UNIVERSITATEA BUCUREŞTI - FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ JUSTINIAN

PATRIARHUL

Păcatele tinereții și slujirea lui Dumnezeu în lumina Sfintelor Canoane

LUCRARE DE SEMINAR

PROF. ÎNDRUMĂTOR

Pr. Conf. Dr.

George GRIGORIȚĂ

STUDENT

Daniel MARIN

AN III, GRUPA 6

Teologie Pastorală

BUCUREŞTI

2015

2

Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât

aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis

iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a

Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a

întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a

zis: Paşte oile Mele. (Ioan, 21, 15-17)

Argument

Există oameni, și nu puțini, în viața cărora, un moment dat, se produce o schimbare

profundă. Se spune despre ei că au simțit dragostea lui Dumnezeu. Toți își schimbă viața, mai

mult sau mai puțin, după puteri, și devin buni creștini, slujindu-l pe Dumnezeu printr-o viață

bineplăcută Lui. Unii dintre aceștia, însă, simt că nu este de ajuns ... Ceva, de fapt Cineva, îi

cheamă, în mod mistuitor la o treaptă mai înaltă, aceea a slujirii Lui. Și, dintr-o dată, după o

vreme, o parte dintre ei află că nu pot sluji, deoarece Sfintele Canoane nu permit acest lucru.

Astfel se conturează o problemă sufletească de mari dimensiuni. Seriozitatea acestei

problematici stă la baza lucrării de față, fără, bineînțeles, a avea pretenția că modul de tratare este

exhaustiv sau întru totul obiectiv.

Impedimentele la preoție sunt destul de multe, dar, în continuare, pentru o analiză

concretă, vom considera următoarea ipoteză: candidatul la hirotonie a săvârșit păcatul

desfrânării, a trăit în desfrânare, cu mult timp în urmă, înainte de momentul metanoiei, al

pocăinței sincere, urmată de hotărârea de a urma cursurile facultății de Teologie. Această

hotărâre a fost binecuvântată de părintele duhovnic al respectivului. De asemenea, acest păcat a

fost spovedit cu multă căință, nerepetându-se. Mai apoi, după un timp de penitență

duhovnicească, respectivul s-a împărtășit cu Sfintele Taine, trăind o viață creștină activă.

Temeiul opririi de la hirotonie

În lumina sfintelor canoane, desfrânarea, ca unul dintre păcatele de moarte, oprește

candidatul de la hirotonie:

Dacă prezbiterul, mai înainte păcătuind în trup, s-a înaintat, şi va mărturisi că a păcătuit mai înainte de

hirotonie, să nu aducă Sfânta Jertfă, rămânând întru celelalte, pentru cealaltă sârguinţă (a vieţii sale celei

îmbunătăţite). Că celelalte păcate, mulţi au zis, că iartă şi pe hirotesia. Iar dacă însuşi nu va mărturisi, şi

nu se va putea vădi arătat, la însuşi acela să fie stăpânirea.

Can. 9, Sinodul II local de la Neocezareea

Canonul 9 elaborat în cadrul Sinodului al II -lea local de la Neocezareea, și împreună cu

acesta și toate celelalte canoane pe tema respectivă, iar prin extensie, cu toate canoanele stabilite

în perioada Creștinismului primar, își au temeiul în Sfânta Scriptură, în special în epistolele

3

sfinților apostoli. Astfel, în epistola către Timotei, Sfântul Apostol Pavel ne arată care sunt ca-

litățile morale necesare candidaților la cler:

Se cuvine însă episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios și

primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci

blând, pașnic, neiubitor de argint, bun chivernisitor în casa lui, având copii ascultători cu toată

bunacuviință" (I Timotei I, 2-4)

Tot el scrie și lui Tit, episcopul Cretei: "De este cineva fără de prihană, bărbat al unei

femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători" (Tit I, 6).

În epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel este chiar mult mai aspru cu privire la

păcatul desfrânării:

Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face

mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânate este un singur trup

cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh

cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă

desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care

este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ!

Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.? (I Corinteni ,

15-20)

Iată deci, argumente aduse de sfinții apostoli întpărite prin autoritatea acestora, ca unii

care au fost următori ai Mântuitorului, investiți cu putere de sus, plini de Duh Sfânt. Luând

aminte la toate acestea, candidatul nostru la hirotonie nu poate să nu se cutremure, și să își pună

întrebarea firească: oare duhul meu nu râvnește la ceva prea înalt, și cu totul nemeritat, pentru

că mi-am batjocorit vasul Duhul Sfânt?

Este desfrânarea un impediment major la preoție?

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune:

[...] cel ce curvește după botez sau a avut țiitoare nu poate să fie arhiereu, preot, diacon sau altceva din

rînduiala preoțească1

În același mod se exprimă și alți Sfinți Părinți: Sfântul Ioan Postitorul, Sfântul Vasile Cel

Mare, și alții: "Cel ce a curvit măcar o dată, preot să nu se facă". Deci putem concluziona că, în

mod unanim, Sfânta noastră Biserică, prin autoritățile Sale cele mai de seamă (Sfânta Scriptură,

sinoade, Sfinți Părinți) nu acceptă în cutremurătoarea slujire preoțească astfel de oameni. În

Pravila sa Bisericească, Sfântul Simeon spune: cel ce curvește după botez . Analizând această

nuanță, am putea totuși să observăm următoarele: făcând referire explicită la botez, vorbește,

1 † Arhim. Nicodim SACHELARIE, Pravila bisericeasca, ediția a-II-a, 1996, p. 90

4

probabil, despre cei care au primit botezul la o vârstă matură, în absolută cunoștință de cauză

(fără a achiesa la concepția eronată de condamnare a pedobaptismului), spre deosebire de

candidatul în cauză, botezat în pruncie, în care lucrează numai harul Duhului Sfânt, dar care, în

lipsa unei vieți religioase active în familie, a participării la cateheze în mod regulat, și, în

general, a unui mediu autentic ortodox, la o anumită vârstă, poate aluneca în râul învolburat al

patimilor unei tinereți departe de Dumnezeu.

Botezul șterge toate păcatele, deci și păcatul desfrânării. Astfel, cel nebotezat,

desfrânând, nu se leapădă de Hristos, pentru că nu Îl cunoaște. În schimb, după ce este botezat,

adică a devenit creștin, desfrânarea i se socotește ca o formă de apostazie, el întinează haina

botezului. Fiind vorba de același trup, reiese în mod logic că impedimentul la hirotonie nu stă în

întinarea trupului, ci în voința pervertită a omului. Cel care a renunțat la mângâierea harului

pentru dezmierdarea femeii, este precum Iuda! Dar, așa cum și pentru acela era așteptată

pocăința, si pentru cel desfrânat este nădejde de iertare prin pocăință. Cel care, însă, a primit

botezul, prunc fiind, neavând cunoașterea cea bună, trăind într-un mediu secularizat (familie,

societate) care nu pune preț pe învățătura și morala creștină, fără Religie în școală, ar putea fi

judecat precum necreștinii. Practic, el nu s-a lepadat de Hristos când păcătuia în desfrâu, ci urma

chemările instinctuale, ale firii căzute, caci noi nu avem puterea de a înfrâna firea, ci numai

Hristos. În momentul în care Hristos l-a chemat, a crezut, și-a îndreptat viața, a arătat că are

voința cea bună.

IPS Serafim spune, într-un interviu, că păcatul nu trebuie văzut juridic ca o încălcare a

poruncilor dumnezeiești pentru care primim ca pedeapsă un anumit canon. Astfel, păcatul este o

boală sufletească, și, prin urmare, canoanele sunt mijloace de tămăduire, iar nu pedepse. Suntem

opriţi de la împărtăşire pentru un timp, pentru ca în această vreme să lucrăm pocăința, în mod

deosebit pentru păcatele săvârşite. Pocăinţa sinceră ne vindecă, astfel, sufletul şi atrage asupra

noastră harul Duhului Sfânt. Cu cât un păcat este mai grav, cu atât canonul pe care trebuie să îl

îndeplinească penitentul este mai aspru: astfel, pentru adulter, Sfinții Părinţi opresc de la

împărtăşire 15 ani iar pentru desfrânare 7 ani. Totuși, Sfântul Ioan Postitorul reduce până la

jumătate sau chiar mai mult, numărul anilor celor care se angajează la post sever şi fac sute de

metanii pe zi, semn al unei pocăinţe profunde. Concluzia este că, intensitatea pocăinţei şi

renunțarea cu hotărâre neclintită la păcat, concretizată în fapte, determină vremea opririi de la

Sfânta Împărtăşanie, ca vreme de probă că ne-am vindecat cu adevărat de boala păcatului.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este de părere că, în aceste vremuri grele, de slăbire

a credinţei, duhovnicii nu trebuie să oprească pe cei care se pocăiesc cu adevărat mai mult de trei

5

ani. Pe de altă parte, duhovnicul trebuie însă să urmărească cu multă atenție evoluţia vieţii

spirituale a penitentului şi să-l ajute să nu se întoarcă din nou la păcatul săvârşit2.

Ser poate spune deci, că aceste legiuiri sunt pentru acea boala voinței - repetarea aceluiași

păcat - care este patima, iar nu atât pentru întinarea trupească propriu-zisă - păgânii s-au întinat

trupește prin felurite împreunări, dar "pentru că n-au știut", Dumnezeu acceptă la un moment dat

primirea Sfintei Jertfe din mâinile lor, dacă, bineînțeles, își vor schimba viața! În Pateric există o

istorisire conform căreia un episcop, căzând în desfrânare, își anunță turma că nu mai e vrednic

de o așa mare dregătorie; credincioșii nu vor însă să se despartă de arhiereul lor, așa că părintele

poruncește să treacă toți cu picioarele peste dânsul la ieșirea din biserică și doar așa va primi să

rămână. Credincioșii procedează astfel, iar după toate acestea se aude un glas din cer: Pentru

multa lui smerenie i-am iertat păcatul. Cu toate că, în acest caz, canoanele sunt categorice, toate

conducând la caterisire, ele nu sunt desființate, ci numai Dumnezeu lucrează în mod excepțional

în acea situație pentru sinceritatea și hotărârea episcopului, care, uiată, cu atât mai mult ar fi

trebuit caterisit, ca unul care știa, iar nu ca un păgân care nu l-a cunoscut pe Hristos.

La sinodul de la Ancira a fost stabilit un canon care se referă la foștii păgâni, cărora prin

botez li se iartă desfrânările, putând fi hirotoniți: Catehumenii care au jertfit idolilor, apoi au fost

botezați pot să fie hirotoniți, ca unii care au fost spălați de toate păcatele anterioare botezului3

Pe de altă parte, canoanele spun ca lacrimile și pocăința nu sunt de ajuns pentru primirea

hirotoniei, pentru cel care a căzut în desfrâu. Cum Sfânta Taină a Mărturisirii este considerată al

doilea Botez, cu ce e mai mare Botezul decât Pocăința din această perspectivă a curățirii, în

condițiile în care penitentul nu repetă păcatele săvârșite, putând spune că a fost vindecat de

această patimă? Iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul:

Deși cuvântul e îndrăzneț, izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne

curățește de păcatele noastre de mai înainte, iar acesta, de cele de după aceea. Și primindu-l pe acela toți

precum copiii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curățit și pe acela4

Cu atât mai mult, primirea Sfintei Împărtășanii, care este unirea cu Hristos, vine în

sprijinul celor de mai sus: cum poți fi găsit vrednic de această unire atât de intimă cu Trupul și

Sângele Domnului, dar, totuși, nevrednic de preoție?

Concluzie

2 † IPS Mitropolit Serafim JOANTĂ, Canonul nu este pedeapsă, ci mijloc de tămăduire, Interviu - Luni, 1 august

2011,

< http://ziarullumina.ro/interviu/canonul-nu-este-pedeapsa-ci-mijloc-de-tamaduire>, 15 Mai, 2015 3 † Arhim. Nicodim SACHELARIE, Pravila bisericească, ediția a-II-a, 1996, p. 87

4 Sfântul Ioan SCĂRARUL, Florilegiu filocalic, trad. Ignatie Monahul, Ed. Herald, București, 2003, p. 135

6

Tainele Domnului sunt nepătrunse pentru firea omenească, și judecățile ei uscate: poate

cineva să spună că acela care se spovedește, plânge și își urăște păcatul, scârbindu-se de el, nu

este înnoit întru totul?

Nu există nimeni cu adevărat vrednic. Oricât de curat ar fi cineva, slujirea aceasta e

cutremurătoare! Dacă am putea măsura vrednicia, n-ar mai fi nimeni preot în această lume. Iată

ce spune Sfântul Efrem Sirul: "De-ai fi curat ca îngerii și sfânt ca Ioan Botezătorul, preot nu poți

să fii". Toate cele spuse până acum pot duce, în loc de lămurire, la o nedumerire mai mare decât

la început. Toți ne aflăm pe o anumită treaptă a nevredniciei, dar, ceea ce este cel mai important,

doar unii au chemare. Dacă este chemare de la Dumnezeu, lucrurile se limpezesc, se așează, se

clarifică. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este

chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evrei, 5, 4)

În general se face confuzie între chemare și vocație. Vocația poate exista, fiind cumva

talantul omului (voce bună, înfățișare, dicție, cumințenie ș.a.), dar chemarea de la Dumnezeu

spre slujirea altarului se face ținând cont și de inima omului. Așa cum îndeamnă Sfântul

Simeon al Tesalonicului, daca un preot duhovnic găsește în candidatul la preoție un păcat greu,

opritor conform sfintelor canoanelor, trebuie să îl trimită la episcop. Acesta, încunoștiințat fiind

de toate păcatele candidatului, poate decide să-i acorde sau nu dispensa prin iconomie

duhovniceasca. Părintele arhinî=mandrit Nicoale Sachelarie spune foarte clar: "prin dispensă nu

se abrogă canoanele, ci numai se interpretează temporar, spre a se aplica de la caz la caz, în

spiritul legii Domnului și al Bisericii5

5 Arhimandrit Nicodim SACHELARIE, Pravila …, p. 64

7

Bibliografie

Ediții ale Sfintei Scripturi

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi

tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2009;

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu aprobarea Sfântului Sinod,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990;

Lucrări, studii şi articole

† Arhim. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, ediția a-II-a, 1996

† JOANTĂ, Serafim, Canonul nu este pedeapsă, ci mijloc de tămăduire, Interviu - Luni, 1 august

2011, < http://ziarullumina.ro/interviu/canonul-nu-este-pedeapsa-ci-mijloc-de-

tamaduire>

Sfântul Ioan SCĂRARUL, Florilegiu filocalic, trad. Ignatie Monahul, Ed. Herald, București, 2003