Istoria economiei româneşti- note de curs -

Conferenţiar dr.  Vasile Şimanschi

 

  Cuprins www.lib.ugal.ro/idd/cursuri_idd.htm

Introducere  

Capitolul I - Economia în spaţiul carpato-danubiano-pontic în epoca antică

Capitolul II - Economia românească în epoca feudală

Capitolul III - Trăsături ale economiei mondiale de la sfîrşitul sec XVIII pînă la începutul sec. XX

Capitolul IV - Economia românească în epoca modernă

Capitolul V - Evoluţia economiei mondiale în perioada interbelică

Capitolul VI - Evoluţia economiei româneşti în perioada interbelică

Capitolul VII - Trăsăturile economiei României la începutul celui de-al doilea război mondial

Bibliografie  

 

Introducere

 

Pentru înţelegerea complexelor realităţi economice de azi, dintre care multe sînt produsul unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, studiul fenomenelor şi proceselor economice ce s-au derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar şi nu este întîmplător că în preocupările ştiinţifice ale unor laureaţi ai Premiului Nobel se întîlnesc şi cele de istorie a economiei.

Istoria economiei este o ştiinţă socială, făcînd parte din grupa ştiinţelor economice; ea studiază fenomenele şi procesele economice, ramurile

economice şi economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre.

În abordarea problemelor economice din trecut, cercetătorul poate să înceapă utilizînd vectorul timp sau vectorul spaţiu. Utilizînd timpul ca element de înţelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spaţii mari, cum sînt epocile istorice, însă cercetarea este mai eficientă dacă se investighează segmente de timp mai mici, sau anumite evenimente cu implicaţii naţionale şi internaţionale (Revoluţia Franceză, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial).

Analizînd economia din punct de vedere al spaţiului cercetarea poate viza în ansamblu economia lumii, dar şi a continentelor sau a unor zone geografice regionale. Apariţia statelor şi modelarea economiilor în funcţie de aceste structuri politice a direcţionat importante cercetări cu scopul de a evidenţia existenţa unor economii statale care însă nu pot fi înţelese pe deplin decît integrate unor spaţii economice mai largi, ştiut fiind că din epoca modernă structurile economice nu pot evolua izolat.

În procesul de cercetare istoria economiei utilizează un număr mare de izvoare, atît scrise cît şi nescrise, avînd avantajul că problemele care interesează azi beneficiază în cea mai mare parte de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizează o cercetare de înaltă eficienţă.

Utilizînd surse exacte, istoria economiei pune la dispoziţia factorilor de decizie date obiective, care permit o mai bună înţelegere a realităţii şi evitarea unor erori care, de regulă, au costuri economice şi sociale ridicate.

Cercetările de istorie a economiei datează de la începutul secolului trecut şi au apărut mai întîi în Anglia, apoi în Germania, Franţa şi Italia. În spaţiul românesc, ele datează de la mijlocul secolului trecut şi aparţin generaţiei de la 1848 care, prin Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad au căutat în trecutul economiei căi de soluţionare a problemelor economice româneşti din vremea lor.

Cercetările ştiinţifice s-au dezvoltat după întemeierea Academiei Române şi înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale.

În perioada interbelică studii şi lucrări de istorie economică au aparţinut reputaţilor economişti Virgil Madgearu, Victor Stănescu, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, M. Constantinescu ş.a.

După 1990 asistăm la o relansare a acestui domeniu de cercetare, pe deplin motivată de noile realităţi economice româneşti şi din lumea internaţională.

 

Capitolul I

Economia în spaţiul carpato-danubiano-pontic în epoca antică

 

Descoperirile arheologice de pe întreg cuprinsul României atestă existenţa aurului pe teritoriul patriei noastre cu 2.000.000 de ani î. Hr. Prima perioadă a existenţei omului este cuprinsă în epoca paleolitică care durează pînă la aproximativ 10.000 î. Hr. Această etapă este caracterizată de procesul trecerii treptate de la simpla ocupare a teritoriului la locuirea lui, de încercări de amenajare şi chiar de creare a unor adăposturi. Omul paleolitic s-a deosebit de strămoşul său prin faptul că a prelucrat piatra, reuşind să conceapă şi să făurească aproape toate tipurile de arme din silex, lemn şi os care s-au folosit şi în perioadele următoare. Perioada de tranziţie de la paleolitic la neolitic (10.000 – 5500 î. Hr.) se caracterizează în general prin transformări pe toate planurile: trecerea unor comunităţi de la stadiul de vînător-culegător la acela recoltator şi apoi de cultivator de plante, domesticirea animalelor, ceea ce va conduce firesc spre sedentarizare, omul fiind legat de gospodărie şi de vatra casei. Vînătoarea rămîne, totuşi, o activitate de bază.

"Revoluţia neolitică” (5500 – 2500 î. Hr.) a însemnat şlefuirea şi perforarea pietrei, dezvoltarea unor noi meşteşuguri (torsul, ţesutul şi olăritul). Domesticirea unui număr mai mare de animale şi cultivarea plantelor au dus la transformarea omului neolitic în producător. Oamenii îşi construiesc locuinţe şi apar primele aşezări compacte pe văile ferite ale apelor curgătoare şi pe terase. Omul neolitic foloseşte pentru confecţionarea unor unelte şi arme primul metal – cuprul. Acest fapt, ca şi alte schimbări petrecute în viaţa şi activitatea oamenilor, anunţa epoca metalelor. Aceasta cuprinde epoca bronzului (1800 – 1150 î. Hr.) şi epoca fierului (1150 î. Hr. – secolul I d. HR.). În epoca bronzului uneltele şi armele de metal înlocuiesc pe cele din piatră. Are loc prima mare diviziune a muncii – despărţirea agricultorilor de păstori. Cultura materială şi spirituală a epocii bronzului a fost creată de numerosul neam al tracilor, despre care avem informaţii de la Herodot. În perioadele de mijloc şi de sfîrşit ale Hallstatt-ului s-a desăvîrşit cristalizarea etno-lingvistică a geto-dacilor – denumire generică dată tuturor triburilor nord-trace. Plămădirea geto-dacilor – strămoşii autohtoni ai românilor – s-a înfăptuit în spaţiul de la nord de Munţii Haemus şi a avut o însemnătate majoră în istoria întregului teritoriu sud-est european. Constituiţi în puternice formaţiuni politice, locuind un teritoriu întins şi generos din punctul de vedere al bogăţiilor solului şi subsolului, geto-dacii au atins un nivel economic ridicat în acea perioadă istorică, trezind interesul antichităţii.

 

Economia în Dacia preromană

Perioada de apogeu în dezvoltarea societăţii geto-dacice a fost marcată de momentul întemeierii statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista (82 – 44 î. Hr.) şi s-a încheiat odată cu sfîrşitul domniei lui Decebal (87 – 106 d. Hr.). În acest interval de timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar şi religios. Societatea geto-dacică era împărţită în clase şi categorii sociale: tarabostes (nobilii) şi comates (oamenii liberi). Sclavii – atîţi cîţi erau – deţineau un rol cu totul neînsemnat în economia geto-dacică. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia preromană au fost: agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile şi comerţul.

 

Agricultura.

Asemenea celorlalte ramuri tracice, şi geto-dacii erau mari producători de cereale (orz, secară, linte, bob şi multe varietăţi de grîu). Baza economică o formau agricultura şi creşterea vitelor. Descoperirile arheologice demonstrează că geto-dacii foloseau plugul cu brăzdar şi cuţit din fier, coase, seceri, sape, săpăligi, greble cu şase colţi. Daco-geţii cultivau intens viţa de vie. Practicau tot atît de intens apicultura şi pescuitul. Creşterea animalelor a fost una dintre vechile îndeletniciri ale tracilor nord-dunăreni. Pe bogatele pajişti ale Daciei erau crescute cornutele mici şi mari, iar rasa de cai foarte iuţi ai geţilor era renumită atît în lumea greacă cît şi în cea romană. Turmele de oi şi cirezile de vite jucau un rol important în economia vieţii getice. Dacia era vestită şi prin bogăţiile ei naturale. Lemnul pădurilor era căutat de greci pentru construirea corăbiilor. Sarea era folosită de geto-daci în conservarea peştelui şi a cărnii, în argăsirea pieilor dar şi ca produs de schimb cu grecii şi, mai tîrziu, cu romanii.

 

Meşteşugurile.

Pămîntul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, aramă, argint şi aur). Datorită acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat încă din jurul anului 800 î. Hr. Au existat numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depăşite decît de romani. În atelierele geto-dacilor se confecţionau ustensilele de care aveau nevoie meşterii în prelucrarea fierului: nicovale, baroase, pile, cleşti şi ciocane de forjă. Erau produse unelte din fier necesare agriculturii (plugul cu brăzdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care exploatau şi prelucrau lemnul se produceau fierăstraie cu pînze late şi înguste, topoare, scoabe, cuie, burghie, zăvoare şi balamale pentru uşi. Armata geto-dacilor era înzestrată cu armele produse de meşteşugarii autohtoni. Aceştia fabricau lănci şi suliţe, săbii drepte şi curbate, pumnale, scuturi, vîrfuri de săgeţi. Din fier se confecţionau podoabe şi accesorii pentru îmbrăcăminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări). Aurul şi argintul era folosit în confecţionarea bijuteriilor (coliere, brăţări, fibule, broşe, catarame).

Ceramica geto-dacilor impresionează atît prin cantitate cît şi prin calitate. Meşterii daci au început să folosească roata olarului din prima jumătate a secolului V î. Hr. În perioada de apogeu (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.) ceramica geto-dacică cunoaşte şi unele influenţe elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sînt roşu şi brun. Remarcabile ca factură, elegante ca formă sînt cănile, vasele cu două torţi, străchinile cu picior şi cele cu capac. Forma cea mai caracteristică a ceramicii geto-dacice este vestita “ceaşcă dacică”.

 

Relaţiile comerciale.

Daco-geţii au stabilit relaţii comerciale cu lumea greacă s apoi cu cea romană. Înfiinţarea oraşelor-cetăţi greceşti de pe litoralul Mării Negre a favorizat intensificarea schimburilor comerciale dintre autohtoni şi greci. Din lumea grecească se importau untdelemn şi vin, unelte şi arme, articole de podoabă şi obiecte de artă. Din Dacia se exportau grîne şi vite, sare şi miere, lemn şi piei. Schimburile comerciale au favorizat şi folosirea monedelor. Încă din sec. V î. Hr. apăruse în Dacia moneda grecească. Două secole mai tîrziu, daco-geţii bat monedă proprie, imitată după cea grecească. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au durat aproape trei secole. Monedele emise erau din argint şi, foarte puţine, din aur. Alături de moneda autohtonă au circulat drahma grecească şi denarul roman.

 

Economia în Dacia Romană

 

În urma războaielor daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 statul centralizat făurit de Decebal îşi încetează existenţa. O parte a teritoriilor stăpînite de Decebal au fost integrate Imperiului Roman care a creat Provincia Imperială Dacia. Aceasta cuprindea spaţiul intracarpatic pînă pe culmea Brezei şi Someşului Mare, Banatul şi Oltenia pînă la Jiu. Întinse teritorii nord-dunărene au fost atribuite Provinciei Moesia Inferior: teritoriul dintre Jiu şi Olt, sud-estul Transilvaniei, întreaga Muntenie şi partea de sud a Moldovei. Celelalte teritorii aparţinînd fostului stat centralizat dac erau locuite de triburile de daci liberi (Carpii, Costobocii, Dacii Mari). Provincia Dacia Romană a cunoscut importante prefaceri determinate de politica dusă de Traian şi urmaşii săi. Urmările cuceririi romane s-au resimţit asupra tuturor domeniilor vieţii societăţii dacice. Dacia Traiană a continuat în linii mari viaţa economică a Daciei lui Decebal. Au existat, însă, o serie de schimbări atît în domeniile economice tradiţionale cît şi în noile activităţi economice înregistrate în noua provincie imperială. Principalele

sectoare economice au fost: agricultura, creşterea animalelor, mineritul şi meşteşugurile, comerţul şi circulaţia monetară.

 

Agricultura.

În urma cuceririi romane pămîntul devine în totalitate ager publicus, conform dreptului roman. El putea fi atribuit în proprietate ereditară sau numai în folosinţă şi a constituit un important instrument al procesului de romanizare. Agricultura, viticultura şi pomicultura sînt ocupaţii de bază ale autohtonilor şi coloniştilor prezenţi în Dacia Romană. Se cultivă diferite soiuri de grîu, mei şi secară. Activitatea din agricultură este favorizată de introducerea unor unelte şi practici noi. Creşterea animalelor este confirmată de numeroasele informaţii provenite din ordinele romane. Păşunile şi fîneţele statului sînt date unor arendaşi – conductroes pascui – care impun taxe pentru cei ce trimit vitele pe aceste terenuri. Vitele cornute mari şi mici, precum şi cabalinele, constituiau una dintre marile bogăţii ale Daciei Romane. Acestea erau comercializate în celelalte provincii ale Imperiului Roman.

 

Mineritul şi meşteşugurile.

Prefaceri importante se petrec în domeniul mineritului. Bogăţiile subsolului Daciei – aurul şi argintul – au reprezentat o puternică atracţie pentru romani şi unul dintre motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stăpîni au fost preocupaţi de exploatarea lor cît mai rentabilă, fapt pentru care minele de metale preţioase au fost declarate proprietatea statului. Specialiştii în minerit au fost aduşi mai cu seamă din Iliria, unde această îndeletnicire avea o veche tradiţie. Cele mai bogate exploatări aurifere şi argintifere erau în munţii Apuseni (Roşia Montana, Abrud şi Zlatna). În afară de aur se mai exploatau sarea, fierul, marmura şi ţiţeiul (păcura). Sarea se extrăgea de la Ocna Mureş (Salinae), Ocna Sibiului şi Ocna Dejului. În ceea ce priveşte marmura, ea s-a scos din carierele de la Bucova şi Grădiştea.

Au luat fiinţă numeroase ateliere în care se prelucrau minereurile extrase. Ceramica ocupa un loc important în activitatea meşteşugarilor. În atelierele lor se realizau oale, ceşti, străchini dar şi figurine şi statuete folosite la împodobirea unor construcţii. Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau unelte pentru toată gama de activităţi economice şi se confecţionau unele arme necesare armatei romane. În atelierele Daciei Romane se lucrau lemnul, pielea, lîna, inul şi cînepa. Meşteşugarii şi meseriaşii erau organizaţi în asociaţii profesionale şi religioase numite “Collegiue”. Sînt menţionate astfel de asociaţii pentru mineri, leticari, plutaşi, luntraşi.

 

Comerţul şi circulaţia monetară.

Despre comerţul Daciei Romane, mărfurile importate şi exportate, precum şi negustorii de aici avem numeroase informaţii. Inscripţii descoperite la Apullum menţionează negustorii din Provincia Dacia Apullensis constituiţi într-o confederaţie. Alte centre în care apar negustori sînt Sarmizegetusa, Drobeta, Ampelum şi Potaissa. Din Dacia se exportau materii prime (aur, argint, sare) dar, alături de acestea, obiectul comerţului îl făceau şi cerealele, vitele, mierea de albine, lemnul şi peştele. Se importau vase fine de lux (terra sigillata) din Panonnia, Gallia şi malul drept al Rinului. Se mai importau stofe fine, obiecte de podoabă, arme, fructe, minereuri şi vinuri sudice. Dezvoltarea comercială este evidenţiată şi de descoperirile care arată că pe teritoriul Daciei au existat în permanenţă importante resurse monetare. Populaţia de la oraşe şi sate folosea monede de aur, argint şi bronz de diferite valori, unitatea de calcul fiind sesterţul şi denarul. Începînd cu anul 246, conducerea Imperiului va permite Daciei să emită monede de bronz purtînd inscripţia Dacia Felix, contribuind astfel la revigorarea comerţului intern şi extern.

 

Capitolul II

Economia românească în epoca feudală

 

Feudalismul reprezintă o etapă în dezvoltarea şi evoluţia societăţii omeneşti. Caracterele generale şi comune feudalismului pe plan universal se îmbină cu trăsăturile particulare, specifice evoluţiei istorice unor ţări şi popoare sau grupuri de ţări şi popoare. Naşterea relaţiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri feudale corespunzătoare în domeniul politic şi spiritual. În plan economic proprietatea funciară feudală a constituit baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietăţii funciare feudale au luat naştere şi cele două clase sociale fundamentale: proprietarii feudali şi ţărănimea (liberă sau dependentă). Oraşul medieval, centru de producţie meşteşugărească şi comercială, a reprezentat un pas mai departe faţă de oraşul din antichitate, prin nivelul mai înalt al dezvoltării meşteşugurilor, prin reglementarea producţiei de către bresle sau corporaţii, prin existenţa unor variate forme de autonomie municipală, prin dezvoltarea unei culturi orăşeneşti. În comparaţie cu Asia şi Europa Apuseană, în spaţiul geografic locuit de români apariţia şi dezvoltarea relaţiilor feudale a cunoscut o întîrziere datorită numeroaselor migraţii care s-au succedat în intervalul sec. III – XIII. Orînduirea feudală pe teritoriul ţării noastre a durat din sec. VIII şi pînă la începutul sec. XIX.

 

Migraţiile şi consecinţele lor asupra vieţii economice

Marile migraţii declanşate la mijlocul sec. III au avut puternice consecinţe asupra teritoriilor nord-dunărene. Confruntată cu probleme militare şi economice grave, conducerea Romei hotărăşte abandonarea Provinciei Dacia (270 – 275). După retragerea aureliană populaţia daco-romană trăieşte în comunităţi săteşti, organizate în obşti teritoriale. Economia cunoaşte, în noile condiţii istorice, o suită de schimbări ce o vor marca pentru lungă perioadă de timp. Cel mai important proces este ruralizarea vieţii economice, determinat de dispariţia oraşelor şi de efectele negative ale deselor atacuri declanşate de populaţiile migratoare. În acest context, activităţile economice de bază erau: agricultura pe suprafeţe mici, creşterea animalelor, pescuitul şi vînătoarea, la acestea adăugîndu-se şi meşteşugurile casnice care soluţionau importante probleme de existenţă. Începînd cu sec. IX – X viaţa economică devine mult mai complexă. Agricultura este practicată pe suprafeţe mult mai mari, fapt demonstrat de uneltele agricole descoperite în numeroase aşezări (brăzdarele de plug, seceri, hîrleţe, săpăligi). Se cultivă grîu, orz, mei, bob, cînepă. Creşterea vitelor continuă să ocupe un loc important în activităţile economice nord-dunărene. Izvoarele vremii amintesc de existenţa cailor în Dobrogea, de hergheliile din Banat precum şi de nesfîrşitele turme de oi. Păstoritul avea un caracter precumpănitor transhumant, legat de diversitatea de relief, de climă şi de vegetaţie a diferitelor regiuni. Numeroasele păduri, ape curgătoare şi lacuri ofereau locuitorilor posibilitatea practicării vînătorii şi pescuitului. Pe lîngă agricultură şi creşterea vitelor, în regiunile bogate în minereuri locuitorii se îndeletniceau şi cu extracţia metalelor (aur, argint, fier) şi a sării, care au toate nume de origine latină. O dezvoltare mai însemnată a cunoscut-o extracţia minereului de fier. Dovadă a acestei activităţi o constituie descoperirea într-o serie de aşezări din sec. X – XI a numeroase resturi materiale precum bucăţi de minereu de fier, lupe şi zgură de fier, rezultate din operaţiunea de reducere a minereului. Astfel de materiale au fost descoperite în aşezările de la Dridu, Buftea, Bucov, Ciurelu şi Garvăn. În sec. X populaţia ţării noastre practica meşteşugurile menite să satisfacă nevoile primordiale ale oamenilor: de îmbrăcăminte, locuinţă, apărare şi nevoile gospodăreşti. Prelucrarea metalelor este atestată de numeroasele obiecte de fier descoperite în numeroase aşezări: cuţite, topoare, cleşti, ciocane, foarfeci, dălţi, seceri, cîrlige de undiţă, catarame, sfredele, cuie, vîrfuri de săgeţi. Olăritul a constituit unul dintre meşteşugurile importante în aşezările feudale timpurii. Ceramica lucrată cu mîna este înlocuită cu cea lucrată la roată. Este de subliniat apariţia producţiei locale de ceramică smălţuită. Meşteşugul ţesutului s-a dezvoltat datorită folosirii războiului de ţesut de tip orizontal preluat de la bizantini. Prelucrarea lemnului şi a pietrei a constituit şi ea o îndeletnicire importantă pe teritoriul ţării noastre.

O parte din producţia meşteşugărească locală era destinată schimbului. Au fost descoperite numeroase tezaure cu monede bizantine la: Cleja, Călăraşi, Dolneşti

şi Orşova. Aceasta demonstrează creşterea circulaţiei monetare ca urmare a schimburilor comerciale interne şi externe precum şi dezvoltarea economică generală a societăţii româneşti din sec. X – XI.

 

Economia românească în perioada feudalismului dezvoltat

În sec. XIII – XIV societatea românească cunoaşte importante realizări în plan politic, economic, social şi cultural. Apar primele formaţiuni politice feudale incipiente de tipul cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor. Treptat, acestea se vor unifica, punînd bazele celor patru state feudale centralizate româneşti: Transilvania, Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Constituirea acestora s-a derulat într-un context extern deosebit de complex determinat de: expansiunea regatului Ungariei, marea invazie tătaro-mongolă, decăderea Imperiului Bizantin şi ascensiunea viitorului Imperiu Otoman. Au fost create instituţiile statului feudal (Domnia, Sfatul Domnesc, Armata şi Biserica). Formarea statelor feudale româneşti a permis şi o dezvoltare ascendentă a economiei feudale. Principalele ramuri ale economiei Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei au fost agricultura, creşterea animalelor, mineritul, meşteşugurile şi comerţul.

 

Agricultura.

Străinii care au vizitat cele trei ţări româneşti în acea vreme au remarcat fertilitatea solului şi bogăţia locuitorilor în grîne şi animale. Dezvoltarea demografică şi extinderea relaţiilor comerciale au avut drept consecinţă mărirea suprafeţelor însămînţate cu cereale. Culturile de cereal3e cele mai răspîndite erau cele de grîu, mei, orz, secară şi ovăz. Pe lîngă sistemul mai vechi al desţelenirilor permanente, începe să fie folosit sistemul celor două tarlale (asolamentul bienal). Tehnica agricolă înregistrează unele progrese ceea ce a contribuit la creşterea productivităţii muncii. Cultivarea viţei de vie continuă să fie o preocupare importantă a locuitorilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. În regiunile de deal erau răspîndite livezile de pomi fructiferi. Proprietatea agrară era dominată de marele domeniu boieresc (nobiliar), laic şi ecleziastic, care era exploatat prin intermediul ţăranilor dependenţi (rumâni, vecini, iobagi). Obligaţi pentru lotul primit în folosinţă de la proprietar să dea dijmă în produse şi să presteze mai multe zile de muncă. Creşterea animalelor constituie o activitate economică deosebită deoarece vitele reprezentau şi unul dintre produsele de seamă al exportului. Documentele vremii menţionează numeroasele herghelii de cai, turme mari de vite şi de oi. Feudalii realizau importante venituri din exportul vitelor. Petru Rareş împrumuta principelui german Ioachim de Brandenburg suma de 100.000 de florini, rezultate din vînzarea a cca. 50.000 de boi. Domnii Ţării Româneşti percepeau de la toate stînele din ţară o însemnată dare în natură numită căşărit, care aducea

importante venituri domniei. Albinăritul şi pescuitul constituiau şi ele ocupaţii de seamă în activitatea românilor datorită importanţei pe care o aveau în viaţa de toate zilele: mierea, care înlocuia zahărul, ceara, din care se făceau lumînările şi peştele, unul dintre alimentele de bază ale populaţiei. Ca urmare a dezvoltării albinăritului şi pescuitului cresc şi cantităţile de miere, ceară şi peşte vîndute peste hotare.

 

Mineritul.

Ţările Române dispuneau de importante bogăţii ale subsolului care însă nu erau exploatate la nivelul posibilităţilor datorită lipsei tehnicilor şi a investiţiilor de capital. Extragerea fierului era modestă datorită concurenţei obiectelor de import de calitate mai bună aduse din Cehia, Germania sau Polonia. Extragerea aurului şi a argintului se dezvoltă continuu în vechile regiuni miniere de la Baia Mare, Baia de Arieş, Zlatna, Abrud şi Rodna. La mina regală de la Baia Mare funcţionau la mijlocul sec. XVI 14 şteampuri puse în mişcare de forţa hidraulică şi 5 topitării. Posesorii şi exploatatorii de mine sînt scutiţi de taxele vamale pentru obiectele achiziţionate din alte locuri; se admite aducerea de mineri străini şi se acorda dreptul nelimitat de exploatare a minelor de aur şi argint. O serie de oraşe miniere din Transilvania dobîndesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a exploata minele în regie proprie, dreptul de crîşmărit, dreptul de tîrg săptămînal, toate acestea cu obligaţia de a renova minele vechi şi de a deschide altele noi. Fierul se exploata în minele de la Hunedoara, Ghelar şi Rimetia. În sec. XVI – XVII dezvoltarea producţiei, a meşteşugurilor, a tehnicii militare a dus la creşterea exploatării metalelor feroase şi la specializarea unor regiuni care livrau fier pentru piaţă. Sarea se exploata atît pentru piaţa internă cît şi pentru cea externă. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej, Rodna, Tîrgovişte, Rîmnic, Tg. Trotuş. Cum exploatarea ocnelor constituie în general un monopol al statului veniturile ocnelor aparţineau domniei. Astfel în Transilvania la mijlocul sec. XVI fiscul obţinea din exploatarea ţării peste 40.000 de florini.

 

Oraşele şi producţia de mărfuri

Dezvoltarea pieţei interne datorită producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului a dus la creşterea centrelor urbane din Transilvania şi mai tîrziu a celor din Ţara Românească şi Moldova. Cele mai înfloritoare sînt oraşele “libere regale”, centre comerciale şi meşteşugăreşti bine fortificate, înzestrate cu drept de auto-administrare şi cu privilegii (Braşov, Cluj, Sibiu, Bistriţa, Tg. Mureş, Sighişoara, Mediaş). În Moldova şi Ţara Românească oraşele se dezvoltă mai tîrziu dar nu ating nivelul de urbanizare a celor din Transilvania. S-au impus, Baia, Siret, Trotuş, Roman (în Moldova) şi Tîrgovişte, Giurgiu, Brăila (în Ţara Românească). O mare parte a populaţiei principalelor oraşe transilvănene era formată din

meşteşugari organizaţi în bresle. În sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle şi peste 50 branşe meşteşugăreşti. Numărul meşteşugarilor creşte încontinuu. Dintre specialităţile nou apărute în această vreme, mai importante erau: postăvarii, ceasornicarii, specialiştii în email, tipografii, farmaciştii. Dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti dar şi a agriculturii şi a celorlalte activităţi economice au creat condiţiile necesare unui larg schimb comercial. Se exportau produse proprii, se practica un intens comerţ de tranzit, se importau produse din Europa Occidentală şi Orientală. S-au dezvoltat legăturile dintre cele trei ţări româneşti, s-a extins piaţa internă, a sporit rolul negustorului ca intermediar între producător şi consumator. Comerţul intern se desfăşoară prin intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor şi bîlciurilor organizate de diferite localităţi anual, lunar şi săptămînal. Transilvania era strîns legată din punct de vedere economic de Ţara Românească şi Moldova în special prin cele trei oraşe de frontieră: Bistriţa, Braşov şi Sibiu. Poziţia geografică favorabilă a Braşovului a făcut ca el să participe la traficul comercial internaţional, să desfacă în Ţara Românească şi Moldova nu numai produsele meşteşugarilor din Transilvania dar şi unele mărfuri occidentale tranzitate din Orient prin Peninsula Balcanică de negustorii români, saşi, greci şi armeni. Comerţul cu alte ţări se desfăşoară cu unele întreruperi în direcţiile tradiţionale cu Viena, Italia, Ungaria, Cehia, Polonia şi Germania. Imperiul Otoman a limitat comerţul extern al Moldovei şi Ţării Româneşti. În dezvoltarea comerţului intern au existat şi o serie de obstacole cum ar fi varietatea unităţilor de măsură şi greutăţilor: găleata, butoiul, vadra, fontul şi povara. La varietatea de unităţi de măsură şi de greutăţi se adaugă şi diversitatea monedelor în circulaţie circulau bani emişi în ţară şi străinătate: taleri, florini, ducaţi, aspri, dinari, bani turceşti, poloni, austrieci] şi italieni. În sec. XVI încetează şi emisiunile monetare proprii din Moldova şi Ţara Românească. Cauzele sînt de ordin economic – lipsa argintului din ţară - şi dominarea de către monedele străine.

 

Regimul economic al dominaţiei otomane

Expansiunea Imperiului Otoman către centrul Europei a avut efecte negative asupra existenţei şi evoluţiei generale a Ţărilor Române. La începutul sec. XV Dobrogea a ost integrată Imperiului Otoman. Treptat, acesta a cucerit şi transformat în raiale o serie de oraşe-cetăţi ale Ţării Româneşti şi Moldovei – Turnu, Giurgiu, Chilia, Brăila, Cetatea Albă şi Tighina. Treptat, Moldova şi Ţara Românească intrau în sfera de influenţă a otomanilor. Regimul dominaţiei otomane cuprindea, pe lîngă plata tributului un lung şi variat şir de prestaţiuni deosebite, atît prin natura cît şi prin beneficiarii lor. Haraciul a fost principala obligaţie a Ţării Româneşti şi Moldovei. Haraciul Ţării Româneşti porneşte de la aproximativ 10.000 de galbeni în sec. XV pentru ca apoi, în sec. XVI să crească vertiginos şi astfel, la 1524 ajunge la 24.000 de galbeni, în 1567 la cca. 65.000 de galbeni şi, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim atins de haraciul Ţării Româneşti în tot cursul vremii cît a fost plătit. Haraciul Moldovei

porneşte în 1456 de la 2.000, în 1527 ajunge la 10.000 de galbeni, iar în 1593 ajunge la 65.000 de galbeni. Alături de plata haraciului – obligaţie de stat cu caracter de strictă periodicitate – se impun şi contribuţii băneşti extraordinare mergînd tot în folosul Imperiului şi determinate de nevoile lui militare.

Peşcheşurile la fel de vechi ca şi haraciul sînt daruri în bani şi natură faţă de sultan şi faţă de un grup tot mai larg de dregători otomani. Ştiri sigure din a doua jumătate a sec. XVI arată constant că valoarea peşcheşurilor este egală cu cea a haraciului. Treptat, ocuparea tronurilor în Moldova şi Ţara Românească se va face prin cumpărarea acestora în urma unui adevărat mezat. Petru Rareş plătea aproape 150.000 de galbeni pentru cumpărarea tronului, iar Petru Cercel plătea 1.160.000 de galbeni. În perioada 1581 – 1590, cheltuielile anuale ale Ţării Româneşti faţă de Poartă se ridicau la 650.000 de galbeni, sumă reprezentînd valoarea a 1275 de sate, calculată la preţul mediu de vînzare a satelor din acea vreme. Alături de aceste enorme plăţi în bani trebuie să adăugăm prestaţiile în natură şi în muncă precum şi prejudiciile izvorîte din comerţul de monopol. Un document din 1587 arată că domnul Moldovei Petru Şchiopul trimitea 3.000 de care şi 15.000 de salahori pentru a ridica “pe cheltuiala sa” cetatea Oceakov distrusă de cazaci. Un raport din această vreme al raguzanului Ioan de Marini Poli vorbeşte de asemenea despre “grînele fără de număr, animale şi alte provizii” care se iau în fiecare an de către turci.

 

Monopolul comercial

Legăturile comerciale cu lumea turcească – anterioare epocii de aservire şi dezvoltîndu-se paralel cu intensificarea relaţiilor politice – se transformau în însăşi esenţa lor, tocmai o consecinţă a subordonării celor două ţări. Extinsă asupra principalelor produse ale economiilor celor două ţări şi putînd merge pînă la interdicţia totală a exportului în alte direcţii decît aceea a Imperiului, monopolul comercial al Porţii se realiza pe mai multe căi.

Mai întîi sînt livrările prin intermediul statului, care face oficiul de colector. Sînt trimise, la cererea sultanului, importante cantităţi de cereale, cai şi oi.

A doua cale era aceea prin care statul avea doar misiunea de a organiza şi supraveghea transporturile care erau însoţite de stăpînii produselor ce urmau să fie vîndute.

Cea de-a treia modalitate – care va cunoaşte şi cea mai largă folosire – este aceea a cumpărării directe de la producător, cu concursul statului de către negustorii veniţi din Imperiu. Numeroase documente ale sec. XVI şi XVII menţionează că Moldova, Ţara Românească şi Transilvania erau “trei mari, bogate şi veşnice cămări care aduc provizii Constantinopolului: grîne de tot felul, animale, brînzeturi, unt, miere şi fructe de vară şi iarnă”. “Chelarul împărăţiei” se

vor numi Ţările Române în mod oficial abia într-o epocă mai tîrzie; în realitate, însă, ele sînt acest chelar încă din a doua jumătate a sec. XVI. Regimul economic al dominaţiei otomane, aşa cum se constituie el în a doua jumătate a sec. XVI, are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti. Rolul său est e unul negativ, de frînare a dezvoltării economice a Ţărilor Române. O analiză atentă a comerţului româno-otoman arată că Ţările Române, deşi beneficiau de o piaţă importantă şi sigură pentru produsele lor, aveau pierderi din cauza preţurilor mai mici impuse de negustorii turci. Deşi, în anumite perioade, exportul românesc a înregistrat beneficii, ele nu s-au investit în economia românească, deoarece s-au întors în capitala otomană sub forma contribuţiilor financiare anuale sau trienale impuse Moldovei şi Ţării Româneşti. Transilvania, care a avut obligaţii financiare către Poartă mult mai reduse decît Moldova şi Ţara Românească, menţinîndu-şi legăturile economice cu Europa Centrală, a avut mai puţin de suferit de pe urma intrării economiei sale în orbita celei otomane.

 

Regimul turco-fanariot

După Dimitrie Cantemir (1711) în Moldova şi Şerban Cantacuzino (1716) în Ţara Românească, Imperiul Otoman instaurează un nou regim politic, cunoscut sub numele de regimul turco-fanariot, care a durat pînă în 1821. Pe plan politic şi economic perioada noului regim înseamnă un nou regres. Domnii sînt numiţi direct de la Istanbul. Cresc cuantumul şi numărul contribuţiilor, prestaţiilor şi darurilor către puterea suzerană şi feluriţii ei domnitori. Pierderile teritoriale se succed: Poarta transformă Hotinul în raia (1713), cedează Austriei nordul Moldovei (1775), iar Rusiei partea de răsărit dintre Prut şi Nistru (1812). Temporar (1718-1739) şi Oltenia este anexată de austrieci. În intervalul 1711 – 1812 au loc între Turcia, pe de o parte, Rusia şi Austria de cealaltă parte şase războaie cu o durată de aproximativ 23 de ani şi care s-au desfăşurat în cea mai mare parte şi pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Apărători fideli ai intereselor otomane, domnii fanarioţi promovează o politică de spoliere a resurselor economice ale Principatelor, axîndu-se pe o fiscalitate extrem de ridicată, ce dezorganizează finanţele şi nu permite acumularea de capital în pofida facilităţilor comerciale deţinute de Principate în 1774. Cele mai cunoscute reforme promovate de domnii fanarioţi în sec. XVIII au fost cele ale lui Constantin Mavrocordat şi au vizat administraţia (hotărîndu-se ca funcţionarii să primească leafă de la stat), finanţele (prin unificarea dărilor într-un impozit unic plătit de contribuabil în patru tranşe pe an) şi justiţia (prin crearea unor instanţe în judeţe şi ţinuturi). În plan social reforma promovată de Constantin Mavrocordat a acordat ţăranilor dreptul de a se răscumpăra din starea de şerbie, plătind boierului 10 taleri de persoană. Deoarece libertatea nu a fost însoţită de împroprietărirea ţăranului cu pămînt, iar oraşul slab dezvoltat economic nu solicita mîna de lucru, reforma nu a modernizat economia în direcţia urbanizării, limitîndu-se în a-l transforma pe ţăran din şerb în clăcaş. Reforme economice şi

juridice cu efecte în plan economic au mai promovat Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzzi şi Ion Caragea. După pacea de la Kuciuk-Kainargi, comerţul românesc reintră în circuitul internaţional, producţia de cereale se măreşte prin mărirea suprafeţelor cultivate, dar cresc şi obligaţiile în muncă ale clăcaşilor, ca şi tendinţa marii boierimi de a deposeda de pămînt ţărănimea liberă. Mărind producţia agricolă prin mijloace extinse şi nesprijinind politica unor domni precum Grigore III Ghica de înfiinţare de manufacturi, marea boierime îşi arată limitele în privinţa promovării economiei moderne. În Principatele Române modernizarea a fost promovată de boierimea mică şi mijlocie, care era lipsită de putere politică şi avea mijloace materiale, îndeosebi financiare, limitate.

Economia Transilvaniei şi Banatului în sec. XVIII

Ocupată de habsburgi în 1691 şi recunoscută de Imperiul Otoman în 1699, provincia românească intracarpatică cunoaşte un proces de dezvoltare economică, îndeosebi după ce Maria Tereza pierde Silezia. Statul austriac transforma în 1715 zona munţilor Apuseni în domeniu de stat, anulînd unele privilegii ale localnicilor şi mărindu-le dijma în muncă. Agricultura continuă să reprezinte principala ramură economică, pămîntul fiind lucrat prin intermediul ţăranilor iobagi şi al jelerilor. Cerealele transilvănene sînt apreciate atît pe piaţa Imperiului, cît şi în străinătate. Comerţul, mai ales ce extern, continuă să fie un sector important, a cărui pondere în Europa Centrale este în creştere. Schimburile comerciale cu Principatele se menţin la cote ridicate, iar prosperitatea companiilor comerciale din Braşov şi Sibiu demonstrează cu prisosinţă acest fapt. Transilvania şi Banatul au cunoscut mult mai devreme efectele pozitive ale procesului de modernizare în plan economic în comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească. În Banat, administraţia austriacă a promovat ample lucrări de îmbunătăţiri funciare, reducînd zonele mlăştinoase, a mărit populaţia prin colonizări, a exploatat intens bogăţiile subsolului, a dezvoltat agricultura, unde au fost introduse noi culturi (tutun, orez, porumb). Dezvoltarea metalurgiei a condus în 1769 la apariţia la Reşiţa a primelor ateliere metalurgice, după ce, în 1754, la Topliţa se înfiinţase un cuptor de prelucrat minereu de fier.

 

Capitolul III

Trăsături ale economiei mondiale de la sfîrşitul sec XVIII pînă la începutul sec. XX

Ţara noastră, România, a fost întotdeauna – la fel ca şi celelalte ţări – o parte componentă a comunităţii internaţionale, nu s-a dezvoltat izolat de aceasta condiţiile generale au constituit permanent un cadru pentru propria noastră evoluţie, cadru ce şi-a pus o puternică amprentă asupra evoluţiei economice – şi nu numai economice – a ţării noastre. Pe de altă parte, România nu s-a limitat

doar să recepteze influenţe din afară, ci a şi exercitat asemenea influenţe, şi-a adus contribuţia ei activă în concertul internaţional al civilizaţiei.

Interdependenţele foarte diverse dintre ţări şi zone s-au accentuat simţitor odată cu trecerea la capitalism, prima orînduire ce nu se mai baza pe economia naturală, ci pe economia de schimb.

Ca atare, înţelegerea mai deplină şi mai profundă a condiţiilor în care s-a dezvoltat capitalismul în ţara noastră necesită şi o prezentare, fie şi succintă, a unor trăsături de bază ale formării şi evoluţiei capitalismului pe plan mondial. De aceea, în cele ce urmează, ne vom referi pe scurt la formarea şi evoluţia pieţei mondiale pînă la 1914 şi, pentru înţelegerea acestui proces, la principalele trăsături ale revoluţiei industriale şi industrializării capitaliste, aşa cum s-au desfăşurat acestea pînă la primul război mondial.

 

Noţiunea de piaţă mondială

Piaţa mondială a parcurs un lung proces de formare, ea nu s-a format dintr-o dată. Schimburile de mărfuri între ţări au existat din cele mai vechi timpuri, dar ele nu ocupau o pondere însemnată în ansamblul economiei ţărilor respective. Cea mai mare parte a nevoilor era satisfăcută din propria producţie, pa calea economiei naturale. Nu trebuie deci identificată piaţa mondială cu comerţul la distanţe mari. Acesta din urmă se făcea cu obiecte de lux, destinate unor categorii restrînse ale populaţiei, cum şi cu materii strict necesare, ce nu se găseau în orice ţară (sare, mirodenii, metale sau aliaje ca fier, bronz etc.).

Pentru ca să apară pe piaţa mondială era mai întîi necesar ca diversele ţări ale Terrei să se cunoască şi să comunice între ele sau – cum spunea în mod plastic un autor – să se treacă “de la mai multe lumi la o singură lume”, “de la plural la singular”. Aceasta s-a realizat prin descoperirea Lumii Noi (America) şi a drumului maritim spre Indii, la finele sec. XV şi începutul sec. XVI.

Condiţia decisivă pentru formarea pieţii mondiale era însă apariţia diviziunii internaţionale a muncii, a diviziunii muncii dintre ţări. Acest fenomen se va dezvolta o dată cu trecerea la capitalism şi îndeosebi la stadiul său maşinist. Abia atunci ţările nu vor schimba între ele numai surplusurile producţiei, ci vor ajunge la o articulare, la o întrepătrundere a economiilor lor.

Procesul de formare a pieţei mondiale, început de la sfîrşitul se. XV, a durat pînă la sfîrşitul sec. XIX, cînd toate ţările au fost atrase în circuitul economiei capitaliste.

După un prim stadiu piaţa mondială constă numai din piaţa de mărfuri, ulterior i se vor adăuga drept componente piaţa financiar-bancară sau piaţa capitalurilor, precum şi piaţa internaţională a forţei de muncă.

Prin urmare, atunci cînd ajunge să fie pe deplin formată piaţa mondială constă în totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între ţări, ca urmare a diviziunii internaţionale a muncii, din piaţa financiar-bancară şi din piaţa internaţională a forţei de muncă.

 

Etapele formării pieţei mondiale

Formarea pieţei mondiale capitaliste este strîns legată de evoluţia urmată de însuşi modul de producţie capitalist, de dezvoltarea forţelor sale de producţie, care transformă şi revoluţionează progresiv toate laturile vieţii economice a societăţii, de extinderea treptată a relaţiilor de producţie capitaliste în tot mai multe zone şi teritorii, pînă ce a ajuns să cuprindă în sfera sa întregul glob pămîntesc. Corespunzător acestei evoluţii, piaţa mondială capitalistă a parcurs în dezvoltarea sa – pînă la primul război mondial – mai multe etape:

etapa manufacturieră – (premaşinistă) a capitalismului, care ţine din sec. XVI pînă aproximativ în deceniul opt al sec. XVIII; istoriceşte, ea corespunde perioadei de destrămare a feudalismului şi de ascensiune a capitalismului în Europa apuseană;

etapa capitalismului liberei concurenţe, care durează, în continuare, pînă în deceniul opt al sec. XIX;

etapa trecerii spre imperialism şi a fazei de început a imperialismului, care ţine din deceniul opt al sec. XIX pînă la primul război mondial.

Prima etapă se baza încă pe producţia meşteşugărească şi manufacturieră, în timp ce următoarele două se bazau – în măsură crescîndă – pe producţia maşinistă.

Marcînd o accelerare generală a dezvoltării, un progres fără precedent în istoria societăţii omeneşti, formarea pieţei mondiale capitaliste este, înainte de toate, un proces economic. Dar acest proces, în principal economic, a fost însoţit – şi adesea precedat – de un lanţ întreg de violenţe, jafuri, samavolnici, cotropiri coloniale, lovituri militare şi intervenţii străine. Sistemul capitalist a căutat să se impună cu toate mijloacele, economice şi extraeconomice, călcînd adesea în picioare – în goane după profit, după expansiune economică şi politică – libertatea şi independenţa a numeroase popoare. El a instaurat un sistem internaţional de relaţii economice şi politice bazat pe exploatare, pe dominarea celor mai slabi de către cei puternici.

Ca atare, referindu-ne în principal la procesul economic al formării şi dezvoltării pieţei mondiale capitaliste, la progresul pe care îl reprezintă în istoria societăţii, nu trebuie să uităm nici o clipă contextul politic, social şi, nu odată, militar în care el a avut loc.

Etapa de început a formării pieţei mondiale. În această etapă, inaugurată de marile descoperiri geografice, s-au creat noi căi comerciale care legau Europa de America şi Asia. Centrul de greutate al comerţului internaţional s-a deplasat din Marea Mediterană şi nordul Europei pe ţărmul oceanului Atlantic. Acest fapt a atras după sine declinul vechilor centre de comerţ internaţional – oraşele hanseatice şi italiene – şi apariţia altora noi, situate mai favorabil în raport cu noile drumuri comerciale.

Timp de peste un secol, primul loc în comerţul dreptul exclusiv de a face comerţ cu anumite colonii – şi tîrgurile mari, prin frecventarea consecutivă a cărora de către unii negustori mărfurile circulau dintr-o ţară în alta.

Comerţul internaţional şi-a sporit mult volumul faţă de epocile precedente – mijlocit de o circulaţie monetară corespunzătoare, precum şi de contabilitate (care apare în forma ei modernă încă la 1494, prin celebrul “Tratat de contabilitate în partidă dublă” al lui Luca Paciolo). În calea lui erau însă şi destule stavile, determinate în principal, de nivelul încă slab al forţelor de producţie, de persistenţa – în multe ţări – a economiei naturale şi a regimurilor politice generate de feudalism, de numeroasele şi neprevăzutele riscuri şi primejdii pe care le implica negoţul în ţări îndepărtate.

În toată această perioadă a fost aplicată o politică economică mercantilistă. Mercantiliştii considerau că profitul, bogăţia, se creează în sfera circulaţiei. Ceea ce cîştigă unii este făcut din pierderea altora. Bogăţia ar fi constituită, în principal, sau chiar exclusiv, din monedă sau din lingouri de aur şi argint. Ca atare, trebuia urmărită atragerea în ţară a unei cantităţi cît mai mari, iar scopul acumulării de avuţie era de a spori puterea politică a statului respectiv. În consecinţă, statul avea nu numai dreptul, ci şi datoria să intervină activ, să ia toate măsurile în acest sens.

Mercantilismul timpuriu, din sec. XV – XVI, a avut ca ţel unic asigurarea fluxului în ţară al metalelor preţioase. Mai tîrziu, în sec. XVII – XVIII, mercantilismul dezvoltat susţinea că pentru a-şi asigura un excedent de numerar, ţara trebuie să exporte mai mult decît importa, adică să aibă o balanţă comercială activă şi că “balanţa comercială este adevărata balanţă a navigaţiei (Navy Act)” dat de Cromwell la 9 octombrie 1651. Prin el se interzice importul în Anglia a mărfurilor care nu erau transportate pe vase engleze sau ale ţărilor producătoare. Măsura, care era îndreptată împotriva Olandei, a asigurat hegemonia comercială şi maritimă a Angliei. Exemplul englez a fost urmat de celelalte mari state europene, fie în formă prohibitivă, fie restrictivă.

Pe măsura dezvoltării capitalismului, acest tip de relaţii comerciale bazat pe monopol şi privilegii vamale, maritime şi coloniale – moştenite în parte de la feudalism – va ceda locul altor orientări de politică economică.

Etapa capitalismului liberei concurenţe. Această perioadă de un secol se desfăşoară între începutul revoluţiei industriale în Anglia şi pînă spre 1880, cînd capitalismul liberei concurenţe a atins apogeul în cele mai dezvoltate ţări. În cuprinsul ei s-au produs adînci transformări în economia, în tehnica, în viaţa socială şi politică a omenirii, transformări ce se intercondiţionează şi îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei pieţei capitaliste mondiale.

Sub impulsul dezvoltării forţelor de producţie, relaţiile de producţie capitaliste se afirmă tot mai puternic în numeroase ţări, dînd lovituri decisive feudalismului. Marea revoluţie franceză din 1789, revoluţia latino-americană de la începutul sec. XIX, revoluţiile europene din 1848 sînt cele mai importante momente care marchează pe plan politic această evoluţie. Înlăturarea vechilor stavile feudale şi constituirea a numeroase state naţionale creează cadrul favorabil pentru dezvoltarea economiilor naţionale, iar acest fapt a dat un mare imbold şi comerţului internaţional.

Pătrunderea relaţiilor capitaliste în noi şi noi teritorii din America, Asia, Africa şi Australia – adesea cu mijloace care erau departe de a fi idilice ori paşnice – a lărgit, de asemenea, cadrul pieţei mondiale.

Factorul motor al acestei evoluţii trebuie căutat în domeniul forţelor de producţie, care au cunoscut o dezvoltare furtunoasă, fără precedent. În ultima treime a sec. XVIII a început în Anglia – urmată apoi de un şir de alte ţări – revoluţia industrială, adică trecerea sistematică la maşinism. Revoluţia industrială a continuat cu industrializarea capitalistă, cu dezvoltarea pe baze maşiniste a vechilor ramuri de industrie şi cu apariţia altora noi.

Revoluţia industrială şi industrializarea capitalistă au sporit considerabil capacitatea de producţie a diverselor ramuri de industrie, precum şi gama produselor ce se fabricau. Au devenit, de aici înainte, necesităţi permanente: desfacerea unei părţi de producţie şi peste hotare, un volum crescînd de materii prime şi combustibil, care nu se găseau întotdeauna în măsură suficientă în interiorul ţărilor industriale respective, aprovizionarea industriilor cu unelte de producţie mecanice. Industrializarea duce şi la creşterea masivă a populaţiei urbane, în special a celei muncitoreşti. Această populaţie – care s-a rupt de agricultură – trebuie aprovizionată permanent cu alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte şi cu alte bunuri şi servicii. Producţia agricolă – alături de industrie – capătă astfel un mare impuls, (se extind suprafeţele, se introduc maşini, îngrăşăminte etc.); o parte din produsele agricole necesare trebuie procurate din afara ţării. În noile condiţii, comerţul periodic cedează tot mai mult locul unor forme permanente de comerţ. Se pun probleme complexe de construcţie, transport şi sistematizare urbană.

Creşterea producţie şi circulaţiei de mărfuri face să crească şi circulaţia persoanelor, precum şi lupta de concurenţă. Se cere ca şi informaţiile să circule mai rapid.

Ca urmare are loc şi revoluţionarea sistemului de transport şi comunicaţii, ca şi modernizarea întregului sistem de instituţii şi instrumente economice, adaptarea lui la nevoile capitalismului (comerţul, moneda, sistemul de măsuri şi greutăţi, băncile, finanţele etc.).

Schimbările spectaculoase ce se produc în transporturi şi comunicaţii sînt de mare însemnătate pentru comerţ. În locul vechilor drumuri naturale, care în vreme de intemperii deveneau impracticabile, se construiesc drumuri şi şosele moderne; se creează, în unele ţări canale de navigaţie interioară. Aplicarea forţei aburului la transporturi a dus la două cuceriri tehnice de maximă importanţă pentru modernizarea vieţii economice şi sociale: crearea căilor ferate şi trecerea de la navigaţia cu pînze la navigaţia cu abur. Astfel, reţeaua feroviară mondială, care în 1830 abia apărea şi era de195 km (linia Manchester – Liverpool în Anglia şi Baltimore – Ohio în S.U.A.) a atins aproape 38.600 km în 1850, peste 80.600 km în 1870 şi 371.000 km în 1880. A sporit astfel volumul transportului de mărfuri şi de călători, viteza, iar preţul transportului pe unitatea de produs s-a redus simţitor. În acelaşi timp, materialele necesare construcţiei feroviare, vagoanele, locomotivele precum şi materialele de întreţinere devin şi ele articole de comerţ şi de investiţie.

În ceea ce priveşte flota comercială, tonajul ei brut se cifra în 1820 la 5,9 milioane tone, alcătuit aproape exclusiv din vase cu pînze construite din lemn. Între 1830 –1860 a avut loc însă o veritabilă revoluţie nautică a sec. XIX, în cursul căreia se produce înlocuirea treptată, dar rapidă a lemnului de către fier în construcţia navelor, a pînzei de către abur ca sursă de energie, mărirea dimensiunii şi a numărului navelor. Aceasta atrage şi necesitatea modernizării porturilor, a adîncirii radelor şi dotării cu mijloace mecanice de încărcare – descărcare. Tonajul flotei comerciale mondiale atinge în 1870 circa 20 milioane tone registru brut (tdw). Pe la 1874 traversarea Atlanticului se putea face curent în 12 zile, faţă de 40 de zile cît avea nevoie la sfîrşitul sec. XVIII cele mai rapide bricuri. Devine acum posibilă organizarea unor curse regulate pe distanţe lungi, făcîndu-şi apariţia marile companii de transport transoceanic.

Spre finele perioadei s-au petrecut două evenimente care îşi vor produce larg efectele în epoca următoare: străpungerea canalului de Suez şi apariţia cargourilor frigorifice.

Inaugurat în 1869, canalul de Suez a permis ca Mediterana să-şi recîştige în mare parte vechea ei însemnătate. Drumul spre India, China, Japonia s-a scurtat, în medie, cu 11.000 km, iar durata lui s-a redus de la 100 la 26 de zile.

Cargourile frigorifice, apărute la 1830 permit intrarea în circuitul comercial mondial a bunurilor perisabile, în special a cărnii, adusă din cele două Americi, din Australia şi Noua Zeelandă.

De mare importanţă, ca aspect al vieţii moderne şi, ca atare, şi pentru comerţ, a fost, de asemenea, dezvoltarea comunicaţiilor. Aici se înscriu: apariţia telegrafului electric (1837) care se extinde rapid; creşterea considerabilă a reţelei poştale; instalarea cablurilor telefonice submarine, al căror păienjeniş va cuprinde în scurtă vreme întregul glob. Ştirile comerciale, bancare etc. circulă acum instantaneu; tranzacţiile se pot încheia telegrafic la mari distanţe; marile pieţe, marile burse sînt legate între ele, ceea ce duce la o nivelare a preţurilor, la pulsaţia sincronizată a afacerilor pe plan mondial.

Dezvoltarea căilor ferate, a flotei mecanizate, a telegrafului şi poştei fac ca mărfurile, oamenii şi informaţiile să circule din ce în ce mai rapid, iar distanţele să se scurteze: “Lumea devine mai mică”.

Toate acestea determină comerţul exterior să devină cu adevărat internaţional. Economiile diverselor ţări sînt tot mai strîns articulate, devin tot mai mult - ca o condiţie obiectiv necesară pentru desfăşurarea producţiei – verigi constitutive ale economiei capitaliste mondiale. Comerţul internaţional, piaţa mondială sînt subordonate nevoilor producţiei; creşterea lor are loc acum pe baza creşterii producţiei, a producţiei industriale în primul rînd, pe baza diviziunii internaţionale a muncii.

În acest context a avut loc şi creşterea volumului comerţului internaţional. Între 1800 – 1880 creşterea a fost de 10,5 ori. În 1870 Europa deţinea o întîietate categorică, concentrînd peste 70% din comerţul mondial. Pe ţări, Anglia – care avea şi monopolul colonial şi maritim – se situa de departe pe primul loc, urmată de Franţa, Germania, S.U.A., în urma cărora veneau Rusia, Austro-Ungaria, Olanda, Italia şi Belgia.

Schimbările esenţiale s-au produs şi în structura mărfurilor care făceau obiectul acestui comerţ. Ponderea cea mai mare a revenit mărfurilor textile din bumbac şi lînă. Declinul industriei casnice ţărăneşti şi creşterea populaţiei urbane explică în mare măsură fenomenul. A sporit foarte mult şi comerţul cu cereale, precum şi cu alte produse alimentare. Are loc, mai ales după 1850, şi o însemnată creştere a comerţului mondial cu mijloace de producţie, cu mărfuri ale industriei grele. În aceste condiţii şi-a făcut apariţia şi un comerţ cu părţi de produs, cu piese de schimb, semifabricate. A sporit continuu şi comerţul mondial cu cărbune, fier, oţel, laminate. Cele mai importante produse (cereale, bumbac, fier, zahăr, cafea etc.) se vînd pe pieţe specializate, la marile burse, legate între ele prin reţeaua telegrafică internaţională.

Achiziţia unor mărfuri mai scumpe, ca şi construirea căilor ferate sau modernizarea porturilor duc la nevoia acordării de împrumuturi, la dezvoltarea

crescîndă a unei pieţe financiare internaţionale, parte constitutivă a pieţei capitaliste mondiale.

Altă trăsătură constă în faptul că acest comerţ nu mai este un comerţ de volum mic, cu produse rare şi scumpe, ci un comerţ de masă ce se adresează la sute de mii şi milioane de consumatori. El pierde treptat caracterul periodic şi devine un comerţ permanent, de mare regularitate.

Tendinţa de lărgire nelimitată a producţiei, inerentă capitalismului, în genere, şi accentuarea în stadiul său maşinist, a determinat, cum am arătat, o expansiune a comerţului. În faţa ei au căzut pe rînd stavilele feudale (vămi interne, taxe etc.) din interiorul diverselor ţări, constituindu-se pieţe naţionale, în cadrul cărora mărfurile circulau liber. Această evoluţie şi-a pus amprenta şi pe regimul comerţului exterior, a influenţat decisiv politica comercială. Schimbarea ei completă nu s-a produs însă dintr-o dată.

Grăitor este cazul Angliei. Aici, pe rînd, au fost reduse tarifele ce împiedicau intrarea cerealelor străine, iar în 1846 legea cerealelor (din 1815) a fost abrogată; tarifele vamale asupra mărfurilor industriale străine au fost reduse, s-a permis accesul mărfurilor străine în coloniile engleze; în 1849 au fost abolite actele de navigaţie, permiţîndu-se intrarea liberă a navelor străine; în fine, în 1860 au fost înlăturate şi tarifele diferenţiate, preferenţiale, care fuseseră acordate o vreme mărfurilor din coloniile engleze comparativ cu cele străine, introducîndu-se taxe egale. Începînd din 1860, Anglia a trecut complet la politica liberului schimb. Pe asemenea principii s-a bazat şi tratatul comercial încheiat în acelaşi an, pe o durată de zece ani (1860 - 1870), cu Franţa.

Urmînd o astfel de politică, Anglia a căutat să obţină de la partenerii ei comerciali un tratament reciproc. În condiţiile în care, pînă în 1870, Anglia a fost “atelierul lumii”, în care avea întîietatea maritimă şi cel mai întins imperiu colonial, politica liberului schimb era menită să uşureze pătrunderea mărfurilor engleze pe pieţele străine, să-şi asigure supremaţia. În libera concurenţă învinge cel mai puternic, cel care poate vinde mai mult, mai de calitate, mai ieftin şi mai repede. Iar Anglia nu avea a se teme încă de nici un concurent.

Sub influenţa Angliei şi Franţei, multe state europene au păşit pe calea liberului schimb, încheind între ele tratate comerciale ce conţineau tarife reduse sau scutiri de vamă, nu prevedeau prohibiţii, dar cuprindeau – toate – clauza naţiunii celei mai favorizate (Pe atarii principii s-a bazat şi convenţia comercială încheiată în 1875 între România şi Austro-Ungaria).

Aşa se face că între 1860 – 1880 s-a statornicit în cea mai mare parte a Europei un regim vamal relativ moderat. Politica liberului schimb şi-a extins astfel apogeul.

Singura mare putere europeană care s-a ţinut puţin deoparte în faţa acestui curent a fost Rusia, deşi influenţa lui s-a simţit şi acolo. Statele Unite ale Americii trebuiau să ţină cumpăna între interesele industriale ale statelor din Est – înclinate spre protecţionism – şi cele agricole ale plantatorilor de bumbac din Sud, interesate în accesul liber al producţiei lor la pieţele europene.

În etapa capitalismului liberei concurenţe a continuat lupta marilor puteri pentru acapararea de colonii. Ea capătă însă, în această perioadă, unele trăsături noi.

În primul rînd, timp de cîteva decenii expansiunea colonială engleză nu se va izbi decît de împotrivirea populaţiilor indigene.

În aceste condiţii, imperiul colonial britanic a atins în 1874 suprafaţa de 6,5 milioane km2. El şi-a mutat, totodată, centrul de greutate din Marea Antilelor în Oceanul Indian.

În al doilea rînd, politica colonială a fost puternic marcată de creşterea furtunoasă a industriei maşiniste, provocată de revoluţia industrială. Urmările acesteia se manifestă în mai multe direcţii, vizibile mai ales în cazul imperiului colonial britanic.

În epoca mercantilistă se constată un curent comercial precumpănitor dinspre colonii spre metropolă. În era maşinistă se impune necesitatea unui circuit comercial dublu, în ambele sensuri, astfel încît coloniile să poată absorbi produsele industriale din metropolă.

În acest scop, se încurajează punerea în valoare a bogăţiilor din colonii. Acest fapt, precum şi proletarizarea unei părţi însemnate din populaţia metropolei – ca urmare a extinderii maşinismului şi a marii proprietăţi agrare capitaliste – a creat un puternic curent de emigraţie spre ţările noi (îndeosebi S.U.A.) şi spre colonii. Astfel, alături de vechile colonii de plantaţie (situate în zonele tropicale), în care se folosea munca sclavilor, se înmulţesc coloniile de emigraţie, unde vin oameni liberi: Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.

Revoluţia industrială şi industrializarea au astfel ca efect o vastă circulaţie internaţională a forţei de muncă, cu mărfuri adînci şi asupra comerţului internaţional. Dar odată cu emigranţii, Europa îşi “exportă” peste ocean şi contradicţiile caracteristice orînduirii capitaliste, care nu vor întîrzia să se întoarcă împotriva ei.

Regimul "pactului colonial" – subminat deja prin desprinderea S.U. A. şi prin revoluţia latino-americană de la începutul sec. XIX – primeşte noi lovituri, fiind înlocuit de sistemul autoguvernării coloniilor.

În fine, trebuie menţionat că pînă la 1870 investiţiile de capital în exterior, şi mai ales în afara Europei, au fost încă reduse deşi după 1850 se accentuează

construcţia de căi ferate. Piaţa financiară internaţională, piaţa capitalurilor, se va dezvolta puternic abia în epoca următoare.

Epoca trecerii la imperialism şi de început a imperialismului. În ultimele trei decenii ale sec. XIX a avut loc un nou avînt al forţelor de producţie. Pe această bază, la începutul sec. XX principalele ţări capitaliste au trecut la stadiul imperialist, ca trăsătură esenţială, prin dominaţia manopolurilor. Tot atunci se încheie împărţirea teritorială a lumii între marile puteri, ceea ce marchează încheierea procesului de formare a pieţei mondiale, toate ţările de pe glob fiind acum cuprinse în orbita relaţiilor capitaliste.

Piaţa mondială se dezvoltă tot pe baza maşinismului, dar industria creşte accelerat, impulsionată de noile produse ale ştiinţei şi tehnicii. Industrializarea capitalistă – declanşată prin revoluţia industrială – face noi paşi înainte. Între 1870 – 1913 producţia industrială mondială a crescut de 5,3 ori. În principalele ţări capitaliste capătă treptat precumpănire ramurile industriei grele bazate pe cărbune şi fontă, a căror producţie, între 1880 – 1913, a sporit de peste 4 ori.

Sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX sînt marcate de dezvoltarea a trei ramuri industriale bazate pe noi surse de energie: industria electricităţii şi electrotehnică chimică şi petrolieră. Ele cresc mai rapid decît vechile ramuri şi conturează o nouă etapă a revoluţiei industriale (sau, după unii autori, chiar o “a doua revoluţie industrială”). De pildă, producţia mondială de petrol sporeşte de la 4 milioane tone în 1880 la 52,6 milioane tone în 1913, adică de 13 ori. Energia electrică, petrolul şi procesele chimice găsesc numeroase aplicaţii în domenii variate (motorul cu explozie, motorul Diesel, tramvaiul electric, chimia de sinteză, cinematograful etc.).

Deşi aflate la începuturi, de mare importanţă sînt industria aluminiului, a mătăsii artificiale, industria aeronautică şi industria automobilelor. Dezvoltarea comerţului, circulaţia capitalurilor şi a oamenilor (industriaşi, comercianţi, lucrători salariaţi etc.) sînt impulsionate şi de creşterea în continuare a căilor ferate, care au sporit de la 371.000 km în 1880 la 1.104.000 km în 1913 (de aproape trei ori), cuprinzînd în reţeaua lor noi teritorii în toate continentele. Sporeşte viteza comercială a trenurilor, îşi fac apariţia vagoanele frigorifice şi vagoanele cisterne.

De la aproape 20 milioane tone în 1870, tonajul marinei comerciale a sporit la peste 49 milioane tdw. În 1913, din care cca. 88% era reprezentat de vapoare cu abur, care detronaseră definitiv navele cu pînze. Apele mărilor şi oceanelor sînt brăzdate acum şi de cargouri frigorifice şi de petroliere. Apare navigaţia submarină. Preţul transportului se reduce simţitor, iar traversarea Atlanticului se poate face în mod curent (în 1910) în numai 6 zile. Dotarea tehnică şi traficul porturilor cresc considerabil. La canalul de Suez, 1869, se adaugă noi căi maritime create de om, care scurtează distanţele şi ieftinesc navlurile: canalul Corint, între Grecia continentală şi Peloponez (1893), canalul Kiev (1895) şi mai ales canalul Panama, deschis navigaţiei la 15 august 1914. Aplicarea electricităţii

permite şi dezvoltarea transportului urban, introducîndu-se tramvaiul electric în numeroase oraşe, linii ferate suspendate aerian şi primele metrouri. Astfel se extind zonele de locuit spre periferie, este mai uşor accesul populaţiei spre cartierele comerciale din centrul oraşelor. Se dezvoltă diversele servicii comunale: apă, canalizare, iluminat electric, aprovizionare cu gaz, cu combustibil, salubritatea, curăţătorii chimice etc.

În domeniul comunicaţiilor, la mijloacele existente – şi a căror reţea sporeşte în continuare – vin să se adauge telegraful fără fir şi telefonul. Lungimea cablurilor submarine în 1914 atinge 531.000 km.

În agricultură, pătrunderea tehnicii maşiniste este încă mult mai redusă decît în industrie. Dar şi producţia agricolă a crescut considerabil datorită cererii sporite de materii prime pentru diverse industrii de alimente pentru populaţia lumii (care crescuse de la 900 mil. în 1880 la peste 1,8 mld. în 1913), datorită începutului de folosire a maşinilor şi îngrăşămintelor, dar mai cu seamă datorită fertilităţii excepţionale a noilor terenuri cultivate în ţările transoceanice.

Evoluţia schiţată mai sus a industrie, transporturilor şi agriculturii a dus la sporirea considerabilă a varietăţii şi volumului mărfurilor ce făceau obiectul comerţului internaţional.

În perioada de trecere spre stadiul monopolist, şi, cu atît mai mult, în imperialism, devine posibilă depăşirea unor ţări de către altele într-un termen istoric scurt. Pînă la 1900 – deci de trei decenii – Anglia pierde întîietatea industrială pe care o deţinuse îndelung, fiind întrecută de Statele Unite şi de Germania; Franţa este împinsă pe locul patru. În competiţie intră, şi alte ţări ca Italia, a cărei industrie se dezvoltă mult după făurirea unităţii statale, precum şi Japonia, trezită la viaţa modernă prin revoluţia Maeidji (1868). Lupta de concurenţă, lupta pentru pieţe – şi implicit, rivalitatea politică – se ascut extraordinar. Se adînceşte totodată, decalajul dintre grupul restrîns al ţărilor dezvoltate industrial şi celelalte ţări ale lumii, cărora diviziunea internaţională a muncii instaurată de capitalism le rezervă o dezvoltare incompletă sau unilaterală.

Noile condiţii ale stadiului monopolist şi-au pus o puternică amprentă asupra comerţului interior şi exterior, asupra pieţei capitaliste mondiale.

Monopolurile (carteluri, sindicate, trusturi etc.) cuprind nu numai producţia, capitalist – în grade diferite –şi desfacerea, imprimîndu-i o organizare monopolistă. preţurile nu mai au un joc liber, ci sînt folosite ca instrument al obţinerii profitului ridicat de monopol.

Pentru uriaşa lor producţie, monopolurile au o nevoie sporită de pieţe de desfacere şi surse de materii prime. Aceasta duce atît la lărgirea pieţei, cît şi la creşterea rivalităţii pentru noi pieţe. Fiecare concurent caută să-şi asigure pentru

sine piaţa sa, fapt ce se reflectă în politica vamală şi comercială, iar concurenţa nu mai este liberă, ci se poartă cu mijloace monopoliste.

Investiţiile externe precum şi împrumuturile acordate diverselor state duc la dezvoltarea exportului de capital, la formarea pieţei mondiale a capitalurilor. Exportul de capital duce la lărgirea exportului de mărfuri. Ca urmare creşte circulaţia internaţională a lucrătorilor, luînd naştere astfel şi piaţa internaţională a forţei de muncă.

Coloniile capătă o importanţă sporită, iar lupta pentru colonii – un caracter nou, mai acut.

În aceste condiţii, volumul comerţului internaţional a sporit considerabil. Între 1880 şi 1914 această creştere a fost de peste 2,5 ori.

Creşterea activităţii comerciale – ca şi a celei industriale – nu se desfăşoară linear, ci are un caracter ciclic, marcat de crize de supraproducţie (care însoţesc de la 1825 încoace stadiul maşinist al capitalismului).

Expansiunea industriei şi comerţului atrage după sine expansiunea financiară (iar aceasta, la rîndul ei, le amplifică pe cele dintîi). Pentru a exploata minele, a construi căi ferate, a instala case de comerţ, este nevoie de capitaluri (la fel, în cazul împrumuturilor). Restrînsă înainte de 1870, piaţa capitalurilor a crescut considerabil pînă la primul război mondial. Ea se constituie, de fapt, tocmai în această perioadă. Principalele ţări exportatoare de capital erau Anglia, Franţa şi Germania. La acest capitol – deşi pierduse întîietate industrială – Anglia ocupa solid încă primul loc, avînd cele mai multe capitaluri plasate la vastul său imperiu colonial. Franţa ocupă locul doi, iar amîndouă erau în aprigă rivalitate cu Germania. În ansamblu, Europa era încă centrul financiar al lumii capitaliste.

După 1870 a avut loc o accentuare a emigraţiei europenilor spre alte continente. Ea a fost provocată de şomajul industriei ce însoţea crizele ciclice (accentuate pe măsura industrializării crescînde), de criza agrară ce a bîntuit în Europa peste două decenii ruinînd numeroşi ţărani, de cererea crescîndă de mînă de lucru ce însoţea expansiunea extraeuropeană a capitalului financiar; în fine – de speranţa categoriilor proletare sau proletarizate ale populaţiei europene de a-şi croi pe alte meridiane un trai mai bun. În intenţia colonialiştilor, expansiunea colonială trebuie să fie o supapă de canalizare a nemulţumirilor sociale generate de agravarea exploatării maselor în condiţiile capitalismului monopolist.

Fapt este că între 1870 şi 1914 un număr de 34 de milioane de oameni – cifră egală cu populaţia Italiei din 1914 – au emigrat din Europa. (Socotind că 9 milioane s-au întors, emigraţia netă rămîne de 25 de milioane.) Acest fenomen a contribuit la creşterea masei de mărfuri produse şi puse în vînzare de teritoriile şi ţările spre care s-au îndreptat emigranţii, prin accentuarea dezvoltării capitalismului în acele zone. Totodată, din ţările coloniale şi dependente (din

India, China, America latină etc.) un alt val de oameni se îndrepta spre Europa Occidentală şi spre S.U.A. – în căutare de lucru, de condiţii mai bune de viaţă. Prin amploarea lui, fenomenul emigraţiei în ansamblu atestă că s-a format o piaţă internaţională a forţei de muncă, strîns legată de celelalte două: piaţa mondială de mărfuri şi piaţa mondială a capitalurilor.

Comerţul internaţional cuprinde o gamă tot mai largă de produse, care concură la satisfacerea variatelor nevoi ale oamenilor. Ele provin din cele mai diferite ţări şi regiuni ale lumii. Pe acest fundal se constată că puţinele ţări industriale exportă preponderent mărfuri fabricate (ceea ce, împreună cu monopolul tehnologic pe care îl deţin, le conferă superioritate şi avantaje economice), în timp ce restul ţărilor exportă aproape exclusiv produse agricole şi materii prime minerale, care încorporează mai puţină muncă, deci procură şi venituri mai mici. Ca urmare, aceste ţări erau, de regulă, debitoare la cele din primul grup.

Se constată, în acest context, trei zone de maximă concentrare a schimburilor mondiale, servite de porturi cu o uriaşă activitate: (1) Europa occidentală şi centrală, (2) America, cu porturile sale de pe “faţada atlantică”, (3) Extremul Orient, cu ţări de vastă populaţie şi enorme resurse. Corespunzător acestei concentrări se situau şi principalele linii de navigaţie. Europa – unde erau majoritatea ţărilor dezvoltate – avea cea mai mare pondere în comerţul mondial. Această pondere este însă în scădere faţă de perioada precedentă, în special datorită ascensiunii S.U.A.

Dacă pe la 1870 primele patru poziţii în comerţul mondial le aveau Anglia, Franţa, Germania şi S.U.A., în 1911 ordinea lor se schimbase: Anglia, Germania, S.U.A. şi Franţa.

O cifră de bilanţ arată că între 1820 şi 1910 comerţul mondial a crescut de 22 de ori, în timp ce populaţia globului doar s-a dublat. odată cu acest progres istoric evident sporiseră însă considerabil şi contradicţiile lumii capitaliste.

Politica comercială externă a principalelor ţări capitaliste se modifică şi ea. Majoritatea ţărilor europene părăsesc politica liberului schimb şi trec la o politică protecţionistă.

în timp ce politica protecţionistă dusă de state mici şi mijlocii (între care şi România) avea ca scop să-şi făurească o industrie naţională, protecţionismul marilor puteri avea un caracter agresiv şi de expansiune.

Orientarea spre un protecţionism agresiv a fost inaugurată de Germania lui Bismarck în 1879. Atunci a fost pus în vigoare un nou tarif vamal, prin care taxele vamale la anumite mărfuri străine creşteau de 2 pînă la 4 ori. Pe pieţele externe, monopolurile germane, sprijinite de stat, au trecut la practicarea sistematică a politicii de dumping (preţuri mai scăzute pe pieţele externe, în scopul cuceririi lor) şi la acordarea de prime de export industriaşilor exportatori.

Franţa a trecut la protecţionism în 1881 şi, mai accentuat, în 1892, cînd a fost introdus sistemul tarifului dublu: un tarif minim, sub care taxele nu puteau să scadă, acordat partenerilor care încheiau un tratat de comerţ cu Franţa, şi un tarif maxim (sau general), aplicat acolo unde lipseau convenţiile de comerţ.

 

Capitolul IV

Economia românească în epoca modernă

 

Caracteristicile economiei româneşti în prima jumătate a sec. XIX

 

În istoria românilor epoca modernă debutează cu revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu din 1821 şi se încheie odată cu făurirea statului naţional unitar român în decembrie 1918. Societatea românească a cunoscut importante prefaceri în plan politic, economic, social, juridic şi cultural. Procesul de modernizare a fost însă lent deoarece marii boieri – factori de decizie politică şi economică – promovau ideea că Principatele nu se pot axa decît pe agricultură. Marii proprietari, lipsiţi de spirit economic modern, neposedînd capital lichid, exploatau proprietatea agrară prin intermediul ţăranilor clăcaşi, obţinînd profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat să fie ramura economică de bază în Principatele Române şi în Transilvania.

 

Agricultura

Nevoia unei producţii sporite generată de lărgirea continuă a pieţei moderne, de cererile turcilor în Principate, de cele ale armatei austriece în Transilvania, de nevoia acută de bani pentru toate categoriile sociale au avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea în circuitul pieţei a moşiilor şi antrenarea tot mai puternică a ţăranilor în procesul de schimb. Transformărilor cantitative li se adaugă schimbări calitative, corespunzătoare sistemului juridic al proprietăţii. Apariţia în agricultura Ţărilor Române a agronomului, a geometrului, a administratorului şi a veterinarului reliefează direcţii noi de evoluţie. Unii moşieri introduc procedee tehnice noi, utilizează sisteme moderne de control şi administrare, îşi creează utilaje proprii, valorifică industrial produsele agricole. Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin înfiinţarea Societăţii de Agricultură, a învăţămîntului agronomic şi economic,

a Comisiei Centrale de agronomie şi economie rurală sau a Asociaţiei economice ardelene. Au luat fiinţă fabrici de maşini agricole la Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Trimiterea de bursieri în străinătate, organizarea fermelor model, căutările teoretice şi redirijările practice – exprimate în activitatea lui Ion Ionescu de la Brad – sînt semnificative în acest sens. Extinderea suprafeţelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial au generat totodată un spor considerabil al obligaţiilor ţăranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul învoielilor pentru prisoase. Preocupaţi de situaţia ţărănimii, conducătorii revoluţiei din Ţara Românească au hotărît, prin articolul 13 din Proclamaţia de la Islaz, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire. După revoluţie, în 1848, autorităţile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate din anul următor, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri şi clăcaşi pînă în 1864.

În Transilvania şi în celelalte teritorii aflate sub administraţie habsburgică, Revoluţia de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligaţiile feudale fără despăgubire: Patentele Imperiale din 1853-54 eliberează de servituţile feudale şi categoria de ţărani dependenţi a jelerilor, fiind răscumpărat prin bani lotul revenit în proprietatea foştilor iobagi şi jeleri.

 

Industria

În raport cu celelalte laturi ale procesului dezvoltării – cele demografică şi agrară – industria cunoaşte o dezvoltare mai puţin spectaculoasă. Industria avea nevoie de iniţiativă, capital, materie primă, forţă de muncă liberă, sprijin economic, stabilitate. Însă nici unul dintre aceste atribute nu exista. Dominaţia otomană în Principate, stăpînirea habsburgică în Transilvania, Banat şi Bucovina creau serioase bariere în calea dezvoltării industriei. Pentru Principate, desfiinţarea monopolului economic otoman, stabilitatea politică după 1834, dezvoltarea puternică a oraşelor, a meşteşugarilor şi a comerţului au creat condiţii mai favorabile dezvoltării industriei în favoarea reluării unor eforturi care aveau deja o îndelungată tradiţie în societatea românească. Oraşele, mai cu seamă, cuprind un mare număr de meşteri cu un profil tot mai diversificat. Astfel, de pildă, în Ţara Românească la 1831 sînt înregistrate 74 de profesiuni în cuprinsul cărora îşi desfăşoară activitatea 11.200 de meşteri şi calfe. În Moldova catografia din 1845 înregistrează 8530 de meşteri şi calfe care practicau 101 meserii. Adîncirea diviziunii muncii, utilizarea muncii salariate reprezintă indicii cu privire la dezvoltarea germenilor relaţiilor capitaliste. Situaţia este asemănătoare şi în Transilvania. Aici, însă, ca şi în Banat, pe baza unei tradiţii mai îndelungate o dezvoltare particulară o cunoaşte mineritul. Prima maşină cu aburi este introdusă pe domeniul minier al Zlatnei în 1838. În 1845 se introduc trei asemenea maşini la Reşiţa. Ca urmare a perfecţionării tehnice, producţia de aur, argint, fier şi alte metale creşte necontenit. Acest fapt favorizează dezvoltarea industriei manufacturiere. În Banat şi Transilvania se înfiinţează ateliere de fabricat unelte

şi maşini agricole, manufacturi în producţia zahărului şi a textilelor. În Moldova şi Ţara Românească manufacturile aparţin boierilor şi negustorilor. Existau manufacturi de postav sau ţesături, de paste făinoase, de sticlă, de lumînări, de unelte agricole. Cu toate acestea, industria manufacturieră s-a dezvoltat pe scară redusă şi nu a acoperit toate ramurile pentru a alcătui o bază şi a crea o tradiţie de unde să se poată trece la industria maşinistă, de fabrică.

Începuturile industriei de fabrică au fost timide şi au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea. La Bucureşti şi Iaşi au funcţionat primele mari mecanice (1846, 1848). Au luat fiinţă întreprinderi aparţinînd industriei alcoolului şi berii, cele de postav, chibrituri, lumînări, sticlă, cărămizi, silitră. Lipsa condiţiilor nu a îngăduit ca aceste întreprinderi să se dezvolte continuu şi nici să ocupe o pondere însemnată în activitatea economică a Principatelor.

 

Comerţul

Schimbările petrecute în statutul politico-juridic al Principatelor Române la începutul epocii moderne a creat condiţii favorabile în dezvoltarea pe scară largă a comerţului intern şi extern. Prin nivelul la care se desfăşoară, prin implicaţiile multilaterale pe care le generează şi prin consecinţele adînci pe care le determină, comerţul se înscrie pe direcţia capitalistă, accelerînd procesul de dezvoltare modernă a societăţii româneşti. Apare şi se afirmă o categorie de negustori profesionişti care echilibrau piaţa, confereau comerţului un caracter uniform, organizat. În 1845 în Moldova sînt consemnaţi 6633 de negustori, iar în Ţara Românească la 1835 erau 6246 de negustori. Acelaşi fenomen este înregistrat şi în Transilvania, acolo unde comerţul s-a dezvoltat puternic. Legăturile economice cu Principatele devin tot mai active, piaţa naţională devine o realitate. În Principate, negustorii şi meşterii au continuat să fie organizaţi în bresle. În Transilvania activitatea negustorilor români a fost deosebit de intensă. Cuantumul afacerilor se desprinde şi din faptul că ei plăteau taxe de 175 ori mai mari decît acelea la care erau supuşi negustorii saşi. Casele de comerţ ale fraţilor Orghidan din Braşov şi ale lui Hagi Constantin Pop din Sibiu aveau strînse legături cu Principatele, cu Peninsula Balcanică şi cu Europa. Economiile complementare ale celor trei ţări româneşti, nevoile acute ale schimbului au intensificat procesul de constituire a pieţei unice naţionale. Desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească în 1848 este rezultatul acestui proces îndelung pregătit.

În procesul de dezvoltare a pieţii interne un rol important a revenit tîrgurilor săptămînale, bîlciurilor şi iarmaroacelor, care devin mai numeroase şi reprezintă puternice pîrghii de dezvoltare a relaţiilor noi capitaliste. Desfiinţarea monopolului economic otoman a favorizat procesul integrării Principatelor în circuitul comerţului european. Porturile dunărene Galaţi şi Brăila devin importante centre comerciale. În 1836 Galaţiul capătă statut de porto-franco. Dezvoltarea

comerţului a impus modernizarea transporturilor şi comunicaţiilor. În 1845 în Ţara Românească se votează Legea drumurilor, iar în 1847 se constituie o direcţie a lucrărilor publice, în cadrul căreia funcţionează secţia podurilor şi drumurilor. În ambele Principate în intervalul cuprins între anii 1835 şi 1853 au fost construite drumuri în lungime de 775 km.

Organizarea Serviciului Naţional al Poştelor în Principate şi garantarea siguranţei transporturilor, alături de eforturile pentru navigabilizarea rîurilor interne (Siret şi Prut) sau căutarea soluţiilor pentru facilitarea legăturilor cu Transilvania reliefează aceleaşi tendinţe de a crea condiţii favorabile pentru circulaţia mărfurilor şi a oamenilor. Construirea unei flote fluviale prin activitatea şantierelor navale de la Galaţi şi Giurgiu se înscrie pe linia aceloraşi preocupări de valorificare a producţiei autohtone, de realizare a unor legături strînse şi permanente cu piaţa internaţională. Şi în Transilvania sînt înregistrate eforturi de modernizare a drumurilor existente, de creare a unor noi drumuri, de organizare a transportului de mărfuri şi călători. Transporturile de călători organizate cu curse rapide între oraşele transilvănene şi Pesta, organizarea serviciilor de poştă în interior sînt semnificative în acest sens. În 1832 lua fiinţă Societatea de navigaţie pe Olt pentru a înlesni legăturile cu Ţara Românească. În 1847 G. Bariţiu A. Kurz se pronunţau în favoarea unei căi ferate care, legînd Braşovul cu Timişoara, să urce spre Predeal şi să facă legătura cu porturile dunărene. Fără excepţie, partizanii dezvoltării moderne au militat în favoarea îmbunătăţirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adînci pe plan social şi economic.

 

Finanţele

Finanţele şi circulaţia monetară reprezintă un sector important, care înregistrează direct şi repede nevoile de organizare modernă a societăţii şi care se cer adaptate pentru a crea un cadru corespunzător dezvoltării istorice. Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar, modernizîndu-l. în primul rînd a fost constituit Bugetul, care îngăduia o strictă evidenţă a veniturilor şi a cheltuielilor. Pe baza recensămintelor organizate la 7 ani, au fost fixate impozitele – capitaţia, în sumă de 30 de lei pe an şi dajdia, impusă unor categorii cu îndatoriri speciale. Categoriile privilegiate sînt desfiinţate şi incluse în rîndul birnicelor. Negustorii şi meşterii sînt impuşi la plata unei dări fixe (patenta). Impozitele indirecte sînt desfiinţate. Bugetele includeau cu rigoare sumele datorate Porţii, lista civilă?? a domnitorilor, sumele necesare funcţionării aparatului administrativ, întreţinerii spitalelor, a şcolilor, operelor de binefacere. Dependenţa faţă de Poartă, inexistenţa unei monede proprii, circulaţia unei apreciabile cantităţi de monedă străină constituiau tot atîtea obstacole în procesul de modernizare a societăţii româneşti.

În Transilvania circulau mai multe monede: florinul cu diverse valori, galbenul imperial, talerul. Ca urmare a schimbului activ cu Principatele circulau şi

monedele aflate în curs în Moldova şi Ţara Românească ce completau necesarul circulaţiei monetare. Lipsa unei monede unice a constituit una dintre cauzele principale ale dificultăţilor financiare care au persistat pe toată perioada domniilor regulamentare şi chiar mai tîrziu.

 

Economia României între 1859 şi 1877

Întreaga istorie modernă a României se dezvoltă sub semnul Revoluţiei de la 1848. Perioada de pînă la 1878 este perioada revoluţiei neîntrerupte, în cuprinsul căreia s-a constituit statul român modern, s-a înfăptuit o uriaşă operă reformatoare, de transformare a structurilor, s-a cucerit independenţa. Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fără obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Ţările Române şi-au dobîndit un nou statut juridic internaţional, şi-au modificat regimul politic interior. Înfăptuirile materiale nu sînt spectaculoase: societatea românească nu a avut acum răgazul pentru a-şi desăvîrşi structurile moderne. Au fost create doar condiţiile favorabile, prin intermediul unei legislaţii reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlăturat formele vechi, perimate.

 

Agricultura

Acumulările în domeniul agrar sporesc după 1848. Agricultura rămîne în continuare sectorul preponderent al economiei; în cuprinsul acesteia, în anul 1860, lucra 92% din populaţia care se cifra la 2.218.638 suflete. Producţia creşte şi în legătură cu exportul rentabil pe pieţele europene. Arendăşia practicată de o categorie specializată se extinde. Legarea tot mai deplină a moşiilor de nevoile pieţei îşi găseşte expresia şi în extinderea creşterii animalelor, în intensificarea procesului de prelucrare industrială a produselor agricole. Preocupările în direcţia utilizării metodelor moderne se generalizează. O activitate deosebită în acest sens desfăşoară I. Ionescu de la Brad, PS Aurelian şi Leon Filipescu. Se înfiinţează Şcoala generală de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău, şcolile de agricultură de la Iaşi şi Craiova pregătesc specialişti cu calificare corespunzătoare. România participa la primele expoziţii agricole internaţionale. Înfăptuirea Unirii Principatelor Române la 1859 a creat condiţii pentru înfăptuirea unei reforme agrare. La 2/14 mai 1864 Alexandru Ioan Cuza a promulgat reforma care dădea problemei agrare o rezolvare în acord cu poziţia şi interesele burgheze şi care, cu toate limitele sale fireşti, corespundea în mai mare măsură nevoilor ţăranilor şi intereselor economice, sociale şi politice ale ţării. În conformitate cu dispoziţiile legii au fost împropietăriţi 408.119 ţărani, iar 59.721 au primit numai locuri de case. Împroprietărirea s-a făcut pe 1.766.258 ha. Suprafaţa de pămînt a fost atribuită după numărul de vite, în raport cu care era apreciată împărţirea ţăranilor în cele trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi.

Legea din 1864 – care desfiinţa relaţiile servile, recunoştea libertatea proprietăţii şi a ţăranilor în schimbul unei însemnate despăgubiri – prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti pe calea capitalistă. Desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor a creat piaţa internă pentru capitalism, inclusiv cea a forţei de muncă, a permis extinderea relaţiilor capitaliste în agricultură, a favorizat generalizarea muncii salariate, a grăbit procesul de diferenţiere a ţăranilor.

Proprietatea a fost consacrată sacră şi inviolabilă prin intermediul Constituţiei din 1866. Definind relaţiile servile, legea a menţinut marea proprietate funciară. În timp ce marea proprietate deţinea 6.023.744 ha., ţăranii stăpîneau doar 3.141.721 ha. În 1866 este votată legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor, modificată în 1872. Transformările din agricultură au determinat o serie de modificări atît în privinţa inventarului tehnic, prin introducerea unor maşini moderne, cît şi prin folosirea unor seminţe cu performanţe ridicate. Cu toate acestea, în agricultură existau numai 156 de maşini de treierat şi 150 de locomobile cu aburi.

Creşterea animalelor continuă să fie o activitate importantă deoarece vitele mari erau folosite de ţărani atît pentru munca cîmpului cît şi în alimentaţie, cornutele mici erau o sursă de alimente şi materie primă pentru industria casnică. O statistică din 1860 arată că în Principate erau 500.000 de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000 de oi şi 1.100.000 de porcine.

Producţia agricolă de bază, cea de cereale, a sporit datorită randamentului la hectar ajungînd la 1.700.000 t. Producţia medie la hectar era încă scăzută, ea situîndu-se la 750 kg. grîu şi 800 kg. porumb.

În provinciile româneşti de sub ocupaţie străină, direcţiile şi tendinţele evoluţiei agricole au fost în general asemănătoare: sporirea suprafeţelor arabile, a randamentelor la hectar şi a producţiei totale. Pe primul plan în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia s-a situat producţia de cereale. În Transilvania în perioada 1869-1871 se obţine o cantitate de 1,3 milioane tone.

 

Industria

Dificultăţile întîmpinate, ca limitele în cuprinsul cărora s-au înscris realizările, au reprezentat tot atîtea pledoarii în favoarea înlăturării piedicilor interne şi a cîştigării independenţei, singura în măsură să îngăduie o dezvoltare în acord cu interesele sociale şi naţionale. Din cele 12.867 stabilimente industriale înregistrate în 1863, 7849 au fost întemeiate în perioada 1850-1863. Marea majoritate erau ateliere ale micii producţii meşteşugăreşti, doar 51 aparţinînd industriei mari maşiniste. Numărul acestora a sporit la 136 în 1878 şi aparţineau ramurilor textilă, alimentară (mari cu abur, fabrici de bere, alcool, conserve),

cherestea, săpun. O dezvoltare mai largă cunoaşte industria extractivă şi de prelucrare a petrolului. Producţia a crescut de la 1190 t în 1863 la 15.100 t în 1877, numărul rafinăriilor era de 20 în 1878. Legislaţia economică adoptată a urmărit extinderea procesului de dezvoltare industrială. În acest sens, au fost adoptate: Legea patentelor (1863), Legea pentru înfiinţarea Camerelor de Comerţ şi Industrie (1864).

În Transilvania continuă să se dezvolte mineritul, se înfiinţează în 1854 Societatea STEG, în 1855 Societatea economică a uzinelor de fier din Transilvania şi Banat şi Societatea pentru exploatarea minelor şi topitoriilor din Braşov. Industria metalurgică şi siderurgică progresează ca urmare a intereselor statului şi a pătrunderii capitalului străin.

cineDezvoltarea agriculturii şi industriei a impus crearea unui sistem de comunicaţii necesar consolidării pieţei naţionale şi integrării în circuitul economic european a României. S-a urmărit modernizarea principalelor drumuri care străbăteau Moldova şi Ţara Românească, asigurînd legăturile şi cu ţările ve. S-au elaborat numeroase proiecte pentru construirea de căi ferate. În 1867 a fost încheiată o convenţie între România şi capitaliştii englezi John Barcaly şi John Harriforth pentru construirea căii ferate Bucureşti-giurgiu. Linia a fost dată în exploatare în 1869. În 1871 sînt construite tronsoanele de cale ferată Iţcani-Roman, Paşcani-Iaşi şi Vereşti-Botoşani. Pentru construirea reţelei feroviare Roman-Tecuci, Galaţi-Tecuci-Bîrlad, Brăila-Buzău, Ploieşti-Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vîrciorana în lungime de 914 km., s-a apelat la consorţiul german condus de Strausberg. Acesta a falimentat, producînd mari pierderi statului român. Reţeaua de căi ferate planificată a fost totuşi realizată în 1874. În anii care au urmat au mai fost construite căile ferate Iaşi-Ungheni, Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Ocna. În 1878 reţeaua de căi ferate din România număra 1300 km. În Transilvania existau în aceeaşi perioadă peste 500 km. de cale ferată. În 1860 se încheie convenţii telegrafice între România şi statele limitrofe, asigurîndu-se legături constante şi rapide între provinciile româneşti şi statele vecine.

 

Comerţul intern şi extern

România participă la expoziţiile universale de la Paris (1867) şi Viena (1873). Exportul masiv de cereale şi materii prime a determinat ca în perioada 1864-1867 balanţa comercială să fie excedentară. Crizele economice din anii 1873 şi 1877 au avut efecte şi asupra comerţului românesc. Pentru favorizarea exportului de cereale, statul român a scăzut taxa de la 5% (1860) la 1% (1868). Taxa vamală asupra importului era de 7,5%, mai mică decît cea stabilită de Imperiul Otoman. Tentativa din 1874 de a stabili un regim protecţionist s-a lovit atît de împotrivirea internă a conservatorilor cît şi de reacţia externă a puterilor europene. În iulie 1875 România încheie convenţia comercială cu Austro-Ungaria, care intră în vigoare în 1876 şi durează pînă în 1886. Au mai fost

încheiate în această perioadă convenţii şi aranjamente comerciale cu Rusia, Franţa, Italia, Anglia, Elveţia, Olanda şi Germania.

 

Problemele financiare şi monetare

În programele revoluţiei de la 1848, crearea unui sistem modern de credit, înfiinţarea unei bănci naţionale erau prezentate drept elemente indispensabile procesului dezvoltării. Circulaţia pe piaţa românească a unui însemnat număr de monede (70), cu valori diferite, lipsa unei monede naţionale şi a unui sistem de credit duceau la proliferarea cămătăriei, incompatibilă cu dezvoltarea modernă, capitalistă.

În 1856 în fiinţă Banca Naţională a Moldovei, care a dat faliment la 1857. În 1864 se pun bazele Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, care a reprezentat un pas important pe calea constituirii unui sistem autohton de credit. Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale (1867) pune bazele noului sistem monetar naţional care a intrat în vigoare în 1868. Moneda naţională devine leul. Leul este divizat în 100 de bani şi se întemeiază pe bimetalism – aur şi argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul 900 iar în argint 5 g cu titlul 835.potrivit legii urmau a fi puse în circulaţie monezi de aur de 5,10 şi 20 lei de argint de50 bani, 1 leu şi 2 lei. Moneda măruntă era confecţionată din aramă în valori de 1, 2, 5 şi 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur şi argint şi datele tehnice similare francului francez nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptînd sistemul bimetalist, bazat pe aur şi argint şi datele tehnice similare francului francez, România îşi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care făceau parte Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, legea permiţînd circulaţia în România a monedelor ţărilor respective.

Adaptarea sistemului monetar naţional a favorizat şi dezvoltarea unui sistem eficient de credite. În 1876 existau în România 18 instituţii de credit: Societatea de credit funciar român din Bucureşti (1873), Creditul funciar rural ca şi Societatea de credit urban au oferit credite mult mai avantajoase pentru tranzacţiile comerciale. În Transilvania, Banat şi Bucovina instituţiile de credit aparţineau saşilor şi maghiarilor.

 

Direcţii de dezvoltare în România după cucerirea independenţei de stat şi pînă la primul război mondial (1878 - 1914).

Politica industrială

Un rol important în dimensionarea acestui proces l-a avut politica industrială. Din acest punct de vedere perioada studiată a înregistrat două etape distincte.:

pînă la jumătatea deceniului 9 – politica liberului schimb

politica protecţionistă

 

Politica liberului schimb

În România ea s-a concretizat prin încheierea unei prime convenţii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 şi pusă în aplicare în anul următor pentru o perioadă de ani 1876 – 1886.

Ceea ce a fost însă grav în cazul României a fost influenţa nefastă a convenţiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor acestei convenţii, pătrunderea nestingherită a produselor industriale austro-ungare pe piaţa românească a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se într-un factor de blocare a demarajului industrial. Întreprinderi industriale create au mari dificultăţi în activitatea lor, iar unele dintre ele îşi închid chiar porţile.

În aceste condiţii se produce o reacţie deosebită a burgheziei industriale, aflată încă la începuturile formării sale. Congresul de la Iaşi din 1884 a cerut clar renunţarea la liberul schimb, ca fiind o politică nefavorabilă intereselor româneşti.

În acelaşi timp, pe alt plan, nici exportul românesc de cereale şi alte produse agricole (animaliere) nu avea condiţii mai bune de desfacere pe piaţa austro-ungară, datorită atitudinii marilor producători agricoli (moşierii maghiari) din imperiu.

În aceste condiţii, convenţia nu mai este reînnoită, încheindu-se astfel etapa liberului schimb.

 

Politica protecţionistă

Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii convenţiei comerciale româno-austro-ungare, cât şi al adoptării unei politici economice protecţioniste. Protecţionismul era opus liberului schimb, apărarea pieţei interne de pătrunderea mărfurilor străine, constituia o condiţie indispensabilă prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.

Chiar în anul 1886, guvernul român adoptă primul tarif general protecţionist (modificat în 1891 şi 1893). Trebuie subliniat că din punct de vedere strict al protecţionismului vamal, acest tarif aplica, pentru un număr de 600 de articole, un nivel moderat al taxelor vamale. El apăra ramurile industriale (uşoară, alimentară) care îşi aveau baza de materii prime în ţară.

Totuşi el a avut o importanţă deosebită. În primul rînd, a asigurat o apărare mai consecventă şi completă a pieţii interne, în al doilea rînd a asigurat o bază mai echitabilă, mai favorabilă a intereselor româneşti, în încheierea unor convenţii comerciale cu diferite state. De asemeni, nu este lipsit de importanţă şi de faptul că taxele vamale s-au constituit într-o sumă de venituri pentru bugetul statului.

După 1900, se simte nevoia datorită diversificării structurii industriale unei noi reglementări a regimului vamal care să creeze un cadru şi mai favorabil dezvoltării industriei. Ca urmare, în 1904 este adoptat un nou tarif general (pus în aplicare după 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu.

De această dată, nivelul protecţiei vamale este mai ridicat (10 –25% ad valoare).

La adăpostul acestei măsuri menite a crea o barieră vamală eficientă, au fost adoptate o serie de măsuri de politică industrială menite a stimula înfiinţarea de întreprinderi industriale.

Unele măsuri pe această linie fuseseră luate chiar înainte şi în timpul liberului schimb (1873 prima lege de încurajarea industriei), apoi în 1881, 1884-1885, dar ele vizau doar anumite ramuri (zahăr, pielărie, hîrtie).

De această dată este vorba de măsuri vizînd ansamblul industriei. Astfel, chiar în anul următor adoptării tarifului vamal din 1886, se adopta prima lege cu caracter general: Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale. Adoptată în unanimitate de ambele Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat), legea din 1887 a urmărit două direcţii principale:

Dimensiunea întreprinderilor înfiinţate, prin impunerea unei condiţii minime de capital 50.000 lei şi de un număr de angajaţi (25 lucrători);

Crearea unei forţe de muncă româneşti calificate prin condiţia sa în termen de cinci ani, două treimi din angajaţi să fie cetăţeni români şi cu calificare profesională.

La aceasta se adaugă şi scopul implicit, anume cel de a crea întreprinderi cu dotare tehnică modernă.

Dacă se îndeplineau aceste condiţii se acorda o gamă largă de avantaje: de la acordarea suprafeţei de pămînt (5 ha) pentru construirea întreprinderilor, pînă la reduceri de taxe vamale la importul de utilaje şi maşini necesare întreprinderii, de

tarife de transport pe căile ferate. De asemeni, se acordau şi scutiri de impozite pe o perioadă de 15 ani.

În contextul general-economic al perioadei condiţiile cuprinse în această lege (mai ales cea de capital) a favorizat net capitalul străin şi ceea ce am putea numi industria “mare”. Ea s-a aflat în vigoare 25 de ani.

În condiţiile modificării, pe plan economico-social, în anul 1912 se adoptă o nouă măsură legislativă de aceeaşi anvergură.

Mai întîi se renunţă la condiţia de capital, introducîndu-se condiţii minime pentru industria mare: utilizarea unei maşini cu o putere de 5 CP şi 20 salariaţi în întreprindere. În al doilea rînd, legea a avut o sferă de cuprindere mai mare, căci are în vedere şi sectorul micii producţii sau chiar a producţiei meşteşugăreşti. Astfel, erau încurajaţi meseriaşii care aveau minimum patru salariaţi (era o dimensiune mare a atelierelor meşteşugăreşti din România), sau cooperativele de meseriaşi cu un capital minim de 2000 lei (destul de ridicat) sau 20 salariaţi. În al treilea rînd, avantajele erau diferenţiate după felul materiei prime utilizate: pe o perioadă de 30 de ani, dacă erau materii prime din ţară şi 21 de ani dacă erau din import.

Avantajele erau, în general, asemănătoare cu cele din 1887. Singurele elemente noi constau în înlocuirea importului de către stat cu un impozit, dealtfel minim, asupra beneficiilor întreprinderii (2-5%), precum o prioritate pe care o aveau întreprinderile încurajate la comenzile statului, chiar dacă preţurile acestora erau mai mari (pînă la 5%) faţă de mărfurile similare străine.

De subliniat, că toate aceste măsuri legislative de încurajare industrială au stimulat industria prelucrătoare, căci industria extractivă s-a aflat sub incidenţa altor reglementări. Este vorba, în primul rînd, despre Legea minelor (1895), prin care bogăţiile subsolului aparţineau statului, cu o singură excepţie – petrolul. În acest fel, statul nu a avut vreun rol asupra controlului exploatării acestei bogăţii a subsolului, primind doar o redevenţă de 4% din beneficiul întreprinderii, astfel că pătrunderea capitalului străin s-a produs nestingherită.

 

Caracteristicile structurii industriale a ţării

Începuturile pătrunderii maşinismului au avut loc, încă la mijlocul sec. al XIX-lea, dar expansiunea sa a fost lentă pînă la adoptarea politicii protecţioniste. Cu toate acestea, el este destul de semnificativ, chiar şi la sfîrşitul perioadei liberului schimb (1886). După unele date statistice erau 236 întreprinderi mai mari, cu deosebire în industria cimentului, zahărului, pielăriei, hîrtiei.

După 1886 structura industrială se diversifică şi se consolidează. Ritmul înfiinţării de întreprinderi creşte rapid: de la 8,2 unităţi pe an între 1866 şi 1886, s-a ajuns la 21 unităţi între 1893 şi 1906, ca după 1906 să se obţină un ritm de înfiinţare de 63 de unităţi pe an.

Ponderea întreprinderilor mari (încurajate) creşte de la 35% la 72%, ceea ce explică creşterea dimensiunii şi calităţii întreprinderilor.

Din punct de vedere al structurii industriale pe primul plan se situa industria alimentară, care dădea în 1915 32,3% din totalul producţiei, urmată de industria petrolieră (doar rafinare) şi forestieră, ambele deţinînd 36,2% din total. Celelalte ramuri mai semnificative (textile şi confecţii, metalurgică, pielărie, materiale de construcţii, hîrtie, celuloză şi poligrafie, chimică) îşi împărţeau diferenţa (31,5%).

Cu toate acestea, capacitatea de a acoperi necesarul de consum pe piaţa internă a industriei mari a fost slabă. Este şi expresia faptului că marea majoritate a întreprinderilor industriale era doar mici şi mijlocii. Din totalul de aproape 62.000 întreprinderi industriale înregistrate în statistica din 1901-1902, numai 625 erau întreprinderi mecanizate. De aceea un rol important au continuat să-l joace producţia mică, mijlocie şi meşteşugărească şi importul de mărfuri străine. În ceea ce priveşte structura industrială din Transilvania a avut aceleaşi caracteristici ca în restul ţării, chiar dacă unele sectoare, de care era mai legat capitalul austro-ungar au cunoscut o dezvoltare mai rapidă.

După dificultăţile de criza economică din 1873, industria transilvană va cunoaşte şi ea o etapă de avînt după 1880, deşi din 1886-1891 a fost grav afectată de declanşarea războiului vamal de către guvernul austro-ungar asupra României. De fapt, dificultăţile întîmpinate de industria Transilvaniei ca urmare a acestui fapt arbitrar sînt tocmai expresia clară a legăturilor economice dintre Transilvania şi România. Este o dovadă a faptului că economia Transilvaniei, în cazul nostru, industria îşi avea locul firesc şi se putea dezvolta numai în strînsă legătură cu industria din celelalte provincii româneşti.

Din contră, apartenenţa sa la Imperiul Austro-Ungar a făcut ca industria Transilvaniei să sufere unele modificări importante, toate în defavoarea sa şi în favoarea capitalului austro-ungar. Astfel, ramuri tradiţionale, ca textile, pielărie, hîrtie, sticlă, lemn înregistrează o stagnare şi chiar un regres pînă la sfîrşitul sec. al XIX-lea, fiind sacrificate în interesul altor provincii ale Imperiului.

S-a dezvoltat mai accentuat industria extractivă, a cărbunelui şi fierului, care însă erau prelucrate în alte provincii ale Imperiului. Se dezvoltă, pe baza unor operaţii de prelucrare primară, industria siderurgică. În ambele sectoare capitalul austro-ungar, iar în spatele său, capitalul străin occidental avea interese majore prin STEG, Uzinele de Stat Hunedoara şi Societatea minieră şi de turnătorie Călan.

Cu toate acestea, şi în Transilvania, ca şi în restul României întreprinderile mici şi mijlocii ocupau un rol preponderent, lor alăturîndu-se şi producţia meşteşugărească.

 

Dezvoltarea agriculturii

Reformele agrare de la mijlocul sec. al XIX-lea au deschis calea pătrunderii şi consolidării relaţiilor capitaliste în agricultură. Ca urmare, devin caracteristice agriculturii trei procese: diferenţierea ţărănimii, transformarea treptată a marii proprietăţi funciare către o gospodărie de tip capitalist şi accentuarea caracterului comercial al agriculturii. Elemente ale acestor procese sînt înregistrate încă înainte de reformele agrare, dar acum ele devin din ce în ce mai mult trăsături specifice ale unei agriculturi în care se extindeau relaţiile capitaliste.

Diferenţierea ţărănimii a fost un proces socio-economic care semnifică scindarea ţărănimii în pături sociale cu interese deosebite. Lărgirea şi adîncirea pieţei capitaliste, concurenţa, ca formă de exprimare a legii valorii, constituie cauza fundamentală a procesului de diferenţiere. Fiind un proces tipic capitalist, el a însoţit întreaga perioadă a capitalismului.

Există însă o evoluţie ascendentă, în ceea ce priveşte intensitatea sa, în funcţie de condiţii şi factori specifici. Unii dintre aceştia pot acţiona în sensul adîncirii procesului, adică a intensificării stratificării, a proletarizării unei părţi tot mai mari a ţărănimii şi alţii care pot încetini acest ritm.

Pentru perioada de la reformele agrare pînă la primul război mondial, dintre factorii care au adîncit diferenţierea ţărănimii, cei mai importanţi au fost:

politica agrară a statului, constînd în punerea în vînzare a moşiilor statului prin legi speciale, dintre care cele mai importante sînt cele din 1881 şi 1889, de care au beneficiat mai ales categoriile mai înstărite ale ţărănimii şi chiar moşierimea.

Politica de credit care, de fapt, se referă la inaccesibilitatea creditelor ieftine, pentru masele de ţărani obligate a face apel la cămătari care percepeau dobînzi ruinătoare.

Criza agrară din 1873-1895. Determinată de pătrunderea masivă de cereale ieftine din SUA (şi chiar Rusia şi India) pe piaţa Europei Occidentale ea s-a concretizat prin scăderea preţurilor agricole. În contextul unor asemenea preţuri, cerealele româneşti au avut dificultăţi de desfacere, creîndu-se stocuri. O parte dintre ele sînt desfăcute pe piaţa internă, determinînd şi aici scăderea preţurilor agricole. Acest fapt a dezavantajat net ţărănimea, principala sursă

de aprovizionare cu produse agricole a pieţei interne făcînd ca să-şi micşoreze substanţial veniturile. Nemaiputîndu-şi plăti obligaţiile fiscale, creditele împrumutate, îşi pierd pămînturile proletarizîndu-se.

Modul de fixare a impozitelor dezavantaja net ţărănimea săracă şi mijlocaşă.

Diferenţierea ţărănimii, ca proces, poate fi ilustrată, în primul rînd, prin modul de repartizare a pămîntului. Acest indicator esenţial arată clar că în perioada amintită procesul s-a adîncit permanent de la circa 60.000 de gospodării în 1864, se ajunge în 1905 la circa 300.000 de gospodării fără pămînt. La celălalt pol se înregistrează tot în 1905 apariţia categoriei ţăranilor înstăriţi, burghezia rurală, care forma numai 2,9% din totalul gospodăriilor ţărăneşti, însă reuşiseră să deţină circa 18% din totalul pămîntului ţărănesc.

De fapt, analiza acestui indicator arată şi alte două trăsături caracteristice agriculturii româneşti:

Fărîmiţarea masivă a populaţiei ţărăneşti (în 1905 apar ţărani cu suprafeţe pînă la 2 ha, care reprezentau nu mai puţin de 23,2% din totalul gospodăriilor ţărăneşti). Împreună cu ţăranii fără pămînt, circa 47% din totalul gospodăriilor ţărăneşti nu aveau pămînt sau aveau sub 2 ha şi trebuie să-şi vîndă total sau parţial forţa de muncă.

 

Contradicţia principală la sate rămîne totuşi între ţărănimea luată în ansamblu şi moşierime, căci circa 5000 de mari moşieri deţineau mai mult pămînt decît întreaga ţărănime.

Pentru completarea imaginii diferenţierii se mai utilizează şi alţi doi indicatori: reparaţia şeptelului, care indica chiar o diferenţiere mai adîncită, dacă avem în vedere că numărul ţăranilor fără animale de muncă a fost mai mare decît al celor fără pămînt (550.000 de gospodării fără animale de muncă faţă de 300.000 de gospodării fără pămînt în 1905) şi nivelul de trai.

Din punct de vedere al veniturilor ţărăneşti, ele exprimau clar atît pauperizarea masivă a ţărănimii cît şi faptul că, aşa cum am spus, contradicţia predominantă antagonistă rămîne între ţărănime luată în ansamblu şi moşierime. Astfel, pentru cumpărarea de animale, cheltuielile unei familii de ţărani înstăriţi erau de 6 ori mai mari decît ale unei familii de ţărani săraci. Semnificativ este şi faptul că venitul mediu al unei familii ţărăneşti era de 94 de lei pe an, pe cînd cel al unei familii de moşieri era de 40.278 lei pe an.

Transformarea marii proprietăţi funciare într-o gospodărie de tip capitalist se îngreuna în mod obligatoriu după emanciparea socială a împroprietăririi ţărănimii. Transformarea spre o formă de exploatare şi organizare capitalistă de tip fermă s-a desfăşurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca şi lipsa de voinţă de modernizare capitalistă din partea majorităţii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forţă de muncă liberă, care să fie angajată ca muncitori salariaţi, precum şi faptul că majoritatea inventarului agricol aparţinea ţărănimii, s-au constituit în tot atîţi factori care au determinat această trecere treptată. Ca urmare, în relaţiile agrare se întîlnesc două sisteme: cele semi-feudale şi cele pur capitaliste. Pînă la începutul secolului al XX-lea, sistemul de relaţii semi-feudale a fost dominant, deşi relaţiile capitaliste de titularizare a forţei de muncă salariate au fost şi ele prezente.

Permanentizarea sistemului de relaţii semi-feudale are ca o bază obiectivă insuficienţa pămîntului primit de ţărani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a menţinut dependenţa economică între mica şi marea proprietate. Trebuie subliniat că această dependenţă era, într-un fel, reciprocă. Pe de o parte, ţăranii aveau nevoie de pămînt suplimentar, iar pe de altă parte moşierii aveau nevoie de forţa de muncă şi inventarul agricol ţărăneşti.

În acest fel se încheie o relaţie moşier-ţăran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de învoieli agricole. Este o relaţie burgheză, desigur, dar prin ea ţăranul se angaja să pună în valoare moşia cu propriul său inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudală în muncă (claca) face ca să avem de a face cu o relaţie semi-feudală. Ţăranul obţinea în arenda sa sau în dijmă un lot suplimentar de pămînt, pe care se obliga să-l plătească fie în bani, fie în produse, fie în muncă. Avem de a face cu un sistem de dijmă, care concentrează relaţiile semi-feudale.

În această perioadă tendinţa a fost permanent o creştere a dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungînd la 50-60 lei pe ha, uneori chiar şi mai mult, la începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse reprezenta 50% din recolta suprafeţei arendate, iar dijma în muncă, forma cea mai gravă de exploatare, consta în obligaţia de a munci un lot echivalent ca suprafaţă cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau şi obligaţii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. făcute moşierului). S-a estimat că valoarea acestor suprasarcini se ridica pînă la 75% din recoltă.

Muncitorul agricol avea o situaţie mai “bună” decît a ţăranului care lua pămînt în dijmă, mai ales ţăranii săraci. Munca salariată însă mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În unele zone (Transilvania şi Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de răspîndită.

Tot în această perioadă capătă proporţii impresionante fenomenul marii arendăşii. Între 50 şi 75% din totalul pămîntului moşieresc era astfel arendat unor

mari arendaşi. Iată un exemplu concludent al caracterului tot mai accentuat parazitar al moşierimii române, ruptă tot mai mult de activitatea productivă.

Pentru asigurarea unui profit cît mai mare de monopol, se formează asociaţii de arendaşi, trusturi de arendaşi, care au ajuns să deţină suprafeţe impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate în Moldova.

După înfrîngerea răscoalelor ţărăneşti, guvernele au fost obligate să adopte măsuri menite a linişti pe ţărani. Astfel, între 1907 şi 1912 s-a adoptat o legislaţie agrară vizînd acest scop.

Chiar în decembrie 1907 s-a adoptat legea învoielilor agricole, prin care a fost desfiinţată dijma în muncă, legea stabilind şi un nivel minimal al salariului agricol şi unul maximal al arenzii. Dar în practică nici una dintre prevederi nu a funcţionat în favoarea ţărănimii.

În anul următor (1908) se adoptă o lege împotriva trusturilor de arendaşi, fixîndu-li-se o suprafaţă maximă de 4.000 ha, dar menţinîndu-se contractele deja existente. Tot în acest an se înfiinţează o instituţie specială, Casa Rurală, menită a sprijini cumpărările de pămînt de către ţărani, dar şi aceasta, în practică, nu a dat rezultatele scontate, favorizînd mai ales ţărănimea înstărită.

Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începută încă din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capătă acum caracterul unei trăsături distincte. Creşterea producţiei agricole, bazată mai ales pe creşterea suprafeţelor cultivate, reprezintă un indicator esenţial al acestei evoluţii. Se înregistrează chiar o creştere mai rapidă a suprafeţelor cultivate cu plante industriale, decît a celor cu cereale, dar fără să modifice caracterul cerealier, rămas net dominant (porumbul şi grîul dădeau 76,5% din producţia agricolă).

Creşterea suprafeţelor cultivate cu plante industriale a fost determinată de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentară etc.).

Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat şi de construcţia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca şi specializarea pe regiuni agricole, arăta clar că producţia agricolă era diferit orientată spre piaţa internă şi externă.

 

Dezvoltarea transporturilor. Modernizarea comerţului intern.

Condiţie indispensabilă a progresului rapid al economiei ţării, dezvoltarea transporturilor a înregistrat un ritm relativ rapid. Este vorba în primul rînd de construcţia căilor ferate. Prima cale ferată pe teritoriul românesc este dată în

folosinţă în 1856, pe traseul Baziaş-Oraviţa, iar în România veche în anul 1869 pe distanţa Bucureşti-giurgiu.

După obţinerea independenţei construcţia de căi ferate continuă în ritm susţinut, cu o medie de 300 km căi ferate pe an, ajungînd în preajma războiului la o lungime de 3500 km căi ferate. în Transilvania această reţea a avut 4600 km.

În general, construcţia căilor ferate s-a făcut cu capital străin, dar aceasta este o caracteristică absolut generală în toate ţările lumii, inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a răscumpărat şi preluat aproape întreaga reţea de căi ferate, puse sub administraţia Direcţiei Generale CFR. S-au făcut eforturi susţinute, prin crearea unei şcoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferiştii devenind un component esenţial al proletariatului modern român.

Merită să fie subliniată, deasemenea, şi acţiunea de realizare a joncţiunii între reţeaua transilvăneană şi cea din România veche (în 1870 prin Petroşani şi în 1907 în Ilva Mică). Aceasta s-a constituit ca un factor important în consolidarea legăturilor economice dintre Transilvania şi restul ţării.

În fine, construcţia unor căi ferate de tehnicienii români, prima fiind cea dintre Buzău şi Mărăşeşti, sau a unor lucrări importante precum podurile şi viaductele de la Cernavodă (1895) ilustrează forţa creatoare şi geniul constructiv al poporului român.

Dezvoltarea transporturilor a fost legată şi de transporturile pe apă, domeniu în care se înfiinţează două societăţi: Navigaţia Fluvială şi Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea. Deasemeni, s-a produs şi o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km şosele (1901), deşi acest sector al transportului a rămas cel mai deficitar sub aspectul modernizării.

Strîns legată de dezvoltarea şi modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea şi modernizarea comerţului intern. În aceste condiţii se înregistrează un fenomen de apariţie şi dezvoltare a unor noi forme de comerţ, atît în cadrul comerţului cu ridicata, cît şi în cadrul comerţului cu amănuntul.

În cadrul comerţului cu ridicata se dezvoltă comerţul bazat pe mostre. Deşi a fost mai mult legat de comerţul exterior, prin organizarea de expoziţii naţionale comerciale (1865 – Iaşi, 1873 – Bucureşti, 1904), s-a stimulat activitatea de comerţ în general. O altă formă nouă este reprezentată de comerţul de bursă, bursele fiind înfiinţate la Galaţi, Brăila, Constanţa (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifică şi extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltîndu-se în acest mod forma tipică de comerţ capitalist, şi anume comerţul pe credit.

Reclama comercială se generalizează inclusiv prin organe de presă cu conţinut specific, iar societăţile anonime ca formă de organizare a activităţii comerciale au

căpătat o extindere tot mai mare. În preajma Primului Război Mondial au funcţionat 60 de societăţi anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create după 1910.

Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat legăturile economice dintre România şi Transilvania.

Cu tradiţie milenară, aceste legături s-au menţinut şi au străbătut secolele, în pofida tuturor vicisitudinilor istorie, căpătînd valori deosebite în ultima parte a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.

Un rol important l-a jucat, în acest sens, joncţiunea căilor ferate. se produsese de fapt o anumită diviziune socială a muncii în teritoriile de la est şi sud de Carpaţi, cu o predominanţă agrară şi Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat.

Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atît de baza de materii prime din România veche cît şi de piaţa acesteia de desfacere. Multe întreprinderi transilvănene îşi orientaseră chiar structura producţiei în funcţie de specificul pieţei din România veche.

Atunci cînd Austro-Ungaria a declanşat războiul vamal împotriva României (1886 - 1891), cel mai mult au avut de suferit diferitele ramuri ale industriei transilvănene. Plîngeri numeroase venite din partea industriaşilor, meseriaşilor transilvăneni, nu numai români, dar şi unguri sau germani, ca şi din partea camerelor de comerţ şi industrie din Transilvania au subliniat tocmai rolul esenţial pentru prosperitatea şi dezvoltarea Transilvania, al legăturilor sale cu România veche. De aceea, reluarea acestor legături, după 1891, a favorizat într-o mare măsură dezvoltarea economică a Transilvaniei fiind, în acelaşi timp, o premisă esenţială a desăvîrşirii Unirii.

 

Comerţul exterior. Structura şi politica comercială

Principala trăsătură a evoluţiei comerţului exterior pînă la Primul Război Mondial a fost permanenta creştere a volumului său: între 1863 şi 1913 acesta a crescut de 6,5 ori. Între anii 1897 şi 1906 s-a resimţit o restrîngere a volumului, însă fără ca ceasta să afecteze această tendinţă generală caracteristică.

O a doua trăsătură specifică a constat în creşterea importului într-un ritm mai rapid decît a exportului şi, respectiv, de 4,4 ori.

În ceea ce priveşte structura comerţului exterior, ea este legată desigur de caracteristicile generale ale economiei româneşti.

Exportul. Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comerţ exterior, este atins în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depăşind multe ţări, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depăşind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc.

În ceea ce priveşte structura propriu-zisă, pe primul plan se plasează cerealele (în jur de 70-80%), petrol, legume, seminţe, lemn.

Importul atinge şi el o valoare maximă tot în anul 1911, însă a avut fluctuaţii mai frecvente decît exportul, mai ales că tendinţele de creştere şi scădere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avînd în vedere valoarea importului pe cap de locuitor, România a ocupat aceeaşi poziţie (locul 9), depăşind Austro-Ungaria, Rusia etc.

Din punct de vedere al structurii s-a înregistrat o predominare a maşinilor, utilajelor şi echipamentelor industriale, precum şi a materiilor prime şi semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. Deasemeni, pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat textilele. După 1900 însă, aceste mărfuri au fost importate într-o proporţie tot mai mică, ajungînd la 16,07%. Oricum, şi în preajma Primului Război Mondial, maşinile şi utilajele, materiile prime, produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total importuri.

Principalii parteneri comerciali ai României au fost: Austro-Ungaria, Germania, Anglia, Franţa. La începutul secolului al XX-lea, însă, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat Belgia. În 1911, această valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele româneşti un puternic reexport în celelalte ţări occidentale. Balanţa româno-belgiană a fost însă net în favoarea României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia. Pe ansamblul schimburilor comerciale însă locul principal l-a deţinut Germania.

În general, balanţa comercială a României a fost excedentară, cu excepţia perioadei 1877-1899, cînd s-au făcut resimţite efectele convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, precum şi creşterea volumului importului de maşini şi utilaje. Acestor motive li se adaugă şi schimburile neechivalente pe piaţa mondială pentru produsele româneşti, combinată cu efectele crizei agrare dintre anii 1873 şi 1895, care s-a caracterizat prin scăderea preţurilor agricole.

Excedentul balanţei comerciale nu a fost însă un semn evident de care a beneficiat economia României, deoarece deficitul balanţei de plăţi a determinat ca o parte din datoriile ţării să fie plătită în mărfuri.

Politica comercială. Aşa cum am amintit, România a practicat ambele politici comerciale dominante în secolul al XIX-lea: liberul schimb şi protecţionismul.

Convenţia cu Austro-Ungaria (1876 – 1886) ilustrează practicarea liberului schimb de către România, deşi au mai fost încheiate convenţii similare şi cu Germania, Rusia etc. Încheierea Convenţiei cu Austro-Ungaria a fost impusă şi de factori economici specifici perioadei, ca şi de factori politico diplomatici. S-a pornit astfel de la structura predominant agrară a ţării, sacrificîndu-se în acest mod perspectiva dezvoltării unei industrii, considerată de unele cercuri economico-politice ca improbabilă. Această decizie a fost întărită şi de primele semne ale crizei care prin scăderea preţurilor, a creat dificultăţi exportului românesc de cereale. Prin convenţie se deschidea acestui export o piaţă de dimensiuni mari, ca cea a imperiului Austro-Ungar.

Un anumit rol a jucat desigur şi factorul politico-diplomatic în sensul că se aprecia că prin cointeresarea avantajoasă a marilor puteri în economia ţării, acestea ar fi putut impune obţinerea independenţei pe căi diplomatice. Iar dacă acest obiectiv ar fi fost atins, rămînea cel puţin exprimarea clară a poziţiei deosebite a României în cadrul imperiului otoman, putînd încheia convenţii pe poziţii teoretic egale cu o mare putere. Era un punct de vedere al conservatorilor români şi s-a văzut destul de rapid că aceste calcule au fost nerealiste, atît pe plan economic cît şi politic.

Ca urmare, în 1886 convenţia nu mai este reînnoită şi România a adoptat politica protecţionistă, concretizată prin tarifele vamale adoptate pînă la primul război mondial dintre care cele mai importante au cele din 1886 şi 1904.

 

Dezvoltarea sistemului bancar şi monetar

După crearea primelor instituţii de credit pînă la sfîrşitul deceniului opt, în deceniile următoare s-a propus dezvoltarea sistemului bancar românesc, precum şi diversificarea structurii lui.

Momentul esenţial îl constituie înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880). Avînd principiile de organizare specifice tuturor băncilor centrale, create în secolul al XIX-lea, BNR a fost o bancă mixtă, în care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social iniţial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Înfiinţată din iniţiativa burgheziei industriale, reprezentată de PNL, capitalul particular a aparţinut acestei categorii de burghezii româneşti, astfel că BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special în jurul familiei Brătianu. Din 1901 statul a fost scos din combinaţie, astfel că BNR a fost de fapt, pînă la primul război mondial o bancă particulară.

Atribuţiile BNR au fost diverse, dar cea mai importantă a fost monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la funcţionare s-a înregistrat o creştere accentuată a masei de bancnote puse în circulaţie, însă spre sfîrşitul deceniului nouă BNR va lua unele măsuri menite a întări bazele circulaţiei monetare. În 1892 rezervele de

acoperire monetară au fost mărite de la 30% (1880) la 40%, din care 30% au fost devize asupra pieţelor Londrei şi Berlinului.

Pe lîngă acest rol deosebit ca bancă de emisiune, BNR a jucat şi rolul de bancă centrală comercială, putînd prin intermediul operaţiunilor de scontare şi reescontare (singura bancă ce avea acest drept, să controleze în fapt întregul sistem de credit românesc).

Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabilă aducătoare de beneficii pentru acţionari: dividendele primite de aceştia au crescut permanent, iar cursul acţiunilor BNR au crescut de asemeni de aproape 5 ori.

Înfiinţarea BNR a avut o importanţă deosebită pentru dezvoltarea capitalistă a ţării, a economiei. În jurul său s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile de bănci înregistrate pe plan mondial: băncile comerciale, băncile de ipotecă, societăţi de asigurare, bănci populare etc.

De asemeni, nu trebuie pierdut din vedere şi activitatea băncilor care au funcţionat cu capital străin, multe din ele formîndu-se în jurul vechilor case de bancă sau ca filiale a unor bănci internaţionale.

În Transilvania situaţia a fost în ansamblu asemănătoare, dar au apărut unele diferenţe, în sensul că băncile cele mai puternice au aparţinut capitalului austriac, german şi maghiar, în timp ce băncile româneşti, au avut o forţă mai slabă, fiind mai mult de tipul băncilor populare: “Albina” – Sibiu, “Furnica” – Făgăraş, “Timişana” – Timişoara, "Victoria" – Arad etc.

Funcţionarea sistemului monetar românesc poartă amprenta dificultăţilor generale ale sistemului monetar bazat pe bimetalism, în a doua etapă a acestuia numită etapa “bimetalismului şchiop”.

Înfiinţarea BNR a permis emisiunea sistematică a bancnotelor şi creşterea volumului acestora în circulaţie. Monedele din aur, emise în 1883, încep să dispară treptat din circulaţie, rămînînd doar cele de valoare mică. Prima aurului (agio) faţă de argint a crescut ajungînd în 1886 la 34,5% (raportul iniţial aur-argint în cadrul bimetalismului fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut şi prin dreptul de circulaţie al monedelor uniunii monetare latine, la care România aderase din 1868, care au fost tot din argint.

În aceste condiţii, necesitatea renunţării la bimetalism este resimţită tot mai acut în România, deşi relativ tîrziu (Germania renunţase din 1873), dar nu atît de tîrziu ca în SUA (1900).

În 1890 Guvernul român a adoptat legea de trecere la sistemul monometalist aur, lege care va fi pusă în aplicare în 1892. Leul îşi păstrez numai valoarea în aur (322,6 miligrame aur fin). Deoarece rezerva de acoperire, mărită la 40%, a fost

formată în majoritate di devize, r a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic tuturor statelor.

 

Pătrunderea capitalului străin. Consecinţe

Pătrunderea capital străin în economia românească a fost favorizată atât de particularităţile situaţiei financiare a ţării, cît şi, mai ales, particularităţile şi slabele rezultate ale acumulării primitive de capital.

În condiţiile unor rezultate nesemnificative ale acumulării interne şi a unei slabe iniţiative a capitalului particular, în România statul nu s-a putut transforma într-un “înlocuitor”, al acestuia, datorită tocmai situaţiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-a bazat mult timp numai pe categoriile şi clasele sociale cu adevărat productive: în primul rînd ţărănimea, meseriaşii, comercianţii. Existenţa unui puternic capital cămătăresc nu a modificat situaţia, căci după cum arată cu justeţe K. Marx, capitalul cămătăresc “nu schimbă modul de producţie, ci se aşează pe acesta ca un parazit şi-l duce într-o stare jalnică”. în fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un rol, tocmai pentru că el se limita la aceleaşi forme cămătăreşti de credit, forme mai moderne de instituţii de credit neavînd forţa economică necesară.

În acelaşi timp însă necesităţile impuse de modernizarea capitalistă solicitau mari sume de bani. S-a estimat că numai pentru a construi o reţea minimă de căi ferate, a înfiinţa o bancă de emisiune şi o instituţie de credit, ar fi fost necesară suma de 1 miliard de lei.

În acest context era evident că soluţia care se impunea era aceea a capitalului din afară. Trebuie să subliniem de la început, o astfel de soluţie a fost adoptată de toate ţările, cu excepţia celor trei state exportatoare de capital la această dată: Anglia, Franţa şi Germania, mai tîrziu. Nu faptul în sine al utilizării capitalului străin reprezintă un element negativ ci modul cum este utilizat, condiţiile în care capitalul străin pătrunde şi acţionează. În majoritatea cazurilor utilizarea capitalului străin a dus la o accentuare a dependenţei economice şi uneori politice faţă de ţările exportatoare de capital.

Pătrunderea capitalului străin în România nu a fost de la început un aspect de la sine înţeles. Obţinerea unui profit cît mai mare reprezintă obiectivul principal al capitalului străin, dar obţinerea acestui profit trebuie să fie asigurată. Ca urmare, prezenţa capitalului străin a fost destul de firavă pînă la sfîrşitul deceniului nouă, fiind concretizată mai ales în mărfuri, sau în prezenţa diferiţilor capitalişti de origine străină, însă în mod individual, nesistematic.

Stabilizarea şi consolidarea sistemului politic burghez în România, a creat un cadru mai favorabil pentru pătrunderea capitalului străin, care începe să nu mai

considere că o investiţie în România era, după expresia bancherului francez Rotschild, “o aventură”, ci o posibilitate tot mai evidentă de mari profituri.

Ca urmare, pătrunderea capitalului străin s-a realizat tot mai activ şi sistematic pe calea investiţiilor directe. El a fost prezent în majoritatea ramurilor industriale, dar prezenţa cea mai semnificativă, a avut-o în industria petrolului. În momentul în care, prin descoperirea motorului cu explozie internă, resursele petroliere ale ţării au devenit obiectul invaziei capitalului străin. Pătrunderea sa a fost favorizată şi de legea minelor din 1895.

Capitalul german a avut poziţia cheie în industria petrolului românesc. Cea mai importantă societate petrolieră “Steaua română” care dădea o producţie reprezentînd 29,22% din producţia de petrol a României în 1914, a fost cu capital german. Pe a doua poziţie s-a aflat capitalul anglo-olandez care creează societatea “Astra română” de fapt o filială a marelui trust petrolier “Royal Dutch Shell”. În fine, şi capitalul american se face prezent prin crearea societăţii “Româno-Americană”, fiind o filială a trustului Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase societăţi cu capital franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul românesc a fost prezent în industria petrolului pe poziţia a treia, dar întreprinderile româneşti erau mici, cu o pondere slabă atît în producţie cît şi în rafinare.

Pentru a susţine aceste investiţii, capitalul străin a înfiinţat şi o serie de bănci. Realizarea lor a fost favorizată şi intermediată de vechile case de bancă, ele însele aparţinînd unor străini, deşi împămînteniţi mai de mult timp în ţară. De exemplu, cea mai cunoscută bancă cu capital străin, Marmorosh Blank, s-a format prin intermediul casei de bancă Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al capitalului străin în sistemul bancar, avînd mari interese în industria românească (fabricile Letea Bacău, Chitila, Steaua Română etc.). Această bancă a inaugurat procesul participării capitalului bancar în industrie.

O altă bancă cu un rol important în industria românească şi legată de capitalul străin (german) a fost Banca generală a României.

Un alt element component al exportului de capital au fost împrumuturile de stat. Primul împrumut extern a fost realizat în anul 1864 la o bancă londoneză (Stern Brothers) în valoare de 916.000 lire sterline, destinat înzestrării armatei, finanţării reformei agrare şi a altor cheltuieli ale statului.

 

Economia României în primul război mondial

În primii doi ani (1914-1916) România a păstrat o atitudine de neutralitate armată. Ţara noastră a intrat în război la 15/28 august 1916, de partea Antantei, care îi recunoştea revendicările naţionale legitime. Participarea ei a durat pînă la

încheierea războiului, produsă la 11 noiembrie 1918, cînd Germania a semnat armistiţiul. În funcţie de această evoluţie vom examina, în cele ce urmează evoluţia economică a ţării noastre între 1914 şi 1918.

 

Economia României în perioada neutralităţii (1914-1916)

Deşi s-a menţinut neutră în primii doi ani, România a resimţit, de la început, o puternică influenţă a stării de război asupra vieţii sale economice. Legăturile economice normale cu alte state au fost perturbate, sau întrerupte, ceea ce a avut multiple repercursiuni asupra tuturor ramurilor de activitate. Pe de altă parte, România nu putea rămîne indiferentă sau inactivă faţă de perspectiva iminentă a intrării în război pentru înfăptuirea idealului naţional, ci trebuia să ia anumite măsuri de pregătire şi în domeniul economic.

În industrie, ramurile care îşi exportau produsele – cum erau industria morăritului, industria petrolului şi industria forestieră – au fost rupte de pieţele de desfacere, şi, ca urmare, au trebuit să-şi reducă producţia, concediind şi o parte din personal. Ramurile ce importau materia primă o obţinea acum cu greu sau nu mai puteau să o obţină. În ceea ce priveşte maşinile, utilajele şi piesele de schimb pe care toate industriile le aduseseră din afară, acestea nu mai puteau fi aduse din import, datorită restricţiilor şi întreruperii căilor de comunicaţii provocate de război. În aceste condiţii preţurile la aceste produse – aflate în stocuri – au început să crească vertiginos. Treptat lipsa respectivelor produse s-a accentuat.

În ceea ce priveşte pregătirea ţării pentru război, întreruperea legăturilor cu exteriorul crea mari greutăţi, deoarece României îi lipseau o grămadă de ramuri cheie ale industriei care să producă pentru apărare. Pentru fabricarea unor materiale de război existau în ţară doar trei întreprinderi specializate: Arsenalul armatei, Pirotehnica Cotroceni şi Pulberia Dudeşti, dar care nu aveau o dotare tehnică modernă şi nici o producţie suficientă. Înzestrarea armatei – după cum s-a constatat printr-o revizie generală făcută de oficialităţi în august-decembrie 1914 – nu era îndestulătoare, nu numai în ce priveşte mijloacele moderne de luptă (avioane, artilerie grea, artilerie de munte), ci şi cele “clasice”, cum erau puştile, mitralierele, tunurile şi muniţia pentru ele.

Procurarea din import a celor necesare era extrem de anevoioasă, dacă chiar nu imposibilă. De aceea, după cum recunoşteau chiar şi oficialităţile, “România nu era în măsură… să ducă un război de lungă durată” cum se arăta, pe zi ce trecea, războiul afle în curs.

În situaţia existentă guvernul a luat măsurile pe care le-a crezut posibile în aceste condiţii. În aprilie 1915 a fost creată “Comisia tehnică industrială”, avînd ca sarcină să plaseze comenzi pentru armată în industriile existente. Comisia

avea un caracter consultativ. În noiembrie 1915 ea a fost înlocuită cu “Direcţia generală a muniţiilor”, creată ca organ de decizie în Ministerul de război. În fruntea ei a fost numit inginerul Anghel Saligny, profesor la Şcoala Politehnică.

Conform programului minimal întocmit, urmau să se producă în ţară 30% din materialele necesare armatei (ceea ce nu s-a reuşit). Restul se preconiza să fie acoperit din import. Dar, atîta vreme cît România rămînea neutră, importul se lovea de greutăţi insurmontabile. N-au lipsit, din păcate, nici cazuri în care o serie de industriaşi se arătau interesaţi mai ales în încasarea banilor pentru comenzi şi mai puţin de calitatea livrărilor.

Din toate ceste motive, pregătirea materială a armatei române lăsa de dorit. De aceea, în prima fază a războiului – în campania anului 1916 – ea va suferi grele înfrîngeri, în ciuda eroismului de care a dat dovadă. La aceasta a contribuit însă şi faptul că aliaţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a declanşa – odată cu intrarea noastră în război – ofensive pe frontul rusesc şi pe cel de la Salonic.

Pentru agricultură problema principală în perioada neutralităţii a fost desfacerea produselor agricole pe pieţele externe. Relaţiile de producţie au rămas neschimbate. Ca atare, preocuparea statului a fost aceea de a lua o serie de măsuri menite să înlesnească comerţul exterior de produse agricole.

Comerţul exterior al României în anii neutralităţii a întîmpinat mari greutăţi şi piedici, mai ales după ce Turcia a închis – în septembrie 1914 – strîmtorile. Comerţul nostru pe cale maritimă era astfel total strangulat. În plus, am fost nevoiţi să vindem, în 1915, peste trei sferturi din produse în ţările Puterilor Centrale.

Regimul comerţului exterior al României a fost modificat în cîteva rînduri, ajungîndu-se, pînă la urmă, la stabilirea unor taxe de export plătibile în aur (la porumb, făină de porumb şi fasole).

Pentru a-i feri pe exportatorii români de pierderi, guvernul României a înfiinţat în octombrie 1915 “Comisiunea centrală pentru vînzarea şi exportul cerealelor şi derivatelor”. Comisia avea atribuţii cu caracter de monopol de stat. Ea stabilea cantităţile necesare consumului intern, preţuri maximale în interior şi preţuri minimale la export. Exportul de cereale se putea face numai prin intermediul comisiei. În felul acesta exportatorii români de cereale reuşeau să facă front comun împotriva organismelor similare ce luaseră fiinţă în Germania, Austria şi Ungaria şi care căutau să cumpere produsele agricole româneşti la preţuri cît mai mici. Tratînd centralizat prin intermediul comisiei, exportatorii români evitau acest pericol. Au fost încheiate, în aceste condiţii, două contracte generale pentru vînzări de cereale către Puterile Centrale şi unul cu Anglia. Acesta din urmă a avut însă ca scop împiedicarea aprovizionării inamicului, cerealele cumpărate de englezi neavînd pe unde să fie transportate.

Alte două organisme de acelaşi tip au mai fost “Comisia pentru exportul vinului” şi “Comisia pentru import”, aceasta din urmă avînd ca sarcină să procure materiale deficitare prin import în compensaţie.

Exportul de petrol a scăzut simţitor, datorită reducerii producţiei. Germania exercita presiuni să-i vindem petrol; s-a încheiat chiar o convenţie prin care, pentru fiecare vagon de benzină, Germania se angaja să livreze un vagon cu muniţii sau cu medicamente.

În ansamblu, între 1913 şi 1915, volumul fizic al exportului românesc a scăzut de peste 3 ori, iar al importului de aproape 5 ori. Valoric, însă, el a crescut, datorită umflării preţurilor, provocată de conjunctura de război.

În comerţul interior, datorită reducerii importului şi a priorităţii acordate producţiei pentru nevoi militare, o serie de produse industriale a început să se găsească mai greu şi să fie vîndută la preţuri de speculă. Cererea mare de produse agricole peste graniţă genera o tendinţă de stocare şi de creştere a preţurilor şi pe piaţa internă.

În această situaţie, la 24 noiembrie 1914 a fost adoptată o lege a măsurilor excepţionale, în virtutea căreia – din aprilie 1915 – au început să fie stabilite preţuri maximale – la articolele de primă necesitate. Cum însă aceste preţuri erau revizuite periodic, cu care prilej erau de regulă majorate, efectul acestei măsuri a fost foarte redus, neputînd împiedica scumpirea traiului, scumpire resimţită cel mai greu de masele muncitoare ale populaţiei.

Finanţele. În anii neutralităţii bugetul a avut încă un caracter excedentar. Se remarcă totuşi, o creştere a presiunii fiscale. S-au contractat de către stat şi împrumuturi interne de la B.N.R. (în sumă totală de 400 milioane lei), precum şi unele împrumuturi secrete (în Anglia şi Italia) pentru armament.

Circulaţia monetară a crescut de peste trei ori din 1913 pînă în 1916 (de la 437 milioane lei la 1452 milioane lei). Fără să fie încă inflaţie, o creştere atît de mare într-un interval atît de scurt anunţa, totuşi începutul unui proces inflaţionist ce avea să se amplifice în anii următori.

 

Economia României în perioada participării la Primul Război Mondial (1916 – 1918)

La 15/28 august 1916 armata română trece Carpaţii în Transilvania, după ce în ziua precedentă România declarase război Austro-Ungariei. Întîmpinată cu bucurie de populaţie, ea înaintează timp de o lună de zile, după care, sub presiunea forţelor inamice, întărite cu 40 de divizii aduse de pe frontul de vest, este nevoită să se retragă dînd bătălii succesive. Ofensiva inamică a putut fi

oprită numai la porţile Moldovei, pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani. Partea de sud a ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) – reprezentînd circa două treimi din teritoriul ei – a căzut sub ocupaţia Puterilor Centrale. Guvernul, administraţia şi o parte din populaţia civilă s-au refugiat în Moldova, unde a fost organizată rezistenţa naţională împotriva invadatorilor, care plănuiau să desfiinţeze România ca stat. Refăcîndu-şi potenţialul în cîteva luni, primind şi sprijin din partea aliaţilor, armata română a înscris în istoria patriei strălucitele victorii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Planurile Puterilor Centrale au fost astfel zădărnicite.

Ţinînd seama de evoluţia politico-militară prezentată pe scurt mai sus, vom examina pe rînd situaţia economică din teritoriul ocupat şi din teritoriul liber (Moldova).

Teritoriul vremelnic ocupat a fost supus de cotropitori unui jaf vast şi sistematic, sprijinit pe un regim de teroare împotriva populaţiei, care nu putea fi decît ostilă ocupanţilor. Ei au instalat o “Administraţie militară în România”, condusă de un guvernator militar. În cadrul acestei administraţii a fost creat “statul major economic” (“Wirtschaftstaab”) organizat pe secţii – după resursele principale existente aici – şi care avea ca sarcină “să îngrijească din răsputeri de a se ridica (citeşte: jefui – n.n.) din România tot ceea ce putea fi ridicat”. Această politică a fost tradusă în practică cu toată energia în timpul celor 708 zile (aproape doi ani) cît a durat regimul de ocupaţie.

În domeniul industriei au fost jefuite maşinile şi utilajele din unele ramuri şi trimise în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Cantitatea totală s-a cifrat la aproape 60.000 de tone. Puterile Centrale îşi dezvăluiau astfel, încă o dată, ostilitatea faţă de dezvoltarea industrială a României, pe care vroiau să o transforme într-o anexă agrară şi de materii prime.

Ocupanţii au rechiziţionat apoi şi obiectele din metale neferoase (aramă, alamă, bronz şi cositor) ajungînd să ridice pînă şi clopotele de la biserici, ceea ce a stîrnit indignarea populaţiei.

De asemenea, au fost jefuite şi “exportate” (fără echivalent) mari cantităţi de produse petroliere (circa 1,2 milioane tone), lemn (peste 200.000 tone), sare, alcool, tutun, chimicale şi diverse alte produse, în afară de cele consumate pe loc de armata de ocupaţie sau de trupele aflate în trecere.

Ocupanţii au căutat să pună în funcţiune unele industrii, de ale căror produse aveau nevoie: minele de cărbuni, pirită, salinele, unele fabrici metalurgice, fabricile de hîrtie, fabrica de zahăr Chitila, fabrica de bere Bragadiru, fabrici de conserve şi marmeladă, mori şi un număr mare de alte întreprinderi.

Industriei petroliere i s-a acordat o atenţie specială, ocupanţii căutînd să redreseze producţia pentru a o putea jefui. Terenurile petroliere ale statului şi

cele care au aparţinut capitaliştilor din ţările Antantei au fost preluate de societăţi germane, în frunte cu “Steaua Română”.

Ocupanţii au procedat şi la refacerea transporturilor, atît pentru nevoile lor militare, cît şi pentru a putea trimite peste graniţă bunurile jefuite. Obligînd populaţia la muncă forţată, ocupanţii au demontat conducta de petrol ce mergea spre Constanţa şi au construit alta, spre Giurgiu, de unde puteau trimite petrolul pe Dunăre spre ţările lor.

În domeniul agriculturii ocupanţii au avut două obiective principale:

să expedieze în ţările lor stocurile de cereale şi furaje găsite în România

să asigure recolta viitoare, astfel ca ţara noastră “să fie menţinută ca grînar al Puterilor Centrale”.

Pentru lucrarea pămîntului au fost obligate la muncă toate persoanele capabile de lucru între 14 şi 60 de ani, folosindu-se şi prizonierii de război.

Căile principale ale jafului în agricultură au fost:

consumul efectuat pe loc de armata de ocupaţie (480.000 oameni) şi de caii armatei (140.000 de cai)

pachetele trimise de militari în ţările de origine

aşa-numitul “export”, adică produsele expediate peste graniţă fără echivalent.

Cantităţile stoarse astfel din România au fost considerabile. De exemplu, numai pe calea “exportului”, conform statisticii întocmite de statul major economic pentru intervalul 1 decembrie 1916 – 31 octombrie 1918, au fost scoase din ţară aproape 2,2 milioane tone de cereale şi furaje. S-au “exportat” de asemenea, numeroase animale. Lîna, carnea, grăsimile, ouăle, laptele şi produsele lactate, vinul, sfecla de zahăr, tutunul, inul, cînepa, peştele, produsele secundare au stat şi ele în atenţia ocupanţilor. S-a mers pînă acolo încît au fost expediate în Germania cîteva sute de vagoane de cernoziom, iar printr-o ordonanţă către populaţie ocupanţii dispuneau să fie tăiate şi predate coamele şi cozile cailor mai mari de un an.

Pe măsură ce blocada maritimă a aliaţilor se strîngea tot mai tare în jurul Puterilor Centrale, jaful practicat de ele în România devenea tot mai nemilos, mai fără scrupule, mergînd pînă la înfometarea populaţiei (care ajunge, de aceea, să ascundă cerealele în gropi).

Pentru jefuirea României ocupanţii au folosit şi circulaţia monetară. Odată cu ocuparea Bucureştilor, “Banca generală română” (bancă cu capital german) a primit sarcina să emită bani de hîrtie, aşa-numiţii “lei noi”. Se pretindea că aceşti lei de ocupaţie erau emişi pe baza unui “depozit de numerar” aflat la “Banca Imperiului German” din Berlin, depozit care, bineînţeles, era fictiv. Au fost emişi în total 2.114.000.000 “lei noi”. Ei au fost folosiţi la “plata” produselor cumpărate de ocupanţi, la “plata” salariilor, ca şi pentru efectuarea altor operaţiuni. Putînd fi tipăriţi la discreţie, ei serveau în realitate ca instrument de jaf, reprezentînd şi o încălcare a atributelor suverane ale României. Jaful şi teroarea practicate de ocupanţi au stîrnit lupta şi rezistenţa populaţiei.

În teritoriul liber (Moldova) se concentrase rezistenţa naţiunii, speranţa ei în viitor. Voinţa ei încordată, eroică a biruit toate greutăţile, neajunsurile şi suferinţele iar cei mai buni fii ai săi nu şi-au precupeţit eforturile sănătatea şi viaţa pentru ca patria şi idealul ei de întregire să triumfe.

În cursul retragerii au trebuit să fie distruse – din raţiuni militare – o serie de obiective economice, sonde şi instalaţii petroliere, întreprinderi, căi ferate şi poduri, depozite de combustibil, cereale şi alimente etc. spre a nu cădea în mîinile inamicului. Pentru necesităţile războiului, au fost rechiziţionate vite şi mijloace de transport, iar în locul bărbaţilor plecaţi pe front a trebuit ca o mare parte din munci să fie prestată de femei, copii şi bătrîni.

În Moldova, în urma retragerii era o mare aglomeraţie. La populaţia locală se adăugau peste 2.000.000 de soldaţi români şi ruşi, cîteva sute de mii de refugiaţi, plus internaţii şi prizonierii. Dar resursele Moldovei – mai slab dezvoltate şi industrial – nu erau suficiente pentru a satisface toate nevoile militare şi de consum civil.

În industrie se resimţea, în primul rînd, o mare lipsă de combustibil. De aceea a fost intensificată, cît s-a putut, extracţia de cărbune şi petrol. Pentru acoperirea, fie şi parţială, a deficitului de combustibil, s-a recurs la intensificarea exploatării fondului forestier şi la producerea de cărbuni din lemn (mangal). Cu începere din 1917 guvernul a promis ca “exploatarea pădurilor să se facă fără observarea legilor silvice”. Situaţia excepţională cerea măsuri excepţionale.

În industria prelucrătoare dificultăţile veneau din insuficienta lor dezvoltare, ca şi lipsa acută – în afară de combustibil – a materiilor prime. De exemplu, necesarul zilnic de făină şi mălai era de 320 vagoane, dar morile din Moldova nu puteau măcina decît 200-250 de vagoane. Ca remediu, s-a propus importul din Rusia a cantităţilor deficitare, instalarea de mori mobile şi punerea în funcţiune a instalaţiilor evacuate din Muntenia. Se resimţea, de asemenea, lipsa metalului şi a unor materii prime agricole.

Luptînd eroic cu toate aceste dificultăţi, românii din Moldova au depus eforturi pentru susţinerea frontului. La acestea s-au adăugat material e livrate de aliaţi,

trimise pe lungul drum prin Rusia. S-a primit armament (între care mitraliere şi 600 tunuri), muniţie şi echipament, căşti de metal şi măşti contra gazelor. S-au constituit şi 12 escadrile de aviaţie, deservite de piloţi români şi francezi. Armata română, reorganizată, reinstruită şi modernizată, a putut astfel să întîmpine pregătită marile bătălii din vara1917.

În agricultură războiul a adus cu sine o mare dezorganizare, pe care retragerea precipitată în Moldova a accentuat-o. o treime din semănăturile de toamnă nu s-au putut face, o parte din recolta anului 1916 a rămas nestrînsă. Iarna 1916 – 1917 a fost plină de lipsuri, înregistrîndu-se şi cazuri de foamete.

Această situaţie grea a impus ca statul să intervină cu măsuri excepţionale. Mai întîi, agricultura Moldovei, redusă la 13 judeţe, a căpătat o organizare cvasi-militară. În fruntea fiecărui judeţ a fost numit cîte un consilier agricol cu largi împuterniciri, care avea în subordine agronomi regionali (de plasă). Efectuarea muncilor agricole, cultivarea tuturor suprafeţelor şi declanşarea stocurilor de cereale au fost decretate obligatorii. Prefecţii şi comandanţii militari de judeţ erau obligaţi să dea tot concursul cerut de consilierii agricoli. În spatele frontului, unităţile militare participă la muncile agricole. A fost decretat şi monopolul de stat al comerţului interior cu grîu, iar în consumul intern s-au stabilit raţii.

Fără ca aceste măsuri să poată înlătura toate dificultăţile, masele au depus eforturi eroice, hotărîte să facă totul pentru apărarea patriei aflate în primejdie.

Pentru întărirea capacităţii de rezistenţă a armatei – formată în majoritate de ţărani – în iulie 1917 s-a dat un decret prin care se hotăra că, după război, se va face o nouă reformă agrară. În acest scop, decretul stabilea că se vor expropria, în vechea Românie, 2.000.000 de hectare “pentru cauze de utilitate naţională”.

Finanţele şi moneda s-au resimţit şi ele puternic de pe urma războiului. În anii 196 – 1918 bugetele au înregistrat mai deficite. Pentru acoperirea lor guvernul a făcut noi împrumuturi la Banca Naţional, în sumă totală de 1,2 miliarde lei aflate în circulaţie în anul 1918 şi care urmau să fie achitate după război.

Toate acestea, conjugate cu o mare reducere a circulaţiei mărfurilor, au dus la o puternică depreciere a leului şi la dezvoltarea crescîndă a inflaţiei (care avea să se declanşeze, însă, din plin după terminarea războiului).

Eforturile, suferinţele şi sacrificiile României nu s-au limitat însă la cele de mai sus. La privaţiunile provocate de starea de război s-au adăugat şi epidemiile (mai ales de tifos exantematic) care au făcut multe victime în rîndurile populaţiei civile. Iar dificultăţile de tot felul au fost accentuate de specula practicată pe piaţa neagră.

La toate acestea s-a adăugat şi faptul că în decembrie 1917 – prin ieşirea Rusiei din război – România s-a aflat în imposibilitate de a ţine piept singură armatelor

Puterii Centrale. Ea a fost constrînsă, ca urmare, să încheie armistiţiu (9 decembrie 1917 la Focşani), iar apoi o pace separată (7 mai 1918 la Bucureşti).

Condiţiile păcii prevedeau:

cedarea unei părţi din teritoriu

jefuirea pe ani îndelungaţi a petrolului şi a agriculturii

subordonarea transporturilor şi comunicaţiilor faţă de Puterile Centrale

acapararea navigaţiei pe Dunăre

grele clauze financiare

Trebuie însă spus că România n-a sancţionat, pînă la urmă, această pace de jaf, iar în noiembrie 1918 a intrat din nou în război împotriva Puterilor Centrale.

Lupta întregului popor din toate regiunile ţării în anii Primul Război Mondial, atît pe front cît şi în spatele frontului, sacrificiile a sute de vieţi omeneşti, eroismul şi abnegaţia desfăşurate la scară naţională au pregătit calea spre înfăptuirea spre visul de veacuri al tuturor românilor: reunirea tuturor regiunilor istorice ale ţării în cadrul unitar al patriei întregite.

 

Capitolul V

Evoluţia economiei mondiale în perioada interbelică

 

Costurile umane ale primei conflagraţii mondiale au fost imense: 13.000.000 soldaţi morţi sau dispăruţi, 14.000.000 civili decedaţi şi peste 20.000.000 răniţi. Cheltuielile militare directe ale beligeranţilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari, pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde dolari, iar datoria de război a beligeranţilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari.

La Conferinţa de pace de la Paris din anii 1919-1920, marile puteri învingătoare (SUA, Franţa, Anglia, Italia şi Japonia) au încercat să reglementeze concomitent cu problemele de natură politică şi pe cele de natură economică. S-a decis ca ţările învinse să plătească reparaţii de război învingătorilor pentru daunele provocate economiei şi pe teritoriile statelor învingătoare. Problema reparaţiilor de război a creat numeroase divergenţe între marile puteri învingătoare şi în special între Franţa, pe de o parte, şi Anglia şi SUA, pe de altă parte. După

numeroase discuţii la Conferinţa de la Londra din 1921 s-a stabilit ca Germania să plătească suma de 132 miliarde mărci aur în rate anuale de 2 miliarde mărci plus o rată anuală de 26% din valoarea produselor exportate. Din această datorie Franţa deţinea 52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5% şi România 1%.

Problema datoriilor Rusiei ţariste ce reprezenta o a doua posibilă sursă de refacere a economiilor vest-europene s-a încercat să fie reglementată la Conferinţa de la Geneva – 1922. Puterile occidentale au cerut delegaţiei sovietice achitarea datoriilor ruseşti anterioare preluării puterii de către bolşevici şi restituirea sau acordarea de despăgubiri pentru proprietăţile străine naţionalizate după 1917. Rusia sovietică a respins cererile occidentalilor, încheind totodată un tratat cu Germania (Rapallo - 1922) prin care cele două ţări renunţau reciproc la despăgubiri de război. În 1924 Conferinţa de la Londra a adoptat Planul Dawes, care a relansat activitatea economică a Germaniei şi stabilea o nouă rată, de 2,5 miliarde mărci aur. În 1929 este adoptat Planul Young, prin care s-a propus noua sumă a despăgubirilor la 113,9 miliarde mărci aur achitate în 37 de ani în rate anuale de 3 miliarde de mărci. Criza economică declanşată la sfîrşitul anului 1929 a făcut ca Planul Young să nu poată fi dus la sfîrşit. Venirea lui Hitler la putere în ianuarie 1933 a însemnat şi refuzul plăţii datoriilor de război pe care Germania trebuia să le plătească.

 

 

Etapele economiei mondiale în perioada interbelică.

Evoluţia economiei pe plan mondial a fost direct determinată de consecinţele negative ale Primului Război Mondial şi de evoluţia vieţii social-politice dintr-o serie de ţări europene. Între 1919 şi 1922 a avut loc o amplă acţiune de refacere economică şi de readaptare a economiei la viaţa normală, de pace. Din 1924 şi pînă în 1929 a existat o perioadă de avînt economic întrerupt brusc în octombrie 1929 de izbucnirea crizei economice care a durat pînă în 1933 şi a afectat toate statele lumii. Sfîrşitul crizei economice marchează începutul unei etape de refacere şi avînt economic derulată în contextul politic european şi internaţional care prefigura o nouă conflagraţie mondială (1934 - 1939).

Refacerea economică 1919 – 1922 s-a caracterizat printr-o criză economică moştenită din anii războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice impuse de tranziţia de la o economie de război la o economie de pace şi de noile reglementări politice impuse de destrămarea marilor imperii şi apariţia statelor naţionale europene.

Problemele financiare au fost deosebit de complicate deoarece în perioada 1914 – 1918 inflaţia accentuată a dus la o maximă devalorizare a principalelor monede

europene. Lira sterlină pierduse 27%,freancul francez 63% iar marca germană 98%.

În comerţul mondial s-au produs mutaţii importante. Anglia a pierdut nave comerciale cu un tonaj de 7,8 milioane tdw, Franţa 907.000 tdw iar SUA 389.000 tdw. Piaţa latino-americană dominată pînă la război de anglia se orientează spre SUA. Germania şi Rusia şi-au pierdut poziţiile deţinute în comerţul internaţional.

Divergenţe se înregistrează şi în legătură cu politica comercială. SUA era adepta unei politici a liberului schimb, în timp ce ţările europene optau pentru o politică protecţionistă capabilă să protejeze economiile afectate de război.

Începînd cu 1922 economia mondială înregistrează primele semne de redresare, producţia industrială se apropie de valoarea antebelică, pentru a o depăşi după 1924. Cea mai mare dezvoltare industrială se înregistrează în economia americană. Industria constructoare de maşini va creşte în perioada 1923 – 1929 cu 53%, industria chimică cu 45%, producţia de energie electrică cu 63%. A crescut vertiginos industria bunurilor casnice (frigidere, maşini de spălat, aparate de radio). Mitul prosperităţii americane s-a spulberat în 1929, cînd începe criza economică.

În Europa creşterea cea mai spectaculoasă a cunoscut industria germană, puternic sprijinită de marile investiţii de capital. În numai trei ani (1924 - 1927) producţia industrială a depăşit nivelul antebelic, ajungînd la 127% faţă de 1913. A crescut producţia de cărbune depăşind producţia Angliei şi a Franţei la un loc. Producţia germană era destinată exporturilor pentru a achita datoria de război, ceea ce a dus la creşterea spectaculoasă a flotei comerciale care ajunge pe locul 4 în lume.

Franţa a avut industria grav afectată din anii războiului. Revenirea în componenţa statului a Alsaciei şi Lorenei, controlul unor resurse de pe teritoriul xxxx, orientarea investiţiilor către industriile moderne au creat premisele refacerii economice. În 1924 producţia industrială raportată la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127%, iar în 1929 143%. Franţa era în anul marii crize printre primii producători de oţel şi fontă, ocupînd locul doi în lume la producţia de automobile. În agricultură productivitatea continuă să rămînă sub nivelul celei din 1913. Dificultăţile economice se reflectă şi în comerţ, unde se înregistrează deficite, iar ponderea în comerţul mondial în 1929 era de 6%, faţă de 7% în 1913.

În Anglia refacerea economică a fost lentă deoarece numeroase sectoare industriale – extracţia cărbunelui, industria oţelului, cea textilă şi a construcţiilor navale – aveau o tehnologie învechită şi nu au beneficiat de credite importante. Acestea au fost direcţionate către industriile constructoare de avioane, automobile şi industria chimică. În aceste condiţii, abia în 1929 producţia industrială depăşea nivelul anului 1913.

Japonia a cunoscut o înviorare a industriei şi comerţului mai ales prin dezvoltarea industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice. Unele ramuri, cum era industria textilă, s-au refăcut mai greu. Refacerea economică a fost influenţată şi de politica inflaţionistă promovată de guvernele japoneze, care au generat momente de criză financiară.

În ansamblu, refacerea economică a fost inegală şi marcată de numeroase aspecte negative, multe moştenite din perioada războiului. Instabilitatea financiară ce se manifesta într-o serie de ţări influenţează la rîndul ei negativ avîntul economic dintre 1922 şi 1929 care în mare parte în Europa este finanţat cu credite americane. Deşi continuă să deţină supremaţia în comerţul internaţional, Europa are în 1929 o contribuţie de 53,4%, cu 7,8% mai mică decît în 1913.

 

Criza economică mondială

Ultimele zile ale lunii octombrie 1929 marchează începutul crizei economice care a afectat întreaga lume modernă a timpului. Criza a fost intens discutată în literatura economică, avînd în vedere dimensiunile şi consecinţele acesteia. Economiştii contemporani au ajuns la concluzia că la originile crizei s-au aflat problemele monetare care au determinat scăderea masei monetare aflate în circulaţie, politica băncilor care, antrenîndu-se în jocuri de bursă, au ajuns să deţină mai multe valori sub formă de acţiuni şi mai puţini bani lichizi. Unii economişti americani de azi, printre care şi Milton Friedman, consideră că sistemul Rezervelor Federale poartă o mare răspundere prin reducerea masei monetare într-un moment în care băncile aveau nevoie de lichidităţi pentru criza din sistemul bancar care a precedat criza de supraproducţie.

În perioada crizei în SUA volumul producţiei industriale ajunge în anul 1932 să reprezinte 53,8% din volumul producţiei anului 1928. Pînă în 1932 au dat faliment 110.500 întreprinderi industriale şi comerciale, iar numărul falimentelor bancare a ajuns la 10.000, şomajul afecta 12.000.000 de persoane. În agricultură numeroşi fermieri au dat faliment, nemaiavînd creditele contractate la bănci.

Criza în Europa s-a declanşat în 1930 şi s-a accentuat în anul următor prin masiva retragere a capitalurilor americane din economia europeană. Cel mai puternic a fost afectată economia germană, care în condiţiile în care marea majoritate a ţărilor îşi limitează importurile, este nevoită să-şi reducă activitatea industrială la 45% din capacitate, generînd un şomaj de 43%. Veniturile în agricultură scad cu 30%. Criza din sistemul bancar se declanşează în 1931.

În Franţa criza a dus la falimentarea a 1457 de întreprinderi, la reducerea drastică a preţurilor în agricultură. Dificultăţile din sectorul bancar au fost mărite

ca urmare a transferării în străinătate a unor mari cantităţi de aur şi a deficitului bugetar în creştere.

Anglia a avut mari probleme economice datorită ritmului lent în care s-a dezvoltat economia în primul deceniu interbelic. Criza bancară internaţională a creat dificultăţi Băncii Angliei, celorlalte bănci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline, forţînd guvernul englez în 1831 să renunţe la etalonul aur în condiţiile în care moneda engleză se depreciase cu 30%. Producţia de oţel şi fontă a scăzut la jumătate, determinînd o scădere maximă a tonajului flotei comerciale.

Începînd din 1932, cînd se înregistrează apogeul crizei, preocupările pentru ieşirea din această gravă dezordine economică se intensifică atît în Europa cît şi în SUA. Preşedintele american F. D. Roosvelt propune un plan de ieşire din criză cunoscut sub numele de New Deal. Politica economică a lui F. D. Roosvelt a debutat cu o intensă activitate legislativă în domeniul economic, numai în primele 100 de zile au fost adoptate 70 de legi în domeniul industriei, agriculturii, comerţului şi sistemului de credit. Băncile au fost închise, fiind expertizate de specialişti. Pentru refacerea sistemului bancar a fost înfiinţată “Corporaţia de reconstrucţie financiară” abilitată să acorde credite băncilor particulare. În domeniul industriei a fost adoptată la 16 iunie 1933 legea pentru refacerea industriei, în agricultură, legea pentru reglementarea agriculturii şi ajutorarea fermierilor. În aceste condiţii, începînd cu anul 1934 economia americană începe să se redreseze, atît în industrie cît şi în agricultură, iar în comerţul exterior se intensifică relaţiile economice atît cu Europa cît şi cu America Latină.

În Europa refacerea economică este destul de rapidă fiind favorizată de renunţarea la datoriile de război dar şi de intervenţia statului în economie. Creşterea pericolului de război a dus la intensificarea activităţii economice, îndeosebi în domeniul industriei militare şi a celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive credite au fost orientate spre industriile performante: construcţiile de maşini, utilaj electric, chimie, aeronautică, petrochimie, metalurgie şi siderurgie. În comerţul internaţional au fost introduse noi practici, cum ar fi clearingul. Deosebit de dinamică este economia germană, care ajunge să devină cea mai puternică din Europa şi ca urmare a încorporării în perimetrul să a Cehoslovaciei şi Austriei.

La 1 septembrie 1939 Germania declanşa un nou război mondial. Se încheia o etapă frămîntată din punct de vedere economic a Europei, pregătind preluarea supremaţiei politice de către SUA.

 

Capitolul VI

Evoluţia economiei româneşti în perioada interbelică

 

Marea Unire din 1918 a creat posibilităţi reale pentru folosirea unui potenţial economic divers creat prin reunirea tuturor bogăţiilor în trupul armonios al ţării. România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km2 fa faţă de 137.000 km2 înainte de 1918 şi circa 18.052.000 locuitori faţă de circa 8.000.000 locuitori înainte de unire, fiind a opta ţară din Europa, după numărul populaţiei. România era un stat naţional unitar, întrucît majoritatea covîrşitoare a locuitorilor erau români, alături de care trăiau şi alte naţionalităţi conlocuitoare.

Constituirea statului naţional unitar român a marcat începutul unei noi etape în evoluţia economică a României, etapă caracterizată prin creşterea mai rapidă a forţelor de producţie, îndeosebi a celor din industrie prin lărgirea limitelor pieţei naţionale şi sporirea puterii ei de absorbţie. Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al ţării, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potenţialul industrial crescînd mai mult decît dublu. În peisajul industrial al ţării au apărut ramuri şi subramuri industriale nedezvoltate înainte sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor preţioase etc.). Pe ansamblul industriei, forţa motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%). Reţeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafaţa arabilă a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum şi patrimoniul silvic al ţării. Suprafaţa acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legăturile economice tradiţionale au căpătat după Unire cadrul geografic – statal adecvat, ceea ce a asigurat pieţei naţionale o deplină unitate. Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioară, Transilvania recăpătîndu-şi astfel rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.

Aşa cum rostea diplomatul român N. Titulescu: “România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfe; Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…”. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile producţiei capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare şi întregire a domeniilor industriei şi agriculturii, a sistemului de transport şi comunicaţii, s-a mărit masa mijloacelor de producţie din fiecare ramură, s-a completat structura internă a unora, ca şi a întregului complex economic naţional.

 

Refacerea economiei după primul război mondial (decembrie 1918 - 1923)

Perspectivele de dezvoltare a ţării, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmăririle dezastruoase ale războiului şi de dificultăţile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani după război.

Războiul şi ocupaţia germană au provocat României imense pagube umane şi materiale. Ţara a pierdut circa un milion de oameni căzuţi victime acţiunilor militare, bolilor şi suferinţelor îndurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populaţia activă a ţării.

Agricultura se află într-o situaţie deosebit de grea; la sfîrşitul războiului era epuizat întregul stoc de cereale, încît nu se mai putea asigura nici sămînţă pentru culturi şi nici hrană pentru populaţie. Ca urmare în ţară se manifesta o acută criză alimentară. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar să se exporte cereale şi alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situaţia ameninţa să rămînă gravă, deoarece în 1919 peste 26% din suprafaţa cultivată cu cereale a ţării a rămas nelucrată, în condiţiile în care şeptelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situaţie grea şi complicată a cunoscut industria. În această ramură, distrugerile de război, ridicarea de către ocupanţi a utilajelor unor întreprinderi şi uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova şi Rusia au condus la scăderea capacităţilor de producţie ale industriei. La începutul anului 1919 nu mai funcţionau decît circa un sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar producţia industrială se redusese la mai puţin de 50% faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului şi-a redus producţia cu aproape 48%, iar cea de cărbune cu 55%.

Căile ferate, parcul de locomotive şi vagoane au suferit serioase distrugeri şi deteriorări. Numărul de locomotive a scăzut cu 71%, cel de vagoane de mărfuri cu 85%, iar cel de călători cu 61,5%. Cît priveşte transportul rutier, 26% din reţeaua de şosele necesita o refacere completă.

Oglindind situaţia economică generală, finanţele ţării erau, la rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributivă a maselor muncitoare era secătuită de război şi urmările acestuia. Circulaţia monetară era dominată de o inflaţie puternică, determinată de neacoperirea materială reală a monedei, de reducerea însemnată a producţiei şi a fondului comercial de mărfuri. S-a produs o depreciere simţitoare a leului pe piaţa internă, iar pe cea externă cursul valutar a scăzut foarte mult.

Pierderile materiale, recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Dacă avem în vedere că valoarea producţiei anuale a României înainte de război era de 18-2 miliarde lei aur, în

numai doi ani de război au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste însemnate pierderi materiale au făcut ca procesul refacerii economiei să se desfăşoare lent şi să se prelungească pînă în 1923.

 

Industria şi transporturile

România nu avea industrii purtătoare ale progresului tehnic, fiind lipsită, de exemplu, de o industrie constructoare de maşini. De aceea, în anii imediat următori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut loc în mod inegal, în funcţie de acţiunea unor factori generali, cît şi a unor factori speciali. Astfel, industria metalurgică se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Reşiţa şi Hunedoara, care deţineau peste 70% din forţa motrice întrebuinţată în această ramură. Faţă dinainte de război, industria metalurgică înregistrase, pe scara întregii ţări, scăderi însemnate. În ansamblu, producţia întregii industrii metalurgice se redusese la circa ¼ faţă de nivelul antebelic.

De asemenea, instalaţiile necesare pentru înzestrarea tehnică a diferitelor ramuri industriale erau procurate în cea mai mare parte din import. În anul 1924, industria metalurgică acoperea numai 46% din consumul intern de produse metalurgice.

Însemnată bogăţie forestieră a României a atras în perioada postbelică numeroase capitaluri pentru exploatarea pădurilor şi prelucrarea primară a lemnului. Nivelul producţiei în industria lemnului a fost în anii postbelici sub cel dinainte de război. După 1920 va creşte foarte mult producţia de cherestea, mobilul acestei dezvoltări constituindu-l în principal, cererea la export a lemnului de construcţii, a cherestelei de brad şi stejar.

Dintre ramurile industriei prelucrătoare, cea mai importantă a continuat să rămînă industria alimentară. Faţă de nivelul dinainte de război, producţia industriei alimentare înregistrase o scădere importantă, reprezentînd în 1919 circa 57% faţă de anul 1913. Procentul scăderii diferea însă de la o subramură la alta a acestei industrii. Privind în ansamblu evoluţia industriei alimentare se poate spune că pînă în 1992 diferitele ei ramuri au avut de străbătut o perioadă grea, după care producţia începe să se refacă.

Industria textilă şi industria pielăriei, deşi ramuri cu pondere relativ însemnată, nu erau capabile să satisfacă decît parţial nevoile consumului intern.

O dezvoltare importantă, comparativ cu ramurile menţionate a cunoscut industria materialelor de construcţii avînd în vedere şi necesităţile de construcţii postbelice

în special producţia de ciment, geamuri, cărămizi deşi persistau încă multe dificultăţi.

Se constată că în majoritatea ramurilor industriei prelucrătoare a avut loc, într-o măsură însemnată o scădere a producţiei în comparaţie cu nivelul dinainte de război, urmată de un proces de redresare lent şi prelungit. La Congresul din 1921 al Asociaţiei generale a inginerilor din România se arată că producţia industrială a ţării era în toate ramurile cu mult sub normal, în cele mai multe ramuri producţia se situa între 30% şi 50% din cea dinainte de război şi numai în cîteva ramuri peste 50%.

În ce priveşte industria extractivă, aceasta prezenta două aspecte caracteristice: pe de o parte o producţie multa mai scăzută faţă de nivelul antebelic, pe de altă parte – începînd cu anul 1920 – o creştere lentă de la an la an. Astfel, producţia petrolieră, faţă de anul 1914 cînd se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentînd în 1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungînd în 1924 la 1850 mii tone, depăşind nivelul antebelic. În industria petrolieră se ciocneau interesele capitalului străin, dominant în această ramură, ale capitalului autohton particular, care lupta să-şi mărească participaţiile, şi ale statului, care urmărea să-şi echilibreze, prin export balanţa comercială. Toate acestea explică procesul lent de refacere a industriei petrolului.

Industria carboniferă, ramură importantă a economiei, în continuă scădere pînă în 1920, începe să se refacă, depăşind în 1924 nivelul de dinainte de război. Restabilirea cu întîrziere a industriei extractive a avut influenţă asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca şi a transporturilor, domeniu în care se simţea o lipsă acută a combustibililor.

În primii ani după război, transporturile, îndeosebi cel feroviar, erau dezorganizate, constituind unul din factorii care frînau procesul redresării economiei. Porţiuni însemnate de cale ferată erau distruse, iar parcul de material rulant scăzuse serios. Inventarierea căilor ferate din primul an postbelic consemnează existenţa doar a 263 locomotive în stare de funcţionare şi a 1304 care solicitau reparaţii generale. Pentru a ieşi din situaţia dificilă, statul a trecut la cumpărarea de locomotive din străinătate. Paralel cu politica de reparare a vechilor locomotive şi de import, s-a făcut apel la societatea “Reşiţa” pentru construirea de locomotive, creaţie a specialiştilor români. La fel, numărul vagoanelor de călători scăzuse la circa 1/3, a vagoanelor de marfă la circa 1/5. Numeroase poduri şi lucrări feroviare au fost distruse, ceea ce făcea ca şi viteza de trafic să fie redusă. O parte din nevoile interne de transport a trebuit să fie acoperite de transportul rutier, efectuat îndeosebi cu tracţiune animală.

Procesul refacerii, care întîmpină serioase dificultăţi, se va încheia în linii mari în anul 1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de producţie. Acest proces de redresare a industriei a avut loc inegal şi s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizată în politica de industrializare capitalistă.

Cercurile conducătoare ale burgheziei au creat un regim legal care să favorizeze dezvoltarea industriei (legea protecţionismului vamal din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din 1912 pe întregul cuprins al ţării), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau investit capital, cum erau industria uşoară şi extractivă.

Refacerea industriei avea loc în condiţiile în care, deşi Unirea din 1918 a prilejuit un anumit spor în configuraţia de ansamblu a industriei, totuşi ea nu a schimbat fundamental structura industrială a ţării.

Industria mare prelucrătoare a României continua să fie reprezentată, în principal de industria alimentară, lemn-hîrtie, materiale de construcţii, textile, încălţăminte-pielărie. Aceste ramuri deţineau ponderea cea mai însemnată – între 64% şi 79% din numărul total al întreprinderilor, al forţei motrice instalate, al personalului ocupat şi valorii producţiei. Dacă privim aceste ramuri în structura lor intern, starea de înapoiere industrială iese şi mai pregnant în evidenţă.

În industria metalurgică, întreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din numărul întreprinderilor, peste 73% din forţa motrice şi circa 13% din personal. Alături de acestea figurau însă puzderia de ateliere mecanice de reparaţii 51,1% din totalul întreprinderilor metalurgice. De altfel, în întreaga industrie a ţării continua să ocupe ponderi însemnate industria mică şi producţia meşteşugărească.

 

Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrară din 1921

Agricultura României postbelice purta din plin amprenta marilor dificultăţi lăsate moştenire de război şi ocupaţia străină. Aceste dificultăţi veneau să amplifice contradicţiile sociale pe care agricultura ţării unificate le moştenise din perioada anterioară războiului.

În aceste condiţii, în faţa agriculturii se ridica un şir întreg de probleme spinoase: redresarea producţiei vegetale şi animale, refacerea inventarului şi a gospodăriilor distruse, înfăptuirea reformei agrare promisă ţărănimii încă dinainte de război şi care acum nu mai putea suferi amînare.

Privită global, pînă în 1922 agricultura ţării noastre n-a reuşit să atingă nivelul dinainte de război, deşi eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotrivă, ea a trecut printr-o perioadă de ruină şi dezorganizare.

Astfel, în ceea ce priveşte suprafeţele agricole însămînţate deşi acestea au mers în creştere între 1919-1922, o parte din terenuri a rămas necultivată. Cum şi producţia era foarte slabă, ţara noastră a fost nevoită să importe peste 220.000 tone de cereale şi derivate atît pentru asigurarea hranei populaţiei, cît şi pentru însămînţări.

Producţia de cereale a României era încă scăzută datorită şi randamentului redus la ha. Pierderile de oameni şi de inventar din timpul războiului îşi spuneau aici din plin cuvîntul. În afară de acestea însă, agricultura noastră continua să aibă – ca şi înainte de război – un pronunţat caracter extensiv.

Mari pierderi a provocat războiul şi fondului de animale al ţării. Faţă de nivelul antebelic, în anul 1919 şeptelul reprezenta abia 59%. Restul de 41% s-a pierdut în timpul şi din cauza războiului. Deşi pînă la începutul anului 1922 el va creşte pînă la 80,2% lipsa vitelor în general, a celor de muncă în special, se făcea însă simţită, fapt care frîna la rîndul său procesul de redresare a agriculturii româneşti.

Existau însă şi pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000 de morţi în război, imensa majoritate fuseseră ţărani. La aceştia se adăuga un mare număr de invalizi, văduve şi orfani. În plus, jaful ocupanţilor şi enormele privaţiuni din timpul războiului au secătuit din punct de vedere fiziologic populaţia muncitoare, inclusiv ţărănimea. Toate acestea făceau ca potenţialul ei de muncă să fie mai redus.

În condiţiile descrise mai sus, gospodăriile ţărăneşti simţeau nevoia de credit în vederea refacerii. Deşi s-au acordat credite mai mari decît înainte de război, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, ţăranii mai erau încă nevoiţi să apeleze la cămătari. Dar chiar şi băncile particulare ce operau în mediul rural percepeau dobînzi ce se ridicau pînă la 25%.

În sfîrşit – dar nu în ultimul rînd ca însemnătate – în agricultura României unificate persista încă nedreptatea în împărţirea pămîntului, iar acest lucru, pe lîngă că producea la sate o situaţie explozivă, frîna însuşi procesul de refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu ascuţime la ordinea zilei.

 

Reforma agrară din 1921

Hotărîrea de a se efectua o reformă agrară a fost luată încă din iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iaşi a înscris în Constituţie principiul exproprierii “pentru o cauză de utilitate naţională” şi a decis exproprierea în acest scop a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În următorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în această problemă, paralel cu o dispută aprinsă în jurul condiţiilor şi proporţiilor exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 să fie adoptate “legile definitive” de reformă agrară pentru Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina. Deşi cuprindeau unele deosebiri de la o zonă la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în esenţă aceleaşi.

Prin legea de reformă agrară se stabilea că din fiecare proprietate urma să rămînă respectivul proprietar cu o cotă neexpropriabilă de 100 ha în regiunile de

munte şi de deal şi de 150 ha în cele de şes. Această cotă putea fi extinsă la 500 ha dacă proprietarul avea investiţii pe moşie (clădiri, crescătorii de vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul avea dreptul, conform legii, să-şi aleagă partea de moşie care să-i rămînă. Ca urmare a tergiversării în aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru moşieri o serie de posibilităţi de a se sustrage pe diverse căi, de la efecte reformei.

Rezultatele finale ale reformei arată că din 9.242.930 ha cît reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de reformă, au fost expropriate 6.123.789 ha, adică 66,2%. Un număr însemnat de ţărani au primit pămînt dar, în acelaşi timp marea proprietate moşierească – deşi simţitor diminuată – s-a menţinut în continuare.

Inventarul moşiilor expropriate, precum şi viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau exceptate de la expropriere. În ceea ce priveşte pădurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici proporţii) numai în Transilvania.

Dreptul de împroprietărire, conform legii de reformă agrară îl aveau în primul rînd mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu pămînt mai puţin de 5 ha şi ţăranii fără pămînt. Loturile ce se atribuia ţăranilor erau de două categorii: loturi de împroprietărire – stabilite în principiu la 5 ha – şi loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pămînt. Statul nu asigura gospodăriilor ţărăneşti creditul şi asistenţa tehnică necesară.

Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pămîntului moşieresc. Taxa de răscumpărare se plătea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuală a arendei înmulţită cu 20, sau în unele regiuni chiar cu 40.

În general, reforma agrară din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un însemnat pas înainte în procesul de dezvoltare a ţării noastre. Ea a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. Reforma a micşorat sensibil proprietatea moşierească, a slăbit puterea economică a moşierimii şi a redus rolul jucat de această clasă în viaţa politică şi socială a României. Sumele primite drept răscumpărare au permis moşierilor să-şi achite datoriile, să angajeze mai multă muncă salariată.

 

Circulaţia monetară

Perioade de după război s-a caracterizat pe plan monetar, prin creşterea continuă a inflaţiei. Astfel, dacă la finele anului 1916 circulaţia bănească era de 1.452 milioane lei, la sfîrşitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Faţă de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din această creştere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-monedă a

Băncii Naţionale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, în special în anii 1920-1921.

Creşterea inflaţionistă a circulaţiei monetare a fost însoţită de creşterea preţurilor şi deprecierea crescîndă a leului în interiorul ţării, precum şi de scăderea cursului său extern.

Astfel, în raport, de pildă cu francul elveţian (moneda vest-europeană cea mai puţin afectată de deprecierea postbelică), 100 de lei româneşti erau egali în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai 2,30 franci. Acest fapt sporea ponderea reală a datoriilor particulare şi de stat contractate în străinătate, creînd greutăţi suplimentare operei de refacere economică.

Deprecierea internă a leului şi-a găsit cea mai pregnantă expresie în creşterea generală a preţurilor, atît a celor cu amănuntul, cît şi a celor cu ridicata.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei şi Comerţului, indicele preţurilor cu amănuntul din întreaga ţară crescuse la sfîrşitul anului 1923 faţă de 1914 la 2.586%, adică de aproape 26 de ori. Conjunctura inflaţionistă a creat totodată un puternic decalaj între salariile nominale şi salariile reale, contribuind astfel la înrăutăţirea situaţiei materiale a celor ce trăiau din munca lor.

O altă cauză care a contribuit la starea de haos monetar şi la accentuarea inflaţiei a fost aceea că, în primii doi ani de după război, în ţară nu circula numai leul emis de Banca Naţională, ci şi alte monede, şi anume: leul emis în perioada ocupaţiei de “Banca generală”, coroanele austro-ungare şi rublele, fiecare avînd un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificări monetare. Dar o astfel de măsură întîrzia şi explicaţia nu este greu de găsit. “Această diversitate de monezi – arăta un economist burghez – a dat prilejul unor speculaţiuni fantastice…”, burghezia obţinînd astfel mari cîştiguri prin specularea diferenţelor de curs.

La un moment dat însă, acest haos monetar ameninţa însăşi interesele burgheziei, împiedicînd desfăşurarea procesului reproducţiei capitaliste. De aceea, în cele din urmă a fost efectuată unificarea monetară. Ea a fost dictată de necesitatea unificării pieţei naţionale şi de cerinţele refacerii economice, dar a constituit în acelaşi timp şi un prilej pentru afaceri de mari proporţii.

Operaţiunile de preschimbare au fost făcute în 1920-1921. Între timp însă, în România se scurseseră, inclusiv prin contrabandă, mari sume de coroane şi ruble ce nu mai aveau putere circulatorie în ţările vecine, unde preschimbarea se făcuse mai devreme. În total s-a plătit deţinătorilor de lei a “Băncii generale”, coroane şi ruble, 7.026 milioane lei, întreaga sumă fiind pusă la dispoziţia statului de BNR, prin două împrumuturi speciale.

După evaluările economiştilor burghezi, paguba adusă economiei naţionale prin întîrzierea unificării monetare şi prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat – curs superior celui de pe piaţă – s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a făcut astfel – “o pomană de stat en gros” în folosul marilor deţinători de coroane, ruble şi lei a “Băncii generale”.

Unificarea monetară n-a pus desigur capăt inflaţiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat în circulaţie. Problema lichidării inflaţiei va fi soluţionată abia în perioada următoare.

 

Economia între anii 1924-1929

După anul 1924 în economia ţării se va realiza o serie de progrese. Va spori numărul întreprinderilor industriale şi al muncitorilor, va creşte capitalul investit şi forţa motrică, se va îmbunătăţi înzestrarea tehnică a întreprinderilor, iar producţia va creşte însemnat, comparativ cu perioada anterioară, producţia vegetală şi animală se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trăsătură esenţială a perioadei avîntul industrial şi va influenţa pozitiv dezvoltarea întregii economii naţionale, inclusiv relaţiile comerciale externe ale ţării. Avîntul economic de după 1924 a fost influenţat şi de condiţiile economice externe favorabile. Între acestea menţionăm îndeosebi cererea mereu în creştere pe piaţa mondială de produse româneşti ca petrol, lemn şi cereale, precum şi menţinerea preţurilor la materii prime şi combustibil pînă în 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai însemnată a economiei şi îndeosebi a industriei a fost însoţită de întărirea poziţiilor economice ale marii burghezii autohtone şi care a dus la accentuarea opoziţiei acesteia faţă de capitalul străin prin punerea în aplicare a concepţiei de politică economică a PNL, “prin noi înşine”. Guvernele din aceşti ani conduse de liberali (cu excepţia sfîrşitului anului 1926 şi prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislaţie economică a cărei fundamentare juridică se găsea în Constituţia din anul 1923. Constituţia prevedea că “zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sînt proprietatea statului” şi “că la exploatarea acestora se va ţine seama de drepturile cîştigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le aparţineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adică marii burghezii industriale. În acelaşi timp, burghezia şi moşierimea care făcuseră anterior investiţii în lucrări de exploatare a subsolului, beneficiau în virtutea “drepturilor cîştigate” de bogăţiile miniere, creîndu-şi o poziţie economică mai solidă pentru a se opune penetraţiei capitalului străin.

 

Măsurile de politică economică, care au contribuit la crearea avîntului economic după 1924 pot fi grupate, în general, în trei categorii:

legislaţia cu privire la dezvoltarea industriei;

tarife vamale comerciale protecţioniste;

politica de finanţare şi de credit pentru ramurile economiei naţionale.

 

Legislaţia industrială s-a concretizat prin adoptarea cîtorva legi, dintre care cea mai importantă a fost legea minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogăţii se făcea de către stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea că se acordă dreptul de exploatare a zăcămintelor subsolului, în primul rînd societăţilor anonime miniere române, adică acelora în care cel puţin 60% din capitalul social să fie deţinut de cetăţeni români; două treimi din membrii consiliului de administraţie, ai comitatului de cenzori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie să fie cetăţeni români. În afara acestor societăţi, legea mai stabilea că pot beneficia de dreptul de concesiune şi alte categorii de societăţi care se obligau ca în timp de 10 ani să îndeplinească condiţiile stabilite pentru prima categorie de societăţi. Legea minelor provocat reacţii din partea cercurilor financiare străine care aveau capitaluri investite în industria extractivă a României, căutînd să determine statul român să nu înfăptuiască “naţionalizarea” subsolului şi a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se modifică procentul de 60% din capitalul social deţinut de cetăţeni români la 50,1%).

Aceluiaşi scop de întărire a poziţiilor marii burghezii autohtone i-a servit şi Legea comercializării şi controlul întreprinderilor statului adoptată în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile comerciale din întreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau Navigaţia fluvială română, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (cărbuni, petrol, gaz metan, căderi de apă etc.). În conducerea unor asemenea întreprinderi, 1/3 din numărul membrilor consiliului de administraţie era numită de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administraţie, comitet de cenzori precum şi preşedintele, cetăţeni români.

Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-şi investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro şi termoelectrice, concesionarul fiind obligat să rezerve statului o pătrime din energia produsă. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea capitalului să fie autohton precum şi preşedintele şi 2/3 din numărul administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni români.

Prin toate aceste legi se urmăreau preocupări mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale ţării, dar în mod deosebit întărirea marii burghezii autohtone şi obligarea capitalului străin să ţină seama de interesele acesteia. Fără îndoială însă că burghezia autohtonă îşi apăra interesele de grup şi nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune ţara n-a fost realizată la nivelul cerinţelor economiei naţionale pentru o dezvoltare mai susţinută a acesteia.

Tarifele vamale protecţioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia căuta să apere producţia internă de concurenţa străină, contribuind în felul acesta la susţinerea procesului de industrializare a ţării. Burghezia industrială va cere tot mai mult statului să intervină în economie şi pe calea tarifelor vamale aşa cum de altfel procedau şi alte ţări cu care România întreţinea relaţii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate şi a evita consecinţele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea că taxele se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se făcea în lei-hîrtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în funcţie de fluctuaţia monetară. Tariful din 1924 era minimal şi se aplica tuturor ţărilor care aplicau, la rîndul lor, acelaşi tarif şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Pentru alte ţări tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif a influenţat nivelul importului, asigurînd protecţia articolelor textile, de tăbăcărie, hîrtie etc. egală cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxă de 5-10%. Protecţia era însă insuficientă pentru industrie şi aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioadă de puternică inflaţie. De aceea, în anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistenţele industriaşilor din ramurile metalurgică şi textilă, a căror structură şi gamă de produse erau schimbate faţă de perioada anterioară. S-au adăugat încă alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile şi metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pînă la 100%. S-a mărit şi coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele iniţiatorului lui “tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru ţările care aplicau acelaşi tratament României şi general – taxe vamale superioare cu 50% faţă de cel minimal – pentru ţările care nu acordau clauza naţiunii celei mai favorizate şi tariful minimal. Ca şi în cazul tarifului din 1924, s-au prevăzut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie urmau să fie înmulţite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice şi textile şi cu 40 pentru celelalte mărfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la creşterea gradului de protecţie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea întregului import faţă de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totală a importului în 1922. Totuşi gradul de protecţie al industriei româneşti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi alte ţări cu care România avea relaţii comerciale. Cu toate acestea, politica vamală protecţionistă a avut drept urmare oprirea pătrunderii aproape nestingherite pînă

atunci a mărfurilor străine, creînd avantaje burgheziei pentru dezvoltarea producţiei autohtone.

În condiţiile penuriei de capitaluri pe piaţa internă, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltării industriei pe calea finanţării, a acordării de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul 1923 a fost înfiinţată Societatea naţională de credit industrial, la al cărei capital participa statul şi Banca Naţională. Scopul băncii era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite şi înlesnirea mobilizării creanţelor industriale prin reescontarea la Banca Naţională. Activitatea acestei noi bănci a avut o importanţă deosebită în impulsionarea dezvoltării industriei autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finanţarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucrătoare în anul 1924 la 12% în anul 1928, întreprinderi a căror producţie reprezenta circa 31% din totalul producţiei industriale. Acelaşi rol de sprijinire a industriei l-a avut şi Banca Naţională, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societăţii naţionale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de către Banca Naţională reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

 

Dezvoltarea industriei

Dezvoltarea mai accentuată a industriei, după 1924, a avut loc pe baza structurii industriale moştenite din anii anteriori. Faţă de perioada antebelică se constată, pe ansamblu, o creştere a ponderii industriei mari în producţia industrială a ţării (circa 80%) concomitent cu o dinamică a celei mici şi mijlocii. De asemenea, deşi, producţia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decît cea a industriei prelucrătoare, în anul 1928 constatăm că întîietatea aparţinea tot industriei prelucrătoare, producţia industriei extractive fiind de 5 ori mai mică. În cadrul industriei extractive primul loc îl ocupa industria petrolului care singură deţinea 2/3 din întreaga ramură minieră a ţării. Schimbări semnificative apar în industria prelucrătoare în sensul creşterii ponderii industriei grele, de la 27% la 37% în producţia totală a industriei prelucrătoare. Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgică. Au fost înfiinţate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe cum erau uzinele “Malaxa” din Bucureşti, fabricile de la Copşa Mică, Cugir, I.A.R. din Braşov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulată de necesităţile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu toată această creştere metalurgia continuă să ocupe un loc de mică importanţă cu mult în urma altor ramuri industriale. În 1928 ea dădea o valoare a producţiei de circa două ori mai mică decît industria alimentară.

Ramurile industriei uşoare, în primul rînd industria alimentară, textilă şi pielăriei deţineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producţiei industriale prelucrătoare. În cadrul acestor ramuri, poziţia fruntaşă, o ocupa în continuare, industria alimentară, deşi se constată o oarecare diminuare a ponderii ei. Cît

priveşte industria textilă, aceasta şi-a sporit an de an participarea la producţia industrială a ţării. Pînă în 1925 industria lemnului a fost în plină ascensiune, după care curba participării ei la producţia totală începe să scadă, nemairevenindu-şi în toată perioada interbelică. Îşi menţine o pondere relativ mare, în ansamblul producţiei, industria chimică, datorită faptului că o însemnată parte a producţiei ei era dată de rafinăriile de petrol.

În ceea ce priveşte înzestrare tehnică a industriei româneşti se constată aceeaşi înapoiere, dacă avem în vedere, de exemplu, că în anul 1928 în industria alimentară pentru un lucrător reveneau 5,3 CP, iar în industria metalurgică doar 2,3 CP.

În întreprinderile industriei metalurgice încep să se producă material rulant profit căile ferate, între care locomotive, vagoane de călători şi de mărfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc. Cît de neînsemnată era ramura constructoare de maşini reiese din faptul că aceasta întrebuinţa doar 1,6% din întreaga cantitate de forţă motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstrează că România continua să rămînă o ţară dependentă de tehnica din ţările dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale existau inegalităţi în dotarea cu echipament, în aprovizionarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată. Alături de cîteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a producţiei, funcţionau un număr foarte nare de întreprinderi rămase cu totul în urmă sub raport tehnic şi tehnologic.

Structura necorespunzătoare a industriei era însoţită de imposibilitatea, cu unele excepţii, a asigurării consumului de produse industriale cerute pe piaţa internă. În aceşti ani producţia industrială autohtonă acoperea necesităţile interne în proporţie de circa 60%. Sub această medie se ascundeau însă mari inegalităţi pe ramuri şi subramuri şi, în acelaşi timp, această acoperire era realizată în condiţiile unui nivel scăzut al consumului pe locuitor. Agricultura beneficia într-o măsură redusă de produse industriale, era lipsită de ajutorul industriei pe linia înzestrării cu unelte şi maşini agricole.

Slaba dezvoltare a industriei ca şi posibilităţile de import reduse făceau ca în ţara noastră consumul produselor fabricate să fie foarte scăzut situîndu-ne, sub acest aspect, printre ţările cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preţurile anului 1928, în mărci germane, consumul pe locuitor în România era de79, în timp ce în Elveţia era de 622, în Anglia de 609, în Germania de 550, în Franţa de 547, în Ungaria de 192, în Iugoslavia de 141. În anii 1924-1928 consumul anual pe locuitor era în ţara noastră de 5 kg zahăr, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg produse laminate, 5,7 kg lemn construcţii, 2 kg ciment etc.

România cu toată dezvoltarea industriei, continua şi în această perioadă să rămînă o ţară cu o structură predominant agrară. Astfel, din populaţia activă în industrie era angajată în anul 1929 doar 10% în timp ce în agricultură lucra 78%. Aceeaşi concluzie se impune dacă avem în vedere că industria contribuia, în

acelaşi an, la venitul naţional cu numai 39 miliarde lei, iar agricultura şi silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social în proporţie de 34,6% şi cu o pondere de 22% în venitul naţional, ceea ce confirmă aprecierea de ţară cu economiei predominant agrară.

 

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea şi în aceeaşi ani amprenta marilor dificultăţi postbelice refacerii lente ca şi amplificării contradicţiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai susţinută a capitalismului, proces impulsionat de consecinţele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrară a fost declarată înfăptuită în anul 1926. Marea proprietate moşierească mai deţinea încă 19,5% din întreaga suprafaţă agricolă a ţării, ceea ce explică rămînerea în continuare a rămăşiţelor semifeudale. În acelaşi timp, analiza structurii proprietăţii ţărăneşti arată că diferenţierea ţărănimii s-a accentuat. Pătura înstărită a acesteia deţinea în 1927 circa 16% din suprafaţa arabilă, ţărănimea cu pămînt între 5-10 ha fiecare gospodărie circa 11%, restul pămîntului fiind deţinut de mica proprietate. Numărul gospodăriilor ţărăneşti fără pămînt se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienţa pămîntului pentru cultură obliga însă un număr însemnat de gospodării să practice relaţiile de dijmă. Pe de altă parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor şi povara impozitelor aveau consecinţe negative asupra economiei rurale.

În ceea ce priveşte suprafaţa arabilă şi structura culturilor reiese că suprafaţa însămînţată cu cereale ocupa o pondere cuprinsă între 85-87% după care urmau suprafeţele destinate fîneţurilor cultivate şi plantelor industriale. În cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafeţele însămînţate cu porumb, orz şi ovăz. Creşteri însemnate se constată şi în privinţa suprafeţelor însămînţate cu plante alimentare şi plante industriale.

Dacă suprafeţele însămînţate cunosc creşteri constante, producţia nu a înregistrat aceeaşi evoluţie, înregistrîndu-se variaţii mari de la un an la altul (în creştere pînă în 1926 apoi în scădere şi din nou în creştere din 1929). Datorită slabei înzestrări tehnice şi a insuficientei folosiri a metodelor agricultură-tehnice avansate, agricultura se regăsea într-o accentuată dependenţă de factorii naturali.

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenţă dacă cumpărăm recoltele obţinute cu cele realizate din alte ţări cu posibilităţi comparabile. În timp ce România obţinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în Iugoslavia şi Ungaria s-au obţinut cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleaşi discrepanţe se întîlneau şi în privinţa altor culturi.

Deşi ţara noastră dispunea de condiţii naturale optime pentru creşterea animalelor, datorită procesului de sărăcire a ţărănimii, a lipsei creditelor pentru gospodăriile ţărăneşti, şeptelul a scăzut continuu.

La sfîrşitul perioadei agricultura României, ca şi a altor ţări, a fost cuprinsă de o criză de supraproducţie – manifestată prin scăderea preţurilor la produsele agricole – criză care se va prelungi pînă la al doilea război mondial.

 

Consecinţele crizei economice din anii 1929-1933 asupra economiei României

România făcînd parte din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost şi ea lovită de criza economică dintre 1929-1933. Ca şi în celelalte ţări capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comerţul, finanţele, circulaţia monetară, sistemul bancar, cu toate consecinţele sale nefaste. Declanşată mai puternic la mijlocul anului 1929 în industrie, criza a fost agravată de o serie de factori interni şi externi.

În rîndul factorilor interni care au dus la agravarea crizei, menţionăm în primul rînd, predominarea în economia României a unei agriculturi rămase în urmă, care ocupa 78% din populaţia activă a ţării şi în care se menţineau încă rămăşiţe feudale. Singur acest lucru era de natură să agraveze criza, în condiţiile decalajului dintre preţurile produselor industriale şi cele agrare în favoarea primelor.

Implementarea crizei industriale cu cea agrară, care a început încă din 1928, a contribuit şi mai mult la agravarea crizei. Puternica scădere a preţurilor produselor agricole a avut consecinţe deosebit de grave pentru economia naţională. Existenţa unui volum mare de împrumuturi făcute de ţărănime la bănci şi cămătari înainte de declanşarea crizei şi care trebuiau plătite în condiţiile preţurilor scăzute în care ţăranii îşi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al doilea factor intern, care şi-a adus contribuţia la agravarea crizei economice în România, l-a constituit nivelul scăzut de trai al populaţiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor şi al cîştigurilor ţărănimii muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabilă a puterii de cumpărare şi a pieţei interne în perioada crizei.

Între factorii care au agravat criza din România a fost şi scăderea catastrofală a preţurilor produselor româneşti ce se exportau, în timp ce preţurile produselor importate de ţara noastră s-au menţinut la un nivel relativ ridicat. Înrăutăţirea condiţiilor comerţului exterior al României s-a resimţit, ca urmare a structurii sale

(predominarea la export a cerealelor şi petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).

Deţinerea unor poziţii deosebit de puternice de către capitalul străin în economia ţării, îndeosebi în industria extractivă, volumul mare al datoriei publice externe şi anuităţile extrem de grele pentru bugetul de stat – sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca şi a împrumuturilor externe din primii doi ani ai crizei – a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în ţara noastră. Starea de dependenţă economică şi politică a ţării faţă de monopolurile internaţionale s-a adînci.

 

Criza în industrie

Încă de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei ţării au apărut fenomene de criză de supraproducţie. Indicii cantitativi ai producţiei de fier, oţel, huilă, sare etc. au marcat importante scăderi, indicii preţurilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborît, în timp ce în depozite creşteau stocurile de mărfuri ce nu puteau fi desfăcute pe piaţă.

Începînd de la jumătatea anului 1929 criza s-a dezvoltat cu violenţă, cuprinzând rînd pe rînd ramurile industriei ţării. Ca urmare, atît indicele general cantitativ al producţiei industriale, cît şi cel valoric au înregistrat scăderi importante.

Examinarea dinamicii producţiei industriale scoate în relief o însemnată scădere a producţiei pe ansamblul industriei în anul 1932 faţă de anul 1929. Scăderea cantitativă a producţiei a fost deosebit de mare la industria prelucrătoare – cuprinzînd majoritatea ramurilor marii industrii din România – ca şi la industria ce reunea monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi etc.).

În ceea ce priveşte indicele producţiei pe întreaga industrie extractivă, acesta era ridicat datorită creşterii mari a producţiei de petrol, deoarece în celelalte ramuri ale industriei extractive (cărbune, minereuri feroase şi neferoase) producţia a scăzut.

Din punct de vedere valoric, scăderea producţiei a fost deosebit de importantă, cu mult mai mare decît reducerea cantitativă, ca rezultat al scăderii însemnate a preţurilor. Pe ansamblul industriei, valoarea producţiei a scăzut în aceeaşi perioadă cu 42,2%. Examinarea evoluţiei indicilor producţiei pe ramuri ale industriei şi pe mărfuri arată scăderi deosebit de mari la principale produse.

Odată cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrară s-a adîncit enorm. Indicele preţurilor produselor agricole a scăzut de la 100 în 1929 la 44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea producţiei agricole vegetale a

scăzut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (deşi cantitativ producţia a fost mai mare decît în 1929).

Criza agrară a cuprins toate ramurile agriculturii; producţia cerealieră de plante tehnice, pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealieră, a agravat consecinţele crizei agrare, mai puternice în această ramură.

În acelaşi timp, scăderea preţurilor a avut consecinţe mult mai grave pentru ţara noastră, dat fiind faptul că, costul de producţie al cerealelor româneşti era mai urcat decît al ţărilor cu o agricultură capitalistă dezvoltată. Rămînerea în urmă din punct de vedere tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scăzută a muncii, cheltuielile mari ale gospodăriilor ţărăneşti provocate de dobînzi mari, de renta funciară ridicată, dijma, preţurile ridicate ale mărfurilor industriale, impozitele mari etc. împovărau cu mult costurile produselor agricole din România.

În acelaşi timp, ca urmare a obligaţiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piaţa externă de a-şi crea disponibil de devize necesar plăţii importului, a acoperi deficitele balanţelor de plăţi etc. statul a dus o politică de forţare a exportului de cereale în anii 1929-1933, chiar la preţuri extrem de scăzute.

Prin scăderea preţurilor produselor agricole, criza a determinat o scădere a preţului pămîntului şi a arenzilor, dar această scădere a fost mai mică decît a preţurilor mărfurilor agricole, ceea ce a agravat situaţia gospodăriilor agricole ale ţărănimii. Menţinerea unui nivel relativ ridicat în raport cu cel al produselor agricole – al preţurilor pămîntului şi al arenzilor – arată tendinţa moşierimii de a arunca pe spatele ţărănimii muncitoare greutăţile crizei agrare.

Criza agrară a dus la accentuarea procesului de degradare a agriculturii româneşti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii maşinilor agricole, scăderea şeptelului şi a calităţii lui, calitatea inferioară a lucrărilor agricole, în anii 1929-1933, procesul suprafeţelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi şi livezi a scăzut.

O bună parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodăriile ţărăneşti era de calitate inferioară şi rău întreţinut. Micii producători lipsiţi de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiţi să apeleze la unelte de muncă care erau de mult scoase din uz.

Lipsa de unelte şi utilaje agricole se făcea resimţită nu numai la culturile de cîmp, dar şi într-o asemenea ramură intensivă cum este viticultura.

În condiţiile crizei agrare, oferta de braţe de muncă în agricultură a crescînd, salariile muncitorilor scăzînd, moşierii şi chiaburii găseau mai convenabilă folosirea muncii manuale decît utilizarea maşinilor agricole. Consumul de unelte şi maşini agricole (import şi producţie internă) a scăzut puternic: de la 5,7 mii

tone unelte şi 11,3 mii tone maşini agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte şi 1,5 mii tone maşini agricole în 1933.

Efectivul de animale a scăzut în anii 1929-1933 la taurine, ovine şi porcine.

Deşi agricultura României avea mare nevoie de îngrăşăminte azotoase, datorită culturii excesiv cerealiere şi mai ales culturii de porumb, producţia şi consumul de îngrăşăminte azotoase era extrem de reduse. În anul 1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat – adică abia 1 kg îngrăşăminte chimice pe ha de teren arabil. Chiar şi folosirea gunoiului de grajd ca îngrăşămînt era redusă, lucru scos în relief de o anchetă specială efectuată în anul 1927.

Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare şi metodele folosite în cultivarea pămîntului. Nu se mai practică dezmirişitul îndată după secerat, lăsîndu-se miriştile pentru păşunat pînă toamna tîrziu – ceea ce dăuna lucrării pămîntului – se practică o singură arătură în loc de două, arătura este superficială, se practică semănatul prin împrăştiere şi nu cu semănătoarea etc.

Ca urmare a accentuării procesului de degradare a agriculturii României în anii crizei agrare, producţia medie obţinută la principalele culturi a fost scăzută. Astfel, în ceea ce priveşte producţia medie anuală de grîu în anii 1925-1929 România se afla înaintea Spaniei, Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 să fie în urma Spaniei, Portugaliei. Dacă în anii 1925-1929 România ocupa locul al XI-lea în cadrul ţărilor europene în ceea ce priveşte producţia medie de porumb la ha în perioada 1930-1934 – ea a ajuns pe locul al XIII-lea depăşind numai Grecia, Polonia şi Portugalia.

Criza în domeniul creditului a fost agravată de legăturile strînse între unele bănci mari din ţara noastră şi unele bănci din străinătate care au redus creditele, au retras capitalurile din România etc.

Datorită insolvenţei multor debitori ai băncilor, acestea au trecut la măsuri excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politică de cereri de garanţii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Banca Naţională şi-a redus mult operaţiunile de acont, urmărind lichidarea plasamentelor şi menţinînd un acont ridicat de 9%, ceea ce a influenţat ridicarea pe piaţă a dobînzilor.

Cu deosebire în acest sector iese în evidenţă politica dusă de bănci – atît cele cu capital străin cît şi cele cu capital românesc – de a arunca pe săpatele oamenilor muncii greutăţile provocate de criză, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri că şi indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului.

Un exemplu grăitor în acest sens este cel al “Băncii Marmorosch Blank”. Această bancă cu capital străin aflată de fapt în stare de faliment încă din 1930, a primit din partea Băncii Naţionale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creanţe în cea mai mare parte fără valoare reală (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31 decembrie 1930 şi 26 octombrie 1931, dată la care “Banca Marmorosch Blank” a cerut să i se admită dat preventiv reescontul ei la Banca Naţională a crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în sumă de peste 1 miliard) erau “Portofoliu putred”, cambii semnate de “Banca industrială, creaţie a Băncii Marmorosch Blank” şi care nu aveau acoperite. La rîndul său BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În afară de acestea “BMB” a mai primit din partea BNR, în aceeaşi perioadă, un împrumut de 750 milioane lei, ca să aibă de unde restitui această sumă, “BMB” a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului şi Ţigărilor (monopol al statului). Întrucît această concesiune făcută de stat societăţii “Discom” (creaţie a BMB) aducea beneficii mari “Discom” a preluat datoria de 750 milioane lei de la BNR pentru a plăti în 14 ani, iar BMB s-a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor.

Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în sumă de multe milioane de lei de către BNR şi apoi trecute statului şi de la alte bănci ca: “Banca Franco-Română”, “Banca sindicatelor agricole Ialomiţa”, “Banca de scont din Bucureşti”, “Banca generală a Ţării Româneşti”, “Banca Agricolă”, “Banca Victoria” din Arad etc.

Acţiunea nefastă a capitalului străin din sistemul bancar în perioada crizei este scoasă în relief şi de retragerea masivă, fuga din ţară a unor însemnate capitaluri străine prin intermediul băncilor. Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pieţelor străine, agravînd situaţia balanţei de plăţi a României.

În acelaşi timp, capitalul străin a profitat da conjunctura creată de criză pentru a realiza noi cointeresări în domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin “Dresdner Bank”) a înfiinţat în octombrie 1929 “Societatea bancară Română” cu sediul la Bucureşti şi cu filiale la Arad, Deva, Timişoara şi Braşov.

Concentrarea şi centralizarea capitalului în bănci au făcut progrese însemnate în anii crizei economice din 18929-1933. În timp ce numărul băncilor societăţi anonime a scăzut cu 20% în 1933 faţă de 1928, capitalul a rămas acelaşi. BNR a căpătat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plată în străinătate şi controlul devizelor.

 

Capitolul VII

Trăsăturile economiei României la începutul celui de-al doilea război mondial

Economia în anii 1939-1940 (septembrie)

Trăsătura fundamentală a evoluţiei economiei României în aceşti ani a constat în influenţa determinantă a factorilor politici externi asupra sa. Această evoluţie a dus, în cele din urmă la intrarea României pe plan economic în orbita Germaniei. O asemenea situaţie, deosebit de nefastă pentru destinele ţării nu a fost decît rodul unei lungi perioade de tensiune şi ameninţări, presiuni şi ultimatumuri, venite din partea Germaniei, sau a celor manevraţi de ea cum a fost Ungaria horthistă.

Industria.

În condiţiile cînd obiectivul prioritar al ţării a fost întărirea capacităţii sale de apărare, industria a devenit un element important al economiei. Măsurile adoptate pentru intensificarea efortului industrial au păstrat caracterul unei legislaţii stimulative, mai ales sub raportul stimulării investiţiilor particulare. Trăsătura esenţială a legislaţiei industriale a fost creşterea rolului şi intervenţiei statului. Pe această linie s-au adoptat măsuri menite a ceea un cadru organizatoric mai propice pentru concentrarea şi mobilizarea tuturor resurselor industriale. Astfel, în cursul anului 1939 a fost creat Consiliul superior economic. Principalele sale atribuţii erau: redactarea şi adoptarea de planuri şi programe economice, avizarea diferitelor proiecte de legi economice. În acelaşi an s-a realizat şi o modificare a legii cartelurilor, care consta în obligativitatea tuturor întreprinderilor pe ramuri de producţie. Avînd în vedere importanţa industriei de armament, în noiembrie 1939 s-a adoptat legea privind regimul juridic al fabricilor de armament. În industria petrolieră s-a creat în ianuarie 1940 Comisariatul general al petrolului.

Ca urmare a condiţiilor generale un impuls deosebit capătă sectoarele industriale legate de înzestrarea armatei, în primul rînd, industria metalurgică, precum şi industria textilă, pielăriei şi chiar alimentară.

În schimb, cererea de echipamente industriale, mijloace de producţie, cu excepţia celor necesare industriilor legate de armată, a scăzut. Datorită situaţiei internaţionale posibilitatea aprovizionării cu o serie de materii prime solicitate de industria românească s-a redus foarte mult. Din septembrie 1939 situaţia a devenit şi mai critică. Guvernul ia o serie de măsuri menite a rezolva cel puţin parţial această problemă. Astfel, se aduc unele modificări în regimul comerţului exterior, în sensul liberalizării utilizării devizelor obţinute prin export, cu condiţia să se utilizeze la procurarea de materii prime. Este vorba în primul rînd de procurarea de materii prime din ţările cu devize libere. În acelaşi timp s-au făcut eforturi şi pentru creşterea producţiei proprii în extracţia de minereuri feroase şi neferoase. Numai pentru industria pielăriei se va reuşi să se asigure aprovizionarea din ţară cu piei crude.

În ceea ce priveşte industria extractivă a petrolului scăderea producţiei, începută încă din 1936, a continuat. Chiar după izbucnirea războiului s-a înregistrat o creştere a preţurilor de petrol pe piaţa mondială, ea nu a determinat şi o mărire a producţiei.

Un element caracteristic al acestor ani au devenit încercările, venite din partea Germaniei de a pătrunde în industria românească. Obiectivele sale principale au fost industria metalurgică şi industria petrolieră. În industria petrolieră era evident că pătrunderea sa a urmărit să-i asigure un anumit control în vederea asigurării unor livrări cît mai mari şi mai regulate de petrol şi derivatele sale. Penetraţia germană în industria metalurgică a urmărit limitarea pînă la anulare a acestei ramuri pentru a controla piaţa românească de armament, pentru a mări gradul de dependenţă faţă de Germania.

În aceşti ani însă posibilităţile de acţiune ale Germaniei au fost limitate, mai ales că trebuiau utilizate instrumente economice normale, din care achiziţionarea de acţiuni la societăţile româneşti era principalul mijloc. Atît timp cît condiţiile internaţionale au permis, încercările germane în acest sens au dus la un permanent eşec.

În martie 1939 însă, ocuparea Cehoslovaciei a făcut ca Germania să pună mîna pe pachete de acţiuni aparţinînd unor societăţi cehoslovace (Skoda, Zbrojovka), asupra unor societăţi româneşti. Utilizînd contradicţiile dintre industriaşul N. Malaxa, sprijinit de palat şi M. Auşnit, reprezentant al capitalului occidental, soldat cu îndepărtarea ultimului, germanii şi-au consolidat prezenţa la Reşiţa, deşi nu deţineau decît 9% din acţiuni.

În industria petrolului însă rezultatele nu au fost nici pe departe tot atît de încurajatoare pentru ei. Opoziţia marilor societăţi cu capital occidental şi a statului român au făcut ca în aceşti ani obiectivul Germaniei să nu fie atins.

Înfrîngerea Franţei a creat baze noi pentru presiunile Germaniei. Guvernul adoptă în iulie 1940 decretul-lege prin care se interzice orice transfer de titluri fără autorizaţia statului. Deşi hitleriştii îşi întăresc presiune pentru a forţa guvernul să etatizeze societăţile cu capital occidental, chiar pe fondul situaţiei dramatice din vara anului 1940, guvernul român nu acceptă.

Agricultura

Producţiile agricole ale celor doi ani au fost bune, mai mari decît cele din anul 1938. S-a creat astfel un disponibil de export. La începutul anului 1939 însă supraoferta de cereale a determinat ca preţurile la cereale să fie mici. Ca urmare, statul intervine, subvenţionînd pe exportatori prin prime de export şi prin intervenţia sistemului cooperatist pentru absorbirea surplusului de cereale.

Cresc suprafeţele cultivate cu plante tehnice, mai ales oleaginoase solicitate mult la export, cu deosebire în Germania. Izbucnirea războiului în septembrie 1939 a determinat o creştere a preţurilor produselor agricole, mai ales la legume şi oleaginoase. Pentru a nu crea lipsuri pe piaţă datorită intensificării exportului, guvernul a fost nevoit să limiteze exportul la unele produse.

De asemenea, pe piaţa internă s-au introdus preţuri de stat la cereale, iar pentru stimularea unei producţii de bună calitate a introdus sistemul bonificaţiilor la preţ pentru produsele de bună calitate.

Agricultura a constituit şi ea un obiectiv al ofensivei germane asupra economiei româneşti. S-au creat societăţi mixte pentru comercializarea produselor agricole şi trimiterea lor în Germania. Un moment important care indică scopul politicii germane în economia românească a fost protocolul din iulie 1939, prin care s-a stabilit un plan de restructurare a agriculturii româneşti conform cu interesele Germaniei. Aplicarea sa în practică va fi însă firavă, mai ales că acest plan implică şi eforturi de investiţii.

 

Finanţele publice.

Sistemul financiar al ţării a căpătat în aceşti ani o importanţă deosebită. Marele volum de cheltuieli, a cărui tendinţă a fost de permanentă creştere, cerea un efort financiar deosebit. Ca urmare, s-a înregistrat o creştere substanţială a sarcinii fiscale, suportată atît de masele de oameni ai muncii cît şi de asociaţiile industriale, bancare şi comerciale.

În acelaşi timp, volumul cheltuielilor destinate altor scopuri decît celor legate de înzestrarea armatei a scăzut. Mai mult decît atît, în condiţiile în care bugetul statului nu mai putea face faţă acestor cheltuieli, s-au utilizat şi alte surse de finanţare, din care cea mai importantă a fost cea a împrumuturilor interne. La sfîrşitul anului 1938 s-a creat o instituţie specializată pentru aceste operaţii: Casa autonomă de finanţare şi armonizare (CAFA). Sumele de bani obţinute prin aceste împrumuturi urmau a fi dirijate spre ministerele legate de pregătirile militare.

În noiembrie 1939 CAFA a fost autorizată să emită unul dintre cele mai importante împrumuturi interne ale perioadei: “bonurile pentru înzestrarea armatei”, suportat de masele de oameni ai muncii.

O altă sursă de finanţare a constituit-o reescontul la BNR. Acest reescont era realizat prin intermediul CAFA, legată la rîndul său de Ministerul Finanţelor. În acest mod, reescontul a devenit de fapt un permanent împrumut al statului la BNR.

Circulaţia monetară şi activitatea bancară

Sistemul bancar a devenit pîrghia esenţială a economiei şi necesităţilor de capital impuse de imperativele vremii. Activitatea BNR a fost îndreptată cu precădere în două direcţii:

sprijinirea şi consolidarea sistemului bancar în ansamblu pentru a face faţă dificultăţilor create de situaţia politică şi militară

sprijinirea efortului de dezvoltare industrială, de creştere a capacităţii de apărare a ţării.

În anii 1939 – 1940, paralel cu intensificarea extracţiei de metale preţioase din care BNR a cumpărat aproape întreaga cantitate extrasă, ceea ce a dus la creşterea rezervelor de aur ale băncii, s-au adoptat măsuri pentru a stimula vînzarea de aur a populaţiei către BNR. Banca Naţională era autorizată, astfel, să plătească peste preţul oficial al aurului de 153.333, 33 lei kg. de aur fin, o primă valutară de 50%.

Unele calcule arată că în 1940 leul a reprezentat numai 44,50% din valoarea celui din 1929.

Totodată diferenţa dintre valoarea internă şi cea externă a leului se accentuează, ducînd la apariţia speculei şi a evaziunii de devize. Afacerile cu devizele străine s-au înmulţit fiind antrenaţi şi membrii casei regale.

Aceste presiuni repetate asupra leului au determinat apariţia unui fenomen de creştere a preţurilor cu amănuntul. Guvernul ia unele măsuri pentru a preîntîmpina o astfel de evoluţie periculoasă. A fost introdus controlul statului asupra preţurilor, dar nu pe o scară largă şi fără nici o intervenţie directă, preţurile fiind lăsate să se stabilească în funcţie de legile pieţii.

Cu toate măsurile luate s-a înregistrat în aceşti ani o creştere a costului vieţii, mai ales la produse de consum imediat.

 

Comerţul exterior. Tratatul economic din 23 martie 1939 cu Germania

În aceşti ani Germania face eforturi deosebite pentru a obţine o poziţie privilegiată în economia românească, în comerţul exterior.

Pe de altă parte, România în aceşti ani nu a putut să fie manevrată cu atîta uşurinţă de Germania, atît timp cît a mai existat o speranţă pentru un sprijin eficace în favoarea sa din partea ţărilor occidentale. Cînd şi această speranţă a

dispărut, trecerea României, rămasă singură, izolată, în sfera de influenţă germană a fost definitivă. Dar acest fapt se va întîmpla abia în vara anului 1940.

În 1939 – 1940 înfruntarea României şi Germaniei pe plan economic se baza pe două obiective specifice fiecăreia dintre părţi:

Germania dorea un tratat economic general prin care economia României să fie pusă la dispoziţia sa

România dorea ca prin concesiuni cu caracter economic, mai ales în domeniul comerţului exterior, să poată determina Germania să accepte garanţii pentru integritatea sa teritorială.

Dar aceasta nu s-a realizat fără ca Germania să nu fi utilizat toată gama de metode extra-economice: presiuni din partea funcţionarilor germani, campanii de presă violente contra României, ameninţări cu intervenţie militară, ultimatumuri şi mai presus de orice, şantajarea României cu problema integrităţii teritoriale, pentru care Germania a manevrat abil şi eficace Ungaria şi Bulgaria.

În acest context guvernul român trebuie să semneze tratatul economic. reprezentantul german în ziua de 23 martie dă un ultimatum categoric respingînd propunerea română de a se relua negocierile. Astfel, în după amiaza zilei de 23 martie 1939 s-a semnat tratatul economic româno-german. Clauzele tratatului depăşeau cadrul strict al relaţiilor comerciale bilaterale, prevăzînd, în esenţă, orientarea tot mai strînsă a economiei româneşti faţă de necesităţile germane.

 

Bibliografie

 

*** Banca Naţională a României 1880 – 1995, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998

Axenciuc, V. Introducere în istoria economică a României, Ed. Fundaţiei "România de mîine", Bucureşti, 1995

Buzatu, Gh. O istorie a petrolului românesc, Ed. Economică, Bucureşti, 1988

Constantinescu, N. N. Istoria economică a României, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

Kiriţescu, C. C. Sistemul bănesc al leului şi predecesorii lui, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

Mureşan, M., Mureşan, D. Istoria economiei, Ed. Economic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991

Puia, I. Detaliile economice externe ale României în perioada interbelică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992

Sută, N. Istoria comerţului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucureşti, 1992

Şandru, D-tru Reforma agrară din 1921ă din 1921, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975