TUDOR ARGHEZI

(1880 – 1967)

Motto: ,,Mi-ai dat un trup şi mie, înnalt şi zvelt, de floare,

[…] Ce scapără-n cutia în care l-ai închis” (Omul meu)

Una dintre cele mai mari întrebări la care au căutat să răspundă oamenii de ştiinţă ai

secolului XX se referă la natura Universului. Până în anul 2007 doar fizicienii aveau

cunoştinţă de teoria particulelor elementare şi de aşa-numitul boson Higgs (după numele

fizicianului englez Peter Higgs). Teoria presupune existenţa unor forţe fundamentale şi a unor

particule subatomice care generează particule elementare, prin combinarea cărora se explică

tot ce există la nivel material. Această teorie a determinat discuţii acerbe în rândul fizicienilor

de marcă ai lumii, teoria nefiind dovedită în totalitate. Din acest model lipseşte o particulă

esenţială care are proprietatea de a conferi masă celorlalte particule. Această particulă a primit

numele simbol de „particula lui Dumnezeu”. Savanţii s-au unit şi-au început să construiască

fiind animaţi de dorinţa de a afla odată secretul formării Universului. „Un tunel cu diametrul

de trei metri, [...] întrerupt la fiecare câţiva kilometri de încăperi înalte, ticsite cu structuri

grele de oţel, cabluri, conducte, fire, magneţi, tuburi, cilindri, pasarele şi dispozitive

misterioase. Se numeşte Large Hadron Collider (LHC), iar scopul său este simplu[…] să

pătrundă până în miezul lucrurilor.”1

Prima victimă a marelui tun atomic a fost chiar el. În timpul unui test, un magnet

aproape că a sărit din carcasă, ulterior urmând alţi 24.2 Când omul a descoperit atomul a

considerat că a atins limita maximă a diviziunii moleculare. Apoi, ştiinţa a dovedit că atomul

formează la rândul lui un microunivers alcătuit din alte subparticule, un univers continuu care

se subdivide continuu. Omul însuşi reprezintă un microunivers care poate fi divizat la nivel

subcelular, fapt dovedit ştiinţific prin descoperirea ADN-ului. Deşi multe dintre teorii au fost

demonstrate ştiinţific, omul a înţeles că există ceva care face diferenţa şi anume „particula lui

Dumnezeu”. Ea reprezintă, de fapt, legătura aceea tainică pe care fiecare om o are cu

Dumnezeu, Creator - creatură, o legătură pe care împăratul David a definit-o în Psalmul 139:

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,

ştii cînd stau jos şi cînd mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gîndul.

1 http://www.natgeo.ro/stiinta/cercetare-si-tehnologii/8599-particula-lui-dumnezeu, ultima accesare 19.02.2013.

2 Ibidem.1

Ştii cînd umblu şi cînd mă culc, şi cunoşti toate căile mele.

Căci nu-mi ajunge cuvîntul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul.

[...] Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pîntecele mamei mele:

Te laud că sunt o făptură aşa de minunată.

[...] Trupul meu nu era ascuns de Tine,

când am fost făcut în chip ciudat, ca în adîncimile pămîntului.

Cînd nu eram decît un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau;

şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rînduite,

mai înainte de a fi fost vreuna din ele.”

Tudor Arghezi a murit cu mult înaintea apariţiei teoriei particulelor elementare. Cu

toate acestea, el era, fără să cunoască numele harului său, deţinătorul „particulei lui

Dumnezeu”. „M-am eliminat sută la sută din mine, lăsând să se vadă numai părticica lui

Dumnezeu.”3 Alcătuit după chipul şi asemănarea Creatorului său (Gen.1:26), Tudor Arghezi

este aidoma atomului care genereză la rândul lui un univers. Este posesorul unui talant pe care

a căutat să-l valorifice aşa cum a ştiut mai bine. El mărturiseşte în Semănătorul de scîntei (Ce-

ai cu mine vîntule?): „Înţeleg de ce vă sfiiţi de mine şi de înţelesul meu, voi, pe care vă miră

că un om poate străbate lumea cu o cădelniţă şi cu capul ridicat spre Tărie, ca subt o fereastră

de unde aşteaptă să-i pice o garoafă. Am făcut unelte cu corzi şi am învăţat să cînt,

frămîntîndu-le subt streaşina lui Dumnezeu.”4 Acest talant îi dă puterea să adune cuvintele şi

să le aşeze într-o ordine specială, pe înţelesul omului de rând. Nicolae Manolescu referindu-se

la acest har arghezian remarcă în mod deosebit „capacitatea lui de a folosi toate coardele

instrumentului poetic într-o literatură de poeţi în general monocorzi”5. Iar Ovid S.

Crohmălniceanu subliniază că la Arghezi ,,miraculoasă e […] facultatea de a nu se repeta.”6

Tudor Arghezi se află în poziţia bătrânului cărturar care la lumina palidă a unei

lumânări traducea Cuvântul, iar mai apoi îl multiplica şi-l făcea cunoscut lumii. Strânsa

legătură dintre om şi Cuvânt i-a revelat o înţelegere specială asupra lucrurilor denumită stil

arghezian, notată remarcabil de Vladimir Streinu: „Cum am avut <<limba lui Eminescu>> tot

aşa avem azi <<limba lui Arghezi>>.”7

Continua căutare a Adevărului i-a adus eului liric anumite certitudini: „Lumina e-n

geamul tău şi în paharul tău cu apă. [...] În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe

3 www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foişor-Tudor-Arghezi, p.492, ultima accesare 20.02.2013.4 Tudor Arghezi, Versuri şi proze, Prefaţă de Graziella Ştefan, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973, p.138.5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Paralela 45, Piteşti, 2008, p.620.6 Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română ȋntre cele două războaie mondiale, II, Editura Universalia, Bucureşti, 2003, p.10.7 Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, IV, Marginalia.Eseuri, Ediţie alcătuită de George Muntean, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.13.

2

dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strînse-n

miez. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.”8 (Lumina)

Despre psalmistul Tudor Arghezi s-au scris zeci de mii de pagini şi a fost interpretat în

zeci de feluri. Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o altă faţă a eului liric arghezian, o faţă

duhovnicească. Un comentariu critic al Psalmilor arghezieni se află exact în poziţia pe care a

definit-o poetul însuşi: „Există o curiozitate maladivă şi degenerată fixată asupra scriitorului

care s-a ridicat cu un lat de palmă peste epoca lui. Ea se satisface uitându-te pe gaura cheii. O

viaţă e un trecut de scutece întinse pe o frânghie, care poate să fie ridicată mai sus ori lăsată

mai jos, cu o prăjină, mai oblică sau mai verticală.”9 Verticală sau oblică, prăjina pe care o

vom folosi va fi înălţată cu respect pentru strădania unui OM de a concepe Cuvinte potrivite

pentru inima oamenilor obişnuiţi, urmând, în egală măsură, şi sfatul lui Alexandru Andriescu:

„Cine vrea să înţeleagă imaginarul arghezian trebuie să-i citească poemele cu Biblia alături.”10

Dumitru Micu oferă definiţia etapei Psalmilor arghezieni, un comentariu concentrat al

temelor abordate, etapă care se „înscrie în traiectoria căutărilor argheziene, cea mai dramatică

încleştare a sufletului, în efortul de a pătrunde rosturile omeneşti, de a cunoaşte

<<chemarea>> omului şi de a desfereca tainele mari ale existenţei.”11 Psalmii arghezieni sunt

vechi pentru că reiau tema antică a condiţiei trecătoare a omului, dar sunt, în acelaşi timp, noi

pentru că prin forţa sugestivă a cuvântului găseşte în fiecare om o coardă sensibilă care dă

naştere la entuziasm, la bucurie sau, dimpotrivă, la meditaţie. Un cuvânt „poate provoca

revoluţii sau poate deveni <<refren>> cu o contagioasă valoare de circulaţie.”12 Psalmul, ca

rugăciune cântată, este ,,simbolul cuvȋntului care leagă puterea creatoare de creația sa. În felul

ȋn care cuvȋntul ȋşi recunoaşte dependența ȋn calitate de creatură şi o exprimă prin bucurie,

adorație sau implorare. Este suflul ființei create care răspunde suflului creator.”13

Psalmul I (Aş putea vecia cu tovărăşie)14 deschide dialogul cu Divinitatea, dar sub

masca acestui dialog se ascunde o artă poetică: „Noi viori să farmec, nouă melodie”.

Remarcăm faptul că poezia debutează şi se încheie cu un verb, iar între cele două verbe ia

naştere actul creaţiei. De verb este legată întreaga activitate divină: ,,Dumnezeu a zis:<<Să fie

lumină!>> Şi a fost lumină.” (Gen.1:3) ,,Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia

fiinţă.” (Ps.33:9) Primul verb, aş putea, este la modul condiţional-optativ şi exprimă o acţiune

8 Tudor Arghezi, op.cit., p.140.9 www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foişor-Tudor-Arghezi, p.487.10 Alexandru Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2004, p.188.11 Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vîrstele interioare, Editura pentru literatură, [Bucureşti], 1965, p.84.12 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol.2, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p.366.13 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.I, A – D, Artemis, Bucureşti, [1993], p.334.14 Tudor Arghezi, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.13.

3

realizabilă, posibilă15, iar ultimul verb poate fi un prezumtiv perfect care exprimă o acţiune

realizabilă, posibilă, prezentată ca presupusă, bănuită, dar poate fi şi un indicativ – viitor

anterior16. În mijlocul acţiunii stă Divinitatea ca martor mut al creaţiei artistice. Atenţia asupra

acestei prezenţe ne este atrasă de ȋntrebarea retorică „Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine /

Sunetul de-ospețe-al bronzului lovit?” care ilustrează funcţia fatică a limbii, concentrată pe

menţinerea comunicării, pe verificarea şi confirmarea atenţiei receptorului.17 Nicolae Balotă

vede în acest artist un nou Prometeu. „Poetul este cel care face şi făcând se face, e Creatorul

prin excelenţă. [...] A crea, pentru el, înseamnă a făuri ex nihilo o lume nouă, a-şi depăşi

condiţia creaturală, a sfida divinitatea pe care nu vrea să o slujească, a lua vecia însăşi

complice.”18 Tudor Arghezi însuşi recunoaşte „A scri e a face din nou şi într’altfel tot ce

fusese indiscutabil făcut şi bine făcut.”19 Vorbind despre folosirea ingenioasă a cuvintelor în

poeziile argheziene Pompiliu Constantinescu remarcă: ,,Geniul verbal arghezian […] e, ca şi

geniul verbal al profeţilor, într-un fel exasperat de simţirea individuală”20.

Gândind duhovniceşte vedem în artist purtătorul „particulei lui Dumnezeu”, creatorul

unui univers - poezia, care la rândul lui naşte un alt univers - înţelesul ascuns, acesta rezonând

cu sufletul omului obişnuit. Eul liric recunoaşte că „Port în mine semnul, ca o chezăşie, / Că

am leacul mare-al morţii tuturor.” Tudor Arghezi ştie că „înţelesul adevărat e întotdeauna

ascuns, atît în cuvînt, cît şi în lumina zilei”21. (Hîrtia) Dacă Divinitatea nu răspunde, nu

înseamnă că nu aude ori S-a ascuns. Ştim deja din experienţa lui Moise că „Faţa nu vei putea

să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”(Exod 33:20)

Actul creaţiei stă între încredere: „Orişicum lăuta ştie să grăiască, / De-o apăs cu arcul,

de-o ciupesc de coarde.” şi moarte: „Vreau să pier în beznă şi în putregai”. Se simte aici

îndoiala, dar este vorba despre o conotaţie pozitivă a termenului. Este creaţia artistică expresia

„neliniştitei patimi cereşti”? Alexandru Andriescu sesizează acest zbucium sufletesc şi

exprimă ideea că eului liric „nu-i lipseşte credinţa, ci capacitatea de a bea din ea ca dintr-o apă

liniştitoare şi binecuvîntată.”22 Este mai degrabă vorba despre şovăială, despre ezitarea de a

considera creaţia artistică umană egală în desăvârşire cu cea divină. Este adevărat şi de la sine

înţeles că nu putem pune semnul de egalitate între psalmii Bibliei şi psalmii arghezieni. În

spatele lor stau intenţii diferite: psalmii biblici laudă puterea şi slava lui Dumnezeu, cei 15 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, [2001], p.207.16 Ibidem.17 http://www.scribd.com/doc/117332900/Constantin-Dominte-Introducere-in-Teoria-Lingvistcii, în cap. Roman Jakobson- Funcţiunile limbajului, ultima accesare 20.02.2013.18 Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, EuroPress Group, Bucureşti, 2008, p.186.19 www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foişor-Tudor-Arghezi, p.497.20 Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Ediţie îngrijită de Margareta Feraru, Tabel cronologic de Dumitru Micu, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1994, p.34.21 Tudor Arghezi, Versuri şi proze, p.133.22 Alexandru Andriescu, op.cit., p.198.

4

arghezieni preferă discuţia ca între prieteni, lamentaţia sau chiar meditaţia. Biblia vorbeşte

despre prietenia omului cu Dumnezeu, dar şi de dragostea pe care Dumnezeu o poartă omului.

„Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.” (Exod 33:11)

„Prietenul adevărat iubeşte oricînd” (Prov. 17:17)

Se remarcă folosirea modelului hristic în modul de apelare a Divinităţii. Aşa cum Iisus

Hristos folosea apelativul „Tată”, la fel eul liric arghezian foloseşte „Părinte”. Acest apelativ

relevă cea mai strânsă relaţie pe care cineva o poate avea. „El îmi va zice:<<Tu eşti Tatăl

meu>>” (Ps.89:26), „Mă vei chema:<<Tată!>>. Şi nu te vei mai abate dela Mine.”(Ier. 3:19);

„Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.” (Gal.4:7)

Atât Nicolae Balotă, cât şi Alexandru Andriescu remarcă folosirea unor simboluri

biblice: „beznă”, „putregai”, „nencercat de slavă”, „scîrbit” care arată „limita exasperării anti-

divine”23 sau „Poetul trăieşte cu maximă intensitate sentimentul morţii”24. Alexandru

Andriescu merge mai departe şi alocă termenului ,,beznă” semnificaţia „adâncime fără fund,

infern” găsindu-i corespondenţa biblică în „adîncurile pămăntului”. „[…] ne vei scoate iarăşi

din adîncurile pămîntului”. (Ps.71:20) Credem că termenii „putregai”, „nencercat de slavă”,

„scîrbit” reflectă starea de păcat pe care eul liric o recunoaşte în el. Termenul „beznă”

reprezintă într-adevăr „întuneric de nepătruns”, dar ne aduce în minte, mai degrabă, imaginea

întunericului ce s-a lăsat peste pământ la moartea Domnului Iisus, Mielul care poartă păcatele

lumii. Acest întuneric exprimă puterea păcatului ce desparte omul de Dumnezeu. „nelegiuirile

voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Isa. 59:2)

Psalmul I nu este o rugăciune standard, ci o confesiune a purtătorului unui har

deosebit pe care încearcă să-l ducă spre desăvârşire. Nu este un psalm al sfidării aşa cum a

fost catalogat25, ci o mărtusire de credinţă. „Şi să nu se ştie că mă dezmierdai / Şi că-n mine

însuţi tu vei fi trăit.”

Ceea ce provoacă un val de confuzie în interpretarea Psalmilor arghezieni este faptul

că poetul foloseşte limbajul obişnuit căruia îi transferă semnificaţii deosebite. Paul Ricoeur în

lucrarea sa Metafora vie susţine că „limbajul viu are trăsătura semnificativă de a putea

împinge tot mai departe frontiera nonsensului; nu există poate cuvinte atît de incompatibile

încît vreun poet să nu poată arunca o punte între ele; [...] omul care vorbeşte nu-şi va epuiza

niciodată resursa conotativă a cuvintelor sale.”26 În cadrul discursului poetic religios Paul

Ricoeur susţine analogia, teorie impusă de Thomas d’Aquino, care „are în vedere posibilitatea

23 Nicolae Balotă, op.cit., p.190.24 Alexandru Andriescu, op.cit., p.205.25 Nicolae Balotă, op.cit., p.187, „...psalm al sfidării opus oricărui psalm din Biblie”26 Paul Ricoeur, Metafora vie, traducere şi cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucuresti, 1984, p.154.

5

de a vorbi raţional despre Dumnezeul creator.”27 Ricoeur exemplifică astfel „cuvîntul

<<înţelept>> poate fi aplicat analogic lui Dumnezeu, deşi nu este spus în mod univoc despre

el şi despre oameni, pentru că semnificaţia prezintă caracteristici diferite în cele două

folosiri.”28 Înţelepciunea lui Dumnezeu reprezintă esenţa, puterea, fiinţa Lui, iar semnificatul

rămâne neînţeles, în schimb, înţelepciunea umană circumscrie şi înţelege semnificatul.29 Acest

procedeu al analogiei este folosit de Tudor Arghezi pentru că „A citit şi răscitit Biblia

căutându-i înţelesurile”30.

Psalmul II (Sînt vinovat că am rîvnit)31 continuă linia confesiunii începută în Psalmul I

(Aş vrea vecia cu tovărăşie). Eul liric recunoaşte plăcerea păcatului pe care o regăseşte în el şi

întocmeşte, ca la spovedanie, o listă întreagă de păcate săvârşite: ,,am rȋvnit”, ,,am dorit”, ,,m-

am strecurat”, ,,am prădat”, ,,furasem”, ,,deprins-am”, ,,caut”, ,,isc”, ,,aleg”.

Eul liric se identifică în versurile psalmului cu primii părinţi, Adam şi Eva, care au

râvnit la fructul oprit: „Femeia a văzut că pomul era bun de mîncat şi plăcut de privit, şi că

pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mîncat; a dat şi

bărbatului ei, care era lîngă ea, şi bărbatul a mîncat şi el.”(Gen. 3:6); cu ucigaşul care „ ucide

pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.” (Iov 24:14); cu hoţul care „nu vine decît să fure, să

junghie şi să prăpădească”(Ioan 10:10); cu Samson ale cărui minţi au fost furate de Dalila

(Jud.16) şi chiar cu împăratul David dorind-o pe Batşeba, soţia lui Urie Hetitul. (2 Sam.11)

Revolta în Psalmii arghezieni nu este o revoltă ȋn sensul denotativ al cuvântului, ci reprezintă

identificarea cu păcatul, precum şi dorinţa expresă a credinciosului de a scăpa de această

stare, o dorinţă vie şi continuă de sfinţire, de înţelegere şi acceptare a voii lui Dumnezeu.

Această identificare o explică versurile: „Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis.”; „Deprins-am

gustul otrăvit şi tare”; „Primejdia o caut şi o isc”. „Marele Păcătos este [...] făptura

aventuroasă a riscurilor extreme.”32

Psalmul este structurat în două părţi: prima a păcătosului, care debutează cu o

sinecdocă (eul liric pentru ceilalţi păcătoşi) şi se termină cu imaginea păcătosului care îşi duce

„în cîrcă” întregul munte al păcatelor, asemeni lui Sisif; cea de-a doua parte reprezintă o

recunoaştere directă a zădărniciei planului uman de a trăi în afara lui Dumnezeu. Cele două

părți reflectă cele două imagini ale omului: păcătosul şi pocăitul. Confesiunea determină eul

liric să conştientizeze că arma lui, arcul, nu este egal în putere cu arma lui Dumnezeu,

Cuvântul. „Căci Domnul este un Dumnezeu care ştie totul, şi toate faptele sînt cîntărite de El.

27 Ibidem, p.420.28 Ibidem, p.425.29 Ibidem.30 Marin Beşteliu, Tudor Arghezi – poet religios, Cartea Românească, [Bucureşti], 1999, p.115.31 Tudor Arghezi, Versuri, p.17.32 Nicolae Balotă, op.cit., p.193.

6

Arcul celor puternici s’a sfărîmat, şi cei slabi sînt încinşi cu putere.” (1 Sam.2:3,4) Este o

concluzie pe care o subliniază Iisus Hristos: „Căci orişicine se înalţă va fi smerit; şi orişicine

se smereşte, va fi înălţat.”(Luca 18:14)

Conform modelelor structurale ale Emiliei Parpală, Psalmul II este un psalm al

neputinței construit ȋn jurul opoziției aspirație vs. imposibilitate. Refuzul Divinității de a-i

permite accesul la bunul oprit induce ȋn eul liric starea de hybris. 33 ,,Bunul oprit” este bunul

pus sub interdicția divină. Psalmul scoate ȋn evidență funcția conativă34 a limbii, urmărind

reacția, replica Divinității. Spre deosebire de Psalmul I, Dumnezeu are un răspuns pentru om,

chiar dacă acesta este „Nu se poate.”

Începând cu Psalmul III (Tare sȋnt singur, Doamne, şi pieziş!)35 ȋntâlnim modelul

rugăciunii mărturisire. Deşi abordează aceeaşi temă a singurătății omului păcătos ȋn fața

Divinității, nu putem să nu remarcăm un adevărat izvor de cuvinte prin care eul liric ȋşi

exprimă starea de părăsire pe care păcatul a adus-o ȋn viața lui. Primul vers ,,Tare sȋnt singur,

Doamne, şi pieziş” anunță ȋntregul nucleu al rugăciunii. Un real portret al păcătosului se

realizează ȋn versurile: ,,Copac pribeag uitat ȋn cȋmpie, / Cu fruct amar şi cu frunziş / Ţepos şi

aspru-n ȋndȋrjire vie.” Copacul sau arborele are cea mai largă paletă de simboluri, găsindu-se

ȋn toate religiile lumii. Copacul este simbolul ,,raporturilor ce se stabilesc ȋntre pămȋnt şi

cer.”36 Prin păcat, simbolul vieții (copacul) a rupt legările cu cerul, cu Dumnezeu, rămânând

singur ȋn pustiu şi având roade amare. ,,Fiindcă plata păcatului este moartea”. (Rom.6:23)

Discursul poetic se realizează ȋn jurul celor trei verbe de maximă importanță pentru un

credincios: ,,tȋnjesc” ,,Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe

Tine, Dumnezeule!” (Ps.42:1); ,,aştept” ,,Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decȋt

aşteaptă străjerii dimineața” (Ps.130:6); şi ,,slujesc” ,,Slujiți Domnului” (Ps.100:2). Eul liric

nu este omul ideal ,,Nu am nectare roze de dulceață” şi este atât de prins la mijloc ȋntre cer şi

pământ, ȋntre datorie şi dragoste ȋncât nici măcar ,,Nu-mi stau pe coajă moile omizi.” În

ȋntrebarea retorică ,,dar, Doamne, pȋnă cȋnd?” sesizăm resemnarea, acceptarea rolului de

slujitor. Întrebarea ,,pȋnă cȋnd?” nu ȋi este străină nici ȋmpăratului David: ,,Pȋnă cȋnd, Doamne,

mă vei uita neȋncetat? Pȋnă cȋnd Îți vei ascunde Fața de mine?” (Ps.13:1); Ilie pune şi el

aceeaşi ȋntrebare ,,Pȋnă cȋnd vreți să şchiopătați de amȋndouă picioarele?” (1 Împ.18:21); şi

chiar Dumnezeu se ȋntreabă: ,,Pȋnă cȋnd vei păstra gȋnduri nelegiuite ȋn inima ta?” (Ier.4:14).

Poruncile şi ȋnvățămintele i se par grele, ȋi tulbură existența. Acelaşi sentiment de neputință ȋn

33 Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semantice şi tipuri de text, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p.104.34 http://www.scribd.com/doc/117332900/Constantin-Dominte-Introducere-in-Teoria-Lingvistcii, în cap. Roman Jakobson- Funcţiunile limbajului, ultima accesare 20.02.2013.35 Tudor Arghezi, Versuri, p.23.36 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., p.125.

7

fața firii pământeşti păcătoase ȋl trăieşte şi Apostolul Pavel: ,,Ştiu, ȋn adevăr, că nimic bun nu

locuieşte ȋn mine, adică ȋn firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac

binele, dar n-am puterea să-l fac. […] Găsesc dar ȋn mine legea aceasta: cȋnd vreau să fac

binele, răul stă lipit de mine.” (Rom.7:18,21) Aceasta este cauza poziției sale piezişe.

Alexandru Andriescu notează: ,,Cuvȋntul pieziş, pe care mizează poetul, este scos din ordinea

lui geometrică (<<ȋnclinat, oblic, diagonal>>) şi aşezat ȋntr-o ordine morală”37.

Recunoaşterii stării de păcat ȋn care se află eul liric, ȋi urmează nevoia de ajutor din

partea Creatorului său şi Acestuia i se adresează cererea: ,,Trimite, Doamne, semnul

depărtării,/ Din cȋnd ȋn cȋnd, cȋte un pui de ȋnger.” cu scopul bine stabilit ,,Să-mi dea din nou

povața ta mai bună.” Sesizarea lui Andriescu este deja o axiomă ,,Răzvrătitul nu aşteaptă

niciodată ,,povețe” şi le respinge pe cele primite.”38Această remarcă vine ȋn sprijinul opiniei

noastre că eul liric arghezian nu este un răzvrătit, un Prometeu, iar Dumnezeu nu ,,joacă” rolul

de ,,deus absconditus” pentru că nu ȋi este proprie această acțiune. ,,Cel ce a sădit urechea,

s’ar putea să n’audă? Cel ce a ȋntocmit ochiul, s’ar putea să nu vadă?” (Ps. 94:9) Dumnezeu

nu poate absenta din universul pe care L-a creat. ,,Şi iată că Eu sȋnt cu voi ȋn toate zilele, pȋnă

la sfȋrşitul veacului.” (Mat. 28:20) Concluzia este una singură: povața lui Dumnezeu scapă

sufletul de ȋndoială. ,,Dumnezeu mă ȋncinge cu putere, şi mă povățuieşte pe calea cea

dreaptă.” (Ps.18,32)

În aceeaşi notă, continuă psalmistul arghezian rugăciunea sa către Dumnezeu ȋn

Psalmul IV (Ruga mea e fără cuvinte)39. Psalmul exprimă foarte clar comuniunea omului cu

Dumnezeu prin rugăciune. Definirea acestei strânse comuniuni o face Domnul Iisus Hristos ȋn

Matei 6:6 ,,Ci tu, cȋnd te rogi, intră ȋn odăița ta, ȋncuie-ți uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este

ȋn ascuns”. Părintele Dumitru Stăniloae spune: ,,Rugăciunea e taina unirii omului cu

Dumnezeu. E o taină care se ȋnfăptuieşte de cȋte ori se roagă omul cu concentrare.” 40 Eul liric

se află ȋntr-o stare de ,,dor mistuitor”41. El spune ,,ard către tine-ncet, ca un tăciune” ceea ce

ȋnseamnă un proces de durată. Comuniunea este totală ,,Te caut mut, te-nchipui, te gȋndesc”.

O linişte isihastă coboară ȋn jurul lui şi ȋn această linişte are loc o epifanie.

Psalmistul ,,scrutează” apariția dorind s-o ȋnțeleagă. Pentru a ajunge ȋn acest stadiu al

comuniunii este nevoie de acțiuni repetate ,,Săgeata nopții zilnic vȋrfu-şi rupe/ Şi zilnic se-

ntregeşte cu metal”. Săgeata este un simbol al ,,schimburilor dintre cer şi pământ.[…] al

depăşirii condițiilor normale; o eliberare imaginară din condiționările distanței şi ale

37 Alexandru Andriescu, op.cit., p.208.38 Ibidem, p.210.39 Tudor Arghezi, Versuri, p.31.40 Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu ȋn ortodoxie, Prefață de pr. prof. Ilie Moldovan, Antologie, studiu introductiv şi note de Sandu Frunză, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p.128.41 Ovid S. Crohmălniceanu, op.cit., p.20.

8

ponderabilității; o anticipare mentală a cuceririi unui bun ce nu poate fi atins.”42 Ca simbol

biblic, săgeata este o armă a mâniei lui Dumnezeu ,,Îmi voi arunca toate săgețile ȋmpotriva

lor.” (Deut.32:23) şi atunci nu există cale de scăpare, dar poate fi o armă a omului de care se

poate scăpa atunci când Dumnezeu este alături ,,El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei

ascunde supt aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici

de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care sboară ziua”. (Ps.91:4-5) Aşteptarea ,,ivirii

din cristal” face referire la ceea ce cultele protestante denumesc ,,Marea de cristal”. ,,Şi mi-a

arătat un rȋu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui

Dumnezeu şi al Mielului.” (Apoc.21:1); ,,În ziua aceea, vor izvorȋ ape vii din Ierusalim, şi vor

curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus”.(Zah.14:8) Marea de

cristal43 este locul unde ajung cei mântuiți şi reprezintă un simbol pentru puterea lui

Dumnezeu de a curăți păcatul. Acolo cei mântuiți vor intona cântece de biruință. ,,Vrednic

eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate

lucrurile, şi prin voia Ta stau ȋn ființă şi au fost făcute!” (Apoc.4:11)

Ultima strofă anunță ospățul din Apocalipsa 19,9 ,,Ferice de cei chemați la ospățul

nunții Mielului!”. Spre deosebire de accepția generală că Apocalipsa este o carte care vorbeşte

despre un timp care aduce cu sine pedepsele lui Dumnezeu, creştinul adevărat ştie că

Apocalipsa este cartea marilor făgăduințe şi venirea ei ȋnseamnă venirea Mielului şi sfârşitul

păcatului. ,,Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentrucă cerul dintȋi şi pămȋntul dintȋi

pieriseră, şi marea nu mai era. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi.

Nu va mai fi nici tȋnguire, nici țipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintȋi au pierit.”

(Apoc.21:1,4) Ultimele două versuri subliniază starea de dezastru sufletesc: ,,Iar ca dorinţa să

se graveze într-o situaţie morală, păragina sufletului se plasticizează în imagina de o rară

candoare”44: ,,Sînt, Doamne, prejmuit ca o grădină/ În care paşte-un mînz.”

Psalmul V (Nu-ți cer un lucru prea cu neputință)45 este o lamentație a psalmistului

care are nevoie de prezența lui Dumnezeu activă, aşa cum ştie din Vechiul Testament. El

simte că Dumnezeu lipseşte din viața lui şi vrea să schimbe această stare. Lipsa lui Dumnezeu

de cele mai multe ori este provocată.

,,Diavolul foloseşte un <<joc de lentile>>. Anume, atunci când suntem ȋmpovărați de

vreun păcat, de urmările faptelor noastre rele, atunci el aşează ȋntre mine şi Dumnezeu un

complicat <<sistem de lentile>> nevăzute care mă fac să-L văd strivitor de aproape,

42 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., vol.3, p.195.43 http://apocalipsa.intercer.net/article.php?id=156, ultima accesare 24.02.2013.44 Pompiliu Constantinescu, op.cit., p.57.45 Tudor Arghezi, Versuri, p.34.

9

amenințător, ca şi cum s-ar prăvăli peste mine, ca să mă strivească…Iar atunci când mi-e

bine, vicleanul ȋntoarce acest <<sistem de lentile>> ca să mă facă să cred că Dumnezeu e

atât de departe şi neimplicat, ȋncât nici nu prea am nevoie de El...”46

Dorința prezenței divine este comună tuturor credincioşilor. Iov se lamentează şi el

atunci când nu ȋnțelege de ce trebuie să treacă prin toate acele grele ȋncercări, fără să ştie că

face parte dintr-un experiment ceresc. Credința lui a fost pusă la ȋncercare. (Iov 1:8-9)

Proorocul Ieremia este un alt exemplu de lamentare. (Plângerile lui Ieremia). Marele preot

Asaf este unul dintre cei care se ȋndoiesc de prezența lui Dumnezeu. ,,Totuş, era să mi se

ȋndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!”(Ps.73:2) Cu toate acestea, Dumnezeu stă alături

de credincioşii Săi şi, mai mult chiar, ,,Domnul vă va ieşi ȋnainte şi Dumnezeul lui Israel vă

va tăia calea.” (Isa.52:12). În mijlocul ȋndoielilor zilnice, al nevoilor zilnice de absolut

psalmistul arghezian ştie că: ,,Împrejurările au făcut să cunosc mai de aproape pe d-l Cineva

[…] M’am aşteptat să fiu, față de inspecțiile de psihologie ale d-lui Cineva, ceva ca o bucată

de teracotă, ca un urcior, ca o străchioară, rânduite ȋntre bibelouri şi smalțuri, pe marginea

bibliotecii, fără nicio răspundere a proprietarului. […] D-l Cineva mă cunoştea mai mult decât

aş fi crezut.” 47

Psalmul VI (Te drămuiesc ȋn zgomot şi-n tăcere)48 aduce cu el certitudinea că

rugăciunile n-au fost ȋn zadar. Acest psalm i-a adus lui Arghezi supranumele de ,,poet ȋntre

credință şi tăgadă” (Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ovid. S Crohmălniceanu,

Nicolae Balotă). cu Dumnezeu. Comunismul a avut ca scop declarat scoaterea populației de

sub influența religiei. De aceea, credem că este adevărată vorba veche a cronicarului: oamenii

sunt ,,sub vremi”.

Versul ,,Te caut dȋrz şi fără de folos” se referă mai mult la dorinţa după prezența fizică

a lui Dumnezeu. Am discutat deja că ȋncă de pe timpul lui Moise omul şi-a dorit să vadă fața

lui Dumnezeu, lucru imposibil, de altfel, din cauza păcatului. Credem că psalmistul arghezian

ȋşi doreşte o experiență asemănătoare cu a Apostolului Pavel pe drumul Damascului. (Fapte 9)

Şoimul reprezintă ,,principiul ceresc, simbol ascensional pe toate planurile, fizic, intelectual şi

moral”49de aceea a fost asociat cu figura lui Dumnezeu. De asemenea,

psalmistul ,,pȋndeşte” ,,ca pe un vȋnat” nu poate ȋnsemna că omul are posibilitatea de a urmări

ȋn vreun fel pe Dumnezeu, ci se subliniază aşteptarea atentă a prezenței divine aşa cum un

vânător ȋşi aşteaptă prada: cu atenție şi răbdare. Dorința psalmistului după prezența fizică a lui

46 Lucian Cristescu, Drumul meu spre Hristos, Editura Pioneer, Târgu Mureş, 2000, p.79.47 www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foişor-Tudor-Arghezi, pp.488-489.48 Tudor Arghezi, Versuri, p.38.49 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit., p.320.

10

Dumnezeu este subliniată de versul ,,Vreau să te pipăi şi să urlu: <<Este!>>”. Răbdarea este

una dintre roadele Duhului Sfânt (Gal.5:22), iar Dumnezeu caută să formeze caracterele

oamenilor. ,,Domnul Se uită dela ȋnălțimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este

vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu.” (Ps.14:2) Remarcăm

metaforele pentru viață ,,marea ta poveste”, precum şi ,,şoimul meu cel căutat” pentru

prezența divină. Comparația ,,Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari cȋnd a fi, pari cȋnd că

nu mai eşti” este prezentă şi ȋn Biblie ȋn prima epistolă a Apostolui Pavel către

Corinteni: ,,Acum, vedem ca ȋntr’o oglindă, ȋn chip ȋntunecos; dar atunci, vom vedea față ȋn

față.” (1 Cor.13:12) Cu alte cuvinte, acum omul nu poate să ȋnțeleagă pe deplin scopul tuturor

acțiunilor divine, dar va veni un timp când toate acestea vor fi ȋnțelese. Psalmistul arghezian

cunoaşte aceste lucruri, dar a găsit o cale artistică de a le face cunoscute şi celor care nu au

ȋnțeles cuvintele Scripturii.

A considera că Psalmul VII (Pentru că n-a putut să te-nțeleagă)50 este un psalm al

revoltei este un fapt ce este contrazis chiar de poezie. Nicolae Balotă vede ȋn acest psalm

lărgirea metodelor de revoltă ale psalmistului cu ȋncă una: ,,rechizitoriul”51. Strofa a patra

oferă cele mai frumoase apelative la adresa divinității pe care eul liric arghezian le-a folosit

până acum. ,,Doamne, izvorul meu şi cȋntecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!” Ideea că

Dumnezeu pedepseşte neascultarea este comună chiar şi ȋmpăratului David, supranumit ,,om

după inima lui Dumnezeu”: ,,Doamne, nu mă pedepsi cu mȋnia Ta, şi nu mă mustra cu urgia

Ta!” (Ps.6:1); ,,Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m’ai părăsit, şi pentruce Te depărtezi

fără să-mi ajuți şi fără s’asculți plȋngerile mele?” (Ps.22:1) Dar, dorinţa lui Dumnezeu de a

pedepsi vine din prea multa dragoste cu care înconjoară omul şi, în special, vrea să refacă în

om caracterul din Eden. ,,Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-i iubesc.”

(Apoc.3:19); ,,Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mîhni de pedepsele Lui.”

(Prov.3:11); ,,Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot

Puternic. El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mîna Lui tămăduieşte.” (Iov 5:17-18)

Psalmul se ȋncheie cu o certitudine ,,Tu eşti şi-ai fost mai mult decȋt ȋn fire”. A cânta

lui Dumnezeu este un ȋndemn pe care ȋl fac toți patriarhii Bibliei. Moise ȋnalță o cântare de

slavă pentru Dumnezeul care i-a scăpat de furia egiptenilor; David ȋnalță o cântare prin fiecare

psalm pe care ȋl compune. ,,Înălțați lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toți locuitorii

pămȋntului. Cȋntați slava Numelui Său, măriți slava Lui prin laudele voastre.” (Ps.66:1-2)

Poezia Puțin52 ne-a atras atenția prin gingăşia pe care o emană.

50 Tudor Arghezi, Versuri, p.42.51 Nicolae Balotă, op.cit., p.213.52 Tudor Arghezi, Versuri, p.45.

11

,,O, vino, fluture, te lasă

Pe brațu-mi ostenit.

Întinde-ți aripa frumoasă,

Fii bunul meu venit.

[…] Şi toate frunzele te cer

Să-ți legene lin somnul,

Ştiind că leagănă spre cer,

În sȋnul tău, pre Domnul.”

Am considerat că acestă poezie reprezintă un răspuns din partea lui Dumnezeu, o

asigurare pentru acest căutător fervent, o liniştire a zbaterilor zilnice care ȋi tulbură existența.

Acest gând ne-a fost indus tot de scrierile argheziene din volumul Pe o palmă de

țărȋnă: ,,Doamne! Tu te-ai gȋndit la mine, şi mi-ai trimis o mȋngȋiere pe care astă-seară am

căutat-o ȋn deşert. Dumnezeule blajin şi noule-născut, ȋn scutecul alb de dădacă al lunii!”53

(Cri-cri)

Psalmul VIII (Pribeag ȋn şes, ȋn munte şi pe ape)54 vorbeşte despre durerea omului

prins într-un univers în care nu îl vede pe Dumnezeu. Psalmul construieşte un areal care

cuprinde întreg pământul. Oriunde ar dori să fugă psalmistul nu va reuşi să evadeze. Nu vede

figura lui Dumnezeu, dar ştie că este aproape pentru că îi cere ,,Nu lua în seamă cîntecele

grele”. Suferinţa umană este descrisă de Apostolul Pavel: ,,Şi gemem în cortul acesta (n.n.-

trupul uman), plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc.” (2 Cor.5:2)

Iar mai departe, Apostolul Pavel spune: ,,Aşa dar, noi întotdeauna sîntem plini de încredere;

căci ştim că, dacă sîntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin

credinţă, nu prin vedere.” (2 Cor.5:6) Oricât a încercat să găsească un mijloc de evadare nu a

găsit. ,,Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ şi n-am scăpat din zarea marei stepe.” ,,Marea

stepă” reprezintă existenţa aridă, viaţa obişnuită, care nu îi oferă căutătorului de absolut

libertatea pe care o doreşte. Suferinţa i-a devenit bun prieten şi îşi dă seama că vitejiile trecute

nu au adus cu ele ceea ce îşi dorea. ,,Căci omul nu va birui prin putere” (1 Sam.2:9) ,,Nu

mărimea oştirii scapă pe împărat, nu mărimea puterii izbăveşte pe viteaz” (Ps.33:16) Şi atunci

care este soluţia? ,,Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stînca

puterii mele, locul meu de adăpost.” (Ps.62:7) Dorinţa psalmistului este ca Dumnezeu să nu

53 Idem, Versuri şi proze, p.218.54 Idem, Versuri, p.48.

12

ţină seama de lamentările omului. Acestea sunt doar ,,leacuri vechi” pentru experienţele

zilnice. ,,Singurătatea fără Dumnezeu e intolerabilă”55 spune eul liric.

Psalmul IX (Vecinul meu a strîns cu nendurare)56 este un psalm de învăţătură pentru

oameni.: ,,Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor […] şi n’aş avea

dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.” (1 Cor.:13:3)

Partea a doua a psalmului realizează un portret al lui Dumnezeu, debutând cu o

litotă: ,,Doamne, aşa obişnuit eşti, biet, / Să risipeşti făptura ta încet”, pentru ca versurile

următoare să faptul că o voce s-a auzit din cer spunându-i că pentru următoarele ,,şapte

vremi” nu va mai locui în mijlocul oamenilor, ci cu ,,măgarii sălbatici”. După trecerea

perioadei de încercare, Nebucadneţar recunoaşte: ,,Acum, eu, Nebucadnetar, laud, înalţ şi

slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sînt adevărate, toate căile Lui sînt

drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mîndrie!”

(Dan.4:37) ,,Fum”, ,,praf”, ,,ceaţă” sunt atribute ale averilor omeneşti, denumite după modul

cum le priveşte Dumnezeu.

Alexandru Andriescu explică metafora ,,funie-nnodată” preluând din traducerea lui

Dosoftei57 ,,funiile încîlcite” de păcate. Pentru finalul neaşteptat ,,Musca mută a timpului

rupt” Andriescu face trimitere la plăgile cu care a fost lovit Egiptul înainte de ieşirea

poporului Israel.58 Considerăm că toate acestea fac referire la finalul pe care îl vor avea cei

necedincioşi descris în cartea Apocalipsei (Apoc. 14:6-11), ele fiind rezultatul firesc al

neascultării de Dumnezeu.

Ce pregătesc dreptatea lumii viitoare,

Unii-nvîrtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,

Cu sufletele-n beznă Si degetele-n soare”

Toate suferinţele umane au fost au fost şterse în numele Mielului care ridică păcatele

lumii: ,,Un suflet se strecoară în mine ca o rouă”. ,,Hristos să locuiască în inimile voastre prin

credinţă” (Efes.3:17) Rugămintea arzătoare a eului liric este ,,Dă-mi pacea şi răbdarea s-o

caut şi s-o cînt.” ,,Împrieteneşte-te cu Dumnezeu, şi vei avea pace” (Iov 22:21); ,,Vă las

pacea, vă dau pacea ea.” (Ioan 14:27)

Rugăciunea aduce cu sine, pe lângă pacea sufletească, toate roadele Duhului

Sfânt: ,,dragostea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, credincioşia” (Gal.5:22). O

55 Pompiliu Constantinescu, op.cit., p.54.56 Tudor Arghezi, Versuri, p.76.57 Alexandru Andriescu, op.cit., p.231.58 Ibidem, p.232.

13

încredere neclintită în puterea divină răzbate din versurile poeziei Stihuri59 care are ca rezultat

o întinerire spiritual a eului liric:

,,Priveghe însă visul, stăpîn peste durată,

Să nu se depărteze de oameni niciodată,

Şi cînd ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă,

Simţind subt sărutare culcată lumea-ntreagă,

Iubirea ta să fie asemeni unui rit,

Ca sufletul de rugă să iasă-ntinerit.”

Speranţa este considerată de psalmist un cuvânt de natură lumească de aceea pentru a-

şi exprima cele mai intime dorinţe foloseşte termenul ,,vis”. Biblia nu vorbeşte de speranţă, ci

de ,,nădejde”, adică o speranţă cu [+ spiritualitate]. ,,Povăţuieşte-mă în adevărul Tău, şi

învaţă-mă; căci Tu eşti Dumnezeul mîntuirii mele, Tu eşti totdeauna nădejdea mea!”

(Ps.25:5); ,,Binecuvîntat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este

Domnul!” (Ier.17:7) Nu întâmplător apelează psalmistul la nădejde. Nădejdea este un atribut

divin: ,,Căci Eu ştiu gîndurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gînduri de pace şi

nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ier.29:11)

Este foarte interesant faptul că Psalmul X (Ca să te-ating, tîrîş pe rădăcină)60

debutează cu scopul unei vieţi ce s-a derulat înainte de întâlnirea eului liric cu divinitatea ,,Ca

să te-ating, tîrîş pe rădăcină/ De zeci de ori am dat cîte-o tulpină”. Acest fapt este subliniat de

verbul cu care începe strofa a doua, un verb la un timp trecut: ,,Am fost un pai şi am răzbit un

munte”. aşa cum imperios doreste setea de certitudine a poetului.”61

Poezia Cei doi orbi62reprezintă o ilustrare artistică vindecării celor doi orbi din Matei

9:27-31. Povestirea ilustrează puterea divină de a reface în om o stare de continuă părtăşie cu

Dumnezeu. Dacă vom analiza poezia în paralel şi cu istoria orbului Bartimeu din Marcu

10:46-52 vom ajunge să conştientizăm că Iisus Hristos are puterea de a vindeca atât trupul căt

şi sufletul. Evanghelia după Marcu subliniază faptul că Bartimeu era cerşetor orb care ,,şedea

jos lîngă drum, şi cerşea de milă.”(Marc.10:46) A sta lângă drum, în înţelesul biblic

(coroborat cu Parabola semănătorului), înseamnă a fi fără speranţă, adică o stare normală a

celui ce încă nu cunoaşte pe Dumnezeu. În istoria biblică orice stigmat este egal cu un blestem

divin. Oamenii ,,normali” stăteau pe drum. Punctul comun celor două istorii şi poeziei este

59 Ibidem, p.92.60 Tudor Arghezi, Versuri, p.97.61 Pompiliu Constantinescu, op.cit., pp.58-59.62 Tudor Arghezi, Versuri, p.98.

14

manifestarea milei lui Iisus: ,,Isus întinse mîna, şi/ S-a luminat de zi.” Mila reprezintă o

dimensiune esenţială a caracterului lui Dumnezeu.

Între eul liric arghezian Dumnezeu există o relaţie prietenească, familiară care denotă

o cunoaştere reciprocă. Acest fapt reliefează poezia Denie63:

,,Seara stau cu Dumnezeu

De vorbă-n pridvorul meu.

El e colea, peste drum,

În altarul lui de fum,

Aprinzînd între hotare

Mucuri mici de lumînare.”

Domnul face.”

Psalmul XI (Făr-a te şti decît din presimţire)64 se înscrie în modelul deja consacrat al

confesiunii către Dumnezeu. Fără a aştepta răspuns de la divinitate, psalmistul mărturiseşte că

simte alături prezenţa lui Dumnezeu, în urma căreia starea sa a fost îmbunătăţită. Este un

rezultat al mărturiilor din veacuri , dar şi al experienţelor personale ,,nemărturisite”.

,,Făr-a te şti decît din presimţire,

Din mărturii şi nemărturisire,

M-am pomenit gîndindu-mă la tine

Şi m-am simţit cu sufletul mai bine.”

În apropierea lui Dumnezeu poverile devin uşoare pentru că sunt preluate de

El: ,,Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu

asupra voastră şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Mat.11:28-30)

Psalmistul ajunge la concluzia că harul divin este dat din belşug:

,,Hambarul ţi-este plin împărăteşte.

Pe cît îl scazi, mai mult se împlineşte,

[…] Dai voie bună, voia bună creşte.

Dai dragoste şi dragostea sporeşte.

Izvor îmbelşugat a toate.

Tu nu dai niciun bun pe jumătate”

63 Ibidem, p.130.64 Ibidem, p.174.

15

Despre plinătatea harului vorbeşte Evanghelia după Ioan ,,Şi noi toţi am primit din

plinătatea Lui, şi har după har; […] harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” (Ioan 1:16-

17) Psalmistul arghezian a experimentat faptul că Iisus Hristos ,,ne dă un har şi mai mare.”

(Iacov 4:6), iar sistemul Său de măsură apreciază doar ,,o măsură bună, îndesată, clătinată,

care se va vărsa pe deasupra.” (Luca 6:37)

ăcerea mare,/ Cu îngerii, cu lăstunii/ Şi cu şoapta rugăciunii.” (Colind)

Natura însăşi vorbeşte despre Dumnezeu, despre ,,însuşirile nevăzute ale Lui, puterea

lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de

seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Rom.1:20) Acelaşi lucru îl doreşte psalmistul:

,,Mă uit la flori, mă uit la stele

Eşti chinul dulce al tristeţii mele.

Mă uit în mine, ca într-o chilie,

Mă uit în ceruri, în Împărăţie,

Mă uit în gol, mă uit în vizuini,

Te caut printre spinii din grădini”

Natura recunoaşte pe Creatorul său ,,Noi o vedem în cîmp şi în livede/ El singur are

ochi şi nu o vede.” (Mă uit la flori)65

Acţiunile umane dacă sunt dublate de îndrăzneala-răzvrătire nu sunt acceptate de

Dumnezeu. Acest fapt este subliniat în Îmi pare rău66. Cu toate acestea, eul liric ştie că

dragostea este unul dintre numele divine ,,Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8) Dragostei

divine nu i se poate răspunde decât cu dragoste. Îndrăzneala eului liric se datorează dorinţei

după Dumnezeu.

,,Dar drag îmi eşti, Sfinţia Ta,

Şi pot să mă-ncumet să jur

Că umblu, nu să fur,

Dar ispitit, să văd, şi cuvios,

Cum drămuieşti tu bezna de frumos”.

Psalmistul67 reprezintă o sinteză a tuturor neliniştilor eului liric, a tuturor îndoielilor

trăite. Dacă poezia debutează retoric:

65 Ibidem, p.173.66 Ibidem, p.177.67 Ibidem, p.312.

16

,,Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?

Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?

Amestecat cu ceaţă şi tăvălit în stele,

Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele?”

ea se încheie cu certitudinea că viaţa are un sfârşit. Între aceste repere există teama de

greşelile lumii care trăieşte fără Dumnezeu ,,Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată”. În

veşnicia ce va făcută răzbate o singură dorinţă ,,Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie”. Şi

dacă ,,Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu ştiu, un har”, atunci ,,sufletul se roagă-n genunchi pe

piatra goală:/ <<Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială>>” pentru că ,,Te-am dus de-a

lungul vremii, în mine, ca un semn,/ Şi, făr-a te cunoaşte, mi-ai fost îmbold şi-ndemn”.

Psalmii arghezieni „conţin rugăciunea autentică a unui suflet credincios care, în

dorinţa de a se mărturisi, îşi încredinţează cuvintelor [...] întreaga sa complexitate

spirituală.”68 În concluzie, poezia argheziană religioasă nu poate fi înscrisă într-un model

standard al rugăciunii. Este, de departe, o rugăciune-confesiune, o rugăciune-spovedanie care

are ca rezultat comuniunea totală cu Dumnezeu. Iar poetul ,,este într-un fel mijlocitorul lui

Dumnezeu printre oameni”69.

68 Marin Beşteliu, op.cit., p.208.69 Şerban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p.69.

17

BIBLIOGRAFIE:

1. Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, cu trimiteri, The Bible

League, [Belarus], 2003.

2. Andriescu, Alexandru, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii Alexandru

Ioan Cuza, Iaşi, 2004.

3. Arghezi, Tudor, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

4. Arghezi, Tudor, Versuri şi proze, Prefaţă de Graziella Ştefan, Editura Ion Creangă,

Bucureşti, 1973.

5. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ediţia a III-a, Humanitas, Bucureşti, [2001].

6. Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, EuroPress Group, Bucureşti, 2008.

7. Beşteliu, Marin, Tudor Arghezi – poet religios, Cartea Românească, Bucureşti, 1999.

8. Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, [1993].

9. Cioculescu, Şerban, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985.

10. Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi, Ediţie îngrijită de Margareta Feraru, Tabel

cronologic de Dumitru Micu, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

11. Cristescu, Lucian, Drumul meu spre Hristos, Editura Pioneer, Târgu Mureş, 2000.

12. Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale, II,

Editura Universalia, Bucureşti, 2003.

13. Doinaş, Ştefan Aug., Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.

14. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol.2, Editura Minerva,

Bucureşti, 1973.

15. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,

Paralela 45, Piteşti, 2008.

16. Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vîrstele interioare, Editura

pentru literatură, [Bucureşti], 1965.

17. Parpală, Emilia, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semantice şi tipuri de text, Editura

Minerva, Bucureşti, 1984.

18. Ricoeur, Paul, Metafora vie, traducere şi cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura

Univers, Bucureşti, 1984.

18

19. Stăniloae, Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Prefaţă de pr.prof.Ilie

Moldovan, Antologie, studiu introductiv şi note de Sandu Frunză, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1993.

20. Steihardt, N., Monologul polifonic, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Virgil Bulat, Ediţia a

V-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

21. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, IV, Marginalia.Eseuri, Ediţie alcătuită de

George Muntean, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

19