Ministerul Educaţiei al Republicii

Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale

Comunicării

Lucrare la tema:

Jurnalismul de opinie.

Istorie.

Trăsături fundamentale.

Specii

1

Elaborat de: Speranţa State

Verificat de: Maria Gugulan

Chişinău 2010

Plan

1.Din istoria opiniei...

2. Definiţii şi interpretări

3.Dreptul la opinie

4.Opinii colective / opinii profesionale

5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...

6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică

7. Jurnalismul de opinie, început...

8. Intenţia autorului unui articol de opinie

9.Fapte versus opinii

10. Despre articolele de opinie

Editorialul

10.1 Tableta

10.2 Analiza

10.3 Critica

10.4 Comentariul

10.5 Recenzia

10.6 Cronica

10.7 Dosarul

2

11. Concluzii

1. Din istoria opiniei...

Strămoşii jurnalismului de opinie sunt considerate a fi aşa-numitele

„mazarinade”, poezii satirice sau burleşti, pamflete în proză, calomnii.

Textele au fost publicate pe timpul unui şir de revolte, numite Fronde, ce au

avut loc în Franţa între 1648 şi 1653. Numele de „mazarinade” provine de la

Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino, un cardinal, diplomat şi

politician italian, care a fost prim-ministru al Franţei din 1642 până la

moartea sa. „Mazarinadele” erau articolele ironice şi batjocoritoare la adresa

prim-ministrului. De cealaltă parte, şi textele scrise întru apărarea lui erau

numite la fel. Prima „mazarinadă” a apărut la sfârşitul anului 1648. De atunci

şi până în 1652 au apărut mai mult de 4000 satire îndreptate, în mare parte,

împotriva cardinalului. Bătăi de joc privind accentul lui italian şi obiceiurile

sale efeminate, atacuri grosolane la adresa relaţiei pe care o avea cu regina

şi la comportamentul nepoatelor sale, toate se reuneau în „mazarinade”

împotriva cardinalului, care, potrivit dovezilor istorice, părea insensibil la

insulte.

„Curierul Noii Anglii” a fost al patrulea ziar american apărut în 1721.

Întemeietorul acestuia, James Franklin, a publicat un editorial în care critica

guvernul. După această întâmplare, el a fost arestat şi trimis la închisoare.

Ben, fratele său de 13 ani a preluat conducerea ziarului. Şase luni mai târziu

lui James Franklin i s-a interzis să mai scrie. Fratele i-a fugit în New York, iar

ziarul a funcţionat până în 1726 sub numele lui Ben Franklin, deşi era condus

de James. Astfel, în secolul a XVIII-lea, articolele de opinie erau încă privite

cu scepticism şi rezervare. Abia în perioada instaurării regimurilor liberale şi

democrate, libertatea expresiei a devenit un drept al cetăţenilor şi

jurnaliştilor şi o obligaţie a autorităţilor.

2. Definiţii şi interpretări

3

Cuvântul „opinie” derivă din latinescul „opinari” care înseamnă a gândi,

a crede, a formula o părere și este expresia unei convingeri subiective într-o

anumită problemă, față de o anumită situație.

Lexemul „opinie” poate fi înțeles din mai multe perspective, fie ca o

declarație neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume

obiect, proprietate, relație, eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca

afirmație argumentată a unui specialist care își folosește competența pentru

a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval oarecare al

acțiunii sau cunoașterii umane.

Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o

formulează are doar o atitudine conceptuală, relaxată informațional, cu

privire la subiectul sau situația discutată și caracterizată, fără a fi cumva

legat prin interese, emoții, realizări proprii, sau alte dependente, de câmpul

realității în care formulează și eliberează opinia. Opinia implicantă presupune

o dependență oarecare între propunătorul de opinie și compartimentul modal

opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realității apte de

a primi măsuri evaluant –valorizante, generatoare de satisfacții, indispoziții

sau chiar suferințe, precum spațiile culturale, sportive, politice, religioase,

unde subiecții sunt cuplați prin diferite, condiționări, sau așteptări de

realizare, a unui eveniment dat. Cu cât structura și corelabilitatea internă a

unui spațiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât

diversitatea, divergentă și lipsă de relevanță a opiniilor este mai mare. Un

exemplu ilustrativ de diversitate, divergență și majoritar irelevantă

caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se simte

competent și obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el și numai el

adevărul, să se proclame autoritatea ultimă în domeniu.

Opinii divergente și irelevante se mai formulează în teritoriile culturii,

unde sunt judecate prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite,

diferite opere sau spectacole la modă, ori considerate de referință. Și sportul

este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimașe, deseori contradictorii,

greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Sunt bine cunoscute

nenumăratele controverse și agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau

sportivi, tratați ca idoli și apreciați fără rezervă, fie ca un merit sau nu.

4

Există intervale ale cunoașterii și stabilirii adevărului, unde opinia este

riscantă și de regulă neavizată, dacă cel care o emite nu are informații solide

și o competență recunoscută în domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în

diferite intervale ale cunoașterii științifice, sau tehnologice, unde faptele se

stabilesc numai după cercetări îndelungate și foarte precise, implicând

instrumente de observație, și strategii modelante cauzal sau interpretante,

abstracte, construite matematic și evident neinteligibile omului oarecare. Cu

toate acestea și în știință oamenii fără pregătire și calități, riscă tot felul de

analize sau descrieri eronate și fac tot felul de propuneri de posibilitate

funcțională, fără nici o bază teoretică justificantă.

Spre exemplu istoria cunoaște multe situații în care oameni fără

cunoștiințe specializate au propus dispozitive care să funcționeze cu

încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii de construcție a

perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu se supună legii

gravitației sau să o anihileze pe diferite căi.

Opinia de orice fel este locul de permanentă și spontană exprimare de

sine, a oricărui om, de orice condiție, competență și grad de implicare, în

indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii, cerută sau nu, definește

caracterul socio-interactiv al omului din toate timpurile, cu sine, cu semenii,

cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acționează pentru a

supraviețui sau pentru a se distra.

3. Dreptul la opinie

Deseori, în justificarea unei teze, se face uz de argumentul „suprem”:

fiecare are dreptul al opinie. În acest context, cuvântul „opinie” este echivoc

şi poate fi interpretat prin două perspective:

1. perspectiva legală – Fiecare cetăţean are dreptul la liberă

gândire şi exprimare. Acest privilegiu, garantat de Constituţia Republicii

Moldova, nu specifică şi nu fac diferenţă însă între o părere corect formată şi

una greşit construită. Fiecare are dreptul la opinie, argumentată sau

neargumentată, corectă sau greşită, informată sau nu.

2. perspectiva epistemică – În acest sens, dreptul la opinie este

un drept care trebuie câştigat şi care nu este garantat necondiţionat. Astfel,

5

o persoană are dreptul să aibă dreptul la o opinie numai atunci când aceasta

este bazată pe cunoştinţe anterioare. Părerea respectivă poate fi exprimată

doar în cazul în care este fondată pe argumente şi justificări.

Cele două perspective ilustrează, prin urmare, două faţete diferite ale

dreptului la opinie. Aceste viziuni sunt contrare şi diferite. Prima spune că

putem crede orice, fără a ne preocupa de veridicitatea faptelor. A doua

meţionează că putem exprima numai ceea ce putem argumenta, implicându-

ne la nivel moral şi responsabilizându-ne opinia.

Opinia este o afirmaţie subiectivă, un gând, o judecată despre un

anumit subiect, este rezultatul atitudinii, interpretării unor fapte. O opinie

trebuie susţinută de argumente, pentru că, în caz contrar, aceasta nu va fi

credibilă. Oamenii îşi schimbă cu greu părerea dacă nu sunt prezentate fapte

şi argumenet noi.

Opinia este un element emergent al perspectivei, mentalităţii, stării de

spirit, credinţelor, aspiraţiilor, dorinţelor, principiilor şi valorilor unei

persoane; un element inerent al personalităţii umane. Pe de altă parte,

opinia poate fi percepută ca şi informaţie nesubstanţială, în contrast cu

fapte, informaţie factuală şi cunoştinţe.

În economie şi ştiinţe sociale, cum ar fi filosofia, analiza bazată pe opinii

este considerată normativă, reprezentând situaţia teoretică, ideală dintr-un

anumit context (ceea ce ar trebui să fie). Analiza pozitivă însă este bazată pe

observaţia ştiinţifică (ceea ce există din punct de vedere material, real şi

poate fi demonstrat experimental).

Distincţia dintre opinie şi informaţia care poate fi demonstrată a fost

subliniată încă din antichitate. Filosoful grec Platon, în lucrarea sa

„Republica”, explică diferenţa dintre fapt şi opinie. El menţionează că opinia

nu poate fi corectă sau greşită, ea poate fi convingătoare; numai

argumentele pe care se bazează ea pot fi adevărate sau false.

4. Opinii colective / opinii profesionale

Opinia publică – un agregat de atitudini şi credinţe individuale ale

populaţiei; colecţie complexă de opinii a mai multor persoane; suma

viziunilor lor

6

Opinia ştiinţifică – orice judecată formulată printr-o metodă ştiinţifică

şi sprijinită de dovezi; se referă, de obicei, la părerea unei instituţii, a unui

corp ştiinţific şi ia deseori forma unui articol publicat.

Opinia legală – un gen de opinie profesională, care se conţine, de

obicei, într-o scrisoare avizată, acordată de avocat clientului sau unei terţe

părţi. De cele mai multe ori, opinia legală este acordată în legătură cu

tranzacţii economice şi exprimă judecata profesionaşă a avocatului cu privire

la chestiunile legale adresate. Opinia legală nu este o garanţie în cazul unui

eventual proces. Oricum, o opinie legală formulată greşit conţine temei de

malpraxis. Clientul îl poate da în judecată pe avocat pentru că acesta i-ar fi

oferit o opinie legală incorectă.

Opinia juridică sau opinia curţii – părerea unui judecător sau a unui

grup de judecători, care explică o decizie a curţii.

Opinia editorială – politica editorială a unui ziar, conturată de editorul

publicaţiei şi inserată în pagina editorială.

5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...

Jurnalismul de opinie începe să se prefigureze atunci când apare clară

distincţia între obiectivitate şi subiectivitate. Termenul de „obiectivitate” a

fost utilizat pentru prima oară în jurnalism la începutul secolului al XX-lea,

deşi apăruse ca şi concept şi principiu încă din anii '90 ai secolului al XIX-lea.

Istorici şi oameni de ştiinţă au fost de acord că ideea de „obiectivitate” a fost

una dominantă în rândul jurnaliştilor din Statele Unite ale Americii, încă de la

apariţia ziarelor moderne, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Unii istorici, ca

Gerald Baldasty, au observat că „obiectivitatea” merge mână în mână cu

nevoia de a avea profit din contul ziarelor, în urma vinderii publicităţii. Prin

urmare, editorii nu voiau să ofenseze orice potenţial client şi încurajau astfel

reporterii să prezinte în materialele lor toate aspectele unei probleme.

Specialişti ca Richard Kaplan erau de părere că partidele politice trebuie

să piardă din influenţa pe crae o au asupra alegătorilor şi instituţiilor de

7

guvernământ înainte ca presa să fie liberă, nepartizană, imparţială. Această

schimbare s-a produs după alegerile din 1896, care au instituit Reforma

Progresivă.

Ziarele timpurii din America, aşa-numitele „ziare de un Penny” (numite

astfel din cauza costului lor), erau de două tipuri: ziare politice şi ziare

comerciale. Ziarele politice erau finanţate de partide politice. Deseori,

articolele erau scrise de candidaţi politici care erau înscrişi în cursa

electorală. Ziarele comerciale erau conduse de negustori şi afacerişti, care

publicau rapoarte despre venirile şi plecările navelor maritime, despre

conţinutul ambarcaţiunilor, despre vreme, etc. Ambele tipuri de ziare aveau

inserate pagini de editorial partizane despre alte ziare sau indivizi. Adesea,

autorii editorialelor ajunheau la conflicte periculoase din cauza punctelor de

vedere părtinitoare expuse în publicaţii.

După anii ’30 ai secolului al XVIII-lea, a fost inventată ideea de „ştire”.

Un motiv pentru care ştirea a devenit obiectivă, nepărtinitoare a fost

crearea, în 1846, a agenţiei de presă Associated Press. Deoarece Associated

Press îşi propunea să scrie ştiri pentru o varietate de ziare, cu diferite

orientări şi politici editoriale, agenţia de ştiri putea avea succes doar dacă

dădea dvadă de obiectivitate totală în redactarea materialelor.

A urmat apoi apariţia aşa-zisei „prese galbene”, dar şi profilarea altor

genuri de jurnalism.

Până în 1930 reporterul scria după o anumită formulă. Încerca să scrie

un text clar, concis, în care să includă binecunoscutele întrebări: cine, ce,

când, de, ce şi cum, dar să şi plaseze detaliile factuale în ordinea

descendentă a interesului şi importanţei. Totodată, Pulitzer considera că

dacă ziarul nu oferea cel puţin o ştire exclusivă sau una în serviciul public,

ziua era pierdută.

În timpul anilor ’60 şi ’70 s-au conturat noi tipuri de jurnalism, printre

care jurnalismul alternativ, jurnalismul d eprecizie, jurnalismul nonficţiune,

dar şi jurnalismul de opinie. Astfel, jurnalismul convenţional prezenta fapte,

noul jurnalism adăuga emoţii.

6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică

8

Jurnalismul de opinie, aşa cum este acesta conceput, nu a existat

în presa sovietică. Şi nici nu avea cum, deoarece soluţiile la toate problemele

erau cunoscute ab initio: sistemul sovietic este cel mai bun din

lume, Occidentul e muribund şi în putrefacţie, socialismul avansează

victorios pe întregul glob, recolta din acest an a fost deosebit de bună

(sau modestă, însă din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, nicidecum

din cauza proastei gestionări comuniste), iar economia trebuie să fie

economicoasă. Toate articolele treceau printr-un

sistem multietajat de cenzură: mai întâi textul era vizat de şeful de secţie,

apoi de redactorul-şef, care adesea era cenzorul cel mai de temut, după care

textul era supervizat de cenzorul oficial din omniprezentul Glavlit (Direcţia

generală a publicaţiilor literare – un eufemism pentru cenzura sovietică),

care avea dreptul „să taie” orice articol. Această situaţie era într-un fel

echilibrată prin prin dezvoltarea altor genuri. Astfel, jurnalismul sovietic a dat

modele strălucite de schiţe, de note de călătorie şi pagini de

reportaj, de admirabile texte publicistice în care, uneori, erau demascate

„unele deficienţe ce se mai manifestă în ţara socialismului victorios” sau

în lumea capitalistă. După prăbuşirea URSS, când articolele de analiză

politică au revenit în paginile de ziar, acestea au preluat toate realizările

anterioare, fapt care a imprimat jurnalismului de opinie practicat în anii ‘90

ai secolului trecut şi celui de la începutul acestui secol o dimensiune a

individualului (deoarece în toate genurile acestea este prezent eul

autorului), al afectivităţii şi, probabil, al vervei polemice. Autorii îşi

promovează punctul propriu de vedere, polemizează folosind un limbaj

emotiv, colorat, încercând să convingă cititorul de dreptatea lor.

7. Jurnalismul de opinie, început...

Jurnalismului de opinie este un tip de jurnalism care nu solicită

obiectivitate. Autorul îşi axează discursul pe un punct de vedere subiectiv, de

obicei, cu un scop social sau politic. Jurnalismului de opinie pune accent într-

9

o măsură mai mică pe fapte detaliate sau de cercetare, perspectiva sa fiind

de multe ori de o varietate mai personalizată.

În principal, jurnalismul de opinie ţinteşte următoarele obiective:

● Elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment

● Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente

● Interpretarea evenimentului, semnificaţia şi importanţa acestuia

● Formularea unui pronostic, autorul prefigurează posibilele desfăşurări ale

fenomenului sau evenimentului şi consecinţele pe care le implică.

Ziariştii semnatari de articole de opinie au, de obicei, un punct

de vedere propriu asupra subiectului analizat, pe care încearcă să-l

argumenteze. Pentru a ne convinge de justeţea tezelor şi alegaţiilor

formulate, ei citează specialişti în domeniu, oameni politici

şi de cultură, savanţi cunoscuţi. Astfel, principala întrebare care

domină textele de opinie este: „Pe cine avantajează, cine trage foloase din

această situaţie?”.

Edificator în acest sens este punctul de vedere al lui Valeri Paniuşkin,

corespondent special al Casei de editură „Kommersant”. Paniuşkin consideră

că un articol scris de un ziarist profesionist (se are în vedere, probabil,

un articol de opinie) trebuie să ofere răspunsuri la paisprezece întrebări:

1. Cine?

2. Ce?

3. Unde?

4. Când?

5. Cum?

6. Cu ce scop?

7. Din ce cauză?

8. Cine sunt adversarii?

9. Cine sunt aliaţii?

10. Cine profită?

11. De ce profită?

12. Cine e dezavantajat?

13. De ce e dezavantajat?

14. Ei şi? (Ce e de făcut? Ce va urma?)

10

Vedem, aşadar, că cele şase întrebări clasice

sunt suplimentate de altele privind adversari şi aliaţi, părţi care

profită şi părţi dezavantajate, precum şi de ce se întâmplă aceste

lucruri. Răspunzând la ele, ziaristul îşi expune şi punctul său

de vedere, propriul eşafodaj al argumentării. Prin urmare, căutând

răspunsuri la aceste întrebări, ziaristul intră pe terenul unor raţionamente

întemeiate doar pe informaţia de care dispune. Analiza întreprinsă nu oferă

însă cititorului nici o opţiune, deoarece acesta nu ştie dacă există şi alte

fapte, despre care autorul articolului nu are ştiinţă. În momentul în care

ajunge la întrebarea

„Ei şi? Ce e de făcut?”, ziaristul intră inevitabil în domeniul prezumtivului,

al formulării unor estimări şi pronosticuri.

Jurnalismul de opinie se mainfestă prin:

- convingerea cititorului prin argumente

- emiterea unei judecăţi: bine/rău, frumos/urât, cinstit/necinstit

- părerea/opinia autorului

- subiectivitatea autorului.

Textul de opinie începe de la o informaţie, iar prin

argumente/analiză/critică, se emite o judecată de valoare referitoare la ceva

sau cineva.

Modelul american al “Opinion page” conţine:

* Editorials (editorialele) – nesemnate, scrise de redacţia/stafful/angajaţii

ziarului (editorial board), pe probleme naţionale, internaţionale, punctuale

(de ieri şi de azi)

* Columnists – texte de opinie semnate, orientate spre o personalitate

* Op-eds (Opposite editorial page) – semnate, opinia unui anumit autor,

de obicei neafiliat ziarului, sau/şi plătit special în acest scop (syndicated

columnists), al cărui nume este precizat

* “puncte de vedere” (“views”) ale columniştilor (columnists), ale liber-

profesioniştilor (freelancers), sau chiar al editorului

(the editor), pe domeniile: politic, general, poveşti umane/diverse

(human stories), ştiinţă (science), tehnologie (technology)

Acest tip de pagină a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope,

pentru ziarul The New York Evening World. Până atunci, pagina de “op-ed”

11

conţinea recenzii de cărţi, necrologuri (obituaries) şi scandaluri din societate

(society boilerplate). Swope s-a gândit să înlocuiască toate acestea cu texte

de opinie: “M-am gândit că nimic nu este mai interesant decât opinia când

opinia este interesantă, aşa că am găsit o metodă de a curăţa pagina opusă

editorialului, care a devenit cea mai importantă în America, şi de atunci am

decis să tipăresc opinii, igorând faptele” (Swope)

Modelul American de „Editorial Page” conţine:

* Editorial cartoons (caricaturile politice): benzi/desene comice cu mesaj

politic sau social, de obicei legate de evenimentele sau personalităţile la zi

* Letters to the editor (scrisori către editor)

* The musthead - lista cu membrii redacţiei (editorial board) sau lista cu

redactorii ştirilor de top

* Historical editorial (editorialul istoric) - scris de o persoană

contemporană evenimentului istoric, o privire/înţelegere a vederilor

obişnuite/curente despre evenimentele istorice importante dintr-o

perspectiva ‘la prima mână’ (first-hand perspective)

8. Intenţia autorului unui articol de opinie

Autorul unui material de opinie încearcă să trateze un anumit subiect

prin propria viziune. Pornind de la fapte reale, concrete, acesta îşi expune

părerea şi vrea să convingă publicul de anumite idei sau perspective pe care

le prezintă. Pentru a conferi materialului scris credibilitate, autorul articolelor

de opinie este, de obicei, o notorietate în domeniu, un savant, analist politic,

specialist, etc.

Articolul de opinie are, în acest sens, două planuri. Primul, cel direct,

care se observă la suprafaţă, atunci când începi să citeşti cele scrise, se

manifestă în mod vizibil şi evident. Intenţia autorului este, astfel, cea de

autoexprimare, autoexpunere, autoafirmare. La nivel indirect însă autorul

transmite mesaje care se vor inoculate în mintea cititorului. Intenţia

autorului devine astfel cea de a-i face pe lecturanţi să adere la părerea şi

poziţia sa.

Autorul încearcă să schimbe modul în care oamenii înţeleg o problemă

sau o situaţie, în scopul de a schimba acţiunile şi aşteptările lor în unele care

12

sunt de dorit pentru anumite grupuri de interes. Intenţia autorului în acest

sens, serveşte ca un corolar a cenzurii, în care acelaşi scop este atins, însă

nu prin completarea minţilor oamenilor cu informaţii aprobate, ci prin

prevenirea persoanelor să se confrunte cu puncte de vedere opuse.

S-ar părea că intenţia autorului izvorăşte uneori din dorinţa de a

schimba înţelegerea oamenilor prin înşelăciune şi confuzie, mai degrabă

decât prin convingere şi înţelegere.

Există mai multe mijloace prin intermediul cărora autorul unui articol de

opinie poate schimba nivelul de precepţie al cititorilor, dar şi viziunile

acestora. printre aceste mecanisme de persuadare se numără:

• Ad hominem – atacul asupra oponentului, contrar atacului asupra

ideii sale

• Ad nauseam – repetarea unei idei de mai multe ori. Aceeaşi

poziţie, repetată suficient de mult, devine adevăr pentru mulţi

dintre lecturanţii ziarelor de astăzi

• Apel la autoritate – apelarea la figuri proeminente, care ar

susţine aceeaşi idee, argument, poziţie, acţiune.

• Apel la frică – recurgerea la dezvăluirea efectelor negative în

cazul susţinerii unei anumite idei contrarii.

• Apel la prejudecăţi – utilizarea termenilor emotivi pentru a

ataca anumite valori sau bunuri morale. Spre exemplu: orice

persoană care munceşte şi plăteşte toate taxele va fi de acord cu

mine că cei care nu muncesc şi care nu sprijină societatea nu

merită suportul acestei prin intermediul asistenţei sociale.

• Efectul de turmă – încercarea de a convinge audienţa să facă

ceea ce toţi fac pentru o victorie inevitabilă.

• „Alătură-te mulţimii” – ideea de a se alătura grupului câştigător

le va surâde cititorilor

• Alb/negru – prezentarea a doar două opţiuni, încercându-se

aserţiunea publicului spre bine, nu spre rău.

• Oamenii frumoşi – expunerea persoanelor faimoase drept

exponenţi ai ideii date. Acest lucru îi face pe oameni să creadă că

13

dacă vor urma o anumită părere, ideologie, vor fi şi ei vestiţi,

fericiţi şi vor avea succes.

• Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar

reprezenta dorinţele omului simplu, cetăţeanului de rând

• Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care

apare drept inamic în text prin elemente negative şi urâte. Astfel,

acesta va deveni de nesuferit pentru audienţă.

• Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de

a spuen anumite lucruri.

• Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent

strălucite şi geniale, dar care nu sunt bazate pe argumente.

• Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc

de interpretare cititorului.

• Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască

o idee care provine de la un grup care nu este bine văzut în

societate.

9. Fapte versus opinii

Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului,

alături de cea de informare. În momentul de faţă, în principal, în jurnalismul

englez-american, graniţa dintre informare şi opinie este clară. Pagini

separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia amestecării în acelaşi text a

factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa independentă

(prin raport cu interesele politice şi / sau financiare ale unor grupuri)

consideră că în virtutea dreptului la libera exprimare a opiniei, orice opinie

este valabilă, cu evidenta condiţie: să nu contrarieze interesul / binele public,

dreptul la imagine, viaţa privată.

Opinia trebuie să pornească de la informaţii clare, verificate, corecte,

altfel spus, respectând calităţile informării. Autorul textului de opinie să fie

de bună credinţă (eliberat de interesul personal, deci în afara conflictului de

interese, ne influenţat de propagandă sau de publicitate). Jurnalismul de

opinie este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o modalitate

14

prin care presa ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică,

socială, economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare,

propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile

cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.

Jurnalismul de opinie apare astăzi în opoziţie cu ce cel de informare,

deci, poate fi analizat în detalii doar în comparaţie cu acesta.

Jurnalismul de informare Jurnalismul de opinieFaptul este sacru, comentariul este liber (G.P. Scott,

editor la ziarul englez The Guardian)Articolul de informare este axat pe

fapt, ca fenomen sau proces

obiectiv, care a avut loc în realitate

Articolul de opinie este axat pe opinie,

ca părere, judecată, idee, punct de

vedere particularSubiectul tratat într-un articol de

informare poate fi demonstrat,

atestat în realitate

Subiectul tratat într-un articol de

opinie nu poate fi demonstrat, decât

ipotetic, prin judecăţile autoruluiJurnalistul tratează subiectul cu

obiectivitate, imparţialitate,

echidistanţă

Jurnalistul tratează subiectul cu

subiectivitate, implicare emoţională şi

afectivăJurnalistul impune o distanţă între el

şi public, marcată de obiectivitatea

şi tonul imparţial pe care îl adoptă

Jurnalistul încearcă să se apropie cât

mai mult de public, să-i fie prieten,

sfătuitor, ghidRezultă din funcţia de informare a

mass-media

Rezultă din funcţia de interpretare a

mass-mediaPresa are menirea de a informa, de

a aduce la cunoştinţa publicului

informaţii reale, obiective, fapte

întâmplate cu adevărat, realităţi

deja existente, prezentate fără

implicare afectivă din partea

jurnalistului, investite cu o doză

maximă de obiectivitate,

echidistanţă, imparţialitate

Presa are menirea de a forma opinii, a

convinge publicul despre un adevăr, a

indica ce anume este important şi ce

nu, a interpreta faptele, conferindu-le

o anumită semnificaţie, creând astfel o

realitate mediatică, investită cu sens şi

afectivitate

Articolul de informare îşi propune:

• supravegherea mediului

înconjurător şi redarea

Articolul de opinie îşi propune:

•selectarea şi interepretarea

informaţiei în dependenţă de diverse

15

multiaspectuală a realităţii

• asigurarea continuă şi

neîntreruptă a circuitului

informaţional şi satisfacerea nevoii

de informare

• promovarea adevărului şi

înlăturarea incertitudinilor

• selectarea subiectelor în baza

valorii informaţionale

• stocarea informaţiei generale şi

configurarea imaginii sociale

principii, reprezentări, norme

•stabilirea priorităţilor evenimentelor,

care configurează imaginea socială a

realităţii

•punerea în context şi poziţionarea

corectă a faptului ziaristic în ansamblul

mediatic

•semnificarea evenimentelor în actul

scrierii şi atribuirea înţelesurilor,

stărilor prezentate

Dintre elementele actului

comunicaţional, se accentuează

mesajul, adică informaţia şi

veridicitatea ei

Dintre elementele actului

comunicaţional, se accentuează

feedback-ul, publicul, cel căruia i se

transmite mesajul, urmărindu-se o

anumită reacţieFace apel la intelect Face apel la emoţiiGenurile caracteristice jurnalismului

de informare sunt ştirea, reportajul,

interviul, etc.

Genurile caracteristice jurnalismului de

opinie sunt editorialul, analiza,

comentariul, etc.

10. Despre articolele de opinie

Spre deosebire de articolele de informare, care au ca scop principal

arătarea faptelor, prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea

personajelor etc, articolele de opinie (editorialul, tableta, analiza, critica,

comentariul, recenzia, cronica, dosarul) îşi propun să dezvolte idei, să livreze

opinii, să afirme poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin

forţa lucrurilor, articole subiective.

Analiza unei situaţii, a unui fapt sau a unui fenomen implică un efort

intelectual, o confruntare a faptelor şi a factorilor, pentru a putea

distinge cum anume s-a creat această situaţie. Iar pentru a scrie articole

de ziar în genul analitic mai este necesar să ai flerul noutăţii,

16

să poţi face deosebire între informaţia cu adevărat importantă şi cea de

mâna a doua, între materialul de actualitate şi cel secundar. Mai e nevoie, de

asemenea, să stăpâneşti genul ştirii, adică să descrii lucrurile clar, laconic

şi pe înţelesul cititorului. Jurnalismul de opinie este de neconceput,

de asemenea, fără a-ţi însuşi şi tehnicile interviului, deoarece pentru a

scrie un articol analitic reuşit este necesar să înţelegeţi ce gândesc privitor

la evenimentul sau fenomenul analizat politicienii, economiştii, oamenii de

afaceri sau experţii. Însă nici aceasta nu este suficient. Pentru

ca articolul să fie interesant, ziaristul trebuie să poată scrie reportaje,

ba chiar, uneori, şi schiţe de portret. Cu alte cuvinte, scrierea unor articole

de opinie solicită ziaristului să-şi însuşească întregul spectru de genuri ale

jurnalismului. Am putea afirma, în context, că jurnalismul analitic este vârful

de performanţă al meseriei noastre. Iată de ce jurnaliştii care

semnează articole de opinie inteligente, echilibrate şi interesante devin

cunoscuţi şi se bucură de aprecierea confraţilor de breaslă.

Articolele în acest gen sunt scrise, de regulă, pe urmele unor

evenimente de natură să influenţeze sau să schimbe situaţia într-un domeniu

sau altul. O demisie intempestivă a ministrului de externe,

privatizarea unei mari întreprinderi, o declaraţie privind coalizarea partidelor

de opoziţie, declanşarea unor acţiuni de protest într-o regiune a ţării,

achiziţionarea de către guvern a unor loturi de armament etc constituie

evenimente ce motivează apariţia unor asemenea articole. Textele de opinie

pot fi însă scrise şi anticipând lucrurile. Din aceste articole cititorul află care

este semnificaţia evenimentului ce va urma, în ce mod ar putea acesta

schimba situaţia şi ce consecinţe comportă aceasta. Evenimente de acest fel

pot fi reuniunile politice la vârf, declaraţii ale conducerii unor ţări

exportatoare de petrol sau gaze privind majorarea preţurilor sau o proiectată

inaugurare a unei mari întreprinderi. Articolele de opinie

abordează, de regulă, problematica politică sau economică. Mult mai

rar apar analize dedicate sferei sociale sau altor domenii. La acest gen se

apelează frecvent şi cu eficienţă şi în scopuri manipulatorii,

căci nu prezintă nici o dificultate să substitui o analiză onestă şi la obiect

printr-un articol în care autorul îi bagă cititorului în cap cum anume trebuie

să interpreteze un eveniment sau altul.

17

10.1 Editorialul

Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”.

Veridicitatea afirmaţiei nu poate fi dovedită decât prin analiza redacţiei, de la

caz la caz.

Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă

aprecierile, judecăţile, opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment.

Editorialul conferă unui ziar un caracter propriu, distinct, permiţând stabilirea

unui contact aproape direct cu publicul căruia i se adresează “uneori

spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună”1. Deoarece

este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru

care redacţia îşi asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol

fundamentat şi argumentat ştiinţific, ci ca o convingere. Întregul articol se

dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale, informaţia propriu-zisă

apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o perspectivă

originală, inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de

context şi analiză, pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau

articolele de la care s-a pornit.

Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul,

deşi editorialul nu comentează decât informaţii deja cunoscute, apelând din

plin la motive, demonstraţii. Articolul păstrează însă o doză mare de

ambiguitate, avântul este personal, subiectiv şi, în acelaşi timp, încearcă să

convingă. Pentru aceasta se vor realiza translări subtile de la “eu” la “noi”,

de la “eu cred” la “toată lumea crede”. Scopul îl consituie propunerea unor

accepţiuni universale, a unor judecăţi de valoare personale generalizate,

prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic. Editorialul trebuie lăsat să-

şi exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e mai bine

să se renunţe la redactarea unui asemenea material.

Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează,

adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte

în raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea şi obligaţia

chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.

1

18

Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor

grile stabilite în prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către

editorialişti propriile opinii. Or, acest lucru presupune jurnalişti bine

documentaţi, profesionişti, cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă

asumarea unei responsabilităţi colective a redacţiei. De fapt, în economia

unei publicaţii, pagina editorială este a doua ca importanţă, după pagina

întâi, ale cărei funcţii – a explica şi a interpreta – reprezintă o tribună pentru

opinia publică şi pentru exprimarea liberă a cetăţenilor.

Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea

imediată. Dar, spre deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut

imperativului urgenţei. De cele mai multe ori, editorialele se publică în

conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi explica o alegere, o schimbare (de

regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de conturi (ce se doreşte un

semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea

interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecinţe importante în

plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.

La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine

asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere

bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este

mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).

Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind

validate de un criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva

scopului urmărit, conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a

tipologiei editorialului. Astfel, distingem între editoriale care:

♦explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de

impozitare, noi hotărâri legislative etc.

♦conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul

scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii.

♦răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune

să ofere explicaţii în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale

structurilor din care face parte.

♦avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate

oferi sfaturi care să conducă la remedierea situaţiilor în cauză.

19

♦comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora

opiniile sunt limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor,

moment în care se impune nevoia susţinerii din partea unei instanţe

recunoscute: presa.

♦critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice,

economice sau culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte.

Editorialiştii îşi asumă prin acceptarea redactării acestui gen de articole

responsabilitatea de a balansa criticismul cu sugestii şi modalităţi alternative

de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente conducând la pierderea

credibilităţii şi, indirect, a audienţei.

♦laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria

persoană sau persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze

laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia că, de fapt, le critică.

♦distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea

unui articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au

adeseori o morală evidentă şi reuşesc să impună un punct de vedere mai

bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios, agresiv.

♦ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate

chiar genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi

lideri, poate fi o forţă a schimbării. Obligaţia ziarului este, de fapt,

îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate realiza numai

printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin

sugerarea unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura

publicaţiei un respect deosebit într-o comunitate.

Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte

specii jurnalistice, se diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând

chiar cu tonul, foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu

unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor

informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a

întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se

apropie foarte mult de planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de

argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziţie de genul: deoarece,

pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.

20

Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această

perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o

relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a

acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei

opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la

sfârşit de articol la informaţiile ce au permis această argumentare.

Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar

departe de echilibrul şi obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel

mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit,

pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstraţii şi

atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.

Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor

recunoscute ale comunităţii din care face parte, potenţându-le prin

publicare. E un subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în

politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar nu-şi

au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.

Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în

argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor,

rezultate din examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în

spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificaţii, să

reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale

va fi evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista

conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică şi polemică, proprie

acestui tip de articol.

Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără

ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi

sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor).

Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac elogii, care

laudă.

Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant.

Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe

puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări, exclamaţii specifice genului

retoric.

21

10.2 Tableta

Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de

dimensiuni reduse (câteva linii, nu mai mult de o pagină), dar cu un cuprins

şi o exprimare foarte subiective.

Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care

declanşează reacţii din partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor

actanţi ai comunicării (autor şi receptor), toate acestea pentru a conduce, în

final, la haz şi reflecţie. Finalul trebuie să fie aşadar, în mod obligatoriu,

neaşteptat, pentru a crea surpriză.

Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce

combină, într-un dozaj la limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează

actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă să atingă, pornind de la

particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi puterea

de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente şi domenii

diferite, de a crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru

atrage o concluzie la care nu te aştepţi. Se poate spune că tableta, articolul

ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei concluzii care ascunde

adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu personal.

Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de

editorial, să abdice de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea

ce o face cu atât mai savuroasă. Autorul dă dovada artei sale dacă reuşeşte

să atenueze caracterul forţat al afirmaţiilor şi apropierilor. O modalitate de a

realiza acest deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticenţă, a

persoanei întâi: cel ce scrie, individualizat şi identificat, îşi scoate ghearele

pentru a zgâria, recunoscând, în mod direct, acest lucru. Titlurile,

surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să conţină formule

inedite.

Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă

chiar, evitând stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să

surprindă, să delecteze, să încânte, tocmai pentru că celălalt aspect, cel

informativ, e lăsat deoparte.

22

10.3 Analiza

Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea

faptelor şi dezvoltarea ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea,

autorilor lor.

Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de

actualitate, ce face apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca

principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competenţă din

partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de

vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradiţional – în

funcţie de natura subiectului.

Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice

semnificaţia evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la

concluzii provizorii sau polemice, în ciuda caracterului său subiectiv.

Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la disecarea faptelor, a temelor, a

problemelor şi consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o explicaţie la ceea ce

se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.

Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat

printr-un studiu atent al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor

posibile, al mizelor aflate în joc, intenţia fiind ca, printr-o cercetare atentă a

tuturor factorilor determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni noi,

semnificaţii noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile şi luările de

poziţie. Dincolo de a fi doar o serie de aserţiuni, accentul cade în analiză pe

interpretare şi explicare, acest demers necesitând, prin definiţie, autorităţi

sau experţi identificaţi ca atare.

10.4 Critica

O critică face cunoscut publicului şi judecă o muncă, o realizare, un

produs, ea reprezentând opinia personală a unui redactor asupra acestora

(carte, spectacol, film, tablou, concert, restaurant).

Pentru că are drept scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii

serioase şi argumentate cu rigoare, critica necesită reporteri specializaţi

care, la rândul lor, au astfel ocazia să se pună în valoare, să facă dovada

23

unei cunoaşteri solide a genurilor literare şi a operelor care abordează

acelaşi stil, aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l sufoca pe cititor cu

erudiţia redactorului. Spre deosebire de demersul universitar, care diseacă,

reperează fiecare procedeu, compară şi pune faţă în faţă, critica, privită ca

specie publicistică, aduce mai mult umor şi participă la crearea de opinii,

ilustrând, într-o oarecare măsură, şi funcţia educativă a presei, de care

aminteam la început, spre deosebire de tabletă, ce pare să slujească mai

mult funcţia de divertisment (loisir).

Critica solicită aşadar redactori cultivaţi, capabili să meargă mai departe

de simpla detestare a unui autor sau altul şi să ofere comentarii solid

justificate şi argumentate centrate îndeosebi pe detalii specifice şi nu pe

generalităţi (ex: “Regia spectacolului este inedită…” – de ce?, “Romanul este

deosebit” – de ce, în raport cu ce?).

10.5 Comentariul

Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un

editorial sau o tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el

reprezintă punctul de vedere al unui specialist pentru care redacţia nu-şi

asumă responsabilitatea. Ca orice specie publicistică, comentariul îmbină

subiectivitatea cu obiectivitatea generată de gradul de pregătire

profesională a autorului.

Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind

amestecate cu articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere

poate fi uşor catalogat drept un articol eminamente de captare, nu-i lipsesc

aproape niciodată elementele care aduc informaţie nouă, de regulă sondaje

sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât să impună

un punct de vedere, ele oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen,

necesară cititorului care rareori deţine toate datele pentru a putea realiza de

unul singur o atare acţiune.

10.6 Recenzia

24

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei

opere. Aceasta înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a

ideilor, pe scurt. Cel ce realizează recenzia nu urmăreşte o analiză

amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale principale şi a ideilor

esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri

critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă

persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv şi a căror

competenţă este recunoscută. Comentariul va fi pertinent, dar va conţine în

acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va încerca

şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor

de noutate pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia

operei de autor. Nu vom recenza personalitatea autorului, plusurile sau

minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse. Desigur, aşa cum

precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut

necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la

acesta nu fac decât să scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.

10.7 Cronica

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar

obiectul analizei lor. În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic,

câte un tip de cronică: cronică teatrală, cronică politică, cronică sportivă etc.

Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea interesului public

pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume

gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv.

Pregătit special pentru aceasta, autorul descoperă mesajul, semnificaţia

manifestării artistice şi modalităţile sale de realizare şi le oferă publicului,

dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii de genul sub- şi

supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar realizatorului

unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o

apreciere a actului regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri,

regizorul şi actorii pot efectua retuşurile necesare îmbunătăţirii

performanţelor lor artistice. În aceeaşi măsură, părerea unui specialist

25

determină regizorul să capteze semnificaţiile tipologice ale personajelor,

resorturile lor psihologice, ca oameni printre oameni.

Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult

subiectivism, ilustrat de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului,

personalizarea – “eu” apare nestingherit –, libertatea de expresie. Prin

comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul nu se

izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a

descifra valenţele educative şi artistice ale artei, ale sportului etc.

10.8 Dosarul

Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii

utile cititorului, însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată, din punct de

vedere jurnalistic. Caracterul său pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el

un instrument uşor de mânuit.

Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei

abordate, furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o

manevrabilitate cât mai mare cititorului.

Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să

evidenţiem faptul că, şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice,

prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele joacă un rol decisiv. Dosarul

nu poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la conturarea

contextului, la identificarea factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea

consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea este întotdeauna

impersonală, indirectă şi nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu excepţia

veridicităţii faptelor, de care acesta este direct responsabil. Şi, pentru că de

multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de interes naţional

sau chiar internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare

incorectă sau inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a

jurnalistului.

11. Concluzii

26

„Presa gândeşte ca mine”. Această formulă percutantă a lui François

Brunhes rezumă de minune idealul jurnalistului contemporan. Nu este vorba

de a schimba lumea sau de a o interpreta, ci de a reflecta. Liber de ideologii,

dar încătuşat de propriile idei, jurnalistul este cel care, prin articolele sale,

întinde o oglindă societăţii.

„Redactorul-şef sunteţi dumneavoastră” proclamă adoratorii de

interactivitate a publicului-cetăţean. A informa înseamnă a oferi cuvântul.

Presa devine astfel agora romană, o tribună de exprimare, iar articolele de

opinie – vocea unei naţiuni care se vrea auzită.

27