Jurnalismul și cultura populară John Hartley

Introducere: Cultura populară și studiile jurnalistice

Acest capitol descrie cultura populară ca adevărata origine a jurnalismului modern, prin origine referindu-ne atât la începuturile istorice empirice din timpul Revoluției Franceze și Marea Britanie în perioada de industrializare, cât și la primele principii teoretice în contextul cărora cultura populară este subiectul sau sursa jurnalismului, nu obiectul sau destinația acestuia. Așadar, susțin că relațiile dintre jurnalism și cultura populară și implicit dintre studiile jurnalistice și studiile culturale trebuie studiate în primul rând din perspectivă istorică. În aceste istorii se poate distinge împletirea celor două modele contrastante definitorii ale comunicării și determinării. Într-unul consumatorii de știrii/noutăți sunt un efect al media, iar în celălalt sunt o sursă de creare a sensului. Un model conduce la jurnalismul expert, reprezentativ, iar celălalt la emancipare și auto -reprezentare. Ambele sunt prezente pe parcursul istoriei media moderne, chiar dacă pe parcursul lungilor domnii ale baronilor presei și monopolurilor de emisie, modelul de sus în jos (top-down) a fost predominant. Această predominanță este în momentul de față în criză, iar eu susți n că atenția academică acordată relațiilor istorice dintre jurnalism și cultura populară pot ajuta la explicarea mizelor acestei crize.

Există două învățăminte de ordin metodologic ce pot fi trase din această istorie. În primul rând, jurnalismul propriu-zis nu este punctul fundamental de diferențiere. Practica jurnalistică a evoluat atât prin tradiția expertă cât și prin cea emacipaționistă. În al doilea rând, modelul culturii populare, fiind bazat pe noțiunea implicită de audiență activă, a primit o susți nere puternică în epoca recentă datorită creșterii numărului de inovații produse de utilizatori, creșterii cantității de conținut produs de consumatori (consumer/user generated content), self-made media, cultura DIY (do it yourself), jurnalismul cetățenesc , blogosfera și rețelele sociale peer-to-peer.

Originile istorice ale jurnalismului ca formă de comunicare la nivelul întregii societăți

Din punct de vedere istoric, jurnalismul este o creație a claselor populare care au fost amestecate și expandate masiv de urbanizare, industrializare și entuziasmul intelectual al Iluminismului și Europei revoluționare (între 1790 și 1830). E adevărat că ziarele și implicit jurnaliștii predatează această perioadă. Primul număr din Intelligencers and Mercuries data din secolul XVII. The Times (primul cotidian adevărat) datează din secolul al XVIII-lea. Totuși, presa timpurie nu avea nici mijloacele tehnice și nici dorința politică de a crea ceea ce a rămas și acum cel mai important ”produs” al jurnalismului, anume un public național de cititori, ”republica de litere” cum o numea Tom Paine, public extinzându-se și cuprinzând clasele populare, clasele de jos.

Două paradigme pentru studiul jurnalismului Studiile jurnalistice Studiile culturale Obiect(ive) Subiect(ive) Ofertă Cerere Cultura populară ca efect Cultura populară ca și cauză Perspectiva producător-provider Perspectiva consumator-agent Reprezentativă Auto-reprezentativă Expertiză profesională Emancipare populară

Originea empirică a jurnalismului modern, utilizând mass-media se găsește în presa revoluționară pariziană și chiar mai important în așa-numita ”presă pauperă” din Marea Britanie care a luptat pentru emanciparea populară și democratizare în primii 50 de ani ai secolului al XIX-lea. Publicul nu a fost un produs al presei ”respectabile” care servea susținerii grupurilor cu stare deja existente (așa numitul ancien regime sau the gentry – aristocrația). Ziarele respectabile au fost inovatoare din punct de vedere tehnologic și au influențat opiniile și politic ile claselor deja existente (constând din în jur de 3% din bărbați și nicio femeie pe aproape toată durata secolului al XIX-lea). Dar nu ele au fost susținătoarele (ba chiar au fost printre opozanții) dezvoltării contestate a comunicării de masă printre clasele populare la nivel național. Circulația celor mai de succes ziare ștampilate (autorizate oficial) ca The Times rămânea la câteva mii în timp ce presa pauperă neștampilată avea deseori creșteri până la tiraje de ordinul sutelor de mii, de la articolele incendiare ale unor agitatori populari ca Tom Paine și William Cobbett până la presa populară radicală a revoluției industriale (de exemplu The Republican, Poor Mans Guardian, Northern Star) și la primele ziare populare comerciale care aveau o circulație de ordinul milioanelor – toate provenind din origini radicale (de exemplu Lloyds Weekly News, Reynolds News, News of the World).

Extensia populară a publicului cititor

În ceea ce privește primele principii teoretice, acestea s -au clarificat treptat în fluxul practicii. Jurnalismul modern și publicul cititor de masă au fost rezultatele neplanificate ale unor eforturi țintite spre alte scopuri. Abia după ce scara și adaptabilitatea sa fuseseră demonstrate s -a înțeles importanța unui sistem deschis complex ca cel al modernității. Dar instaurarea unui public cititor care să poate fi considerate echivalent cu „națiunea” sau „societatea” în toată dimensiunea și diversitatea sa, nu a fost un proces direct. Și nici nu s -a desfășurat fără piedici. Inventarea, extinderea și stabilirea publicului cititor de masă a durat mai mult de o generație și nu a fost o realizare exclusivă a presei. Predica religioasă și ficțiunea de divertisment au luat și ele formă tipărită contribuind la formarea acestui public. Dar jurnalismul nu putea să se dezvolte fără presa pauperă, iar publicul cititor, publicul modernității, nu putea să se dezvolte fără jurnalism.

Din punctul de vedere al producției și distribuției, instaurarea „publicului” a necesitat tehnologie, capital, întreprindere productivă atât colaborativă cât și competitivă, o rețea de agenți pentru colectarea informațiilor și pentru distribuție, o imaginație creativă, „adresare populară” (în sensul

de populism discursiv și retoric), distribuție rapidă cu ajutorul căilor ferate și dorința de a persevera în fața opresiunii oficiale și a incriminărilor frecvente. Din punctul de vedere al cititorilor, a fost nevoie de educație non -instrumentală, suficiente venituri și dorința de a fi la curent cu evenimentele pe măsură ce acestea se desfășurau, rezultând în obișnuința de a re-consuma. Acestea puteau avea loc doar când „consumatorii” erau satisfăcuți de ceea ce citeau și doreau să facă parte din mișcarea sau comunitatea descrisă de ziarul lor, credeau că există o miză personală în rezultatele pentru care ziarele militau și erau de acord să fie reprezentați de propriul lor „organ iluminist” în dezbaterea de opinii competitivă din „sfera publică”. În acest sens nexusul pecuniar care a pus bazele comercializării presei (de exemplu miile de indivizi împreună cu familiile lor care plăteau un penny pentru un ziar neștampilat) reprezenta de asemenea și un vot din partea fiecăruia pentru programul politic expus în paginile respectivei publicații deoarece nu aveau alt mod de a vota.

În această perioadă de 50 de ani (între anii 1790 și 1840) stau începuturile acelei particularități a modernității, piața reprezentării democratice. Piața a intrat în calcul abia după ce se stabilise o legătură bidirecțională. În alte cuvinte, reprezentarea a fost pri ma. Reprezentarea era de asemenea bidirecțională. Ziarul reprezenta cititorilor co-subiectivitatea lor relativ la o „acțiune de clasă”, cauză sau mișcare, iar ziarul era reprezenta cititorii (cu cât mai mulți cu atât mai bine) în arena politică. Cumpărătorii nu primeau doar o doză regulată de informație și divertisment, dar și acces la un sistem textual și resurse „globale” pentru educație social -politică autodidactică. Vânzătorii primeau nu doar mii de penny dar și confirmarea continuă că erau la cârma une i campanii, nu doar exploatau o piață.

Astfel din această combinație de întreprindere economică, emancipare politică, hazard personal ș printr-un proces laborios și contestat de construcție, jurnalismul și -a câștigat locul de mecanism esențial al societăților moderne. Importanța sa rămâne nu atât de mult la nivel de industrie sau sector economic cât ca o „tehnologie socială” puternică la fel de importantă ca legea sau sistemul financiar. Este sistemul textual al modernității. A ajuns la acest rang pentru că ajunge sau se presupune că ajunge la toată populația dintr -un anumit context etnic sau teritorial, creând pentru prima dată la nivel de masă ceea ce se numește acum „inteligența colectivă” a rețelelor sociale. Pe scurt, jurnalismul modern este înrădăcinat în și reprezentativ, vorbind atât pentru cât și cu cultura populară. Era instaurat până în „anul revoluțiilor” – 1848.

Aceasta era o invenție la o scară fără precedent, o „comunitate imaginară” de co -subiecți totuși reali, martori împreună „aici și acum” la aceleași evenimente sau probleme, și ocazional capabili de acțiuni concertate. Depășea granițele demografice ale clasei, genului, vârstei, regiunii și etniei pentru a crea un public național pentru țările moderne industrializate. Cultura populară oferea un nou mijloc secular de comunicare publică pentru schimbarea societăților. În loc de a lega „poporul” de autoritate și tradiție , cum făcuse singurul mediu de masă de până atunci – predica religioasă, concentra atenția publică asupra vieții contemporane și a viitoarelor posibilități. Lua zilnic pulsul situațiilor economice, politice și personale („scandaluri”). Aducea în atenția tuturor cunoașterea specialiștilor distribuită într-un sistem social complex și variat. Era un vehicul

pentru diverse interese, asociații și ideologii ce concurau pentru sprijinul popular, ducând tradiția predicii religioase în serviciul politicii.

Adevăr şi textualitate (O scurtă istorie a „adevărăţeniei1

Cultura populară este adesea considerată a fi un domeniu al divertismentului şi naraţiunilor ficţionale, iar jurnalismul este adesea considerat a fi parte din procesul democratic. Lecţia istoriei e aceea că aceste două trăsături nu sunt opuse, ci parte din acelaşi proces generativ, acelaşi sistem textual realist. Jurnalismul popular predatează democraţia cu câteva zeci de ani. Agitaţia în legătură cu emanciparea populară necesita mase de cititori potenţial activişti şi pentru a-i atrage şi reţine presa pauperă trebuia să înveţe tehnicile textualităţii sau ceea ce comicul american Stephen Colbert – amintindu-ne de rolul central al comicului satiric în politica adevărului (şi adevărul politicii) – numea „adevărăţenie”.

”)

Ziarele radicale au făcut pionierat în privinţa uniunii dintre divertisment şi emancipare, naraţiune şi naţiune, realism şi reprezentare. Ele încercau să propage adevărurile esenţiale în forma unor poveşti captivante. Se adresau direct experienţei şi în limba celor pe care doreau să-i reprezinte; alăturând şi încapsulând identităţile şi aspiraţiile a miriade de indivizi într-o comunitate imaginată a cărei voce era ziarul însuşi. Nu se dădeau înapoi de la folosirea ficţiunii ca mijloc pentru a-şi atinge scopurile, la fel ca şi faptele, iar graniţa dintre fapte şi ficţiune era foarte neclară. De exemplu, o poveste personalizată a chestiunilor privitoare la o familie, un muncitor sau chiar o regiune, adesea în forma unei scrisori, putea fi considerată adevărată din punct de vedere sociologic, chiar dacă familia respectivă sau corespondentul exista sau nu în realitate. În acelaşi timp, fragilităţi umane imaginate erau îmbrăcate în haina adevărului, cu criminali mărunţi, fete drăguţe şi victime atractive într-o paradă continuă pe pagină ca personificări a unor frici şi dorinţe imaginare.

Cel mai popular tip de jurnalism rămânea acela care se baza pe conflicte umane (anume drama): „crime adevărate” şi dezvăluiri scandaloase (ştiri); ferocitate, aventură, şi dezvoltare stopată (sport); măritişul şi vicisitudinile sale (interesul uman). În fapte şi în ficţiune de asemenea, „adevărăţenia” – impresia adevărului în mintea şi emoţiile consumatorilor – se transforma din revelaţia medievală în competiţia modernă şi contribuţia specială a jurnalismului la această transformare era contopirea adevărului cu violenţa (Hartley, 1999; Hartley, 2008b, p.28). În plus, elementele vechi, tradiţionale ale naraţiunii populare se combinau cu mari fantezii ale imaginaţiei moderne – naraţiuni ale progresului şi egalităţii, atât ale individualismului competitiv, cât şi ale conştiinţei de clasă; ale puterii cunoaşterii, şi emergenţa normalului, ordinarului ca o valoare socială pozitivă. Şi să nu uităm că ficţiunea propriu-zisă – thrillerele, povestirile romantice sau poliţiste – era o marcă a jurnalismului şi au rămas proeminente chiar şi în presa cotidiană cel puţin până la apariţia televiziunii. „Revista de povestiri” supravieţuieşte

1 “Truthiness” în original (n. trad.)

încă în publicaţii ca The People’s Friend, fondată în 1869, şi publicată de D.C. Thomson (vezi: www.jbwb.co.uk-pfguidelines.htm).

Cultura populară era nutrientul acţiunii democratice; reuşea în (şi prin) combinarea raţionalismului, progresivismului secular al Iluminismului cu emoţionalitatea, senzaţionalismul narativ împrumutat din tradiţiile dramatice şi muzicale populare. Dădea individualitate şi formă sistematică „publicului”. Democraţia s-a precipitat din jurnalismul popular mai degrabă decât să fi fost o precondiţie a acestuia şi acest amestec era saturat de concentraţii puternice de ficţiune, distracţie şi credinţă, cât şi realism, dreptate şi raţiune. Catalizat de povestiri simple, bine spuse, acest amestec incendiar de jurnalism şi cultură populară a generat mult mai multă energie politică decât jurnalismul „raţional” sau cultura populară „emoţională” luate separat, şi era capabil ocazional să provoace reacţii realmente explozive.

„Popularul”: Radical versus comercial

Studiul relaţiei dintre jurnalism şi cultura populară şi comportamentul acestei relaţii în viaţa şi iniţiativele cotidiene au pivotat în jurul întrebării referitoare la sensul cuvântului „popular” (Dahlgren, 1992, pp. 5-6). Primii teoreticieni ai studiilor culturale inclusiv Raymond Williams (1976), Richard Hoggart şi E.P. Thompson, erau interesaţi, în moduri diferite, de relaţia dintre cultura populară şi clasă. Principala problemă era conflictul dintre „cultura populară” gândită ca un „întreg mod de viaţă”, o viaţă literalmente construită de clasa muncitoare pentru şi de către ea însăşi, viziune afirmată în Thompson (1963) şi „cultura populară” gândită ca plăceri şi divertismente oferite pentru oamenii din clasa muncitoare de întreprinderile comerciale, afirmată în Hoggart (1957). Din cea dintâi au rezultat mişcarea muncitorească, sindicalismul şi alte mecanisme colective de auto-reprezentare (cultura populară ca subiect). Din cea de-a doua au rezultat mediile comerciale inclusiv ziarele, televiziunea, cinematograful, revistele etc. (cultura populară ca obiect).

Jurnalismul a apărut de ambele părţi ale acestui conflict: putea fi ”radical popular” sau „comercial popular” (Hartley, 1992, pp. 177-181), şi cele două tipuri puteau co-exista, deşi presa populară comercială nu s-a dezvoltat cu adevărat până în a doua jumătate a secolului nouăsprezece, după ce fusese instaurat un public cititor de către presa pauperă. Într-adevăr, se poate spune că popularitatea comercială înlocuia în mod sistematic popularul radical (Conboz, 2002, pp.80-86). Tot mai mult comercializarea întregului sector media tindea să excludă aproape toate vocile populare radicale în favoarea proprietăţilor comerciale deţinute de „baroni de presă” ale căror viziuni politice proprii erau mai degrabă reacţionare decât revoluţionare.

„Popularul radical” s-a retras înspre un public fidel care era în cele din urmă departe de a putea fi considerat popular în dimensiune, iar „popularul comercial” a rămas dominant numeric dar trata populaţia ca o piaţă de masă, obiectul campaniilor politice şi comerciale. În mod deloc surprinzător, observatorii din partea radicală a politicii au criticat continuu aceste dezvoltări, condamnând media populare comerciale pentru „îndobitocire” şi „demagogie”. Obiectau în

legătură cu faptul că jurnalismul ”popular” nu mai vorbea pentru „popor” sau chiar ca „poporul” însuşi, ci vorbea „poporului”, încercând să manipulez comportamentul acestora mai degrabă decât să le reprezinte vocea. Aşadar, în momentul în care a debutat studiul academic serios al culturii populare în Marea Britanie în anii 1960 şi 1970, se simţea deja nevoia înţelegerii cum acţiunile comunicative „radicale” ale claselor opuse, ele însele proliferând dincolo de proletariatul industrial pentru a include grupuri bazate pe gen, etnicitate, naţionalitate, orientare sexuală şi altele asemenea, puteau supravieţui şi chiar prospera în era media comerciale.

Răspunsul la această problemă a luat două forme; una practică şi alta teoretică. În practică, acţiunile comunicative radicale au abandonat jurnalismul formal aproape în întregime, apărând în schimb în zona „modurilor de viaţă” asociale cu alternativele contra-culturale, în special cele asociate cu muzica şi subculturile, de la flower power la hippies; de la blues la punk. În epoca politicilor identităţii şi „politicilor aspectelor personale”, auto-reprezentarea continua în mare parte prin aspectul de divertisment al culturii populare, prin muzicieni şi artişti care combinau succesul comercial, precizia antreprenorială şi o imagine a libertăţii. Solişti succesivi – Pete Seeger, Bob Dylan, Jimmy Hendrix (Gilroy, 2006), John Lennon, Bob Geldof, Bono – păreau că vorbesc pentru un „grup” global, anti-război, pro-ecologie care privea jurnalismul mainstream ca parte din problemă, nu ca vocea lor reprezentativă. Lennon în special era dispus să-şi folosească faima obţinută prin mass-media pentru a pune diverse puncte pe agenda politică, puncte în întregime consonante cu poziţia media „radical populare” a secolului precedent – opoziţie la controlul exercitat de stat, susţinerea păcii, căutarea unui stil de viaţă alternativ, toate prin media populare, în care jurnalismul era simultan un adversar şi un aliat (vezi www.theusversusjohnlennon.com ).

Însoţind astfel de eforturi, au apărut noi forme de jurnalism în spaţiile dintre muzică, contracultură, politică şi identitate, inclusiv ceea ce se numea New Journalism, exemplificate în presa „underground” şi revistele „alternative” ca Oz, Ink, Rolling Stone, Spare Rib printre altele; continuând prin perioada punk via fanzinele ca Sniffin Glue; şi în era culturi DIY (do it yourself) şi media digitale. Aceste modele de auto-reprezentare şi distribuţie în interiorul grupului făceau media mainstream să arate defectuoase: o venă bogată a jurnalismului care e pur şi simplu invizibilă în studiile jurnalistice, în curiculele şcolilor de jurnalism sau în discuţiile despre „procesul democratic” sau „jurnalismul profesionist”.

Între timp, încercarea teoretică de a soluţiona conflictul dintre acţiunile comunicative radicale şi media comerciale a fost conceptul Marxist de „naţional popular” (Gramsci, 1971; Laclau & Mouffe, 1985), care înlocuia „clasă” cu „naţiune” şi „prolatariat” cu „popular” într-o tentativă de a identifica „alianţa” necesară pentru a câştiga putere prin mijloace constituţionale şi nu revoluţionare (Forgacs, 1993). Multe ţări din Europa şi America Latină, de exemplu, au creat partide de „front naţional popular” sau alianţe în acest scop. Asemenea eforturi politice au influenţat studiul jurnalismului. Cercetăttorii au căutat să identifice care erau perspectivele pentru a construi media „popular radicale” în contextul dominaţiei media „popular comerciale” (Hall, Critcher, Jefferson, Clarke, & Roberts, 1978). De la difuzia studiilor culturale în

manstream-ul academic după internaţionalizarea acestui domeniu în anii 1980, agenda politică specifică pentru studii de jurnalism popular s-a disipat într-o oarecare măsură, deşi vestigii ale abordărilor de genul „războiului de clasă în limbaj” încă supravieţuiesc în multe studii ale media „capitaliste” (vezi Lewis, 2005 pentru o retratare interesantă a acestei teme). În acelaşi timp, interesul pentru posibilităţile radicale oferite prin muzică şi alte forme de conştiinţă contra-culturală a rămas o preocupare centrală a studiilor culturale.

Totuşi, afirmaţia de bază, aceea că jurnalismul popular este o creaţie a culturii populare, la fel cum e şi mişcarea muncitorească, a fost aproape în întregime uitată în studiile jurnalistice. Şcolile de jurnalism au tins să se concentreze pe jurnalism ca o ocupaţie, mai mult decât atât una legată de procesul politic formal şi de nevoile specializate ale mediului de afaceri, nu de expresia vocilor aspiraţiei populare. Într-adevăr, cei mai mulţi comentatori recenţi consideră că jurnalismul „de jos în sus” („bottom-up”) este de neconceput. Martin Conboy (2007, p. 2), de exemplu, introducând o ediţie specială a Journalism Studies axată pe „Popular Journalism”, admite înfrângerea:

În cultura noastră consumeristă capitalistă contemporană e greu să ne imaginăm prea multe în sensul jurnalismului produs în întregime de oameni obişnuiţi şi consumat de un număr suficient dintre ei pentru a putea menţine o producţie regulată ca jurnalismul care îndeplineşte cerinţele instituţionale şi financiare ale genului.

O asemenea viziune necesită restricţia a ceea ce se înţelege prin „jurnalism” pentru a denumi doar forma intens capitalistă, industrială a acestuia (de exemplu ceea ce înţelegem prin „presa” sau „mass-media”). Nu admitem în acest context ca jurnalism caracteristica auto-reprezentaţională a aplicaţiilor Web 2.0, incluzând e-zinele, blogosfera, jurnalismul cetăţenesc (citizen journalism) şi producţia „colaborativă” de ştiri online. Aici se confruntă cu acei analişti care văd jurnalismul nu ca o industrie, ci în termeni ai abilităţii sale de a „ajuta la înlesnirea, extinderea şi sprijinire dezvoltării descoperirii, discuţiei şi deliberării publice a ştirilor ” (Bruns, 2005, p. 317) – o funcţie care poate fi exercitată de oricine şi de toată lumea (Hartley, 2008a), în pofida celor vehiculate în câmpul profesional legat de „cultul amatorului” (Keen, 2007).

Tabloidizare şi celebritate

În cadrul reciprocei, „cultul expertului”, excizia jurnalismului popular şi contracultural „bottom-up” (de jos în sus) din ecuaţie lasă loc doar formelor „comercial populare”. Aici, problema principală asociată cu popularitatea este ceea ce se numeşte în prezent tabloidizare (Hargreaves, 2003; Lumby, 1999; Turner, 2005; Bird, 2003; Langer, 1998) şi cultura celebrităţilor (Ponce de Leon, 2002; Turner, 2004; Rojek, 2004). Natura „problemei popularului” se schimbă de la o dezbatere despre reprezentare („de” sau „pentru” populaţie) la o dezbatere despre raţiune. Cultura populară a ajuns să fie asociată cu emoţia, iraţionalismul, afectul, senzaţia şi experienţa întrupată. După cum am menţionat mai sus legat de presa pauperă din secolul nouăsprezece, jurnalismul a fost prima dată popularizat cu ajutorul acestor aliaţi periculoşi, care au fost captaţi

şi dirijaţi înspre cauza emancipării populare. Dar o dată cu trecerea timpului şi pe măsură ce suveranitatea populară devenea rutină şi presa populară devenea comercială, uzul senzaţiei în slujba adevărului începea să marcheze sensibilitatea modernă.

Ca un produs al Iluminismului, investind puternic în valorile liberale ale raţiunii, adevărului, ştiinţei, progresului şi realismului, jurnalismul a avut greutăţi în a accepta baza corporală a cunoaşterii. În pofida faptului empiric că nici o întreprindere jurnalistică n-a reuşit vreodată să separeu raţiunea de emoţie, informaţia de divertisment, realul de imaginar, faptele şi povestea, totuşi persistă ideea că jurnalismul nu ar trebui să se preocupe cu aceste „părţi sensibile”. Raţiunea respinge opusele sale cu o scârbă grăitoare (Lumby, 1999); o combinaţie de dorinţă (lust) şi ură (loathing) (fără a exclude ura de sine) care divide însăşi profesia jurnalistică.

Dar problema rămâne aşa cum era la început, când presa pauperă atrăgea cititori cu violuri, crime şi pugilism pentru ai reţine pentru programele de reformă radicală. Cum pot fi convinşi oamenii normali neinteresaţi (votanţi, cetăţeni, consumatori, audienţe) să se intereseze despre nişte lucruri pe care nu le cunosc şi care nu îi interesează? Cum poate fi transmisă informaţia publicului dacă aceştia nu sunt atenţi? Cum poate fi restrâns jurnalismul la activităţile unei elite (factorii de decizie politico-economici) şi condamnată prezentarea activităţilor unei alte elite (modelele oferite de celebrităţi şi divertisment)? De ce trebuie fetişizate faptele când jurnalismul lucrează cu poveşti? De ce este acceptabil să se scrie despre povestea cu Monica Lewinsky şi trabucurile sau despre Camilla Parker-Bowles şi tampoanele în baza faptului că ridică probleme constituţionale, dar să declari „a vacancy at the Paris Hilton” (Sconce, 2007) în legătură cu celebrităţile populare, pe baza faptului că cetăţenii nu ar trebui să fie interesaţi despre sau nu ar trebui să li se spună despre viaţa sexuală (sau viaţa simplă (Simple Life), sau viaţa de puşcărie) a celor bogaţi şi faimoşi (Lumby, 199, p. 65)? De ce lamentăm o generaţie care nu votează şi în acelaşi timp s-o ridicăm în slăvi pentru devotamentul faţă de comunicarea peer-to-peer în reţelele sociale şi auto-expresia prin divertisment? Încercarea de a păstra o linie de mijloc în acest mediu este mai dificilă decât s-ar părea, în pofida faptului foarte evident că orice formă de comunicarea trebuie să fie atrăgătoare pentru adersanţi pentru ca ei să participe (Lanham, 2006); şi în pofida faptului mai puţin evident că până şi cea mai ordinară formă de divertisment poate conţine informaţie importantă, poate educa nişte adevăruri, poate să implice experienţa reală. De exemplu, Liz Nice (2007, p. 132), fost editor al revistei Bliss, scrie:

Revistele pentru adolescenţi nu sunt puncte de referinţă în privinţa dezbaterii sociale şi politice şi deci poate nu îşi vor încuraja cititorii să facă ceva în legătură cu problemele sociale sau să se implice în campanii. Dar editorii insistă că îi sprijină (empower) să facă faţă presiunii de grup, sarcinii la adolescenţă, violenţei colegilor sau drogurilor. Şi prin interactivitate continuă, prin mesaje text, pagini dedicate scrisorilor, e-mailuri şi site-ului reviste, oferă cititorilor un forum care îi ajută pe editori să îi înţeleagă mai bine şi să le dea o voce.

Astfel de poziţii nu întâlnim doar la editorii revistelor de consum. Ian Hargreaves, fost redactor adjunct al Financial Times, editor al the Independent şi al New Statesman, director al redacţiei de ştiri la BBC, discută acelaşi caz în cartea sa Journalism: Truth or Dare (2003, pp.134-135):

E dificil de păşit pe linia dintre a adresa punctul de interes natural al audienţei şi punctele de presiune emoţională fără a trivializa evenimentele. Nu se poate nega că există mult jurnalism tabloid de proastă calitate […] Dar există de asemenea şi jurnalism tabloid excelent, în ziare, reviste, la televizor şi radio, care aduce la viaţă serii întregi de probleme şi lărgeşte implicarea populară.

Într-adevăr, Rupert Murdoch însuşi susţinea că cel mai faimos titlu tabloid al său este de fapt un ziar radical: „The Sun susţine oportunităţile pentru muncitori şi schimbarea în societate. E un adevărat catalizator pentru schimbare, e un ziar foarte radical” (Murdoch citat de Snoddy, 1992)

Problema popularului revine neschimbată; doar că acum „popularul radical” este legat de „popularul comercial” (Allan, 1999).

Cetăţenie şi auto-reprezentare

Mediul actual de cercetare este unul al convergenţei furioase printre multe poziţii diferite, anterior în opoziţie pe problema popularului. În pofida diversităţii disciplinare, ideologice, profesionale şi geografice, un a ieşit la iveală un focus comun, centrat pe ideea de cetăţenie culturală. Întrebarea care se punea mai demult la nivel de clasă, se pune acum la nivelul individual al cetăţeanului-consumator: Care sunt perspectivele pentru auto-reprezentare informată şi încorporată (Bird, 2003; Hermes, 2005; Bruns, 2005; Rennie, 2006)?

Însăşi această idee i-ar fi oripilat pe pionierii jurnalismului „comercial popular”, pentru care faptul evident despre indivizi era acela că existau prea mulţi; şi dacă ar fi fost lăsaţi să acţioneze după bunul plac, ar fi distrus cunoaşterea, mai degrabă decât să o extindă şi s-o partajeze (Bagehot, 1867). Această tensiune dintre democratizare şi îndobitocire încă infuzează studiul jurnalismului (Rushbridger, 2000). O chestiune de studiat în viitor este modul cum energii divergente dar suprapuse – de exemplu globalizarea, creşterea economică şi competiţia, posibilităţile de utilizare ale Internetului, comercializarea culturii, acţiunile a miriade de indivizi aflaţi în contexte diverse – înlesnesc sau inhibă auto-reprezentarea populară.

Consideraţii metodologice

Cultura populară a apărut în studiile jurnalistice în mare parte ca un intrus, asociată nu cu libertatea, adevărul, puterea şi crearea organizată de ştiri, ci cu divertismentul, consumerismul, persuasiunea şi identitatea personală. Ca rezultat, în special în ţările vorbitoare de limba engleză, domeniul de cercetare al studiilor jurnalistice se izbeşte frecvent de studiile culturale (Windschuttle, 1998; Zelizer, 2004). Acest conflict metodologic e dezavantajos în înţelegerea relaţiei dintre cele două domenii. Golul care este acum evident între jurnalism (şi studiile

jurnalistice) şi cultura populară (studii culturale) e real, dar este şi o conexiune. Cele două sunt legate pentru că se află la capete opuse ale aceluiaşi lanţ de distribuţie a informaţiei; la un capăt producătorul şi la celălalt consumatorul. Studiile jurnalistice din Marea Britania, S.U.A şi alte ţări ca Australia au tins să se concentreze pe ocupaţia reporterului de ştiri, deseori tratând cu superficialitate publicul (în afară de interesul pentru dimensiunea sa). Studiile culturale, pe de altă parte, au tratat mai mult forma culturală a jurnalismului, au investigat din punctul de vedere al cititorului sau audienţei, fără a da un statut special jurnaliştilor. Relaţiile forţate între cei care întreprind astfel de studii pot fi o expresie a unui conflict de interese dintre producătorii şi consumatorii de ştiri, real, dar trăit indirect.

Modelul 1: Lanţul de valori (Jurnalismul obiectiv, supply-side)

Jurnalismul (ocupaţia modernă) se află la un capăt al lanţului de distribuţie (supply chain), iar cultura populară (experienţa modernă) se află la celălalt:

Jurnalist → Ştiri → Public

Acest lanţ liniar se suprapune pe un altul; un model de bun simţ al comunicării:

Emiţător/Adresant → Mesaj/Text → Receptor/Adresant

Aparenta omologie dintre aceste două modele pare să explice aproape natural poziţia relativă a jurnaliştilor şi cititorilor lor la capete opuse ale „lanţului de valori ale sensului” (Hartley, 2008b, p. 28; Porter, 1985):

Producător/originator → Bunuri/Distribuţie → Consumator/Utilizator

Acest model al „lanţului de valori”, prin care jurnalismul este atât practicat cât şi studiat, pare de asemenea să indice o secvenţă cauzală: A cauzează B; B afectează C, aşadar C este un efect al A (unde → este direcţia cauzală):

A → B → C

Firmă → Divertisment → Cultură populară

Doctrina cauzării de către agenţi generează modelul familiar al efectelor media („media effects”). În ciuda criticilor acestui model în studiile culturale şi media (de exemplu Gauntlett, 1998, 2005), modul de gândire al „efectelor media” continuă să exercite forţă atât în domeniul academic (economia politică) cât şi în percepţia jurnalistică a jurnalismului. Presupune faptul că jurnaliştii sunt coagulaţi la capătul puternic al producţiei din lanţul de valori sau cauzal, iar cultura populară este caracteristică celuilalt capăt, al consumului ca un efect comportamental al proceselor corporatiste ce au explicaţiile lor, iar plăcerile şi puterea lor în altă parte.

Guvernul („ia”) Decizii („care afectează”) Cetăţenii („votanţii”)

Jurnalistul → Redactează/Scrie → Cititorul/Audienţa

În cele din urmă, toate aceste secvenţe legate exprimă o presupunere implicită (împărtăşită de Marxişti şi liberali) despre cauzalitate în societatea contemporană:

Economia → Politica → Cultura

Tradiţia mainstream a jurnalismului predat în universităţi a fost dedicată părţii producătorului/editorului/ provider-ului, sau supply-side. Studiile culturale sunt dedicate consumatorului/audienţei/utilizatorului sau demand-side. Ambele fenomene (jurnalismul şi cultura populară) pot fi studiate fără referire la celălalt, deoarece fiecare e asociat cu o versiune diferită a metaforei lanţului. Totuşi, cele două lanţuri sunt versiuni ale unei relaţii omoloage în cadrul aceluiaşi sistem mare. Tabelul 22.2 rezumă discuţia, ce devine clară în momentul în care termenii introduşi până în acest punct sunt citiţi atât vertical cât şi orizontal.

Tabelul 22.2. Jurnalismul Supply side şi modelul lanţului de valori al comunicării

Model Supply side „Mediu” Demand side

Economie → Politică → Cultură Lanţ de valori Producător/originator → Bunuri/distribuţie → Consumator Comunicare Emiţător (agent) → Mesaj → Receptor (comportament) Afaceri publice Guvernul

(„ia”) → Decizii

(„care afectează”) → Cetăţenii („votanţii”)

Jurnalism (formă)

Redactor/Colector de ştiri

→ Text → Cititor/Audienţă

Jurnalism (ocupaţie)

Jurnalist → Ştiri → Public

Comerţ Firmă → Divertisment → Cultură populară (experienţă)

Putere Cauză „Mediu” Efect Această omologie intre diferite modele de bun simţ ale relaţiei comunicative demonstrează două lucruri. În primul rând, structura cu trei verigi a modelului este extrem de robustă, conţinută în simţul comun ca un fel de resursă de capital intelectual, un mijloc general disponibil pentru a înţelege experienţa modernă fără a reflecta. Din acest punct de vedere, modelul însuşi e o componentă a culturii populare; are acea atracţie reconfortantă a „adevărăţeniei”. În al doilea rând, e un model utilizabil în practică. Funcţionează.

Sfârşit? Nu chiar. Modelul efectelor nu poate evita să arunce o lumină proastă asupra consumatorilor şi prin omologie audienţelor, cititorilor şi cetăţenilor; văzuţi ca „efecte” comportamentale ale media, pămpălăi îndobitociţi şi distraşi, manipulaţi sau mai rău de firme sau agenţii de stat. De mică mirare că jurnaliştii, înţeleşi ca cei angajaţi în redacţii la capătul cauzal al lanţului distribuţiei informaţiei, literalmente „în cunoştinţă de cauză”, nu doresc să fie asociaţi cu consumatorii, nici chiar în teorie. În loc să fraternizeze cu cei de jos, cercetarea în studiile jurnalistice s-a axat pe practica „profesională”, privind consumatorii de ştiri ca efecte

comportamentale ale cauzelor jurnalistice. În mod grăitor, aceasta e cultura jurnalistică pe care Prasun Sonwalkar (2005) o numeşte „jurnalism banal”, formată pe o logică binară de tipul „noi-ei” profund asimilată.

Chiar când acest mod de a modela comunicarea apărea în ştiinţele sociale, James Halloran (1981, p. 22) prevestea pericolul inerent al unei astfel de turnuri:

Se sugerează acum că cercetarea ar trebui deplasată dinspre chestiuni ca „dreptul de a comunica” spre „probleme mai concrete”. Dar care sunt aceste „probleme concrete”? Sunt aceleaşi sau similare cu micro-chestiunile sigure, fără valori ale pozitiviştii care au servit sistemul atât de bine, chiar dacă nu intenţionau sau înţelegeau acest lucru. Toate acestea reprezintă o încercare sigură şi nu foarte bine deghizată de a întoarce ceasul la zilele când funcţia cercetării era să servească sistemul aşa cum era – să-l facă mai eficient mai degrabă decât să critice sau să sugereze alternative.

În timp ce viziunile pozitiviste ale „sistemului aşa cum era” au continuat să capete putere în studiile jurnalistice în pofida grijilor lui Halloran (de exemplu Donsbach, 2004, 2007; Loffenlholz & Weaver, 2008), pionierii studiilor culturale erau de asemenea interesaţi de „probleme concrete”, dar le vedeau în termeni de drepturi politice, nu de eficienţă a lanţului de distribuţie şi le analizau dintr-o perspectivă izvorâtă din ştiinţele umane, nu din ştiinţele sociale. Abordau atât jurnalismul cât şi studiul culturii populare dintr-un punct de vedere cu adevărat „alternativ”: cel al „consumatorului”.

Modelul 2: Auto-reprezentarea (Jurnalismul subiectiv, demand-side)

Din această perspectivă, nici audienţele, nici cultura populară nu sunt capătul unui lanţ; sunt sursa muncii productive, a acţiune (în special a acţiunii politice colective) şi a limbii şi culturii. Studiile culturale timpurii erau un amalgam de istorie literară şi politică emancipaţionistă (stângistă sau Marxistă), aduse împreună în anii 1950 de activismul Noii Stângi în Marea Britanie prin figuri ca Richard Hoggart (1957, 1967), Raymond Williams (1968) şi Stuart Hall (UWI, f.d.). Din această perspectivă, consumatorii erau „oameni de rând” şi comunicarea trans-demografică nu era un lanţ cu trei verigi ci un antagonism între poziţii structurale opuse. Astfel, studiul mass-media de informare era parte dintr-un proiect mai amplu de politică culturală (vezi Lee, 2003, Hartley, 2003, Gibson, 2007).

În această schemă, „oamenii de rând” erau – printre altele – un „public cititor” (Webb, 1955); o reţea socială construită istoric, ţinută împreună de afinităţi culturale şi crescută la scară populară în mai mult de un secol de industrializare, de creştere a presei, a alfabetizării maselor şi politici atât democratice cât şi de clasă („lupte de clasă”). Un public cititor este un agent deliberativ al cunoaşterii, nu un efect comportamental al media. Este locusul (purtătorul conceptului)

„cetăţeniei culturale”; locul unde intrăm în contact cu sisteme textuale „asupra cărora reflectăm, reformăm, identităţi care sunt conţinute în comunităţi” (Hermes, 2005, p. 10).

Jurnalismul în studiile culturale: nu ai nimic de pierdut decât lanţurile de valori

Pionierii studiilor culturale erau interesaţi de jurnalism pentru a-i înţelege rolul într-un „sistem de reprezentare”, şi pentru a arăta că un astfel de sistem era determinat de forţe economice şi puterea politică. Raymond Williams scria despre nevoia de „o recunoaştere a realităţii sociale a omului şi tuturor activităţilor sale, şi a luptei consecvente pentru direcţia acestei realităţi şi pentru bărbaţi şi femei obişnuiţi” (Williams, 1968, p. 16). Putem recunoaşte acum acea „recunoaştere” ca fiind proiectul studiilor culturale. Până în 1968 Williams era gata să numească „lupta pentru direcţia acestei realităţi”: o numea „socialism.”

Astfel experienţa culturală era văzută ca baza pe care atât conştiinţa de clasă (socialismul) cât şi ideologia (de pildă consumerismul) erau propagate. Mai târziu, Stuart Hall (1981, p. 239) a explicat foarte clar de ce credea că cultura populară e demnă de a fi studiată:

[Cultura populară] este printre locurile unde se dă această luptă pentru şi împotriva culturii celor puternici: este de altfel şi miza ce va fi câştigată sau pierdută în această luptă. Este zona de consimţământ şi rezistenţă. Este parţial locul în care iese la iveală hegemonia, şi locul unde este asigurată […] este unul dintre locurile unde socialismul poate fi constituit. De aceea „cultura populară” contează. Altfel, să spun drept, nu dau un ban pe ea.

Cultura populară era o arenă de luptă, şi modul în care puterea era concentrată în mâinile proprietarilor şi managerilor mijloacelor de producţie şi experţilor lor angajaţi, inclusiv jurnalişti descria o circumstanţă în care era nevoie de schimbare, nu de consimţământ pasiv, în aşa fel încât „femeile şi bărbaţii obişnuiţi” să poată câştiga puterea asupra „direcţiei acestei realităţi” prin propriile eforturi colective, ghidate prin analiză din partea intelectualilor din tradiţia stângii raţionale.

Tabelul 22.3 Studiile culturale ca continuarea luptei de clasă prin alte mijloace

Sferă (determinare): Economie → Politică → Cultură + Societate (Williams) Locul (luptei): Fabrica Parlamentul/guvernul Casa + Cartierul (Hoggart) Reprezentare: Mişcarea muncitorească Partidul muncitoresc Media + Ideologie (Hall) Lideri: Revoluţionari Reformişti Intelectuali (Noua Stângă/CCCS) Subiectivitate: Muncitor Votant Audienţă + Consumator

Printre problemele care i-au divizat pe cei ce lucrau în această tradiţie a fost dacă să se concentreze asupra acţiunilor populare organizate asupra sferei economice (muncitorul) prin mişcările muncitoreşti şi partidele revoluţionare sau pe sfera politică (votantul) prin partide social-democrate reformiste şi guvernământ reprezentativ. Studiile culturale ofereau o a treia alternativă: dacă schimbarea nu era asigurată prin luptă directă în sferele economică şi politică, atunci poate atenţia trebuia să se îndrepte spre sfera culturală (audienţa, consumatorul). Exista

ceva în legătură cu experienţa culturii care împiedica (sau putea încuraja) acţiuni populare (sau „naţional populare”) politice şi economice? Aceasta era întrebarea fundamentală a studiilor culturale, ce s-a dovedit a fi o provocare la fel de mare pentru tendinţele existente ale cunoaşterii ca pentru acţiunile extra-murale (Lee, 2000, 2003; Wallerstein, 2001, 2004, pp. 18-22). Un număr deloc neînsemnat de analişti se temeau, şi se tem în continuare, ca în acest context jurnaliştii sunt parte a problemei, nu a soluţiei. Tabelul 22.3 arată de ce. Câmpul „media + ideologie” din tabelul 22.3 poate părea nelalocul lui; conceptual diferit de ceilalţi termeni din domeniu. În timp ce organizările bazate pe clasă ale mişcării muncitoreşti au fost privite ca agenţii de auto-reprezentare de tip „bottom-up” (de jos în sus) pentru muncitori (de exemplu Thompson, 1963), media erau văzute ca fiind „top-down” (de sus în jos) şi invazive, vorbind către şi pentru „oamenii obişnuiţi” în timp ce de fapt reprezentau interesele „blocului de putere”. Una dintre inovaţiile importante ale studiilor culturale timpurii a fost interesul faţă de modul cum media ar trebui înţelese atât ca un sistem de reprezentare şi ca un mijloc de expresie populară. Acest proiect a fost iniţiat de Richard Hoggart (1957, 1967) şi preluat de Raymond Williams (1974), dar a fost elaborat pe deplin de Stuart Hall (adesea lucrând cu colegii), care a adunase peste treizeci de publicaţii legate de media la momentul încununării operei sale cu Policing the Crisis publicată în 1978 (UWI, f.d.). Pe măsură ce studiile culturale treceau de la „muncitor” (economie) şi „votant” (politică) spre „consumator” (cultură) pentru a investiga cum se forma subiectivitatea modernă, atenţia s-a îndreptat inevitabil către media, atât presa „radical populară” a auto-reprezentării cât şi presa „comercial populară” a culturii capitaliste expansive. Era cea din urmă responsabilă pentru sprijinirea sau împiedicarea procesului de auto-reprezentare de către subiecţii moderni?

Pentru a răspunde la această întrebare, studiile culturale s-au îndreptat spre un alt model de determinare, conceptul Marxist de bază şi suprastructură, în cadrul căruia atât politica cât şi cultura apar ca efecte (în ultimă instanţă) a determinărilor cauzale generate în sfera economică. Într-o asemenea structură, media nu sunt pur şi simplu un sistem de reprezentare dar mai precis un sistem ideologic; nu pot decât să exprime „ideile dominante” indiferent de cât de populare sunt acestea. În cadrul acestui model de determinare Stuart Hall a propus modelul „Encoding/Decoding” (1973), pentru a”răspunde” modelului comunicaţional naturalistic al lanţului de valori cu trei verigi moştenit din zona simţului comun (vezi tabelul 22.4).

Tabelul 22.4 Jurnalismul ca un sistem ideologic de reprezentare

Economia (baza) [Politica + Cultura] (suprastructura)

Determinare Ideologie

Codare (encoding) Decodare (decoding) (Hall)

Obiectiv Subiectiv

Concluzie

Tendinţa aparent inexorabilă din studiile jurnalistice „profesioniste” actuale spre o viziune top-down (de sus în jos) funcţionalistă a jurnalismului ca comunicare publică, unde jurnaliştii oferă comunicare publicului, nu e pur şi simplu o alegere între modele sau paradigme altfel neutre. Istoric, greşeşte prin plasarea căruţei înaintea calului, fapt care ar trebui recunoscut şi doar pentru a onora pe cei care luptă împotriva conducerii sociale a timpului lor care au produs mijloacele pentru ca practicienii de azi să atingă autonomia profesională şi conducerea socială.

Mai important, a pune căruţa înaintea calului e o eroare de principiu teoretic. Inversează adevăratul flux cauzal. Fluxul cauzal în jurnalism nu e de la un provider/producător profesionist spre cultura populară, ci invers. Cultura populară e cauza, subiectul, agentul, originea jurnalismului necontând cât de profesionalizat, industrializat sau birocratizat devine acesta din urmă.

Acest lucru e neglijat de studiile în jurnalist pe propriul cost. A fetişizat producătorul/provider-ul (jurnalistul individual şi proprietarul sau firma); ignoră agenţia consumatorului, luând-o doar ca un efect comportamental individualizat sau „micro” al relaţiei cauzării din direcţia expertizei profesional-industriale. Nu are nici un concept al unui sistem textual „macro”, care este împărtăşit între membrii atenţi şi co-subiecţi ai unei reţele sociale pe scară largă , care formează condiţia de posibilitate (cererea, „demand”) pentru ca jurnalismul să fie practicat.

Importanţa acestei treceri cu vederea în studiile jurnalistice şi printre jurnalişti este aceea că, spre rezultat, aceştia au mijloace diminuate pentru a explica ce se întâmplă atunci când au loc schimbări în publicul cititor şi când sistemul textual evoluează. De exemplu, în momentul de faţă au loc schimbări sistemice în transformarea de la participarea „read-only” (doar prin citire) la afacerile / chestiunile publice şi reprezentarea populară la un mod „read-and-write” (citire şi scriere) de alfabetizare digitală de masă în cadrul unor reţele sociale în care informaţia, ştirile şi reprezentarea sunt făcute de indivizii însăşi, dar în acelaşi timp scalate social. În aceste spaţii cultura populare este în momentul de faţă cel mai energic concentrată, în jurul MySpace, Facebook, YouTube şi Wikipedia. Tot aici, au urmat întreprinderea, investiţia de capital şi marketingul, exact ca în cazul apariţiei iniţiale a publicului cititor de masă în secolul nouăsprezece. Un model al jurnalismului care se concentrează nemeritat pe provider-ul profesionist, şi vede reţelele sociale auto-propagate ca oarecum irelevante în acest sens, va înţelege foarte puţin (şi nu va simpatiza) această tehnologie socială emergentă. Ca rezultat, jurnalismul este format din exterior, fără ajutorul studiilor jurnalistice, pentru că în cele din urmă funcţionalitatea socială a comunicării publice aparţine publicului, nu unei caste autonome de reprezentanţi auto-numiţi plătiţi de monopolurile corporatiste, indiferent cât de „populară” ar părea ceea ce fac ei în momentul de faţă. Relaţia dintre jurnalism şi cultura populară este în flux, din nou, deci este important să înţelegem direcţia de cauzare. De aceea, este necesar să analizăm jurnalismul din perspectiva culturii populare, care poate fi luat ca subiectul acestuia, nu ca obiect.