Orice institutie publica vizeaza in mod direct sau indirect omul. Prin formele sale institutionalizate, religia este o institutie publica. Spre deosebire de alte institutii, ea vizeaza omul in globalitatea lui, nu partial. Indeosebi, doua sunt aspectele majore pe care religia le are in vedere: originea si mai ales finalitatea omului. Omul trebuie sa aiba o justificare a existentei sale pe pamant si sa implineasca sensul acestei existente. Modul de comportare a lui intre origine si finalitate este, de altfel, cel care conditioneaza implinirea scopului existentei sale in lume. Nu este, asadar, indiferent religiei nici modul de comportare, modul de miscare a omului intre origine si scop. Fiecare religie are specificul ei si fiecare prescrie adeptilor ei un anumit mod de comportare spre a-si atinge scopul in viata. in religie, altfel spus, scopul nu scuza mijloacele, dimpotriva, acestea conditioneaza implinirea scopului. Formatia religioasa (inteleasa ca traire) constituie mijlocul si conditia pentru implinirea scopului vietii, ori formatia, instructia, se realizeaa prin exercitiu, prin educatie, aceasta corespunzand nazuintei launtrice a omului spre desavarsire.

Credinta nu mai este doar o simpla acceptare a unor principii teoretice si etice, ci angajare intr-o relatie dinamica cu Dumnezeu, in cazul acesta principiile teoretice si etice scoase din Revelatie devenind norma de viata. Este un prim pas in sensul formarii omului prin religie, de vreme ce religia nu este altceva decat refacerea legaturii (rupta candva) dintre Dumnezeu si om, cu toate consecintele benefice care decurg din aceasta legatura.

Privite prin prisma modernităţii, religia şi societatea civilă par, aşadar, două realităţi diferite - dacă nu incompatibile, în orice caz incomensurabile. Şi totuşi, atât religia, cât şi societatea civilă se bazează în acţiunile lor pe aceeaşi valoare umană, utilizată ca instrument: libertatea. Deosebirea este că societatea civilă cultivă libertatea ca pe un drept, iar religia ca pe un dar, şi anume unul ceresc. Religia, în planul ei tainic, lasă omului şi alternativa de a face din dar, un drept - libertatea devine astfel dreptul de a crede sau de a nu crede în Dumnezeu -, cu consecinţa corespunzătoare la Judecata din urmă. În ultimul timp se observă o tot mai pronunţată înclinaţie spre înlocuirea conceptului de drepturi ale omului, cu conceptul de umanitate. Astfel, din moment ce convieţuirea pe baza moralei presupune respectul fiinţei umane, se poate spune că o umanitate care trăieşte potrivit moralei este o umanitate care trăieşte respectând demnitatea umană.

Religia joacă un mare rol în formarea şi reformarea Uniunii Europene

Religia înseamnă legătura omului cu Dumnezeu. Odată cu omul a apărut şi religia, care ţine de fiinţa umană. Sentimentul religios se manifestă întotdeauna şi în afara omului. Arta, civilizaţia, tehnica, literatura etc. poartă amprenta religioasă a oamenilor. Religia joacă un mare rol în formarea şi reformarea Uniunii Europene pe nişte principii care să reziste în timp. S-a dovedit, în istorie, că tot ce se lucrează împotriva acestei relaţii fiinţiale dintre om şi Dumnezeu se năruieşte, mai devreme sau mai târziu. La nivel înalt european, trebuie să se

Pagină 1

Rolul religiei în lumea contemporană

acorde o mai mare atenţie religiei, care are un deosebit impact asupra societăţii, cât şi a Europei de mâine. Deciziile politice şi orientările sociale şi economice sunt de multe ori determinate şi de simţămintele religioase ale politicienilor. Cu cât oamenii sunt mai pătrunşi de simţăminte religioase, cu atât mai mult iau decizii cu urmări benefice, care se manifestă pe termen îndelungat în sânul societăţii europene. De asemenea, Biserica joacă un mare rol în dezbaterile politice cu privire la oportunitatea unor legi europene.

"Religia nu mai poate fi simplificată, în sensul asimilării cu un curent care se opune modernităţii politice, deoarece o asemenea asimilare nu a avut în general rezultate scontate" (Radu Carp).

Din perspectiva sociologiei, religia apare ca o parte necesară a vieţii publice, aceasta acţionează ca un factor în apariţia şi formarea de relații sociale. Acest lucru înseamnă că religia poate fi vizualizată de la poziția de a identifica funcțiile pe care le îndeplineşte în societate. Termenul "în funcție de religie" înseamnă natura religioasă şi impactul religiei asupra indivizilor, a societății sau, mai simplu, că "dă" drepturile individuale omului, unei anumite comunitaţi şi a societății în ansamblul său, modul în care religia afectează viețile oamenilor.

Istoria ne arată că de multe ori lupta pentru sensibilitatea, egalitatea socială primeşte motivaţie religioasă. În cazul în care afirmă că dogma toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, şi dacă inegalitatea socială existentă, rasiala şi naţionala, este logic că oamenii se bazează pe dogmă a se ridica la lupta pentru drepturile lor. Motivaţia religioasă este importanta în mişcările de eliberare naţională din Africa, în lupta împotriva colonialismului şi neo-colonialismului, lupta pentru drepturile civile din Statele Unite, condus de pastorul Martin Luther King, în America Latină anti-imperialistă circulaţie, alimentate de idealurile "teologiei eliberării”.

In concluzie, religia ca relaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct de lume dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi păstreze atât conştiinţa sa de fiinţă liberă şi superioară în raport cu celelalte creaturi, cât şi conştiinţa de fiinţă responsabilă în faţa Creatorului, a lui Dumnezeu. În lumea modernă, religia riscă să evadeze din real, când reduce totul numai la sens, închizându-se în propriul univers, nesocotind structurile universului creat, de care se ocupă ştiinţa, de aceea riscă să nu mai poată comunica cu omul contemporan, să nu-i mai poată transmite mesajul adevărului revelat. Riscă să rămână la „vremea aceea”, ori misiunea ei astăzi este tocmai de a traduce mesajul revelat din „vremea aceea” în „vremea aceasta”.

Pagină 2

Fundamentalismul în sens larg se referă la un curent religios, care are ca scop respectarea strictă a rădăcinilor unei religii sau ideologii. Fundamentaliștii, în procesul lor de câștigare a noi adepți ai acestei acțiuni de restaurare a istoriei, se folosesc de toate mijloacele de promovare existente, reușind astfel să atragă atenția publică asupra cauzei lor. Dacă resursele de propagare oferite de televiziune, radio, presă scrisă, școală nu mai sunt suficiente, atunci ei sunt capabili să recurgă la acte teroriste și acțiuni militare și paramilitare pentru a atrage atenția opiniei publice asupra acțiunilor lor. Fundamentalismul are drept trăsătură definitorie reacția împotriva modernității și a orientării sale spre raționalitatea seculară. Adepții fundamentalismului religios sunt de părere că revitalizarea societății în conformitate cu voia lui Dumnezeu se poate realiza doar prin aplicarea riguroasă a adevărului absolut în toate domeniile de activitate, cele mai importante fiind cele economic, politic și cultural. Fundamentaliștii islamici cataloghează statele seculare drept nelegitime și opresive, ele neavând ca bază pentru legislație și politică legea divină. În acest context, fundamentaliștii islamici oferă statelor seculare o alternativă Islamică la naționalism, liberalism, socialism și capitalism prin promovarea jihadului global, războiul sfânt, împotriva rebeliunii lumii moderne contra lui Dumnezeu. Liderii mișcărilor fundamentaliste sunt convinși de faptul că ei sunt singurii deținători ai mijloacelor de prevedere a viitorului și de rezolvare a problemelor pe care acesta le aduce. Ei își bazează credința pe o situație politico-religioasă descrisă în detaliu în paginile Scripturii, situație ideală care a existat în trecut și care urmează să fie restaurată în viitor. Fundamentaliștii fac parte din grupurile care se comportă ca mișcări social-politice protestare și care se prezintă drept o alternativă la statul secular-liberal al occidentului. Cea mai radicală formă de rezistență împotriva culturii globale, de inspirație occidentală se dovedește a fi fundamentalismul religios.

Adepții fundamentalismului religios se folosesc de mijloacele modernității în lupta lor împotriva occidentalizării. Fundamentalismul nu este conservator, ci mai degrabă el poate fi considerat foarte inovator, chiar eretic, el dezvoltându-se mereu ca o reacție la ceea ce e perceput ca o criză. În acțiunile lor, conduse de cele mai multe ori de o stare de anxietate accentuată, unii fundamentaliști distorsionează tocmai tradiția pe care încearcă să o apere. Judecând după formele diverse pe care le capătă confruntările grupurilor religioase cu modernitatea, și care ne sugerează că ele presupun mai degrabă o mișcare dialectică decât una de opoziție, putem trage concluzia că fundamentalismul este o creație a modernității politice, năzuințe sociale și modalități de legitimare care nu pot fi adunate într-o esență unică.

Progresul economic, insotit de modificarea conditiilor de viata, a produs transformari importante in societatile europene, curentele moderniste creand in interiorul diverselor biserici adevarate confruntari cu adeptii continuarii traditiilor.

Termenul de “fundamentalism” este folosit pentru a descrie un fenomen existent in majoritatea religiilor, axandu-se pe trasaturi comune: intoarcerea la valorile traditionale,

Pagină 3

Fundamentalismul religios

nevoia consolidarii identitatii religioase si practicii discriminatorii la adresa femeii. In general, fundamentalistii cred in adevarul continut in cartile lor sacre, refuzand sa le interpreteze. Ei considera practicile traditionale si doctrinele etern valabile. Confruntarea cu modernitatea determina reactii diferite, potrivit traditiilor fiecarei religii. Fundamentalistii pot fi ostili sau nu fata de alte religii, dar cea mai mare nemultumire a lor este indreptata impotriva acelora care incearca modificarea unor aspecte ale religiei proprii.

Crestinismul epocii moderne cunoaste manifestarile integrismului la protestantii americani (baptisti si penticostali), marcate de intoarcerea la studiul literal al Bibliei, o viata comunitara intensa si o evanghelizare militanta. Patrunzand in Europa Occidentala postbelica, aceste miscari au afectat puternic Bisericile protestante istorice (luterana, reformata), precum si pe cea catolica. Sunt respinse structurile institutionale prea puternice, preferandu-se exprimarea in grupuri restranse de rugaciune si de misiune evanghelizatoare, in care sunt aparate ideile bazate pe o lectura fundamentalista a Bibliei.

In ceea ce priveste Biserica catolica, cearta modernista intre curentul liberal si cel integrist a aparut in legatura cu locul Bisericii in stat, superioritatea papei si a magisterului. Ultimii ii acuza pe “modernisti” ca sunt groparii Bisericii, ca se opun modificarilor cu continut dogmatic ale catolicismului, precum si in ce priveste morala si disciplina ecleziastica. Pentru ei, autoritatea Sfantului Scaun este de necontestat. Acestia sunt cei care, intr-un numar restrans, au creat o disidenta condusa de monseniorul Lefebvre, contestand actiunile reformatoare ale Conciliului Vatican II (1962-1965).

Islamul cunoaste o adevarata renastere ce a urmat dupa lungul declin al Imperiului Otoman si al expansiunii coloniale europene. In ultima vreme, miscarile radicale, care cer intoarcerea la valorile traditionale, au devenit tot mai active in tarile arabe. Iluzia ratata, la sfarsitul celor doua razboaie mondiale, deconstituirea unui mare stat arab, urmata de falimentul perspective laice panarabe (Mubarak, Sadat, Saddam Hussein) au condus la avantul miscarilor islamice. Declansate in toata lumea araba, aceste miscari au reusit instalarea unor regimuri fundamentalist in Libia (1969) si Iran (1980), iar in Algeria, Egipt si Turcia au intrat in conflict deschis cu guvernele autoritare si prooccidentale. Probleme politice din Orientul Mijlociu, cumulate cu expansiunea religioasa din tarile Europei si America, ca urmare a migrarii fortei de munca arabe, fac ca problema islamica sa ocupe un loc central in ultimele decenii.

In iudaism, curentul ortodox considera Torah (Legea) poate face fata noilor exigente ale epocii, fara a se pune problema actualizarii ei. Spre deosebire de acestia, curentul liberal doreste a trai si a gandi iudaismul intr-un spirit modern.

Confruntarea cu civilizatia occidentala, mediata de colonialismul britanic, dezvolta la hinduismul indian o atitudine misionara care se manifesta prin actiuni de prozelitism in tarile anglo-saxone si atentate extremiste indreptate impotriva musulmanilor. O dinamica asemanatoare cunoaste si budismul in ceea ce priveste misionarismul.

Pagină 4

De la începuturile omenirii, fiinta umana a crezut în ceva supranatural, superior naturii vizibile. Omul a încercat sa explice unele mistere, cum ar fi nasterea, moartea, originea lumii.Înca din preistorie, primii oameni îsi îngroapa mortii cu diverse arme, podoabe, obiecte uzuale,ca si cum ar trebui sa le foloseasca în alta viata, aceea pe care se considera ca ar trai-o dupa moarte. Foarte de timpuriu, de asemenea, omul pare sa-si fi pus întrebari despre originile naturii, despre cauza unor fenomene pe care nu si le putea explica: trasnetul, fulgerul, tunetul, vânturile, ziua si noaptea, revenirea ciclica a anotimpurilor etc. El a atribuit toate acestea unuia sau maimultor zei atotputernici. În fine, se pare ca oamenii au dorit ditotdeauna sa intre în contact cu zeii pentru a-i îndupleca în favoarea lor. Tot ceea ce oamenii cred si fac în cinstea puterilor supranaturale constituie religia.

În ordinea aparitiilor lor, religiile monoteiste sunt: iudaismul, zoroastrismul, crestinismul, islamismul, bahai. Unii includ si hinduismul în rândul religiilor monoteiste, pentru ca pluralismul dumnezeilor hindusi se reduce în final la o "unica divinitate". Iudaismul, crestinismul si islamismul sunt cele trei mari religii monoteiste ale lumii actuale. Credinciosii lor cred într-un Dumenzeu unic, al carui cuvânt a fost revelat oamenilor si transcris într-o carte.

Religiile monoteiste au aparut în epoci diferite: iudaismul, cu Avraam, Isaac si Iacov, în sec. XIX î. Hr. în tara Canaanului; crestinismul, cu Iisus Hristos si cei doisprezece apostoli, în secolul I al erei crestine, în Iudeea si în Galileea; islamul,cu Muhammad (Mahomed), în 622 d. Hr, în Arabia, zoroastrismul in Asia Centrala, Iran si Azerbaidjan la inceputul mileniului 2 î.e.n. și credința Bahá'í aparuta in Persia in secolul al XIX-lea.

Cele trei religii îsi atribuie menirea de a-l face cunoscut pe tot pamântul pe Dumenezeul unic. Propovaduiesc învatatura ca el graieste prin intermediul profetilor, al înteleptilor si uneori al mesagerilor (îngerilor). Cuvintele lui Dumenezeu sunt scrise în cartile sfinte: Biblia, pentru evrei, Biblia completata cu Evangheliile, pentru crestini, si Coranul, pentru musulmani.

Iudaismul, cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.

Pagină 5

Religiile monoteiste

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) a iudaismului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular.

Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etica, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost în continuare explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.

Iudaismul a accentuat importanța executării poruncilor mai mult decât afișarea unor convingeri dogmatice. Astfel nu există un canon de rugăciune, ci o varietate de cărți de rugăciune, care, totuși, au un număr mare de rugăciuni unificate, deseori în versiunea din Scripturi sau din poezia religioasă medievală. Profetul Ezra a fost acela care a stabilit formulări fixe ale rugăciunii și includerea cântecelor în serviciul divin. Ulterior după distrugerea celui de al II-lea Templu din Ierusalim, rugăciunea, conform tradiției rabinice, va înlocui jertfele din Templu. La sinagogă, conducătorul ritualului este rabinul, care are funcția unui îndrumător religios. El este cel care coordonează studiul Torei.

Evreii se roagă de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. La rugăciunea de dimineață bărbații se înfășoară în patrafir (Talith, un șal cu ciucuri în cele patru colțuri), simbol al prezenței divine, ei recitând cu această ocazie o serie de binecuvântări, printre care și baruh șelo asani ișa („Binecuvântat e Dumnezeu că nu m-a făcut femeie”); evreii religioși poartă patrafirul (un fel de «poncio» mic, cu ciucuri la cele patru colțuri) toată ziua.

Relaţia dintre comunităţile creştine şi cele evreieşti a fost tensionată de la bun început. Creştinii îi considerau pe evrei răspunzători pentru moartea lui Iisus şi i-au transformat prin urmare în ţapi ispăşitori. Mai mult, prosperitatea evreilor a stârnit invidie şi resentiment, iar Biserica a profitat de asta. În Europa Centrală şi de Est, aşkenazilor nu li s-a mai permis să îşi practice profesiile tradiţional moştenite în comerţ şi împrumutul de bani, interzicându-se în acelaşi timp accesul la alte meserii, prin excluderea din ghilde. Au fost treptat alungati din oraşe în zona rurală. Pogromuri sângeroase au fost organizate împotriva evreilor în timpul Cruciadelor, dar şi mai târziu în Evul Mediu. Din această experienţă atât de dureroasă a luat naştere mişcarea de reînnoire a hasidimilor, în special în Europa de Est.

Procentul de credinciosi este de 14 milioane.

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia acestora este actualmente cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți (31.54% - 33.2%). Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Pagină 6

Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli.

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

La sfârșitul sec. al XIX-lea și în sec. al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare. Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.

Islamul (1.5 miliarde - 22.752% - 23.312%) este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspîndit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina . Islamul nu poate fi confundat cu islamismul, fiindca islamul reprezinta religia islamică sau musulmană, iar

Pagină 7

islamismul este un termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah; ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Kalnba Avraam și Iosif și Moise și Isaia ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.

Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua sectie, Șiia, aprox. 10-20%. Cea mai mare țara cu populația musulmană este Indonezia 12.7% din musulmani, urmată de Pakistan 11.0%, India 10.9% și Bangladesh 9.2%. comunitați mari se mai găsesc în China, Rusia și parțial în Europa. și cu 1.57 la 1.65 miliard de adepți sau 22 la 24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cele mai rapide în creștere după numărul adepțiilor din lume.

Allah este un alt cuvânt arab, și este numele sfânt al divinității. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah și nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toți Profeții, de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arăbești: al (un articol hotărât=ul) și ilah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul.

Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi". Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

Zoroastrismul este o religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran și Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul binelui și răului. A fost fondată la începutul mileniului 2 î.e.n. de profetul persan Zarathustra (Zoroastru). Cartea sfântă a zoroastrismului este Avesta.

Zoroastrismul sau mazdeismul este numele religiei și filozofiei bazate pe învățăturile lui Zoroastru (Zarathustra), care recunoșteau ca divinitate pe Ahura Mazda, considerat de Zoroastru ca unic creator.

Ahura Mazda este începutul și sfârșitul, creatorul tuturor lucrurilor, cel care nu poate fi văzut, Eternul, Purul, unicul Adevăr.

Pagină 8

Daena( din persa modernă) este Legea Eternă, al cărei ordine a fost revelată umanității. Înseamnă religie, credință, lege și chiar dharma. Este ordinea corectă a universului, care

trebuie s-o urmeze umanitatea. Este central în zoroastrism alegerea morală în viață, ca o luptă pentru a se apropia sau depărta de bine.

Potrivit imnurilor Gatha, persoanele sunt libere și responsabile, predestinarea este respinsă. Oamenii sunt responsabili de situația lor și trebuie să acționeze pentru a o schimba. Recompensa, câștigul, fericirea depinde de comportamentul persoanelor în viața lor. Morala zoroastristă se rezumă în: buna gândire, bune cuvinte, bune fapte (Humata, Hukhta, Hvarshta în avestic y Pendar-e Nik, Goftar-e Nik, Kerdar-e Nik, în persanul modern).

Toate sufletele trebuie să treacă un pod, pentru a fi judecate de gândirea , cuvintele și faptele lor. În orice caz judecata nu este finală, și când răul este eliminat, toate sufletele vor fi adunate. Poate fi considerată o religie universalistă cel puțin în privința mântuirii. Unii membrii ai zoroastrismului cred în venirea viitoare a unor Mesia, cunoscuți sub numele de Peshotan.

Credința Bahá'í este o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-'Alí Núrí cunoscut sub numele de Bahá'u'lláh (în limba arabă: Slava lui Dumnezeu) în secolul al XIX-lea în Persia. Numărul bahá'í-lor din lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiți în peste 200 de țări din toată lumea. În multe din orașele mari ale lumii se află așezăminte Baha'i, chiar temple .

Conform învățăturilor Bahá'í, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un proces educațional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu. Aceștia sunt numiți Manifestări ale lui Dumnezeu. Bahá'u'lláh este văzut ca cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceștia. El a pretins că este așteptatul Salvator al lumii și Învățătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism, și în alte religii, și misiunea lui era să stabilească o bază fermă pentru unitate în întreaga lume și să inaugureze o eră de pace și justiție, în care Bahá'íi cred că inevitabil va veni.

Atunci când ne referim la Învățăturile Baha’i, trei principii de bază sunt cel mai des folosite: unicitatea Lui Dumnezeu, unitatea religiilor și unitatea omenirii. Convingerile și

Pagină 9

practicile Baha’i își au originea în aceste principii, dar luate separat acestea ar fi o variantă simplificată a Învățăturilor Baha’i.

Bibliografie

Manual de istorie pentru clasa a XI-a, ed. Corint, 2008 Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, “Dicționar al religiilor”, Humanitas 1993,

p. 100. Mircea Eliade, 1988, “Istoria credințelor și ideilor religioase”, București,

Editura Științifică și Enciclopedică. Radu Carp, "Dumnezeu la Bruxelles", Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 35 http://ro.scribd.com/doc/111391506/Func%C8%9Bia-%C8%99i-rolul-religiei-

in-societate#scribd http://ro.scribd.com/doc/49861741/ROLUL-RELIGIEI#scribd https://nimicurisialtechestii.wordpress.com/2013/01/21/fundamentalismul-

religios-indemn-la-agresivitate/ http://ro.scribd.com/doc/61750069/Cele-Trei-Mari-Religii-Monoteiste#scribd http://ro.wikipedia.org/wiki/Iudaism http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam http://ro.wikipedia.org/wiki/Zoroastrism http://ro.wikipedia.org/wiki/Credin%C8%9Ba_Bah%C3%A1%27%C3%AD http://www.crestinortodox.ro/secte-culte/bahaismul-72877.html

Rusu Alina

Miron Irina

clasa a XI-a C

Pagină 10