Doina este o opera literara lirica n versuri, specifica folclorului romnesc, n care se exprima o varietate de sentimente deosebit de puternice. Este o creatie cu un caracter anonim, autorul fiind necunoscut. S-a transmis din generatie n generatie, pe cale orala. Scriitorii romni au fost culegatori de folclor sau au preluat motive literare din creatia populara precum V. Alecsandri, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga si multi altii. Printre creatiile populare culese de V. Alecsandri n culegerea "Poezii populare ale romnilor" se numara si poezia "Doina". Aceasta poarta ca titlu numele speciei folclorice pe care o reprezinta. Ea sintetizeaza trasaturile specifice acestei creatii amintind de: doina de dor, de haiducie, de jale. Alte doine sunt de catanie sau de nstrainare. Doina apare personificata si poetul i se adreseaza n mod direct, ca unei fiinte dragi: "Doina, doina, cntic dulce." Repetitia "doina" si epitetul "dulce" sugereaza legatura afectiva dintre creatorul anonim si cntecul popular care i nfrumuseteaza viata. Epitetul "dulce" sugereaza si functia doinei de a-i alina suferintele. Omul din popor se doreste mereu n preajma ei: "cnd te-aud, nu m-as mai duce!". Doina este "viers cu foc", adica exprima durerea profunda: "Doina, doina, viers cu foc, / Cnd rasuni eu stau n loc!" Cntecul popular l-a nsotit pe omul simplu permanent. Cnd "bate vntul de primavara", el cnta doina "pe-afara", "ngnndu-se cu florile si privighetorile." Anotimpul primaverii i-a redat cntaretului optimismul, dorul libertatii. Dragostea de viata si speranta l-a sensibilizat n fata frumusetilor naturii. Verbul "a se ngna" sugereaza armonia doinei si exprima dorinta de nsotire cu celelalte elemente ale naturii. Venirea iernii genereaza sentimentul singuratatii. Cntaretul cnta doina "nchis n casa". Creatia spirituala i mngie existenta. Frumusetea primaverii este n antiteza cu "iarna viscoloasa", pe care plugarul o suporta greu, avnd o viata oropsita. Aceasta idee este sugerata de repetitia "zilele" din versurile : "De-mi mai mngi zilele,/ Zilele si noptile". Verbul "a mngia" are ntelesul "de a alina" suferintele. Haiducul traieste un sentiment de bucurie la revenirea primaverii. Codrul este spatiul securizant n care se ntoarce. Doina "de voinicie" este legata de sentimentul de ncredere pe care natura l insufla haiducului. Codrul l apara de dusmani si de poteri. Caderea frunzei vesteste venirea toamnei. Codrul nu-l mai poate ascunde si haiducul traieste un sentiment de jale. Supararea sa face continutul doinei de jale. Ultimele patru versuri pun accentul pe legatura dintre plugar si creatia sa: "Doina zic, doina suspin / Tot cu doina ma mai tin /Doina cnt , doina soptesc,/ Tot cu doina vietuiesc". Verbele "zic", "suspin", "cnt", "soptesc" sunt sugestii ale actului creator.

Verbele "ma tin", "vietuiesc" accentueaza permanenta doinei n viata omului. La fel si adverbul "tot". Folosirea repetitiilor si a simetriilor, ca procedee de sintaxa poetica, releva simplitatea si naturaletea stilului. Poezia are o muzicalitate deosebita realizata prin versificatie. Masura versurilor este de 7-8silabe si ritmul este trohaic. Rima versurilor este mperecheata. Doina este o creatie specifica literaturii populare romnesti, care impresioneaza prin frumusetea sa si sinceritatea omului din popor.

Dacia literar este o revist aprut pe 30 ianuarie 1840 la Iai, sub redacia lui Mihail Koglniceanu. n ciuda titlului, revista nu i-a propus s se axeze exclusiv pe literatur. Pe parcursul apariiei, ea a avut urmtoarea rubricaie, marcat prin supratitluri: Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru Lpuneanul), Scene pitoreti din obiceiurile poporului (M. Koglniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi romneti (texte reproduse din Foaie pentru minte, inim i literatur, Curierul Romnesc i Albina romneasc), Telegraful Daciei (tiri culturale); Nr. 2: Scene pitoreti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cntece populare a Moldaviei), Literatur strin (fragmente din jurnalul de cltorie n Banat, Valahia i Moldova de D. A. Damidoff, ambelan al mpratului Rusiei, cu prezentare i comentarii de M. Koglniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi romneti (Arhiva romneasc, Curierul romnesc), Critica, Telegraful Daciei; Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florena), Literatur strin (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi romneti (Mercur, Curierul romnesc, Albina romneasc), Telegraful Daciei. Din porunca domnitorului, dup primele trei numere, revista este suspendat i va mai aprea abia dup 1859, n ediia a doua.

Programul Daciei literaren primul numr al revistei, sub titlul Introducie, M. Koglniceanu, ntemeietorul revistei, public un articol program care sintetizeaz n patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paoptiti: 1. Combaterea imitaiei scriitorilor strini i a traducerilor mediocre: ngrijorat de srcia literaturii romne, ale crei opere se puteau numra pe degete, Ion Heliade Rdulescu lansase un apel ncurajator ctre tinerii scriitori: Scriei, biei, orice, numai scriei! Interpretnd ndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaii ale epocii au ncurajat o literatur mediocr, adesea imitat dup creaii siropoase

occidentale, pervertind gustul public. M. Koglniceanu avertizeaz asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimin criteriul estetic; 2. Crearea unei literaturi de specific naional: n loc s imite scriitorii strini, romnii ar putea furi o literatur autohton, inspirat din istorie, natur i folclor. Preluat din estetica romantic european, aceast tripl recomandare se va regsi n operele paoptitilor: Folclorul va face obiectul preocuprilor teoretice, dar va deveni i surs important de inspiraie. Alecu Russo, n studiul Poezia poporal, definete folclorul ca pe o oglind realist a vieii poporului i ca pe un izvor nesecat de inspiraie pentru literatura cult. El l va ajuta pe Alecsandri s alctuiasc prima culegere de Poezii poporale ale romnilor (1852), urmat de Balade (Cntice btrneti). Multe dintre poeziile volumului Doine i lcrimioare, de V. Alecsandri sunt n metru popular. Gh. Asachi valorific mitologia popular ntr-o suit de balade i legende. Expresia cea mai profund inspiraiei folclorice se regsete ns n capodopera Zburtorul, de Ion Heliade Rdulescu; Natura va face obiectul unor ample relatri de cltorie, ca O primblare la muni sau Balta Alb, de Vasile Alecsandri, Memorial de cltorie, de Grigore Alexandrescu . a. Elogiul frumuseilor patriei apare de asemenea n volumul Pasteluri, de V. Alecsandri; Istoria este privit ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare i unitate naional, fie pentru a ilustra satiric realitile sociale. Alexandru Lpuneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un ntreg ciclu de Fragmente istorice n proz, n timp ce Alecsandri creeaz ample poeme eroice, ca Dan, cpitan de plai, Dumbrava Roie sau drame istorice ca Despotvod. Foarte gustate n epoc sunt fiziologiile (echivalente n proz ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconia Drgana, de Ion HeliadeRdulescu sau Fiziologia provinialului, de Constantin Negruzzi; 3. Lupta pentru unitatea limbii: lul nostru este realizaia dorinei ca romnii s aib o limb i o literatur comun pentru toi. Eforturile colii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paoptiti, care ncearc s formuleze normele limbii literare, respingnd exagerrile latiniste i plednd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, ntr-o serie de Cugetri publicate n Romnia literar respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse nstrineaz motenirea naional. Ion HeliadeRdulescu scrie Gramatica romneasc, n care combate scrierea etimologic i are preri juste despre mbogirea limbii cu neologisme; 4. Dezvoltarea spiritului critic: spernd ca prin impunerea acestor reguli s creeze un sistem de valori pentru publicul romn, M. Koglniceanu introduce i conceptul de critic obiectiv, subliniind c analiza critic se va face numai asupra operei: Critica noastr va fi neprtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana

Ipostaze ale naturii in pastelurile lui Vasile AlecsandriPastelurile au fost publicate in Convorbiri literare intre 1868-1869, fiind apreciate de Titu Maiorescu ca un sir de poezii, cele mai multe

lirice, de regula descrieri, cateva idile toate insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturii, incat au devenit fara comparare cea mai mare podoaba a literaturii romanesti indeobste. G. Calinescu considera Pastelurile ca o poezie noua, in care tehnica picturala predomina. Vasile Alecsandri realizeaza prin pastelurile sale o lirica a linistii, a fericirii rurale, un calendar al spatiului si al timpului iarna, toamna, primavara, vara, cu rezerve fata de frig. Corespondenta sentiment-natura este urmarita si subliniata de faptul ca tabloul este aproape intotdeauna insufletit de o prezenta umana. Pana la Alecsandri, intalnim doar elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu, in poezii de factura romantica, unde natura e zugravita in mod abstract, ca mijloc de a crea atmosfera de comunicare a unor anumite stari sufletesti. Alecsandri da individualitate peisajului, zugravindu-l cu farmecul lui specific. Din cele aproximativ treizeci de poezii care intra in definitia acceptata a pastelului, scrise de Alecsandri se pot desprinde toate fazele anotimpurilor in lunca Mircestilor. Alecsandri descria in pastelurile sale iarna in aspectul ei feeric, privind ninsoarea de la gura sobei. Tabloul unei nopti de iarna ii inspira poetului sentimente de admiratie in fata maretiei si nemiscarii naturii. Iarna este anotimpul amortirii si al incremenirii. Maiestria picturala se gaseste la apogeu in pastelurile de iarna. In poezia Iarna, Alecsandri deseneaza infiorat, obiectiv si precis, cu o paleta saraca in culori, stand la gura sobei si admirand jocul fulgilor: Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada / Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada; / Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, / Raspandind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi. In Mezul iernei, datorita gerului, natura s-a transformat complet, inghetul a cuprins insesi astrele, orice urma a vegetalului a disparut, lasand totul prada regnului mineral, solidificandu-se sub aspectul otelului, cristalinului, diamantului. Joasa temperatura usuca padurea, prefacand totul in diamante. Gerul este amar, cumplit. Poetul are impresia ca se afla intr-un templu in care stelele sunt faclii, muntii sunt altare, iar codrii suna ca o orga atunci cand crivatul bate. Primavara este anotimpul florilor si al pasarilor calatoare. Ea este intampinata cu entuziasm in poezii cum sunt: Cucoarele, Dimineata, Tunetul. Bucuria primaverii este pictata cu seninatate. In poezia Dimineata, ne sunt prezentati taranii intr-o dimineata de primavara facand pregatiri pentru muncile campului: Zorii de ziua se revarsa peste vesela natura, / Prevestind un soare dulce cu lumina si caldura (.) / Muncitorii pe-a lor prispa dreg uneltele de munca / Pasarelele-si dreg glasul prin huceagul de sub lunca. / In gradini, pe campii, pe dealuri, prin poiene si prin vii / Ard movili buruienoase, scotand fumuri cenusi.

Primavara sunt ploi cu tunete. Sufletul poetului a vibrat la unison cu tunetul dintr-o zi de primavara, in poezia Tunetul: Vazduhul bubuieste! pamantul desmortit / Cu mii si mii de glasuri semnalului raspunde, / Si de asprimea iernei simtindu-se ferit, / De-o noua-ntinerire ferice se patrunde. Primavara lumina e mai calda, paraiele umflate curg iute sopotind, mugurii se vad imbobocind, iar coloritul este redus la un fir de iarba verde sau la un galben gandacel. Toamna este cantata de Alecsandri in poezia Sfarsit de toamna. Aici este zugravit tabloul dezolant al naturii despuiate de podoabele ei, o natura ce duce dorul pasarilor calatoare: Vesela verde campie acu-i trista, vestejita, / Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita; / Frunzelei cad, zbor in aer, si de crengi se deslipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. In pastelul Plugurile sunt salutati taranii care ies sa are. Pentru intaia oara avem imaginea unui plugar destoinic, care apasa cu barbatie pe coarnele plugului. In timp ce taranii ara, poetul mosier cutreiera campurile. De remarcat faptul ca atitudinea poetului fata de natura nu este contemplativa. Natura in cuprinsul unui an, iar in chip simbolic in cuprinsul unei vieti, prezinta doua aspecte antitetice: unul stimulativ, al tineretii in poeziile inchinate primaverii, altul paralizant: iarna, batranetea. In luna florilor, poetul cauta magica placere de parfum si de cantare a luncii din satul natal in poezia Lunca din Mircesti: Caci in tine, lunca draga, tot ce are suflet, grai, / Tot sopteste de iubire in frumoasa luna mai!. Alecsandri este un iubitor al linistii rurale. Poezia Malul Siretului ni-l prezinta pe poet intr-o poza romantica, asezat pe malul raului, lasandu-si privirea furata de valuri. Poetul priveste in faptul zilei cum Siretul se inconvoaie pe sub salcii ca un balaur. Dornic de liniste, avand sentimentul trecerii iremediabile a timpului, Alecsandri priveste apa care se tot duce incet la vale, odata cu propria sa viata. Peisajul prezentat este odihnitor, lipsit de freamat, de zbucium launtric. Singurele elemente in miscare sunt salcia pletoasa, mreana, ratele salbatice. Ultima strofa a poeziei aduce sentimentul trecerii ireversibile a timpului, schimbarea permanenta din natura: Si gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale / Cu cel rau care-n veci curge, far-a se opri din cale. Stilul pastelurilor prezinta mai multe trasaturi specifice, printre acestea ar trebui mentionata plasticitatea imaginilor artistice care alcatuiesc, impreuna, o viziune senina, calma si gratioasa asupra naturii. Contemplator al eternei naturi, situandu-se intre primii poeti ai Baraganului, Alecsandri a intuit imensitatea, frumusetea acestui spatiu infinit.

Vasile ALECSANDRI - biografie - (opera si scrierile)n. 14 iun. 1818 (1819? 1821?), Bacau - m. 22 aug. 1890, Mircesti, jud, Iasi Poet, prozator si dramaturg. Provine dintr-o familie boiereasca de curand ridicata la o pozitie de oarecare insemnatate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tarziu vornic) si al Elenei (n. Cozoni). A studiat in casa parinteasca cu calugarul maramuresean Gherman Vida si la pensionul francez al lui Cu6nim, apoi, intre 1834 si 1839, la Paris, unde se consacra mai ales literaturii, dupa cateva incercari nereusite in domeniul medicinei, in cel juridic si cel ingineresc. Dupa inapoierea in Moldova, participa la toate initiativele tovarasilor sai de generatie: director al Teatrului din Iasi impreuna cu C. Negruzzi si M. Kogalniceanu (1840-1842), colaborator la Daria literara (1840) si Foaie stiintifica si literara (Propasirea, 1844, din al carei comitet de redactie face parte), redactor si proprietar al Romaniei literare (1855). A luat parte la miscarea revolutionara de la 1848 din Moldova, redactand unul din documentele ei programatice (Protestatie in numele Moldovei, a omenirei si a lui Dumnezeu) si a petrecut un an de exil in Franta (i848-1849). inapoiat in tara, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor, se numara printre devotatii lui Al. I. Cuza si e trimis de acesta in Franta, Italia si Anglia, pentru a determina marile puteri sa recunoasca faptul dublei sale alegeri (1861). Deputat si ministru in mai multe randuri, e ministru al Romaniei la Paris intre 1885 si 1890. Ca scriitor, a debutat in 1840, cu nuvela Bucheti era de la Florenta, publicata in Dacia literara, si cu pieseta Farmazonul din Harlau, jucata pe scena sectiei romanesti a teatrului iesean (tiparita in 1841 in brosura). Dupa cateva incercari in limba franceza, ca poet de limba romana apare pentru prima data in 1843 in Calendar pentru poporul romanesc. Scrierile sale {Opere complete, I-XI, 1875-1890) - poezii lirice si epice, proza memorialistica si de fictiune, comedii, drame, monoloage comice - sunt in multiple sensuri reprezentative pentru timpul in care a trait. ALECSANDRI e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii si, in acelasi timp, un artist subtil, observand lumea inconjuratoare fara scepticism, dar si fara exagerate iluzii, tinzand in domeniul expresiei spre o senina clasicitate. Pastelurile, o parte din legende si proza memorialistica au rezistat cu succes trecerii timpului. Personalitatea umana si scriitoriceasca a lui ALECSANDRI domina etapa pasoptista a literaturii noastre, in ciuda eclipselor prin care a parut sa treaca in ultimii sai ani de viata. T. Maiores-cu, intr-un text din 1886, sintetizeaza intr-o formula pregnanta si acceptabila pana azi insemnatatea operei lui in ansamblu: In ALECSANDRI vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai, cata s-a putut intrupa intr-o forma poetica in starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbei romane in poezia populara, el ni 1-a deschis; iubirea omeneasca si dorul de patrie in limitele celor multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o; [ ] cand societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si Bucuresti, el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame; cand a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza

poeziei. A lui lira multicorda a rasunat la orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui. In ce sta valoarea unica a lui Alecsandri? in aceasta totalitate a actiunii sale literare" {Poeti si critici). ALECSANDRI este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generatiei sale, exprimandu-i nu numai nazuintele patriotice, ci si descoperirile din continentul vietii intime si incerc andu-si puterile in aproape toate genurile si speciile literare fundamentale. El a legat creatia literara de cea culturala, contribuind atat la extinderea domeniului beletristicii romanesti, cat si la crearea si educarea publicului ce urma sa o recepteze. Anii directoratului la Teatrul din Iasi (1840-1842) sunt un exemplu al seriozitatii si puterii de munca a tanarului scriitor, care se ocupa, alaturi de colegii sai, atat de detaliile administrative si financiare ale intreprinderii, cat si de injghebarea repertoriului si de instruirea actorilor, de costumatie si recuzita, dar si de regia propriu-zisa. indrumarea realista in arta interpretativa schitata acum, ca si convingerea cu privire la responsabilitatea artei dramatice fata de destinele colective vor ramane constante ale miscarii noastre teatrale in deceniile urmatoare. Angajarea publicistica exprima si ea aceeasi atitudine fata de viata culturala. ALECSANDRI a colaborat la mai toate periodicele vremii, de la Dacia literara si Foaie pentru minte, inima si literatura, pana la Convorbiri literare, Revista contimporana, Familia, evitand polemicile personale si incercand sa le aplaneze si pe ale celorlalti. Posedand darul sociabilitatii, vocatia amicitiei (magistral ilustrata in corespondenta) si inzestrat cu modestia oricarui om intradevar sigur de onestitatea intentiilor si realitatea operei sale, el a stiut sa-si adapteze eforturile la exigentele impuse de fiecare moment al carierei publice, corespunzatoare unor etape fundamentale ale progresului tarii si neamului. In istoria interna a personalitatii lui ALECSANDRI cateva evenimente (care se vor inchega mai totdeauna in contacte omenesti) au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfarsita tragic in 1847), care 1-aincu-rajat in rolul de poet national, dar i-a deschis si sursele, chiar daca nu foarte profunde ale lirismului intim; prietenia cu C. Negri, M. Kogalniceanu, Al. Russo, N. Bal-cescu, I. Ghica, Al. Cantacuzino, ale caror personalitati, de o frumoasa tinuta morala si intelectuala, l-au influentat in mod subtil si convergent, contribuind la scoaterea la lumina a celor mai bune impulsuri ale sale; camaraderia si pretuirea pentru Matei Millo si mai apoi pentru Aristizza Romanescu, care i-au stimulat darurile de dramaturg. Alaturi de facultatea de a trezi increderea si de a lega prietenii, valorificata si in timpul revolutiei, in activitatea diplomatica sau in procesul culegerii poeziei populare, o a doua constanta a personalitatii sale este chemarea departarilor, gustul pentru calatorii, dorinta si placerea de a intalni indivizi si peisaje noi, receptivitatea si posibilitatea de a-si imbogati experienta prin cunoasterea unor realitati inedite sau abia banuite. ALECSANDRI calatoreste cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina si Transilvania, in partea europeana a Turciei, in Italia, Austria, Germania, Franta, Spania, Anglia, nordul Africii, din placere personala, pentru a o insoti pe Elena Negri, plecata in cautarea unei clime mai favorabile sanatatii sale zdruncinate, sau cu insarcinari oficiale. Fiecare din aceste calatorii, ca si cele numai imaginate, lasa urme in creatia sa in proza sau in versuri si se tipareste pe ecranul experientei omenesti ce-i defineste personalitatea publica si intima. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea calatorii, va marca profund destinul sau de scriitor si va avea consecinte incalculabile asupra intregii dezvoltari a literaturii noastre din secolul trecut si de mai tarziu. Pitorescul unei lumi si mentalitati pe langa care atunci carturarii trecusera mai mult sau mai putin indiferenti sau pe care nu-1 realizasera decat in treacat, valorile umane astfel aratate, realitatile sociale devenite constiente cu o acuitate sporita de instabilitatea si framantarile epocii, frumusetile de expresie, patosul sincer si gratia naiva, curgerea sprintara a unui vers fluid, toate acestea constituie o adevarata revelatie nu numai pentru A.,

care intreprinde de aici inainte o operatie sistematica de detectare, inregistrare si publicare a productiilor folclorice, ci si pentru ceilalti scriitori si carturari, care-i comenteaza elogios initiativa (de la G. Asachi la T. Maiorescu), o imita sau se inspira din literatura populara in propriile lor scrieri. Prin traducerile in limbile franceza, germana, engleza ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, ALECSANDRI se numara si printre primii nostri scriitori moderni a caror opera a devenit accesibila strainatatii, contribuind astfel, chiar daca la inceput intr-o masura mai modesta, la intrarea culturii si literaturii romane in circuitul european. Pe planul literaturii nationale aproape fiecare din compartimentele operei sale reprezinta una sau mai multe etape distinctive ale procesului istoric care conduce spre marile realizari ale sfarsitului de veac. Poeziile, carora autorul insusi le-a acordat, in conformitate cu gustul si cerintele epocii, calitatea principala in cuprinsul operei, au fost structurate, inca de la prima aparitie in volum, in cateva cicluri mai mult sau mai putin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice si al epocii in care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populara, Doinele (publicate mai intai in periodice, intre 1843 si 1849, apoi in volum in 1853), ale caror teme fundamentale sunt dragostea si voinicia si care au surprins de la inceput prin-trun timbru deosebit de cel romantic-lamartinean, obisnuit in poezia vremii. in Doine traieste o lume tanara, plina de elan vital si de optimism, sau manifestandu-si in forme energice si taioase nemultumirile; fluiditatea si limpezimea expresiei sunt remarcabile, iar versificatia, care o urmeaza indeaproape pe cea populara (masura de 7-8 silabe, ritm trohaic, rima plata, mai rar alternanta sau imbratisata), e perfect adecvata spiritului ce anima toate poeziile. Chiar daca la o analiza de amanunt putine piese rezista ca entitati aparte (fac totusi exceptie Hora, Strunga, Andrii Popa si mai ales, Baba Cloanta), valoarea ciclului nu e totusi mai putin reala: el defineste o estetica, adica manifesta un temperament poetic personal si reprezinta o anumita filosofie a vietii si o viziune artistica asupra lumii ce nu pot fi confundate in concertul literar al epocii. Al doilea grup de poezii, Lacramioare, aparute pentru prima data in volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui ALECSANDRI Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri (mai putin izbutit totusi decat jurnalul in proza nedestinat publicarii, in care e descrisa calatoria facuta impreuna in 1846 -1847), Lacramioarele demonstreaza mai curand muzicalitatea versului alecsandrinian (pozitiv inraurit de experienta franceza pe urmele lui Lamartine) decat aderenta lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stangace, poeziile par superficiale si nu lasa decat pe alocuri sa transpara sincera intensitate a emotiei. Ciclurile de poezii intitulate Suvenire (1853) si Margaritarele (1863) au mult mai putina unitate decat cele precedente. in ele, ALECSANDRI a reunit poezii din epoci si de inspiratie diversa (erotice, descriptive, legende, fabule, satire, versuri de album), dominante ramanand insa, cantitativ si calitativ, bucatile direct angajate, provocate de lupta politica a anului 1848 si de cea pentru Unirea Principatelor. Tot aici sunt cuprinse si cateva texte caracteristice pentru crezul sau de poet-cetatean, care-si facuse din expresia inspirat parafrazata talentul obliga" o adevarata deviza a creatiei (Cantice si sarutari, La poetii romani). Desteptarea Romaniei, manifest poetic al revolutiei pasoptiste, receptata si raspandita ca atare nu numai in Moldova, ci si in Transilvania, Anul 1855, Moldova in 1857, Noaptea Sfantului Andrii, Hora Unirii demonstreaza, toate, nu doar entuziasmul poetului pentru marile actiuni care au marcat veritabile rascruci in istoria poporului, ci si calitatea comunicativa a acestui entuziasm, nascator de poezie si rezistent la scurgerea timpului. Poeziile acestea dovedesc, pe de alta parte, capacitatea lui ALECSANDRI de a-si varia si innoi instrumentele expresive: scrise in tonalitate meditativa sau cu ritm vioi de

mars, apeland la sugestia fantasticului macabru sau dand glas direct indignarii scriitorului impotriva celor ce incearca sa stavileasca progresul. Deceniul al saptelea al secolului al XlX-lea reprezinta un moment de cotitura in viata si creatia lui ALECSANDRI Militantismul apare de aici inainte mai putin direct (cu exceptia poeziilor inspirate de razboiul pentru independenta), la fel conditionarea biografica a operei, ALECSANDRI se apropie tot mai mult de idealul clasic spre care tindea in strafunduri intregul sau scris. Pastelurile, Legendele si Ostasii nostri largesc si aprofundeaza, in acelasi timp, inspiratia folclorica, ce va ramane una din constantele creatiei sale. Pastelurile, poezii descriptive, aparute, in marea lor majoritate, mai intai in Convorbiri literare in 1868-1869, reconstituie in cheie poetica succesiunea anotimpurilor intr-un peisaj romanesc temperat (cadrul lor predilect fiind mosia de la Mircesti), animat de prezenta familiara a oamenilor surprinsi in ipostazele simbolice ale muncii campului si inseninat mereu de o unda de umor blajin. Munca si dragostea ca valori perene ale umanului armonios integrat naturii sunt, in acelasi timp, elementele unei morale superioare oferite ca model contemporaneitatii. Poeziile care alcatuiesc miezul ciclului au o anume uniformitate a structurii ce nu duce totusi la monotonie si dovedesc un ochi atent la contururi, dar si la amanunte, o sensibilitate de desenator mai mult decat de colorist si o ureche capabila sa inregistreze toate sunetele muzicale ale universului. Poet gratios si echilibrat, discret, dar vibrand in fata frumusetii, atent la armonia ansamblului si fin cizelator de imagini surprinse fugitiv in evanescenta anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar si la sugestiile rafinate ale unui obiect de arta (Pastel chinez), ALECSANDRI rezista cel mai bine trecerii timpului tocmai in asemenea poezii in care manifesta calitatea reala a talentului sau, raspunzand totodata unei nevoi de armonie innascuta sufletului omenesc. Legendele, scrise mai cu seama incepand cu anul 1872, pot fi grupate in doua mari categorii: cele istorice, prin care ALECSANDRI se inscrie si el in sirul poetilor care au intentionat sa inzestreze literatura noastra cu o epopee sau macar cu o serie epica deopotriva capabila sa-i valorifice trecutul si sa exalte patriotismul contemporanilor, si cele fantastice si naturiste, intim inrudite cu pastelurile si stilizand sugestii ale basmului popular. Legendele istorice (dintre care cele mai reusite sunt Dumbrava Rosie si Dan, capitan de plai) exalta vitejia stramosilor, puterea lor de sacrificiu, valorile morale ce-i insufleteau si recreeaza culoarea locala si feudala in versuri nu lipsite de virtuti sonore si sugestive. Cele fantastice si naturiste (intre care se disting Razbunarea lui Statu Palma si Legenda ciocarliei) demonstreaza, inca o data, dragostea lui ALECSANDRI pentru tot ceea ce este natural, pur, luminos si insufletit, fiind o noua dovada a stransei asemanari intre etic si estetic in arta sa, ca si in conceptia sa de viata. Ciclul Ostasii nostri, de o grandilocventa usor naiva si desueta azi, marturiseste totusi cu sinceritate dragostea de tara a poetului si a avut un incontestabil efect de epoca. Activitatea dramatica a lui A., inceputa in tinerete si continuata pana in ultimii ani ai vietii, a raspuns si ea, in forme specifice, necesitatilor fundamentale ale culturii noastre moderne incipiente. Scriitorul a debutat cu comedii usoare, bazate, mai ales, pe actiune si pe efecte lingvistice oarecum de suprafata, a continuat cu comedii de moravuri si piese inspirate din cea mai stringenta actualitate (Iorgu de la Sadagura, Iasii in carnaval, Chirita in lasi, Chirita in provintie, Nunta taraneasca, Concina, Rusaliile) in care, in forme nebatatoare la ochi, dar cu o remarcabila consecventa totusi, a ridiculizat unele dintre defectele societatii contemporane (parvenitismul, incultura, superficialitatea, politicianismul nascand, pierderea contactului cu poporul si traditiile, imitatia vana a Occidentului) si a promovat idealurile ei pozitive (respectul pentru munca si pentru taran, spiritul deschis innoirilor,

delicatetea sentimentelor, nazuinta spre unirea tuturor romanilor si spre o oranduire sociala echitabila). A ilustrat cu multa verva si specia monologului comic, influentat pana la un punct de fiziologie", salvand de la uitare cateva tipuri caracteristice epocii, intr-o suita de texte ce pot avea efect scenic si azi. In ultima parte a vietii, ALECSANDRI ambitioneaza sa atinga si teatrul mare", lasandu-ne o drama istorica de factura hugoliana, Despot Voda (1879), care are toate meritele si slabiciunile genului, cuprinzand pe langa unele stangacii, si multe versuri frumoase, si doua piese de inspiratie antica, Fantana Blanduziei (1884) si Ovidiu (1885), dintre care prima pune in lumina calitatile principale ale scrisului sau dintotdeauna: discretia confesiunii, masura si echilibrul constructiei, stapanirea fara ostentatie a limbii si versului, melancolia amintirii si capacitatea de a schita poetice decoruri stilizate. Proza, careia ALECSANDRI i-a acordat cea mai putina atentie constienta, desi a cultivat-o, de asemenea, toata viata, e partea cea mai viabila, azi, a creatiei sale. Avand un punct de plecare memorialistic, chiar atunci cand se deghizeaza in formele literaturii de fictiune (Buchetiera de la Florenta, Istoria unui galban, Dridri, Margarita), ea isi manifesta calitatile mai ales in relatia de calatorie directa (O primblare la munti, Calatorie in Africa) sau in parte mascata (Borsec, Balta Alba). ALECSANDRI e un fin observator al oamenilor si intamplarilor, sensibil la peisaj, dar cenzurandu-si cu grija entuziasmele, un excelent povestitor care stie sa-si diversifice materia si stilul, un umorist bonom, care nu dispretuieste pe alocuri nici ironia sau sarcasmul, un spirit mereu deschis, cuceritor prin autenticitatea experientelor, oroarea de ostentatie, prin sinceritatea cu care se indreapta spre ceilalti si lipsa totala de emfaza a comunicarii. Aceleasi calitati fundamentale, potentate de o deplina spontaneitate, le denota si corespondenta (mare parte scrisa in limba franceza) si jurnalul calatoriei cu Elena Negri. OPERA Farmazonul din Harlau, Iasi, 1841; Modista si cinovnicul, Iasi, 1841; lorgul de la Sadagura sau nepo-tu-i salba dracului. Iasi, 1844; Creditorii, Iasi, 1845; Un ramasag, Iasi, 1846; Piatra din casa, Iasi, 1847; Nunta taraneasca. Iasi, 1850; Teatru romanesc. Repertoriul dramatic al dlui~, I, Iasi, 1852; Poezii poporale. Balade (Cantece batranesti) adunate si indreptate, I-II, Iasi, 1852-1853; Doine si lacramioare 1842-1852, Paris, 1853 (ed. II, Iasi, 1863); Les doinas. Poesies moldaves de ~, trad. de I. E. Voinesco, Paris, 1853 (ed. II, 1855); Potpuri literar, Iasi, 1854 (in colab. cu M. Millo); Ba-llades et chants populaires de la Roumanie (Princi-pautes Danubiennes), Paris, 1855; Pacala si Tandala, Iasi, 1857; Cetatea Neamtului sau Sobietki si plaiesii romani, Iasi, 1857; Salba literara, Iasi, 1857; Zgarcitul risipitor, Iasi, 1863; Rusaliile in satul lui Cremene, Iasi 1863; Lipitorile satului. Ultrademagogul si ultraretro-gradul, Iasi, 1863; Poezii populare ale romanilor adunate si intocmite, Bucuresti, 1866; Millo director sau mania posturilor. Cernauti, 1867; Harta razasul. Iasi, 1871; Boieri si ciocoi, Bucuresti, 1874; Opere complete. Poezii, 1-I1I, Teatru, I-W, Proza, Bucuresti, 1875-1876; Ostasii nostri, Bucuresti, 1878; Despot Voda, Bucuresti, 1880; 1884; 1890; Les bonnets de la comtesse, Bucuresti, 1882; Grammaire de la langue roumaine par V. Mircesco, 1886; Opere complete: Poezii (1 voi.), Proza (1 voi.), Teatru (5 voi.), Bucuresti, 1903-1909; Scrisori, I, publicatie ingrijita de II. Chendi si E. Car-calechi, Bucuresti, 1904; Lettres inedites du poete roumain a Edouard Grenier publiees avec une intro-duction et des notes par Georges Cazier, Paris, 1911; Corespondenta, ed. ingrijita si note de Marta Anineanu, cu o pref. de G. C. Nicolescu, Bucuresti, 1960; Teatru, I-II, ed. ingrijita de G. Pienescu, pref. de Al. Piru, Bucuresti, 1961-1962 (ed. II, 1973); Scrisori. insemnari, ed. ingrijita, note si indici de Marta Anineanu, Bucuresti, 1964; Opere, I, Poezii, text stabilit si variante

de G. C. Nicolescu si Georgeta Radulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note si comentarii de G. C. Nicolescu, Bucuresti, 1965; III, Poezii populare, text stabilit de Georgeta Radulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note si comentarii, variante de Gh. Vrabie, Bucuresti, 1978; Opere, I-VI, text ales si stabilit, note si comentarii de G. C. Nicolescu si Georgeta Radulescu-Dulgheru, studiu introductiv de G. C. Nicolescu, Bucuresti, 1966-1979; VII, text ales si stabilit, note si comentarii de Georgeta Radulescu-Dulgheru, indice si glosar de Gh. Chivu, Bucuresti, 1981; VIIIX, ed. ingrijita, trad., note si indici de Marta Anineanu, Bucuresti, 1981-1985. Proza, Bucuresti, 1983; Comedii, Bucuresti, 1984; Doine. Lacramioare. Suvenire. Margaritarele, Bucuresti, 1984; Miorita, Iasi, 1984; Pasteluri, Bucuresti, 1984; Proza, I-II, Bucuresti, 1984; Teatru, Bucuresti, 1984; Poezii, Bucuresti, 1985; Comedii si drame, Cluj-Napoca, 1986; Dridri, Bucuresti, 1987; Poezii, Bucuresti, 1987;/mii in Carnaval, Bucuresti, 1988; Poezii alese, antologie si repere istoricoliterare de Georgeta Radulescu-Dulgheru, Bucuresti, 1990; Poezii, antologie, pref. si repere critice de N. Manolescu, Bucuresti, 1993; Proza, voi. I-II, pref. de Sanda Radian, tabel cronologic de C. Regman, ed. ingrijita de Georgeta RadulescuDulgheru, Bucuresti, 1994; Poezii. Despot Voda, antologie si tablou sinoptic de I. Nistor, Bucuresti, 1995; Chirita in Iasi sau Doua fete s-o neneaca. Chirita in provincie. Despot Voda, postfata de Al. Piru, antologie, tabel cronologic si aprecieri critice de C. Mohanu, Bucuresti, 1996; Muntele de foc, dramaturgie si proza, Chisinau, 1996; Poezii, postfata, tabel cronologic si referinte critice de ALECSANDRI Goci, Bucuresti, 1997; Proza, ed. ingrijita si selectata de H. Gramescu, Craiova, 1998; Poezii, ed. ingrijita si selectata de H. Gramescu, Craiova, 1998. REFERINTE CRITICE D. C. Ollanescu, Vasile Alee-sandri, 1894; N. Petrascu, Vasile Alecsandri, 1894; N. Iorga, Istoria, II-III; G. Bogdan-Duica, Vasile Alecsandri, admiratori si detractori, 1924; Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri si scriitorii francezi, 1924; G. Bogdan-Duica, Vasile Alecsandri, povestea unei vieti, 1926; E. Radulescu-Pogoneanu, Viata lui Vasile Alecsandri, 1940; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; S. Ciocules-cu, VI. Streinu, T. Vianu, Istoria; Marta Anineanu, Catalogul corespondentei lui Vasile Alecsandri, 1957; P. Cornea, Studii de literatura romana moderna, 1962; G. C. Nicolescu, Viata lui Vasile Alecsandri, 1962 (ed. II, 1966; ed. III, 1975); G. Calinescu, Vasile Alecsandri, 1965; M. Ruffini, V. Alecsandri e Venezia, 1966; /. L. R., II, G. Ivascu, Istoria; I. Rotaru, O istorie, I; Al. San-dulescu, Literatura epistolara, 1972; Al. Cioranescu, Vasile Alecsandri, 1973; I. Roman, Vasile Alecsandri. Orientari si repere, 1973; M. Anghelescu, Literatura romana si Orientul, 1975; I. Negoitescu, Engrame, 1975; Doina Curticapeanu, Vasile Alecsandri prozator (portretul memorialistului), 1977; Al. Piru, Introducere in opera lui Vasile Alecsandri, 1978; E. Ghitulescu, Vasile Alecsandri, 1979; P. Cornea, Regula jocului, 1980; M. Ghitulescu, Alecsandri si dublul sau, 1980; M. Platon, Vasile Alecsandri, poetii felibri si Cantecul gintei latine", 1980; Studii si articole despre opera lui Vasile Alecsandri, 1980; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, I, 1982; Al. Dima, Viziunea; Al. Sandulescu, Portrete; ALECSANDRI Densusianu, Cercetari literare, 1983; Ch. Drouhet, Studii de literatura romana si comparata, 1983; Sara Iercosan, Junimismul in Transilvania, 1983; M. Zaciu, Viaticum, 1983; S. Cioculescu, Itinerar critic, IV, 1984; P. Cornea, Itinerar printre clasici, 1984; N. Manolescu, Teme 5, 1984; I. Zamfirescu, Teatrul romantic european, 1984; V. Mandra, Istoria, I; M. Anghelescu, Lectura operei, 1986; Gh. Bulgar, Cultura si limbaj, 1986; G. Ivascu, Confruntari literare, 1986; Perpessicius, Scriitori, II, M. Dragan, Clasici si moderni, 1987; Zoe Dumitrescu Busulenga, Iosif Sava, Muzica si literatura, II, 1987; D. Caracostea, Scrieri alese,

II, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic V, 1989; E. Papu, Lumini perene, 1989; Al. Piru, Surazatorul Alecsandri, 1991; Elena Dunareanu, Vasile Alecsandri. Bibliografie sibiana, 1991; Vasile Alecsandri comentat de Gh. Mitrache, 1995; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 19, 1995; Florentina Costache, in Romania literara, nr. 24, 1999.

Miorita Capodopera incontestabila a literaturii noastre populare, Miorita este rezultatul unui proces de existenta seculara. Balada este de-o varsta cu poporul insusi, ea cristalizandu-se in timp in circa 1000 de variante, dintre care mai cunoscuta este cea publicata de V. Alecsandri in 1852. Miorita imbina perfect mitul vietii pastoresti (al transhumanteI) cu cel al marii treceri, spre a sustine inalta conceptie traditional-romaneasca despre viata si moarte. Fluxul baladesc evolueaza intre epic, liric si dramatic, parcurgand cateva esentiale trepte motivice":

Motivul transhumantei se realizeaza intr-o atmosfera calma, luminoasa, de maxim echilibru natural (relatia picior de plai" - gura de rai" incluzand coborarea celor trei ciobaneI). Complotul strica echilibrul, caci pe l-apus de soare" (la moment sacrU) se pune la cale o crima impotriva esentei umane insesi. Motivul oitei nazdravane aduce cu sine fabulosul si dramatismul spre a epuiza partea epica a baladei. Dialogul dintre cioban si oita sustin o comuniune ades intalnita in folclorul nostru, cat si o culminatie prevestind explozia". Testamentul ciobanului moldovean este, cu siguranta, primul testament cultural al romanilor. Acesta afirma dorinta omului de a se mentine si dincolo de moarte in fluxul natural, in spatiul atat de drag al ocupatiei pastoresti. Plansul cu lacrimi de sange" - al oiior consemneaza dramatismul suprem care insoteste ceremonialul mortii la romani. Alegoria moarte-nunta prelungeste testamentul, dar nu in sens tragic, ci cu deosebire la nivel optimist, caci motivul contine sensurile filosofice cele mai profunde ale cugetarii noastre nationale. Prin moarte, omul nu dispare in nefiinta, ci se contopeste cu fiinta cea mare a naturii, devenind chiar un nucleu al acesteia. Motivul final - cel al maicutei batrane - sustine insa un tumultuos protest impotriva mortii premature, nedrepte. in acest sens, portretul ciobanului moldovean propune cel mai frumos chip barbatesc din intreaga literatura nationala, iar succinta prezentare a maicutei batrane completeaza comuniunea sentimentala profund specifica poporului nostru. Se poate spune ca, pornita din motivul transhumantei (mitic in timp si spatiuj, balada construieste spectacolul fantastic al unei morti sublime si al unei vieti de perpetua cautare dramatica.

Eminescu definea balada Miorita ca acea inspiratiune fara seaman, acel suspin al brazilor si al izvoarelor din Carpati", iar Sadoveanu o considera, in infinita sa admiratie, o capodopera. Cugeta: intre toate aceste ramasite ale trecutului insa este una care se ridica, prin arta ei fina si prin simtamantul ei patrunzator, asa de sus -incat - cu drept cuvant, ne putem intreba daca i se poate gasi pereche in alte literaturi populare, si daca chiar literatura culta, in infinitele variatii, a realizat vreodata un mic poem asa de armonic si asa de artistic. E vorba de acel minunat cantec batranesc, publicat in veacul trecut de V. Alecsandri si care se cheama Miorita, in toata structura ei, aceasta balada unica este asa de artistica, plina de simtire, asa de inalta pentru natura eterna, incat eu o socotesc drept cea mai nobila manifestare poetica a neamului nostru" in Miorita, universul tot este transfigurat. Suntem chemati intr-un cosmos liturgic, in care se savarsesc mistere. Mesajul cel mai profund al baladei il constituie vointa pastorului de a schimba sensul destinului sau, de a preface nefericirea intr-un moment al liturghiei cosmice, transfigurandu-si moartea in nunta mistica" (Mircea EliadE) Prin varietatea tematica si proportionalitate, prin calitatile sale narative si valoarea artistica, prin unele capodopere - balada populara romaneasca se situeaza in cadrul cantecului epic european, pe locurile de frunte" (ChitimiA)

VASILE ALECSANDRI - Baba Cloanta - balada

(21.07.1821-22.08.1890) m5q7916mp58ufh Vasile Alecsandri s-a nascut la 21 iulie sau poate la 14 iunie, in anul 1818 ori in 1821, la Bacau, in Moldova, intr-o familie de boieri, avand parte de o educatie aleasa. El ia ca reper in formarea sa intelectuala cultura franceza (isi da bacalaureatul la Paris, unde urmeaza apoi studii de literatura clasica) si folclorul romanesc. in 1840, impreuna cu Negruzzi Kogalniceanu, devine director al Teatrului National din Iasi, contribuind astfel la fundamentarea teatrului in limba romana. Participa cu entuziasm si implicare la mai toate evenimentele mari ale veacului sau, cu precadere la revolutia de la 1848, la Unirea Principatelor Romane, din 1859, si la Razboiul pentru Independenta (1877). inzestrat cu inteligenta si rafinament spiritual, beneficiind si de educatia sa, dar si de pozitia sociala de boier cu ranguri numeroase, Alecsandri a avut si o intensa activitate diplomatica, prin care a contribuit decisiv la situarea politica a Principatelor in plan european. A scris poezii, multe inspirate din folclor, precum volumele Doine si Lacramioare, sau din situatia sociala (volumul Margaritarele) si istorica (Ostasii nostri). Totodata este initiatorul pastelului romanesc printr-un volum de versuri dedicate naturii. in domeniul dramaturgiei a dat una dintre primele drame ale literaturii noastre (Despot-Voda), comedii (Chirita in provincie, Iesii in carnaval), numeroase vodeviluri si canticele vesele", prin aceasta contribuind la inceputurile teatrului romanesc. De asemenea, a scris si proza: Istoria unui galban si-a unei parale, Balta Alba, romanul Dridri etc. S-a stins din viata la 22 august 1890, la conacul sau de la Mircesti.

Baba Cloanta 1844 (balada) Baba Cloanta este o balada inspirata dintr-un mit romanesc si sintetizeaza mai multe motive folclorice. 2. Tema principala urmareste pactul cu diavolul. 3. De asemenea, poezia abordeaza tema trecerii necrutatoare a timpului. Tema Vasile Alecsandri porneste aici de la mitul recuperarii tineretii apuse, dar abordeaza si mitul pactului cu diavolul. Subiectul Baba Cloanta este nefericita pentru ca este batrana si singura. indragostita, ea isi doreste cu ardoare sa fie iubita. Prin vraji si descantece incearca sa dobandeasca iubirea unui tanar pe care il auzise cantand o doina de dragoste. Deznadajduita, in cele din urma hotaraste sa-si vanda sufletul lui Satan in schimbul tineretii. Dupa ce accepta pactul, diavolul o pacaleste; conform intelegerii, Baba Cloanta trebuie sa-1 duca in spate, inconjurand o balta de trei ori. Dar inainte ca ea sa-si implineasca datoria fata de Satan, canta cocosul si diavolul o azvarle in balta peste care este stapan. Cantecul tanguios al Cloantei se aude adeseori din ape. Comentariul Poezia Baba Cloanta, creata in anul 1842, a aparut pentru prima oara in revista Propasirea, la 23 ianuarie 1844, si a fost cuprinsa in volumul Doine si lacramioare. Mitul pactului cu diavolul se situeaza intre cele mai vehiculate mituri ale omenirii. Cea mai cunoscuta legenda europeana este cea despre Faust, dar si in folclorul romanesc apare acest mit. Povestea pe care o prelucreaza Alecsandri porneste de la o legenda populara si se sustine pe sinteza mai multor motive mitice (intre care ritualul toarcerii, varcolacul, steaua cazatoare, cantecul cocosului, ipocrizia diavolului etc). Subiectul baladei este tensionat si in mod evident construit pe categoria estetica a dramaticului, intr-o formula epica insa: Sede baba pe calcaie /in tufarul cel uscat,/ Si tot cata nencetat / Cand la luna cea balaie / Cand la focul cel din sat. Desfasurarea narativa nu estompeaza discursul liric, convertit in doua voci lirice: Baba Cloanta si Satan. Cu deosebire descantecul babei, intemeiat pe elemente ale oralitatii, accentueaza nota lirica: in cap ochii sa-i se-ntoarca / Si sa-i fie graiul prins,/Iar Satan, c-unfier aprins,/Din piept inima sa-i stoarca /Si s-o ardanfoc nestins! Discursul babei alterneaza, este cand descantec, cand blestem, cand invocatie diabolica, ceea ce ii confera diversitate si compenseaza lipsa de evenimente. Monologul Babei Cloanta este insotit de un ritual stravechi: torsul. Derularea firului imita simbolic trecerea timpului si consfintit printr-un descantec impulsioneaza desfasurarea unei actiuni invocate. Aici, ritualul se dovedeste zadarnic in esenta, dar are totusi capacitatea de a bulversa timpul; luna este amenintata de varcolaci, duhurile necurate se lasa peste sat, iar o stea cazatoare anunta moartea cuiva: Toarce baba, mai turbata!/ Fusu-i zboara nevazut,/ Caci o stea lunga-au cazut,/ Pe luna s-au pus o pata / S-in sat focul au scazut. De altfel, imaginile care transfigureaza spatiul artistic contribuie, in nota romantica, 1.

la sugestia dramatica. Elementele naturii, personificate, subliniaza sperantele, nefericirea si invocatia Babei Cloanta: Codrul suna, clocoteste / De-un lung hohot pana-n fund, pentru ca sunt chemate fortele magice ale naturii: Feara-Verde, Sange-Ros si Hraconit. Personajele, preluate din folclor, ca si povestea Babei Cloanta, intruchipeaza forte vegetale, protectoare ale padurilor si inversunate adversare ale omului, care li se opune. in aceasta atmosfera de ravasire a ordinii, dupa ce corbii croncanesc premonitoriu, isi face aparitia Satan, reprezentat initial printr-o imagine, sustinuta stilistic prin sinecdoca: Abie zice, si deodata / Valea, muntele vuiesc,/ In nori corbii croncanesc,/ Si pe-o creanga ridicata /Doi ochi dusmani stralucesc] Interventia eului liric, desi discreta (prin denotativul dusmani), dirijeaza mesajul operei. Situat in ipostaza de constructor al unei secvente care se deruleaza epic, eul poetic isi deconspira adeseori atitudinea la nivel denotativ, intocmai ca un povestitor; astfel, baba este turbata, iar Satan afurisit. Aceasta permanenta subliniere auctoriala, specifica lui Alecsandri, intretine tensiunea artistica, dar totodata estompeaza deznodamantul nefericit, caci finalul include o usoara ironie auctoriala. Cloanta intra intr-o stare primejdioasa, recurge la vraji, cheama duhurile naturii si, in cele din urma, isi vinde sufletul diavolului; insistenta ei este expusa ca o anomalie persiflata usor prin registrul denotativ; astfel, Baba toarce clantanind masele, geme, plange, isi frange mainile, alearga ca o buha, nu aude si nu vede, pentru ca este nebuna. Toate aceste sublinieri auctoriale se subordoneaza semantic secventei esentiale, care defineste intreaga experienta a personajului: incercarea de a invinge limita omeneasca prin pactul diabolic esueaza, pentru ca Baba Cloanta este fara grija de pacat. Balada transmite un sentiment de tristete existentiala, venit din gandul ca, in fond, dorinta Babei exprima nemultumirea generala a fiintei fata de conditia umana. insasi atitudinea eului liric se indreapta spre aceasta traire, sugerata in special prin finalul poeziei, in care dorinta Cloantei supravietuieste in aeternum; epitetele triste (soapte) si (glas) jalnic individualizeaza experienta si o situeaza in sfera intamplarilor dramatice: Cand pe malu-i trece noaptea / Calatorul suierand/ Pintre papuri cand si cand / El aude triste soapte / S-un glas jalnic suspinand: // Vin la mine, voinicele,/Ca eu noaptea ti-oi canta... Aceasta chemare venita din adancul apelor instituie teza ca, dincolo de nebunia Babei Cloanta, ramane sentimentul ei neimplinit, convertit in ispita eterna indreptata spre sufletele ratacite.

Dan, capitan de plai - comentariu

"Incepand din preajma anului 1840, vreme de jumatate de veac, V. Alecsandri a intrupat in sufletu-i generos si a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiratiile neamului nostru. Alecsandri a fost primul, din elita romanismului, luptator, interpret si cantarei. A fost unul din creatorii Romaniei moderne si, prin prestigiul si stralucirea talentului sau, a simbolizat intreaga opera." Mihai I Sadoveanu Personalitate marcanta a epocii de la 1848, prin "totalitatea actiunii sale

literare" (Titu Maiorescu), Vasile Alec-sandri a contribuit la fundarea si dezvoltarea a numeroase specii literare si a publicat prima mare culegere de poezie populara romaneasca (Poezii poporale. Balade (Cantice batranesti) adunate si indreptate de... partea I. Iasi 1852 si Balade adunate si indreptate de... partea a Ii-a, Iasi, i853. Aceste Balade au fost reeditate in 1855, 1862, iar la 1866 apare colectia completa, sub titlul: Poezii populare ale romanilor coordonate de...) j6k4510jd85htb Influentat de folclor, a publicat ciclurile Doine si Lacramioare; a evocat in poeme ample trecutul eroic si mitologia nationala in ciclul Legende; a cantat momente de seama din istoria contemporana a tarii in Ostasii nostri; a celebrat viata rustica si miscarea ciclica a anotimpurilor in Pasteluri. Creatia dramatica insumeaza monologuri (Canticele comice), comedii satirizand atmosfera si moravurile epocii (Iasii in carnaval, ciclul Chiritelor), drame cu subiecte din istoria natianla sau din antichitate (Despot-Voda, Fantana Blanduziei, Ovidiu) si o feerie (Sanziana si Pepelea) Proza sa cuprinde jurnale de calatorie (O primblare la munti, Calatorie in Africa) si scrieri romantice (Buche-tiera de la Florenta, Istoria unui galban si a unei parale). Pasoptist prin convingeri si inima, Alecsandri era incredintat ca arta trebuie sa slujeasca luptei pentru independenta nationala si modernizarea structrurilor anacronice societatii romanesti; el a simpatizat deschis ca miscarea de emancipare a claselor asuprite si a categoriilor dezmostenite. Poeziile compuse in momente de incordare nationala suni patrunse de caracter mobilizator si de spontaneitatea unei emotii reale. Lirismul e exaltat, versurile se organizeaza ca un manifest, comunicand tensiunea participarii la marile framantari ale istoriei (cum o dovedesc poeziile Desteptarea Romaniei, Dezrobirea tiganilor. Hora Unirei, Moldova in 1857). Vasile Alecsandri a fost poetul vitejiei, al barbatiei militare romanesti; ilustrativ este ciclul Ostasilor nostri - inspirat de crancena inclestare a Razboiului de Independenta - in care poetul canta bravura din unghiul omului de rand, dar si volumul Legende (continand doua cicluri de versuri, din 1875 si 1880, ce cuprind 32 de piese), care infasoara samburele epic in faldurile istoriei si ale fanteziei, aruncand mereu punti intre real si fantastic. Sub raport tematic, se pot distinge trei categorii: legende pe motive folclorice, legende istorice si legende orientale. in prima categorie intra poeziile pe care "bardul de la Mircesti" le dedica pasarilor, florilor si anotimpurilor (Legenda ciocarliei, Legenda randunicai, Legenda lacramioarei, Prier si fata iernii, Zilele Babii); in cea de-a doua vom gasi compuneri in care se evoca lupta poporului pentru libertate, precum si chipurile unor eroi legenedari: Dumbrava Rosie (1872), Dan, capitan de plai (1874) si Grui-sanger (1875); in categoria "orientalelor" intra: Murad Gazi sultanul si Becri Mustafa, Garda seraiului, care ne transpun intr-un tablou al strazii musulmane, surprinzand lovituri de teatru, situatii incordate la limita sau personaje teribile prin fanatism. Imboldul de a face incursiune in istorie pare sa i-1 fi dat poetului nostru V, Hugo, dar el trebuie cautat si-n propriile predilectii, ca si in asaltul dat de pasoptisti trecutului, in scopul inaltarii prezentului Doua realizari memorabile a obtinut V,

Alecsandri (dupa 1870): Dumbrava Rosie (1872), care prezinta infruntarea lui Stefan cel Mare cu Albert, craiul Lehiei, soldata cu supliciul injugarii prizonierilor pe campul victoriei (aproape 900 de versuri). Sunt aici momente admirabile, ca tabloul salbatic al luptei ce "pare zugravit cu penelul unui Delacroix senzual, imbatat de frenezia sangelui" sau finalul poemei, "cu flacai adunati in jurul focului, care-si povestesc intamplarile de demult", cand, printr-o miscare brusca, "trecutul e azvarlit in departari de legenda1 si devine tulburator" (Paul Cornea).

Dan, capitan de plai (1874) e si mai reusit, findca scriitorul combina mai liber istoria cu fabula; eroii, Ean si Ursan, se plaseaza la granita .dintre realitate si mit. Poemul (epic) a aparut in revista Convorbiri literare, in ianuarie 1875, si evoca un episod din trecutul de lupta al poporului impotriva cotropitorilor care incalcau hoiarele patriei (ale Moldovei), in epoca de dupa Stefan cel Mare (in secolul al XVI-lea), amenintand insasi fiinta natbnala a neamului. Poemul este alcatuit din sapte parti, precedate de un motto, un fragment dintrun "cantic poporal": "Frunza verde de malai, Cine merge sus la rai? Merge Dan, soiman de plai, C-a ucis el multi dusmani, Un vizir si patru hani" si urmareste reliefarea luptei darze a celor doi razbcinici, Dan si Ursan, impotriva navalitorilor tatari, pe care reusesc sa-i opreasca si sa-i tina in loc pana la sosirea orheienilor. Compozitia si subiectul Dan, capitan de plai este impartit in sapte capitole -tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cuprinzand relatarea uneia din intamplarile care contribuie la conturarea subiectului, in expozitie (I-II) este prezentat eroul Dan, care traieste "pe-un* munte paduratic", afla, ascultand ce vorbesc "(foi vechi stejari", ca-i "sabie in tara", c-au navalit tatarii si "tara-i in foc". Vulturii si ulii (simbolizand pe tatari) ii confirma spusele stejarilor. El hotaraste sa plece de indata impotriva cotropitorilor (intriga), zicandu-si: "O, Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai Pan ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai". Capitolele III-VI (desfasurarea, subiectului) prezinta intalnirea lui Dan cu Ursan, ca si descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tatarasca.Cei doi sunt inzestrati de autor cu puteri supranaturale ca ale eroilor din basme: ei reusesc sa-si taie drum prin "neagra tatarime", pana ce se intalnesc fata in fata si isi incruciseaza armele, fericiti de victorie. in acel moment insa, Ursan este ranit, iar Dan isi apara cu strasnicie tovarasul de arme. incercand sa-1 scoata de pe campul de lupta, este el insusi lovit de o alta sageata tatarasca. Aparitia fulgeratoare a Fulgai (stapanind, ca o amazoana, cei mai focosi cai si galopand salbatic prin spatii pustii), care reuseste sa scoata trupul tatalui ei din incaierare, sosirea arcasilor moldoveni, "ce vin c-o falca-n ceruri aprinsi ca niste zmei", ca si luarea lui Dan prizonier, constituie un moment emotionant In ultima parte, poemul ajunge la punctul culminant - acela al aducerii lui Dan in fata hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-si leapada credinta strabuna. EI isi exprima ultima dorinta: de-a mai putea saruta o data pamantul Moldovei. Este magistral realizat episodul reintoarcerii lui Dan, grav ranit, in cortul hanu-,lui, incheiat cu moartea eroului - deznodamantul. Poemul se remarca printr-o desavarsita constructie epica, evidenta din felul in

care este condusa actiunea, cum sunt inlantuite diferitele episoade. Actiunea se desfasoara intr-o gradatie continua si logica, din momentul in care Dan afla de navalirea tatarilor si pana la stingerea lui in cortul hanului Ghirai. Combinand liber istoria cu fabula, autorul "isi plaseaza eroii la granita dintre realitate si mit. Dan si Ursan cunosc limba copacilor, chipul de a porunci raurilor sa-si o-preasca apele si de a tine piept, cu ghioaga si securea, invaziei tatarilor" (Paul Cornea). Naratiunea faptelor se impleteste strans cu dialoguri concise, care dau dinamism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor in flacari). Scenele de mase, privelistile de ansamblu sunt zugravite cu aceeasi maiestrie, in culori si linii viguroase; eroii dau dovada de o exemplarabarbatie in fata dusmanului, ei capatand proportii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificiu si pentru patriotismul romanilor. Personajul principal al poemului este Dan. "intrupare simbolica a patriotismului si a eroismului anonim popular". Realizat cu mijloacele cele mari ale artei portretul lui Dan reprezinta simbolic, vitejia poporului roman in lupta pentru libertate si independenta, pentru pastrarea specificului stramosesc. Dan, capitan de plai este un poem eroic (adica nareaza o actiune mai complicata decat a baladei, cuprinzand mai multe episoade in care se povestesc fapte marete, savarsite de personaje insufletite de sentimente nobile). V. Alecsandri" creeaza un erou miraculos de puternic in lupta (Dan); dusmanii se ingrozesc la aparitia sa, el cunoaste glasurile tainice ale naturii (afla de la niste stejari de prapadul din vale); vulturii il calauzesc in drumul sau, iar raul isi micsoreaza undele ca el sa poata trece. Printr-o varietate de procedee artistice (directe si indirecte), autorul realizeaza portretul complex al acestui erou, un portret fizic si moral. Astfel, in prima secventa, V. Alecsandri prezinta aspectul exterior al personajului si mediul in care traieste: "Batranul Dan traieste ca soimul singuratic in pestera de stanca, pe-un munte paduratic". Batranul ostean, cu toate ca a implinit un secol de viata ("Vechi pustnic, ramas singur din timpul sau afara") si zadarniciile ii amintesc mereu de batranete: "Timpul rece apasa-umarul meu Si cat m-afund in zile lot simt ca e mai greu", continua sa stea de straja tarii, asa cum 1-a "deprins Stefan, usoara tarna-i fie". Momentele de suprema fericire (amintirile din tinerete), cand tara-i striga "La lupta, Dane!", alterneaza cu meditatiile batranului solitar, legate de eterna tema a mortii: "O! lege-a nimicirei! o! lege nemiloasa! Cand, cand sa toci oare a vremei lunga eca-a!" Este de retinut metafora sugestiva ("a vremei lunga coasa") pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibila a timpului, ca si interogatia retorica (punctand demnitatea celui care incepe sa constate ca batranetea este varsta neputintei). Regretul dupa anii tineretii este impresionam subliniat de alte doua (sugestive) metafore: Dan priveste: "Fantoma dragalasa a verdei tinereti Ce fuge de rasuflu! geroasei batraneti Dan traieste in comuniune totala cu natura, ceea oe configureaza semnificatia personajului - simbol al vitejiei. poporului nostru in lupta pentru libertate si independenta nationala - el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, o intruchipare a poporului care a trait in mediul ambiant al naturii ce i-a fost "casa". Prin introducerea unor sugestive epitete si comparatii in structura poetica, autorul sugereaza ideea de batranete a lui Dan: "Vechi pustnic ramas singur din timpul sau afara, Oi pe un gol de munte o

stanca solitara"; el e albit de ani si zile, ceea ce presupune si experienta de viata, dar si luarea in considerare a aspectului exterior: "Apoi el pleaca fruntea si cade iri visare, Iar muntii, albi ca dansul, se-nchina-n departare". Cu privire la titlul poemului, facem urmatoarele precizari: Dan este numele personajului principal, iar apozitia dezvoltata "capitan de plai" asociaza doj termeni din sfere ale vocabularului foarte indepartate: "capitan" este un termen militar, iar "plai" este un termen din sfera limbajului comun, denumind "partea superioara a unui munte sau deal, aproape plana, acoperita cu pajiste", locul specific al romanului, a carui imagine paradisiaca apare si-n balada populara Miorita. In viziunea artistica a lui Alecsandn. Dan este osteanul care sta de veghe la hotarele patriei, care supravegheaza, din porunca domneasca, plaiurile romanesti, avand constiinta datoriei, aceea de a le apara de invaziile straine. Portretul fizic al eroului se va intregi de-aici incolo cu o suma de trasaturi morale, proprii personajului romantic exceptional, pus in situatii exceptionale. Dan e un mare patriot: "Pe cand era el tanar" punea in slujba tarii cea mai frumoasa podoaba: "dalba-i vitejie", adesea pleca singur "prin codrii fiorosi" de la hotare, in care "tuna si fulgera" contra cotropitorilor; "ca trasnetul era" cand "vantura" ostirile dusmane Astfel "tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai": Deci ii placea sa-nfrunte cu dalba-i vitejie Pe cei care prin lume purtau bici de urgie, Si mult iubea cand tara striga: La lupta. Dane! Sa vanture ca pleava ostirile dusmane Atunci a lui manie ca trasnetul era, in patru mari hotare tuna si fulgera. Iar tara dormea-n pace pe timpii cei mai rai Canii Dan veghea-n picioare la capataiul ei". Tara apare personificata, iar Dan devine un simbol al existentei milenare a poporului roman, un simbol al iuptei pentru apararea fiintei nationale, pentru inlaturarea cotropitorilor straini. Virtutile eroului sunt hiperbolica te si puse in evidenta printr-un stil retoric, colorat cu epitete, personificari, comparatii sau metafore ("dalba-i viiejie", bici de urgie", mania lui "ca trasnetul era", "tara dormea-n pace" cand Dan veghea "la capataiul ei", "codri fiorosi , "vulturi carpatici", "zborul indraznet", "cortegi Falnic") Ca in legendele populare (Dan si Ursan nu figureaza in documente istorice, de aceea se presupune ca sunt plasmuiri ale imaginatiei poporului), eroul vorbeste cu murgul sau, cand "sprinten da-n laturi sforaind", zicandu-i: "N-aibi grija, mai soimane! Eu am si duc, cu mine O vraja rea de dusmani si buna pentru tine". Vorbirea directa, marcata grafic prin folosirea ghilimelelor, invioreaza actiunea, iar metafora ("O vraja rea de dusmani") evidentiaza o trasatura morala esentiala a erou lui: curajul in primejdie. Totodata, se introduce in poem un motiv specific al comuniunii omnatura (vezi si versurile: "iar vulturii carpatici cu zborul indraznet/ Facea un cortegi falnic eroului drumet") care va capata o mai mare amploare in cel de-al doilea capitol. Folosind personificarea, dar si vorbirea directa, autorul ni-1 prezinta pe batranul Dan ca pe eroii-basmelor populare; el intelege glasul naturii, aude conversatia a doi stejari, "crescuti dintr-o tulpina", despre primejdia in care se afla patria, pentru ca au navalit tatarii. Acestia "ard satele romane", "ard holdele-n campii" si iau in robie "fete si copii": "Batranul Dan asculta graind doi vechi stejari Crescuti dintr-o tulpina pe culmea cea de munte (. ) . O! frate, zice unul, un vant in miez de noapte

Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste soapte! E sabie in tara! Au navalit tatarii! (...) Asa! raspunde altul, colo in departare Zarit-am asta-noapte pe cer lumina mare! Ard satele romane! Ard holdele-n campii! Ard codrii!...sub robie cad fete si copii (...) Batranul Dan aude, suspina si nu crede!" Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric ("asculta", "ard", "zbor", aude".

suspina, "nu crede"), prin repetitia insistenta a verbului "ard", prin enumerare (satele, holdele, codrii ard) si inversiune ("adusu-mi-au din vale lung vaiet"). Propozitiile sunt scurte; loriul grav, marcat si de multimea exclamatiilor retorice ("Ard satele romane!"). Desi batran, Dan porneste la lupta, manat de un fierbinte patriotism: "Batranul Dan desprinde un palos vechi din cui Si palosul luceste voios in mana iui Batranul Dan pe sanu-i apasa a lui mana Si simte ca tot bate o inima romana". Aceasta importanta trasatura morala rezulta din faptele personajului, plecarea lui la lupta. Un rol important il joaca aici epitetul. Dan e "batranul", palosul e "vechi" deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului, "luceste voios", in care intentia personificatoare a autorului e clara, Batranul ostean al lui Stefan cel Mare uraste de moarte pe toti dusmanii tarii, el si-a pastrat vigoarea sufleteasca, fapt ce rezulta din autocaracterizarea din versurile: "Pe inima si palos rugina nu s-au pus. O! Doamne, Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai Pan ce-oi strivi toti lupii, toti serpii de pe plai! Fa tu sa-mi para numai atunci palosul greu Cand inima-nceta-va sa bata-n pieptul meu, Satunci inima numai de-a bate sa incete Cand voi culca sub tarna a dusmanilor cete! Vedem "ca maretul om de munte" invoca divinitatea cerandu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toti dusmanii tarii. Metafora e, in acest pasaj, de esenta populara (rezultatul unor comparatii): "lupii" si "serpii" sunt invadatorii, simbolizandu-i pe tatarii veniti "in cete", care-si "joaca armasarii" in "balti de sange" si pe care viteazul doreste sa-i culce "sub tarna". Observam ca verbele sunt la modul imperativ, iar repetitiile abunda. Tonul avantat, specific epocii .pasoptiste, si deci romanticului poet V, Alecsandri. (se realizeaza prin folosirea invocatiei retorice, dar si a exclamatiilor), era tonul potrivit pentru aceasta impresionanta ruga. In capitolul al treilea, folosind hiperbolizarea. autorul il prezinta pe "maretul om de munte" infratit cu natura si primind sprijinul ei atunci cand porneste la lupta; "Asa apare-n sesun maretul om de munte, Calcand cu pasi gigantici pe urme mai marunte! Nu stiu de el copacii tineri, crescuti pe maluri, Dar raul il cunoaste si scade-a sale valuri Sa treaca inainte Viteazul Dan la lupta". Epitetul care-1 insoteste pe erou s-a schimbat, ei nu mai e "batranul", ci "viteazul", iar personificarea naturii aminteste de o lupta dreapta, de aparare a fiintei nationale (ca-n Eminescu: "raul, ramul mi-e prieten numai mie") El "soseste-n seara" la casa lui Ursan, prietenul si tovarasul sau de lupta, alt viteaz de-al lui Stefan cel Vlare, om aspru, ca si Dan, care "sta de paza in mijlocul campiei", ingrijind de hergheliile domnesti. Afland ca tara-i in mare primejdie, "Ursan tresare, geme, saprinde-n gandul sau", priveste cu drag la "grozavu-i buzdugan", apoi, incalecarid un cal neimblanzit, adus in graba de fiica sa, Fulga, porneste la lupta,

insotit de Dan, "ca vantul si ca gandul". Cei doi fac adevarate minuni de vitejie. Merita semnalat, in aceasta secventa, dialogul incordat si dinamic al celor doi frati de arme, care face actiunea mai palpitanta. Apelul autorului la vorbirea directa - transcrisa grafic prin folosirea ghilimelelor - e un alt mijloc de caracterizare indirecta a personajelor: "Ce vant te-aduse-aice? , Vant rau si de jalire! Ne calc paganii, frate, si tara-i la pieire! (...) Sa mergem. Dar! Sa mergem! adauge Ursan." Tot in mod indirect, prin faptele sale de arme, il prezinta Alecsandri pe eroul sau si in secventa a Via Dan este capitanul viteaz, credincios inaltei porunci date de Stefan, de-a fi devotat tarii, fericit ca "pe. inima si palos rugina nu s-au pus" si deci poate lovi "naprasnic" pe dusmani: "El intra si se-ndeasa in gloata tremuranda Ca giunghiul cel de moarte in inima plapanda, Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie Tot cade-n dreapta,-n stanga, si taie-n carne vie... Fug toti si per din cale-i!"; comparatiile au darul de-a sublinia curajul eroului, iar multimea verbelor la prezentul istoric ("taie", "se-ndeasa", "cade", "luce", "taie") imprima dinamism sau vizualizeaza imaginea ("palosu-i ce luce ca fulger de urgie"). Dar eroul este nu numai un patriot inflacarat, ci si un bun prieten, un om bogat sufleteste. Cand Ursan cade ranit, Dan nu-1 paraseste la ceas de grea cumpana, ci sta "de paza" la capul lui: "Cu calu-n mana stanga, cu pala-n mana dreapta Amenintand cu ochii tatarii, mii asteapta Precum asteapta zimbrul de lupi incungiurat". Imaginea vizuala este mareata, virtutile eroului aparand mereu, hiperbolizate (ca in Pasa Hassan de G. Cosbuc). Paganii nu vor sa se-nfrunte cu el, "caci palosul naprasnic e vultur de otel" (metafora). Tatarii sunt infranti, tiar cu pretul jertfei celor doi viteji: Ursan, ranii, e salvat de fiica sa, Fulga, iar Dan, ranit si el, este luat prizonier de tatari Punctul culminant, aflat in finalul poemului, in tabloul al Vlll-lea, este si mai emotionant. Aici sunt reliefate alte calitati ale eroului: demnitatea, dragostea de patrie, de credinta strabuna, intelepciunea si maretia. Ghirai, hanul, infrant atat de rusinos de romani, si "umilit/ Precum un lup din codri.ce-au fost de cani gonit", nutreste ganduri de crunta razbunare contra lui Dan. Cu inima "haina", dupa trei zile si trei nopti de framantari, il cheama pe viteaz la el in cort; prin ochii lui trec "fulgeri" si amenintari ingrozitoare. Urmeaza o secventa de mare dramatism: "Desi cuprins de lanturi, maret intra romanul!" Dialogul lor incordat are valente simbolice profunde si dezvaluie, tot indirect, alte trasaturi morale iesite din comun: intelepciunea, demnitatea, inteligenta, inaltul patriotism. La intrebarea lui Ghirai "Ce simte firul ierbei cand coasa e vecina?", eroul da raspunsul cuvenit: "Ea pleaca fruntea-n pace(...) Caci are sa rodeasca mai frageda la anul!" Se subliniaza deci atat inteligenta batranului ostean, cat si experienta de viata, demnitatea si intelepciunea. Sensurile incorporate de autor sunt acestea: "firul ierbei" -simbol al vietii amenintate cu moartea, care "are sa renasca mai frageda" - reprezinta o sugestie pentru intreg poporul roman, harazit sa reziste la marile furtuni ale istoriei vitrege, sa renasca mereu, ca pasarea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, isi exprima increderea in virtutile urmasilor sai, capabili si ei sa lupte si sa invinga. Hanul, care cunoaste renumele eroului din "graiul plin de lacrimi orfanilor din lume", cat si inteligenta sa vie si intelepciunea, ii propune un targ rusinos:

iertarea de moarte in schimbul lepadarii de legea stramoseasca (deci si de calitatea de crestin ortodox si de apartenenta etnica, cea de roman): "Dar imi fac mila, de ani si de-a ta minte, Gandind la batranetea ce-apasa-al meu pariate, Si vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta De vrei tu sa te lepezi acum de legea ta!" Raspunsul demn al lui Dan il uimeste pe hanul tatarilor, impunandu-i, totodata, respect: "Ceahlaul sub furtuna nu scade mosunoi! Eu, Daa, sub vantul soartei sa scad pagan, nu voi Deci nu-mi convine viata miselnic castigata, Nici pata fardelegii in fruntea mea sapata. Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz, Un verme ce mananca albeata din obraz. Cui place sa roseasca, roseasca... eu nu vreu Nici pata pe-a mea arma, nici pe obrazul meu. Alb am trait un secul pe plaiul stramosesc Si vreu cu fata alba senin sa ma sfarsesc, Ca dup-o viata lunga, ferita de rusine, Mormantul meu sa fie curat si alb ca mine!" Sa subliniem, mai intai, semnificatiile simbolice ale acestui pasaj. in raspunsul dat lui Ghirai se vorbeste despre faptul ca "Ceahlaul... nu scade mosunoi". Este aici un simbol poetic, poate cel mai indragit de poporul roman, muntele, loc de refugiu, in restriste, dar si de inaltare sufleteasca (e lacasul zeilor, in antichitate), simbolul rezistentei in timp la cele mai grele incercari, prin care a trecut acest popor. Sa observam apoi ca apozitia simpla "Dan" determina pronumele personal "eu" si ca imbinarea celor doua cuvinte aminteste de formula voivodala "Io, Mircea" si confera exprimarii o anumita maretie si solemnitate, in felul acesta, moartea eroului din final - simbolul luptei pentru. apararea fiintei nationale - apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragica, sublima. Abundenta figurilor de stil: epitete, comparatii, meta fore ("rusinea-i o rugina", "...un verme", "fata alba 1, "viata lunga", mormantul " curat si alb" "ca mine") confera versurilor citate mai sus un puternic continut emotional. Fragmentele, comentate pana acum, dar in special capitolul al Vll-lea, sunt dominate de cele doua sentimente cardinale: onoarea si dezonoarea, in jurul carora se tes metaforele si alegoriile. Punerea discreta in antiteza a celor doua sentimente amplifica expresivitatea poetica. Autorul recurge la cuvintele "pata", "rusine", "rugina pe-o arma de viteaz", "verme" - pentru a sugera dezonoarea - si, in opozitie cu acestea, la expresiile "albeata din obraz", "fata alba", "trai fara mustrare si fara prihanie", mormantul "curat si alb" - pentru a sugera onoarea si cinstea. Viteazul respinge deci "mila" si "darurile" dusmanului, cerandu-i doar: "Ghirai, ma lasa, lasa in ora mortii grele, Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!" Uimit, Hanul desface cu propria mana "cumplitul lant", "unealta de robie" sub care "leul zace", zicandu-i grabnic: "Tata, ia calul meu si du-te!" Si poemul se incheie magistral cu episodul reintoarcerii lui Dan, de pe pamantul patriei, unde, in "aerul Moldovei", de care-i fusese "dor" in ceasul din urma al vietii, "inima lui creste", ochii-i plini de jale "privesc prin lacrimi podoaba tarii sale". in locul acela, de dincolo de Nistru, " Sarmanu-nghenuncheaza pe iarba ce straluce, isi pleaca fruntea alba, smerit isi face cruce Si pentru totdeauna saruta ca pe-o moaste Pamantul ce tresare si care-1 recunoaste... Apoi el se intoarce la Hanul, intra-n cort, Suspina, sovaieste si, palid, cade mort!" Pasajul intreg respira un aer de maretie caracteristic tragediilor antice/ Este impresionant faptul ca eroul adauga inca o virtute in paleta inaltelor sale insusiri morale: credincios cuvantului dat lui Ghirai, el se intoarce si aici se sfarseste. Remarcabila este si imaginea vizuala creata de poet: Dan, ingenuncheat "pe iarba ce straluce", isi pleaca "fruntea alba" si saruta pamantul tarii ce "tresare si care-1 recunoaste" (deznodamantul). Personificarea pamantului este, de asemenea, superba. Sa mai precizam un fapt: Alecsandri se arata si aici preocupat (ca si in poezia

Sergentul) de a sublinia o idee scumpa lui: recunoasterea eroismului poporului nostru de catre reprezentantii altor natiuni. De aceea, in final, hanul rosteste, "cu durere", un epitaf, la capataiul viteazului cazut la datorie: "O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere, Avand o viata verde in timpul tineretii Si alba ca zapada in iarna batranetii!..." Eroul smulge deci admiratia dusmanului pentru inaltele sale virtuti morale: eroism, devotament, demnitate si puritate sufleteasca. imbinarea fericita a comparatiei cu metafora si alegoria confera fragmentului un inalt continut emotional. Un procedeu stilistic de remarcat, in aceste versuri finale (capitolul VII), este repetitia, prin care Alecsandri obtine o subliniere si o intensificare deosebite ale actiunilor si un plus de expresivitate ("nu scade"..."sa scad"; "ma lasa"..."lasa" etc). Repetitia dintai realizeaza o analogie intre imposibilitatea ca Ceahlaul sa ajunga un musuroi sub furtuna si imposibilitatea ca Dan sa-si lepede credinta "sub vantul soartei". Mai poate fi remarcata si staruinta, aproape obsesiva, cu care Alecsandri, bun cunoscator al limbii populare, marcheaza persoana I in raspunsurile date de Dan. Poetul respecta acum exprimarea populara, care nu arata (in mod obisnuit) pe autorul actiunii prin pronumele personal in nominativ, ci se multumeste cu indicatia data de desinenta verbului; in schimb apar pronume personale in dativ si acuzativ. Persoana I este insa indicata si prin pronumele posesiv, folosit cu valoare adjectivala: "fruntea mea", "a mea arma", "obrazul meu", "mormantul meu", "al meu dor", "pamantul tarii mele". Valoarea stilistica a pronumelui se datoreaza si intentiei* de a sublinia tonul de. confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reusit sa marcheze aceasta intentie. Daca in conturarea personajului principal, Dan, am putut urmari varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee artistice, in portretizarea lui Ursan vom schita doar cateva aspecte. Alecsandri il prezinta pe Ursan (in mod direct) ca fiind prietenul si tovarasul de lupta al lui Dan; el este conturat numai din linii colturoase si din umbre: "Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan, Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros si lat, Ou bratul de barbat, cu pumnul apasat, E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos, El e de peste Milcov pribeag misterios". Si el intra-n dusmani "ca vieru-n stuhu tare", pe vremea marelui Stfefan, iar acum ingrijeste de "sirepe herghelii" (ca Simion, comisul, din Fratii Jderi) si "sta de paza in mijlocul campiei", adica la hotarele tarii. Prin ocupatia lui pasnica, prin faptul ca are avere si o fata viteaza, Fulga, se sugereaza discret dragostea de pace a poporului roman. El e de "peste Milcov", un fel de Hercule misterios, fapt ce ne duce cu gandul la ideea de unitate in lupta a romanilor de pretutindeni. Viteaz, hotarat, imprevizibil, priveste "grozavu-i buzdugan" cu mult drag si-1 insoteste pe Dan in lupta cu tatarii, unde face adevarate minuni de vitejie, pana la sosirea ostasilor din Orhei (cand este ranit si salvat de fiica sa, Fulga). Se impune o scurta observatie cu privire la personajul Chirai, simbol al dusmanului, al invadatorului - cum era si Bakzid, din Scrisoarea III; dar personajul lui V. Alecsandri, desi are cruzime si pofta de jaf, desi doreste sa-1 ucida, din razbunare, pe viteazul Dan, se pleaca in fata demnitatii si a patriotismului profund al acestuia, inga-duindu-i sa-si ia ramas bun de la pamantul tarii. Sentimentul lui este de respect filial: "Tata, ia calul meu si du-te!" Vorbele de lauda pe care le rosteste Ghirai in final, ca si sentimentul cu care le insoteste, cel de durere, pun mai bine in evidenta deosebitele insusiri ale eroului principal, Dan.

Sub raportul versificatiei, observam ca V. Alecsandri cultiva versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima imperecheata: ("straluce" - "cruce"; "moaste" - "recunoaste; "tineretii" - "batranetii"). Poemul Dan, capitan de plai impleteste istoria cu folclorul realitatea cu fantasticul, iar deasupra tuturor sentimentelor predomina dragostea de tara a celor doi eroi: Dan si Ursari, Vasile Alecsandri e considerat "rege al poeziei", de catre Mihai Eminescu. in poemul sau Epigonii si pentru maiestria cu care a infatisat ochilor si sensibilitatii noastre istoria: "El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune, El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sornbru si regal"

Vasile Alecsandri: DAN, CAPITAN DE PLAI

Vasile Alecsandri acopera prin opera sa o mare suprafata a literaturii romane, marcind un timp de rascruce in evolutia scrisului artistic romanesc. Operele lui in versuri, in proza sau dramatice au intemeiat noi drumuri literare, au deschis portile celei mai inalte literaturi clasice. Este cunoscut ca poet mai ales prin ciclul de Pasteluri. Alecsandri a excelat in poezia patriotica, ocazionala sau nu, deoarece sentimentele lui aainci si firesti de iubire de tara s-au dezvoltat in climatul fierbinte al evenimentelor de la 1848 si 1859. r1z7924rr66crx Dan, capitan de plai este un poem eroic dintre cele mai definitorii pentru jhijloacele expresive si viziunea poetica a artistului. Poemul eroic intruneste, ca orice poem, mai multe episoade, si se inrudeste cu balada, desi aceasta are o naratiune mai restrinsa, prin exemplaritatea personajelor insufletite de sentimente inalte si printr-o expansiune spre fantastic, manifestat in stilul hiperbolic si in preferinta pentru personificare. Poemul eroic evoca in chip firesc momente glorioase din istorie, exaltind sentimente nationale. Dan, capitan de plai este inspirat dintr-un cintec popular, ce ,figureaza ca moto. Chiar din acest fragment anonim detasam confruntarea dintre Bine si Rau, asezata in plan moral: rai-iad, atit de proprie poporului, care a transfigurat-o artistic in basme si ba- Iade, mai ales sub ipostaza luptei dintre aparatorii tarii si dusmanii ei. In poem acesti aparatori au statura legendara, baladesca si se aseamana chiar cu eroii din basme. Sint portretizati, prin urmare, la modul ideal, intr-o mare risipa de procese retorice. Stilul retoric este foarte familiar lui Alec-sandri. El se caracterizeaza prin bogatia argumentatiei, prin podoabele exprimarii poetice, toate puse in slujba transmiterii unui mesaj inflacarat si solemn, in cazul de fata patriotic. Eroii sint batrinul Dan si Ursan, tovarasul sau de lupta pentru apararea gliei strabune. Dusmanul este cel stiut al Evului Mediu - tatarii. Ne aflam, aparent, in epoca urmatoare domniei lui Stefan (secolul al XVI-lea), dar, de fapt, mai curind intr-un timp anistoric, intr-un timp legendar, indepartat si eroic. In rezumat, Dan imbatrinit si singur, vegheaza hotarele tarii, regretind timpul tineretii, al faptelor de arme, cind afla din convorbirea a doi vechi stejari ca tara dste calcata de tatari. Viteazul fs,i ia armele si-1 cheama pe Ursan sa curme impreuna prapadul

abatut asupra Moldovei. Dupa o lupta vitejeasca, Ursan este ranit, iar Dan, care nu-si paraseste prietenul, desi lovit si dinsul, cade in miinile dusmanului. Ghirai, patruns de admiratie fata de ghiaur", il lasa sa sarute pentru ultima oara pamintul tarii ce tresare si care-1 recunoaste... .Un alt personaj, care contureaza vitejia vechilor aparatori ai Moldovei este Fulga, fiica lui Ursan, care isi salveaza parintele ranit. Naratiunea care constituie substanta poemului este intretaiata de descriere si dialog, ceea ce da profunzime cadrelor eroice ale evocarii. Prima parte a poemului are rol de expozitiune, prezentindu-1 pe batrinul viteaz in solitudinea lui mindra si meditativa. Dan este comparat cu soimul, cu stinca, ceea ce reflecta in metafora caracterul maret si nobil, inaltimea calitatilor vitejesti, taria de a rezista neclintit in faja oricarei urgii. Este asociat cu natura salbatica a muntelui, a padurii neumblate si cu soarele. Prin urmare, statura lui are o maretie cosmica. Privirea batrinului se misca in ritm astral. Singuratatea acestui viteaz se explica printr-un destin exceptional. El nu poate avea in,pfeirjma decit maretia naturii, singura in masura sa cuprinda maretia lui umana. Dan dezvaluie insa si un dureros regret al anilor traiti cu fala, cind veghea in picioare" la capatiiul" tarii. Nu este un regret banal pentru tineretea pierduta, fiindca Dan este un vechi pustnic", in sens figurat, adica un om intelept si dezlegat de cele trecatoare. El regreta numai vremea cind minia ii semana cu traznetul, tunetul, fulgerul - cu descatusarea fortelor napraznice ale naturii. Drumurile lui prin codrii intunecati, sub vulturii carpatici", in tovarasia murgului cu care vorbea ca in basme, rasar in mintea treaza a eroului. Capitolul doi sustine intriga poemului: navalirea tatarilor si insingerarea tarii. Important este modul in care poetul introduce aceasta intriga. Vestea cea rea o afla Dan ascultind doi vechi stejari". Se stabileste astfel corespondenta dintre senectutea mindra a osteanului si falnicii stejari, la fel de batrini, sugestia ca eroul trece prin timp ca si natura. Stejarul este un vechi simbol literar al marejiei si biruintei, al demnitatii si al nobletii. Stejarul este, totodata, o emblema vegetala a plaiului romanesc. Dialogul stejarilor se desfasoara in cadentele vechi ale limbii populare, plina de miresme poetice: O! frate, zice unul, un vint in miez de noapte / Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste soapte!... / E sabie in tara! au navalit tatarii! / S-acum in balti de singe isi joaca armasarii!" Dan intelege glasul naturii ca eroii din povesti, pentru ca este contopit cu ea de atita vreme. Tot ca in basme viteazul isi pregateste palps vechi" si pleaca plin de fala. In partea a treia a poemului, in care e schitat portretul lui Ursan, e surprinzatoare arta cu care Vasile Alecsandri izbuteste sa-1 individualizeze, asezindu-1 totodata in aceeasi spita rara a Strabunilor viteji, ca si pe Dan. Daca Dan privea din insingurarea lui spre soare, spre lumina verdei tinereti", Ursan este invaluit parca de umbre, la chip intunecos", pletos ca zimbrul", pribeag misterios". El fusese asezat in tara de insusi domnul Stefan care-1 numea frate". Portretul lui Ursan atinge, de asemenea, o dimensiune fantastica, maretul om dormind culcat pe-un buzdugan" si pazind o herghelie de cai, am zice, nazdravani: zmeii hergheliei . Incaleeind pe un armasar salbatic adus de fiica sa, Fulga, Ursan porneste impreuna cu Dan la lupta. Cei doi tovarasi luptind unul dintr-o parte si celalalt din alta evoca stravechiul motiv de balada, din

yersurile: bate tu marginile, / eu sa bat mijloacele". in episodul al saselea, poetul descrie lupta celor doi giganti cu tatarii. Este un episod central al poemului eroic, in care hiperbola desavirseste impresia de vitejie incomparabila, cu atit mai convingatoare, cu cit e conturata si prin contraste: El intra si se-ndeasa m gloata tremurinda / Ca giunghiul cel de moarte in inima pla-pinda, / Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie / Tot cade-n dreap-ta-n stinga, si taie-n carne vie... Poetul pare a anticipa celebra imagine a lui Cosbuc din Pasa Hassan. Comparatiile hiperbolice introduc termeni care amplifica senzatia de razvratire a naturii im-potrjva unei umanitati decazute (fulger", zimbrul"). In ultimul episod il aflam pe Dan, ranit, prizonier la tatari. Poetul sugereaza ca uriasul Dan, cel care calca cu pasi gigantici", si in fata caruia riul isi scadea valurile, se afla intr-un loc prea ingust pentru grandoarea Iu; Ghirai se simte strivit de maretia pradei sale. isi pierde pacea, zace" ca un cadavru", este palid" si de la inceput invins m confruntarea cu maretul roman inlantuit. Se cere eroului sa-si lase legea in schimbul iertarii. Ne aflam in fata unui cunoscut motiv de balada (cea mai faimoasa fiind Constantin BrancoveanuY La baza acestei transfigurari literare se afla o realitate istorica. Dar crestinii nostri nu si-au lepadat legea nici in realitate, nici in fictiune. Naratiunea atinge punctul culminant acum, cind triumful moral al eroului devine apoteotic. Expresiv, impresioneaza cel mai mult analogia dintre Dan si Ceahlau, muntele sfint al Moldovei; Ceahlaul sub furtuna nu scade mosunoi! / Eu, Dan, sub vintul soartei sa scad pagin, nu voi." Expresia este sententioasa, cum se intimpla de multe ori in poezia patriotica a lui Alecsandri si a altor poeti de la 1848, cind versul era si o arma de lupta si se puteau rupe din texte asemenea maxime" pe^tema iubirii de tara* cu care poti sa formezi un Decalog al romanilor liberi: Alb am trait un secul pe plaiul stramosesc / Si vreu cu fata alba senin sa ma sflrsesc"; Asa m-au deprins Stefan, usoara tar-na-i fie! / La trai fara mustrare si fara pnhanire."

1. Alecsandri si poezia populara.Patima lui folclorica i-a fost stimulata de A. Russo si o descopera plimbandu-se prin munti, la Piatra, unde aude: cantecul cel mai frumos, cei mai jalnic, cel mai de suflet... pe lume: doina de la munte, acea melodie curat romaneasca, in care odata inima omului se talmaceste prin suspine puternice si prin note dulci si duioase, doina jalnica, care face pe roman sa ofteze fara voie si care cuprinde in sanul ei un dor tainic dupa o fericire pierduta". Sub influenta poeziei populare paraseste compunerile in limba franceza si improvizeaza poezii de inspiratie populara, numite in saloanele iesene poezii de coliba (dupa S. Cioculescu). In aceasta directie este incurajat si de Elena Negri: Continua cum ai inceput; cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie sa ravneasca un poet e acela de poet national si popular, ii scria aceasta. Un astfel de ideal venea si din redactia Daciei literare". Acest important compartiment al artei sale debuteaza cu poezia Doina (1842) scrisa impreuna cu Strunga si Baba Cloanta si pe care le va aseza, in 1853, in fruntea volumului Doine si lacramioare. considerate cele mai bune poezii ale mele". In 1849 Alecsandri va publica un studiu, Romanii si poezia lor, pentru ca in 1852 sa faca sa apara volumul Balade Adunate si indreptate de V. Alecsandri, partea I, Iasi.

Poeziile populare erai adunate si indreptate de V. Alecsandri deci indreptarile fiind es