „Am prins un neamţ!”

Uitându-ne, vedem prin zorii zilei un cal şi doi soldaţi, caporalul îi luase arma şi-l

trăgea, cu cal, cu tot, spre noi. Locotenentul Finţescu ştiind nemţeşte, l-a întrebat ce e cu el.

N-a mărturisit el de-odată, dar încetul cu încetul a spus că trupele lor au trecut în noaptea

asta spre Boiţa, iar el a rămas de escadron fiindcă i se desfăcuse chinga.

Cercetarea lui se făcea mergând sau chiar fugind, căci aproape se luminase.

Neamţul fugea cu noi şi i se spuse să nu scoată o vorbă. Ştiu că în fuga noastră aveam mare

teamă de firele izolate de cânepă de pe porumbişte, ce ne păreau ca nişte soldaţi trăgători.

Mergând, ajunserăm la un râu, nu tocmai repede, însă lat peste 12 metri.

-Acum ce mai facem, domnule colonel?

-Prin el! şi a început să intre în el. Toţi intrarăm în apă, cu neamţ, cu cal cu tot şi

înaintam spre celălalt mal. Apa mi se ridică încet-încet la genunchi, la brâu, la subţiori.

Pietrele rostogolite la fund îmi loveau picioarele. Simţeam cum valurile mă luau la vale.

De înot, nici vorbă. Ajunse apa şi la gât şi începui a da din mâini. Voiam să strig, dar

mi-era teamă să nu ne audă cineva. Avusei un mare noroc! Ducându-mă apa la vale, detei

de coada calului care, Dumnezeu ştie cum, venise prin apă în calea mea. Ţinându-mă de

coada acestui mântuitor, ajunsei la mal. Aici alt neajuns. Malul era înalt şi fărâmicios. Abia

m-au tras ceilalţi afară.

Ud leoarcă, mă trântii pe spate, cu picioarele în sus, aşa cum stăteau toţi, să se

scurgă apa din cizme. Apoi, la drum şi la fugă! Ieşeau aburi de pe noi.

Se luminase, dar nu mai era mult nici până la muntele pe a cărui margine se înşira

o cale ferată. Pe ea, la depărtare de un kilometru, o patrulă nemţească venea spre noi.

Într-un suflet, cu toţii intrarăm în lăstărişul foarte des al muntelui. Zgâriaţi pe mâini, pe

faţă, mergeam de zor să nu vină patrula. Neamţul era cu noi, însă calul rămăsese.

După o bucată bună de mers, lăstărişul se terminase şi de aici, pe văi stâncoase,

suiam spre crestă. De-odată, înaintea noastră, focuri de armă duşmană, foarte apropiate.

Repede schimbarăm direcţia în jumătate la stânga şi suind mereu, ajunserăm la alt desiş,

unde ne oprirăm puţin să ne odihnim. Hainele se uscaseră pe noi cu nămol cu tot.

Ne strânserăm lângă colonel, mai oftarăm adânc de cele ce petrecusem, şi unul şi

altul ne miram de înfăţişarea ce-o aveam. Începurăm iarăşi să ne facem planul drumului.

Locotenentul Finţescu conversa cu neamţul, traducându-ne ce spunea.

Pe când stam jos, un soldat a scos din traistă o bucată de pâine şi o fărâmă de

brânză. Îi era foame, dar nu cuteză să înceapă, până nu întrebă pe colonel dacă mănâncă şi

i-o dete toată. Moşoiu luă şi rupse pentru fiecare dintre noi câte o bucăţică de pâine şi de

brânză. De asemenea, şi pentru neamţ. Bucăţica nu făcu altceva, decât ne descleştă fălcile

încordate de îndemnul drumului.

Cercetând busola şi harta udă, văzurăm că nu mai e mult până la Porceşti.

Fiindcă colonelului nu-i mai rămăsese decât un pinten, îl desfăcu şi-l puse în

buzunar.

Ne scularăm. Cu paşi mari continuarăm drumul. La vreme de douzeci de minute

de mers, ne-am speriat văzând mulţime de soldaţi, unul după altul, pe poteca la care voiam

să ajungem. Erau din Regimentul 47 (sau 72, nu-mi aduc bine aminte numărul) şi

întrebându-i ce e cu ei, ne-au spus că i-a respins duşmanul la Brad şi de acolo, au luat-o



aşa, prin munte, spre ţară.

Acum, cu ei, numărul nostru se mări extraordinar, căci erau peste un batalion.

Amestecându-se cu acest convoi, am pierdut neamţul şi tot mergând, am ajuns în

partea de nord a podului de cale ferată de peste Olt, la Porceşti. Înainte de a ajunge la pod

fuserăm nevoiţi să coborîm printre nişte copaci rari, o coastă foarte repede.

Era un zgomot nemaipomenit, căci soldaţii, ţinându-se din copăcel în copăcel,

scăpau unii peste alţii, necăjindu-se. O ordine era imposibilă. Ajungând jos, o poeniţă

mică, împrejmuită de lăstari, ne făcu să ne strângem.

Pe când forfoteam unii prin alţii, să ne găsim noi, cei dinainte, văzurăm pe şosea

doi cavalerişti germani, cu tirizii deasupra căştilor. Înmărmurirăm! Am auzit atunci pe

colonel: „Ne-au prins!” Ca o minune, aceşti cavalerişti n-au întors privirea spre noi, deşi

maximum 15 metri ne despărţeau, ci au mers drept înainte, fără să mişte capul.

Un plutonier de lângă noi zise: „Trag în ei, ce ziceţi?” N-aşteptă răspunsul şi

trase. Din loc caii lor au luat-o la galop, lăsând în şosea casca unuia dintre ei.

„Băieţi, să trecem repede Oltul, căci duşmanul trebuie să fie aproape!” zise

colonelul. La acest ordin soldaţii toţi aflară că între ei este un colonel şi chiar câţiva ofiţeri.

Noi nu ne cunoşteam bine, căci aveam capele soldăţeşti şi purtam arme.

La trecerea şoselei către pod, soldaţii văd sub malul Oltului 5-6 soldaţi germani

care scobeau piciorul podului. Focurile alor noştri omorâră câţiva, iar alţii o luară la fugă.

Pe şosea, nu departe, se vedeau trupe masate.

Acum toţi soldaţii noştri se repeziră să treacă Oltul, care pe pod, care prin apă.

Mulţi s-au dus la apă, căci soldaţii nemţi care fugiseră, trăgeau asupra podului şi omorând

soldaţi şi cai ce apucaseră pe pod – aceştia băgaţi printre traverse – împiedicau trecerea

repede.

Eu neştiind să înot şi fiindu-mi proaspătă păţania de dimineaţă, am trecut pe pod.

De asemenea, Moşoiu şi alţii, dar nu prea mulţi.

Fiarele podului zbârnâiau lovite de gloanţele duşmanului. Nu ni s-a întâmplat

nimic, deşi abia am trecut peste trupurile morţilor. Numai la ieşire, bărbia

sublocotenentului Ciovicescu fu ştearsă de un glonţ. Râdea singur de aşa întâmplare.

Aici, la capul podului, am privit cu toţii fără să putem da vre-un ajutor, cum apa

Oltului se îngroşa de trupurile soldaţilor. Unii se înecau din cauza raniţei, la care nu

renunţaseră la intrarea în apă, alţii din cauza armei puse rău la gât. Mulţi, grămădindu-se

pe boii şi caii ce treceau apa, formau sarcină grea şi se răsturnau, înecându-se. Sfaturile

noastre strigate nu erau auzite din pricina vuetului apei, a zgomotului de gloanţe ce loveau

în pod şi mai ales a vaetelor celor ce simţeau că apa îi îneacă.

Fiindcă focurile duşmanului se îndeşiseră şi nimeni nu mai avea curajul să treacă

podul sau prin apă, colonelul Moşoiu dete ordin unui ofiţer din Regimentul 47 [?] să ocupe

mai departe de pod o poziţie şi să deschidă foc asupra inamicului, ca astfel să poată trece

restul de soldaţi.

Aşa se făcu şi noi pornirăm. Abia merserăm 200 de metri şi ni s-a înfăţişat ceva

extraordinar: cât vedeai cu ochii, departe... departe... tocmai ca la un bâlci mare, stăteau

fel de fel de trăsuri, tunuri, ambulanţe, care, toate cu cai înhămaţi la ele.

Pe lângă noi, câteva vagoane deschise lăsau să se vadă în ele mormane de arme şi

echipamente. Pe jos, lângă linia ferată, grămezi de pâine, căpăţâni de zahăr, lăzi cu cartuşe,

cu măşti, şei, hamuri, în fine, tot ce mintea militară poate concepe, se găsea risipit din

belşug.

La această privelişte colonelul se urcă pe un brec şi strigă către soldaţii risipiţi în

fugă asupra mormanelor de pâine şi atâtor bunătăţi: „Să ia fiecare ce poate, fiecare câte un



cal şi să sloboadă pe toţi ceilalţi!”.

Cât ai clipi, viermuia întreg ţinutul de oameni, încărcându-se şi cu ce nu-i trebuie,

în situaţia în care se afla.

De la o baterie de tunuri se scoaseră închizătoarele, căutând să fie duse cât mai

departe şi îngropate. După oarecare vreme, din pedeştri, toţi ne făcurăm călări, luând

drumul către ţară prin văile ce ne permiteau mersul. Aveam înfăţişarea ciobanilor ce-şi

pornesc oile la vale. Aşa de încărcaţi ne erau caii cu de toate. Nici plăpumi, nici perne nu

ne lipseau. Eram o întreagă caravană. Şi pe lângă noi şi departe se vedeau caii slobozi,

înşiraţi unul după altul, mergând spre ţară şi nechezând după tovarăşi.

Aşa am mers, urcând spre munte, pe nişte văi, până la vremea nămiazului când

ne-am hotărât – cei ce ne cunoşteam – să mâncăm. Acum aveam de toate. Ce luase unul

mai puţin, avea altul din belşug, aşa că mâncarăm bine, la căldura potrivită a soarelui de

toamnă. Caii ne stăteau însămăraţi sub privirile noastre de tânguitoare durere născută din

risipa ce-o vedeam că se face şi rămâne în mâna duşmanului.

Ne ridicarăm, încălecarăm şi pornirăm unul după altul. Un aeroplan vira sus de

tot deasupra noastră. Tot mergând, până-n zare, am ajuns pe creasta muntelui. De aici

puteam privi peste

toate culmile şi pe

toate vedeam şiruri de

soldaţi formând dinţi

de pieptene ce se

mişcau. Nu se putea

merge decât în şir.

Cine era în capul

caravanei nu se ştia.

Mergeam unul după

altul aşa cum se

mergea pe toate

crestele. Din loc în loc

dam peste ciopoare de

soldaţi mâncând şi

lăsând multe lucruri

din cele ce nu mai

puteau duce.

Am mers... am mers şi tot am mers până ce am auzit pe colonelul Moşoiu: „Aici

se zice la Coţi”. Mai ocolirăm, mai coborârăm şi iar urcarăm pe aceste locuri pleşuve ce ne

permiteau să vedem cât se poate de departe toate cârdurile armatei noastre ce se scurgeau

spre ţară. Ştiu că am mers pe o vale şi apoi urcând uşor o coastă de munte, a început să se

formeze un drum. Era drum lucrat de soldaţii noştri dinainte de război.

La o baracă bună, de ciobani, sau anume făcută de militari fuserăm opriţi de

strigătul colonelului Zizi Cantacuzino, care, cu mîinile în sus, exclamă: „Tu eşti,

Traiane?” Se sărutară. „Mă, eu m-am oprit, m-am încăpăţânat să stau aici, la hotar!

Trebuie să vină ei nemţii, să dea piept cu mine!”

Noi descălecarăm şi începurăm să dăm mâna cu cei 6-7 ofiţeri ce erau acolo

lângă colonel şi începurăm a le spune frânturi din păţaniile noastre. După o odihnă de

câteva ore, pornirăm pe drumul anume făcut ca să coborîm la Grebleşti şi de acolo vom

vedea ce mai avem de făcut. Când coboram pe anumite pante din drumul acesta,

descălecam şi mergeam uşor, pe jos, fiindcă zdruncinătura pasului făcea să ne doară

Materiale de război abandonate de trupele române în

trecătoarea Turnu Roşu



creierii în cap. Aşa eram de obosiţi şi de extenuaţi. Ne văietam unul către altul,

nemaiputând suferi durerile de cap.

La un timp lăsarăm caii în mâna soldaţilor ce veneau cu noi şi strângând mîinile

lângă trup, ca un retevei, ne lăsam de-a dura pe coastă la vale, apoi iar urcam şi din nou

făceam la fel. Aşa ne era mai uşor decât pe picioare. Urcuşurile le suiam bine şi nu

sufeream.

Dinspre ziuă, când se îngâna ziua cu noaptea, ajunserăm pe un tăpşan de munte

de unde se zăreau bine luminile aprinse spre Grebleşti. Cu puterile complect sleite şi frânţi

de oboseală, stăturăm jos să ne socotim ce e de făcut.

Fusei trimis cu un plutonier (cine-o fi?) să observ dacă nu cumva sunt trupe

străine în sat. Coborârăm cu inima strânsă de necunoscut şi cu arma în mână. Ne

strecurarăm pe lângă garduri şi ne forţarăm să desluşim vorbele ce fierbeau în sat. Mergând

încet şi atent, deterăm în şanţul drumului de ceva făcut mototol. Împinserăm cu armele şi

începu să se desfacă, ca un arici, un soldat. Mare minune!

La vorbele mele „Care eşti aici?” mi se răspunse: „Eu, domnule sublocotenent!”

Era chiar soldatul ce-mi adusese brânză, în lupta de la dealul Cisnădia şi fusese lovit în

nas. Era învelit cu pelerina. M-a recunoscut după voce şi voia să se ridice în sus, dar nu

putea. I se umflase capul din cauza ranei şi era lipsit de puteri. El ne spuse că a venit aici

de seara şi că satul e plin de soldaţi de-ai noştri. Că a venit pe la Câineni şi acolo a văzut

cum maiorul nostru Mitrescu a fost împuşcat şi cum căruţele şi tunurile în fugă treceau

peste trupul lui.

Aflând că sunt soldaţi români în sat, înaintarăm până la o casă însoţiţi de soldat.

Aici, deschizând uşa, se deşteptară vre-o 5-6 răniţi care, aflând că sunt ofiţer, începură a se

văita, cerând să le aduc doctorul. Unul era

cu falca ruptă, altul cu mâna rănită, dar

umflată peste măsură. Toţi plini de sânge

pe tunici, pe faţă, pe pantaloni – înfăţişare

de groază. Mă retrăsei şi plecarăm să

ducem veste generalului Moşoiu.

Coborârăm cu toţii. Soarele se

ridica roşu aprins şi noi cârd, intram pe

uliţa mare a satului.

Aici forfoteală de soldaţi fără

căpătâi din toate armele. Nu ne da nimeni

atenţie, fiindcă cu greu ne observau a fi

ofiţeri – şi nici ascultare.

Soldaţii cu care intram în vorbă

căutau să termine repede şi să se ducă

unde nici ei nu ştiau.

De-odată, generalul Moşoiu

înaintă doi paşi din cercul nostru, în

mijlocul şoselei, şi strigă cât îl ţinea gura,

cu mâinile şi capelul în sus: „Ofiţeri şi

trupă din satul Grebleşti! Sunt generalul

Moşoiu! Comanda la mine!”

Revenind la noi începu să ne

dea ordine. Mie îmi spuse să mă duc în

partea de apus a satului, să stau acolo şi să Generalul Traian Moşoiu (1865-1932)



pun o placă scrisă: „Aici se strânge Regimentul 2 Vâlcea”.

Tot aşa distribui zonele tuturor regimentelor, punând soldaţi să ţină comanda. În

mai puţin de jumătate de oră nici-un soldat sau ofiţer nu mai avea voie să umble prin sat

fără voie sau rost. Noi, din oră în oră, veneam şi raportam ce trupă şi ofiţeri s-au prezentat.

Am adus şi schiţa locului de adunare. Când era un ofiţer mai mare în grad, acesta lua

comanda, desărcinându-se cei mici.

În timpul când stăteam în şosea şi primem ordine, apăru după cotitura şoselei un

batalion de roşiori (2 Roşiori?) frumos şi bine echipat. Parcă mergea la defilare. Trecând pe

lângă noi ne aruncau cuvinte de batjocură, pe bună dreptate, că prea eram fierţi şi cu ţinuta

alandala. Fură opriţi şi după câteva cuvinte schimbate de comandantul lor cu Moşoiu,

acesta le zise: „Direcţia Coţi!”

Au pornit-o într-acolo şi erau veseli. Noi însă îi compătimeam ştiind drumul cât

este de lung şi văzându-i numai în tunici pe o vreme atât de rece.

La 7-8 zile primirăm ştiri că i-au atacat nemţii şi că roşiorii s-au comportat de

minune, mai ales mitraliera lor.

Noi, în mai puţin de două săptămâni, am fost refăcuţi. Companiile întregului

regiment, deşi ciopârţite urât în luptele din Transilvania, erau acum bine echipate şi soldaţii

dispuşi de noi lupte. Cuvântările ţinute de noi erau acoperite de urale, voioşie şi elan.

La popotă generalul Moşoiu ne ţinea la curent cu situaţia trupelor de pe front.

Amintindu-ne de luptele de la Orlat, Poplaca, Cristian, Veştem, Cisnădia şi Sadu,

care luaseră viaţa multora dintre noi, căuta să tragem învăţăminte de purtare în viitor.

Toţi apreciam îndrăzneala cu care a luptat soldatul nostru, reînviind momentele

de abnegaţie unanim recunoscute; dar ce folos, că duşmanul era prea numeros, cu prea

multă artilerie.

La noi era lipsă de legătură şi absenţa completă a artileriei în lupte.

Acum suntem gata, înşiraţi pe şoseaua Grebleşti şi cu hrana pe trei zile, începem

să ne mişcăm iarăşi pe drumul ce duce la Coţi, spre a întări pe grănicerii şi roşiorii aflaţi

acolo, fiindcă nemţii veniseră în atingere apropiată cu ei.

* Bătălia de la Sibiu se sfârşise. Corpul de Olt a fost înfrânt şi Falkenhayn era

victorios, dar victoria era modestă: 3000 de prizonieri şi 13 tunuri, multe căruţe şi vagoane

rămase pe linie.

Trupele române au luat la Câineni 300 de prizonieri şi 5 mitraliere.

Corpul de Olt, înfrânt de puternicul inamic, s-a putut retrage luptând.

Epilogul: generalul Popovici a fost înlocuit cu generalul David Praporgescu.

Alegerea moşiei oraşului Caracal – 16 februarie 1847 (VI)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

1841 mai 10, Nr. 1023. Raport al subcârmuitorului plăşii Mijlocului către C.

Cârmuire Locală, cuprinzător între altele că după porunca cu Nr. 1595, au ieşit în faţa

locului a face cercetare asupra prigonirii dintre moşia Liiceni cu mahalalele Bold şi Sf.

Ioan, arătând numitul între altele printr-acel raport al său, că n-au pus temei la cei treizeci

şi trei martori, locuitori din Redea, aduşi din partea mahalalei Boldului, ce au arătat că ştiu

pe boldeni că au stăpânit totdeauna acel loc de prigonire. Încă şi chiar însuşi ei au tăiat tufe

pentru foc, fără a fi supăraţi vreodată de proprietarul Liicenilor, ci au pus temei la patru



locuitori ce singuri de şineşi a ieşit din partea Liicenilor, zicând că rău arată acei oameni

că ar fi avut boldenii stăpânire ohabnică şi că ar fi tăiat tufe nesupăraţi pentru că de era

atunci aproape de zece ani de când ei au început a cumpăra iarbă de vite tot de la

proprietarul Liicenilor dimpreună cu chiar ei martorii, că şi chiar boldenii precum este ştiut

şi că rău zic că au avut stăpânire ohavnică decât numai la leatul 1838, când era arendaş un

Bancu Neguţătorul s-au pus boldenii în silă de n-au voit să se mai învoiască şi precum

într-însul se coprinde.

Leatu 1841, noiembrie 4, Nr. 151. Carte de judecată a C. Tribunal de Romanaţi,

urmată între d-lui Petrache Fărcăşanu din Caracal şi între mahalagii Boldu, Sf. Ioan şi

Potroseni tot din Caracal, coprinzătoare între altele că numitul a făcut arătare, că în silnicie

i s-ar fi călcând moşia Liiceni cu o sumă de stânjini de către numiţii, cu cuvânt că este

moşia oraşului şi că după ce vorbeşte de planul şi alegerea d-lui clucerului Grigorie

Otetelişanu de la anul 1839, decembrie 8 pentru moşia Liiceni ce a înfăţişat-o numitul

Fărcăşan spre dovada dreptăţii sale, şi care carte se vede întemeiată mai cu osebire pe

planul ce zice că s-ar fi ridicat de numitul slugerul Nicolae Otetelişanu la anul 1827 pentru

tot trupul moşiei Caracalului, adăugând d-lui cluceru Otetelişanu hotarnicu că acest plan

s-a înfăţişat de către d-lor orăşanii. Apoi arată şi despre proprietarul Liicenilor, zicând că

cu toate că nu are document desluşitor de hotară, dar i-ar fi arătat că sunt cinci pietre: trei

despre moşia oraşului şi două despre Comanca, ce le arată numitul prin literele însemnate

pe planul său şi că orăşanii s-au împotrivit atunci către d-lui zicând cum că stăpânirea între

aceste două moşii s-ar fi urmat nu prin aceste pietre, ci prin altele ce sunt mai spre apus,

făcând şi alte osebite tălmăciri spre întunecarea dreptăţii orăşanilor, precum pe larg se

arată în pomenita hotărâre.

Şi că după ce se trece într-însa şi tacrirul domnilor orăşani rostit împotriva alegerii

d-lui Otetelişanu hotarnicul liicenilor, în coprindere adică: că nu cunosc a fi sau să fi fost la

orăşani vreodată asemenea plan, fără numai un înscris şi o hartă pentru prigonirea ce au

urmat la anul 1824 între moşia oraşului cu Frăsinet, care precum se văd sunt pentru

Liiceni, nu pot fi nimic trebuincioase. Şi că comisionul acela al d-lui clucerului Barbu

Otetelişanu nu s-a citit în judecată ca să vadă dumnealor orăşanii ce împrejurări coprinde

asupra măsurătorii moşiei Liiceni şi a cunoştinţii marginilor ei despre amândouă părţile şi

că nu pot zice nimic până nu li se va citi şi a li se da în copie spre a se putea chibzui asupra

calităţii sau necalităţii sale. Pentru care C. Tribunal zice că, pătrunzându-se de cele

coprinse într-acest tacrir, n-au cunoscut nimic dintr-însul decât un înţeles că orăşanii

caracaleni neavând niciun sinet vechi de hotarele moşiei oraşului, vor numai prin cele

cuvântate într-acest tacrir. A împiedica lucrarea judecăţii şi a prelungi acea hotărâre, şi aşa

îmbunătăţeşte alegerea d-lui Otetelişanului zicând că nici o dreptate n-au orăşanii pentru

că dreptăţile Fărcăşanului ar fi acelea.



I. Pietrile cele cinci ce le-au zis şi s-au arătat pe plan de d-lui paharnicul Grigorie

Otetelişanu, care s-au tras linie din una în alta şi trei dintr-însele despărţesc

pe liiceni de moşia oraşului, iar două de moşia Comanca a Episcopiei

Râmnicului, cum pe hartă se văd şi care pietre sunt primite judecăţii ca

adevărate semne despărţitoare după chiar mărturisirea orăşanilor din leat 1827

la Dl. sluger Nicolae Otetelişanu că până într-însele s-a urmat stăpânirea

moşiei oraşului.

II. Hotarul Comăncii că n-au

sărit peste cele două

pietre despărţitoare lui

de Liiceni şi în şir cu

cele trei ce s-au zis

despărţitoare hotarului

Caracalului. Cum

orăşanii caracaleni au

sărit peste acele pietre,

cu călcarea în trupul

liicenilor, făr de nici

un fel de dovadă

propunerilor lor. Şi

care statornicire a Comăncii în zisele două pietre mărturiseşte adevărul. Şi

despre celelalte pietre din şirul lor despre moşia oraşului, că şi moşia oraşului

până într-însele au stătut şi rău au trecut orăşanii cu întinderea peste dânsăle

în trupul liicenilor.

III. Dovada stânjinilor o mie şase sute cincisprezece ai liicenilor la mijloc după

comision, că până într-acele pietre stă suma lor. Şi de nimenea s-au cunoscut

pricinuirea mahalagiilor pârâţi că nu este cunoscută sforârea acestor stânjini

din ce loc s-au început despre Drăghiceni. Şi zice drept aceasta că atunci

drăghicenii poate să fi intrat în Liiceni şi Liiceni în Caracal. Fiindcă şi aşa de

ar fi fost, acum tot n-au cuvânt peste atâta vreme de cincizeci şi şapte de ani

trecuţi să pricinuiască împotriva unui acest fel de sinet vechi, când cei din

vremea de atunci orăşanii care au avut o mai bună ştiinţă decât ceşti de acum,

au primit acea sforâre de bună şi cuvânt pentru acel Turtă n-au arătat că are

parte sau că a sărit peste dânsa hotarnicu de atunci cu suma aceasta de stânjini,

şi

IV. Planul moşiei oraşului urmat de d-lui slugerul Nicolae Otetelişanu în anul 1827

întemeiat pe chiar arătarea orăşanilor şi văzut de dumnealui paharnicul

Grigorie Otetelişanu la facerea hotărniciei liicenilor, cum îl mărturiseşte prin

alegere că l-au avut dovadă şi urmat cu bună desluşire şi contenită stăpânirea

orăşanilor tot până în mai sus pomenitele pietre arătate de dânşii: dintr-un cap

al moşiei, până în celălalt. Şi acum se tăinuieşte acel plan de pârâţii mahalagii

în cuvânt că nu-l cunosc a fi sau să fi fost vreodată la orăşani asemenea hartă

Piatră de hotar din Ţara Loviştei (foto Florin Epure)



ci a cărora tăgăduire nu prinde loc pentru că nu pot fi cei mai mulţi crezuţi (ca

nişte interesaţi de pricină şi cunoscând drept aceasta că nu le dă mâna a-l mai

da de faţă să-şi descopere însuşi ei printr-însul călcarea făcută hotarelor

liicenilor), decât arătarea boierului hotarnic dată înscris sub iscălitură că l-au

avut de dovadă.

Şi pentru că aceste dreptăţi ale jăluitorului Fărcăşan sunt pravilnice, judecata

hotărăşte ca D. Petrache Fărcăşanu, jăluitorul, să-şi urmeze stăpânirea moşiei dumisale

Liiceni pe şirul semnelor celor cinci pietre arătate pe planul D. paharnic Grigorie

Otetelişanu prin tragere de linie dreaptă din una în alta, de la slova (Juvite) ot Lacul cu

Inul (cel din colţul căpătâiului de către miazănoapte, unde şi colţul moşiei Caracalului stă

despre hotarul moşiei Frăsinet) până la slova O ot grindul Redişoarei din celălalt colţ de

către miazăzi, că aşa s-au cunoscut că este dreptul şi celelalte.

Pe care hotărâre se vede că neunindu-se unul din mădularii săi, d-lui sărdar

Nicolae Diculescu şi-au dat într-însa înscris părerea sa în coprinderea ce aici s-au trecut

întocmai: ,,Eu, în temeiul p. 2 de la art. 254 al Regulamentului Organic şi anume, carele de

va mai avea cevaşi a răspunde împotrivă are iarăşi soroc de alte trei zile. Precum şi în

temeiul coprinderii art. 255 tot din Regulament şi a paragrafului de sub el, fiindcă,

comisionul de care se vorbeşte în anaforaua de sus, nici s-au cetit la înfăţişarea dintâi când

s-au zis vechilului pârâţilor mahalagii să aducă tacrir împotriva hotărniciei, care şi numai

s-au cetit, iar nu şi comisionul. Eu, în temeiul legiuirilor ce am zis, primind de bună

cererea vechilului făcută prin tacrirul ce s-a aşternut în practica şi deciul anaforalii de sus,

am zis că poate vechilul să aibă acel drept, după ce-şi va lua copie după comision, ca după

aceea ori să-i primească de bună coprinderea şi să se mulţumească pe ea sau să se

împotrivească lui prin al 2-lea tacrir ce este ertat de legiuirile de sus. Ca după aceea apoi

judecătoria în urmarea coprinderii paragrafului din pomenitul articol Nr. 255 să cerceteze

toate tacrirurile şi să-şi dea hotărârea ei. Şi că ei D-lor mădulăriile de sus nu s-au unit la

aceste drepturi legiuite cu mine, n-am putut refuza propunerea d-lui vechilului, ci cerând

să-mi înfăţişeze orice drepturi socotesc că pot avea, mi-au arătat acestea:

I. Că moşia Caracalului merge în lungul ei, alăturându-se cu marginea despre

namiază cu moşia Comanca a moşnenilor comănceni, despărţindu-se de dânsa

fără nici o prigonire din veci cu pietre în linie până deasupra satului lor

Comanca, până în hotar, piatră care este în linia celorlalte pietre spre răsărit şi

astăzi. Şi că de aci merge asemenea spre apus alături de moşia Comanca a Sf.

Episcopiei Râmnicului, până în hotarul lui Turtă până unde arată documentul

Sfintei Episcopii. După care înfăţişând vechilul şi copie, pe care o văzui cu

leat 7195 [1686] oct. 21, coprinzând semnele moşiei Comanca, atât pe cele

despărţitoare de moşneni, cât şi pe cele despărţitoare de moşia oraşului

Caracal, în coprindere chiar aşa: „Apoi pe hotar în sus pe vale, pe din sus de

Drumul Sării până în hotarul lui Turtă şi în curmeziş până în piatra Rezii. Şi

că moşia oraşului merge alături cu capul lui Turtă spre apus şi că hotărăşte cu

Liiceni, moşia jăluitorului, precum şi însuşi jăluitorul arată fără tăgăduire că



moşia sa Liiceni se hotărăşte cu moşia oraşului. Mai arătându-mi, ca spre mai

nebănuită înţelegere, şi un plan ingineresc alcătuit numai pe acel loc , în care

s-au văzut că moşia Comanca a Sf. Episcopii stă cu capul în Turtă (cunoscutul

din documentul Sf. Episcopii ce am zis) despărţindu-se de el prin trei pietre

înşirate în linie din hotarul Rezii până în a treia piatră hotarul ce-l pomeneşte

documentul ce am zis. Al 2 - lea, mai arătară d-lor vechilii că însuşi d-lor au

fost vechili şi când D. hotarnic au făcut ca hotarnic moşii Liiceni cercetare

semnelor dintre Liiceni şi moşia oraşului şi că d-lor n-au zis a ceea ce d-lui

hotarnic arată prin cartea de alegere, că adică moşia acelui ce-l porecleşte

Turtă o stăpâneşte jumătate jăluitorul şi jumătate orăşanii; ei au zis atunci tot

aceea ce zic acum şi zice şi însuşi jăluitorul că oraşul se alătură cu Liiceni,

nepomenind din neam în neam că este Turtă pe la capul moşiei Liiceni,

precum este şi stăpânesc şi astăzi. Şi că au mai zis d-lor către hotarnic că

jăluitorul după oricare cuvânt pravilnic sau nepravilnic, stăpâneşte trupul lui

Turtă care este cunoscut prin trei pietre despărţitoare între el Turtă şi între

moşia Comanca a sfintei Episcopii şi care sunt în fiinţă şi astăzi. Însă două la

căpătâie şi una la mijloc şi prin alte trei asemenea între el Turtă şi între

Liiceni, din care aceste din urmă trei, una şi anume cea de la căpătâiul sau

colţul despre miazănoapte ce este semnul lui Turtă, liicenilor şi oraşului, aceea

lipseşte de curând. Iar locul ei este de faţă, pentru care au destule dovezi

oamenii streini iar nu mahalagii, nu să amestecă şi că nici au împotriva acestei

stăpâniri a jăluitorului trupului Turtă vreo reclamaţie, nici vor avea, mai

zicând D-lui vechilul că, pe lângă acestea au mai arătat D. hotarnic atunci că

pe lângă capul lui Turtă au stăpânit până în Liiceni şi stăpânesc mahalagii şi

astăzi ca o dreaptă moşie a lor. De ani nepomeniţi fără judecată, decât în anii

trecuţi când s-au judecat cu arendaşul jăluitorului şi au apelaţie pornită. Zicând

vechilii că de este trebuinţă de dovadă, să-i îndatoreze a aduce în faţa locului

atunci până şi la treizeci de oameni atunci bătrâni şi străini şi în loc de a zice

D. hotarnic aceasta prin alegerea sa, împotrivă arată că mahalagii n-au nici

sineturi, nici dovezi, nici stăpânire şi că d-lor cele două mădulări ale acestei

judecătorii, întemeindu-se numai în singură arătarea aceasta a d-lui Hotarnicul,

pe de o parte zic prin anaforaua d-lor că nu au mahalagii nici un drept şi că d-

lor vechilii numai cu pricinuiri deşarte umblă să împiedice darea hotărârii

asupra pricinii.

În urma tuturor acestor arătări ce mi-au făcut d-lor vechilii şi în urma planului şi a

hârtiei Comăncii a sf. Episcopii, eu făcând pătrunzătoare băgare de seamă foarte cu

amănuntul, atât acestor împrejurări din partea vechililor, cât şi împrejurările din alegerea

d-lui hotarnicul câte se ating de pricină, zic că linia despărţitoare între Liiceni şi moşia

oraşului să nu meargă printr-acele cinci pietre arătate de D. hotarnicul pe planul său, dintre

care aceste pietre sunt trei cele despărţitoare între Comanca şi Turtă, ci din locul pietrei ce

s-au zis că lipseşte şi care au fost colţ lui Turtă despre apus lângă Liiceni şi colţ moşiei

oraşului. Să facă linie în Lacul cu Inul (pe care îl vor dovedi de adevărat mahalagii prin



vrednice mărturii, fiindcă d-lor vechilii zic că sunt două locuri acolo aproape unul de altul;

şi că cu cel închipuit pe plan de D. hotarnic se năpăstuiesc).

De vreme ce nu se primeşte linia ce zice D. hotarnic că făcea mahalagii mergând ei

a pozna, fiindcă deşi nu sunt primite hotărnicii şi judecăţi, semnele pe care au mers

mahalagii a pozna dintr-un colţ până în celălalt, dar dintr-un semn dovedit care este semnul

pietrei ce lipseşte din colţul lui Turtă şi al oraşului despărţitor de Liiceni, pe care zic d-lor

vechilii că au fost în stare şi sunt şi acum să-l dovedească pravilniceşte prin multe şi

vrednice de credinţă mărturii şi până în celălalt semn netăgăduit de jăluitor şi de pârâţi,

adică Lacul cu Inul ce este colţ iarăşi moşii Liiceni a jăluitorului şi colţ al moşiei oraşului

despărţitor de Frăsinet Din trupul, adică până în acestălalt, fireşte se poate înţelege şi

pravilniceşte că urmează a se face linie, iar nu prin şirul celor cinci pietre precum zice d-lui

hotarnicul. Şi se hotărăşte şi prin anaforaua de sus numai pe temeiul acei ziceri, de vreme

ce cele trei pietre al cărora şir se începe din Rede, printre Episcopie şi Turtă nu se ating de

înlinierea moşiei oraşului, nici au vreo înliniere cu dânsa.

Şi de vreme ce celelalte două pietre Osleni şi Leşile care nu sunt încredinţate prin

nici un fel de pravilnică dovadă rămân bănuite, în vreme ce singur D. hotarnic prin

alegerea sa zice că în partea aceea au învoit pe proprietarii Drăghicenilor cu ai Liicenilor.

Şi că din locul învoit până într-acele două pietre , trăgând moşia pe mijloc, au ieşit suma

stânjinilor arătată prin comision. Care comision fiind foarte întunecat, căci nu zice că au

descoperit moşia Liiceni prin cercetare şi dovezi numite anume. Şi că din cutare semn

dovedit precum am zis, până iarăşi în cutare semn dovedit asemenea, au tras moşia Liiceni

şi au ieşit acei stânjeni. Nu poate fi în stare pravilnică pentru aceste cuvinte acel comision

cu asemenea uşoară coprindere a se pierde sau a se câştiga moşia după dânsa. Când mai

vârtos tocmai aici la acele două pietre au trimis pe hotarnic. Învoirea făcută între acei

proprietari. De aceea şi pe aceste temeinice cuvinte şi dreptăţi, neunindu-mă cu celelalte

două, mădularii găsesc cu cale a se urma precum arăt mai sus că mi s-au părut.

Leatu 1844 iunie 20. Relaţia d-lui clucerului Constantin Zătreanu, coprinzătoare că

pe temeiul adresului de sub Nr. 2075 din trecutul an noiembrie 14 al d-lui prezidentului C.

Divan civil din Craiova, însoţit cu jurnalul încheiat într-acelaşi an martie 28 sub Nr. 142 în

prigonirea dintre 269 mahalagii din trei mahalale ale Caracalului cu Bancu Ganea,

arendaşul moşiei Liiceni din Romanaţi, prin care jurnal s-au găsit cu cale a se cerceta de

către un cilen al său în faţa locului şi D. prezident îmi face poftire a face eu acea cercetare

coprinsă în arătatul jurnal:

I. Pont. A se dovedi pietrele sau semnele despărţitoare moşiei oraşului de către

Liiceni prin care s-au urmat şi se urmează stăpânirea acestor două moşii. Am

dovedit că moşia Liiceni la aceeaşi latură despre răsărit învecinându-se şi cu

moşia Comanca a sf. Episcopiei Râmnicului are patru semne, însă, o piatră ce

este în colţul dintre miazăzi şi răsărit al liicenilor unde se învecinează în cap

cu moşia Redea, care piatră pe planul ce s-a ridicat acum de d-lui Ghiţă

Mănăstiriceanu se vede sub litera A;

al 2-lea, iar piatra numită de la Şanţuri se vede sub litera B;



al 3-lea, o moviliţă ce se vede sub litera V şi

al 4-lea, un rotocol sub litera G. unde se învecineşte şi cu moşia

Caracalului. Şi tot în şirul acestor două din urmă înjugându-se Liicenii şi cu

moşia Caracalului mai are şi alte semne şi pietre din care se arată aici numai

câte s-a socotit de trebuinţă, adică: trei, însă un semn rotocol din colţul despre

Comanca ce este sub litera G.; al 2-lea, moviliţă de sub litera D., cea din sus

de măgura jupânesei de sub acel nume şi al 3 –lea locul pietrei de la Osleni de

sub litera U., care piatră acum lipseşte, dar locul i se cunoaşte. Aceste pietre şi

semne nu se tăgăduiesc de jăluitorii mahalagii de mai sus pomeniţi decât

pricinuiesc că acele semne sunt ale unei curele de moşie numitului Turtă,

deosebit cu pietre şi alte semne atât despre moşia oraşului cât şi despre

Liiceni, arătând spre întemeierea ziselor lor mai multe locuri drept semne, din

care se arată aici numai patru. Însă în capul moşiei Liicenilor despre Redea un

semn ce se vede sub Nr. 1, zicând că acolo ar fi fost şi piatră; al 2-lea la Nr.2,

o piatră şi alt semn la Nr.3, şi un lac ce-i zic Lacul cu Plopi la Nr. 4, zicând că

acele semne şi altele până în lacul cel despre miazănoapte ar fi despărţitoare

acei curele de moşie a lui Turtă. Care curea, cât cade în dreptul moşiei

Caracalului s-ar fi stăpânit de orăşani. Împotriva arătărilor acestora a

mahalagiilor, cu toate că arendaşul liicenilor au zis că, deosebit de alegerea şi

planul moşiei Liiceni făcută de d-lui hotarnicul Grigorie Otetelişanu, care

dovedesc arătările mahalagiilor neadevărate. Dar are şi alte dovezi şi chiar

înscrisul mahalagiilor care dovedeşte că este neadevărată pricinuirea lor, dând

de faţă un înscris al mahalagiilor Boldu şi Sf. Ioan din anul 1833 apr.,

coprinzător de învoirea ce au făcut cu D. Petrache Fărcăşanu, proprietarul

moşiei Liiceni de a-i îngădui să-şi pască vitele pe Liiceni, în care înscris la

arătarea locului de păşune zice chiar aşa: ,, Însă poala tufii pe unde nu umblă

coasa din Osleni până în drumul lui Rafailă.” Acest înscris fiind netăgăduit de

mahalagiii de mai sus arătaţi, precum şi semnele arătate într-însul şi care pe

plan se văd sub numirea lor cu bună desluşire, dovedesc că este neadevărată

pricinuirea mahalagiilor. Că adică s-ar fi stăpânit de ei acea fâşie de loc ce o

numesc a lui Turtă, ci cu totul dimpotrivă că adică s-au stăpânit de proprietarul

liicenilor cu carele s-au învoit a le da voie să pască bucata aceea de loc, din

Osleni până în drumul lui Rafailă, căci şi locul pietrei de la Osleni şi chiar

siliştea oslenilor sunt chiar pe această fâşie de loc, încât nu le-a mai rămas

cuvânt drept de mai multă pricinuire.

II. Pont din jurnal de a se mai cerceta dacă jăluitorii mahalagii şi-au trecut vitele în

anul 1838 peste pietrele sau semnele liniei moşiei oraşului în moşia Liiceni.

Aceasta se dovedeşte chiar din arătarea lor, că adică au stăpânit până în linia

arătată de ei sub pricinuire că aceea ar fi latura despre Liiceni a fâşiei de loc ce

o numesc ei a lui Turtă. Iar după arătarea ispăşitorilor, se dovedeşte că s-au

fost întins şi peste acea linie până în drumul însemnat cu literele mici v, g şi d.



III. Punct din jurnal: a se cerceta câtă întindere de loc din moşia Liiceni s-au păscut de

vitele jăluitorilor mahalagii, aceasta de faţă şi cu câţi din ispăşitori trăiesc

acum şi au venit la cercetare ale cărora nume s-arată mai jos, s-au dovedit că

este codru de loc îngrădit pe plan cu literele b,v,g mici şi D mare. Care codru

desfăcându-se de inginer pe plan în stânjeni pătraţi s-au găsit de pogoane trei

sute patruzeci şi două, adică cu patruzeci şi două pogoane mai mult decât se

arată în foaia de ispaşă.

IV. Punt din jurnal: a se cerceta de s-a făcut pe dreptate ispaşa ce-o arată pârâtul Bancu

Ganea. Aceasta nu s-a putut dovedi în faţa locului, căci locul ispăşit se vede

acum cu mult tufăriş pe el. Pentru care mai jos arătaţii oameni ce sunt dintr-

acei ispăşitori ce trăiesc şi au putut veni la cercetare au arătat că atunci când s-

a făcut ispaşa era prea puţin tufăriş; iar cel mai mult au crescut de atunci

încoace în vremea acelor cinci ani. Se poate crede însă că jăluitorii mahalagii

de s-ar fi cunoscut năpăstuiţi de acei ispăşitori după pricinuirea ce fac acum, ar

fi urmat poruncii C. Subcârmuirii ce se află în copie la mâna pârâtului Bancu

Ganea sub Nr. 1967, prin care poruncă s-a făcut cunoscut ispaşa aleş câte trele

mahalale să facă şi ei cunoscută mahalagiilor. Şi de vor zice că se cunosc

năpăstuiţi să meargă de al 2-lea să facă măsurătoare pământului călcat cu

vitele lor şi pe cât va găsi faţă cu arendaşul şi cu aleşi de la satele învecinate,

să facă socoteală ca câte care de fân s-au stricat şi acea ispaşă să se dea în

mâna pomenitului arendaş; şi celelalte, zicând mai jos, şi aceasta să se facă

atunci cât mai în grabă până sunt şi fâneţele faţă, neridicate de pe moşie şi

altele. Iar dacă nu vor face ispaşa şi vor arăta pe urmă nemulţumire nu vor mai

avea niciun drept, ci vor rămâne datori a plăti ispaşa făcută.

V. Pont din jurnal a se cerceta ce număr de vite au avut jăluitorii mahalagii care s-au

păscut în anul 1838 în moşia Liicenilor a pârâtului. Aceasta iarăşi nu s-au

putut dovedi, că nici proprietarul Liicenilor nici arendaşul Bancu Ganea n-au

arătat dovadă pravilnică nici jăluitorii mahalagii cei ce urmează să aibă această

ştiinţă n-au vrut s-arate.

(

V

a

urma)

În colecţia Planuri şi hărţi de la Arhivele Naţionale din Bucureşti se păstrează planuri

din sec. al-XIX-lea ale multor moşii din Olt şi Romanaţi cu hotarele, drumurile, vechile

denumiri. În imagine, planul moşiei Reşca-Hotărani de lângă Caracal în care se

evidenţiază Drumul Caracalului, Valea Frăsinetului, Drumul Caracalului cel vechi,

Drumul de Piatră, Cetatea Antinii, Drumul Hoţului, Balta Judeţului, Poiana macrişului,

Fântâna cu colacii, Drumul cu Trupinile, Apa Potopinului, Vultoarea, Ochiul Morunului



Eveniment cultural

Pe 5 decembrie 2016 au fost lansate în cadrul unei festivităţi desfăşurate în incinta

Şcolii Gimnaziale Brebeni, sub deviza „Poezia istoriei şi istoria poeziei”, două volume:

„Versuri şi mătăsuri consonante”, carte de poezie semnată de Alina Neagoe şi Dumitru

Sârghie şi „Monografia comunei Brebeni, judeţul Olt” (Cuvânt înainte semnat de dr. în

istorie Aurelia Grosu) având ca autori pe Ioana Ene şi Radian Vasile. La eveniment a luat

parte un numeros public, alcătuit din ziarişti, oficialităţi locale şi judeţene: Virgil

Delureanu – vicepreşedintele CJ Olt, Viorel Pintea – directorul Şcolii Populare de Arte din

Slatina, Emil Marinescu – directorul Direcţiei Agricole Judeţene Olt, Marian Ivan-primarul

comunei Brebeni şi consilieri locali, cadre didactice foste şi actuale: înv. Gurău Cornelia,

prof. Naidin Marin, prof. Truică Geta, prof. Dumitru Claudia, prof. înv. primar Dumitru

Teodor, prof. Marinela Răducă, prof. Ene Marin, înv. Stan Florea, elevi şi foşti elevi ai

Şcolii Gimnaziale Brebeni : Militaru (Vidu) Alina, Preda Gheorghe, Ghergu Ioana, Ene

Marius, preoţii: Lucan Sorin, Baicea George şi Martin Iulian, angajaţi ai Primăriei

Brebeni: Matei Daniela secretar, Băiaşu Paul Claudiu, Mezdrea Tatiana, Ivan Livia Elena,

Dumitru Cristina Alina, Gugiu Adrian, Sultana Victor, Ciobanu Delia, Vitan Dan, Truică

Gheorghiţa, Truică Daniela,

Mandache Irina, Mandache Ion

etc.

O pertinentă prezentare

a cărţii de poezie ,,Versuri şi

mătăsuri consonante” a fost

făcută de scriitorul Nicolae

Zărnescu, care în discursul său a

menţionat, printre altele, că

volumul este „de fapt un duel

între maturitate, măiestrie, vers

clasic și filosofie, pe de o parte și tinerețe, exuberanță, vers liber și mitologie, de cealaltă

parte. Este de remarcat faptul că ambele volume (referire şi la un alt volum de poezie

,,ABCDETC”, semnat de poetul

si publicistul Dumitru Sârghie)

au beneficiat de prezentarea

poetului și criticului de artă Paul

Aretzu, membru al Uniunii

Scriitorilor din România, cel de-

al doilea impresionând și prin

grafica low-key propusă de

arhitectul Tudor Cenușă. Ambii

poeți scriu o poezie răscolitoare,

vulcanică. Dumitru Sârghie este

un vulcan care arde mocnind,



impresionând prin culorile cameleonice ale lavei, iar Alina Neagoe este un vulcan în

erupție, a cărui lavă înghite lacomă realitatea. Cartea este un exercițiu spiritual, ce are ca

rezultat o curățire a sufletului, un exercițiu necesar, am spune, într-o realitate amară,

dominată de politichie și incultură”122

.

Despre „Monografia comunei Brebeni, judeţul Olt”, primarul localităţii Brebeni

Marian Ivan a spus: „Suntem prezenţi, astăzi, la cea mai mare manifestare din istoria

comunei noastre, deoarece Brebeni nu a avut, niciodată, o monografie. Această monografie

s-a făcut cu eforturi. Se ştie că nu se poate face o monografie în câteva luni. Au fost ani în

care profesorii Radian Vasile şi Ioana Ene au muncit din greu să strângă fel şi fel de dovezi

care au stat la baza acestei lucrări ştiinţifice. Aş vrea să le mulţumesc şi domnilor

profesori, care m-au învăţat şi pe mine, pentru prezenţa la acest eveniment”123

, iar Ioana

Ene, directorul Şcolii Gimnaziale Brebeni a menţionat: “Mă bucur că astăzi trăim această

pagină de istorie a comunei Brebeni şi mă bucur că avem printre noi oameni dragi,

profesori care au fost la noi la şcoală. Sunt alături de noi toţi membrii comunităţii locale,

copiii noştri frumoşi, cu părinţii lor. Realizarea acestei monografii a durat foarte mult, fiind

o muncă minuţioasă”124

.

Festivitatea a fost organizată de către Şcoala Gimnazială Brebeni şi Primăria

comunei Brebeni.

Calendarul MEMORIEI OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR– Ianuarie

-20 ian. 1368, prima atestare documentară a oraşului Slatina.

-18 ian. 1480, prima atestare documentară a localităţii Bărăştii de Cepturi.

-ian. 1528, m. Vlădaia, soţia jupanului Manea Perşanu. Sunt ctitorii m-rii Seaca-Muşeteşti.

-4 ian. 1529, m. Radu de la Afumaţi. Din inscripţia de pe piatra sa tombală de la Curtea de

Argeş rezultă că una din luptele sale a fost la Slatina.

-18 ian. 1610. m. Radu Buzescu clucer. Înmormântat la M-rea Căluiu.

-3 ian 1739, m. Iane Slătineanu vel cămăraş za ocne, frate cu Nicola Slătineanu, ctitorul

bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina.

-ian. 1794, n. la Slatina poetul Barbu Paris Mumuleanu.

-17 ian. 1831, m. la Strejeşti C-tin Buzescu, ultimul descendent în linie bărbătească al

familiei.

-11 ian. 1838, are loc cutremurul de pământ care distruge biserica satului Brâncoveni.

-15 ian. 1843, m. Amza (2) Jianu, fratele cel mare al haiducului Iancu Jianu.

-6 ian. 1850, n. Pake Protopopescu, om politic liberal (Poboru-Olt).

-25 ian. 1857, P.S. Aurelian de 24 ani, cere bursă lui Barbu Ştirbei pentru a studia

agronomia.

-26 ian. 1857, m. dascălul craiovean Gr. Pleşoianu din familia romanaţeană a Pleşoienilor.

122 Linia întâi, ,,Dublă lansare de carte Monografia comunei Brebeni şi volumul de poezie Versuri şi mătăsuri

consonante”. 123 Ionuţ Jifcu, „Monografia comunei Brebeni lansată în prezenţa autorităţilor locale şi judeţene”, în Gazeta Nouă-

5 decembrie 2016. 124

Ibidem.



-3 ian. 1859, m. la Caracal Ion Dumitriu, deputat al oraşului în adunarea Ad-hoc.

-7 ian. 1881, n. poetul Ion Minulescu.

-21 ian. 1885, n. poeta Ada Umbră (Eugenia Ionescu).

-9 ian. 1892, n. g-ral Damian Raşcu la Caracal.

-4 ian. 1897, apare la Caracal ziarul ,,Progresul din Romanaţi”.

-12 ian.1897, apare la Caracal ,,Romanaţii”, organul P.N.L. Romanaţi cu un apel al lui

N.B. Locusteanu.

-7 ian. 1901, n. academicianul Nicolae Petrulian la Româna- Balş.

-ante 29 ian. 1901, G. Poboran scoate la Slatina ,,Progresul Oltului”.

-15 ian. 1902, n. geograful Ion Conea la Coteana.

-26 ian. 1902, m. mitropolitul Iosif Naniescu, fost egumen al schitului Şerbăneşti-

Morunglav.

-12 ian. 1903, Take Ionescu devine deputat de Romanaţi pentru a doua oară.

-1 ian. 1904, apare la Slatina şi Curtea de Argeş ,,Calea Vieţii”, revistă bisericească.

-13 ian. 1904, premiera piesei ,,Casta Diva” de H.G. Lecca la Teatrul Naţional din

Bucureşti. Debutează actriţa Marioara Voiculescu.

-15 ian. 1904, C. Dissescu este ales deputat de Teleorman.

-23 ian. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Caracal”, organ P.N.L.

-2 ian. 1907, n. pictorul Ion Popescu-Negreni.

-24 ian. 1908, n. la Cruşov prof. Pătru Crăciun.

- între 1-15 ian 1908, N. Titulescu susţine la Slatina o conferinţă despre care a scris N.

Iorga în ,,Neamul Românesc”.

-1 ian. 1909, apare la Caracal ,,Conservatorul din Romanaţi”.

-24 ian. 1909, m. P.S. Aurelian.

-26 ian. 1911, apare la Caracal ziarul ,,Izbânda”.

-28 ian. 1912, n. prof. univ. Alfred Henrich la Caracal.

-9 ian. 1914, n. Ion Dumitrescu, dr. în filologie (Optaşi).

-28 ian. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Opinia Oltului”.

-28 ian. 1914, C. Basarab Brâncoveanu devine şeful P. Conservator din Romanaţi în urma

întrunirii de la Caracal la care participă şi Al. Marghiloman.

-3 ian. 1916, O. Goga pierde alegerile la Romanaţi din cauza intervenţiei guvernului fiind

ales V. Oroveanu.

-26 ian 1918, n. la Scorniceşti N. Ceauşescu, preşedinte al României.

-13 ian. 1919, apare la Caracal ,,Lumina satelor”, organ al corpului didactic şi preoţesc din

Romanaţi.

-1 ian. 1923 apar la Caracal ziarele ,,Coasa” organul Partidului Naţionalist Democrat şi

,,Sorcova”, săptămânal independent scos de librarul Ilie Mărculescu.

-ian. 1927, apare la Celaru revista ,,Zorile Romanaţului”.

-17 ian. 1928, apare la Slatina ziarul ,,Oltul”.

-29 ian. 1928, n. la Slatina istoricul Mihai Butoi.

-25 ian. 1929, Mitropolitul Nifon Criveanu publică volumul ,,Cugetări şi maxime pentru

viaţă”.

-31 ian. 1929, Liviu Rebreanu şi Mircea Damian scot la Bucureşti ,,Gazeta literară”.

-24 ian. 1932, n. actorul Silviu Stănculescu la Timişoara. A copilărit la Caracal.

-14 ian. 1936, n. la Amărăştii de Sus poetul Ion Stoica.

-1 ian. 1937, apare la Caracal ,,Şcoala Romanaţului”.

-1 ian. 1938, n. la Dobreţu, istoricul Gheorghe D. Iscru.

-1 ian 1939, apare la Caracal ziarul ,,Renaşterea”.



-6 ian. 1940 , n. poetul Ion Lazu (Cioburciu- Tighina).

-23 ian. 1940, n. (Corabia) Emil Boroghină, actor şi fost dir. al Teatrului Naţional Craiova

-14 ian. 1941, n. la Vădăstriţa poetul Alexandru Tănase.

-28 ian. 1941, n. la Dioşti-Romanaţi dr. Veselina Urucu, geograf.

-30 ian. 1941, m. la Ştefăneşti-Vâlcea preotul folclorist Teodor Bălăşel .

-21 ian. 1942, n. scriitorul Grigore Albu- Gral la Seaca-Olt.

-30 ian. 1942, D. Popovici scoate revista ,,Studii Literare”.

-18 ian. 1943, n. poetul Dan Rotaru la Slătioara.

-28 ian. 1943, n. la Vişina prozatorul Petre Preoteasa.

-14 ianuarie 1946, Mircea Damian înfiinţează un cenaclu literar în redacţia ziarului

,,Fapta”.

-20 ian. 1947, m. Iuliu Moisil, fost profesor al Gimnaziului din Slatina.

-29 ian. 1949, n. la Slatina istoricul Alexandru-Ceciliu Popescu.

-15 ian. 1950, n. poetul Ilie Bobescu (Grădiştea- Găneasa, jud. Romanaţi).

-30 ian. 1950, n. (Optaşi Măgura) N. Oprea, scriitor şi istoric literar.

-1 ian. 1951, n. la Corabia Cornelia Petrescu, grafician.

-25 ian. 1961, n. la Bobiceşti pictorul George Păunescu.

-5 ian. 1971, m. poetul, actorul şi regizorul Şt. Braborescu (n. Caracal 31 aug. 1880).

-7 ian. 1976, n. la Craiova poetul Ionuţ Botar.

-6 ian. 1980, m. poetul Mihai Bărăgan (n. Coteana, 3 mai 1900).

-1 ian. 1990, C-tin Dumitrache scoate la Slatina ,,Agora literar -artistică”.

-18 ian. 1995, arde Teatrul Naţional din Caracal.

-8 ian. 1997, m. la Slatina prozatorul Mircea Andreescu (n. 29 nov. 1940, Radomireşti).

-1 ian. 2000, m. la Roma poeta Yvonne Rossignon (n. 1912, Vlădila).

-26 ian. 2000, m. poetul Pan M. Vizirescu (n. Braneţ-Romanaţi , 1903).

-1 ian. 2003, m. ziaristul Dumitru Tinu (n. Coteana-Olt, Memoria Oltului nr.8/2012).

-26 ian. 2015, m. la Drăgăneşti pictorul, sculptorul, arheologul şi muzeograful Traian

Zorzoliu.

Inscripții

CÂTEVA PRECIZĂRI LA BIOGRAFIA LUI MARIUS BUNESCU

NICOLAE SCURTU

Se dedică domnului Ion Marian Doldurea, unul dintre cei

mai distinşi intelectuali din ţinutul Romanaţilor, care cu

pricepere, dragoste şi pasiune susţine memoria

pământului, a oamenilor şi a înfăptuirilor de orice natură

din acest topos miraculos.

Orice informație privitoare la biografia și opera pictorului, publicistului și

memorialistului Marius Bunescu (1881–1971) este absolut necesară pentru a reconstitui și

decripta sensurile majore ale unei existențe artistice ce se cuvine recercetată și reevaluată

din cele mai diverse perspective.

Pictorul Marius Bunescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 38, 43, 46/2015; 49-

55/2016), așa cum mărturisesc exegeții săi, s-a impus dintru început prin peisajele și



portretele create cu o mână sigură și cu o extraordinară capacitate de plăsmuire ce nu au

ezitat nici măcar o singură dată.

Relevante sunt, în acest sens, epistolele trimise cronicarului plastic H. Blazian (1902–

1961), care i-a văzut toate expozițiile și care a

lăsat mărturii cât se poate de elocvente despre

opera lui Marius Bunescu: „De la 1919, data

primei sale expoziții personale și până astăzi,

pictorul Marius Bunescu a străbătut o carieră

luminoasă, plină de urcușuri, de frământări și

de izbânzi. Astăzi, artistul apare deplin

limpezit, sigur pe mijloacele sale de expresie,

pe paletă și pe stil. D[omnu]l Bunescu e

cunoscut mai mult ca evocator al priveliștilor

dezolante, ca trubadur al peisajului sumbru și

foarte puțin ca evocator al figurii umane.

Călătoriile pe care le-a făcut și în care a

învățat să iubească natura, nu l-au îndepărtat

însă prea mult de oameni.

Deși pictează mai mult peisaje, artistul nu

poate uita că primii săi opt ani de studii asupra

picturii au fost în întregime ocupați de

problemele portretistice. Și poate că are

dreptate atunci când spune că numai prin

portretarea omului a ajuns la portretarea

naturii.

Expoziția din 1932 de la Muzeul Simu era împărțită între aceste preocupări pentru

desăvârșirea fizionomiei plastice a omului și a naturii, cărora li s-a adăugat o nouă

adâncire de meșteșug și un nou izvor de probleme picturale, din a căror vibrație

particulară se înfăptuiește natura moartă.

În acest gen nou pe care îl încearcă cu deplină siguranță tehnică, d[omnu]l Bunescu

înzestrează materia cu o neîntrecută sonoritate.

Nu numai bogăția armoniilor cromatice și arta originală a punerii în pânză impun aici

însușirile de totdeauna ale pictorului, dar mai ales acea noblețe a stilului, acea robire

mută și totuși plină de viață, a subiectelor în pastă, fac din meșteșugita lor compunere

laolaltă o adevărată simfonie a tăcerii.“2

Epistolele trimise lui Ștefan Dimitrescu3, Emanoil Bucuța

4 și Victor Eftimiu

5 conțin

informații și precizări privind arta și capacitatea ei de a emoționa, de a instrui și, mai ales,

de a forma spirite elevate.

*

[1] [București], 26 martie 1928

Stimate domnule Blazian,

Am crezut că vă voi revedea prin expoziție zilele din urmă. Cum nu am avut această

plăcere și cum observațiile d[umnea]v[oa]s[tră] în privința expoziției mele m-au interesat

foarte mult, vă rog pe calea aceasta să primiți expresia sentimentelor mele cele mai alese

odată cu deosebite salutări.

Al d[umnea]v[oa]s[tră]

Marius Bunescu



Marius Bunescu

*

[2] [București], 18 martie 1929

Stimate domnule Blazian,

Vă rog a încredința prezentatorului fotografiile de care n-ați avut nevoie pentru ziarul

d[umnea]v[oa]s[tră], fiindu-mi cerute în alte părți.

Cu mulțumirile cele mai deosebite,

M[arius] Bunescu

[P.S.]

Expoziția se închide marți, 26 cur[ent]. Dacă nu vă deranjez, vă rog pentru alăturatele

două note (Dimineața și Adevărul).

*

[3] [București], 29 oct[ombrie] 1933

Iubite domnule Blazian,

M-am gândit la ce mi-ai spus și am

preparat – De la Balcic la Budachi.

Drumeție de pictor, care ar ține două

ședințe de 15-20 m[inute] fiecare și care

ar fi interesantă astfel și ar constitui

prima seară.

Drumul de la Balcic și mai în jos până

la Constanța pe litoral, iar a doua seară de

la Constanța prin Deltă la Budachi și

ceva mai departe.

Te interesează? Din partea mea lucrul

va fi f[oarte] frumos. Dacă vrei numai o

dată, ar trebui redus, dar s-ar pierde mult.

Asemenea ți-aș putea prepara –

Primul meu peisagiu, care ar fi iarăși

f[oarte] interesant.

Spune-mi ce crezi, iar dacă anunți, să nu fie prima seară mai înainte de 10-15 zile, căci

trebuie transcris și cum timpul e destul de

zgârcit, și vreau să fie „bine“. Şi să nu fiu

luat prea repede.

Salutări multe, al d[umi]tale,

Marius Bunescu

*

[4] [București], 25 ianuarie [1]934

Iubite domnule Blazian,

Domnul Simu6 te roagă foarte mult a-i

trimite fotografiile și celelalte lucruri ce ți-

a dat. Are nevoie de multe, astfel că mă

întreabă, iar d[umnea]ta se vede că n-ai

avut timp a veni să-l vezi precum i-ai

telefonat.

Cu cele mai cordiale salutări, al d[umi]tale,

Marius Bunescu- ,,Terasa Otetelişanu”

Marius Bunescu- ,,Veneţia”



Marius Bunescu

[Domnului Henri Blazian, Redactor la „Adevărul literar“, Strada Sărindar, nr. 11].

*

[5] Balcic, 2 mai [1927]

Dragă Fănuță,

Multe mulțumiri

pentru gândul bun cu

care ai venit spre a mă

lua la Căldărușani. Nu

se putea să vin.

Aseară, însă, am

plecat la Balcic pentru

două săptămâni spre a

răsufla. E splendid.

Mă refac bine în

timpul acesta, voi trece

apoi și pe la Constanța.

Cu dragoste și numai

bine alor tăi,

Bunescu

[Domnului Ștefan

Dimitrescu, Strada

Smârdan, nr. 87, București].

* Carte poștală ilustrată – Vedere din Balcic. Str[ada] Mircea cel Bătrân.

*

[6] Muzeul Simu

București

București, 9 august 1944

Iubite Bucuța,

Într-o seară m-ai făcut cu ou și cu oțet și nu

eram aici ca să te ascult. Mi-ar fi plăcut să te

aud cu urechile mele, dar noile griji mă

trimiseseră la Câmpulung să iau muzeul și să-l

duc în altă parte.

Te-am căutat apoi, dar nu te-am găsit. Iar

joia aceasta sunt din nou pe drumuri spre a

duce departe de București și sculpturile pe

care încă le mai avem aici.

Îți mulțumesc deci prin aceste rânduri. Și

sunt încântat că ai înțeles străduința mea la

Muzeul Simu. De altfel, tot din cauza lui am

plecat de la minister. Nu puteam să îmi împart

dragostea în două părți, iar acolo trebuia s-o

dau încă și mai cu vârf.

Te rog să crezi în sentimentele mele de Marius Bunescu- ,,Ştefan Neniţescu”

Marius Bunescu- ,,Fântâna din Balcic”



veche prietenie chiar dacă ne vedem atât de rar. Și să primești o strângere de mână

călduroasă de la al d[umi]tale.

M. Bunescu

*

[7] [București], 1 ianuarie 1968

La mulți ani scumpe tovarășe Victor Eftimiu. Vă dorim din inimă aceeași prospețime de

totdeauna în zidirea monumentului dumneavoastră literar și dorim tuturor oamenilor –

Pace în lume și bucurie cât mai multă.

Marius Bunescu

Note

Originalele epistolelor trimise lui Henri Blazian și Ștefan Dimitrescu se află la

Biblioteca Academiei Române. Cotele 28(1 4)

DCCCXL

și

1

DCCCXL , iar cele adresate lui

Emanoil Bucuța și Victor Eftimiu se găsesc în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din

București.

1. Henri Blazian (1902–1961), cronicar plastic, publicist și traducător. Se remarcă prin

contribuțiile sale – Balcicul în artă (1931), Jean-Louis Forain (1931), Plastica anului.

Volumul 1-3 (1930–1932), Giovanni Schiavoni (1939), Gh. Asachi (1957) și Pallady

(1958).

2. Henri Blazian – Plastica 1932. [București, Atelierele „Adevărul“ S.A., 1933], p. 37-

38. Se reproduc: Portretul d[omnu]lui Șt[efan] N[enițescu], p. 10 și Terasa Oteteleșanu, p.

18, iar în Balcicul în artă (1931) i se reproduce Fântâna din Balcic, p. 5, jos.

3. Ștefan Dimitrescu (1886–1933), pictor și desenator. Autor al unor memorabile

portrete, compoziții și peisaje: Morții de la Cașin, Interior ţărănesc și Țărănci lucrând la

război.

4. Emanoil Bucuța (1887–1946), poet, prozator, eseist și publicist. A publicat un număr

însemnat de cronici plastice, care au fost adunate în cartea sa, Pietre de vad. Volumele 1–4.

București, 1937–1944.

5. Victor Eftimiu (1889–1972), poet, prozator, dramaturg și memorialist. Membru al

Academiei Române.

6. Anastase Simu (1854–1935), colecționar de artă și cercetător al artei românești.

Membru al Academiei Române. A fondat Muzeul Simu din București (1910), pe care

comuniștii l-au demolat în anul 1957.

NOI ȘTIRI DESPRE ION MARIN IOVESCU

Biografia şi, desigur, bibliografia profesorului, publicistului şi prozatorului Ion Marin

Iovescu (n. 6 august 1912, com. Spineni, jud. Olt – m. 9 august 1977, Bughea de Jos, jud.

Argeș; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 6/2012; 57/2016) nu sunt riguros cunoscute

nici de cercetătorii și istoricii literari care i-au reconstituit itinerarul fizic și creator.

Nu se cunoaște, cu exactitate, predebutul și, mai ales, debutul în presa literară

interbelică. Informațiile, în acest sens, existente în dicționare și istorii literare sunt integral

eronate. Și aceasta se datorează unei nepermise comodități a cercetătorilor din institutele

științifice.



Un moment însemnat din biografia lui Ion Marin Iovescu îl constituie perioada de

instruire și pregătire în Școala de ofițeri rezervă din Craiova, unde tinerii, cu studii

superioare, erau chemați spre a dobândi informații despre mânuirea armelor și apărarea

țării în caz de război. Ceea ce se va și întâmpla, începând din 1940.

Din Craiova, unde a urmat cursurile acelei Școli, între anii 1936–1937, Ion Marin

Iovescu îi trimite o epistolă lui Liviu Rebreanu, în care i se confesează și în care îl roagă,

insistent, să-l ajute să participe la concursul de acordarea premiilor literare pe anul 1936,

când i s-a publicat romanul Nuntă cu bucluc, însoțit de un emoționant microeseu

aparținând lui E. Lovinescu.

Deși cartea fusese receptată de aproape toți cronicarii și criticii literari ai momentului,

printre care amintim pe G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Octav

Șuluțiu, Ovidiu Papadima, Ion Biberi, Mihail Sebastian și alții, nu a fost premiată, din

motive încă necunoscute și, ca atare, nici nu figurează în Buletinul Societății Scriitorilor

Români din anii 1937, 1938 și 1939.

Deși apelase la N.I. Herescu1 și Mircea Eliade, prezențe autoritare în conducerea

Societății Scriitorilor Români, romanul

Nuntă cu bucluc nu a obținut premiul atât de

meritat și de așteptat de Ion Marin Iovescu.

Eu cred, cu tărie, acum, la șapte decenii

de la acest eveniment, că au intervenit factori

extraliterari și, evident, extraestetici în

evaluarea acestei cărți.

*

[1] Craiova, 11 mai 1937

Mult iubite maestre,

Vă scriu din Craiova. Sunt aici din

toamna trecută. Îmi fac armata la Școala de

ofițeri rezervă artilerie. De când m-au

îmbrăcat militar, am pierdut orice legătură cu

Bucureștiul, orice contact. Mă văd străin și

părăsit de toți. Mă lupt din toate puterile cu

armata și nevoile. Și cât de grea și istovitoare

e această luptă, când n-ai un suport material,

ce și ce, barem un leu pierdut pe fundul

cufărului! Cât de crud e destinul cu unii și

multă răbdare e în unii oameni.

Bunule maestru Rebreanu, din comitetul S[ocietății] S[criitorilor] R[omâni],

d[umnea]voastră și cu d[omnu]l Mircea Eliade mă cunoașteți mai de aproape.

Mai ales d[umnea]voastră mă cunoașteți de vreo cinci ani, de când ședeați pe Pietății,

nr. 28. Știu că prin timpul acesta, în fiecare an, se acordă premii literare tinerilor ce se

luptă cu viața și stelele.

Cartea mea Nuntă cu bucluc2 a apărut anul trecut, prin vremea aceasta.

D[umnea]voastră ați citit-o și-o cunoașteți. Îi cunoașteți și felul cum a primit-o critica.

Aș vrea să încerc și eu cu ea la premiile de anul acesta. Că vă spun drept, bunule

maestru, pe lângă încurajarea sufletească ce-aș primi-o după un astfel de act, mă gândesc și

la ceva parale, la parale... iertați-mă!, aproape le-am uitat forma și nu mai știu ce culoare

au de când sunt militar.

Ion Marin Iovescu, scriitorul de la Spineni



Bătrânule maestru, pe adresa dată mai jos, vă rog răspundeți-mi d[umnea]voastră ce

trebuie să fac, dacă e nevoie să depun o carte până la un anumit termen fixat, în sfârșit tot

ce mai e necesar ca să pot lua și eu parte la concurs sau cum se numește, că nu mă pricep

deloc. Și, iar vă rog, iubite maestru, rugați d[umnea]voastră pe d[omnu]l N.I. Herescu să-

mi trimită pe adresa de-aici un ajutor de la Societate, de-ar fi mai curând ar fi mult mai

bine, mă văd stors de puteri, am slăbit rău, și

mi-am îmbolnăvit stomacul cu mâncarea de la

cazan.

Așteptând răspunsul, vă salută și vă urează

„să trăiți“, cu toate puterile ce-au mai rămas în

el,

Ion M. Iovescu, elev T.R3,

Bateria a II-a, Școala pregătitoare de ofițeri

rezervă artilerie, Craiova

P.S.

Am să scriu și d[omnu]lui Mircea Eliade [4].

[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu,

Bulevardul Elisabeta, nr. 97, București;

Expeditor – Elev T.R. Ion Iovescu, Bateria a II-

a, Școala de ofițeri rezervă, Craiova].

Note

Originalul acestei epistole, inedite, se află la

Biblioteca Academiei Române. Cota 42

CMLXIV .

1. N.I. Herescu (1906–1961), poet, eseist și traducător. A fost în conducerea Societății

Scriitorilor Români, iar în perioada 1939–1944 a îndeplinit funcția de președinte al acestei

prestigioase instituții de cultură din România interbelică.

2. Ion Marin Iovescu – Nuntă cu bucluc. Prefață de E. Lovinescu. București, Editura Cugetarea.

Georgescu–Delafras, 1936, 266 pagini.

3. T.R. înseamnă termen redus pentru cei ce aveau studii superioare.

4. Epistola către Mircea Eliade, din Craiova, 14 mai 1937, a fost publicată în cartea Mircea

Eliade şi corespondenţii săi. Vol[umul] 2 (F-J). Ediţie îngrijită, note şi indici de Mircea Handoca.

Bucureşti, Editura Minerva, 1999, p. 246-247 (Documente literare).

Monumentul eroilor din satul Poiana

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana

Tîlvănoiu

În satul Poiana, comuna

Radomireşti, jud. Olt, a fost ridicat în

perioada interbelică un monument în

cinstea eroilor din Primul Război

Mondial. Este amplasat în mijlocul

satului, pe drumul 653 Radomireşti – Monument Poiana având vulturul deasupra

(sursa foto: OltAlert, blog Costel Mirea)

În ziarul Oltul din 10 februarie 1972,

Octav Pârvulescu recenzează volumul

Nunta cu Bucluc de Ion Marin Iovescu

(reeditare), lansat la librăria ,,Ion

Minulescu” din Slatina în prezenţa

autorului



Poiana - Călineşti, pe partea dreaptă, la o intersecţie de drumuri, lângă gardul unei

gospodării. Pe faţada monumentului orientată spre răsărit se găsesc inscripţionate, pe

blocul principal, numele şi prenumele a 20 de eroi, iar pe feţele dinspre nord şi sud se află

numele altor 21 de eroi ,,Morţi pentru Patrie 1916-1919”. La baza edificiului este scris:

„Acest monument s-a ridicat cu ajutorul orfanilor, văduvelor şi rudelor celor căzuţi pe

câmpul de luptă, cum şi al câtorva oameni binevoitori –

din această comună şi Pr. Matei Popescu în anul 1932.

Acest loc este donat de Ioana Bălălău”.

Elementul terminal al monumentului este

reprezentat de crucea creştină, decorată cu elemente

vegetale în relief, iar deasupra simbolului creştin în

trecutul nu prea îndepărtat se afla un vultur cu aripile

deschise, sculptat în piatră, astăzi dispărut. Incinta

monumentului este închisă cu un gărduleţ de lemn,

vopsit în culoarea verde. După 1976, autorităţile locale

au fixat o placă de marmură pe frontispiciul

monumentului, pe care sunt trecuţi eroii din cel de-al

doilea război mondial.

Eroii din Primul Război Mondial

Partea dinspre răsărit:

1. Teodor F. Băsescu, plut. maj

2. Ion I. Moise, serg.

3. Pantelimon I. Stănescu

4. Radu Fl. Traşcă, cap.

5. Ion Smarandache

Soldaţi

6. Marin I. Moise

7. Ion R. Moise

8. Florea St. Băsăşteanu

9. Oprea M. Cojocaru

10. Barbu N. Terci

11. Marin Sm. Smarandache

12. Fl. St. Danciu

13. Barbu M. Pârloagă

14. Ion Fl. Nedelcu

15. Radu C. Moise

16. Vasile St. Stoenescu

17. Radu St. Terci

18. Niculae Fl. Cojocaru

19. Gh. I. Tutunaru

20. Marin Fl. Traşcă.

Partea dinspre nord:

21. Gh. Terci

22. Alex. Gr. Şoavă

23. Petre Fl. Cojocaru

24. Nicolae St. Ion

25. Fl. I. Văduva

26. Ilie Pârloagă

27. Marin I. Ciobanu

28. Pantelimon T. Pârjol

29. Marin N. Ion

30. Grigore H. Moise

31. Ştefan N. Tone

Partea dinspre sud:

32. C-tin Sm. Smarandache

33. C-tin R. Mihai

34. Radu N. Solamu

35. Marin N. Oane

36. Radu I. Moise

37. Pavel M. Văleanu

38. Andrei St. Ion

39. Pavel Gr. Şoavă

40. Grigore I. Cojocaru

41. Florea M. Terci.

Eroii din cel de-al doilea război mondial:



1. S.M. Traşcă M. Gheorghe

2. Serg. Şoavă A. Marin

3. Serg. Geambaşu E. Iancu

4. Serg. Enache Constantin

5. Sold. Balmeş Ştefan

6. Sold. Băsăşteanu St. Neag

7. Sold. Cojocaru R. Florea

8. Sold. Cojocaru R. Ion

9. Sold. Crăciun I. Ştefan

10. Sold. Danciu I. Dumitru

11. Sold. Dumitrescu St. Florea

12. Sold. Ionescu M. Ilie

13. Sold. Ivaşcu M. Ion

14. Sold. Moise M. Gheorghe

15. Sold. Ungureanu N. Dumitru

16. Sold. Vezeanu T. Ion.

Ion Besoiu- un interviu uitat şi regăsit

Marele actor Ion Besoiu a părăsit scena vieţii după o carieră strălucită. Întâmplarea ne-a scos

în cale un interviu pe care Ion Besoiu l-a acordat lui Nae Cosmescu la 26 iulie 1972 pe când marele actor

se afla la în judeţul Olt pentru a promova filmul ,,Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” în care

deţinea un rol principal. Interviul a apărut în ziarul local Oltul de la Slatina la aceeaşi dată şi, deşi este

destul de scurt, este important pentru că vorbeşte despre preocupările artistului, printre rânduri se vede

o anumită nemulţumire legată de absenţa sa de pe marea scenă şi relevă legăturile sale cu judeţul Olt.

După ce a fost găzduit de majoritatea cinematografelor din judeţul nostru, filmul ,,Atunci

i-am condamnat pe toţi la moarte” rulează în aceste zile pe ecranul cinematografului ,,Dunărea” din

Corabia. Ion Besoiu, autentică vedetă a filmului autohton care nu mai are nevoie de prezentări

suplimentare, unul dintre principalii interpreţi ai acestui film, a avut amabilitatea să ne răspundă la

câzeva întrebări:

- Ce a reprezentat pentru dumneavoastră rolul din filmul lui Sergiu Nicolaescu?

-Un rol care mi-a fost foarte drag. Un rol complex. Trebuie păstrat un echilibru dictat de

spiritul de conservare şi dogma personajului, părintele Ioan pendulează între aceste două stări.

-Cum vă explicaţi îndelungata dumneavoastră absenţă de pe platourile de filmare?

-Poate că o explică alţii. Eu nu pot să mi-o explic. Poate că a fost o pauză de acumulări

care mi-au folosit. Aveam poftă să joc.

-Vi s-a răspuns pe măsura poftei: roluri principale în filmele ,,Mihai Viteazul”, ,,Asediul”,

,,Puterea şi adevărul”, ,,Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, altele mai mici în ,,B.D. în

alertă” şi ,,Printre colinele verzi”...

-La care trebuie să adăugaţi ,,Bariera”, filmul la care lucrează în prezent regizorul Mircea

Mureşan care transpune un scenariu pe care l-a realizat împreună cu scriitorul Teodor Mazilu,

elaborat după cunoscutul roman omonim al aceluiaşi Mazilu. Deţin în acest film un rol deosebit de

interesant.

-Cum apreciaţi producţia naţională de filme a acestui an cinematografic atât de generos cu

dumneavoastră?

-Cred că suntem într-o etapă fericită cu filmul românesc. Sper cel puţin. După filmele

produse în prima jumătate a anului, care îndreptăţesc un bilanţ îmbucurător, cred şi sper!

-Credem şi sperăm şi noi alături de dumneavoastră.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

oltului Şi romanaŢilor · va sta la mine pe masa de scris de la slătioara, cât voi trăi eu....

Documents