1

CUM AM PUTEA DEFINI JURNALISMUL?

La nivel de bază, jurnalismul înseamnă să aduni, „să ambalezi” şi să răspândeşti informaţii

care să prezinte interes pentru un public, de regulă cât mai larg. Particulele lui de bază

sunt, așadar, informațiile. Nu orice informații, ci acelea verificate, care să îi ajute pe oameni să ia

decizii mai bune la nivelul societății în care trăiesc şi să aibă acces la experienţe comune, în care

se regăsesc şi care îi fac să se simtă parte din societate și din omenire.

O valoare de bază a jurnalismului este prezentarea sau descrierea directă şi brută a unor

informaţii şi evenimente, detaşat, fără interpretarea lor. În presa clasică, jurnaliştii sunt

îndemnați să fie cât mai puţin implicaţi personal şi emoţional în transmiterea informațiilor. Ei

lucrează de regulă în redacţii mari, unde există regulamente interne, muncă standardizată şi o

diviziune clară pe departamente şi specializări, ca în orice alt domeniu reglementat profesional.

În țările democratice, mass-media1 (totalitatea mijloacelor de comunicare în masă: radio,

televiziune, presă tipărită, internet) au fost descrise ca „a patra putere în stat” sau „câine de

pază”. Din această perspectivă, ele sunt un serviciu public pus în slujba cetăţeanului şi un organ

de control al Puterii. Indivizii nu pot urmări permanent acţiunile instanţelor politice şi

administrative, aşa că transferă această atribuţie către mass-media, care controlează

activitatea Puterii în interesul cetăţenilor. Observând nereguli, jurnaliştii le comunică

publicului, putând mobiliza oamenii şi presând Puterea să le respecte drepturile şi libertăţile2.

La nivel ideal, sistemul mijloacelor de comunicare în masă trebuie să fie liber de orice presiune

din partea mediului politic şi a celui economic şi nu poate abdica de la obligaţiile sale faţă de

1 Termenul se foloseşte la plural

2 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, 1999, p. 97

2

cetăţeni în numele profitului şi al succesului facil3. Nu în ultimul rând, un rol vital al presei este

să informeze corect oamenii din toate categoriile sociale și de toate vârstele asupra

diversității lumii în care trăim și asupra ultimelor tendințe din știință, economie,

societate, cultură, sport etc.

JURNALISMUL ASTĂZI

Etichetele de ”a patra putere în stat” sau ”câine de pază” nu par însă să mai stea în picioare

astăzi. Iar asta are legătură în primul rând cu faptul că, înainte de toate, presa este o industrie

supusă legilor pieţei libere. Industria a supravieţuit multă vreme graţie investiţiilor unor oameni

cu bani, aşa-zişii moguli, şi din vânzarea de spaţiu pentru publicitate. Recent, însă, această

industrie, pe de o parte, a fost lovită de criza financiară şi, pe de altă parte, a pierdut tot mai

mult teren în faţa tehnologiilor digitale gratuite. Organele media cu legitimitate profesională

„nu mai monopolizează şi e posibil să nu mai domine mijloacele de producere şi distribuire a

ştirilor. Tehnologiile digitale, mai exact internetul, au atribuit aceste puteri oricărui individ.

Orice om care are o poveste, un punct de vedere şi un cont de Twitter poate stabili

agenda publică. Tehnologiile digitale au provocat daune catastrofale modelelor de business ale

multor ziare, radiouri şi televiziuni. Publicitarii găsesc modalităţi mai rapide de a ajunge la

potenţiali clienţi”4.

3 Ibidem, p.99

4 James Harding, Journalism Today, 2014, disponibil aici:

http://www.bbc.co.uk/mediacentre/speeches/2014/james-harding-wt-stead.html

3

În acest context, mare parte din efortul jurnalistic din presa scrisă şi nu numai a început să fie

orientat spre comunicarea online, ziarele tipărite fiind în declin peste tot în lume. Acest lucru a

dus la apariţia unor noi forme de prezentare și livrare a informaţiilor, cât mai prietenoase

cu cititorii. Accentul a început să fie pus tot mai mult pe un stil mai personal şi mai lejer de

comunicare şi pe subiecte care preţuiesc umanul în detrimentul informaţiilor din sfera politică şi

economică (considerate dintotdeauna ca fiind de cel mai mare impact şi interes pentru cititori).

Toate aceste transformări au loc în încercarea unei apropieri mai mari între jurnaliști și public,

înlesnită de interfaţa pe care o oferă internetul.

Sărăcia, categoriile marginale, inegalitatea, protecția mediului, drepturile omului sau ale

animalelor, experienţele de viaţă ale unor oameni care aleg să trăiască în afara sistemului,

alimentaţia, agricultura, downshifting-ul (mutarea voluntară a oamenilor de la oraș la sat),

consumul de droguri, protestele etc. au început să umple tot mai mult spaţiul mass-media.

Publicul a reacționat pozitiv la aceste schimbări, mai ales în rândul unor societăţi urbanizate şi

individualiste, care s-au săturat de politică şi economie şi de rigiditatea unor sisteme care le

îngrădesc libertăţile.

Pe de altă parte, a crescut şi gradul de senzaţionalism al presei, care caută în permanenţă

să-şi menţină şi să-şi sporească audienţele. Un termen la modă astăzi este infotainment-ul, un

tip de media care combină informaţia cu divertismentul şi pe care îl întâlnim în majoritatea

publicaţiilor mari. În cursa după cititori sau privitori, multe canale de presă aleg „să înflorească”

sau „să umfle” subiectele, cărora le dau adesea aerul unui eveniment ieșit din comun. Din păcate,

această tendință duce nu doar la scăderea calității procesului jurnalistic, ci și la scăderea

încrederii publicului în jurnalism.

Graniţele dintre jurnaliştii profesionişti şi publicul lor se subţiază tot mai mult, mai ales în

condiţiile în care oameni din afara breslei jurnalistice au început să devină ei înşişi surse de

informare – pe bloguri, pe platforme sociale gen Reddit sau pe reţele sociale ca Facebook şi

Twitter. De altfel, reţelele sociale s-au transformat în adevărate agenţii de presă, graţie

foamei de căutare şi răspândire de informaţii pe care a stârnit-o internetul. Au început să

apară şi aşa-zise publicaţii independente, cu redacţii de mici dimensiuni sau cu jurnalişti care

lucrează de acasă, cum este şi Think Outside the Box, alături de alte publicații precum Casa

Jurnalistului, Decât O Revistă sau Teleleu. Acestea se dezic de aşa-zisa presă tradiționalistă, în

primul rând datorită libertății de exprimare și lipsei presiunilor, specifice marilor canale de

presă, cel mai adesea animate de interesele celor care le dețin.

Având şi o libertate mai mare în alegerea subiectelor, scopul acestor noi publicații

independente este să acopere golurile presei mari, care trece printr-o criză a legitimităţii

din cauza presiunilor economice şi politice, tratând teme care sunt trecute de regulă cu

4

vederea sau sunt sensibile, într-o manieră cât mai creativă. În România şi nu numai, presa

independentă a început să câştige teren odată cu protestele din 2012 şi 2013, când s-a dovedit o

sursă de informare mai de încredere decât ziarele şi posturile naţionale de televiziune angajate

politic, care ţineau partea puterii sau a opoziţiei, prin simplul fapt că au prezentat, de pe teren,

latura umană a evenimentelor, poveştile, nemulţumirile şi viziunile oamenilor care au ieşit în

stradă.

JURNALISMUL CETĂŢENESC

Acest peisaj este, evident, dăunător sistemului mass media clasic, care trece, după cum spuneam,

printr-o criză a legitimităţii, însă atribuie o mai mare putere individului ca producător de

informaţii. Oamenii obișnuiți, fără pregătire profesională în jurnalism, încep să preia de la

jurnalişti rolul de „câine de pază”, alături de publicaţiile independente care s-au angajat să-i

susţină interesele acolo unde presa mare eşuează. Graniţele jurnalismului ca meserie au

îneput să se lărgească tot mai mult, făcând loc și unor simpli cetățeni care, revoltați de

lipsa de acțiune a autorităților și de lipsa de implicare a mass-media tradiţionale, au

început să ia problemele care îi macină în propriile mâini. Fie că e vorba de o groapă în

asfalt de pe strada unde locuiesc, de lipsa unui spaţiu de joacă în cartiere, de tăierea nejustificată

a copacilor de pe strada lor, de acapararea abuzivă a unor terenuri agricole, de discriminare

etnică, de problema refugiaților etc., cetățenii au început să-şi exprime public nemulţumirile.

5

În mare parte, acest nou tip de jurnalism se desfășoară pe internet (pe reţelele sociale, pe bloguri

sau în presa online independentă), dat fiind accesibilitatea acestui mediu, uneltele gratuite și

răspândirea accelerată a informației. Din ce în ce mai mulți oameni din diferite comunități, din

nenumărate colțuri ale lumii, aleg să investigheze singuri probleme, să ia la rost autorităţile, să

caute soluţii. Au început să discute cu vecini şi cu membri ai comunităţii, să vadă ce îi separă şi

ce îi aduce împreună, să identifice probleme care îi afectează pe toţi în egală măsură, uneori să se

unească şi în grupuri civice şi să facă ceea ce se numește jurnalism cetățenesc.

Jurnalismul cetăţenesc este practicat, așadar, de oameni obişnuiţi, de simpli cetăţeni, după cum

ne arată şi numele, care nu au pregătire jurnalistică şi care nu lucrează în presa oficială, deşi

informațiile pe care le obțin și situațiile pe care le prezintă ajung de multe ori şi în presa oficială.

Aceşti cetăţeni pot avea orice profesie, pot fi bogaţi sau săraci, educaţi sau needucaţi, dar sunt

nevoiţi să înveţe reguli de bază ale transmiterii de informaţii şi, pe cât posibil, să se

adapteze la ce are de oferit tehnologia în acest sens (internetul şi telefonia mobilă în primul

rând).

Cetăţenii-jurnalişti documentează subiecte din imediata lor apropiere, care îi afectează direct pe

ei sau pe cei dragi. Subiectele pe care le tratează sunt, de obicei, ignorate de presa oficială. Fie

intenţionat, din cauza unor interese (de exemplu, presa ţine partea autorităţilor, care nu vor să

fie dezvăluite anumite informaţii ce le-ar dăuna imaginii), fie pentru că jurnaliştii profesionişti

nu pot acoperi tot ce se întâmplă, nu au acces la toate informaţiile sau trec cu vederea subiecte

pe care alţii le consideră de interes – din cauza timpului limitat pe care îl au la dispoziţie.

Jurnalismul cetăţenesc a apărut pentru a acoperi aceste goluri din presa oficială, la fel ca

publicaţiile independente, şi e o practică importantă pentru că poate semnala abuzuri care

altfel ar fi trecute cu vederea sau tratate superficial și pentru că scoate la iveală povești de

viață care îi pot inspira pe ceilalți.

De exemplu, la Think Outside the Box, avem printre colaboratori un astfel de cetăţean-

jurnalist, Radu Cernuta, din Sebeş. Radu a studiat statistică în medicină şi nu avea pregătire

jurnalistică, dar fiind foarte preocupat de problemele din oraşul lui, a început să înveţe de unul

singur cum să transmită informaţii într-o manieră jurnalistică. A scris reportaje despre toate

protestele care au avut loc în Sebeş împotriva Kronospan, o companie care foloseşte substanţe

periculoase pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediu, a analizat şi criticat documente de

specialitate pe această temă şi a luat interviuri unor specialişti. A făcut-o gratis, din pură

pasiune şi preocupare pentru comunitatea lui. Chiar dacă deocamdată nu a schimbat nimic în

mod direct, a ridicat probleme care nu nu fuseseră abordate de presa oficială și i-a mobilizat pe

mulți din orașul lui să iasă în stradă, pentru a protesta la adresa poluării.

6

Aşadar, cetăţenii-jurnalişti se adaptează practicilor din jurnalismul profesionist – fac

observaţie pe teren, interviuri cu oameni afectaţi de problemă, cu autorităţi, cu

specialişti, consultă documente de specialitate etc. Ei nu dispun însă de resursele materiale

pe care le au jurnaliştii profesionişti, o fac în timpul liber, cu sacrificii destul de mari. Uneori se

pot lovi de refuzul unora de a le da informaţii, sunt ignoraţi pentru că nu au o legitimaţie de

presă. Un sprijin în acest sens îl pot oferi publicaţiile de presă independente, în numele cărora

cetăţenii pot face muncă jurnalistică. În alte cazuri, mai mulţi cetăţeni se pot uni în grupuri de

iniţiativă civică, care să aibă un nume şi o identitate clară şi, de preferat, un statut juridic, pentru

a dobândi o legitimitate mai mare în obţinerea informaţiilor care îi interesează şi pe care vor să

le comunice.

JURNALISMUL ÎN ROMÂNIA

Peisajul mass-media din România poate fi caracterizat astăzi, pe scurt, prin precaritate.

Entuziasmul jurnalistic de după 1989 a dus la o explozie a presei la începuturile anilor ’90,

urmând o perioadă în care ziariştii scriau oarecum independent faţă de presiuni externe, chiar

dacă stilul lor avea puţin de-a face cu jurnalismul profesionist. După această perioadă aşa-zis

„naivă”, a început profesionalizarea jurnaliştilor, dar şi aservirea instituţiilor de presă în care

7

lucrau unor diverse interese. A fost o perioadă cu importante articole de investigaţie, dar şi cu

forme tot mai sofisticate de propagandă şi dezinformare5. Mass-media româneşti s-au

confruntat în permanenţă cu un mediu economic neprielnic, cu lipsa unei tradiţii în termeni

de independenţă, cu o cultură politică ce s-a raportat la presă ca la un instrument de influențare

a opiniei publice, cu lipsa unei distincţii clare între informaţie şi părere personală şi cu absenţa

unor cunoştinţe în materie de marketing şi vânzări6, având, în ciuda standardelor profesionale

pe care a încercat să le imprime, surse obscure de finanţare.

Criza a lovit puternic piaţa media, afectând instituţiile de presă atât economic, cât şi la nivelul

calităţii materialelor furnizate. Unele dintre ele sunt în continuare aservite politic, iar ziarele

tipărite sunt pe moarte: în zece ani, din 2004 până în 2014, cu accent pe debutul crizei din 2008,

tirajele ziarelor generaliste au scăzut cu până la 80-90%, iar audiențele acestora s-au redus cu

până la 85%7. Piaţa de publicitate este insuficientă, salariile jurnaliştilor au scăzut tot mai mult,

iar plata lor este adesea întârziată. În același timp, volumul de muncă este mai mare, la fel şi

lehamitea cu care sunt tratate subiectele, iar tabloidizarea şi non-subiectele, menite să atragă

trafic online şi audienţe mari, sunt tot mai vizibile. Iată o descriere pe scurt a peisajului actual al

media româneşti: „Lovită puternic de criza financiară, industria mass-media din România se

confruntă cu datorii mari, investigaţii juridice (n.a. – ale patronilor de presă şi surselor de

finanţare) şi scandaluri politice (...) Media au jucat un rol esenţial în viaţa politică şi

economică aparte a României şi în triunghiul politică-afaceri-justiţie. Fapt pentru care

jurnaliştii români se confruntă cu o situaţie dificilă: pe alocuri apărători ai justiţiei şi ai

anticorupţiei, altădată protectori ai secretelor, ei lucrează într-un mediu profesional caracterizat

de concentrări economice şi politice, dar şi de surse de finanţare opace8.

În acest peisaj, în care canalele de presă traţionale îşi pierd tot mai mult credibilitatea şi în care

nu se ştie cum se vor mai putea susţine singure mai departe, a început să apară şi aşa-zisa presă

independentă, formată, de regulă, din jurnalişti care au lucrat înainte în instituţii mari de presă şi

care, dezamăgiţi de sistem, au început proiecte pe cont propriu. Aceste proiecte se

autonumesc independente, pentru că nu servesc unor interese editoriale, politice sau

financiare, încercând să impună standardele profesionale pe care presa tradiţională le-a pierdut

şi să ofere prospeţime. Cele mai importante astfel de publicaţii independente din România sunt:

● Decât o Revistă (www.decatorevista.ro - o revistă tipărită care practică jurnalismul

narativ şi publică materiale ample ce favorizează umanul):

5 Manuela Preoteasa şi Andrei Schwartz, Oamenii care au muşcat câinii (de pază), 2015, pp. 5-6, disponibil aici:

http://transparencycentre.org/pdf/report.pdf 6 Ibid, p. 15

7 Raportul Freex Libertatea presei în România 2014-2015, p. 62, disponibil aici:

http://www.activewatch.ro/Assets/Upload/files/raport%20freeex%202014%20-%202015(1).pdf 8 Ibid, pp. 5-6

8

● Casa Jurnalistului (www.casajurnalistului.ro - un proiect online care practică, de

regulă, jurnalismul gonzo – materialele sunt scrise deliberat într-o manieră evident

subiectivă, adesea incluzând reporterul în povestire – şi se axează în principal pe

categorii marginale);

● Rise Project (www.riseproject.ro) - o platformă online destinată exclusiv articolelor de

investigaţie);

● Think Outside the Box (www.totb.ro - o platformă online care practică un tip de

jurnalism activist, axat pe probleme sociale şi de mediu).

Problema cu aceste publicaţii, la fel ca în cazul presei tradiţionale, este precariatul economic.

Decât o Revistă, fiind tipărită, este singura care îşi vinde produsul şi care găzduieşte publicitate,

însă, la fel ca celelalte publicaţii mai sus amintite, se bazează şi pe diverse burse şi donaţii de la

cititori. În consecinţă, la nivel general, întreaga presă din România este în căutarea unor modele

economice viabile.

PRIMUL PAS PENTRU UN MATERIAL JURNALISTIC:

DOCUMENTAREA

9

În cadrul acestui proiect, ar fi de preferat ca informațiile pe care veți ajunge să le prezentați să

țină de subiecte din imediata voastră apropiere (nu trebuie să fiți voi neapărat protagoniștii lor,

pot fi oameni apropiați vouă) și care au potențialul de a fi transformate în materiale jurnalistice.

În primă fază, trebuie să vă fixați foarte clar în minte un subiect pe care vreți să-l tratați și care

să fie de interes pentru cât mai mulți oameni, nu doar pentru voi, pentru cei apropiați sau pentru

colegii voștri. Să alegeți un subiect sau o temă de interes general, care să pornească de la un

caz particular din viețile voastre – de exemplu, o problemă din familie, din cartierul vostru sau

din liceu –, despre care știți că nu a fost discutată cum ați fi vrut voi în presa mare și pe care să

reușiți să o plasați într-un fenomen social mai larg, în care să se regăsească mai mulți oameni.

După ce vă fixați subiectul, primul pas este munca de documentare, adică de colectare a

informațiilor. Cea mai la îndemână metodă în acest sens este observația directă, prin care vă

plasați ca observatori în miezul subiectului pe care vreți să-l tratați. Încercați să vă detașați cât

mai mult de el, mai ales dacă subiectul este de natură personală, și să analizați informațiile din

toate unghiurile, fără să le judecați.

● Observați și ascultați atent, fără să interveniți în acțiune, ce se întâmplă în jurul vostru;

● Luați-vă notițe (puteți folosi telefonul mobil, pentru a nu fi intruzivi);

● Descrieți pur și simplu ce vedeți sau auziți, cu cât mai multe detalii și cu cât mai multe

conexiuni între observații, indiferent dacă vi se par sau nu relevante la momentul

respectiv (veți avea ocazia să le filtrați mai târziu). Sunetele sau mirosurile din jur se pot

dovedi și ele surse de inspirație, iar dacă nu, le puteți folosi ca detalii de atmosferă în

relatările voastre, așa că le puteți nota descriptiv.

Este ceea ce se cheamă observație neparticipativă, atunci când vă plasați ca martori muți ai

unor evenimente, nefiind luați în seamă de cei pe care îi observați.

Pe lângă ea, există și observația participativă, prin care vă plasați ca „actori” și interveniți în

cadrul acțiunii, fără să precizați neapărat că vreți să faceți un material jurnalistic, pentru a nu-i

inhiba pe oamni și a-i lăsa să se comporte natural. Puteți să discutați cu cei implicați în subiect,

încercând să-i ghidați spre informațiile pe care vreți să le aflați, sau puteți stârni intenționat

anumite situații, pentru a observa cum se comportă cei implicați și pentru a extrage astfel

informații noi despre ei și despre temă, pe care altfel nu le-ați fi putut obține. De exemplu, dacă

documentați povestea unei persoane fără adăpost, îi puteți întreba pe trecători dacă au mai văzut

persoana respectivă în zonă sau ce părere au despre situația persoanelor fără adăpost în sectorul

unde locuiesc. Metoda observației este utilă pentru fixarea unor detalii de atmosferă,

atractive pentru cititori, atâta vreme cât îi ajută să-și imagineze cât mai fidel locul,

momentul și situația descrise. De asemenea, ea este utilă pentru stabilirea unor direcții sau

10

piste de informare, pentru identificarea oamenilor implicați și a raporturilor dintre ei și se

impune s-o aplicați pe toată durata realizării materialului, pentru a completa constant

informațiile pe care le strângeți. Nu ajunge să mergeți o singură dată pe teren. Reveniți în

locurile în care ați mai fost, pentru că există tot timpul posibilitatea să se întâmple lucruri noi,

utile pentru articol.

Aceste observații, care reprezintă etapa preliminară a muncii de documentare și în care treceți în

revistă propriile impresii și interpretări vizavi de subiectul pe care îl tratați, trebuie completate

cu discuţii sau interviuri cu protagoniști implicați, pentru a verifica anumite informaţii şi a oferi

mai multe perspective asupra subiectului. Mai exact, trebuie să consultaţi surse, în acest caz

umane, care sunt oameni simpli, specialişti sau persoane care lucrează în anumite domenii care

au legătură cu subiectul pe care îl trataţi, autorităţi. Munca cu sursele necesită câteva reguli de

bun simț, chiar dacă faceţi jurnalism cetăţenesc, iar una principală este cea a citării corecte.

Citarea unei surse, cel mai simplu spus, este introducerea în articol a unor vorbe relevante

pentru subiect spuse de o persoană, exact aşa cum le-a spus şi marcate prin ghilimele. Dacă

faceţi un reportaj în care doar prezentaţi propriile voastre observaţii pe teren, puteţi să redaţi

vorbele unor oameni fără să le spuneţi acestora că sunteţi jurnalişti, caz în care nu le veţi preciza

numele, ocupaţia şi vârsta – pe aceasta din urmă puteţi s-o estimaţi aproximativ, oferind doar

câteva repere descriptive (de ex. „Au trecut şase luni de când am trimis petiţia, iar primăria nu mi-a

răspuns nici până acum”, strigă din mulţime o femeie scundă, la vreo 30 şi ceva de ani, cu o voce ascuţită

în care se citeşte frustrarea). Chiar dacă persoana respectivă oferă, indirect, informaţii despre

identitatea ei, nu este etic să le faceţi publice dacă nu v-aţi prezentat ca jurnalişti şi nu i-aţi cerut

acordul. Puteţi să-i folosiţi numele mic, dar nu şi pe cel de familie.

11

Aşadar, o regulă de bază când vreţi să aflaţi informaţii de la o persoană şi apoi să le faceţi

publice, primul pas înainte de a începe o conversaţie cu sursa respectivă este să vă identificaţi ca

jurnalist sau să spuneţi că vreţi să scrieţi un material de presă, să-i spuneţi despre ce vreţi să

scrieţi şi să o întrebaţi dacă e de acord ca informaţiile pe care vi le oferă să fie citate (sau

parafrazate – vorbele sursei nu sunt marcate cu ghilimele şi nici prezentate cuvânt cu cuvânt,

fiind extrase din ele doar informaţiile de interes, care îi sunt atribuite) . Dacă nu spuneţi cine

sunteţi şi citaţi o sursă fără să-i cereţi acordul, puteţi avea probleme legale. Totodată, chiar dacă

v-aţi identificat ca jurnalişti şi aţi precizat despre ce scrieţi şi despre ce informaţii aveţi nevoie de

la o sursă, aceasta din urmă poate alege să vă dea informaţii sub anonimat, adică informaţii off

the record, care în mare parte sunt doar pentru ştiinţa reporterului şi nu pot fi publicate dacă

sursa cere asta (dar sunt utile ca noi piste de investigaţie pentru reporter), sau pot fi publicate

însă fără precizarea identităţii sursei (de ex. „Metroul din Drumul Taberei se va deschide când

Florin Salam va face un duo cu Cristi Minculescu”, ne-au decalarat surse din Metrorex) – în acest caz

se foloseşte, deci, o identificare vagă: „ne-a spus o sursă”, „ne-au spus surse”.

Când informaţia poate fi atribuită unei surse cu consimţământul acesteia, atunci avem de-a face

cu informaţii on the record, iar reporterul este nevoit să-şi noteze corect numele, vârsta şi

ocupaţia persoanei şi să o citeze corect, fără să-i modifice vorbele sau să adauge unele noi. Dacă

omul cu care vorbeşte nu se exprimă totuși corect şi coerent, jurnalistului îi este permis să îl

corecteze sau să inverseze anumite cuvinte pentru ca citatul să aibă cursivitate şi logică, însă

numai dacă nu modifică sensul celor spuse de sursă. Dacă sursa se exprimă complet

neinteligibil, se poate apela la parafrazare cu atribuirea de informaţii sursei respective. Legat de

atribuirea de informaţii unei surse, e foarte important ca, chiar şi în cazul în care persoana

respectivă este de acord să fie citată şi identificată cu numele întreg în articol, jurnalistul să

estimeze dacă ea este în deplinătatea facultăţilor mintale şi dacă ar avea de suferit de pe urma

citării/parafrazării ei.

Orice discuţie cu o sursă are la bază un interviu, care poate fi de dimensiuni mari sau mici. Din

acel interviu sunt selectate citate şi informaţii relevante pentru subiectul tratat, iar el poate fi

publicat şi de sine stătător, fiind un gen jurnalistic în sine, atunci când persoana cu care vorbiţi

este savuroasă sau oferă informaţii interesante care nu mai e nevoie să fie ambalate de jurnalist

sau când vorbiţi cu o persoană importantă (celebritate, specialist, un reprezentant al

autorităţilor, un om simplu care are de împărtăşit ceva de interes etc.). Aşadar, totul începe cu

un interviu. Dacă el nu este de sine stătător, ci doar vreţi să integraţi în articol vorbele şi

informaţiile pe care le obţineţi de la anumite persoane pentru a vă întregi materialul, e

important să verificaţi informaţiile pe care la aflaţi de la o sursă cu altele din cel puţin încă

două surse (dacă e posibil). Asta pentru a vă asigura că ce aţi aflat este corect şi nu e rău

intenţionat.

12

Totodată, e bine să consultaţi pe cât posibil toate părţile implicate într-un subiect. Nu trebuie să

folosiţi citate de la toată lumea cu care vorbiţi, însă e bine să aveţi de unde să alegeţi şi să aveţi o

acoperire cât mai largă a subiectului pe care îl trataţi pintr-o varietate de perspective. În plus,

folosiţi citate doar acolo unde simţiţi că e nevoie, nu le folosiţi în exces. Jurnalistul este cel care

captează cel mai bine informaţiile, pentru că are acces la mai multe informaţii şi dispune de mai

multă coerenţă, precum şi de o structură logică a celor prezentate.

Dacă alegeți să scrieți, să zicem, despre o organizație care face proiecte pentru comunitate, sunt

necesare interviuri atât cu membri ai organizației, cât și cu persoane din comunitate, pentru a

înțelege mai bine proiectul și pentru a oferi cititorilor informații din unghiuri diferite, precum şi

cu persoane care să evalueze din exterior importanţa proiectelor. După ce îi identificați pe cei

care vă pot oferi informații prețioase pentru articol, urmează interviurile propriu-zise. Puteți să

le luați direct pe teren, la fața locului, mai ales dacă nu aveți șansa să-i întâlniți ulterior pe

interlocutori, dar dacă aveți această șansă, insistați să vă mai vedeți o dată, în altă zi, pentru o

discuţie mai aprofundată, de preferat într-un loc confortabil pentru intervievat. De multe ori, și

refuzul de a vorbi e o informație în sine. Cel mai bine (atât pentru uşurarea muncii reporterului,

cât mai ales pentru corectitudinea informaţiilor primite) e ca interviurile să fie înregistrate (fie

cu un reportofon, fie cu telefonul mobil sau orice alt dispozitiv cu funcţie de înregistrare),

transcrise și apoi păstrate, în eventualitatea în care mai aveți nevoie de informații din el.

Interviul9 este o conversaţie în care o persoană încearcă să afle informații relevante de la altă

persoană, așa că, înainte de a-l lua, trebuie să stabiliți clar ce vreţi să aflaţi de la persoana

respectivă și să aveți o listă prestabilită de întrebări, prin care să arătați că v-ați

documentat în prealabil. Dacă vorbiţi cu autorităţi sau experţi, e important să aveţi dinainte o

înţelegere minimă a domeniului de activitate şi a activităţii acestora, în baza căreia i-aţi ales ca

surse. Chiar dacă veniţi cu o listă de întrebări stabilitate înainte (pe care e important să le

memoraţi, nu să le citiţi de pe foaie), în timpul interviului veți formula inevitabil unele noi, în

funcție de informațiile aflate pe loc. Întrebările simple de genul „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”,

„Cum?”, „De ce?”, „Când” sunt cele mai utile. Totodată, folosiţi cât mai multe întrebări deschise,

adică acelea la care interlocutorul nu răspunde sec cu „da” sau „nu”. În acest caz, se impune

repetarea întrebărilor „cum” şi „de ce”, pentru că determină sursa să explice detaliat.

Este foarte important să ascultați cu atenție și până la capăt răspunsurile pe care vi le oferă

interlocutorul, să nu-l întrerupeți sau să-l repeziți. Dacă simțiți însă că se îndepărtează prea mult

de subiect, puteți să apelați la o formulare politicoasă de genul: „Haideți vă rog să ne întoarcem

la întrebare”. Dacă vi se pare că răspunsurile pe care le primiți nu sunt complete, sunt prea

9 Surse orientative: David Randall, Jurnalistul universal, 1998, pp. 64-70;

https://www.nytimes.com/learning/students/writing/voices.html

13

scurte sau prea seci sau dacă nu înțelegeți ceva din ce vi se spune, cereți tot timpul lămuriri: „Şi

apoi ce s-a întâmplat?”, „De ce spuneţi asta?”, „De ce credeţi asta?”, „Puteţi să-mi spuneţi mai

multe despre asta?”, „Puteţi să-mi daţi un exemplu?”, „Nu ştiu dacă am înţeles bine, puteţi să-mi

mai explicaţi o dată treaba asta?”. E important să arătați că sunteți curioși și interesați de ce

are de spus persoana cu care vorbiți pentru că așa aveți și șanse mai mari s-o faceți să se

deschidă.

Evitaţi întrebările de genul „Nu-i aşa că...?” sau „N-ar fi mai bine dacă..?”, pentru că astfel îi

impuneți persoanei cu care vorbiți punctul vostru de vedere și puteți părea aroganți. Dacă

persoana cu care vorbiţi nu înţelege o întrebare, reformulați-o până înțelege ce vreți să aflați, nu

treceţi la alta. Puneţi o singură întrebare odată, maxim două, dacă au legătură între ele. Dacă

puneți mai multe întrebări odată, persoana cu care vorbiţi va pierde șirul și nu va răspunde

complet. Nu judecaţi persoana cu care vorbiţi. Păstraţi o atitudine detaşată faţă de ea.

Înainte să prezentați cititorului informațiile adunate pe căile de mai sus, completați-le și

verificați-le cu altele obținute din surse materiale – articole de presă despre cazuri similare,

studii științifice, rapoarte sau bilanțuri publicate de autorități și organizații neguvernamentale,

documente administrative, statistici etc. Acest pas are scopul de a plasa cazul particular pe care

îl tratați într-un context mai general, făcând comparații și căutând elemente comune care să

creioneze un fenomen. Internetul este cea mai bună resursă în acest sens - cu precizarea că

sursele selectate trebuie atent verificate -, dar puteți consulta și arhivele bibliotecilor dacă nu

găsiți informațiile de care aveți nevoie, precum și arhive personale ale celor cu care vorbiți.

După ce adunați toate informațiile de care aveți nevoie, trebuie să stabiliți clar ce vreți să

prezentați publicului, să stabiliți un unghi de abordare în funcție de care să triați materialul pe

care l-ați adunat şi apoi o structură a materialului. Dacă subiectul ales e prea larg (cum ar fi, de

exemplu, abuzul în școli), axați-vă pe o singură fațetă a lui (puteți alege un caz particular pe care

să-l înscrieți într-un fenomen general, axându-vă fie pe victimă, fie pe agresor) pe care s-o

prezentați cât mai bine. Totodată, filtrarea informațiilor ține și de tipul de text pe care autorul

are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu, eseu personal) și de

canalul de comunicare. Înainte să vă apucaţi de scris, treceţi prin toate informaţiile pe care le

aveţi şi încercaţi să vă daţi seama ce vreţi să transmiteţi. Ce e surprinzător, important, util

pentru public? E important să plasaţi informaţiile pe care le prezentaţi într-un context, pentru a

răspunde la cea mai mare întrebare pe care şi-o poate pune un cititor legat de un articol: de ce

mi-ar păsa de asta?

Abia după ce aţi făcut asta şi v-aţi asigurat că informaţiile pe care le-aţi adunat sunt corecte şi

complete puteţi trece la a scrie efectiv materialul jurnalistic.

14

GENURI JURNALISTICE

ŞTIREA

Cea mai simplă și de bază formă de ambalare a informațiilor este știrea. Ea este scrisă neutru,

impersonal, accentul fiind pus pe prezentarea factuală a unor informații de actualitate. Singurele

elemente de subiectivitate constau în selectarea, ierarhizarea și organizarea informațiilor.

15

Structura clasică:

● Titlul, care trebuie să fie scurt, la obiect și să sintetizeze subiectul principal al știrii.

● Șapoul (sau lead-ul) este primul paragraf din text și are rolul de a rezuma subiectul,

precizând acțiunea, autorul/autorii și circumstanțele relevante ale acțiunii.

● Textul propriu-zis, în care se prezintă pe larg informațiile anunțate în titlu și șapou.

Cea mai răspândită metodă de redactare a unei știri este piramida inversată sau structura în

cascadă. Știrea este redată sub forma unei piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvențe:

baza piramidei, care constituie cea mai importantă structură de text (paragraful introductiv sau

șapoul), corpul textului (contextul, background-ul) și fraza sau paragraful final. Cel mai

important din această schemă este șapoul, care oferă răspunsuri la întrebările fundamentale:

„Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?”, „Cum?”, „De ce?”. Un șapou puternic înseamnă o

introducere care transmite într-un paragraf informațiile fundamentale legate de un eveniment

de actualitate, în mod coeziv și coerent. În paragrafele următoare (contextul) este prezentat

cadrul de desfășurare a evenimentelor sau se amplifică informațiile deja anunțate în șapou,

pentru a fi mai ușor înțelese și receptate de către cititori. Finalul știrii conține informațiile de

detaliu, cel mai puțin semnificative, acele informații care ar putea să lipsească fără să afecteze

coerența știrii.

FEATURE-UL10

10

Sursă: „Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II” – Alexandru-Brăduț Ulmeanu, Un

gen de graniță: feature, 2001, pp. 119-131

16

Feature-ul este un gen jurnalistic ce desemnează un amplu articol informativ, dar care poate

avea şi valoare de divertisment, oferindu-i cititorului informaţii de interes uman. Acestea sunt

prezentate într-un limbaj plastic, uneori literaturizat sau neconvenţional. Feature-urile pot

împrumuta structuri ale ficţiunii, precum intriga, simbolismul, personajele şi dialogul. Ele sunt

materiale de culoare şi de dimensiuni mari care tratează evenimente reale – de

actualitate sau istorice, fenomene sociale, inovaţii sau tendințe, accentul fiind pus în

primul rând pe factorul uman.

Spre deosebire de ştire, care prezintă date neutre considerate de de mare importanţă, ce trebuie

aduse imediat la cunoştinţa publicului, un articol tip feature intră mai adânc în anumite

probleme, oferind cititorului o perspectivă mai profundă asupra unor subiecte. Acestea nu

trebuie să fie neapărat la zi sau să aibă un impact direct asupra cititorului. Dacă ştirea trebuie să

fie concisă, nepersonală, fără figuri de stil în exces şi cu unparagraf de început care să conţină

toate răspunsurile la cele cinci întrebări de bază mai sus enunţate, în cazul feature-ului, autorul

îşi permite o doză mai mare de creativitate, scriitura lui este mai informală, mai

subiectivă şi experimentală – din această perspectivă se spune că ele oferă şi divertisment

alături de informaţie. Relatarea se poate face şi la persoana întâi, iar jurnalistul foloseşte imagini

plastice care să trezească în mintea cititorului o reprezentare a celor auzite, văzute şi trăite de

reporter, care combină munca de teren cu documentarea din alte surse. Șapoul nu trebuie

17

neapărat să rezume ştirea, piramida inversată fiind înlocuită de obicei cu un alt tip de organizare

a informaţiei.

După fixarea temei şi a unghiului de abordare, articolul de tip feature începe cu un paragraf

menit să stârnească interesul cititorului şi să-l determine să citească mai departe. Acest

paragraf poat fi un scurt rezumat, ca în cazul ştirilor, în care sunt oferite răspunsurile la cele

cinci întrebări esenţiale. Dar el poate fi şi un citat reprezentativ pentru tema articolului, o

anecdotă, o întrebare al cărui răspuns se va regăsi în text, o acţiune (secvenţă narativă), o

descriere, un fapt şocant sau o combinaţie a acestor elemente. În aceste din urmă cazuri, există

două posibilități: reporterul oferă răspunsurile la cele cinci întrebări esențiale („cine”, „ce”,

„unde”, „când”„cum”) la finalul secvenței de introducere, printr-o formulă de legătură, sau

răspunde la ele într-un alt paragraf din cadrul articolului. E de preferat însă ca răspunsurile la

aceste întrebări să fie cât mai aproape de începutul textului, într-un paragraf în care reporterul

explică clar cititorilor care este tema articolului şi de ce ar putea fi de interes pentru ei.

Documentarea este foarte importantă pentru scrierea unui feature. Pentru că succesul depinde în

mare măsură de descriere, reporterul trebuie să aibă un bun spirit de observaţie. Jurnalistul

trebuie să noteze ambianţa, culorile, sunetele, mirosurile, fizionomiile, gesturile, care,

puse cap la cap, să formeze un tablou fidel şi sugestiv pentru cititor. Adesea, scopul

ziaristului este nu ca cititorul să afle, ci să simtă. Feature-urile necesită consultarea unor resurse

materiale (online sau în biblioteci), interviuri cu oameni de rând şi cu specialişti din anumite

domenii.

În cazul feature-ului, autorul are o mai mare libertate în structurarea textului. Dar, de regulă,

după paragraful introductiv, există o alternanţă între paragrafe explicative ce dezvoltă tema

articolului şi paragrafe ilustrative, descriptive, de culoare, un amestec de informaţii şi conţinut

emoţional, în care se îmbină citate ale unor oameni care sunt/au fost protagonişti ai unor

evenimente sau sunt reprezentativi pentru un fenomen social, cu citate ale unor

specialişti/experţi pe tema articolului, însoţite de propriile observaţii ale jurnalistului. Chiar

dacă i se permite un limbaj plastic, acesta trebuie să folosească cuvinte simple şi precise,

propoziţii directe şi concise, iar paragrafele să fie scurte şi ordonate în mod logic, să se facă lin

trecerea de la unul la altul. Articolele de tip feature trebuie să aibă un final prin care

cititorul să aibă impresia de finalitate şi deznodământ şi în urma căruia să rămână cu o

idee clară şi semnificativă în minte.

REPORTAJUL11

11

Sursă: „Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II” – Luminița Roșca, Ce este

reportajul?, 2001, pp. 9-51

18

Reportajul se confundă adesea cu feature-ul. Ce trebuie ţinut minte este că un reportaj este

(aproape) întotdeauna un feature, în timp ce un feature nu este neapărat un reportaj. Acesta din

urmă are ca scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de

interes pentru un public larg, în urma investigării la fața locului (prin observație

neparticipativă și participativă), apelând adesea la modalități literare de expresie. Se bazează în

mare parte pe experiența subiectivă a reporterului, pe interpretarea lui proprie a evenimentelor

la care a fost martor, având un caracter mai personal și putând fi scris la persoana întâi. Scopul

reporterului este să-i facă pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce însuși jurnalistul

a văzut, a auzit și a simțit la faţa locului. Autorul de reportaj transmite informații în legătură

cu fapte la care a asistat și pe care le povestește, citând sursele pe care le-a contactat. Reportajul

are la bază evenimente care se desfășoară în timp real sub ochii reporterului, acțiunea putând fi

plasată ulterior într-un context mai larg. Jurnalistul se află în două ipostaze: de martor și/sau

participant, colectarea informațiilor fiind realizată prin observare directă și prin intervievarea

celor implicați într-un eveniment sau a martorilor. Reportajul este axat pe latura emoțională și

afectivă.

19

PROFILUL12

Acesta este portretul în cuvinte al unei persoane. El creionează personalitatea unui individ

care se remarcă prin ceva (printr-o acţiune sau o calitate) de interes pentru un public larg sau

care este reprezentativ pentru un anumit fenomen social (ex. un astronaut, un medic care a

salvat o viață, un pictor talentat, o persoană fără adăpost, un refugiat, un adolescent cu

probleme de integrare socială, o victimă a violenţei domestice etc.). La fel ca reportajul, el

permite reporterului mai multă subiectivitate, din postura de observator care descrie o persoană

aşa cum o vede şi o percepe, dincolo de informaţiile pe care le primeşte de la persoana

respectivă.

Ca orice alt material jurnalistic, profilul trebuie să pornească neapărat de la o temă de

interes general, în baza căreia personajul ilustrat capătă relevanţă şi consistenţă. Această

temă este enunţată undeva la începutul textului, fiind dezvoltată apoi în corpul lui şi ilustrată

prin intermediul personajului, revenindu-se asupra ei şi la final. Spre deosebire de materialele

pur informative, în cazul profilului, paragraful de început poate fi mai creativ şi mai liber în

materie de stil – el poate conţine, de exemplu, un episod narativ sau descriptiv relevant pentru

tema articolului, în care îl vedem pe protagonist în mişcare, în mediul lui, şi aflăm puţin despre

12

Surse: http://journalism-education.cubreporters.org/2010/08/how-to-write-profile-story.html,

https://www.nytimes.com/learning/students/writing/voices.html

20

felul său de a fi sau de a gândi. Profilul poate începe la fel de bine cu un citat relevant din

spusele lui. În cazul profilului, șapoul poate să conţină sau nu răspunsurile la cele cinci întrebări

esenţiale, „cine”, „ce”, „unde”, „cum” şi „de ce?”. Atunci când le conţine, ele fie sunt prezentate

direct, fără niciun artificiu introductiv, fie sunt rezumate la finalul secvenţei introductive,

printr-o formulă de legătură, făcându-ni-se cunoştinţă cu protagonistul şi cu importanţa lui.

Atunci când nu se regăsesc la început, informaţiile esenţiale trebuie să se regăsească undeva în

interiorul textului, de preferat cât mai aproape de început, în cadrul unui paragraf cunoscut sub

numele de nut graf, în care reporterul explică clar cititorilor despre cine e profilul respectiv şi de

ce acea persoană ar putea fi interesantă pentru ei.

Profilul are la bază un interviu extins, în profunzime, cu personajul respectiv. Înainte de a

vorbi cu protagonistul, reporterul trebuie să stabilească ce e interesant sau neobişnuit la

persoana respectivă şi de ce ar fi importantă povestea ei. Se impune să caute pe internet sau să

afle de la alţi oameni, apropiaţi protagonistului profilului, informaţii de context despre acesta,

pentru a şti de unde să-l apuce. Profilul de pe reţelele sociale, eventualele pagini online

personale ale protagoniştilor sau CV-urile lor încărcate pe net pot oferi informaţii preţioase ca

puncte de pornire. Interviul ar trebui să aibă loc într-un mediu confortabil pentru persoana

respectivă, într-un moment în care nu este ocupată. Reporterul trebuie să aibă un set de

întrebări pregătite dinainte, urmând să pună unele noi pe măsură ce avansează discuţia şi

primeşte informaţii.

Scopul interviului este ca reporterul să afle ce o face interesantă pe persoana respectivă, să-i

câştige încrederea şi să o facă să se simtă confortabil pentru a extrage de la lucruri preţioase. În

mod ideal, ar trebui să existe mai mult de un interviu cu acea persoană, pentru a surprinde cât

mai mult din personalitatea ei. O singură discuţie nu este suficientă. Pentru a face un profil bun,

reporterul trebuie s-o urmărească în mişcare, în mediul şi în rutina ei, acasă, la locul de muncă,

să nu se rezume la un interviu static luat într-o cafenea sau pe o bancă din parc. La primul

interviu, reporterul ar trebui să încerce să-l facă pe interlocutorul său să se simtă cât mai în

largul său şi să afle de la el informaţii generale de context. Ajută foarte mult dacă, înainte de

începerea efectivă a interviului, există o discuţie degajată cu interlocutorul, pentru a-l face să se

relaxeze și să vă cunoască. Reporterul îi spune apoi care este scopul interviului şi începe cu

întrebări uşoare, pentru a-l face pe celălalt să înceapă să vorbească despre el. Chiar dacă

sunt şi întrebări pregătite dinainte, e important că discuţia să pară că se dezvoltă natural – de

aceea e bine ca reporterul să memoreze întrebările, să nu le citească de pe hârtie. Cum precizam

şi la capitolul privind munca de documentare, reporterul trebuie să fie un bun ascultător şi să

ceară tot timpul lămuriri sau informaţii suplimentare atunci când se cuvine, să nu treacă brusc

la altă întrebare.

21

Chiar dacă e o conversaţie, reporterul trebuie să-şi lase sursa să vorbească cel mai mult şi să nu

o întrerupă decât atunci când deraiază foarte mult de la subiectul de interes. Nu e suficient să

o înregistreze cu reportofonul, e necesar să aibă la el şi un carnet pentru notiţe. În timp

ce răspunde, reporterul îşi notează lucruri pentru care va cere lămuriri abia după ce

interlocutorul îşi încheie răspunsul, nu-l va întrerupe, pentru că astfel riscă să piardă informaţii

asupra cărora interlocutorul nu va mai reveni. E important să-şi noteze nume şi idei de care nu

este sigur, pentru a le putea verifica ulterior. Reporterul nu trebuie să-i servească sau să-i

sugereze interlocutorului răspunsul la o întrebare. Pe parcursul interviului, trebuie să se

dovedească un bun observator, notând discret gesturile şi reacţiile subiectului în anumite

momente, în încercarea de a surprinde felul său de-a fi. Reporterii trebuie să fie foarte atenţi

la mediul în care trăieşte şi munceşte subiectul profilului lor, la obiceiurile, îndeletnicirile şi

înfăţişarea lui, detalii pe care le va reda descriptiv în interiorul articolului. Ce face sau nu face o

persoană, felul în care acţionează şi reacţionează, lucrurile de care se înconjoară în mediul ei

intim sau personal reprezintă detalii foarte importante pentru a descoperi ce fel de om se

ascunde în spatele ei.

Informaţiile biografice despre subiectul profilului sunt importante, însă reporterul nu ar trebui

să marşeze prea mult pe ele sau să le prezinte în exces, ele constituind un fundal pentru

enunţarea însuşirilor şi acţiunilor personajului ce redau tema articolului. El trebuie încurajat

să se deschidă, să-şi exprime gândurile, ideile, sentimentele. În cadrul articolului,

reporterul ar trebui să descrie subtil trăsăturile fizice, stilul vestimentar, gesturile şi ticurile,

felul de a vorbi şi de a fi ale interlocutorului, detaliile mediului în care trăieşte sau lucrează, nu

într-o înşiruire, ci legate cumva de anumite secvenţe sau inserate în locuri diferite din cadrul

textului, astfel încât să se îmbine armonios cu restul informaţiilor.

În ceea ce priveşte întrebările, reporterul poate începe cu cele care ţin de cadrul biografic al

personajului (despre locul în care s-a născut, despre familie, despre traseul profesional), înainte

de a trece la cele legate de personalitatea lui şi de tema articolului. Dacă interlocutorul nu este

prea vorbăreţ şi răspunde sec, cu „da” sau „nu”, la întrebări, reporterul trebuie să-i pună

întrebări suplimentare pentru a-l determina să vorbească. Există multă libertate şi creativitate

în formularea întrebărilor, ideea de bază fiind ca reporterul să-l facă pe interlocutor să spună

lucruri noi despre el, la care poate că persoana respectivă nici măcar nu s-a gândit. Informaţiile

obţinute de la interlocutor vor fi transcrise de pe reportofon şi combinate cu cele obţinute de la

oameni apropiaţi interlocutorului şi de pe net şi cu propriile observaţii ale reporterului.

Pe scurt, structura profilului ar putea fi: o secvenţă în care este introdus personajul prin ceea ce

face sau ceea ce spune, enunţarea temei articolului (de ce este interesant personajul respectiv),

dezvoltarea temei prin caracterizarea detaliată a personajului (se arată cititorului foarte clar de

22

ce personajul este relevant şi interesant) şi o încheiere în care se poate folosi din nou un citat

sau o secvenţă puternică prin care personajul să fie conturat în mintea cititorilor.

Mai există și alte genuri jurnalistice pe care doar le amintim aici, pentru că am vrut să le

discutăm cu voi doar pe cele care pot fi realizate mai ușor în cadrul acestui proiect. Ar mai fi

ancheta de investigație (care se bazează pe aflarea unor informații incomode, greu accesibile,

prin diverse strategii și metode ce aduc cu munca de detectiv, și necesită un proces foarte

elaborat de documentare, accentul fiind pus pe informație), editoralul (un material de opinie

despre anumite evenimente scris de un jurnalist dintr-o redacție care reflectă poziția redacției

asupra evenimentelor respective) și comentariul (material de opinie care poate fi scris de

oricine, nu doar de jurnaliști, pe marginea anumitor evenimente, care nu reflectă neapărat

poziția redacției), recenzia (prezentare a unei opere literare sau științifice într-o manieră critică)

și cronica (prezentare a unui spectacol de teatru sau a unui film în manieră critică).